ISTORIA CHIMIEIIN EPOCA MODERNA

Istoria se poate scrie, respectind in totul adevarul, din puncte de vedere foarte diferite; orice punct de vedere din care istoriograful reuseste a scoata ceva interesant sub aspect istoric este indreptatit. Si istoria unei stiinte admite puncte de vedere diferite. Punctl nostru de vedere imbratiseaza aparitia si transformarile unor idei si cunostinte importante pentru chimia actuala. Dupa cum istoria politica se opreste in fata politicii curente, tot astfel istoria unei stiinte nu ne conduce pina la probleme care inca nu pot fi considerate astazi ca rezolvate

Robert Boyle (1627-1691) – a deschis calea chimiei moderne.

Boyle a contribuit la dezvoltarea sintezei și analizei chimice calitative. Astfel, a utilizat pentru prima dată indicatorii de culoare (cum ar fi hârtia de turnesol) pentru identificarea acizilor și a bazelor. A sintetizat unele combinații anorganice, cum ar fi clorura de antimoniu.

.

Au fost descoperite și alte legi fundamentale

ale chimiei, ca:  legea proporțiilor

definite, descoperită de Joseph Proust în 1797 legea proporțiilor multiple, descoperită

de John Dalton în 1803  legea volumelor constante desoperită de Joseph Louis Gay-

Lussac în 1808.

Electrochimia .Inventarea pilei electrice, în 1800, de către Alessandro

Volta, (1745 - 1827) a dovedit că electricitatea poate fi creată și pe cale chimică.

Sir Humphry Davy (1778 - 1829) explică mecanismul generării acesteia sugerând faptul că metalele au activitate chimică diferită.

Ulterior în 1888, Walther Nernst (1864 - 1941) va elabora teoria forței electromotoare a celulei voltaice,

În 1800, William Nicholson (1753 - 1815) și Johann Wilhelm Ritter (1776 - 1810) obțin hidrogenul și oxigenul prin electroliză.

Experimentele lui Michael Faraday (1791 - 1867) din 1832 au condus la elaborarea legilor electrolizei, care ulterior îi vor purta numele.

În 1839, William Grove (1811 - 1896) realizează prima pila decombustie,

În 1909, Robert Andrews Millikan (1868 - 1953) determină experimental sarcina electrică a electronului.

În 1923, Johannes Nicolaus Brønsted (1879 - 1947) și Martin Lowry (1874 - 1936) elaborează teoria electrochimică a acizilor și a bazelor.

Apare și se devoltă electrochimia cuantică, rezultat al cercetărilor savantului gruzin Revaz Dogonadze (1931 - 1985) și ale colaboratorilor săi.

La sfirsitul sec. al XVIII-lea si inceputul sec. al XIX-lea se descopera un numar mare de elemente chimice, dintre care:

1766: hidrogen(Henry Cavendish)

1771: oxigen (Carl Wilhelm Scheele)

1772: azot (Daniel Rutherford) 1774: clor (Carl Wilhelm Scheele) 1807: potasiu, sodiu (Humphry

Davy) 1825: aluminiu (Hans Christian

Orsted). In 1869, Dmitrii Mendeleev

formuleaza legea periodicitatii proprietatilor elementelor chimice. Astfel a realizat sistemul periodic elementelor, corectind masele atomice eronate ale unor elemente si anticipeaza existenta altor elemente necunoscute in acea epoca: galiu germaniu scandiu poloniu

Chimia organică Marele chimist suedez Jöns Jakob Berzelius (1779 -

1848) a descoperit unele elemente chimice printre care: siliciu, zirconiu,titaniu, seleniu

A elaborat numeroase metode de analiză și a folosit pentru prima dată simbolurile elementelor

chimice. Lucrarea sa, Manual de chimie (apărută în opt volume în perioada 1808 - 1830) poate fi considerată primul tratat de chimie organică din lume.

Berzelius considera că substanțele organice iau naștere sub acțiunea unei forțe necunoscute, pe care a numit-o forță vitală ("vis vitalis") și care există numai în organismele vii. Concepția vitalistă este infirmată de chimistul german Friedrich Wöhler (1800 - 1882) care reușește să obțină în laborator acidul oxalic în 1824 și ureea în 1828.

Chimistulgerman Adolph Wilhelm Hermann Kolbe (1818 - 1884) sintetizează acidul acetic în 1845, iar Berthellot acetilena în 1862. Chimistul rus Aleksandr Butlerov (1828 - 1886) obține: iodura de metilen, trioximetilenul, urotropina. Toate aceste descoperiri au relevat faptul că nu există nicio forță vitală, că toate procesele chimice se supun acelorași legi

Stereochimia Pasteur a observat în 1849 că sărurile acidului tartric produc

rotația luminii polarizate, fiind astfel considerat fondatorul stereochimiei.

Un fenomen similar este observat, încă din 1815, de către fizicianul francez Jean-Baptiste Biot studiază polarizarea luminii.

În 1874, chimistul olandez Jacobus Henricus van 't Hoff și francezul Joseph Le Bel ) explică acest efect optic prin modul de aranjare spațială a atomilor de carbon.

Noțiunea de valență, introdusă în 1853 de chimistul englez Edward Frankland , este definită de către italianul Stanislao Cannizzaro  în 1858

In 1860, la Congresul de la Karlsruhe, această definiție a fost acceptată de toți oamenii de știință.

Semnalând în 1858 tetravalența atomului de carbon, chimistul german Friedrich August Kekulé von Stradonitz  dezvoltă teoria valenței și ajunge la concluzia că cele mai mici componente ale moleculelor sunt atomii, nu radicalii liberi.

În același an, chimistul scoțian Archibald Scott Couper dezvoltă acest concept arătând că atomii de carbon se pot uni între ei formând catene care stau la baza unor molecule cu structură complexă.

În 1861, Butlerov susține, la Congresul Medicilor și Naturaliștilor Germani din Speyer, că proprietățile unei substanțe nu depind numai compoziția sa chimică (adică de felul și numărul atomilor din moleculele substanței respective), ci și de formula structurală (adică de modul în care atomii din molecule sunt uniți între ei). Pentru a descrie aceasta proprietate, Berzelius introduce conceptul de izomerie.

Biochimia în 1833, chimistul francez Anselme Payen

descoperă prima enzimă, numită astăzi amilază.

În 1896, chimistul german Eduard Buchner explică mecanismul fermentației alcoolice.

Un alt eveniment important îl constituie descoperirea genei și a rolului jucat de aceasta în transferul informației celulare, când asistăm la apariția unui domeniu nou,biologia moleculară.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, James D. Watson, Francis Crick, Rosalind Franklin și Maurice Wilkins determină structura ADN-ului.

Chimia cuantica

În 1838, Michael Faraday descoperă radiația catodică, ceea ce conduce la studiul particulelor elementare.

 Ludwig Boltzmann sugerează posibilitatea ca energia unui sistem fizic să fie discretă, ceea ce îl determină pe Max Planck  să formuleze, în 1900, ipotezacuantică.

În 1927, fizicianul și chimistul american Robert S. Mulliken împreună cu fizicianul german Friedrich Hund elaborează teoria orbitalului molecular. Americanul John C. Slater (1900 - 1976) introduce, în 1930, un model matematic bazat pe funcții exponențiale pentru descrierea orbitalului atomic.

Chimistul american Linus Pauling (1901 - 1994) se remarcă prin aplicarea mecanicii cuantice în chimie. Descoperirile sale au condus savanții britanici la determinarea structurii de dublă elice a moleculei de ADN.

Chimia Nucleara Descoperirea, în 1895, a razelor

X de către Wilhelm Conrad Röntgen  și, un an mai târziu, a radioactivității uraniului de către Antoine Henri Becquerel 

Soții Marie și Pierre Curie descopera noi elemente radioactive.

Prima reacție nucleară a fost efectuată în 1919 de către fizicianul englez Ernest Rutherford , obținând protoni și nuclee de izotopi ai oxigenului.

Compatriotul său, James Chadwick în 1932, prin bombardarea nucleelor de beriliu cu helioni, obține nuclee de carbon și neutroni.

În 1938, chimistul german Otto Hahn (1879 - 1968) reușește fisiunea nucleară a uraniului și a toriului.

Sfirsit