TEME ISTORIE ECONOMICA MONDIALA

ECONOMIA EUROPEANĂ

LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE

Secolul al XVI-lea reprezintă o etapă de tranziţie către economia modernă, în care axa

comercială a Europei se deplasează din Mediterană în Oceanul Atlantic, zonă favorizată de

creşterea în permanenţă a volumului schimburilor cu Lumea Nouă. Economia vest-europeană

se extinde dincolo de hotarele continentului, acaparând imensele resurse ale Americii de la

sud de Rio Grande, controlând prin negustorii portughezi comerţul cu Africa şi Asia de sud.

În aceste condiţii beneficiind din plin de realităţile sociale şi politice din America

precolumbiană şi având de partea lor forţa militară spaniolii şi portughezii vor crea primele

imperii coloniale moderne.

Din colonii se vor revărsa asupra Europei mari cantităţi de produse şi mai ales de

metale preţioase – care mărind volumul masei monetare în circulaţie va conduce după 1550

la o adevărată “revoluţie a preţurilor”, ce cresc constant. Concomitent, are loc deprecierea

argintului în raport cu aurul – de la 10/1 către 15/1, deoarece producţia anuală de argint din

America de 311.000 kg. o depăşeşte cu mult pe cea de aur estimată la 4.000 kg. Aceste

evoluţii monetare vor mări dificultăţile economice generate de războaiele dintre marile puteri

aflate în căutarea unui nou echilibru european şi de disputele religioase dintre catolici şi

protestanţi.

Spania şi Portugalia, ţări care controlau comerţul internaţional, nu vor reuşi să

conserve în propriile structuri economice imensele beneficii şi resurse obţinute din comerţ şi

exploatarea coloniilor. Lipsa unei industrii manufacturiere proprii dezvoltate le va obliga să

apeleze la importuri, contribuind astfel la consolidarea altor zone europene cum sunt Ţările

de Jos sau Anglia. Deşi fac eforturi pentru organizarea comerţului, înfiinţând la Lisabona,

Casa da India şi la Madrid, Consiliul Indiilor al cărui organ executiv Casa de Contractacion

a devenit un adevărat minister al comerţului, Portugalia şi Spania nu vor reuşi datorită

structurilor economice şi administrative birocratice de tip feudal să realizeze o economie

capitalistă modernă.

Spania posesoare a importantelor zăcăminte auro-argintifere din America este

beneficiara unor imense cantităţi de metale preţioase estimate pentru intervalul 1503-1660 la

181,3 t. aur şi 16 887 t. argint. Paradoxal însă nu Spania este cea care profită de

intensificarea activităţii comerciale stimulate de mărirea masei monetare ca urmare revoluţiei

preţurilor. Marele beneficiar sunt Ţările de jos posesiunea spaniolă de la Marea Nordului care

prin portul Avers valorifică cea mai mare parte a comerţului provenit din colonii. ţară

Politica regilor spanioli de a face din catolicism singura religie admisă în a dus la

expulzarea peste graniţă a maurilor şi evreilor care aveau un rol esenţial în meşteşuguri,

comerţ şi finanţe. Puţinii mauri şi evrei trecuţi la creştinism şi negustorii italieni veniţi

dintr-o talie devastată de războaie nu au fost suficienţi pentru a păstra în Spania bogăţiile

Lumii noi.

Continuând politica predecesorilor săi Carol al V-lea spirit profund religios în dubla

sa calitate de rege spaniol şi împărat romano-german a decis ca veniturile obţinute din

imperiu să fie irosite în războaie costisitoare de apărare a catolicismului. În condiţiile Dacă

mai adăugăm fastul de la Curte este logic ca în secolul al XVI-lea Spania să traverseze o

profundă criză financiară. Impunerea de către monarhii spanioli a noi taxe va genera mari

nemulţumiri în Ţările de Jos ce vor culmina cu revoluţia burgheză de la sfârşitul secolului.

Ţara care se va lansa puternic în direcţia capitalismului va fi Anglia care decimată de

războaie în secolul precedent se va reface în secolul XVI sub dinastia Tutorilor când apare o

nouă nobilime interesată în dezvoltarea manufacturilor şi a comerţului. Nobilimea va sprijini

reforma religioasă iniţiată de Henri al VIII-lea fiind interesată în cumpărarea pământurilor

deţinute de biserica catolică, declanşând totodată revoluţia agrară în urma căreia ţărănimea

este deposedată de loturile de pământ ce devin în mare parte păşuni necesare creşterii oilor a

căror lână este utilizată în manufacturi. Se realiza astfel o relaţie economică de tip nou între

agricultură şi industria manufacturieră în urma căreia asistăm la deplasarea unei mari mase

demografice în căutare de locuri de muncă de la sat la oraş. Beneficiară a dezvoltării

manufacturilor, regalitatea prin legislaţia de combatere a vagabondajului a sprijinit nobilimea,

asigurându-i în manufacturi mână de lucru ieftină. Potrivit noii legislaţii cei care vagabondau

prin oraşe erau obligaţi să lucreze cu retribuţii mici în manufacturi.

Având protecţia regalităţii, noua nobilime se va lansa şi în domeniul comerţului,

creând numeroase companii privilegiate care prin flotele lor vor străbate marile rute

comerciale din Atlantic, Marea Baltică sau în direcţia Asiei, sfidând monopolul comercial

iberic. Această dispută comercială hispano-iberică va constitui o cauză majoră a marii

confruntări navale din 1588 când Filip al II-lea va încerca prin “Invincibila Armada” să

invadeze Anglia. Eşecul acestei expediţii marca în fapt decăderea Spaniei din poziţia de lider

al comerţului mondial.

Secolul al XVII-lea a fost numit de literatura de specialişti Secolul de fier în sensul

depreciativ al cuvântului, în antiteză cu cel precedent căreia aurul din Lumea nouă îi

conferise denumire de Secol de aur. Un veac extrem de agitat marcat de crize internaţionale şi

războaie lungi şi costisitoare, de foamete, mizerie şi epidemii, deci declin demografic, dar

care a fost vital pentru ascensiunea economiei capitaliste pe malurile Atlanticului mai întâi în

Olanda apoi în Anglia.

Fostă posesiune spaniolă, deţinând numeroase manufacturi a căror producţie aducea

profituri ridicate nobilimii fiind valorificată prin intermediul schimbului, Republica olandeză

domină în acest secol economia mondială. Primind pe teritoriul său numeroşi protestanţi cu

înclinaţii meşteşugăreşti din ţările catolice, ea îşi extinde industria manufacturieră textilă, a

faianţei, alimentară şi mai ales cea a construcţiilor navale. În perioada lor de maximă

dezvoltare, marile şantiere navale olandeze livrau o navă pe zi. O mare înflorire a cunoscut

munca la domiciliu, practică prin care numeroase manufacturi şi-au extins activitatea în

mediul rural unde beneficiau de mână de lucru ieftină. Lipsa de interes a nobilimii pentru

agricultură, motivată de insuficienţa şi slaba calitate a pământului, contribuie la consolidarea

micii proprietăţi ţărăneşti, care se modernizează şi se măreşte prin asanări şi îndiguiri,

stimulată de cererea tot mai mare de produse agrare venită din partea oraşului.

Dezvoltarea economică a Olandei după 1600 se confundă cu spectaculoasa

ascensiune a Companiei olandeze a Indiilor de Est, fondată în 1602, care a reuşit să elimine

rapid concurenţa portugheză devenind stăpâna comerţului cu India. Navele uşor de manevrat,

având o formă alungite şi cu o linie elegantă, ce brăzdau mai bine marea decât greoaiele

galioane şi caravelele iberice, aduceau Companiei mari beneficii, chiar şi acţionarilor simpli

revenindu-le un profit de 18% la capitalul investit, astfel încât în scurt timp ea a devenit un

stat în stat, ce încheia tratate şi dispunea de o forţă militară proprie. Amsterdam, unde se află

sediul central al Companiei, devine cel mai mare port al continentului, putând adăposti în

danele sale mii de vase la danele sale. Bursa înfiinţată în 1609 şi Banca Olandei făceau din

marele port la mijlocul secolului al XVII-lea capitala comercială şi financiară a lumii.

Supremaţia economică a Olandei a fost de necontestat până la 1650 deoarece marile

puteri angrenate în Războiul de 30 de ani i-au lăsat deplină libertate pe mări. Noua politică

comercială a Angliei inaugurată prin Actele de navigaţie, ce viza eliminarea negustorilor

olandezi din porturile engleze, va deschide o lungă serie de conflicte militare, în care se va

implica şi Franţa, în urma cărora Olanda va pierde supremaţia navală şi comercială în

favoarea Angliei

Mercantilismul, apărut într-o formă embrionară în secolul XIV în Italia este de fapt

prima doctrină economică relativ coerentă, ce are la bază idei economice moderne şi a definit

politica comercială europeană din secolele XV-XVII Mercantilismul poate fi definit ca un

sistem teoretic bazat pe concepţia că statul are rolul de a sprijini îmbogăţirea ţării şi a

agenţilor economici prin comerţul exterior, realizat astfel încât să se aducă cât mai multe

metale preţioase în interior. Prin măsuri de politică mercantilistă s-a sprijinit acumularea de

capital, realizarea protoindustrializării sub forma meşteşugurilor, meseriilor, a cooperaţiei

simple..

Intervalul de timp cuprins între sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al

XVIII-lea caracterizat printr-o creştere considerabilă a nevoii de monedă, în condiţiile unei

expansiuni fără precedent a comerţului a declanşat o adevărată goană după aur, atât din partea

puterii de stat cât şi din partea particularilor îndeosebi a negustorilor europeni.

Politica comercială mercantilistă, protecţionistă în esenţă, consta într-un sistem de

măsuri legislative menite să determine menţinerea şi atragerea unei cantităţi cât mai mari de

metale preţioase în ţară. Potrivit ei forma ideală a bogăţiei sociale ar fi constituit-o banii,

respectiv metalele preţioase.

Mercantilismul, ca expresie a absolutismului economic, subordona întreaga producţie

şi valorificarea ei pe cale comercială, voinţei statului. Acesta devine capabil să garanteze

securitatea bunurilor şi a transporturilor, să perceapă impozite care să îi asigure veniturile, să

împrumute sume mari de bani, să instituie monopolul său asupra comerţului exterior, să

aplice măsuri care să promoveze un regim vamal mercantilist, să reglementeze munca,

controlând statutul corporaţiilor pentru a evita exploatarea abuzivă a muncii lucrătorilor.

Mercantiliştii considerau că bogăţia se creează în sfera circulaţiei, că ceea ce câştigă

unii este făcut din pierderea altora. După teoria mercantilistă, bogăţia ar fi constituită numai

din monedă sau din lingouri din aur şi argint. “Numai aurul şi argintul produc abundenţa şi

satisfac necesităţile statului” scria cel mai capabil susţinător al mercantilismului francez,

Colbert.

Situaţia comparativă a diferitelor state în raport cu aplicarea politicii mercantiliste

demonstrează că pe plan intern, mercantilismul favorizează unificarea vieţii economice, prin

reducerea barierelor comerciale interne, dezvoltarea transporturilor şi baterea de monedă.

În domeniul comercial Spania în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea a practicat un

mercantilism monetarist sui-generis punând accentul pe jefuirea de metale preţioase a

coloniilor din Lumea nouă şi pe exploatarea minelor de aur şi argint americane. S-a promovat

o politică de tezaurizare metalelor preţioase în ţară şi pe luând-se măsuri împotriva scurgerii

lor în afară. Politicile monetare şi financiare practicate de Carol Quintul – axate pe cheltuirea

marilor venituri pe consum parazitar, pe ducerea războaielor, fără a se acorda atenţia cuvenită

acumulării de capitaluri productive – a dus ţara la ruină. Emigraţia în colonii, expulzarea

evreilor şi maurilor, pierderile cauzate de războaie au dus la un dus la un declin demografic

cu consecinţe şi în plan economic.

În perioada lui Carol al II-lea (1665-1700) populaţia Spaniei s-a redus la 5,7 milioane,

agricultura decăzuse, industrie nu exista, comerţul era în mâna străinilor, starea finanţelor era

falimentară, în toată ţara domnea foamea endemică; chiar şi clasele suspuse erau afectate de

privaţiuni..

În Germania sistemul de vămi interne a avut efecte dezastruoase asupra creşterii

economice. Incapacitatea prinţilor germani de a elibera respectivele bariere a constituit o

cauză importantă a înapoierii spaţiului economic german din secolele XVI-XVIII, situaţie

remediată la începutul secolului XIX. În condiţiile fărâmiţării statale, în spaţiul german nici

nu se putea pune problema unor lucrări de anvergură de modernizare a transporturilor prin

construcţia de canale, situaţia politică explicând şi dispersarea monetară şi neimpunerea

monedei imperiale.

În Franţa politica de eliminare a barierelor interne a reuşit mai mult ca în Germania şi

mai puţin decât în Anglia, deşi reformarea de către Colbert în 1664 a sistemului de tarife

interne a fost una dintre cele mei îndrăzneţe încercări de unificare de inspiraţie mercantilistă.

Prin terminarea canalului Orlèans şi legarea Oceanului Atlantic de Marea Mediterană prin

canalul Languedoc s-a stimulat comerţul intern. Moneda regală are preeminenţă asupra

monedelor locale, iar după o îndelungată circulaţie paralelă, în timpul lui Colbert, moneda

regală se impune.

În Anglia, dezvoltarea comerţului favorizată şi de unificarea vamală realizată mai

devreme decât în alte părţi ale Europei, va constitui o precondiţie a “revoluţiei industriale” şi

expansiunii engleze din secolele XVIII-XIX. Cu o monedă solidă, care din a doua jumătate a

secolului al XVI-lea nu mai este supusă devalorizării sistematice tipic feudale, fiind capabilă

să finanţeze comerţul şi să stimuleze acumularea de capital Anglia se va instala în poziţia de

lider al comerţului internaţional dominând şi din punct de vedere financiar-bancar lumea

până la începutul secolului al XX.

Mercantilismul a cunoscut două etape, mercantilismul timpuriu (sau sistemul balanţei

monetare), caracteristic pentru sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea

şi mercantilismul dezvoltat (sau sistemul balanţei comerciale), caracteristic pentru a doua

jumătate a secolului al XVI-lea până la începutul secolului al XVIII-lea.

Linia de demarcaţie între cele două etape ale mercantilismului este secolul al XVI-lea

şi este de necontestat că acesta a fost stimulat de noul avânt al comerţului din statele

protestante. Noile forme de comerţ şi concepţia mercantilistă favorizând extinderea

legăturilor comerciale cu zonele extraeuropene au atras numeroşi negustori străini pe malurile

Atlanticului. Comercianţi evrei alungaţi din Spania, armeni din Orient sau italieni ale căror

afaceri nu mai erau profitabile într-o Italie devastată de război, s-au îndreptat către statele

protestante, consolidând burghezia comercială autohtonă şi stabilind noile legături cu lumea

arabă şi din Orient

Atât în prima cât şi a doua etapă mercantiliştii urmăreau acelaşi scop: menţinerea şi

atragerea unei cantităţi cât mai mari de metale preţioase în interiorul ţării, acestea fiind

considerate forma ideală a bogăţiei sociale. În prima etapă comerţul era considerat doar ca un

mijloc pentru realizarea unui mare aflux de metale preţioase. În etapa a doua a

mercantilismului s-a acordat o importanţă deosebită comerţului în sensul realizării unei

balanţe comerciale active. Mercantilismul a avut o puternică ascensiune deoarece în secolul

al XVII-lea dezvoltă instituţiile ce sunt schimbului de mărfuri: companiile comerciale

privilegiate, bursele de mărfuri, băncile.

Companiile comerciale privilegiate organizate ca societăţi anonime pe acţiuni prin

asocierea comercianţilor şi amatorilor, care obţin din partea statelor monopolul comerţului

cu anumite produse, fiecare din ei acţionând independent, dar pe o anumită rută comercială şi

folosindu-şi propriul capital. Ele apar în condiţiile în care comerţul exterior ia o astfel de

amploare încât armatorii nu îşi mai permit să susţină financiar navele cu încărcăturile lor.

Cea mai faimoasă companie a fost Compania Olandeză a Indiilor de Est, deja

amintită, în fapt prima mare societate pe acţiuni din lume şi a fost formată prin participarea

celor şase provincii şi a principalelor oraşe ale Olandei (jumătate din capital a fost contribuţia

Amsterdamului). Au fost emise acţiuni, care s-au vândut rapid la preţul de 3.000 florini

acţiunea asigurând împreună cu alte subscrieri băneşti Companiei un capital de 6.425.000

florini, care creşte spectaculos ajungând la 33.000.000 florini în 1670. În contul cotei-părţi

din capital, fiecare asociat a avut dreptul de a emite hârtii de valoare, care au fost

comercializate pe piaţa de valori. Succesul Companiei a fost asigurat de monopolul total de

care beneficia, acordat printr-o cartă specială, emisă de stat pentru comerţul între Capul

Bunei Speranţe, spre est, până la Strâmtoarea Magellan.

Printre primele companii comerciale, în literatura de specialitate mai sunt menţionate:

Compania Olandeză a Indiilor de Vest înfiinţată în 1609; în Franţa din iniţiativa lui Colbert

apar Compania Indiilor Orientale şi cea a Compania Indiilor Occidentale (1664), Compania

Levantină (1669) şi cea Compania Nordică (1670). Companii în număr relativ mare apar şi

în Anglia încă din secolul al XVI–lea, prima fiind Compania negustorilor aventurieri fondată

în secolul precedent care obţine o cartă de monopol în 1564. Compania Moscovei (1555) era

specializată în comerţul cu Rusia, Compania Răsăritului (1579) în cel cu zona baltică, în

Imperiul Otoman acţiona din 1581 Compania Levantului, iar în 1600 ia fiinţă Compania

Indiilor Orientale ce acţiona în sudul Asiei.

Bursele de mărfuri au apărut în secolul al XV-lea în Ţările de jos, prima asemenea

instituţie apărând în Bruges, după unii cercetători, alţii optând pentru Anvers. Samuel

Richard în lucrarea Noul negustor (1686) definea bursa ca fiind “locul de întâlnire a

bancherilor, negustorilor şi negocianţilor, agenţilor de schimb şi de bancă, curtierilor şi

altor persoane”. Burse apar în secolul al XVI-lea în Franţa la Lyon, în Anglia la Londra, apoi

la începutul secolului următor în marile porturi germane Lübeck şi Bremen. Cea mai

importantă bursă din secolul al XVII-lea este însă bursa din Amsterdam.

Sistemul bancar modern apare şi se dezvoltă datorită evoluţiilor pozitive din comerţul

intern şi internaţional corelate cu incapacitatea statelor feudale de a rezolva problemele lor

financiare Monarhiile bogate din vestul european sunt costisitoare irosind în războaiele

pentru hegemonie europeană sau în viaţa de huzur a Curţii regale, mari sume de bani care

impun contractări de împrumuturi interne, care în timp nu mai sunt rambursate. Secătuirea

creditorilor interni determină pe suverani să apeleze la împrumuturi externe, facilitând

apariţia pieţei financiare internaţionale dominată de Olanda - având ca centru al noii pieţe

Amsterdamul - alături de care se impun Geneva şi Frankfurt, controlate de bancherii evrei. În

circuitul financiar european va intra şi Londra după înfiinţarea în 1694 a Băncii Angliei.

Băncile olandeze au fost primele care au introdus noi tehnici şi instrumente bancare,

care ulterior vor deveni elemente specifice sistemului de credit modern, inclusiv “hârtiile de

bancă”, primele forme ale monedei fiduciare, bancnotele.

Manufacturile care se extind în sectoarele de producţie, fac să scadă ponderea

sistemului corporatist, cu reguli sufocante pentru comercianţi stimulând promovarea spiritul

nou, capitalist. Atenţia proprietarilor de manufacturi se îndreaptă spre forţa de muncă ieftină

a ţăranilor ocupaţi în agricultură, dar şi practicanţi ai meşteşugurilor casnice, ţinând de

industria textilă. Folosirea de salariaţi ce practică munca la domiciliu duce la formarea

manufacturii dispersate în care investiţia patronilor este minimă, deoarece fac practic doar

legătura dintre producător şi piaţă. Dezvoltarea acestui tip de manufactură mai ales în Ţările

de Jos dă noi dimensiuni economice raporturilor între zonele rurale şi cele urbane. Intervenţia

statului în economie promovată de Colbert duce la constituirea “manufacturile regale”

franceze axate pe producţia de lux: mătăsuri, porţelanuri, parfumuri care vor fi principalele

furnizoare ale luxului etalat de nobilime la Versailles.

Agricultura secolului al XVII-lea se caracterizează în Europa centrală şi de est, care

este mai slab populată, prin dominaţia proprietăţii feudale, prin productivitate slabă în

cultura cerealelor locuitorii având ca principală îndeletnicire creşterea animalelor trăsături ce

se întâlnesc şi în Europa de sud unde regresul economic italiano-iberic din domeniul

comercial şi manufacturier se reflectă şi în sectorul agrar. Numai în nord-vestul continentului

unde dominantă este proprietatea mică şi mijlocie, degrevată de obligaţiile feudale se

realizează o agricultură intensivă în care predomină culturile de cereale destinate

comercializării.

În linii mari agricultura europeană a secolului al XVII-lea are o evoluţie diferenţiată

în funcţie de zonă însă în ansamblu rămâne o ramură slab dezvoltată datorită unei tehnici

agricole perimate bazate pe sistemul de cultivare în pârloagă (succesiv 2-4 ani după care locul

era lăsat să se “odihnească”) sau cel al moinei sălbatice (cultivarea până la epuizare a

aceluiaşi loc), relaţiilor agrare de tip feudal, preţului scăzut al produselor agricole unei

fiscalităţi apăsătoare ce îl lasă pe proprietar fără resurse financiare şi efectelor distructive ale

războiului.

Porumbul şi cartoful, adoptate cu timpul de europeni, sunt la început doar curiozităţi,

ca şi şampania - un nou lux al curţii regale franceze. Pe fondul general de inerţie, Olanda este

şi liderul agricol prin cultivarea completă a pământului, rotaţia culturilor, păşuni “artificiale”

care favorizează dezvoltarea sectorului zootehnic.

În coloniile americane, agricultura secolului al XVII-lea este de asemenea slab

dezvoltată având la bază munca sclavilor aduşi din Africa. Permanenta lărgire a plantaţiilor

de trestie de zahăr, mai ales în zona Antilelor şi Caraibelor, dar şi în Brazilia, datorită cererii

ridicate în Europa, a necesitat forţă de muncă sporită. Soluţia a reprezentat-o Africa neagră,

comerţul cu sclavi de culoare reprezentând o nouă sursă de venit pentru marinarii şi

comercianţii europeni, de acumulare primitivă a capitalului.

Corăbiile negre au reprezentat, pentru aproximativ trei secole, unul dintre cele mai

tragice capitole din istoria umanităţii, dar şi o modalitate violentă de extindere a pieţei

mondiale a forţei de muncă. Agricultura bazată pe munca sclavilor s-a caracterizat deseori

prin violenţă şi metode de exterminare ce au generat în timp un adevărat genocid al populaţiei

africane, iar în plan economic preţul scăzut al sclavilor, deci al mâinii de lucru, a împiedicat

mult timp modernizarea acesteia.

În concluzie, agricultura secolului al XVII-lea, caracterizată, în ansamblu, printr-un

randament în general slab, practicată cu tehnici şi tehnologii rutiniere, dominată de marii

latifundiari feudali, era grevată, în principal, de numeroasele şi îndelungate războaie dintre

marile puteri monarhice, războaie care i-au sustras o mare cantitate de forţă de muncă şi au

transformat întinse suprafeţe agricole în câmpuri de luptă. Porumbul şi cartoful, aduse de

peste ocean, erau, deocamdată, doar curiozităţi fără semnificaţii economice majore şi aveau

să modifice structura culturilor agricole şi a alimentaţiei abia peste un secol.

REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ ÎN ANGLIA (1760-1850)

Secolul al XVII-lea a fost incontestabil secolul Olandei, în timp ce următorul, aflat

sub impactul revoluţiei industriale, are ca lider Anglia. Secol al schimbării economice ce

urmează logic unui secol al schimbărilor politice ce au democratizat viaţa politică engleză

secolul al XVIII-lea reprezintă Marele salt de la unealta simplă la maşină, de la manufactură

la fabrică, de la mica producţie manufacturieră la marea producţie de fabrică. Revoluţia

industrială s-a declanşat în Anglia şi s-a propagat până la primul război mondial în mai

multe ţări, prezentând elemente comune, dar şi particularităţi inerente de la o ţară la alta.

Revoluţia industrială are în economia engleză o fază de început (între anii 1760-

1790), una de apogeu (1790-1830) şi una finală (1830-1850), la sfârşitul căreia

industrializarea face ca Anglia să fie nu numai regina mărilor ci şi atelierul lumii.

Anglia a fost prima ţară care a cunoscut experienţa revoluţiei industriale deoarece a

început modernizarea economică încă din secolul al XVI-lea când practica împrejmuirilor a

declanşat revoluţia agrară, nobilii devenind mari crescători de oi a căror lână o comercializau

în Flandra. Trecerea la religia protestantă a însemnat secularizarea averilor mănăstirilor

catolice ale căror moşii au fost cumpărate de noua nobilime al cărui potenţial economic se

consolidează.

Eliminaţi economic din mediul rural prin transformarea majorităţii marilor proprietăţi

în păşuni, numeroşi ţăranii se îndreaptă spre oraş devenind forţă de muncă ieftină pentru

manufacturi. Beneficiind de creşterea populaţiei urbane, de materie primă şi forţă de muncă

ieftină, de o conjunctură externă favorabilă, manufacturile engleze se dezvoltă în a doua parte

a secolului al XVI-lea stimulând şi comerţul exterior. În aceste condiţii în Anglia începe

procesul acumulării primitive de capital, atât în sectorul manufacturier cât şi în cel comercial.

Conflictul politic dintre monarhia catolică a Stuarţilor şi noua nobilime protestantă,

ce a atins apogeul la mijlocul secolului al XVII-lea în Revoluţia politică şi a dus la

proclamarea Republicii în 1649, are la bază cauze economice generate de structurile

conservatoare feudale patronate de monarhia absolută. Acest conflict s-a încheiat în 1688,

când Revoluţia Glorioasă a transformat monarhia absolută în monahie constituţională,

transferând puterea Parlamentului, care prin legislaţia adoptată în secolul următor a creat baza

juridică ce a permis schimbările din epoca Revoluţiei industriale

Primele măsuri au fost luate în agricultură eliminându-se tradiţionalul sistemul de

“open fields” cu randament scăzut, statul facilitând comasarea terenurilor prin acte de

“împrejmuire” puse în vânzare către cei ce dovedeau posibilitatea de a oferi despăgubiri

micilor proprietari şi mai ales de a valorifica prin producţii ridicate proprietatea agrară.

Aristocraţia britanică obţine prin intermediul a 2.500 de acte speciale emise de Parlament şi

cu ajutorul unui sistem intern de credite, circa 2.000.000 ha. din pământurile comunale.

Desăvârşirea Revoluţiei agrare începută în secolul al XVI-lea face din nobil un

proprietar capitalist care, de regulă, îşi administrează personal moşia la mijlocul secolului al

XVIII-lea, intră în contact cu piaţa, se informează, citeşte cărţi şi reviste de agricultură şi

foloseşte tehnici agricole moderne. Producţia agricolă se măreşte ca urmare a cererilor tot mai

mari ale pieţei legată de intensificarea urbanizării. Din aceleaşi motive se dezvoltă şi

creşterea animalelor, îndeosebi a cornutelor mari, prin folosirea unor metode zootehnice

avansate. Transformările din agricultură duc la dispariţia micilor proprietari de pământ, care

devin proletari agrari sau industriali mărind oferta de mână de lucru ieftină.

O altă revoluţie ce a pregătit Marele salt al industrializării este cea comercială, care

debutează tot în secolul al XVI-lea este revoluţia comercială. Declanşarea procesului de

mondializare a comerţului european a găsit Anglia pregătită cu o nouă elită politică care

sprijinită de suveranii din dinastia Tudorilor a abandonat vechea mentalitate războinică, de

capă şi spadă, lansându-se în comerţ, fructificând deopotrivă poziţia geografică cât tradiţia

navală engleză. Afectată de politica absolutistă a lui Carol I mai ales în domeniul financiar-

fiscal, ea va sprijini înlăturarea regelui şi, prin aceasta, a sistemului de privilegii feudale ce

îngrădeau comerţul.

Politica comercială mercantilistă promovată de noul conducător al Angliei, Oliver

Cromwell a fost stabilită prin Legea pentru protejarea şi reglementarea comerţului

Republicii engleze adoptată de Parlament la 1 august 1650, pe baza căreia au fost emise

Actele de Navigaţie. Primul Act dat la 3 octombrie 1650 interzicea negustorilor străini să

desfăşoare activităţi comerciale în coloniile engleze fără avizul guvernului de la Londra. Al

doilea Act reglementa modul de intrare în ţară a mărfurilor străine, stabilind ca mărfurile

extraeuropene să transportate numai cu nave engleze acceptând ca produsele din Europa să

poată fi transportate atât de nave engleze cât şi de cele din ţara de unde provenea marfa.

Expulzarea negustorilor olandezi din porturile engleze a dus la un conflict anglo-olandez în

care numeroasele nave militare şi comerciale construite în anii 1649-1651 au facilitat victoria

engleză ce a dus la acceptarea de către Olanda în 1654 a Actelor de Navigaţie.

La începutul secolului al XVIII-lea Anglia îşi consolidează poziţia de lider în

comerţul internaţional, ocupând Gibraltarul în 1706 şi obţinând de la Spania exclusivitatea

comerţului cu sclavi în coloniile spaniole din America.

Acumularea de capital care se intensifică după Revoluţia burgheză constituie un act ce

favorizează Revoluţia industrială. Realizată în principal pe căi comerciale ca urmare a

politicii mercantiliste acumularea de capital privat a dus la dezvoltarea pieţei de capital mai

ales după înfiinţarea în 1694 a Băncii Angliei. Sprijinind guvernul prin acordarea de

împrumuturi pe termen lung, reprezentând un element de legătură între lumea financiară şi

cea politică Banca Angliei a devenit, alături de Bursa din Londra, emblema economiei

britanice. Numeroase bănci mari şi mici desfăşurau o dinamică activitate financiară, oferind

celor interesaţi capitaluri în condiţii avantajoase.

Transformările economice au generat o revoluţie demografică, care a dus la o

spectaculoasă creştere a populaţiei urbane după 1650, dar şi la creşterea indicelui demografic

ca urmare a îmbunătăţirii situaţiei alimentare a populaţiei şi a măsurilor de ordin sanitar luate

de autorităţii. Londra care în 1632 are 307.000 locuitori, în 1700 ajunge la 700.000 locuitori,

iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea ajunge cel mai mare oraş din Europa, având 860.000

locuitori. În 1810 capitala engleză depăşeşte 1.000.000 locuitori şi în 1835 2.000.000

locuitori, iar nivelul întregii ţări populaţia urbană se triplează în intervalul 1780-1830.

Explozia demografică urbană a contribuit la consolidarea pieţei interne, o piaţă care

datorită dezvoltării economice avea capacitatea de a absorbi o parte a producţiei interne, dar

şi mari cantităţi de produse importate. Produsele textile indiene încă de la sfârşitul secolului

al XVII-lea se importau în cantităţi tot mai mari, prejudiciind interesele producătorilor

autohtoni care au militat pentru limitarea acestor importuri, însă producţia manufacturieră

internă nu a avut capacitatea de a satisface cerinţele pieţei. În aceste condiţii sub presiunea

pieţei interne şi a concurenţei străine se declanşează în ramura textilă un proces de înnoire

tehnologică ce stă la baza Revoluţiei industriale.

Prima invenţie ce a mărit randamentul în producţie a fost suveica zburătoare inventată

de John Kay în 1733, care putea fi manevrată de un lucrător în loc de doi. Dublarea

producţiei datorată invenţiei lui Kay a dus la foamea de fire, care a fost rezolvată prin crearea

în 1764 de către James Hargreaves a maşinii de filat ce producea 80 de fire simultan

supravegheată de un singur muncitor. Slaba rezistenţă a firelor a fost remediată de Thomas

Highs, iar în 1769 Arkwright brevetează maşina de filat mecanică acţionată hidraulic şi peste

zece ani Samuel Compton concepe maşina de filat fire fine. Inventarea războiului de ţesut

mecanic de către Edward Cartwright în 1785 şi crearea de către acesta a primei fabrici în anul

următor încheie suita invenţiilor în ramura textilă, marcând trecerea ei la producţia de fabrică.

Având o productivitate cu 75% mai ridicată decât a războiului de ţesut manual şi

perfecţionată ulterior, invenţia lui Cartwright a ajuns să suplinească munca a 40 de lucrători.

Începută în ramura textilă, Revoluţia industrială s-a propagat ca într-un sistem de vase

comunicante în celelalte ramuri economice. Confecţionarea noilor maşini şi folosirea intensă

a structurilor metalice în domeniul transporturilor a impus schimbări în metalurgie.

Cărbunele devine principalul combustibil în locul lemnului, determinând deplasarea

centrelor metalurgice către zonele carbonifere. Folosit iniţial drept combustibil, acesta devine

un element vital în metalurgie prin inventarea cocsului utilizat de Abraham Darby în 1709

pentru producerea fontei. Peste trei decenii se descoperă metoda de producere a oţelului din

fontă şi până la finele veacului atât producţia de cărbuni cât şi cea de fontă cunosc creşteri

spectaculoase prima se dublează ajungând la 10.000.000, iar cea de fontă urcă de la 4.802 t.

la 250.000 t. Materii prime în industria construcţiilor de maşini, fonta şi oţelul fac din Anglia

patria furnalelor şi oţelăriilor odată pătrunderea Revoluţiei industriale în sectorul

transporturilor.

Transporturile în primele secole ale epocii moderne au evoluat lent, mai ales cele

terestre ce foloseau mijloace de transport tradiţionale cu capacitate de transport redusă.

Creşterea consumului de materii prime şi a producţiei de mărfuri în secolul al XVIII-lea

impunea modernizarea transporturilor. Începută prin construirea de canale, acţiunea de

îmbunătăţire a căilor şi mijloacelor de transport va continua prin modernizarea drumurilor,

folosindu-se celebrul macadam, prin construirea podurilor cu structuri metalice şi apariţia în

1807 a primei nave ce utiliza forţa aburului.

Marele salt în domeniul transporturilor este construcţia căilor ferate, una din cele mai

prospere investiţii economice ale secolului al XIX-lea. Odiseea căilor ferate începe odată cu

inventarea locomotivei de către George Stephenson în 1829, prin care motorul cu aburi

inventat de Watt pătrunde transporturile terestre.

Primele căi ferate apar în 1830 în Anglia şi Satele Unite pentru ca numai în două

decenii reţeaua feroviară internaţională să ajungă la 38.600 km., din care Anglia deţinea

10.000 km. Crearea căilor ferate duce la integrarea în circuitul economic a unor zone şi

regiuni izolate, dinamizează schimbul intern şi extern şi internaţional, facilitează circulaţia

bunurilor materiale şi oamenilor.

Revoluţia în transporturi este complectată, după 1830, cu o revoluţie nautică, prin care

motorul cu aburi şi structurile metalice modernizează navele care devin mai rapide, mai

sigure şi au o capacitate de transport mai mare. Construirea canalului de Suez între 1859-

1869 face ca ruta Londra-Bombay prin Mediterană să fie străbătută în 26 zile în loc de 100

zile cât necesita ruta tradiţională prin sudul Africii. Extinderea reţelei feroviare şi

modernizarea transporturilor navale determină creşterea consumului de produse metalurgice

solicitate în noua industrie a construcţiilor feroviare dar şi de cea navală ducând la o creştere

impresionantă a producţiei de oţel engleze care ajunge la 2.000.000 t. în 1850.

Comerţul intern şi îndeosebi cel exterior cunosc sub influenţa Revoluţiei industriale şi

a industrializării o puternică extindere după 1800. Creşterea capacităţilor de producţie a mărit

consumul de materii prime şi de combustibil, iar deficitul intern a trebuit complectat prin

importuri devenind astfel necesară desfacerea unei părţi a producţiei industriale pe pieţele

externe. Anglia de exemplu importă mari cantităţi de minereu de fier de calitate superioară

din Suedia şi Belgia dar şi bumbac din India şi S.U.A.

Creşterea populaţiei urbane în epoca industrială a mărit considerabil consumul de

alimente şi bunuri de larg consum de materiale de construcţii. În aceste condiţii, comerţul

devine o necesitate permanentă. Politica liberului schimb, care începe să fie promovată încă

de la sfârşitul secolului al XVII-lea, determină la începutul secolului următor o impresionantă

creştere a volumului comerţului internaţional. Între 1720 şi 1780 valoric comerţul se

dublează, iar următoarele două decenii ce corespund revoluţiei industriale engleze, el creşte

cu peste 50%. Între 1800 şi 1850 industrializarea sporeşte de 4 ori valoarea acestui comerţ, ce

cunoaşte o remarcabilă diversificare. Între 1850 şi 1880 creşterea este de 3,7 ori.

Extinderea deosebită a comerţului internaţional se realizează în beneficiul unui grup

restrâns de ţări din vestul Europei în frunte cu Anglia, care beneficiază de statutul de primă

putere navală şi comercială, de lider al pieţei financiar bancare şi de poziţia de primă putere

industrială a lumii. Mărfurile comercializate prin intermediul schimburilor internaţionale sunt

până la sfârşitul secolului al XVIII-lea produse coloniale (mirodenii, ceai, cafea, zahăr,

tutun), pentru ca în prima parte a secolului al XIX-lea să crească ponderea materiilor prime şi

produselor textile, îndeosebi bumbacul, dar şi cererea de cereale, iar în a doua jumătate să se

dezvolte şi comerţul cu utilaje şi maşini produse de industria grea.

Superioritatea industrială a Marii Britanii, câştigată în primul sfert al secolului 19, s-a

bazat pe avansul tehnologic în două industrii principale: industria bumbacului şi metalurgia,

susţinute de utilizarea extensivă a cărbunelui - în calitate de combustibil industrial - şi de

folosirea tot mai accentuată a motorului cu aburi ca sursă de putere mecanică.

Mecanizarea prelucrării bumbacului a devenit completă în principiu în 1820,

transformând-o în prima industrie modernă, în vreme ce mecanizarea ţesutului abia începuse.

Celelalte industrii textile principale, a lânii şi inului, deşi începuseră să se mecanizeze

concomitent cu procesul ţeserii bumbacului, au făcut mari salturi doar în următoarele decenii.

Industria siderurgică şi-a completat tranziţia de la topirea minereului de fier cu cocs

spre folosirea procesului de pudlaj şi a laminoarelor pentru finisarea producţiei furnalului.

Cărbunele era folosit intens nu numai pentru motoarele cu aburi, pentru cuptoarele de pudlaj

şi pentru furnale, dar şi drept combustibil într-o serie de alte industrii cum ar fi: fabricarea

sticlei, rafinarea sării, fabricarea berii şi distilare. Motoarele cu aburi furnizau energie pentru

fabricile textile şi pentru uzinele metalurgice şi pentru acţionarea pompelor în minele de

cărbuni şi de cositor; erau, de asemenea, folosite într-o mai mică măsură în morile de făină, în

fabricile de ceramică şi în alte industrii.

MODERNIZARE ECONOMICĂ ÎN EUROPA, AMERICA ŞI ASIA

Modernizarea economică generată de revoluţia industrială urmată de promovarea

unei politici de industrializare se propagă din Anglia şi în alte ţări în măsura în care sunt

înlăturate vechile structuri economice. Secolul al XIX-lea a marcat triumfului definitiv al

industrializării care dintr-o zonă centru reprezentată de Canalului Mânecii şi Mării Nordului,

cuprinzând Belgia, Franţa, Germania s-a extins în majoritatea ţărilor europene, precum şi

dincolo de Atlantic, în Statele Unite şi în alte regiuni ale globului.

Franţa încearcă prima să îşi modernizeze economia în timpul Revoluţiei din 1789

până la abdicarea lui Napoleon. Deşi avea o tradiţie manufacturieră şi o populaţie numeroasă,

capabilă în condiţii normale să contribuie la creşterea consumului şi dezvoltarea pieţei

interne, economia franceză era sufocată în secolul al XVIII-lea de o acută criză financiară

generată de o fiscalitate excesivă menită a conserva privilegiile feudale şi a întreţinere

fastuoasa Curte regală de la Versailles. Încercările unor economişti de marcă ca Necker sau

Turgot de a rezolva criza financiară prin reforme financiare vor eşua din cauza opoziţiei

nobilimii.

Criza financiară a continuat în timpul Revoluţiei, când nobilimea emigrantă transferă

în străinătate mari sume în aur care impune adoptarea monedei de hârtie, faimoasele asignate.

Activitatea comercială îndeosebi prin Bordeaux şi celelalte porturi de la Atlantic cunoaşte în

anii de după 1789 o puternică dezvoltare fiind favorizată de eliminarea legislaţiei feudale.

Economia franceză se consolidează în anii în care ţara este condusă de Napoleon, de

numele căruia se leagă înfiinţarea Băncii Franţei în 1803, impunerea francului ca monedă

naţională şi adoptarea codului comercial care îi poartă numele. În aceşti ani în care statul

dirijează economia se iau primele măsuri de dezvoltare a industriei, care are datorită

războaielor purtate de Napoleon controlul unei mari părţi din piaţa europeană. Pentru a

proteja industria franceză, împăratul adoptă măsuri protecţioniste, instituind în 1809 Blocada

continentală prin care se interzicea comercializarea produselor industriale engleze în Europa.

Odată cu înlăturarea lui Napoleon în 1815 ia sfârşit perioada de început a revoluţiei

industriale franceze.

Începând din 1830, când în Franţa conducerea este preluată de burghezia comercială

şi financiară din jurul lui Ludovic-Filip, se declanşează Revoluţia industrială propriu-zisă. Ca

şi în Anglia revoluţia începe în ramura textilă şi se extinde în căile ferate, construcţii navale,

metalurgie, chimie, mai ales în anii 1850-1870 când în industria franceză se introduc masiv

utilaje moderne multe importate din Anglia.

Deşi înregistrează performanţe notabile, industria franceză rămâne sub nivelul celei

engleze datorită unor trăsături specifice. Din punct de vedere demografic, Franţa a înregistrat

mari pierderi în epoca revoluţiei franceze, care s-au resimţit şi în perioada următoare. În

domeniul creditului oferta a fost mai restrânsă, deoarece bancherii francezi preferau

investiţiile în străinătate. Industria manufacturieră mai restrânsă nu a oferit o mână de lucru

calificată la nivelul industriei manufacturiere din Anglia.

În agricultură, desfiinţarea, prin măsurile luate de Adunarea Naţională în august 1789,

a sistemului feudal bazat pe marea proprietate laică şi ecleziastică, împiedică modernizarea,

deoarece prin împroprietărirea ţăranilor se consolidează mica proprietate agrară ce reţine o

importantă forţă de muncă în acest sector. Această proprietatea mică, dar şi cea mijlocie, cu

productivitate redusă şi cu un procent mare al populaţiei ocupat în agricultură îi este dificil să

susţină transformările industrializării.

După înfrângerea suferită în faţa Prusiei (1870), Franţa, urmărind revanşa, îşi va

intensifica industrializarea, orientându-se către ramurile metalurgiei, construcţiei de căi

ferate, construcţiei de maşini şi către industria militară. Mari progrese sunt realizate în

construcţia de căi ferate, a căror reţea sporeşte de la 18.000 km în 1870 la 35.000 km în 1895.

În domeniul transporturilor, se investeşte în tehnologii noi cum sunt automobilul şi avionul,

creându-se mari întreprinderi ca Renault şi Citroën. În domeniul metalurgiei şi al

armamentului, cele mai importante uzine erau Schneider-Creusot.

Germania întrunea numeroase condiţii pentru a dezvolta o industrie modernă, însă,

până în 1871 i-a lipsit unitatea politică. Realizată în jurul Prusiei, unitatea Germaniei a permis

valorificarea eficientă a unei forţe de muncă calificate în numeroasele întreprinderi

manufacturiere, valorificarea unor importante resurse ale subsolului: minereu de fier şi

cărbune, îndeosebi în regiunea Ruhr, iar potenţialul demografic ridicat a asigurat o piaţă

internă capabilă să preia o mare parte a industriei.

Finanţarea industriei s-a realizat mai întâi din contribuţia de război de 5 miliarde

franci aur achitată de Franţa după 1871, apoi din masivul export de produse industriale

încurajat de stat printr-o legislaţie comercială favorabilă.

Un rol important a revenit cercetării ştiinţifice şi învăţământului, care a asigurat în

permanenţă introducerea de tehnologii noi performante în producţie şi de cadre competente.

Această dezvoltare remarcabilă a cercetării ştiinţifice germane se ilustrează şi prin faptul că la

începutul secolului nostru, numeroşi savanţi germani sunt laureaţi ai premiului Nobel.

În agricultură, în estul Germaniei (Prusia) predomină marea proprietate nobiliară şi

fiziocratismul de model francez, iar în vestul Germaniei (Hanovra, Westfalia, Bavaria etc.) -

proprietatea mică şi mijlocie de tip capitalist. Astfel agricultura se dezvoltă mai bine în vest.

Reformele lui Karl von Stein în Prusia eliberează juridic ţăranii dependenţi, însă economic

aceştia rămân sub influenta marilor proprietari. Agricultura germană mai avea de aşteptat un

real progres, ce va surveni abia la mijlocul secolului al XIX-lea.

Datorită puternicei dezvoltări înregistrate între 1870 şi 1900, Germania ajunge prima

putere industrială a Europei devansând Anglia şi Franţa. Marile întreprinderi germane -

Krupp şi Thyessen în domeniul metalurgiei şi armamentului, A.E.G. Telefunken în domeniul

industriei electrice, Bayer în industria chimică şi a medicamentelor - domină o industrie care

are o înaltă productivitate şi ale cărei produse se comercializează în toată lumea. Motorul cu

ardere internă, inventat de inginerul Rudolf Diesel, va deveni simbolul noii revoluţii

industriale, influenţând dezvoltarea industriei transporturilor, îndeosebi industria mijloacelor

de transport: automobil, avion unde se constituie mari întreprinderi de talia uzinelor

Mercedes sau Daimler.

Industrializarea germană este însă în mare măsură tributară importurilor de materii

prime, ceea ce face ca Germania să solicite o nouă împărţire a sferelor de influenţă, fapt ce va

duce la declanşarea războiului mondial.

Statele Unite ale Americii, care la începutul secolului XX va deveni principala

putere industrială a lumii, se constituie în urma războiului de independenţă al coloniilor

engleze de pe malurile Atlanticului.

Economia americană se emancipează de sub influenţa engleză după 1815. Între anii

1815-1840 revoluţia industrială în statele din nord face progrese, bazându-se pe un puternic

sector manufacturier cu mână de lucru calificată, ce susţinea un comerţ intens ce stimula

acumularea de capital. În coloniile sudice, agricultura bumbacului practicată cu sclavii negri

avea însă o slabă înzestrare tehnologică.

Declanşată la mijlocul secolului trecut, după descoperirea aurului în California în

1846 şi extinderea teritoriului prin ocuparea Californiei, Texasului şi Noului Mexic în 1848,

colonizarea împinge progresiv “frontiera” spre vest, aducând noi disponibilităti agricole ce

pun în valoare recunoscuta “centură verde a SUA” Insuficienta forţei de muncă face necesară

mecanizarea care duce creşterea producţiei cerealiere din “centura verde”, la care se adaugă o

zootehnie dezvoltată pe întinsele terenuri ocupate cu păşuni ce furnizează materie primă

pentru industria cărnii din zona Marilor Lacuri, în care Chicago este lider, şi industria

morăritului cu centrul principal la Minneapolis.

Revoluţia industrială cunoaşte între anii 1840-1860 etapa finală, determinând trecerea

la o industrializare de mari proporţii care necesita o mână de lucru tot mai numeroasă.

Emigraţia din Europa şi Asia, alături de sporul natural, asigură o parte a necesarului de forţă

de muncă, mai ales în agricultură unde deposedarea de pământ a indienilor aduce în circuitul

agricol terenuri fertile la preţuri simbolice. Pentru un teritoriu imens ce se întindea între

Atlantic şi Pacific, cu o economie în expansiune, forţa de muncă liberă era insuficientă,

impunându-se eliberarea sclavilor negri.

Conflictul dintre Nord şi Sud din anii 1861-1865, ce a dus la eliberarea sclavilor, a

determinat pe marii proprietari din sud să modernizeze agricultura, în condiţiile reducerii

forţei de muncă ce se îndreaptă spre industrie. În 1860 populaţia ocupată în industrie

reprezintă numai 20%, pentru ca la 1900 să depăşească 50%. Progresele în industrie sunt

spectaculoase, de la 252.000 întreprinderi ce dădeau o producţie de 3,3 miliarde dolari în

1869, se ajunge la 512.000 întreprinderi cu o producţie de 13 miliarde dolari.

Industria căilor ferate, industria exploatării şi prelucrării petrolului, industria

maşinilor agricole, industria metalurgică, industria automobilului, folosesc o tehnologie

avansată şi o mână de lucru ieftină aducând investitorilor mari beneficii care dezvoltă

circulaţia monetară şi consolidează sectorul bancar.

Creşterea populaţiei stimulează consumul alimentar favorizând dezvoltarea industriei

alimentare şi a producţiei agrare. Între 1903-1914 SUA construiesc Canalul Panama

consolidându-şi poziţia în comerţul internaţional demonstrând în acelaşi timp forţa industriei

americane.

Japonia este singura ţară din Asia care reuşeşte să-şi modernizeze economia printr-o

revoluţie industrială şi o industrializare rapidă de mare intensitate. Multă vreme izolată cu o

economie feudală aristocraţia japoneză decide, la mijlocul secolului trecut, să răspundă la

presiunile marilor puteri ce urmărea să-i acapareze piaţa prin propriul său de modernizare.

Reformele din 1869-1872 desfiinţează relaţiile feudale şi pun bazele unei

industrializări rapide bazate, în lipsa unei baze corespunzătoare de materii prime, pe

performanţele specifice ale muncitorului japonez şi pe posibilităţile pieţei de a susţine

producţia de fabrică. O fiscalitate ridicată asigură resursele financiare necesare creditării

industriei şi agriculturii.

În agricultură dominată de proprietatea mică şi mijlocie, creditele agricole acordate de

stat, dezvoltă o activitate rentabilă ce susţine bugetul japonez. O parte a producţiei este

valorificată în industrie dar şi prin exporturi tot mai mari de ceai şi mai ales de mătase

(bumbac japonez). Începută în ramura textilă industrializarea se extinde în ramura

transporturilor îndeosebi a celor navale, în metalurgie şi sectorul alimentar.

DEZVOLTAREA ECONOMIEI MONDIALE

ÎN ANII 1850-1914

Masiva diversificare după 1850 a produselor comercializate, în contextul

industrializării ce se extinde în diferite zone ale globului determină o asemenea intensificare a

schimbului internaţional încât intervalul 1860-1880 este apreciat ca apogeul liberului schimb.

În această perioadă însăşi Anglia renunţă în 1850 la simbolul protecţionismului mercantilist

care erau actele de navigaţie, trecând complet la politica liberului schimb începând din 1860.

Dezvoltarea activităţii industriale şi comerciale în etapa liberului schimb a dus la o

acerbă căutare a noi pieţe de materii prime şi pieţe de desfacere, intensificându-se lupta

pentru colonii, dar şi presiunile puterilor europene de a pătrunde pe pieţele din Asia

răsăriteană (China, Japonia) sau America Latină. În acest context se intensifică şi efortul de

penetrare economică a ţărilor vest europene în Europa răsăriteană, Balcani şi Imperiul

Otoman, mai ales după intrarea în funcţiune a canalului de Suez.

Liberul schimb începe să fie înlocuit cu o politică protecţionistă în relaţiile economice

internaţionale după 1879, când Germania inaugurează noua politică economică prin

promovarea unui tarif vamal protecţionist. Politica protecţionistă este folosită de Germania ca

instrument în concurenţa economică cu celelalte puteri industriale, pentru penetrarea pe

anumite pieţe folosind metode de dumping. Pentru ţările slab dezvoltate, protecţionismul

reprezintă o metodă prin care îşi protejează industria în formare şi piaţa proprie de concurenţa

străină, dar şi de a obţine fonduri care să fie investite în modernizarea economiei. La sfârşitul

secolului al XIX-lea, acerba concurenţă internaţională duce la apariţia unor mari întreprinderi

sprijinite de stat prin măsuri legislative şi a marilor bănci, care monopolizează întregi

sectoare economice în diferite ţări. Activitatea economică în aceşti giganţi industriali şi

bancari aduce mari beneficii, care permit exportul de capital în ţările mai slab dezvoltate,

speculând lipsa capitalurilor interne din respectivele economii.

Exportul de capital este un mijloc eficient de a subordona anumite sectoare economice

şi pieţe din ţările slab dezvoltate şi totodată de a modela economia acestora potrivit

intereselor ţărilor dezvoltate. Până la primul război mondial principala exportatoare de capital

era Anglia, care în proporţie de 94% îşi canaliza investiţiile în zone extraeuropene, cu

precădere în Asia şi America Latină. În Europa, îndeosebi în partea sa răsăriteană, exportul

de capital era asigurat îndeosebi de Germania cu 50% din capitalul de export şi Franţa cu

40%, ce investeşte mai ales în Rusia.

În efortul de a domina lumea, marile puteri finalizează în această perioadă şi

împărţirea teritoriilor coloniale, unde întâietatea o deţine tot Anglia, urmată de Franţa şi de

primele puteri coloniale Spania şi Portugalia, în timp ce noii giganţi ai economiei mondiale

Germania SUA şi Japonia încearcă să acapareze ultimele teritorii disponibile, care însă erau

departe de a le satisface interesele. În aceste condiţii Germania a cărei dezvoltare industrială

depăşea cu mult resursele interne, a ridicat problema reîmpărţirii coloniilor şi a sferelor de

influenţă, intrând în conflict cu Anglia care nu era dispusă să renunţe la supremaţia mărilor şi

la vastul său imperiu colonial.

Comerţul mondial este în continuă amplificare, extinderea procesului de

industrializare determinând intrarea în circuitul internaţional al schimbului de mărfuri a noi

zone, prin mărirea reţelei de căi ferate (peste 1.100.000 km în 1913) şi apariţia, după 1880, a

cargourilor frigorifice de mare capacitate, ce favorizează schimbul cu produse perisabile la

mari distanţe. Volumul comerţului creşte de la 79 miliarde franci în 1880, la peste 200

miliarde în 1914, crescând de 2,5 ori în mai puţin de o jumătate de secol.

În acest interval sporeşte consumul de materii prime şi de cereale, a căror piaţă este în

expansiune cuprinzând acum şi marii exportatori din mările sudului: Australia, Noua

Zeelandă, Argentina, Brazilia, China. Alături de aceste ţări, participă tot mai activ la circuitul

internaţional zone ca nordul Africii (Egipt, Algeria, Maroc, Tunisia), Orientul Apropiat prin

petrolul din Golful Persic, Extremul Orient prin mătasea din China şi Japonia. Creşte masiv

exportul de cauciuc (Brazilia), lemn (Canada), petrol (SUA, Persia, România, Rusia),

îngrăşăminte chimice (America Latină, nordul Africii). Piaţa europeană absoarbe mari

cantităţi de produse alimentare (cafea, cacao, zahăr, ceai, orez, carne). Industrializarea

accelerată, favorizată de accentul pus pe construcţia de maşini şi utilaje şi pe noi mijloace de

transport, reclamă cantităţi sporite de minereuri feroase şi neferoase, de petrol şi cauciuc.

Majoritatea schimburilor comerciale continuă să se îndrepte spre Europa, însă ponderea ei în

comerţul mondial scade de la 70% în 1880, la 61% în 1913.

La începutul secolului XX procesul de globalizare a schimbului internaţional şi de

integrare în sistemul economic internaţional a diferitelor zone de pe glob era practic încheiat

însă modul în care se constituise acest sistem de relaţii internaţionale generează puternice

contradicţii între marile puteri europene ducând în 1914 la izbucnirea primei mari conflagraţii

mondiale, un alt fenomen negativ al globalizării economiei.

Un rol important în dezvoltarea economiei revine învăţământului în care se fac

importante investiţii inclusiv prin trimiterea la studii în străinătate a tinerilor capabili

creându-se astfel o elită economică performantă.

Lipsa materiilor prime determină Japonia să se lanseze într-o politică de cuceriri de

teritorii coloniale şi de pieţe externe stimulată şi de mentalitatea războinică o trăsătură

dominantă a poporului japonez. Războaiele purtate cu China (1894-1895) şi Rusia (1904-

1905) şi ocuparea Coreii în 1910 contribuie la dezvoltarea industriei militare şi fac din

Japonia marea putere militară şi economică din Extremul Orient.

Se remarcă, în privinţa modului în care a evoluat revoluţia industrială în diferite ţări în

secolul trecut, că aceasta are o fază ce corespunde primei jumătăţi a secolului având ca repere

industria textilă, motorul cu aburi, cărbunele şi o a doua fază după 1870 bazată pe industria

construcţiilor de maşini, motorul cu ardere internă, petrol.

Ţările care se industrializează la sfârşitul secolului - SUA, Germania, Japonia - au la

1900 o industrie modernă, în timp ce modernizarea industrială din Anglia şi Franţa se

desfăşoară lent în anumite ramuri ce se constituiseră înainte de 1870, ceea ce face ca acestea

să aibă o industrie în care ramurile performante să coexiste cu ramurile tradiţionale făcându-

le să piardă competiţia pe plan internaţional.

ECONOMIA MONDIALĂ ÎN PERIOADA

DINTRE CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE (1918-1939)

Primul război mondial a fost un moment deosebit de important în evoluţia economiei

mondiale deoarece a reprezentat linia de demarcaţie din punct de vedere economic dintre

două secole cu realizările şi erorile lor economice. Costurile primei conflagraţii mondiale au

fost imense: 10.000.000 soldaţi morţi la care se mai adăugau 3.000.000 de combatanţi

dispăruţi, 13.000.000 de civili decedaţi, 20.000.000 de răniţi, 9.000.000 de orfani, 5.000.000

de văduve de război.

Cheltuielile militare directe ale beligeranţilor au reprezentat 331,6 miliarde dolari,

pagubele provocate de război au fost estimate la 36,9 miliarde de dolari, iar datoria de război

a beligeranţilor s-a ridicat la 225 miliarde de dolari. În cei 4 ani de război desfăşuraţi

îndeosebi în Europa, economia a cunoscut pe lângă mari distrugeri materiale - cu precădere

în Franţa, Belgia, Serbia şi România - şi numeroase modificări deoarece a fost subordonată

cerinţelor militare devenind o economie controlată şi dirijată de stat.

În 1914 principalii beligeranţi estimau durata războiului la câteva luni, cel mult un an,

iar prelungirea lui a determinat numeroase împrumuturi de război, multe din ele contractate în

străinătate îndeosebi în SUA, care din debitor al Europei în 1914 era peste 4 ani principalul ei

creditor, cu 9,544 miliarde de dolari. Principalele ţări ce beneficiaseră de asistenţă financiară

americană erau în martie 1919 Franţa cu 2,950 miliarde, Marea Britanie cu 4,166 miliarde şi

Italia cu 1,648 miliarde. În aceste condiţii, gradul de dependenţă a economiei europene faţă

de marea finanţă americană este foarte mare, deoarece singura ţară cu adevărat învingătoare

din punct de vedere economic a fost SUA, ce înregistrase excedente mari în timpul războiului

şi stoca la sfârşitul acestuia circa jumătate din aurul mondial. În intervalul 1914-1919

investiţiile de capital americane în străinătate s-au dublat. Războiul a însemnat aşadar

sfârşitul supremaţiei economice europene şi începutul dominaţiei americane în economia

mondială.

La Conferinţa de pace de la Paris din anii 1919-1920 marile puteri învingătoare SUA,

Franţa, Anglia, Italia şi Japonia au încercat să reglementeze concomitent cu problemele de

natură politică şi pe cele de natură economică. S-a decis ca ţările învinse să plătească reparaţii

de război învingătorilor pentru daunele provocate economiei şi pe teritoriul statelor

învingătoare.

Problema reparaţiilor de război a creat numeroase divergenţe între marile puteri

învingătoare, deoarece Franţa cerea ca Germania să plătească o mare despăgubire de război

prin care să poată fi finanţată refacerea rapidă a economiei franceze şi întârziată refacerea

economică a Germaniei. Statele Unite şi Anglia, interesate în menţinerea în viaţă a economiei

germane, în care vroiau să investească capitaluri pentru reconstrucţie, pledau pentru o datorie

de război mult mai mică capabilă să fie suportată de ruinata economie germană. Americanii,

ale căror pierderi economice erau destul de mici, fiind reprezentate în principal de distrugerile

provocate flotei comerciale de războiul submarin promovat de Germania în a doua parte a

războiului, au renunţat la despăgubiri şi erau interesate să nu se realizeze o consolidare peste

măsură a Franţei în detrimentul Germaniei, pentru a nu se crea un dezechilibru politic şi

economic în Europa. Puterile europene – mai ales Franţa - au încercat să condiţioneze

propriile lor datorii de război către americani de recuperarea datoriilor germane.

Americanii, pentru a nu slăbi şi mai mult economic Germania şi restul statelor

învinse, au căutat să nu includă în reparaţiile de război toate cheltuielile din timpul

conflictului mondial. În privinţa sumei ce urma să o plătească Germania, Franţa cerea 600

miliarde mărci aur, Anglia 400 miliarde, iar SUA 228 miliarde, ajungându-se în cele din

urmă la Conferinţa de la Londra din aprilie-mai 1921 la o sumă de 132 miliarde mărci aur

plătite în rate anuale de 2 miliarde mărci plus o cotă de 26% din valoarea produselor

exportate. Din această datorie în conformitate cu hotărârile conferinţei de la Spa Franţa

obţinea 52%, Anglia 22%, Italia 10%, Belgia 8%, Serbia 5%, României revenindu-i 1%.

Germania a acceptat cu foarte mare greutate plata reparaţiilor de război, considerând că nu

este singura ţară vinovată de declanşarea războiului şi a căutat să achite cât mai puţin din

aceste datorii apreciate ca urmărind, în realitate, distrugerea economică a ţării.

Problema datoriilor Rusiei, ţariste ce reprezenta o a doua sursă posibilă de refacere

economică a puterilor vest-europene, s-a încercat să fie reglementată la Conferinţa de la

Genova din aprilie 1922, la care au participat 19 state printre care şi România. Puterile

occidentale au cerut delegaţiei sovietice achitarea datoriilor ruseşti anterioare preluării puterii

de către bolşevici şi restituirea sau acordarea de despăgubiri pentru proprietăţile străine

naţionalizate după noiembrie 1917. Rusia sovietică a respins cererile occidentalilor, încheind

totodată un tratat la 16 aprilie 1922 la Rapallo cu Germania prin care cele două ţări renunţau

reciproc la despăgubiri de război. Se realiza o apropiere între două ţări mari marginalizate

după război în urma căreia numeroşi specialişti germani au fost aduşi în Rusia pentru a

sprijini reconstrucţia economică preconizată prin Noua politică economică (NEP), în

schimbul căreia Germania obţinea materii prime.

Încurajată de succesul obţinut la Rapallo, Germania va refuza la sfârşitul anului 1922

să achite ratele scadente din datoria externă, determinând în ianuarie 1923 ocuparea de către

o armată franco-belgiană a principalei regiuni economice din vestul Germaniei, Ruhr.

Criza Ruhrului a reprezentat un moment de cotitură în problema reparaţiilor germane.

Franţa a comis o mare eroare deoarece autorităţile germane au anunţat o rezistenţă pasivă,

cerând populaţiei să nu coopereze cu ocupanţii, paralizând orice activitate economică. Deşi

producţia practic a încetat, muncitorii au continuat să fie remuneraţi prin emiterea unei mari

cantităţi de monedă - hârtie fără acoperire. Inflaţia a atins cote nemaiîntâlnite: 1 dolar

echivala în decembrie 1923 cu 4 trilioane 200 miliarde mărci. Un timbru poştal costa între 14

şi 40 miliarde mărci, iar o pâine de 1,5 kg, care costa înainte de război 0,45 mărci, se vindea

acum cu 145 miliarde mărci. Inflaţia era atât de mare încât cele 300 fabrici de hârtie şi 100 de

tipografii lucrau zi şi noapte, iar angajaţii ridicau salariile cu rucsacul sau coşul, iar

necheltuirea acestora în aceeaşi zi le aduceau pierderi importante. Prin această politică

guvernul german a urmărit să transfere întreaga responsabilitate Franţei şi să canalizeze către

Paris toate nemulţumirile internaţionale, forţând totodată pe aliaţi să îşi modifice politica în

domeniul reparaţiilor şi faţă de reconstrucţia economiei Germaniei.

Criticile internaţionale nu au întârziat să apară, premierul englez Bonar Law neezitând

să compare acţiunea franceză cu “un cuţit în mecanismul de precizie al economiei germane”

în timp ce guvernul american a decis în februarie 1923 retragerea trupelor sale din Germania.

Agravarea crizei a determinat guvernul francez să accepte o reglementare internaţională sub

egida Comisiei reparaţiilor. În ianuarie 1924 Germania este vizitată de un comitet de experţi

condus de generalul bancher Dawes.

Acesta îşi prezintă raportul prin care evalua posibilităţile economiei germane şi

capacitatea de a plăti reparaţia Germaniei în aprilie 1924. Propunerile făcute de comitet au

reprezentat baza planului Dawes aprobat de Conferinţa de la Londra din iulie-august 1924. Se

propunea ca Germania să achite anual până la 2,5 miliarde mărci aur garantate cu veniturile

vămilor, căilor ferate, industriei şi transporturilor. În perioada următoare masivele investiţii

de capital, evaluate între 23 şi 30 de miliarde mărci aur, şi reforma monetară au permis

relansarea economică a Germaniei care a achitat în contul reparaţiilor aproximativ 7,5

miliarde mărci.

În 1928 situaţia economică a Germaniei se consolidase determinând-o să ceară

revizuirea planului Dawes în principal prin fixarea unei sume definitive şi a termenului de

restituire. La 11 februarie 1929 la Londra are loc o nouă conferinţă în problema reparaţiilor

sub conducerea bancherului american Young, adjunct a lui Dawes în 1924, prin care s-a

propus un nou plan în chestiunea reparaţiilor ce fixa suma totală a reparaţiilor germane la

113,9 miliarde mărci achitate în 37 de ani în rate anuale de 3 miliarde mărci. Criza economică

ce s-a declanşat la sfârşitul aceluiaşi an a făcut ca planul Young să nu poată fi dus la sfârşit

iar în iunie 1931 preşedintele Statelor Unite a propus moratoriu ce îi poartă numele prin care

plata datoriei germane era amânată până la 30 iunie.

În iulie 1932 s-a deschis Conferinţa de la Lausanne care a decis ca Germania să mai

plătească în contul reparaţiilor numai 3 miliarde mărci datorie pe care aceasta nu o va onora

deoarece accesul la putere a lui Hitler în ianuarie 1933 a însemnat şi refuzul plăţii datoriilor

de război. Se încheia astfel o problemă majoră în relaţiile internaţionale care a avut influenţe

nefaste asupra evoluţiilor economice din Europa timp de peste un deceniu. Reparaţiile de

război au reprezentat un capitol important din balanţa externă a multor ţări europene ce le-a

diminuat resursele şi capacitatea de finanţare a acţiunilor de refacere economică de după

primul război mondial.

Etapele evoluţiei economiei mondiale în perioada interbelică au fost direct

determinate de primul război mondial. Între 1919 şi 1922 a avut loc o amplă acţiune de

refacere economică urmată între 1924 şi 1929 de un avânt economic întrerupt brusc în

octombrie 1929 de izbucnirea crizei economice ce a durat până în 1933, pentru ca între anii

1934 şi 1939 să se producă un rapid proces de refacere şi avânt economic, care se sfârşeşte în

1939 când izbucneşte al doilea război mondial.

Refacerea economică dintre 1919-1922 s-a caracterizat printr-o criză economică

moştenită din anii războiului, care s-a amplificat în condiţiile restructurărilor economice

impuse de tranziţia de la o economie de război la o economie de pace şi de noile reglementări

politice impuse de destrămarea vechilor imperii şi apariţia statelor naţionale europene.

Deosebit de complicate au fost problemele financiare deoarece în perioada 1914-1918

inflaţia accentuată a dus la o masivă devalorizare a principalelor monede europene. Lira

sterlină pierduse 27%, francul francez 63%, iar marca germană 98%. Sistemele monetare

europene în număr de 9 în perioada antebelică sunt în 1919 în număr de 28, multe din acestea

fiind reprezentate de monede slabe, consecinţă firească a anilor de război. De la o economie

ce aveau la bază monede metalice relativ stabile se ajunge după război la o explozie a

monedei de hârtie şi la o inflaţie, ce în anumite cazuri este galopantă.

Dificultăţile monetare internaţionale, sunt consecinţa lipsei de coordonare pe plan

internaţional, în ciuda unor conferinţe monetare desfăşurate sub egida Societăţii Naţiunilor,

dar şi a unor încercări de revenire la practici monetare dinainte de război în condiţiile

agravării crizei valutare. Problemele monetare europene, corelate cu cele legate de reparaţiile

de război, nu şi-au găsit rezolvări corespunzătoare, generând fenomene de instabilitate

economică şi frecvente crize, ce au culminat cu marea criză din 1929.

În comerţul mondial s-au produs mutaţii importante, deoarece în anii războiului

beligeranţii, şi în principal Anglia, au înregistrat mari pierderi atât în mijloace de transport cât

şi în pieţe de desfacere. Pierderile înregistrate de Anglia în timpul războiului au însumat nave

comerciale cu un tonaj de 7.830.000 t, Franţa a înregistrat pierderi navale de 907.000 tone, în

timp ce Statele Unite au avut pierderi de 389.000 de tone. Piaţa latino-americană, dominată în

perioada anterioară războiului de Anglia, îşi va reorienta comerţul către Statele Unite a căror

influenţă se consolidează după război. Ţări cu pondere în comerţul internaţional, precum

Germania şi Rusia, sunt în primii ani după 1918 prezenţe simbolice în relaţiile internaţionale

din cauza evenimentelor politice.

Divergenţe se înregistrează şi în legătură cu politica comercială, deoarece SUA era

adepta unei politici a liberului schimb, având în vedere performanţele economiei americane,

în timp ce ţările europene optau pentru o politică protecţionistă, capabilă să protejeze de

concurenţă străină economiile lor aflate în plin proces de reconstrucţie.

Începând din 1922 economia mondială înregistrează primele semne de redresare

producţia industrială se aproprie de valoarea antebelică pentru a o depăşi după 1924. Au

apărut ramuri industriale noi de mare productivitate care însă au coexistat cu ramuri

tradiţionale cu o tehnică învechită cu costuri de producţie ridicate.

Cea mai mare dezvoltare industrială se va înregistra în economia americană. Industria

constructoare de maşini între 1923-1929 va creşte cu 53%, industria chimică cu 45%,

producţia de energie electrică cu 63%. În primul deceniu interbelic a crescut vertiginos

industria bunurilor casnice de folosinţă îndelungată, vânzându-se 13 milioane aparate de

radio 1,5 milioane frigidere, 5,5milioane maşini de spălat iar numărul automobilelor a crescut

de la 1,6 milioane în 1921 la 5,3 milioane în 1929. Această dezvoltare a industriei şi totodată

a pieţei interne a stimulat creşterea spectaculoasă a producţiei de petrol de la aproape 400

milioane de barili pe zi la peste 1 miliard. Din bunurile de consum menţionate mai sus, peste

60% au fost vândute pe bază de credit care anual aveau o valoare între 5 miliarde şi 8

miliarde de dolari. Creditele ieftine destinate consumului, dezvoltându-se într-o perioadă,

care a durat aproape opt ani, au creat astfel un adevărat mit al “prosperităţii americane” care

se va spulbera în 1929.

În Europa creşterea cea mai spectaculoasă a cunoscut-o industria germană puternic

susţinută de marile investiţii de capital de după 1923. În numai 3 ani 1924-1927 producţia

industrială a depăşit nivelul antebelic ajungând la 127% faţă de 1913. A crescut spectaculos

extracţia de cărbune care între 1925-1929 a dat o producţie superioară celor din celor din

Anglia şi Franţa luate împreună.

O mare parte a producţiei germane era destinată exportului pentru a se achita datoria

de război ceea ce a dus la creşterea spectaculoasă a flotei comerciale care ajunge pe locul

patru după marile puteri navale S.U.A, Anglia şi Japonia. Cu toată această creştere ponderea

în comerţul mondial de 9% era însă sub cea de 12% înregistrată în 1913.

Franţa a avut industria grav afectată de marile distrugeri din anii războiului prin

pierderea sau avarierea a aproape 10.000 întreprinderi şi 200 de mine. Primii ani după război

au fost deosebit de dificili speranţa unei redresări legându-se de reparaţiile germane.

Revenirea în componenţa statului a Alsaciei şi Lorenei , controlul unor resurse din teritoriul

Saar, orientarea investiţiilor către industriile moderne cum era cea a transporturilor şi

exploatarea materiilor prime ieftine din colonii au creat premisele refacerii economiei.

În 1924 producţia industrială raportată la 1911 reprezenta 118%, în 1926 127% iar în

1929 143%. Franţa era în anul marii crize printre primii producători de oţel şi fontă ocupând

locul doi în lume la producţia de automobile.

Refacerea economică a fost influenţată negativ de problemele financiare deoarece

francul nu a reuşit să se consolideze după război având o cădere în 1926, determinând o

reformă de stabilizare care a dus la o valoare a monedei franceze de numai 20% din cea

antebelică. Problemele economiei franceze au fost generate şi de importantul sector agrar ce

fusese afectat puternic de operaţiunile militare în urma cărora se degradaseră peste 2.000.000

ha. În aceste condiţii productivitatea în agricultură continua să rămână sub nivelul celei din

1913. Dificultăţile economice se reflectă şi în comerţ unde se înregistrează deficite iar

ponderea în comerţul mondial în 1929 este de 6% faţă de 7% în 1913.

În Anglia refacerea economică a fost lentă deoarece multe sectoare industriale cum

sunt extracţia cărbunelui, industria oţelului, cea textilă şi cea a construcţiilor navale, aveau o

tehnologie învechită iar proprietarii nu au manifestat receptivitate la tehnologiile moderne.

Aceste industrii nu au beneficiat de credite importante deoarece marile investiţii au fost

direcţionate către industriile constructoare de automobile şi avioane sau chimie. Problemele

economice şi slaba productivitate a unor ramuri tradiţionale, cum au fost industria cărbunelui,

au generat instabilitate socială. În aceste condiţii numai în 1929 producţia industrială a reuşit

să depăşească nivelul din 1913.

Japonia a cunoscut o înviorare a industriei şi comerţului mai ales prin dezvoltarea

industriei metalurgice, a construcţiilor de maşini şi industriei chimice. Unele ramuri cum erau

industria textilă, datorită tehnicii folosite, mai puţin performante, s-au refăcut mai greu şi au

înregistrat indici ridicaţi numai o scurtă perioadă de timp. Refacerea economică a fost

influenţată şi de politica inflaţionistă promovată de guvernele japoneze care a generat

momente de criză financiară.

În ansamblu refacerea economică a fost inegală şi marcată de numeroase aspecte

negative, multe moştenite din perioada războiului. Instabilitatea financiară ce se manifestă

într-o serie de ţări influenţează la rândul ei negativ avântul economic dintre 1924 şi 1929 care

în mare parte în Europa este finanţat cu credite americane. Deşi continua să deţină supremaţia

în comerţul internaţional Europa are în 1929 o contribuţie de numai 53,4% cu 7,8% mai mică

decât în 1913.

Criza economică mondială începe la 24 octombrie 1929, celebra ”joie neagră” când

la principala bursă din lume cea din New York creşte cu 50% numărul acţiunilor negociate

ajungând la 12 800 pentru ca la 29 octombrie - ”marţea neagră” panica să cuprindă definitiv

bursa unde numărul acţiunilor puse în circulaţie ajunge la 16 410 000. Valoarea acţiunilor

scade vertiginos ajungând la 50% la mijlocul lunii noiembrie antrenând o scădere

corespunzătoare a indicelui bursier de la 469 puncte la 220 puncte în numai două luni, băncile

intră în criză fiind asaltate de depunătorii panicaţi care vor să-şi retragă economiile, produsele

nu se vând creându-se stocuri iar activitatea industrială se reduce. Se estimează că pierderile

provocate în primele săptămâni de criză de speculaţiile bursiere s-au ridicat la peste 30

miliarde dolari. Politica speculaţiilor bursiere de mari dimensiuni antrenând şi băncile a fost

anterioară crizei, a dus la crahul din octombrie 1929 continuând şi în perioada următoare

generând un adevărat haos financiar-bancar ce a scos în evidenţă multiplele slăbiciuni ale

unei economii care în pofida unui imens potenţial nu realizase acea ’’nouă eră a bunăstării

eterne’’ anunţată de preşedintele Hoover în campania electorală din anul precedent.

Considerată sub aspectul strict economic, Marea Criză a avut două etape, care, deşi au

aparţinut aceluiaşi proces, au fost totuşi distincte: o etapă scurtă, concretizată şi finalizată prin

crahul Bursei din New York, urmată de criza propriu-zisă, declanşată mai întâi în economia

SUA şi apoi extinzându-se rapid la nivelul economiei mondiale. Dificultăţile economice însă

au continuat, manifestându-se printr-o depresiune economică de-a lungul deceniului al IV-

lea.

Criza a fost intens discutată în literatura economică pentru că în plan economic lumea

capitaliste a înregistrat un seism atât de profund, încât s-a pus problema viabilităţii sale.

Multă vreme s-a acceptat viziunea lui Keynes: criză de supraproducţie generată de scăderea

consumului la care ideologia comunistă a adăugat şomajul şi dimensiunea socială.

Cercetările mai recente arată că la originea crizei sunt problemele monetare, politica

băncilor care antrenându-se în jocul de bursă au ajuns să deţină mai multe valori sub formă de

acţiuni şi mai puţini bani lichizi. Problemele din sistemul bancar au dus în primele 6 luni ale

anului 1929 la prăbuşirea a 346 bănci americane, înregistrându-se pierderi de 115 milioane de

dolari. Sumele de bani destinate operaţiunilor la bursă au fost accesibile datorită faptului că

Sistemul Federal de Rezerve a redus taxa de scont şi deci dobânzile, ca urmare a fluxului de

capitaluri către S.U.A.

Băncile au deschis conturi şi credite special destinate cumpărării de valori de bursă.

O posibilitate de obţinere a unor profituri importante, rezulta din diferenţa de dobândă fixată

de Sistemul Federal de Rezerve şi cea practicată de băncile comerciale. Eşecul a fost generat

de faptul că băncile au ajuns să deţină tot mai puţine lichidităţi şi tot mai multe pachete de

acţiuni încât banii circulau tot mai puţin, în timp ce majoritatea americanilor tranzacţionau

valori la bursă.

O politică nesănătoasă a acordării creditelor a făcut ca volumul creditelor acordate pe

termen scurt să ajungă la 7,8 miliarde dolari depăşind de aproape opt ori nivelul normal.

Asaltul depunătorilor asupra băncilor combinat cu lipsa lichidităţilor şi lipsa de cooperare a

băncilor în gestionarea crizei au dus la numeroase falimente bancare care au generat o lipsă

de încredere în bănci. Unii economişti americani de azi printre care şi Milton Friedman

consideră că Sistemul Rezervelor Federale poartă o mare răspundere prin reducerea masei

monetare într-un moment în care băncile aveau nevoie de lichidităţi pentru criza din sistemul

bancar care a precedat criza de supraproducţie.

În perioada crizei volumul producţiei industriale ajunge în anul 1932 să reprezinte

53,8% din volumul producţiei anului 1928. Până în 1932 au dat faliment 110.500

întreprinderi industriale şi comerciale, iar numărul falimentelor bancare a ajuns la 10.000.

Deşi cheltuielile bugetare au ajuns la 40% din venitul naţional prin angajarea unor mari

lucrări edilitare şi de îmbunătăţiri funciare pentru a se combate şomajul ce afecta 12.000.000

persoane. În agricultură numeroşi fermieri au dat faliment neonorând creditele contractate la

bănci. Devastator a acţionat şi aşa numitul foarfece al preţurilor deoarece faţă de scăderea

preţurilor din industrie care este de 25% preţul produselor agrare se reduce cu 58%.

Politica administraţiei Hoover a constat în adoptarea atitudinii prin care situaţia nu

necesita decât încurajarea şi reabilitarea business-ului. Rata dobânzilor a fost micşorată, au

fost reintroduse economiile guvernamentale şi a fost promulgat Tariful Hawley Smoot.

Presiunea evenimentelor a determinat instaurarea RFC (Reconstruction Finance

Corporation), dar preşedintele a fost cu greu de acord cu extinderea RFC asupra micului

business. Politica agricolă a administraţie nu a fost un rezultat al crizei, ci o continuare a

politicilor care au diminuat criza rurală, care s-a menţinut de-a lungul anilor ’20.

Criza în Europa s-a declanşat în 1930 şi s-a accentuat în anul următor prin masiva

retragere a capitalurilor americane din economia europeană. Cel mai puternic a fost afectată

economia germană care în condiţiile în care majoritatea ţărilor îşi limitează importurile este

nevoită să reducă activitatea industrială la 45% din capacitate generând un şomaj de 43%.

Veniturile în agricultură scad cu 30% iar numeroşi proprietari îşi pierd pământul din cauza

neachitării creditelor bancare. În 1931 intră în criză şi sistemul bancar care funcţiona mai ales

pe bază de credite pe termen scurt obţinute din străinătate. Un alt motiv al retragerii din

Germania a unor investiţii bancare îl reprezintă ascensiunea politică a lui Hitler şi neliniştile

provocate de acest fapt în mediile financiare.

În Franţa criza a dus la falimentarea a 1.457 întreprinderi mai ales mici şi mijlocii la

reducerea drastică a preţurilor în agricultură care a dus la reducerea veniturilor proprietarilor

din sectorul agrar la jumătate. Ca urmare a acestei situaţii numeroase mici proprietăţi au fost

preluate de bănci deoarece deţinătorii lor nu au putut onora ratele scadente. Dificultăţile din

sectorul bancar au fost mărite ca urmare a transferării în străinătate a unor mari cantităţi de

aur, a deficitului bugetar în creştere şi a unor mari scandaluri financiare.

Anglia a avut mari probleme economice datorită ritmului lent în care s-a dezvoltat

economia în primul deceniu interbelic. Criza bancară internaţională a creat dificultăţi Băncii

Angliei celorlalte bănci engleze din care au fost retrase milioane de lire sterline forţând

guvernul englez în 1931 să renunţe la etalonul aur în condiţiile în care moneda engleză se

depreciază cu 30 %. Economia nu a avut timpul necesar să se consolideze în perioada

avântului economic iar criza i-a evidenţiat slăbiciunile îndeosebi tehnologia învechită din

unele ramuri de bază ca: industria metalurgică, carboniferă sau textilă. Producţia de oţel şi

fontă a scăzut în medie cu 50%, industria cărbunelui şi-a diminuat producţia cu 5.000.000

tone, exporturile britanice s-au redus la jumătate determinând scăderea masivă a tonajului

flotei comerciale. Un caz special îl reprezintă economia sovietică în care, după haosul

provocat de revoluţie şi războiul civil, s-a încercat prin Noua politică economică (NEP)

revenirea la o economie “normală” dar dirijată şi controlată de stat. Semnificativ este faptul

că în domeniul monetar sovieticii disociază rubla „internă”’ de rubla „internaţională” pentru

ca evoluţiile monetare europene să nu se repercuteze pe piaţa internă. Preluarea puterii de

către Stalin, în 1924, a schimbat profund economia sovietică, deoarece noul lider a urmărit

modernizarea economică nu prin intermediul pieţei libere, cum se încercase, într-o anumită

măsură, în perioada NEP, ci prin planificare, industrializare şi colectivizare. Obiectivul

anunţat de noul lider de la Kremlin în 1926 era transformarea Uniunii Sovietice dintr-o ţară

agrară într-una industrială. Prin această politică statul controla şi centraliza întreaga economie

sovietică. Prin consecinţele sale, politica promovată după 1926 este o adevărată

contrarevoluţie economică, care sugrumă firava economie de piaţă înfiripată în perioada

NEP.

Autorităţile declanşează o violentă campanie împotriva micilor întreprinzători şi a

ţăranilor înstăriţi, pe care îi acuză că sunt duşmani ai puterii sovietice, promovează o

colectivizare forţată cu mijloace violente, pe fondul izbucnirii crizei economice. Preluând

prin diferite metode coercitive cerealele acumulate în gospodăriile înstărite, statul dezvoltă

economia urbană în detrimentul celei rurale, obţinând totodată prin vânzarea unor mari

cantităţi de cereale în exterior, la preţuri de dumping importante resurse valutare. Vânzările

de cereale sovietice sunt un factor important în căderea preţului internaţional al cerealelor pe

pieţele europene, ceea ce adânceşte dificultăţile comerciale a ţărilor de mare export agrar,

printre care şi România. În numai un deceniu, între 1930-1941, numărul gospodăriile

ţărăneşti colectivizate a crescut de la 23,6% din totalul gospodăriilor, la 98%. Colectivizarea

a dezorganizat agricultura, iar la începutul anilor 30 foametea era un fenomen frecvent în

lumea rurală, în Ucraina secerând 6 milioane de vieţi.

Industrializarea, în maniera în care a fost concepută de Stalin şi anturajul său, avea

obiectivul de a crea o economie de război, fiind axată pe industria grea, îndeosebi metalurgie

şi construcţii de maşini, în care sectorul militar era precumpănitor. Planificarea economică

urmărea în fond o industrializare accelerată care să facă din URSS o putere militară de prim

rang. În numai un deceniu de industrializare statistica oficială sovietică înregistrează cifre

impresionante la producţia industrială de bază: între 1930-1940 producţia de oţel a ajuns de la

5 milioane tone la 18 milioane, cea de cărbune de la 60 milioane la 150 milioane, iar energia

electrică a crescut de la 22 milioane kw la 90 milioane kw. Obiectivele urmărite au fost

obţinute cu mari costuri, prin sacrificarea agriculturii şi a sectorului bunurilor de consum, şi

implicit a nivelului de trai al populaţiei, nevoită să suporte cartelări de produse şi alte

restricţii.

Începând din 1932, când se înregistrează apogeul crizei, preocupările pentru ieşirea

din această gravă dezordine economică se intensifică atât în Europa, unde chestiunea

reparaţiilor de război este practic lichidată la Conferinţa de la Lausanne, dar şi în Statele

Unite, unde în campania electorală candidatul democrat F.D.Roosevelt propune un plan de

ieşire din criză care îi aduce o răsunătoare victorie asupra preşedintelui în exerciţiu, Hoover,

pe care îl devansează cu peste 6 milioane de voturi.

Discursul de investitură al preşedintelui Roosevelt nu a conţinut multe indicaţii

despre reforma a cărei perioadă de maximă intensitate va fi New Deal-ul. În primul mesaj

adresat Congresului noul preşedinte a cerut o nouă legislaţie bancară, în al doilea – economii

guvernamentale severe şi în al treilea o nouă legislaţie agrară.

Cunoscută sub numele New Deal, politica economică a lui Roosevelt a fost pusă în

aplicare începând cu martie 1933 şi a constituit un model de ieşire rapidă din criza

economică. Debutând cu o intensă activitate legislativă în domeniul economic, numai în

primele 100 de zile fiind adoptate 70 de legi în domeniul industriei, agriculturii, comerţului şi

sistemului de credit, noua administraţie a urmărit să refacă încrederea americanilor în propria

lor economie şi mai ales în sistemul bancar. Băncile au fost închise la 6 martie 1933, fiind

expertizate de specialişti, urmând a fi repuse în funcţiune numai cele ce se dovedeau viabile.

Concomitent, într-o serie de conferinţe ţinute la radio, preşedintele a făcut apel la cetăţeni să-

şi readucă economiile în bănci. Pentru refacerea sistemului bancar a fost înfiinţată Corporaţia

de reconstrucţie financiară, abilitată să acorde credite băncilor particulare. La 17 mai,

preşedintele într-un celebru mesaj adresat Congresului, cerea acestuia să promulge legislaţia

privitoare la plăţile industriale, preţuri şi condiţii de muncă la nivel naţional şi să susţină un

cuprinzător program de lucrări publice.

În domeniul industriei, la 16 iunie 1933 s-a adoptat legea pentru refacerea industriei

(The National Industrial Recoverty Act) prin care industria era împărţită în 17 grupe, se

interzicea concurenţa neloaială şi se impunea cartelarea obligatorie. În anumite limite

administraţia centrală instituia un aşa-numit “control de stat asupra producţiei”. Legea

stabilea reglementări privind relaţiile dintre proprietarii de întreprinderi şi muncitori, inclusiv

durata zilei de muncă şi salariul minim, precum şi măsuri de combatere a şomajului.

În agricultură, prin legea pentru reglementarea agriculturii şi ajutorarea fermierilor

(The Agricultural Adjustement Act) s-a decis raţionalizarea suprafeţelor cultivate pentru

mărirea preţurilor, de asemenea statul se implica în sprijinirea agricultorilor prin acordarea de

compensaţii pentru suprafeţele necultivate şi eliminarea surplusurilor. Prin administraţia

federală pentru lucrări publice au fost întreprinse ample lucrări de îmbunătăţiri funciare şi de

împădurire a unor mari suprafeţe, folosindu-se cu precădere şomeri al căror număr se ridica la

câteva milioane. În aceste condiţii, începând din 1934, economia americană începe să se

redreseze atât în industrie cât şi în agricultură, iar în domeniul comerţului exterior se

intensifică relaţiile economice atât cu Europa cât şi cu America Latină.

În Europa refacerea economică este destul de rapidă fiind favorizată de renunţarea la

datoriile de război dar şi de intervenţia statului în economie. Creşterea pericolului de război a

dus la intensificarea activităţii economice, îndeosebi în domeniul industriei militare şi a

celorlalte ramuri industriale ce o deserveau. Masive credite au fost orientate către industriile

performante: construcţii de maşini, chimie, utilaj electric, crescând şi interesul pentru

dezvoltarea unor noi practici în comerţul internaţional, cum a fost clearingul. Deosebit de

dinamică este în această etapă economia germană care prin politica agresivă promovată de

Hitler, ajunge să devină cea mai puternică din Europa.

În 1936 se lansează planul economic de 4 ani menit a pregăti Germania de război.

Conştienţi că în viitorul conflict problema bazei de materii prime va fi vitală pentru economia

germană, că va fi dificil să se realizeze aprovizionarea cu materii prime din afara Europei

conducătorii germani au înţeles că trebuie să-şi asigure controlul bazinului dunărean. Paralel

cu presiunile diplomatice şi militare s-a urmărit intensificarea schimburilor economice cu

ţările dunărene. În 1937 58% din exportul Bulgariei, 49% din cel al României, 44% din cel al

Ungariei, 42% din cel al Iugoslaviei era destinat Germaniei iar procentele vor creşte sensibil

după ocuparea Austriei şi Cehoslovaciei.

La 1 septembrie 1939, când Germania declanşa un nou război mondial prin atacarea

Poloniei, se încheia o etapă frământată din punct de vedere economic care durase două

decenii şi care consfinţise declinul economic al Europei, pregătind preluarea supremaţiei

economice de către Statele Unite.

ECONOMIA MONDIALA IN PRIMII ANI POSTELICI.PLANUL MARSHALL

Încheierea celui de-al doilea război mondial prin capitularea necondiţionată a Germaniei, la 9

mai 1945, şi a Japoniei, la 2 septembrie 1945, a marcat reîntoarcerea la pace, dar şi un nou

raport de forţe în plan mondial, un nou echilibru, o nouă ordine economică mondială.

Problematica ordinii mondiale ce se va statornici după război, deosebit de complexă şi

complicată, a preocupat marile puteri cu mult înainte de încheierea ostilităţilor dintre părţile

beligerante, anul 1941 fiind considerat, aproape unanim,ca reprezentând debutul

preocupărilor în acest sens. În acest an are loc Conferinţa de la Washington, unde W.

Churchill şi F.D. Roosevelt prefigurează în convorbirile lor ordinea mondială postbelică,

incluzând între marile puteri şi URSS. În 1942, la Conferinţa de la Moscova, I.V. Stalin, A.

Harriman şi W. Churchill discută atât probleme legate de organizarea păcii, cât şi probleme

ale deschiderii celui de-al doilea front în Europa. În ianuarie 1943, la Conferinţa de la

Casablanca, F.D.Roosevelt şi W. Churchill conveneau asupra zonelor postbelice de influenţă

ce urmau să revină marilor puteri, mai ales asupra zonei numite de ei „Europa Atlantică”,

unde aveau interese comune. Conferinţa de la Teheran, din noiembrie 1943, reprezintă un

reper în ceea ce priveşte perspectivele imediate ale ţărilor europene, sub auspiciile previzibile

deja a SUA, URSS şi Marii Britanii şi, în acelaşi timp, constituie momentul în care se

prefigurează, în formulă diplomatică, pentru moment, viitoarea expansiune a URSS asupra

unora din ţările de mai mică întindere ale Europei Centrale. Se discută, de asemenea, despre

viitoarea organizare a Naţiunilor Unite, formată dintr-o Adunare Generală şi un Comitet

Executiv, sub supravegherea a patru mari puteri, anume SUA, URSS, Marea Britanie şi

China. Iar la Conferinţa de la Dumbarton Oaks (Washington), în august-octombrie 1944,

reprezentanţii URSS, SUA şi Marii Britanii stabilesc poziţia ce va fi luată de o ţară sau alta

cu prilejul viitoarelor tratative de pace, precum şi necesitatea creării unui forum internaţional

pentru organizarea păcii. Cu acest prilej, se pun bazele şi se defineşte structura şi compoziţia

viitorului Consiliu de Securitate al ONU. În februarie 1945, la Conferinţa de la Yalta,

reprezentanţii marilor puteri procedează la stabilirea şi punerea de acord a planurilor militare.

Un fapt aparte al discuţiilor marilor puteri îl constituie deciziile lor cu privire la zonele

de influenţă în Europa de după război. Astfel, Conferinţa de la Berlin (Potsdam) din iulie-

august 1945, a şefilor guvernelor URSS, SUA şi Marii Britanii, se încheie cu semnarea

„Acordului de la Potsdam”, care cuprinde liniile directoare ale organizării postbelice a

Germaniei, baza principiilor demilitarizării, denazificării şi democratizării ei, precum şi

cotele de despăgubire pretinse de la Germania de către învingători, aplicate în perioada

iniţială de control. Înţelegerile de la Potsdam aveau menirea de a consacra o politică comună

a Aliaţilor în ceea ce priveşte Germania, până la crearea condiţiilor instaurării unui guvern

unic, cu care să se încheie tratatul de pace. Se cuvine menţionat, credem, faptul că

„Momentul Potsdam” a reprezentat unul din ultimele momente ale consensului dintre Aliaţi,

unele disensiuni între ei manifestându-se încă la sfârşitul anului 1944.

Încheierea operaţiunilor militare între puterile beligerante care s-au înfruntat în marea

conflagraţie, a determinat, pe lângă ampla activitate politico-diplomatică a marilor puteri,

preocupări pentru refacerea economiei şi/sau trecerea de la economia de război la cea de

pace. Europa, da la Atlantic până la Urali, aproape fără deosebire între învinşi şi învingători,

prezenta aspecte dezolante: oraşe devastate, reţele feroviare, poduri, porturi distruse după

tactica „pământului pârjolit”, toate acestea adăugându-se imensei drame umane. Cel puţin în

Europa, deosebirea dintre învinşi şi învingători, reprezenta în primul rând o problemă

psihologică, morală şi nu una materială.

În contrast cu situaţia bătrânului continent, Statele Unite ale Americii au la sfârşitul

celui de-al doilea război mondial o situaţie economică înfloritoare. Ele nu au cunoscut

distrugeri pe teritoriul lor şi au avut pierderi umane relativ mici faţă de populaţia ţării. După

unele calcule, victimele armatei americane au reprezentat 1/80 din cele ale URSS. În 1945,

SUA obţin un venit naţional ce depăşeşte dublul celui din 1940, un buget echilibrat,

reprezintă o putere financiară considerabilă, stochează 2/3 din rezervele mondiale de aur, iar

moneda naţională – dolarul – îşi menţine valoarea antebelică. În multe domenii, ele şi-au

dublat potenţialul de producţie şi deţin supremaţia în numeroase domenii tehnice. Ca urmare,

la încheierea războiului, SUA îşi consolidează poziţia de primă putere economică mondială

şi, implicit, îşi asumă rolul de primă putere politică, principala problemă a economiei lor fiind

reconversia economiei de război la cea de pace.

Cooperarea Aliaţilor până în 1945 a avut nobilul ţel de a învinge Puterile Axei, ceea

ce s-a realizat cu imense sacrificii umane şi materiale. La numai doi ani de la marea victorie a

Aliaţilor, această cooperare tindea să devină un duet sovieto-american, atât în Europa cât şi în

lume. Timp de aproape o jumătate de secol de la terminarea celui de/al doilea război mondial,

politica internaţională a fost dominată de rivalitatea dintre cele două superputeri, Statele

Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică. Viziunile lor în ceea ce priveşte ordonarea lumii

postbelice erau incompatibile, iar patternul geopolitic s-a canalizat rapid spre o confruntare

sub forma Războiului rece dintre Est şi Vest. Politica mondială a fost secţionată în două

blocuri rivale, fiecare dintre ele fiind dominate de sisteme concurente, de alianţe militare şi

pacte de securitate regională.

La sfârşitul anului 1945, făuritorii politicii americane se aflau într-o mare dilemă.

Conferinţa de la Potsdam şi conferinţele miniştrilor de externe care îi urmaseră nu au rezolvat

decât formal problemele. Stalin părea a-şi impune voinţa în Europa de Est, în Polonia,

Bulgaria şi România, diplomaţii americani fiind invariabil şicanaţi de intransigenţa sovietică.

Marea Britanie era frământată de propriile probleme, care nu-i mai permiteau să se manifeste

ca o mare putere economică, iar Germania, învinsă, era la rândul său marcată de

frământările induse de stabilirea zonelor de ocupaţie .

Anul 1947 se anunţa încă de la început a fi extrem de tensionat. La 21 februarie

britanicii l-au anunţat pe Preşedintele american Truman că vor fi nevoiţi să întrerupă

angajamentul pe care şi-l luaseră faţă de Turcia şi Grecia. Trei zile mai târziu Truman a

hotărât că acesta trebuia preluat de americani. La 12 martie acelaşi an, Casa Albă, anunţă

DoctrinaTruman, iar două luni mai târziu, la 5 iunie, este lansat Programul de Reconstrucţie

Europeană (European Recovery Program), consacrat în istorie sub denumirea de Planul

Marshall.

La 5 iunie 1947, generalul George C.Mashall, la Universitatea Harvard, ţinea un

discurs prin care propunea un ajutor suplimentar pentru Europa. Iniţiativa elaborării planului

a aparţinut în exclusivitate Departamentului de Stat, fiind susţinut atât de preşedintele

american, cât şi de Arthur Vandemberg, liderul majorităţii din Senat. Se anunţa Europei că

„…înainte ca guvernul Statelor Unite să poată continua eforturile sale de a uşura situaţia şi a

ajuta lumea europeană să pornească pe calea refacerii, trebuie să existe un acord între ţările

Europei cu privire la cerinţele situaţiei şi rolul pe care-l vor juca acele ţări, la rândul lor,

pentru a conferi un efect optim acţiunilor ce vor fi întreprinse de acest guvern. N-ar fi nici

potrivit şi nici corect ca acest guvern (al SUA – n.ns.) să-şi asume unilateral redactarea unui

program destinat a pune pe picioare Europa în sens economic. Aceasta este treaba

europenilor. Cred că iniţiativa trebuie să aparţină Europei. Rolul ţării noastre ar trebui să

constea într-un ajutor prietenesc…şi în sprijinul acordat ulterior unui asemenea program, în

măsura în care ar fi practic pentru noi s-o facem”. Discursul lui G. Marshall s-a bucurat de

comentarii favorabile în presa vremii şi în lumea politică, întrucât propunerea se baza pe cel

puţin două elemente logice: lăsa la dispoziţia europenilor modul de organizare a ajutorului

oferit, ceea ce evita impresia extinderii hegemoniei americane, şi includea URSS alături de

celelalte state europene.

Propunerea Marshall se adresa întregii Europe, cu excepţia Spaniei franchiste, iar

programul trebuia să fie agreat de majoritatea, dacă nu de totalitatea naţiunilor europene. În

cele din urmă sovieticii au respins propunerea americană, şi, în plus, au impus aceeaşi

conduită Poloniei şi Cehoslovaciei. Iar câţiva ani mai târziu, Molotov a subliniat că

respingerea planului Marshall a fost corectă. „Dacă ei cred - aprecia el - că noi am greşit

respingându-l, înseamnă că noi am făcut ceea ce trebuia făcut…Dacă inamicul te critică,

înseamnă că ai reuşit; teme-te atunci când te laudă” .

După o jumătate de secol de la iniţierea Planului Marshall, menit să acorde ajutor

economic ţărilor europene, apreciem că motivele care au stat la baza acestuia, capătă o

relevanţă aparte. În primul rând, iniţiatorii planului aveau în vedere că, în anii premergători

celui de-al doilea război mondial, Europa a reprezentat un debuşeu important pentru

produsele americane. Pierderea acestuia ar fi putut duce la o puternică depresiune a

economiei americane, la mai puţin de 20 de ani de la marea criză din anii 1929-1933. În al

doilea rând, în absenţa sprijinului american, unele din ţările Europei Occidentale, ar fi putut

ceda tentaţiilor comuniste, eventualitate considerată de liderii americani ca o ameninţare la

adresa securităţii Statelor Unite ale Americii. De altfel, începând cu finele deceniului cinci,

SUA au considerat tot mai mult că blocarea extinderii influenţei URSS reprezenta unul dintre

obiectivele esenţiale ale politicii lor internaţionale, fapt consacrat de planul de „containment”.

În al treilea rând, unele dintre statele Europei Occidentale manifestau o anumită deschidere

spre influenţele dinspre Uniunea Sovietică, în timp ce americanii o percepeau pe aceasta ca

principalul lor rival. În fine, în al patrulea rând, Germania de Vest, considerată din punct de

vedere istoric drept miezul industrial al Europei, trebuia reconstruită pentru a servi ca o zonă-

tampon faţă de influenţa sovietică. În plus, teama celorlalte state europene occidentale faţă de

adversarul lor din timpul războiului mondial avea relativ mari şanse de diminuare dacă

Germania de Vest avea să fie integrată într-o structură europeană mai largă, integratoare.

Sprijinul american era condiţionat de înlăturarea comuniştilor din guverne, de

organizarea alegerilor libere, de instituirea vieţii democratice şi îşi propunea să întreţină

speranţa. După cum afirma preşedintele Truman, „ Seminţele regimurilor totalitare sunt

hrănite de mizerie şi lipsuri. Ele cresc şi se înmulţesc în solul arid al sărăciei şi dezordinii. Ele

îşi ating maxima dezvoltare atunci când speranţa poporului într-o viaţă mai bună s-a stins.

Această speranţă, trebuie ca noi să o întreţinem”

Ajutorul american, consacrat în istorie sub denumirea de Planul Marshall, a însumat

după unele surse 10,2 miliarde de dolari, după altele 12,8 miliarde de dolari, iar după altele

13,3 miliarde de dolari. Banii sunt eşalonaţi de-a lungul intervalul 3 aprilie 1948- 30 iunie

1952 şi repartizaţi, în principal astfel: 24,9% Marea Britanie, 21,2% Franţa, 11,8% Italia,

10,8% Germania de Vest, 7,7% Ţările de Jos, 5,5% Grecia, 5,3% Austria, 4,4% Belgia.

Fondurile furnizate au fost utilizate în diferite moduri: scutiri de taxe de transport pentru 16,8

milioane de pachete de ajutoare private pentru Europa; construcţia unui port în North Borneo

(Malaezia) pentru a ajuta colonia britanică să exporte cauciuc în Europa; 50 milioane de

dolari în domeniul medical pentru combaterea tuberculozei; program de asistenţă tehnică,

respectiv peste 3000 de europeni au făcut stagii de câte 6 luni în diverse întreprinderi

americane pentru a se deprinde cu noile tehnologii; un program similar s-a desfăşurat pentru

agricultură; Ford Motor Co. din Marea Britanie a primit fonduri pentru reutilarea necesară în

vederea producţiei de autoturisme, camioane şi tractoare; industria aviatică franceză a primit

fonduri pentru cumpărarea anumitor componente necesare producţiei de avioane; cultura unei

plante necesare producţiei de alcool din Scoţia a fost subvenţionată cu 6,5 milioane de dolari,

reducând importurile britanice şi contribuind astfel la revitalizarea producţiei farmaceutice şi

de material plastic; echipament nou pentru construcţia de vapoare de pescuit în Portugalia ş.a.

Drept răspuns la iniţiativa americană, 16 state, în cadrul Conferinţei de la Paris, au

pus bazele Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), Jean Monnet având

rolul determinant. Ulterior, OECE se transformă în Organizaţia Europeană de Dezvoltare

Economică (OCDE), care a contribuit la menţinerea legăturilor dintre statele membre, prin

repartizarea ajutorului american, creşterea schimburilor comerciale ca urmare a limitării

contingentărilor şi stabilirea mijloacelor şi modalităţilor de plată între statele membre.

Schumann va lansa proiectul Europei Unite, care a dus la EURATOM, apoi la Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), la Comunitatea Economică Europeană

(CEE/Piaţa Comună) şi, în fine , la Uniunea Europeană. Iar intensificarea relaţiilor

transatlantice va face posibilă înfiinţarea NATO.

Dintre primele 16 state asociate, în anul 1947, unele aveau o economie bazată pe

planificare, iar altele o economie liberală. În aceste condiţii, în septembrie 1947, SUA cer

ţărilor membre ale OECE să se pună de acord asupra programului de reconstrucţie, care să

răspundă la patru cerinţe principale: dezvoltarea cooperării economice între statele membre;

soluţionarea penuriei de dolari; creşterea producţiei; realizarea şi menţinerea stabilităţii

financiare interne.

Drept urmare, în aprilie 1948, este adoptat Actul de Cooperare Economică, ceea ce a

permis transpunerea Planului Marshall din sfera teoreticului în aceea a practicului. Inspirat

într-o anumită măsură din ideile lui Coudenhone-Kalergi, Planul a fost conceput iniţial sub

forma unui ajutor nerambursabil însoţit de evitarea suprasolicitărilor şi a dublei impuneri.

Dintre obiectivele economice se impun a fi menţionate: promovarea producţiei industriale şi

agricole, creşterea schimburilor internaţionale între statele membre şi reducerea barierelor

comerciale. A debutat cu un program „temporar” de „90 de zile de reconstrucţie”, depăşind

ulterior cele mai optimiste prognoze. Până în 1952, obiectivele Planului privitoare la nivelul

producţiei în Europa au fost nu numai atinse, ci, după unele opinii, chiar depăşite cu 40%.

Prin Planul Marshall, Statele Unite ale Americii, devenite cel mai mare creditor

internaţional postbelic, şi-au folosit rezervele financiare pentru a ajuta la reconstrucţia

economiilor vest-europene şi a stopa astfel expansiunea sovietică. Din 1947 şi până în 1951,

Statele Unite au împărţit anual aliaţilor săi aproximativ 2% din PIB. Nu se mai realizase

niciodată până atunci un transfer de asemenea proporţii. Pe lângă asistenţa financiară şi în

ciuda aversiunii sale istorice faţă de blocurile comerciale, America a încurajat Europa

Occidentală să meargă pe calea integrării economice. Ca o precondiţie a primirii ajutorului

american, guvernelor li se cerea să relaxeze barierele cooperării intraeuropene şi să-şi

coordoneze planurile economice prin intermediul OECE. În plus, guvernele respective, mai

erau încurajate să-şi continue reformele economice interne, inclusiv prin adoptarea tehnicilor

manageriale americane, mai pragmatice şi mai productive.

Statele Unite ale Americii nu şi-au „ adus băieţii acasă” din Europa, aşa cum avusese

de gând preşedintele Roosevelt. În loc de aceasta, au rămas profund implicaţi, punând la

punct instituţii şi programe de asigurare a apărării Europei de Vest şi făcând presiuni asupra

sferei sovietice ori de câte ori a fost posibil

Planul Marshall a fost, probabil, iniţiativa de politică externă americană cea mai

curajoasă şi costisitoare, practicată vreodată pe timp de pace. A satisfăcut orgoliul american,

contribuind la impunerea Statelor Unite ale Americii ca superputere mondială. A răspuns

celor care voiau o politică externă generoasă. În acelaşi timp, a fost ceea ce se numeşte

Realpolitik, o mişcare politică inteligentă, bine ancorată în realităţile timpului ei. Pe termen

scurt, a demonstrat capacitatea SUA de a promova o politică economică coerentă pentru

refacerea Europei şi depăşirea urmărilor războiului. Pe termen lung, a limitat extinderea

comunismului în Europa şi a contribuit într-o manieră decisivă la intensificarea cooperării

economice între statele europene şi la construcţia Europei Unite, pentru moment numai în

partea sa occidentală.