Istoria Antica a Romaniei

1. INTRODUCERE. PERIODIZAREA ŞI SURSELE

ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI

OBIECTIVE:

Cunoaşterea etapelor istoriei vechi a României

Principalele surse care tratează istoria veche a României

Analizarea metodologiei cercetării

REZUMAT:

Pentru o mai bună structurare a cursului, s-a realizat o periodizare

a istoriei vechi a României. Încadrarea cronologică porneşte de la

primele urme omeneşti de pe teritoriul avut în discuţie, până la

momentul căderii limes-ului dunărean, la începutul secolului al VII-

lea d. Hr. Sunt prezentate pe scurt şi principalele caracteristici ale

fiecărei epoci în parte. De asemenea, sunt discutate principalele

izvoare legate de istoria spaţiului carpato-dunărean.

1. 1. INTRODUCERE

Istoria veche a României şi studiul acesteia are un rol deosebit în

înţelegerea procesului de formare a poporului român. Spaţiul geografic

cuprins între Munţii Balcani, Carpaţii Păduroşi, Tisa şi Nistru a

reprezentat aria de formare a poporului român. La aceasta se adaugă

zona cunoscută astăzi drept Dobrogea, care însă în antichitate a avut o

istorie relativ diferită faţă de cea a teritoriului amintit mai sus. De aceea,

în cadrul prezentului studiu, Dobrogea va beneficia de un tratament

deosebit, ca un studiu de caz.

1

În analizarea istoriei antice a României, metoda folosită va fi

coroborarea diferitelor tipuri de surse: arheologice, literare, istorice,

geografice. Numai studiul combinat al tuturor acestor tipuri de surse ne

poate oferi o imagine comprehensivă asupra trecutului spaţiului

românesc; aceasta, pentru că accentul pe un anumit tip de surse poate să

ducă la o percepţie deformată, riscând astfel a cădea în extreme nedorite.

Astfel, accentul pus doar pe studiul izvoarelor istorice, de exemplu, fără

a ţine seama de celelalte tipuri de surse, oferă răspunsuri doar parţiale (şi

interpretabile) la problema atât de discutată a etnogenezei poporului

român.

Dacă în perioada guvernării comuniste, în special după 1980

(anul aniversării a 2050 de ani de la "primul stat dac centralizat şi

independent"), tendinţele în istoriografia românească mergeau în direcţia

accentuării rolului dacilor în istoria Europei antice, ajungându-se până la

aberaţii precum teoria protocronistă (aceasta presupunea că spaţiul

Daciei reprezenta centrul lumii, vârful Omu fiind, în aceeaşi ordine de

idei, axis mundi; răspândirea tracilor în întreaga lume, cu rol civilizator,

ei putând fi regăsiţi, conform teoriilor lui Iosif Constantin Drăgan şi ale

adepţilor săi, inclusiv în America Centrală, Danemarca sau chiar

Palestina (sic!), după 1989 s-a încercat rescrierea istoriei vechi a

României într-un mod ceva mai obiectiv, care să ţină seama de realităţile

arheologice şi istorice. Însă, chiar şi în perioada post-decembrie 1989,

există încă reminiscenţe protocroniste, ai căror adepţi consideră, în

continuare, în pofida realităţii istorice, că dacii au avut un rol civilizator

în istoria lumii, ajungându-se până acolo încât se consideră că, la

cucerirea romană a Daciei, învinşii i-au învăţat pe învingători limba

latină! La aceasta se adaugă constituirea mitului "poporului ales",

conform căruia România are un destin deosebit, în viitor ea ajungând

chiar o putere mondială! Se pot observa câteva elemente cheie între

"argumentele ştiinţifice" înaintate de aşa-zişii cercetători, adepţi ai

teoriei protocroniste, care se ocupă cu istoria şi civilizaţia pre-romană de

pe teritoriul României: mitul poporului ales, România - centru al lumii,

2

rolul civilizator al tracilor - în special al dacilor - , originea lor străveche.

Argumentele folosite ţin de latura sentimentală, în special punându-se

accent pe naţionalism, cele ştiinţifice având pentru respectivii o

importanţă minoră. La o analiză mai atentă, argumentele fanteziste

propuse de adepţii acestei teorii devin simple motive literare, mai bune

pentru a elabora o lucrare ce ţine de domeniul literaturii fantastice, decât

de istorie.

Portretul lui Decebal sculptat în stâncă pe malul Dunării, lângă Orşova, la iniţiativa şi cu fonduri puse la dispoziţie de Iosif Constantin Drăgan.

Legenda: DECEBALUS REX. DRAGAN FECIT.

Această teorie a apărut în contextul în care regimul comunist,

datorită unei pretinse îndepărtări de politica Moscovei, încerca să-şi

găsească o nouă legitimare şi nu are, trebuie accentuat acest fapt, nici o

bază ştiinţifică. Distorsionarea adevărului istoric şi folosirea în mod

deliberat a fragmentelor din anumite surse fac parte din tehnicile favorite

ale acestor "cercetători". Unor astfel de exagerări trebuie să li se

răspundă printr-o privire obiectivă asupra istoriei vechi a României: fără

a minimaliza rolul jucat de strămoşii noştri, dar şi fără a-l exagera până

3

la ridicol, prezentul studiu doreşte analizarea în mod ştiinţific,

argumentat, a temei propuse.

1. 2. PERIODIZARE

Să începem aşadar prin prezentarea unei cronologii ce porneşte

de la apariţia omului în spaţiul avut în discuţie (c. acum 1 milion de ani)

şi până la căderea limes-ului dunărean, pe la 602, eveniment datorat

revoltei centurionului Phokas împotriva basileului Maurikios.

Din punct de vedere al periodizării, epoca pietrei se împarte în

paleolitic (c. 1000000- 10000 î. Hr.), mezolitic (epoca mijlocie a pietrei:

10000- 5500 î. Hr.) şi neolitic (5500-2500 î. Hr.).

De asemenea, în cadrul PALEOLITICULUI, se disting trei

perioade, fiecare având propriile caracteristici: paleoliticul inferior

(1000000-100000 î. Hr.), când preponderentă este "cultura de prund",

astfel numită datorită folosirii unui utilaj litic prelucrat din pietre de râu;

paleoliticul mijlociu (100000- 40000 î. Hr.), când caracteristică devine

locuirea în peşteri, apariţia uneltelor din os şi prezenţa omului de

Neanderthal inclusiv pe teritoriul României actuale; paleoliticul

superior (40000- 10000 î. Hr.), când asistăm la apariţia lui Homo

sapiens fossilis, strămoşul direct al omului actual şi generalizarea

locuirii atât în peşteri, cât şi pe terasele râurilor.

Perioada MEZOLITICULUI reprezintă una de tranziţie către

epoca nouă a pietrei (neolitic 5500- 2500 î. Hr.). În mezolitic asistăm la

tendinţa de fragmentare în culturi locale, eterogene din punct de vedere

cultural.

NEOLITICUL se împarte şi el în trei subperioade: vechi (5500-

3500 î. Hr.), când predominantă devine influenţa anatoliană asupra

fondului local. Aceeaşi perioadă a fost martora apariţiei cultivării

plantelor şi creşterii animalelor ca fenomene economice, în timp ce în

plan cultural, ceramica lineară prezentă în cadrul culturilor Starcevo-Criş

sau Vinca-Turdaş reprezintă dominanta. În neoliticul mijlociu (3500-

3000 î. Hr.) suntem martori la introducerea în viaţa cotidiană a

4

obiectelor de podoabă prelucrate din aur şi aramă, în timp ce în

neoliticul târziu (3000-2500 î. Hr.), îşi face apariţia agricultura

primitivă. "Revoluţia neolitică", adică "inventarea" agriculturii ca mijloc

de subzistenţă a reprezentat un pas fundamental pe scara evoluţiei

umane. Dacă anterior, alimentaţia omului era asigurată doar de

vânătoare sau cules, începând din neoliticul târziu, practicarea

agriculturii a adus importante transformări în planul socio-economic şi

cultural. În plan social, se realizează separarea între populaţiile de

păstori sau vânători, de regulă nomade, şi cele de agricultori, care tind să

se sedentarizeze. În plus, în plan cultural, agricultura a adus în

mentalitate conceptul de proprietate particulară, care ulterior va duce la

apariţia noţiunii de "teritorialitate".

Aceeaşi perioadă a fost martora înmulţirii uneltelor din cupru,

pentru ca în plan cultural să predomine ceramica pictată cu motive

antropomorfe şi zoomorfe, care de altfel se regăsesc şi în plastică.

Trecerea de la epoca pietrei la epoca metalelor s-a făcut printr-o

perioadă de tranziţie la epoca bronzului (2500-1800 î. Hr.). Aceasta

este dominată de sosirea în spaţiul avut în discuţie a populaţiilor de

origine indoeuropeană. Provenind cel mai probabil din zona aflată la

nord de Munţii Caucaz, acestea s-au deplasat prin Asia Mică în Balcani,

pentru ca de acolo să se răspândească în întreaga Europă. Ramura tracică

a indoeuropenilor se va stabili în peninsula balcanică. Dintre aceştia,

triburile dacilor şi geţilor au ocupat teritoriul actualei Românii,

constituind ramura nordică a tracilor. Rapida expansiune a populaţiilor

indoeuropene s-a datorat în principal inovaţiilor acestora: prelucrarea

metalelor, în speţă a bronzului şi folosirea calului şi a carului de luptă. În

plus, promovarea valorilor războiului în cadrul societăţii, ca şi accentul

pe calităţile militare ale individului au contribuit la rapida lor

expansiune. În plan spiritual, dacă în epoca pietrei erau adorate divinităţi

chtoniene, având în frunte Marea Mamă a zeilor, indoeuropenii au adus

cu ei un panteon în care divinităţile solare jucau un rol preponderent.

5

După aşezarea şi sedentarizarea lor, asistăm la un adevărat

sincretism religios, o combinare a atribuţiilor divinităţilor neolitice cu

cele solare ale noilor veniţi. Fenomenul este decelabil mai ales în spaţiul

grec, unde există de altfel înregistrată această sinteză. Din păcate, pentru

spaţiul românesc acest fapt este mai puţin evident, mai ales datorită

lipsei surselor scrise.

Epoca bronzului (1800- 800 î. Hr.) este, la rândul său,

subîmpărţită în trei perioade: timpurie (1800-1600 î. Hr.), mijlocie

(1600-1300 î. Hr.) şi târzie (1300-800 î. Hr.). Perioada se caracterizează

în principal prin accentuarea legăturilor cu lumea mediteraneană, în

special cu civilizaţia miceniană din Grecia continentală. În plan social-

economic, prezenţa depozitelor de bronzuri şi a tezaurelor din piese de

aur demonstrează existenţa unei categorii de meşteri specializaţi,

probabil aflaţi sub protecţia unor şefi de triburi sau chiar de uniuni

tribale. Prezenţa cu preponderenţă în cadrul acestor tezaure a armelor,

podoabelor şi vaselor pentru băut demonstrează faptul că respectivele

obiecte reprezintă bunuri de prestigiu, legate de existenţa, menţionată

mai sus, a unor şefi de triburi. Societatea poate fi caracterizată ca una

războinică, în care prestigiul, în special cel dobândit pe cale militară, a

jucat un rol esenţial în structurarea unei elite războinice la vârful

piramidei sociale. În cadrul acestui tip de societate, darul şi tezaurizarea

bunurilor de prestigiu reprezintă componente esenţiale atât în cadrul

relaţiilor de schimb, cât şi în cel al afirmării autorităţii respectivei elite

militare. În domeniul spiritualităţii, ritul funerar al incineraţiei s-a

răspândit în întreaga arie avută în discuţie, indicând astfel schimbarea

practicilor religioase.

Perioada de trecere de la sfârşitul epocii bronzului la epoca

fierului (cunoscută şi sub numele de Hallstatt timpuriu) este marcată

de o mare înflorire culturală, dovedind o importantă creşterea

demografică. Apariţia cetăţilor apărate cu un val de pământ ca loc de

refugiu în caz de pericol pentru populaţia din teritoriul înconjurător

marchează, printre altele, instabilitatea perioadei.

6

Epoca fierului (800 î. Hr. - 106 d. Hr.) se împarte în prima epocă

a fierului (Hallstatt, 800-300 î. Hr.) şi a doua epocă a fierului, sau

Latène (300 î. Hr. - 106 d. Hr.). Dacă Hallstatt-ul timpuriu reprezintă o

epocă de tranziţie, cel mijlociu (800-650 î. Hr.) are drept caracteristici

generalizarea metalurgiei fierului pe întreg cuprinsul actualei Românii.

În această perioadă, răspândirea unei singure culturi, Basarabi, în spaţiul

avut în discuţie, demonstrează crearea unei unităţi culturale diferită de

fragmentarea din epoca bronzului. Perioada este marcată şi de părăsirea

mai multor cetăţi cu val de pământ, în special în Transilvania, fenomen

ce poate fi pus în legătură cu o restructurare a locuirii în nordul zonei

carpato-dunărene. Acest fenomen este de regulă pus în legătură de către

cercetarea modernă cu introducerea metalurgiei fierului, eveniment care

a dus la declinul exploatărilor de cupru din munţii din nordul

Transilvaniei. Fenomenul a mai fost pus în legătură şi cu o presupusă

invazie a unor populaţii de călăreţi provenind din răsărit, cimmerienii, în

jurul anilor 700 î. Hr.

Tipul de aşezare al perioadei este cel al aşezărilor întărite, fie pe

înălţimi, fie pe terase apărate natural de pe malul râurilor.

Începând cu secolul al VII-lea î. Hr., se poate vorbi despre geţi şi

daci, în înţelesul dat de către sursele istorice. În cadrul Hallstatt-ului

final (600-300 î. Hr.), spaţiul românesc a fost supus influenţelor

greceşti, scitice şi celtice. Aceeaşi perioadă a fost martora intrării geţilor

în istorie, prin înregistrările care ne-au parvenit de la autorii antici, în

special cei de limbă greacă. Denumirea de geţi (ε, Getae) şi daci

(α, α, Daci) au fost folosite de către autorii greci şi latini pentru a

desemna triburile de la Dunărea de Jos (geţi) şi cele din zona centrală şi

vestică a spaţiului carpato-dunărean (daci). Însă, există şi exemple când

numele de geţi sau daci a fost extins asupra tuturor triburilor din spaţiul

avut în discuţie.

Influenţa greacă asupra geţilor s-a manifestat îndeosebi în

Dobrogea, unde, după fondarea coloniilor vest-pontice (Histria, Tomis,

Callatis), asistăm la contacte directe între noii veniţi şi autohtoni.

7

Superioritatea civilizaţiei greceşti va duce la profunda influenţare a

triburilor getice de către primii, inclusiv până la imitarea monedelor

greceşti de către autohtoni în cadrul relaţiilor de schimb.

Influenţele scitice s-au manifestat îndeosebi prin intermediul

agatirşilor, populaţie de factură scitică aşezată în Transilvania şi de la

care populaţiile locale au preluat diferite elemente culturale (pumnalele

de tip akinakes, oglinzile de bronz de tip scitic, obiceiul depunerii de

vârfuri de săgeţi din bronz în morminte, stilul animalier în artă, obiceiul

tatuajului).

Influenţele celtice se manifestă prin contactul direct cu lumea

celtică, în partea de nord-vest şi vest a spaţiului avut în discuţie. În jurul

anului 300 î. Hr., triburi celtice precum cele ale anarţilor şi britolagilor

se aşează chiar în interiorul Daciei. Alături de aceştia, întâlnim şi

populaţii de neam germanic, cum ar fi triburile bastarnilor, care se vor

aşeza în Moldova (c. 200 î. Hr.).

Aceeaşi perioadă a fost martora atât a introducerii roţii olarului,

probabil adusă de către celţi, cât şi a începutului circulaţiei monedelor

străine (greceşti şi macedonene) şi imitarea lor pe teritoriul Daciei. Pe

lângă acestea, perioada este marcată de intrarea geţilor în istorie. În

fragmentele păstrate de la Hekataios din Milet sunt menţionate

populaţiile crobizilor şi trizilor, aflate probabil în Dobrogea.

Aproximativ în aceeaşi perioadă (secolul al V-lea î. Hr.), Hellanikos din

Lesbos, din a cărui lucrare "Obiceiuri barbare" s-au păstrat doar

fragmente, relata despre legenda lui Zamolxis, sclav al lui Pitagora,

acelaşi autor menţionând şi geţii.

Însă, de la Herodot (cu lucrarea Istorii) ne-a parvenit cea dintâi

relatare sigură cu privire la "geţii care se cred nemuritori", în contextul

expediţiei regelui persan Darius împotriva sciţilor (514 î. Hr.).

Începând de acum, înregistrările scrise despre populaţiile din

spaţiul carpato-danubian se vor îndesi, în contextul contactelor dintre

geţi, daci şi lumea mediteraneană.

8

A două vârstă a fierului (epoca Latène, 300 î. Hr., 106 d. Hr.), a

fost dominată de atingerea unui tot mai înalt grad de dezvoltare

materială. Contactele cu lumea mediteraneană, paşnice (prin intermediul

relaţiilor comerciale, în special cu cetăţile pontice), dar şi violente, în

cazul încercărilor regilor macedoneni sau, mai târziu, ale romanilor de a-

şi extinde dominaţia la nord de Dunăre, vor duce la tot mai frecventa

menţionare a dacilor şi geţilor în sursele scrise. Pe lângă acestea,

informaţia arheologică pare să o confirme pe cea din sursele scrise:

perioada este iniţial dominată de marea invazie celtică în Transilvania şi

Oltenia, parte a marii migraţii celtice care-şi va atinge limitele în Asia

Mică, odată cu instalarea galaţilor. Tot în secolul al III-lea î. Hr. apar

primele monede de argint aparţinând dinaştilor daci sau geţi, copiate

după cele greceşti şi macedonene.

În plan politic se observă, probabil determinată de ameninţările

reprezentate de prezenţa celtică în Transilvania, Basarabia de Sud, cea

bastarnă în Moldova, ca şi apropierea romanilor de Dunăre, tendinţa de

coagulare a triburilor în uniuni tribale, care în secolul I î. Hr. va duce la

formaţiunea politică a lui Burebista. Fărâmiţarea "statului" burebistan

după moartea marelui rege a dus la apariţia a patru sau cinci uniuni

tribale pe cuprinsul Daciei. De asemenea, apropierea romanilor de

Dunăre a rezultat în contacte directe între cele două lumi, nu în mod

neapărat violente. De multe ori, asistăm la implicarea dinaştilor daci sau

geţi în politica romană, cum a fost cazul lui Burebista sau Cotyso. Pe de

altă parte, acelaşi secol I î. Hr. a fost martorul cuceririi Dobrogei de către

romani, având drept consecinţă integrarea geţilor din zonă în sfera de

dominaţie romană.

Primul secol al erei noastre a fost martorul câtorva evenimente de

importanţă majoră pentru istoria veche a României: în primul rând,

aşezarea sarmaţilor iazygi în Câmpia Tisei; transferuri de populaţie

efectuate de către romani, cu a fost cea realizată de către guvernatorul

Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus Aelianus în 57-67 şi apariţia pe

scena istoriei a lui Decebal (87), în contextul războiului dacilor cu

9

Domiţian. Începutul secolului următor marchează cucerirea Daciei de

către romani în urma a două dificile războaie (101-102 şi 105-106) şi

integrarea acesteia în Imperiu, perioadă cunoscută drept Dacia romană

(106-271).

Integrarea Daciei în Imperiu a adus cu sine o serie de noi

elemente: racordarea noii provincii la lumea mediteraneană, din punct de

vedere economic; prezenţa armatei romane în provincie, cu multiple

consecinţe, mai ales în planul romanizării; colonizarea noii provincii cu

colonişti proveniţi ex toto orbe Romana; schimbarea modelului de

locuire; transformări în câmpul spiritualităţii. Însă, de departe cel mai

important fenomen este cel al romanizării. Având drept factori armata,

coloniştii, administraţia şi, împreună cu aceasta, impunerea limbii latine

ca limbă oficială, urbanizarea, impunerea religiei romane şi, corolar al

acesteia, sincretismul în plan religios, romanizarea a reprezentat un

proces de durată, care s-a întins inclusiv după părăsirea Daciei de către

armata romană în 271.

În plan politic, viaţa provinciei romane a fost dominată de

relaţiile cu populaţiile barbare de la frontiere. Încă din 117/118, sunt

înregistrate atacuri ale sarmaţilor iazygi şi roxolani de la frontierele

provinciei, coroborate cu răscoale ale dacilor recent supuşi. Apoi, în 170,

a fost înregistrată marea invazie a costobocilor, trib al dacilor liberi, care

a ajuns până în Grecia. Secolul al III-lea a fost martorul intensificării

activităţii barbarilor: în 238, avem înregistrat un atac carpo-gotic, care a

ajuns până în peninsula balcanică, pentru ca în 251, marea invazie a

populaţiilor gotice conduse de către regele Kniva să devasteze totul,

însuşi împăratul Traianus Decius căzând pe câmpul de luptă.

În ciuda acestor invazii pustiitoare, viaţa provinciei a continuat,

ca şi procesul de romanizare. Numeroase inscripţii atestă acest fapt.

Alături de prezenţa romană în provincie, este înregistrată şi cea a

autohtonilor daci. Romanizarea autohtonilor este atestată atât de sursele

epigrafice, cât şi de ridicarea la rang de municipium sau colonia a unor

10

aşezări din Dacia, fenomen care va fi dezbătut pe larg într-o prelegere

ulterioară.

Părăsirea Daciei reprezintă un alt eveniment major în cadrul

istoriei vechi a României. În stadiul actual al cercetării, există o serie de

discuţii în lumea ştiinţifică privind abandonul provinciei. Fie că s-a

petrecut în timpul lui Aurelian (270-275), fie mai devreme, în timpul lui

Gallienus (260-268), realitatea părăsirii Daciei nu a afectat major

procesul început după cucerirea acesteia: romanizarea. Chiar şi după

retragerea romană, procesul de romanizare a continuat, în ciuda

prezenţei populaţiilor barbare pe teritoriul fostei provincii.

Astfel, în prima jumătate a secolului al IV-lea, suntem martori la

infiltrarea populaţiilor gotice, purtătoare ale culturii Sântana de Mureş-

Cerneahov în Moldova, Muntenia şi, mai târziu, în Transilvania.

Prezenţa populaţiilor gotice pe teritoriul actualei Românii nu a schimbat

în mod fundamental structura etnică a autohtonilor. Chiar dacă din punct

de vedere arheologic, se poate constata o conlocuire a goţilor cu

autohtonii, până într-acolo încât elita perioadei se dovedeşte a fi una

mixată, formată atât din autohtoni, cât şi din alogeni, care împreună

participau la raiduri de pradă care avea ca obiectiv provinciile balcanice

ale Imperiului - totuşi, fondul lingvistic nu a fost afectat. Există foarte

puţine elemente provenind din gotă în cadrul limbii române, ceea ce

demonstrează că elementul autohton a fost îndeajuns de puternic pentru

a nu fi influenţat în mod decisiv de prezenţa gotică.

De altfel, după 375 (anul invaziei hunice în Eurpa), caracterul

"ocupaţiei" barbare asupra fostei provincii s-a schimbat. Avem de-a

face, începând de acum, cu impunerea unei suprastructuri de dominaţie,

în care elementul hunic reprezenta pătura dominantă, în timp ce

autohtonii reprezentau elementul dominat. După înfrângerea hunilor la

Nedao (454), având drept consecinţă destrămarea "imperiului hunic",

suntem martori la dominaţia gepizilor în Transilvania, din nou având

aceleaşi caracteristici ca în cazul goţilor.

11

Secolele V-VII au fost dominate, pentru spaţiul românesc, de

frământările determinate de sosirea diferitelor populaţii migratoare în

spaţiul carpato-danubian sau pannonic: slavi, avari sau kutriguri, cu toţii

au exercitat o dominaţie efemeră asupra daco-romanilor. Aceeaşi

perioadă a fost martora apariţiei culturii Brateiu-Moreşti, de factură

romanică, dovadă a continuităţii daco-romanilor în aria avută în discuţie.

Istoria veche a României se opreşte la momentul anului 602,

când trupele bizantine care acţionau la Dunăre împotriva slavilor s-au

revoltat din cauză că nu fuseseră plătite. În consecinţă, au ales ca împărat

pe centurionul Phokas, pornind spre Constantinopol. În acest context, a

avut loc prăbuşirea limes-ului dunărean, acest eveniment determinând

trecerea triburilor slave în Balcani şi dislocarea romanităţii de la sudul

Dunării. În timp ce romanitatea de la nordul Dunării s-a concentrat în

Carpaţi, cea de la sudul Dunării avea să ducă o luptă dificilă cu

populaţiile slave, rămânând în cele din urmă concentrată în zona

muntoasă a Balcanilor, în special în actuala Grecie de nord şi Macedonia

(aromâni, meglenoromâni). În vreme ce romanitatea de la nordul Dunării

a găsit puterea de a reveni, aceasta şi datorită părăsirii de către triburile

slave a zonei şi trecerii lor la sud de Dunăre, romanitatea sud-dunăreană

s-a pierdut, rămânând ca în Evul Mediu să mai persiste doar câteva

enclave în zonele mai sus amintite.

1. 3. SURSELE ISTORIEI VECHI A ROMÂNIEI

Istoria veche a României trebuie analizată folosind diferitele

tipuri de surse, în funcţie de epocă. Fără o coroborare a datelor

provenind din diferitele tipuri de surse, ca şi a combinării mai multor

domenii ştiinţifice, cum ar fi antropologia, geografia, filologia, studiul

mitologiei sau etnografia, riscăm a avea o imagine deformată asupra

istoriei vechi a României.

Cât priveşte tipologia surselor, acestea se împart în mare în surse

scrise şi nescrise. În cadrul surselor scrise, acestea au în componenţă

câteva categorii: istorice, literare şi epigrafice. Dintre sursele istorice,

12

cele de limbă greacă au început a înregistra informaţii despre geţi încă

din secolul al VI-lea î. Hr., când Hekataios din Milet menţiona, în

lucrarea sa Descrierea/Înconjurul lumii, păstrată fragmentar, prezenţa

crobizilor şi trizilor în Dobrogea. De asemenea, Herodot, în lucrarea

Istorii menţiona, în contextul descrierii expediţiei marelui rege persan

Darius I împotriva sciţilor din 514 î. Hr., prezenţa "geţilor care se cred

nemuritori". Populaţiile getice au fost menţionate şi la Thucydides -

Războiul peloponesiac - în care autorul grec tratează marginal tracii

odrysi şi geţi. De asemenea, Xenophon, în cartea a VII-a din Anabasis,

oferă o serie de informaţii despre tracii sud-dunăreni. Alte relatări despre

geţi se găsesc în operele lui Hellanikos din Lesbos (lucrare păstrată

fragmentar, datată în secolul al V-lea î. Hr.), Ephoros (autor de secol IV

î. Hr., cu o lucrare păstrată, la rândul său, fragmentar), Theopompos sau

Phylarchos.

Bust al lui Herodot, sec. II d. Hr.Stoa lui Atalos, Atena.

Strabo din Amaseia (c. 65 î. Hr. - 20 d. Hr.), cu lucrarea

Comentarii geografice (în 17 cărţi, păstrată integral) reprezintă

principalul izvor pentru geografia şi istoria Daciei în secolele II-I î. Hr.

13

În aceeaşi perioadă (secolul I î. Hr.), Diodor din Sicilia redacta o lucrare

amplă, Bibliotheca, în 40 de cărţi, în care strânge informaţii din lucrări

mai vechi, între care şi unele care tratează spaţiul pe care îl avem în

discuţie.

În sfârşit, Cassius Dio a redactat o Istorie romană, elaborată

după 229 d. Hr. Din păcate, pasajele referitoare la războaiele dacice ne-

au parvenit doar sub forma unor rezumate păstrate în epoca bizantină la

istoricii Ioannes Xiphilinos şi Zonaras.

Autorii de limbă latină, cu toate că aduc informaţii ceva mai

târzii referitoare la daci, totuşi se dovedesc a fi surse extrem de utile

pentru istoria spaţiului carpato-dunărean. Dintre aceştia, mai importanţi

sunt Caius Iulius Caesar, care în De bello Gallico relatează despre

relaţiile dintre daci şi celţii anarţi, Trogus Pompeius (Historiae

Philippicae), care aduce informaţii despre conflictul dintre Lysimachos

şi Dromichaites, ca şi despre cel dintre daci şi bastarni; acestora li se

adaugă o serie de poeţi, între care de departe se remarcă Publius

Ovidius Naso, exilat de Augustus la Tomis şi care, în Tristia şi

Epistulae ex Ponto, oferă o serie de informaţii privind viaţa la Dunărea

de Jos.

În secolul al IV-lea d. Hr., Ammianus Marcellinus, autor de

origine greacă, dar care scrie în limba latină, a redactat o lucrare

monumentală (Rerum gestarum libri qui supersunt), în 31 de cărţi, din

care s-au păstrat cărţile 14-31. În contextul relatării domniei împăratului

Valens (364-378), autorul narează expediţia acestuia împotriva goţilor

lui Athanaric (367-369). De asemenea, în ultima carte, relatează despre

invazia hunică şi consecinţele acesteia: trecerea goţilor în imperiu,

revolta lor şi bătălia de la Adrianopol (378), cu un deznodământ nefericit

pentru romani.

În secolul al VI-lea d. Hr., Iordanes, autor de origine gotică,

redactează o lucrare, Getica, în fapt o istorie a goţilor. Pentru a conferi o

origine cât mai ilustră neamului său, Iordanes face în mod deliberat o

confuzie între goţi şi geţi. Este remarcabilă încercarea autorului de a

14

construi (în mod artificial), o dinastie getică, ce porneşte de la Burebista

şi sfârşeşte cu Decebal, motiv pentru unii cercetători moderni de a

afirma continuitatea de guvernare în perioada secolelor I î. Hr. -

începutul secolului al II-lea d. Hr.

Pe de altă parte, din motive propagandistice, autorul a ales din

istoria geţilor doar faptele glorioase, menite a pune în evidenţă vitejia şi

caracterul războinic al acestora.

Dintre sursele geografice, Claudius Ptolemaios a redactat în

secolul al II-lea d. Hr. un Îndreptar geografic, în 8 cărţi, al cărui scop

era stabilirea poziţiei fiecărei aşezări cunoscute în conformitate cu

coordonatele astronomice.

Pentru România, au fost editate colecţii de surse, precum cea a

lui G. Popa Lisseanu, Dacia în autorii clasici (vol. I, autorii latini; vol.

II, autorii greci şi bizantini), apărută la Bucureşti în 1943. De asemenea,

a fost editată colecţia de izvoare Fontes Historicae Daco-Romanae (vol.

I, 1964; vol. II, 1970; vol. III, 1975; vol. IV, 1982), apărută la Bucureşti.

În privinţa surselor epigrafice, anterior cuceririi romane a Daciei,

doar inscripţiile cetăţilor pontice pot oferi detalii despre relaţiile acestora

cu dinaştii geţi din zonă. Între acestea, un loc aparte îl deţine decretul în

cinstea lui Acornion din Dionysopolis, prieten al regelui dac Burebista

(Syll., 762= IGB, I2, nr. 13). După cucerirea Daciei, inscripţiile de limbă

latină de pe teritoriul provinciei devin tot mai numeroase, relatând

despre diferite aspecte privind viaţa provinciei. Acestea sunt cuprinse în

IDR (corpus de inscripţii privind Dacia romană), în timp ce acelea

privind Dobrogea sunt publicate în ISM (Inscripţiile Scythiei Minor).

Alte documente epigrafice sunt reprezentate de graffiti, liste de preoţi,

cele de evergeţi, inscripţiile votive sau epitafurile. Ştampilele de pe vase

pot oferi, la rândul lor, informaţii cu privire la circulaţia bunurilor sau

existenţa atelierelor de olari.

Dintre izvoarele papirologice, de o mare importanţă pentru

istoria veche a României este papirul Hunt. Acesta îşi trage numele de

la cel al proprietarului său, A. S. Hunt, care l-a cumpărat în 1925 şi

15

reprezintă un pridianum, un "ordin de zi" al unei unităţi militare, cohors

I Hispanorum veterana.

Pe lângă sursele scrise, de o mare importanţă se dovedesc a fi

sursele nescrise. Dintre acestea, emisiunile monetare pot relata despre

ideologia regală şi mentalitatea perioadei, în timp ce descoperirile

arheologice pot oferi informaţii cu privire la structura socială

(inventarele funerare din necropole), ritul şi ritualul funerar, sau tipul de

habitat (analiza aşezărilor). Dintre izvoarele numismatice, se remarcă

monedele emise de cetatea Istros/Histria. Iniţial sub forma unor lingouri

sau a unor vârfuri de săgeţi, ulterior sub formă de didrahme, monedele

istrienilor au pătruns adânc în teritoriul de dincolo de Dunăre. Monedele

emise de geto-daci reprezintă copii ale celor greceşti (în special de epocă

elenistică) şi romane. Se poate observa că după 75 î. Hr., denarul roman

îşi face apariţia în spaţiul avut în discuţie; la Tilişca au fost descoperite

în acest context chiar o serie de ştanţe monetare "romane", utilizate

pentru imitarea denarilor. Însă coroborarea tuturor acestor tipuri de

surse, acolo unde este posibil, împreună cu analiza şi din alte puncte de

vedere (antropologic, geografic sau etnologic) reprezintă baza pentru o

bună înţelegere a istoriei.

TEST DE AUTOEVALUARE:

1. Discutaţi teoria protocronistă.

2. Enumeraţi sursele latine care relatează despre istoria pre-romană a

Daciei.

3. Explicaţi următorii termeni: paleolitic, "revoluţie neolitică", "societăţi

de şefii", galaţi.

4. Cine au fost următoarele personaje: Hekataios din Milet, Ammianus

Marcellinus, Publius Ovidius Naso, Akornion.

16

LECTURI RECOMANDATE:

Fontes Historiae Daco-Romanae, Izvoarele istoriei României, Bucureşti,

vol. I-II, 1958-1970.

Petrescu Dîmboviţa, Mircea, Vulpe, Alexandru, coord., Istoria

românilor, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, vol. I.

17

2. DACIA ROMANĂ (106-271 D. HR.)

OBIECTIVE:

Diseminarea informaţiilor fundamentale privitoare la administraţia

romană în Dacia şi la evoluţia societăţii daco-romane

Analiza principalelor surse de epocă.

Fundamentarea teoriei referitoare la etnogeneza românească.

REZUMAT:

În urma războaielor dacice, o parte din teritoriul controlat de către

regalitatea dacă clasică a devenit provincie romană. Din punct de

vedere administrativ a trecut prin mai multe etape, fiind

reorganizată succesiv de către Traian, Hadrian, Marcus Aurelius,

împăraţii din dinastia Severilor. Armata, tipul de locuire şi

categoriile de localităţi, viaţa economică, socială şi religioasă au luat

în Dacia romană aspectul tipic pentru provinciile imperiului.

Această perioadă, datorită integrării în structurile romane, a

adoptării limbii şi scrierii latine şi a prezenţei unui număr mare de

vorbitori de latină pe teritoriul provinciei, reprezintă momentul

cheie al preocesului de etnogeneză românească.

2. 1. Premisele. Dacia de la moartea lui Burebista la cucerirea

romană.

Sfârşitul secolului I î. Hr. a fost martorul cuceririi definitive a

Dobrogei de către romani: în 29/28 î. Hr., M. Licinius Crassus, după

victoria asupra bastarnilor conduşi de către Deldon, practic anexează

ţinuturile dobrogene, în urma victoriei asupra "regilor" geţi Dapyx şi

Zyraxes, un al treilea "rege", Rholes, devenind aliat al poporului roman.

18

« Imperiul» lui Burebista

Perioada următoare dispariţiei lui Burebista este marcată de

slăbiciunea formaţiunilor politice dacice: până într-atât, încât în anul 6 d.

Hr., Sextus Aelius Catus şi mai apoi Tiberius Plautius Silvanus

Aelianus, în 57/67 d.Hr. reuşesc să trasfere mari mase de populaţie la

sud de Dunăre (50000 de geţi, respectiv 100000 de "transdanubieni").

Aceeaşi perioadă este marcată de instalarea sarmaţilor iazygi în Câmpia

Tisei (c. 20 d. Hr.) şi a sarmaţilor roxolani în Moldova şi Basarabia.

Împreună cu dacii, sarmaţii se vor dovedi un pericol de temut pentru

provinciile dunărene ale Imperiului.

În epoca Flaviilor (69-96 d. Hr.), dacii au redevenit un pericol

pentru romani. În iarna lui 85/86, dacii au trecut Dunărea, invadând

provincia romană Moesia; însuşi guvernatorul provinciei, C. Oppius

Sabinus, a fost înfrânt şi ucis. În anii următori, reacţia romană nu s-a

lăsat aşteptată: după ce în 86/87, împăratul Domiţian a dispus

19

reorganizarea Moesiei în Moesia Superior şi Moesia Inferior (din care

făcea parte şi Dobrogea), pentru o mai bună apărare, au urmat pregătiri

pentru invadarea Daciei. Acest fapt a avut drept consecinţă cedarea

tronului de către Duras lui Decebal (87-106). După o expediţie eşuată

condusă de către Cornelius Fuscus (87), în care însuşi generalul roman a

fost ucis, a urmat în anul următor victoria armatei romane conduse de

către Tettius Iulianus la Tapae. Din cauza pericolului marcoman, care se

prefigura la Dunărea Mijlocie, Domiţian a încheiat "pacea de

compromis", cum a fost ea catalogată de către istoricii moderni (în 89 d.

Hr.). În schimbul subsidiilor oferite de către Imperiu, Decebal se

recunoştea client al statului roman.

Încheierea păcii din anul 89 este relatată de către Cassius Dio,

Istoria romană, LXVII, 7:

"Domiţian, învins de marcomani şi nevoit să fugă, trimise în

mare grabă o solie la Decebal, regele dacilor şi îi oferi să încheie cu el

un tratat pe care, mai înainte vreme, la cererea lui Decebal, îl refuzase în

câteva rânduri. Regele acceptă termenii tratatului (căci se afla într-o

situaţie foarte grea), dar nu a fost de acord să vină personal pentru

tratative, ci îl trimise pe Diegis cu… de oameni, pentru a-i preda armele

şi câţiva captivi, ca şi cum aceştia ar fi fost singurii pe care-i avea. După

terminarea ceremoniei, Domiţian aşeză pe capul lui Diegis o diademă, de

parcă cu adevărat ar fi fost învingător, şi i-ar fi stat în putere să aşeze un

rege în fruntea dacilor. Soldaţilor le împărţi şi distincţii, şi bani, iar la

Roma trimise, printre alte trofee, în calitate de învingător, şi o solie din

partea lui Decebal, împreună cu o scrisoare, care, pretindea Domiţian,

exprima cuvântul regelui, dar care, pe cât mergea vorba, fusese

plăsmuită de el. Pentru a-şi împodobi cortegiul triumfal aduse o mulţime

de obiecte nu luate de la daci (dimpotrivă, cheltuise o groază de bani

pentru a obţine tratatul, acordându-i lui Decebal meşteri pricepuţi în cele

mai diferite meserii folositoare şi în timp de pace şi în timp de război, ca

20

să nu mai pomenesc de făgăduielile că îi va da mereu alte ajutoare), ci

scoase din mobilierul aparţinând palatului imperial."

2. 2. Războaiele dacice

Nerespectarea obligaţiilor asumate de către regele dac prin

tratatul din 89 va duce la campaniile lui Traian (98-117), soldate cu

cucerirea Daciei. Astfel, în 101-102, a avut loc primul război dacic.

După o campanie condusă de către însuşi împăratul, în care trupele

dacilor au fost înfrânte la Tapae, cu rezultat recâştigarea insignelor

pierdute de către Cornelius Fuscus, a urmat reacţia dacilor: în iarna lui

101/102, avea loc invazia dacilor, aliaţi cu sarmaţi roxolani şi triburi

germanice în Dobrogea, soldată cu marea victorie romană de la

Tropaeum Traiani. Campania s-a finalizat în 102 când, sub ameninţarea

asediului, Decebal a fost obligat să ceară pace. Prevederile acestei păci

erau destul de drastice: anularea stipulaţiilor tratatului din 89, cedarea de

teritorii, demantelarea cetăţilor din Munţii Orăştiei, extrădarea

dezertorilor romani, renunţarea la o politică externă proprie, acceptul

unei garnizoane romane în Ţara Haţegului.

Istoricul Dio Cassius, a cărui lucrare reprezintă principalul izvor

istoric care s-a păstrat pentru aceste evenimente, relatează despre

încheierea păcii (Istoria romană, LXVIII, 9):

"Chiar înainte de a fi învins, Decebal nu mai trimisese la romani

reprezentanţi ai comaţilor ca soli, ci fruntaşi dintre pileaţi. Aceştia, după

ce-şi aruncară armele şi se prosternară cu feţele la pământ, îl implorară

pe Traian să binevoiască, mai presus de orice, să-l primească de îndată la

o întrevedere pe Decebal, ca unul care se arată gata să îndeplinească tot

ce i se va cere; iar de nu, să trimită cel puţin pe cineva împuternicit să

ducă tratative. Au fost trimişi Sura şi prefectul pretoriului Claudius

Livianus. Dar nu s-a ajuns la nici un rezultat. Decebal n-a îndrăznit să

vină la întrevedere, nici măcar să se întâlnească cu cei delegaţi de

Traian. El trimise atunci… Traian cuceri înălţimile fortificate, unde găsi

21

armele, maşinile de război, prizonierii şi steagul capturat de daci de la

Fuscus. Din această pricină, dar mai ales pentru că Maximus în aceeaşi

vreme o prinsese pe sora lui şi cucerise o puternică fortăreaţă, Decebal

se arăta dispus să accepte toate condiţiile care i s-ar fi impus, nu fiindcă

ar fi avut de gând să le respecte, ci numai pentru a putea răsufla,

câştigând timp. Deşi începu tratativele împotriva voinţei lui, şi acceptă

să dea înapoi armele, maşinile de război, oamenii care le manevrau, să

extrădeze transfugii, să dărâme lucrările de fortificaţie, să părăsească

ţinuturile cucerite şi, în plus, să considere drept duşmani şi prieteni pe

duşmanii şi prietenii romanilor; acceptă ca de aici înainte să nu mai

primească sub nici un cuvânt pe indiferent ce transfug, nici să folosească

în slujba sa vreun soldat recrutat din imperiul roman, (căci obişnuia să

atragă prin momeli un mare număr din cei mai valoroşi oameni); merse

să se întâlească cu Traian şi căzând la pământ, i se închină, aruncându-şi

armele. În legătură cu aceste evenimente Traian trimise o solie la Senat,

pentru ca acesta să confirme tratatul de pace încheiat cu Decebal. După

ce a luat aceste măsuri şi a lăsat o legiune la Sarmizegethusa, după ce

presără garnizoane în tot ţinutul, se întoarse în Italia."

În perioada imediat următoare (103-105), în vederea realizării

unei mai trainice legături între malurile de nord şi de sud ale fluviului, a

avut loc construirea unui pod peste Dunăre, la Drobeta, operă a

inginerului Apollodor din Damasc. Aceeaşi perioadă a fost martora

eşecului lui Decebal de a stabili o alianţă împotriva Romei cu Pacoros al

II-lea, regele parţilor.

22

Podul peste Dunăre de la Drobeta, ridicat de către Apolodor din Damasc. Preluare după Preluare după C. Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Leipzig, 1900, scenele XCVIII-C.

Nerespectarea obligaţiilor stabilite prin tratatul din 102 a dus în

cele din urmă la reluarea războiului. În 105-106, a avut loc cel de-al

doilea război dacic. Pe rând, cetăţile dacice au fost cucerite, în cele din

urmă, după căderea Sarmisegetusei, Decebal fiind obligat să se sinucidă,

pentru a nu cădea în mâinile romanilor. Sfârşitul lui Decebal este

reprezentat atât pe monumentul funerar al lui Tiberius Claudius

Maximus de la Grammeni (Macedonia), pe Columna lui Traian (scena

CXLV) şi pe fragmente de terra sigillata din Gallia.

La 11 august 106, o diplomă militară descoperită la Porolissum

atestă încheierea războiului dacic şi constituirea provinciei romane

Dacia. Aceasta cuprindea Transilvania, Banatul, vestul Olteniei. Sudul

Moldovei şi Muntenia erau controlate de trupe staţionate în Moesia

Inferior, în vreme ce Maramureşul, Crişana şi nordul Moldovei

rămâneau în afara dominaţiei romane, fiind locuite de daci liberi.

23

Sinuciderea lui Decebal. Columna lui Traian, scena CVI. Preluare după C.

Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Leipzig, 1900.

2. 3. ORGANIZAREA ŞI EVOLUŢIA ADMINISTRATIVĂ A

DACIEI ROMANE

Printr-o diplomă militară descoperită la Porolissum şi datată 11

august 106 (CIL, XVI, 160= IDR, I, 1) se cunoaşte faptul că la acea dată,

războiul dacic se sfârşise şi provincia romană Dacia era deja înfiinţată,

printr-o lex provinciae.

Noua provincie romană cuprindea Transilvania, fără colţul de

sud-est, Banatul şi sud-estul Olteniei, primul său guvernator fiind Iulius

Sabinus, până la începutul anului 108 sau 109. În conformitate cu

prevederile imperiale, noua provincie avea ca guvernator un legatus

Augusti pro praetore, reprezentant direct al împăratului şi făcând parte

din ordinul senatorial. Acesta îşi avea reşedinţa la colonia Ulpia Traiana

Augusta Dacica Sarmizegetusa, fondată în timpul celui de-al doilea

guvernator al Daciei, D. Terentius Scaurianus (c. 108/109- c. 113).

24

Provincia romană Dacia. Preluare după Wikipedia.

La moartea lui Traian (13 august 117) la Selinus în Cilicia, pe

când se întorcea victorios din campania împotriva parţilor, noua

provincie romană a fost tulburată de atacuri ale sarmaţilor iazygi,

roxolani şi dacilor liberi. În acest context, după reprimarea lor, noul

împărat, P. Aelius Hadrianus, a procedat la reorganizarea administrativă

a Daciei. Anterior acestei reforme, Muntenia, sud-estul Transilvaniei şi

estul Olteniei se pare că fuseseră anexate Moesiei Inferior. Începând din

c. 120, Dacia a fost împărţită în trei provincii: Dacia Superior, atestată

prin diplome militare descoperite la Porolissum, Căşei şi Românaşi şi

datate la 29 iunie 120, care cuprindea cea mai mare parte a provinciei

înfiinţate de către Traian; Dacia Inferior (atestată, este drept, câţiva ani

mai târziu, în 129; dar trebuie să avem în vedere că existenţa unei Dacia

Superior presupune şi existenţa unei Dacii Inferioare), care cuprindea

estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei, nord-vestul şi sud-vestul

Munteniei; Dacia Porolissensis, atestată, conform ultimelor descoperiri

25

arheologice, încă din 123 (IDR, I, 7) şi care cuprindea teritoriul aflat la

nord de râurile Mureş şi Arieş.

În ceea ce priveşte conducerea celor trei noi provincii, Dacia

Superior era condusă de un legatus Augusti pro praetore,de rang

pretorian (fost praetor), ajutat în problemele financiare de către un

procurator Augusti. În vremea lui Hadrian şi Antoninus Pius,

guvernatorul Daciei Superior îşi avea reşedinţa la Apulum, unde se

găsea cantonată şi legiunea XIII Gemina. Celelalte două provincii dacice

erau fiecare guvernate de către un procurator Augusti, de rang ecvestru.

În Dacia Inferior, primul procurator Augusti, Plautius Caesianus, este

atestat pentru anul 129, printr-o diplomă militară descoperită la

Grojdibod, jud. Olt. Pentru Dacia Porolissensis, Livius Grapus, primul

său procurator, este atestat la 10 august 123, într-o diplomă militară

descoperită la Gherla.

În timpul Principatului, Dacia a cunoscut o serie de reorganizări.

Astfel, în perioada 140-143, în timpul împăratului Antoninus Pius, a fost

reanexat vestul Munteniei, care a fost atribuit Daciei Inferior; în aceeaşi

perioadă se pare că a fost construit aşa numitul limes transalutanus (de

dincolo de Olt).

Apoi, în contextul războaielor marcomanice din timpul lui

Marcus Aurelius, în 168-169, Dacia a fost din nou reorganizată: de

această dată, cele trei Dacii au fost reunite sub comanda unui legatus

Augusti pro praetore Daciarum trium, de rang consular (tocmai de

aceea, fiind desemnat şi cu titlul de consularis III Daciarum). În acelaşi

timp, s-a modificat şi denumirea provinciilor: de acum, avem de-a face

cu Dacia Apulensis (fosta Dacia Superior), Dacia Malvensis (fosta Dacia

Inferior) şi Dacia Porolissensis). Însă, începând de la Septimius Severus,

practica interimatului la conducerea celor trei provincii a tins să se

permanentizeze. De regulă, guvernatorul Daciei Apulensis (procurator

Augusti) este cel care asigură interimatul, sub denumirea de agens vice

praesidis; însă, probabil că autoritatea sa se întindea doar asupra

26

provinciei sale, pentru că, în sursele epigrafice, interimatul este asociat

cu titlul de procurator Augusti Daciae Apulensis.

2. 4. ARMATA

După fondarea noii provincii, aici au rămas pentru apărare o serie

de legiuni, cohorte, alae şi numeri, totalul soldaţilor destinaţi Daciei

numărându-se în jurul cifrei de 55.000. La numărul soldaţilor se adăuga

sistemul defensiv roman, compus din castre, castella, burgi şi turnuri de

observaţie. În unele regiuni mai ameninţate, celor de mai sus li se

adăugau limes-urile, compuse din val de pământ, şanţ şi uneori un zid de

piatră. În Dacia, se cunosc trei astfel de limes-uri: limes transalutanus,

lung de 235 km, care străbătea Muntenia de vest de la Flămânda, lângă

Dunăre, până la Rucăr; în nord-estul Daciei, în faţa oraşului Porolissum,

un limes lung de 4 km; în Munţii Meseşului, un al treilea limes, de

pământ. Fiecare provincie dacică dispunea de propria armată (exercitus).

Dintre legiunile staţionate de-a lungul epocii romane în Dacia,

permanente au fost legio XIII Gemina, cu sediul la Apulum şi, după 168,

legio V Macedonica, staţionată la Potaissa. Fiecare dintre aceste legiuni

dispunea de circa 6000 de soldaţi, cu toţii cetăţeni romani, fiind

împărţită în 10 cohorte, la rândul lor, împărţite în centurii. Totalul

centuriilor unei legiuni era de 59. La comanda legiunii se afla un legatus

legionis de rang senatorial, secondat de 6 tribuni militum. Însă "coloana

vertebrală" a legiunii era alcătuită din centurioni, ofiţeri de rang inferior

şi soldaţi profesionişti, numiţi direct de către împărat. Aceştia, după

efectuarea serviciului militar, puteau intra în rândul birocraţiei imperiale

şi primi demnitatea de vir equester (cavaler).

27

Soldaţi legionari romani. Relief de pe columna lui Traian.

Pe lângă legiuni, sunt menţionate o serie de trupe auxiliare:

cohortes, alae şi numeri. Cohortele reprezentau unităţi de infanterie

recrutate pe criterii etnice, având un număr de 500 (quingenariae) sau

1000 de soldaţi (milliariae). La fel, alae-le (unităţi de cavalerie), puteau

fi quingenariae sau milliariae. Trupele de numeri reprezentau formaţiuni

auxiliare neregulate, recrutate pe criterii etnice. Erau formate din 500

până la 900 de soldaţi, proveniţi din regiunile periferice ale imperiului şi

încadrate cu ofiţeri şi subofiţeri romani. Soldaţii din numeri îşi păstrau

armamentul şi felul caracteristic de a lupta, iar la sfârşitul serviciului

militar (care dura 25 de ani), primeau cetăţenia romană.

În Dacia, se cunosc 29 alae şi 49 de cohorte care au fost

staţionate aici în decursul stăpânirii romane. Acestora li se adaugă 18

numeri (trupe constituite pe criterii etnice), dintre care 13 au staţionat

mai mult timp.

La terminarea stagiului militar, care dura 25 de ani, soldaţii din

cohorte, alae şi numeri primeau cetăţenia romană ca veterani, un lot de

pământ şi eventual demnităţi în oraşele în care se aşezau. Ei constituiau

un important factor în procesul de romanizare al provinciilor.

28

2. 5. ORAŞELE DACIEI ROMANE

Pentru atestarea aşezărilor Daciei romane, principalele surse

scrise sunt următoarele: Ptolemeu, Îndreptar geografic; Tabula

Peutingeriana, care datează probabil din prima jumătate a secolului al

II-lea d. Hr.; Geograful anonim din Ravenna, Cosmographia, redactată

în secolul al VII-lea d. Hr. Surselor scrise li se adaugă izvoarele

epigrafice şi informaţia arheologică. În conformitate cu toate aceste

surse, avem la această oră înregistrate circa 80 de aşezări, demonstrând

astfel intensa locuire a Daciei în epoca romană.

Aşezările Daciei pot fi clasificate, la fel ca în restul imperiului, în

colonii, municipii, civitates, vici şi pagi. Acestora li se adaugă prezenţa

pe lângă castrele militare a aşezărilor civile numite canabae. Unele

aşezări ale Daciei s-au dezvoltat pe locul unor mai vechi aşezări dacice,

dovada fiind atât în plan arheologic, prin prezenţa elementelor culturii

materiale dacice, cât şi geografic, prin prezenţa terminaţiei "-dava" în

componenţa numelui aşezărilor de epocă romană.

Vedere aeriană a Coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa (Forul).

29

Dintre oraşele Daciei romane, cinci au beneficiat de dreptul italic

(ius italicum): Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Dierna şi Potaissa,

locuitorii acestora fiind, în consecinţă, scutiţi de plata impozitului

funciar (tributum) şi a celui personal (capitatio). Coloniile aveau în

frunte un ordo coloniae, care avea dreptul de a emite decrete; în fruntea

consiliului urban, în fiecare an erau aleşi 2 duoviri, având atribuţii

juridice, iar din 5 în 5 ani erau aleşi 2 duoviri quinquennales, cu sarcina

de a efectua recensământul (censul) şi actualiza lista decurionilor.

Municipiile reprezentau un rang intermediar în ierarhia oraşelor

romane. În conformitate cu documentele epigrafice, exista o distincţie

între municipia civium Romanorum, caracteristice Italiei, şi municipia

latina, caracteristice provinciilor. Spre deosebire de colonii, municipiile

erau supuse la plata impozitelor şi obligaţia efectuării serviciului militar,

însă îşi păstrau autonomia internă.

Trecând mai jos pe scara administrativă, civitates aveau, de

regulă, dreptul peregrin. Adică, îşi puteau menţine vechile instituţii, însă

spre deosebire de municipii, locuitorii acestora nu puteau primi drept de

cetăţenie romană decât în mod individual.

Pe lângă acestea, mai existau vici şi pagi, localităţi rurale, conduse de

magistri sau praefecti.

În spaţiul urban, avem menţionate collegia. Acestea reprezentau

asociaţii cu caracter privat, profesional şi religios; ele trebuiau să aibă un

număr minim de membri, care plăteau o cotizaţie anuală. Erau conduse

la fel ca oraşele, de consilii, care alegeau un magister. După decurionii

membri ai consiliilor, urmau în ierarhie principales, apoi simplii

membri. Câteodată, colegiul avea un patron sau un defensor; de

asemenea, dispuneau de clădiri proprii, steaguri şi embleme. Colegiile

nu aveau neapărat un scop profesional; ele puteau grupa şi membri

aparţinând aceleiaşi etnii (asiani, galaţi, prosmoni), sau puteau avea un

scop religios, cum e cazul colegiului Isidei, menţionat la Potaissa, cel al

lui Iupiter Cernenus la Alburnus Maior sau al augustalilor de la

Troesmis. Se poate remarca faptul că structurarea populaţiei urbane în

30

colegii răspundea nevoii de solidaritate, unul din principalele scopuri

fiind reprezentat de asigurarea unei înmormântări decente membrilor săi.

Asemenea asociaţii sunt menţionate la Apulum, unde sunt înregistrate

colegii de centonarii (croitori), dendrofori (plutaşi), fabri (fierari), sau

negustori, în vreme ce la Sarmizegetusa sunt atestate colegii de fabri

(fierari), sau lecticarii (constructori de lectice), pe lângă cele menţionate

mai sus.

Pe lângă prezenţa autohtonilor daci în aşezările romane, este de

remarcat faptul că, în conformitate cu Eutropius (Breviarium ab Urbe

condita, VIII, 6, 2), au fost aduşi în Dacia de către Traian colonişti de pe

întreg cuprinsul Imperiului. Sursele ne informează că, după terminarea

războaielor dacice, împăratul a efectuat un recensământ general şi o

împărţire a pământului (centuriatio). În conformitate cu aceasta, în

patrimoniul imperial au intrat minele, păşunile şi salinele; o parte din

solul provincial a fost atribuit trupelor, restul fiind împărţit coloniştilor.

Originea acestor colonişti era diversă. Se cunosc circa 2950 de nume,

din care 74% sunt romane, 14% sunt greceşti sau de altă origine

(egiptene, nord-africane, celtice, tracice, siriene). O mare parte dintre

aceşti colonişti sunt de origine illyră, fiind mineri aduşi aici pentru

exploatarea minelor (Pirustae, Baridustae, Sardeates, Maniates) din zona

Dalmaţiei. Apoi, o bună parte din colonişti provin din zona orientală a

Imperiului: Asia Mică, Syria, Africa de Nord (Egipt).

Este demn de menţionat faptul că aceşti colonişti provin cu

precădere din mediul urban, în consecinţă contribuind în mod decisiv la

urbanizarea Daciei.

31

Planul oraşului Drobeta, după M. Davidescu.

Castrul roman de la Drobeta.

32

2. 6. VIAŢA ECONOMICĂ

La fel ca în întreg imperiul, şi în Dacia agricultura reprezenta

principala ocupaţie. În general, proprietatea mică şi mijlocie era

predominantă, cu menţiunea că, spre sfârşitul epocii romane, sunt

amintite şi mari proprietăţi (latifundia), dominate de câte o villa rustica,

precum cele de la Hobiţa sau Cinciş (judeţul Hunedoara), Apahida,

Palatca şi Ciumăfaia (jud. Cluj), Aiud şi Rahău (jud. Alba).

De asemenea, era practicată creşterea vitelor, pomicultura şi

viticultura, terminologia referitoare la aceste ocupaţii perpetuându-se şi

în limba română.

În exploatarea bogăţiilor subsolului, cel mai important domeniu

era cel al exploatării aurului din Munţii Apuseni. Minele de aur se aflau

în patrimoniul imperial, centrul administraţiei miniere fiind la Ampelum

(Zlatna), cu mine la Alburnus Maior (Roşia Montană) şi Brucla (Aiud).

Administraţia minelor era condusă de un procurator aurariarum,

exploatarea fiind făcută cu mineri specializaţi, aduşi din Dalmaţia.

Galerii ale minelor de aur de la Alburnus Maior (Roşia Montană).

33

Pe lângă aur, se mai exploatau mine de fier şi metale neferoase şi

salinele. Ultimele reprezentau o bogăţie importantă a Daciei, existând

chiar şi o localitate cu acest nume (Salinae, între Apulum şi Potaissa).

Meşteşugurile reprezentau o ocupaţie importantă. Astfel, avem

înregistraţi lapidarii (pietrari), sigillarii (cei care confecţionau figurine şi

statuete din lut), fabri (meşteri care prelucrau materialele dure, precum

fierul sau alte metale, dar şi constructori), centonarii (producători de

postav), dendrophorii (plutaşi), lecticarii (constructori de lectici), aurari.

2. 7. VIAŢA RELIGIOASĂ

Viaţa religioasă în Dacia romană nu diferă în mod esenţial faţă

de cea din imperiu. Odată cu sosirea coloniştilor ex tot orbe Romano,

aceştia şi-au adus şi divinităţile. Pe lângă adorarea zeilor majori ai

panteonului roman (dii consentes: Iupiter, Apollo, Mercurius, Mars,

Vulcanus, Neptunus, Iuno, Minerva, Diana, Vesta, Venus, Ceres), este

înregistrată adorarea divinităţilor neromane sau a celor intrate mai târziu

în panteonul roman, precum Hercules sau Dionysos/Liber. De asemenea,

sunt adorate divinităţi infernale şi felurite divinităţi mărunte. Remarcabil

este, în acest context, fenomenul numit generic "sincretism" sau

"interpretatio Romana". În acest context, îmbinarea calităţilor

divinităţilor romane cu cele locale reprezintă aspectul dominant.

34

Relief votiv intitulat “Cavalerul Trac si Cybela”, sec. II d. Hr.,Histria (Fântânele, jud Constanţa).

În plus, este de menţionat avântul cultelor de sorginte orientală,

în special de origine microasiatică: zei precum Cybele, identificată cu

Magna Mater, Attis, Sabazios sau Men, au cunoscut o largă răspândire a

cultului inclusiv în Dacia romană. Pe lângă aceştia, asistăm la prezenţa

unor divinităţi sincretice, precum Iupiter Optimus Maximus Bussumarus

sau Iupiter Optimus Maximus Sol Bussurigius, ca şi a unor divinităţi de

origine egipteană, ca Isis şi Serapis. În rândul militarilor, o importanţă

deosebită a avut cultul lui Mithras (de origine persană) şi Sol Invictus

(zeul sirian al luminii). Dintre divinităţile de origine tracică, remarcabil

este avântul luat de cultul cavalerului trac şi cel al cavalerilor danubieni.

În sfârşit, cultul imperial a cunoscut, ca în toate provinciile

imperiului, o largă răspândire. Acesta era întreţinut de colegiul

augustalilor, atestat, de exemplu, la Sarmizegetusa.

35

2. 8. ISTORIA POLITICĂ A DACIEI ROMANE

În istoria politică a Daciei romane, se poate observa alternanţa

perioadelor de prosperitate cu cele de invazii şi tulburări determinate de

acestea. După cucerirea Daciei şi transformarea sa în provincie romană,

este menţionată revolta sarmaţilor iazygi şi roxolani, coroborată cu

mişcări ale dacilor liberi, la moartea lui Traian, care au dus la

reorganizarea provinciei. Încă din 107-108, au avut loc lupte împotriva

sarmaţilor iazygi din vestul Daciei, nemulţumiţi, se pare de ocuparea de

către romani a unor teritorii, în contextul războaielor dacice. Între 120 şi

123, Antoninus Pius a luptat şi el cu dacii liberi din nordul şi estul

Daciei (SHA, V. Pii, 5, 4; Polyaenus, Stratagemata, VI; Aelius Aristides,

Orat., 26, 70). După ce acesta a ajuns împărat, dacii liberi au creat în

continuare probleme, fiind înregistrate conflicte în 143 şi 157/158.

Atacurile dacilor liberi au cauzat refacerea unor castre şi aducerea de noi

trupe în provincie.

În timpul războaielor marcomanice, populaţii de origine

germanică, împreună cu sarmaţi şi daci liberi, au atacat provinciile

dunărene. În acest context, a fost adusă pentru apărarea Daciei legio V

Macedonica, până atunci cantonată în Moesia Inferior (168).

Guvernatorul Daciei, M. Claudius Fronto, a dus lupte grele cu

invadatorii în 170, reuşind să-i arunce afară din provincie; însă, în cadrul

acestor lupte, însuşi guvernatorul a căzut. Un alt război a fost purtat 10

ani mai târziu, cu burii de neam germanic, de către C. Vettius Sabinianus

Iulius Hospes, guvernatorul Daciei.

36

Porolissum, Porta praetoria.

După o perioadă de prosperitate în timpul Severilor, când oraşe

precum Potaissa, Porolissum, Dierna, Tibiscum şi Apulum au fost

ridicate la rangul de municipium, în acelaşi timp fiind consolidată şi

apărarea pe limes, în timpul lui Maximin Tracul au avut loc noi tulburări

provocate de migraţia populaţiilor gotice. În acest context, armata

imperiului i-a înfrânt pe sarmaţi şi dacii liberi. După 238, rolul de

invadatori al dacilor liberi, puternic afectaţi de campaniile lui Maximin

Tracul împotriva lor, a fost preluat de către altă populaţie de origine

dacică, carpii. Sursele menţionează un atac masiv al carpilor în 238, în

Moesia Inferior. Câţiva ani mai târziu (242), aceiaşi carpi au atacat

Moesia şi Thracia, pentru ca în timpul lui Filip Arabul (244-249), să fie

menţionat un atac al carpilor în Dacia sudică. Cu această ocazie,

invadatorii au distrus o serie de castre de pe limes-ul transalutan

(Câmpulung, Săpata de Jos) şi alutan (Ioneştii Govorei). Atacul a

continuat spre Dacia intracarpatică, pe valea Oltului. Abia în 245-247,

romanii au reuşit restabilirea situaţiei, prin înfrângerea invadatorilor.

37

După victorie, Filip a luat titlurile triumfale de Carpicus Maximus şi

Germanicus Maximus.

Este remarcabilă pentru perioada secolului al III-lea coalizarea

populaţiilor barbare împotriva Imperiului. Aceasta nu ţine de vreo

opoziţie roman-barbar, care eventual funcţiona doar din perspectiva

romană, ci de însăşi structura societăţii barbare, în conformitate cu care

nu conta atât apartenenţa etnică, cât valoarea individuală.

Revenind la evoluţia cronologică a raporturilor dintre romani şi

barbari, anul 245 a fost martorul unui atac masiv al carpilor împotriva

Daciei, prilej cu care însuşi împăratul Filip Arabul a fost obligat să

intervină (Zosimos, I, 20). Cu această ocazie, apărarea de pe limes

transalutanus a fost retrasă pe Olt. Invazia carpilor a determinat

Imperiul să treacă la fortificarea oraşelor din Dacia, având acum

înregistrată înconjurarea cu ziduri a oraşelor Romula, Sucidava şi

Drobeta. În 248, a avut loc marea invazie a goţilor, condusă de

Argaithus şi Gunthericus, în alianţă cu taifali, carpi, hasdingi şi peucini.

Invazia a fost respinsă cu dificultate de comandantul trupelor romane din

Moesia şi Pannonia Superior, C. Messius Quintus Traianus Decius.

După victorie, acesta a fost proclamat împărat de către soldaţi în 249. În

acelaşi an însă, a avut loc marea invazie gotică, condusă de "regele"

Kniva, în Moesia şi Thracia. La Abrittus, în 251, goţii au administrat o

înfrângere severă armatei romane, însuşi împăratul Decius căzând pe

câmpul de luptă. Urmaşul său, Trebonianus Gallus, a încheiat pace cu

aceştia, reuşind astfel să-i îndepărteze de hotarele romane.

38

Traianus Decius (249-251).

În timpul lui Gallienus (260-268, provinciile dunărene ale

Imperiului au avut de suferit (mai ales cu începere din 258) de pe urma

invaziilor barbare. Aceasta, în contextul uzurpărilor lui Ingenuus şi

Regalianus, când Gallienus a transferat trupe din Dacia, slăbind astfel

apărarea provinciei. De altfel, unele din sursele antice vorbesc chiar de

"pierderea" Daciei în timpul acestui împărat (Aurelius Victor, Caesares,

33, 3; Eutropius, Brev., IX, 8, 2), idee ce câştigă tot mai mult teren în

ultima vreme. Din punctul de vedere al istoriografiei tradiţionale,

sfârşitul Daciei romane se situează în 271, când Aurelian a decis

retragerea administraţiei din Dacia. În schimb, au fost create la sudul

Dunării două noi provincii, Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea, cu

capitalele la Ratiaria şi respectiv Naissus.

Eutropius, în Breviarium ab Urbe condita, IX, 15, 1, relatează

despre părăsirea Daciei în vremea lui Aurelian:

"Şi fiindcă Moesia şi Illyricul fuseseră în întregime devastate,

pierzând speranţa că mai poate păstra provincia Dacia pe care Traianus o

39

constituise dincolo de Dunăre, a lăsat-o în calea duşmanului, iar pe

romanii aduşi din oraşele şi de pe ogoarele Daciei i-a aşezat în centrul

Moesiei şi acestei zone, care acum separă cele două Moesii, i-a dat

numele de Dacia, un teritoriu care se află în dreapta de Dunăre, după

felul cum fluviul curge în mare, în timp ce mai înainte se afla în stânga."


1. Prezentaţi (pe scurt) războaiele dacice.

2. Discutaţi evoluţia administrativă a Daciei romane.

3. Ce ştiţi despre: legio V Macedonica; numeri; villa rustica; Attis.

4. Precizaţi structura ierarhică din punct de vedere urbanistic în Imperiul

roman.

5. Discutaţi semnificaţia următoarelor date: 245 d. Hr.; 168 d. Hr.; 123

d. Hr.; 238 d. Hr.


Gostar, N., Lica, V., Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal,

Iaşi, 1984.

Petolescu, C. C., Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995.

Petolescu, C.C., Dacia şi Imperiul Roman. De la Burebista până la

sfârşitul Antichităţii, Bucureşti: Teora, 2000.



Protase, Dumitru, Suceveanu, Alexandru, coord., Istoria românilor,

Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2001, vol. II: Daco-romani, romanici,

alogeni.

40

3. DACIA POST-ROMANĂ

OBIECTIVE:

Principalele surse referitoare la Dacia post-romană şi discutarea lor

Discutarea relaţiilor dintre autohtoni şi alogeni în secolele IV-VII

Analizarea relaţiilor dintre Imperiu şi spaţiul fostei provincii Dacia

Problema creştinismului

REZUMAT:

După abandonarea Daciei de către romani, populaţiile barbare s-au

aşezat pe acest teritoriu. Dintre aceştia, goţii, gepizii şi slavii au

exercitat o dominaţie directă, în vreme ce hunii şi avarii au preferat

controlarea indirectă, prin interpuşi, a teritoriului avut în discuţie.

Faţă de societatea romană, populaţiile barbare aveau o structură

diferită, cea a unor "societăţi de şefii", după termenul definit de

către Colin Renfrew. În cadrul unei astfel de societăţi, caracteristic

este amestecul etnic. De asemenea, vecinătatea cu Imperiul a avut

un rol determinant în influenţarea acestei societăţi, care a

împrumutat o serie de bunuri culturale provenind din sudul

Dunării. Chiar dacă relaţiile cu statul roman au fost adesea

tensionate, remarcabilă rămâne capacitatea ultimului de a influenţa

societăţile barbare. După c. 602 d. Hr., căderea limes-ului dunărean

în contextul revoltei lui Phokas a marcat trecerea slavilor în

Imperiu şi, în consecinţă, ruperea romanităţii la Dunărea de Jos.

Momentul marchează, în istoriografia modernă, sfârşitul istoriei

vechi a României.

41

3. 1. CREŞTINISMUL

Perceput iniţial ca o sectă iudaică, creştinismul s-a răspândit pe

cuprinsul Imperiului Roman cu precădere în secolul al III-lea. Aceeaşi

perioadă a fost şi martora primelor persecuţii sistematice iniţiate de

cătrwe stat împotriva noii religii (în timpul lui Decius, 249-251 şi

Valerian, 253-260). Iniţial, o religie a celor defavorizaţi, creştinismul

promite egalitatea între oameni şi ideea unei vieţi după moarte mai bune.

Beneficiind de infleunţe din rândul religiilor orientale şi curentului

filosific neoplatonic, pe care s-a grefat mitul salvatorului, creştinismul a

dobândit treptat tot mai mulţi adepţi în timpul "păcii lui Gallienus" (260-

268).

În timpul tetrarhiei a avut loc marea persecuţie (303-311),

încheiată prin edictul de toleranţă a noi religii, emis de Galerius la

Serdica (30 aprilie 311). Acesta a fost urmat de Edictul de la Milano

(313), în conformitate cu care creştinismul a intrat în rândul religiilor

oficiale ale statului. Susţinerea imperială de care s-a bucurat în secolele

al IV-lea, mai ales în vremea lui Constantius al II-lea (337-361), Gratian

(375-383) şi Theodosius I (379-395) a adus noua religie la o poziţie

privilegiată în stat. Succesul creştinismului în secolul al IV-lea s-a

datorat şi excelentei organizări a Bisericii, structurată după modelul

administraţiei imperiale. În cadrul Bisericii, un rol extrem de important

l-au avut episcopii, mai ales cei din marile metropole - Roma, Milano,

Constantinopol, Antiochia sau Alexandria.

Tot susţinerii imperiale i se datorează şi creştinarea populaţiilor

din afara frontierelor - de exemplu, a goţilor, în vremea lui Valens.

Apariţia şi răspândirea creştinismului pe teritoriul României

demonstrează continuarea legăturilor cu Imperiul şi după retragerea

romană, ca şi continuitatea autohtonilor. Provenienţa latină a

creştinismului daco-romanilor este demonstrată de evoluţia lingvistică a

unor termeni legaţi de noua religie - sanctus (sfânt), Domine Deo

(Dumnezeu), basilica (biserică), credo (crez), paganus (păgân),

christianus (creştin), monumentum (mormânt), etc.

42

În timpul persecuţie iniţiate de Diocleţian, şi pe teritoriul

Scythiei Minor sunt atestaţi martiri creştini, la Tomis (peste 60),

Halmyris, Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis sau Durostorum.

Informaţiile din Actele Martirilor au fost uneori confirmate de cercetarea

arheologică, ca în cazul martyrion-ului de la Niculiţel, unde au fost

descoperite relicvele martirilor Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos, la

Axiopolis, unde o inscripţie îi menţionează pe martirii Chiril, Chindeas

şi Tasios; inscripţiile de la Tomis, unde este atestat un "martir şi

episcop". Dincolo de Dunăre, sunt înregistraţi "martirii goţi" din timpul

persecuţiei lui Athanaric, 372.

Din secolul al IV-lea, biserica din Scythia Minor era organizată

sub autoritatea episcopului de Tomis. Dintre aceştia, sunt cunoscuţi

Bretanion (368-369); Gerontius sau Terentius (381); Theotim I (392-

407); Timotei (431); Ioan (c. 445); Alexandru (c. 449-455); Theotim al

II-lea (c. 457-474). În vremea lui Anastasius (491-518) sunt atestate şi

alte episcopii în teritoriul provinciei. Cââţiva ani mai târziu, episcopul

Paternus de Tomis este desemnat cu titlul de episcopus metropolitanus

(520). Ultimul episcop de Tomis cunoscut este Valentinian (553).

Creştinismul în Dobrogea este atestat şi pe cale epigrafică. Se

cunosc peste 80 de inscripţii cu caracter creştin, databile în secolele IV-

VII, provenind de la Tomis, Callatis, Histria, Lazu, Axiopolis,

Dinogetia, Salsovia, Tropaeum Traiani şi Niculiţel, marea majoritate

fiind în limba greacă. În plan arheologic, sunt cunoscute circa 30 de

bazilici paleocreştine: Tomis - 5, Histria - 5, Callatis - 1, Argamum - 2,

Tropaeum Traiani - 6, Noviodunum - 2, Niculiţel -1, Dinogetia - 1,

Troesmis - 3, Ibida - 1, Capidava - 1, Axiopolis - 2, Sucidava (Izvoarele,

jud. Constanţa) - 1. Cu excepţia celei de la Callatis, de tip sirian,

celelalte sunt în marea majoritate construite după modelul elenistic, cu

trei nave. La Tropaeum Traiani, există singura basilică cu transept din

Dobrogea, în vreme ce basilica de la Ibida are trei abside pe latura de est.

În domeniul artelor minore, există o serie de obiecte de factură

creştină: o cornalină descoperită la Tomis, cu reprezentarea lui Isus

43

Hristos răstignit, între figurile celor 12 apostoli, având cuvântul simbolic

IXΘYC, databilă în secolele IV-V, discul episcopului Paternus, din

vremea lui Anastasius. De asemenea, au fost descoperite o serie de cruci

- engolpion din aur şi bronz, alte obiecte din metal preţios, decorate cu

semnul crucii, ceramică şi vase de sticlă, databile în secolele IV -VI. La

acestea se adaugă relativ numeroasele opaiţe purtând însemne creştine.

În stânga Dunării, există de asemenea vestigii paleocreştine.

Dintre acestea, cele mai importante sunt basilicile de la Slăveni,

Sucidava - Celei şi Porolissum. O menţiune aparte merită donariul de la

Biertan, jud. Sibiu, purtând o inscripţie - EGO ZENOVIVS VOTVM

POSVI. Alte obiecte, cum ar fi fi fragmentul ceramic cu inscripţie în

limba latină şi monogramă creştină descoperit la Porolissum, opaiţele

creştine descoperite la Ulpia Traiana, Apulum sau Dej, opaiţul de bronz

de la Luciu (jud. Ialomiţa) sau tiparele pentru cruciuliţe descoperite la

Olteni, Străuleşi, Botoşana, Sânmiclăuş, Izvoru-Dulce sau Traian-Bacău,

ceramica de factură locală pe care a fost incizat semnul crucii,

demonstrează prezenţa creştinilor pe teritoriul întregii Românii.

3. 2. NEAMURILE GOTICE.

Abandonarea Daciei de către romani, în a doua jumătate a

secolului al III-lea, a dus la crearea unui vid de putere pe teritoriul fostei

provincii romane. Dacă, în epoca romană, elita locală putea participa la

viaţa publică din cadrul Imperiului, astfel putând achiziţiona prestigiul şi

bunurile necesare etalării acestuia prin intermediul comerţului, după

abandonul roman a avut loc ruperea legăturilor dintre elita locală şi

Imperiu: consecinţa directă a reprezentat-o redirecţionarea acestor

membri ai elitei spre alte formule de dobândire a prestigiului.

Vidul de putere din fosta provincie a fost umplut de către

populaţiile barbare de la frontieră, în principal reprezentate de către dacii

liberi şi populaţii germanice, în rândul cărora un tol conducător ajung să

îl aibă goţii- mai ales ramura de vest a acestora, vizigoţii, sau thervingii,

44

un alt nume sub care au fost cunoscuţi. Acestora le este atribuită cultura

Sântana de Mureş-Cerneahov.

Cultura Sântana de Mureş-Cerneahov poate fi definită ca o

"cultură de frontieră". Acest tip de cultură se poate caracteriza ca un

amestec de populaţii diferite, ca şi prin lipsa oricărui centru evident de

putere; în plus, influenţele culturilor şi civilizaţiilor învecinate şi-au pus

amprenta asupra culturii de frontieră. Încă din 1984, Colin Renfrew a dat

o definiţie frontierei: în opinia sa, frontiera reprezintă “linia de minimă

influenţă dintre două centre, sau linia dintre tărâmul nimănui/no man’s

land şi o regiune aflată sub dominaţia unui centru”. Această definiţie ar

trebui cel puţin nuanţată pentru cazul avut în discuţie; aici, frontiera s-a

transformat într-o întreagă regiune care prezenta caracteristicile unei

frontiere, dominată de inexistenţa vreunui centru evident de putere şi

având la sud prezenţa civilizaţiei romane, iar la răsărit vecinătatea

regatului ostrogot al lui Ermanarich, care a adoptat trăsături ale culturii

nomazilor din nordul Mării Negre. Aceşti doi vecini s-au transformat în

centre de influenţă culturală, împrumutând din trăsăturile lor culturii

Sântana de Mureş. S-ar putea spune că Sântana de Mureş reprezină o

zonă de tranziţie sau, după cuvintele lui Immanuel Wallerstein, un spaţiu

periferic. Periferie a lumii civilizate, dar şi periferie a barbariei, cultura

Sântana de Mureş prezintă trăsături ale ambelor societăţi: simboluri de

prestigiu, bunuri materiale şi mentalităţi ce pot fi descoperite în ambele

societăţi învecinate, civilizaţia sedentară romană şi cultura nomadă.

Evoluţia către o identitate distinctă va fi oprită de invazia hunică în

Europa, în a doua jumătate a secolului al IV-lea; după acest eveniment,

suntem martori la transformarea vizigoţilor în migratori pentru circa 40

de ani.

De-a lungul secolului al IV-lea, societatea vizigotă era organizată

în clanuri, gentes, fiind caracterizată de către Herwig Wolfram ca o

“societate oligarhică”, dispunând în consecinţă de multiple centre de

putere. Proximitatea imperială a determinat elita barbară să adopte

trăsăturile culturale ale unei societăţi sedentare. Un alt aspect este cel al

45

caracterului mixat al societăţii barbare: în conformitate cu descoperirile

arheologice, în Moldova exisau thervingi, iar în Muntenia taifali şi

sarmaţi. Pe lângă aceste populaţii, mai existau grupuri de foşti

provinciali romani, unii dintre ei proveniţi din raidurile secolului al III-

lea, şi grupuri carpo-dacice, în parte romanizate.

Pieptene din os de cerb, cultura Sântana de Mureş. Muzeul "Vasile Pârvan" – BÂRLAD

Chiar dacă informaţia scrisă pentru aria avută în discuţie este

exrem de fragmentară, ea este completată de cea arheologică: pentru

secolul al IV-lea, existau comunităţi polietnice, ca la Iugani (Moldova de

sud), unde avem de-a face cu o comunitate formată din sarmaţi şi

“localnici” (probabil daci romanizaţi), Gherăseni-Cremenea (jud.

Buzău), unde în intervalul dintre a doua jumătate a secolului al IV-lea-

inceputul secolului al V-lea, aşezarea şi necropola ne prezintă o

populaţie amestecată, sau la Bârlad-Valea Seacă, unde aspectele Sântana

de Mureş sunt prezente împreună cu cele dacice, după afirmaţiile lui

Vasile Palade.

După cum remarca şi Herwig Wolfram, limba nu reprezenta un

criteriu pentru apartenenţa la trib; este adevărat, relaţiile de rudenie

prevalau, dar accederea în interiorul tribului era posibilă fie prin

căsătorie, fie prin meritul personal. Într-o societate în care valorile

războinice ale individului prevalau, criteriile pentru ascensiunea socială

erau extrem de diferite faţă de cele ale societăţii mediteraneene. În

mitologia germanică, care ar trebui analizată mai amănunţit, având acum

la îndemână instrumentele antropologice, se punea accent pe valorile

46

eroice. Acestea erau indisolubil legate de prestigiul personal, trăsătură

distinctă a mentalităţii germanice. Pe de altă parte, prestigiul personal

era strâns legat de statutul social: ultimul creştea în funcţie de valoarea

militară, integrarea într-o familie nobilă sau acumularea de bunuri

materiale cu statut de bunuri de prestigiu, cu precădere metale preţioase

în formă prelucrată. Într-o "societate de şefii" precum cea barbară,

controlul resurselor materiale reprezenta un mijloc eficient de dominaţie.

După cum Lotte Hedeager atrăgea atenţia, în societăţile războinice,

metalele preţioase (cu precădere aur şi argint) şi posesia lor avea funcţia

de a creşte statutul social al proprietarului. Metalele preţioase şi

redistribuirea lor războinicilor prin intermediul darului, ca şi întreţinerea

unui grup de războinici, reprezentau baza puterii elitei barbare. Printr-un

astfel de proces, statutul social al şefului creştea, el reuşind prin dar şi

creşterea numărului de războinici aflaţi în “solda” sa să se menţină în

vârful ierarhiei.

Ceramică aparţinînd culturii Sântana de Mureş descoperită în necropola de la Barcea, jud. Galaţi.

Muzeul Orăşenesc – TECUCI

Dacă în “regatul” lui Ermanarich, ostrogoţii au creat o monarhie

cu puternice trăsături militare, în societatea vizigotică acest lucru nu a

fost posibil din cauza vecinătăţii cu Imperiul. Imperiul reprezenta o

alternativă pentru competitorii barbari, având aici în vedere integrarea în

sistemul federaţilor ca sursă paralelă de dobândire a prestigiului şi

raidurile de pradă asupra provinciilor de frontieră. Sursele greceşti şi

latine de secol IV abundă în informaţii legate de raiduri barbare în

47

provinciile de frontieră: raiduri pe scară largă, precum cele din secolul al

III-lea (cum a fost de exemplu marea invazie gotică a lui Kniva din 250);

în secolul al IV-lea, împreună cu reconstruirea puterii imperiale de către

Diocleţian şi Constantin, aceste raiduri au devenit mult mai periculoase:

expediţii cuprinzând puţini participanţi (cunoscute în sursele latine sub

denumirea de latrones), dar quasi-permanente, ele erau mai periculoase

datorită faptului că nu puteau fi controlate: invadatorii se strecurau

printre posturile de pază şi înaintau în interior, provocând insecuritate în

spaţiul rural.

Imperiul a răspuns noului pericol reprezentat de aceste raiduri

printr-o politică defensivă în adâncime - fortificarea oraşelor şi

cantonarea de garnizoane. Astfel, oraşele au devenit puncte de refugiu

pentru populaţia din spaţiul rural, în contextul unor raiduri barbare,. Pe

de altă parte, măsura a dus pe termen lung la militarizarea societăţii. Pe

un alt plan, oraşele romane târzii decad, datorită dezinteresului crescând

al elitelor locale în conducerea lor. Membrii elitelor locale au tot mai

mult tendinţa de a se retrage în spaţiul rural, în vile rustice fortificate.

Faptul că oraşele reprezintă puncte de atracţie pentru invadatorii barbari

a dus aşadar la o restructurare din punct de vedere a formelor de locuire

în antichitatea târzie.

În a doua jumătate a secolului al III-lea- începutul secolului al

IV-lea, rolul limes-ului a fost unul mai ales cultural, de barieră simbolică

între Imperiu şi barbaricum; ineficienţa sa militară a fost determinată de

numeroasele uzurpări ale secolului al III-lea, care au golit frontiera de

trupe, lăsând-o la dispoziţia barbarilor; în secolul al IV-lea, conflictele

interne sau războiul pe mai multe fronturi au avut acelaşi rol. Dar, în

condiţiile în care, în cazul unor conflicte civile, competitorii adesea

apelau la ajutorul barbar pentru a îngreuna operaţiunile militare ale

adversarilor, barbarii au profitat de această oportunitate pentru a-şi

promova propriile interese, adică iniţierea de raiduri în Imperiu. Pe de

altă parte, secolul al IV-lea a fost martorul conflictelor externe pe mai

multe fronturi: în Orient, războiul cu Sasanizii, în Britannia, atacurile

48

picţilor, scoţilor şi piraţilor saxoni şi în Europa, instabilitatea crescândă a

limes-ului renano-danubian; toate acestea au accentuat incapacitatea

Imperiului de a lupta în acelaşi timp pe mai multe fronturi.

Pentru zona carpato-dunăreană, caracteristic este faptul că

barbarii locuiau împreună cu populaţiile locale, fapt demonstrat de

cercetările arheologice. Dacă sursele scrise prezintă punctul de vedere

grec sau latin asupra societăţii barbare de secol IV, accentuând imaginea

populaţiei dominante (de exemplu, vizigoţii sau sarmaţii), descoperirile

arheologice completează sursele scrise şi prezintă o imagine mult mai

nuanţată asupra societăţii barbare. Contactele cu Imperiul au determinat

societatea vizigotă să renunţe la modul de viaţă specific migratorilor,

transformând-o într-o societate sedentară. Descoperiri arheologice

precum cele de la Cârligi-Filipeşti (jud. Bacău), Gherăseni-Cremenea

(jud. Buzău) sau Bârlad-Valea Seacă (jud. Vaslui) au pus în lumină

această sedentarizare. La Cârligi-Filipeşti, inventarul arheologic a

demonstrat locuirea mixtă, de purtători ai culturii Sântana de Mureş şi

“localnici”, probabil daci romanizaţi; la Gherăseni-Cremenea, aşezarea

şi necropola, datate în a doua jumătate a secolului al IV-lea, au pus în

evidenţă acelaşi tip de conlocuire, în timp ce la Bârlad-Valea Seacă,

aspectele Sântana de Mureş sunt prezente alături de cele dacice. Mai

mult, ultima aşezare prezintă familii mixte, de germanici şi daco-romani,

ca şi prezenţa sarmatică. De asemenea, necropola, datată c. 400, ne

prezintă în mod clar stratificarea socială: M 501, şi mai ales M 507

(probabil cel mai bogat mormânt Sântana de Mureş, după Vasile Palade,

cel care a cercetat necropola) reprezintă dovezi pentru existenţa elitei

locale locuind într-un cadru sedentar. În consecinţă, imaginea

tradiţională a autorilor antici asupra barbarilor, ca locuind în căruţe şi

ducând un trai semi-nomad, nu se verifică în plan arheologic. Aşadar,

această imagine ar trebui serios nuanţată, cel puţin pentru realităţile

prezente în spaţiul carpato-dunărean.

În Muntenia, Târgşor, cu necropola sa, reprezintă una dintre cele

mai importante aşezări Sântana de Mureş. Aici avem de-a face cu o

49

continuitate în folosirea necropolei: dacă pentru secolul al III-lea, este

înregistrată prezenţa sarmatică, cu foarte puţine elemente dacice şi chiar

absenţa aspectelor Sântana de Mureş, către sfârşitul secolului şi

începutul secolului al IV-lea, asistăm la apariţia în zonă a taifalilor,

populaţie germanică de călăreţi, la fel ca sarmaţii. Analiza necropolei de

secol IV a demonstrat prezenţa atât a taifalilor, cât şi a dacilor împreună

cu existenţa importurilor romane (de exemplu, M 150, M 258). Elita

locală este de asemenea prezentă în necropola de la Spanţov (jud.

Giurgiu), unde au fost ideitificate, în bogatele morminte M 5, M 37, M

63, M 65, bunuri de prestigiu. Caracterul mixat al acestei elite este pus în

evidenţă şi de asocierile populaţiilor cu caracteristici antropometrice

mediteraneene cu fibule-pereche, prezente în M 39 din necropola de la

Fălciu-Bogdăneşti, M 48, 212, 261, 295, 381, 513, 536 şi 540 de la

Bârlad-Valea Seacă; este important de menţionat că în ultima necropolă,

în M 48, 295 şi 361, fibulele pereche au fost asociate cu vase de tip

Sântana de Mureş, atribuite vizigoţilor şi morminte cu scară sau nişă, de

tradiţie sarmatică. Descoperirile de la Bârlad-Valea Seacă par a fi un

exemplu evident pentru o comunitate polietnică, tipică pentru cultura

Sântana de Mureş, locuind în sate nefortificate.

Pe de altă parte, sedentarismul este reliefat de descoperirile de la

Boldeşti-Grădiştea (jud. Prahova) unde, în necropola datată c. sfârşitul

secolului al IV-lea, împreună cu trăsăturile amestecului etnic, suntem

martori la prezenţa de boabe de grâu depuse ritual (M 12), dovadă a

sedentarismului.

Influenţa romană este prezentă la nivelul culturii materiale, ca şi

în plan ideologic. Dacă, din punct de vedere cultural, astăzi este

recunoscută influenţa ceremonialului roman târziu în ceea ce priveşte

portul fibulelor ca semn distinctiv al statutului social, la nivelul culturii

materiale, importurile, şi nu doar cele de bunuri de prestigiu, dar şi cel al

artefactelor de uz comun (ca de exemplu, ceramică romană) pot fi găsite

în majoritatea aşezărilor şi necropolelor Sântana de Mureş.

50

Bol roman, importat in arealul culturii Sântana de Mureş.Datare: sec. IV d. Hr., descoperit la Bârlad-Valea Seacă.

Astfel, la Corneşti-Crivăţ au fost descoperite importuri ceramice

de factură romană (amfore, etc.), la Drăgeşti-Vaslui avem de-a face atât

cu ceramică Sântana de Mureş, cât şi amfore romane, iar la Izvoare-

Piatra Neamţ, M X conţinea în inventarul său ceramică cenuşie tipică

Sântana de Mureş, împreună cu importuri romane. La Bârlad-Valea

Seacă, avem înregistrată prezenţa obiectelor din sticlă (M 501, M 507),

care ar putea fi puse în relaţie cu banchetul de tip aristocratic,

caracteristică a elitelor barbare. Un caz special a fost înregistrat la

fortificaţia romană de la Pietroasele (jud. Buzău), datată în secolul al IV-

lea: aici, împreună cu ceramica romană databilă în secolul al IV-lea,

există şi obiecte Sântana de Mureş; această evidenţă întăreşte ideea unei

culturi de frontieră, în care mixajul etnic pare a fi regula.

Prezenţa barbară în teritoriul roman este atestată din punct de

vedere arheologic pe limes-ul Dunării Inferioare. Sursele scrise, ca şi

descoperirile arheologice, atestă prezenţa barbară în provincia de

frontieră Scythia Minor. Aurelius Victor, ca şi Ammianus Marcellinus,

reprezintă cele mai pertinente surse pentru colonizarea carpică în

regiune. Din punct de vedere arheologic, carpii sunt atestaţi la Dinogetia,

Niculiţel, Horia (jud. Tulcea), Caraibil şi Visterna.

51

Pe de altă parte, obiecte tipice culturii Sântana de Mureş au fost

descoperite în Scythia Minor la Dinogetia, Ulmetum, Berrhoe (Piatra

Frecăţei) – morminte sarmatice, Runcu sau Tropaeum Traiani (prezenţă

gotică).

Se pare că spaţiul cultural Sântana de Mureş s-a extins dincolo de

frontierele politice, evidenţiat nu numai în barbaricum, ci şi în interiorul

Imperiului. Caracteristica acestei culturi este reprezentată de mixajul

etnic şi, în funcţie de regiunea în care locuiau, prezenţa în surse a

vizigoţilor, sarmaţilor sau taifalilor. Totuşi, împreună cu grupul

dominant, co-existau grupuri daco-romane, carpi, foşti provinciali

romani (având un statut inferior, unii dintre ei provenind din prizonierii

de război, alţii refugiaţi din Imperiu din cauza sistemului fiscal

împovărător).

Tezaurul de la Pietroasa, atribuit goţilor.

Faptul cel mai important rămâne influenţa bidirecţională între

romani (sau populaţia romanizată) şi barbari, care a transformat spaţiul

Sântana de Mureş într-un spaţiu de tranziţie, localizat între civilizaţia

52

sedentară a Imperiului Roman şi “regatele” nomade din nordul Mării

Negre. Această arie de tranziţie a fost distrusă de invazia hunică în

Europa (c. 375), care a ruinat echilibrul fragil existent în regiune. Dacă

în decursul secolului al IV-lea, zona Sântana de Mureş a activat ca un

filtru protector între romani şi populaţiile nomade, înaintarea hunică a

determinat avansul culturii nomade spre frontiera romană. Totuşi, hunii

n-au reuşit stabilirea unei prezenţe durabile în regiune, acţionând în

consecinţă ca o structură de dominaţie asupra culturilor locale. Chiar

dacă ei au determinat o disclocare a populaţiilor din teritoriile controlate

de ei, prezenţa hunică s-a manifestat ca o dominaţie de la distanţă,

impactul lor asupra culturii materiale fiind îndeajuns de slab pentru a nu

lăsa alte semne decât cele ale distrugerii pe care au provocat-o. Dacă, în

decursul secolului al IV-lea, romanii au stabilit un modus vivendi cu

populaţiile nord-dunărene, diferenţele majore dintre civilizaţia romană şi

cultura hunică au făcut ca influenţa romană asupra hunilor să fie

insignifiantă din punct de vedere material. În secolul al V-lea, după ce

Attila a reuşit să preia puterea (c. 435), a existat o schimbare în relaţiile

dintre huni şi romani. Începând de acum, ostilitatea barbară nu mai avea

ca barieră complexul sistem defensiv roman al secolului anterior. Mai

mult, sosirea hunilor a determinat apariţia crizei gotice în Balcani şi

distrugerea sistemului defensiv din zonă; pe de altă parte, fenomenul

barbarizării structurilor militare romane a avut rolul său în schimbarea

organizării armatei Imperiului roman târziu, cu consecinţe majore asupra

antichităţii târzii.

Fibule aparţinând purtătorilor culturii Sântana de Mureş.

53

3. 3. HUNII

Ammianus Marcellinus (Istoria romană, XXXI, 2, 1-11)

relatează despre invazia hunilor în Europa:

"1. Iată, din câte am aflat, sămânţa întregii nenorociri şi originea

diverselor dezastre pe care le-a provocat furia războinică, aducând, ca de

obicei, incendii şi jafuri pretutindeni. Neamul hunilor, despre care

vechile documente vorbesc foarte puţin, locuieşte pe lângă marea cea

îngheţată, dincolo de lacurile Maeotice, şi depăşeşte orice măsură a

sălbăticiei. 2. Din primele zile după naştere, copiilor li se arde pielea

feţei cu fierul, pentru ca să nu le crească barba când se vor face mari, şi

din cauza aceasta ei îmbătrânesc urâţi şi spâni, ca eunucii. Toţi sunt cu

corpul îndesat, cu membre puternice şi cu ceafa groasă, aduşi de spate şi

cu o înfăţişare monstruoasă, de parcă ar fi nişte fiare bipede, sau nişte

modele pentru acele chipuri urâte care se ciplesc la capetele podurilor. 3.

Sunt aşa de hidoşi şi duc o viaţă atât de primitivă, încât nu se folosesc

niciodată de foc pentru pregătirea mâncării. Se hrănesc cu rădăcini de

ierburi şi cu carne crudă pe care o frăgezesc sub şeile cailor, încălzind-o

cu coapsele în timpul călăritului. 4. Nu stau sub nici un acoperiş, n-au

nici măcar bordeie de stuf şi se feresc de orice casă, ca şi cum acestea ar

fi nişte morminte care-i izolează de ceilalţi. Cutreieră munţii şi pădurile,

sunt obişnuiţi din leagăn să rabde firgul, foamea şi setea. În nomadismul

lor, nu calcă pragul vreunei locuinţe decât constrânşi de mare necesitate,

5. fiindcă nu se socotesc în siguranţă decât sub cerul liber. Au un fel de

tunici din pânză de in sau din piei de hârciog cusute una de alta. Altă

îmbrăcăminte, de casă sau de plimbare, n-au. Dar deîndată ce şi-au tras

acea tunică pe cap, n-o mai scot şi n-o mai schimbă decât când n-o mai

pot purta de ruptă ce este. 6. Au pe cap căciuli cu marginile îndoite şi-şi

acoperă cu piei de ied picioarele lor păroase, încălţăminte care nefiind

bine adapatată pe picior îi împiedică la mers. Din această cauză sunt

foarte puţin deprinşi să lupte pe jos. În schimb, ca şi cum ar fi pironiţi pe

54

cai, care sunt urâţi dar puternici, stau aşezaţi pe ei, uneori ca femeile, şi

de pe cai, zi şi noapte, fac totul: cumpără sau vând ceva, mănâncă sau

beau, întinşi pe spatele cailor se odihnesc, dorm şi visează. 7. şi tot pe

cai discută, îşi ţin adunări şi se consultă asupra intereselor comune. 8.

Nu sunt conduşi de nici o autoritate regală şi, când se întâmplă ceva

grav, se reped la chemarea zgomotoasă a celor mai destoinici dintre ei.

Când sunt atacaţi, pornesc la luptă în grupuri, cu ţipete felurite şi

ameninţătoare. Iuţi, puternici şi gata de distrugere, luptă răspândiţi,

producând măceluri fără să aibă o linie organizată de luptă. În

repeziciunea lor extraordinară nu-i vezi când au intrat într-o cetate şi

când au devastat-o. 9. Ai putea să-i numeşti cu uşurinţă cei mai aprigi

luptători, fiindcă de departe aruncă săgeţile foarte ascuţite cu vârfurile

făcute din oase, iar de aproape se angajează cu orice risc în lupta corp la

corp, ferindu-se cu abilitate să nu fie răniţi. Aruncă asupra duşmanilor

laţuri şi-i strâng în ele, ca să le răpească putinţa de a se mişca, pe jos sau

călare. 10. La ei nimeni nu lucrează pământul, numeni nu se atinge de

coarnele plugului. Toţi, fără locuinţe fixe, fără lege şi fără obiceiuri

statornice, rătăcesc pe câmpuri întotdeauna în fugă cu căruţele, acestea

fiindu-le locuinţele, în care soţiile cârpesc îmbrăcămintea ruptă, se culcă

cu soţii, nasc şi-şi cresc copiii până la pubertate. La ei nimeni nu poate

răspunde, dacă e întrebat, de unde este, fiindcă într-un loc e zămislit, în

altul născut şi-n altul crescut. 11. Nu respectă nici un legământ de pace,

sunt nestatornici, se duc ca vântul în orice direcţie li se pare că e mai

bine. Împinşi de impulsiuni oarbe, ca animalele, n-au noţiuni morale

asupra binelui şi răului, vorbesc neclar, cu multe înţelesuri, n-au religie,

nici măcar superstiţii, dar dorinţa de aur le este nemăsurată. Sunt atât de

schimbători şi de supărăcioşi, încât în aceeaşi zi fără nici un motiv se

ceartă între ei şi fără intervenţia cuiva se împacă."

Cunoscuţi în sursele chineze sub denumirea de Hiung-Nu,

populaţie de neam turanic, păstori nomazi şi războinici călare ce

foloseau arcul, arcanul, lancea şi sabia, hunii au apărut în spaţiul

55

european în c. 375, după ce în prealabil i-au supus pe sarmaţii alani din

regiunea Kazahstanului. După ocuparea regatului ostrogot al lui

Ermanarich, hunii i-au atacat pe thervingii lui Athanaric. Acesta,

surprins de invazia neaşteptată, s-a refugiat în zona podişului

moldovenesc, construind ulterior, pentru mai multă siguranţă, valul de

pământ dintre Ploscuţeni (valea Siretului) şi Stoicani (valea Prutului).

Sosirea hunilor în zona carpatică a determinat trecerea în masă a

goţilor în Imperiu şi apariţia unei serii de tezaure: la Crasna, unde s-a

descoperit un tezaur format din bare de aur turnate în atelierul roman de

la Sirmium şi purtând efigia lui Graţian (375-383), Valea Strâmbă, unde

avem înregistrate podoabe de argint şi monede de aur şi argint, toate

databile în epoca lui Graţian; cu aceeaşi ocazie, cultura Sântana de

Mureş îşi încetează existenţa la nordul Dunării. Prezenţa gotică se mai

înregistrează în sud-estul Transilvaniei, unde în cadrul necropolelor

Sântana de Mureş de după 350, există devieri de la ritul şi ritualul

funerar obişnuit.

Până spre anul 400, probabil centrul puterii hunice a rămas în

stepele nord-pontice, pentru ca după aceea să se transfere în zona

Pannoniei. Se poate afirma că epoca hegemoniei hunice are trei etape:

între c. 375- 408, când centrul se găsea undeva în nordul Mării Negre,

iar hunii au încheiat alianţe cu ostrogoţii şi alanii; în aceeaşi perioadă,

grupul condus de Uldis a fost atras în serviciul imperiului, fiind indirect

implicat în criza gotică de la Constantinopol (anul 400). Atunci, în

retragerea sa spre Dunăre, gotul Gainas, unul dintre principalii actori pe

scena politică din capitală, a fost ucis de către şeful hun, capul său fiind

trimis la Constantinopol.

Într-o a doua etapă, 408/420 - 434, hunii şi-au transferat centrul

în Pannonia. În aceeaşi perioadă, gepizii au fost integraţi confederaţiei

hunice, iar relaţiile cu imperiul au devenit ostile. La sfârşitul perioadei,

suntem martori la ascensiunea lui Attila, care pentru aproape 20 de ani

va constitui cel mai redutabil adversar al statului roman.

56

În a treia etapă, 434-453, au loc, sub conducerea lui Attila,

atacuri în Peninsula Balcanică, apoi spre Occident (Gallia şi Italia).

Moartea lui Attila (453) şi bătălia de la Nedao, din Pannonia (454) au

dus la destrămarea confederaţiei hunice.

Cazan hunic descoperit la Desa, jud. Dolj.

Dominaţia hunică s-a manifestat asupra teritoriului fostei

provincii romane Dacia ca o suprastructură de dominaţie, populaţiile

supuse fiind încadrate în organizarea lor militară. Cum centrul puterii

lor, în timpul lui Attila se afla în Câmpia Pannonică, există destul de

puţine descoperiri arheologice pe teritoriul României, care pot fi

atribuite hunilor. Printre acestea, se numără mormântul de la Conceşti pe

Prut, databil în prima jumătate a secolului al V-lea şi o serie de cazane

hunice folosite în ritualurile religioase, descoperite la Desa, lângă

Calafat, Hotăreni, lângă Vânju Mare, Boşneagu (judeţul Călăraşi) şi

Sucidava-Celei. Ultima descoperire poate fi pusă în legătură cu prezenţa

unor trupe de federaţi huni, aflaţi în serviciul Imperiului.

Declinul puterii hunice după bătălia de la Câmpiile Catalaunice

(451) şi apoi dispariţia lui Attila (453) a dus în cele din urmă la

57

înfrângerea lui în bătălia de la Nedao (454), când o coaliţie a populaţiilor

supuse, condusă de către gepizi, a zdrobit dominaţia hunică. După

aceasta, grupuri hunice mai pot fi regăsite doar izolat, o bună parte din

ele refungiindu-se înapoi în Asia.

3. 4. GEPIZII

Populaţie de neam germanic, gepizii fac parte dintre neamurile

gotice. Încă de prin 290, este înregistrată alianţa lor cu vandalii

împotriva goţilor, care însă a fost înfrântă.

În 454, regele gepid Ardarich a organizat o coaliţie a populaţiilor

supuse de către huni, înfrângându-i pe aceştia în bătălia de la Nedao, în

Pannonia. În consecinţă, gepizii s-au aşezat în Transilvania, unde, spre

deosebire de huni, au exercitat o autoritate directă asupra teritoriului.

După 471, gepizii au ocupat oraşul strategic Sirmium, care a devenit

capitala lor. Însă, câţiva ani mai târziu, o altă populaţie de neam

germanic s-a aşezat în Pannonia: longobarzii. Aceştia, rivali eterni ai

gepizilor, vor reuşi ca în 567, în alianţă cu avarii, să zdrobească puterea

gepizilor.

În contextul asediului Constantinopolului de către coaliţia avaro-

persană, în 626, apar şi ultimele menţiuni despre gepizi, ca făcând parte

din armata avarilor.

În privinţa relaţiilor cu romanicii din fosta provincie Dacia, după

454, gepizii s-au aşezat pe întreg teritoriul fostei provincii. La fel ca în

cazul goţilor, avem înregistrată coexistenţa celor două populaţii, ceea ce

a dus treptat la asimilarea germanicilor de către autohtoni. Astfel se

poate explica absenţa menţiunilor despre gepizi după 626, acest interval

de timp fiind suficient pentru asimilarea lor de către romanici. De altfel,

gepizii nu reprezentau o populaţie numeroasă, ci mai degrabă

înregistrarea lor de către surse este datorată faptului că au avut un rol

dominant în istoria regiunii.

58

Gepidia. Preluare după Wikipedia.

3. 4. 1. MORMINTELE PRINCIARE DE LA APAHIDA

Remarcabile sunt mormintele princiare de la Apahida, atribuite

gepizilor. Dintre acestea, primul mormânt a fost decoperit în 1889. În el

era înmormântat principele Omharus. Inventarul funerar este unul

deosebit de bogat: un veşmânt de lux, cu o fibulă romană, catarame

încrustate cu almandine, brăţară de braţ. Pe haine şi pe cap se găseau

pandantive din metal preţios, cu lănţişoare. De asemenea, au mai fost

descoperite două căni de argint, având pe ele scene bahice. Se poate

observa influenţa culturală provenită din zone diferite: dacă piesele de

port îşi au provenienţa în spaţiul nord-pontic, cănile şi fibula reprezintă

importuri romane. Mormântul a fost datat în a doua jumătate a secolului

al V-lea, pe baza analogiei cu cel al regelui franc Childeric, de la

Tournai, mort în 481/482.

Al doilea mormânt de la Apahida a fost descoperit în 1968, la

mică distanţă de primul. În inventar, se găseau piese de aur lucrate în stil

policrom, arme de paradă, piese de port, o şa împodobită cu rozete şi

aplici de aur, cu figuri de vultur. Toate reprezintă produse ale atelierelor

romane târzii, iar datarea mormântului este, în baza inventarului, în a

doua jumătate a secolului al V-lea.

59

Sus: Catarame de centură. Jos: Inel cu inscripţia + OMHAR VS.Piese din tezaurul de la Apahida.Muzeul Naţional de Istorie a României.

Din punct de vedere arheologic, descoperiri de factură gepidică

sunt atestate la Fundătura (pe Valea Someşului Mic), Cipău (pe Valea

Mureşului), unde au fost identificate paftale cu cap de vultur. De

asemenea, o serie de morminte de luptător au fost descoperite la Valea

lui Mihai (jud. Bihor), Oradea şi Socodor. Tot gepizilor le este atribuit

tezaurul de la Someşeni, ca şi tezaurul de monede bizantine de la Şeica

Mică (Valea Târnavei Mari), databil în epoca lui Iustin I (518-527). În

ceea ce priveşte aşezările, descoperiri gepidice au fost atestate în

aşezarea de la Moreşti, pe Valea Mureşului, unde există, de asemenea, şi

60

morminte cu arme, ca şi cele de la Cipău, Bratei sau Sighişoara. La

Bratei şi Moreşti s-a identificat în plan arheologic conlocuirea

autohtonilor cu gepizii.

Ritul şi ritualul funerar este cel al inhumaţiei în cimitire plane, cu

morminte în şiruri, ca la Bratei (jud. Sibiu), Band (jud. Mureş) sau

Noşlac (jud. Alba).

3. 5. AVARII

Avarii, originari din Mongolia, au fost identificaţi de către

sursele chineze cu populaţia Chuan-Chuan. Datorită expansiunii

imperiului Han, au fost obligaţi să se îndrepte spre vest, în 558 trimiţând

o ambasadă la Constantinopol, oferindu-şi serviciile, în schimbul unor

subvenţii anuale şi a unor teritorii pentru aşezare. Patru ani mai târziu,

Bizanţul le oferea Pannonia Secunda, teritoriu pe care însă avarii l-au

refuzat. În 567, în alianţă cu longobarzii, vor reuşi înfrângerea gepizilor,

iar în anul următor, foştii aliaţi se vor îndrepta spre Italia. Aşezarea

avarilor în Câmpia Pannonică a dus la izbucnirea conflictului cu

Imperiul bizantin, încheiat abia în 573, printr-o pace care stabilea

subsidii pentru avari, în valoare de 80.000 de solidi.

În 582, după un asediu care a durat trei ani şi pretinzând că, în

calitate de învingători ai gepizilor, au dreptul la posesiunile acestora,

avarii au ocupat oraşul Sirmium: câţiva ani mai târziu, în 587, sub

conducerea kaganului Baian, vor jefui Dobrogea, pentru ca în 626,

alători de perşi, să participe la asediul Constantinopolului. Eşecul

asediului a dus treptat la declinul puterii lor, în secolul următor francii

dându-le lovitura de graţie. Astfel, în 795-796, Carol cel Mare a

organizat o serie de campanii împotriva lor, cu această ocazie

distrugându-le şi "ringul". Ultima menţiune a avarilor datează din anul

873, după aceasta ei dispărând din istorie.

La fel ca şi hunii, avarii au exercitat asupra teritoriului românesc

o dominaţie de la distanţă. Tipul de dominaţie era unul militar, bazat pe

concentrarea puterii în mâna kaganului. Este atestată şi o elită militară,

61

formată din şefii clanurilor. Avarii preferau pentru aşezare zonele joase,

de pe malul râurilor. Populaţie nomadă, locuiau în iurte, deplasându-se

încet în căutarea păşunilor.

Războinicii avari erau dependenţi de cai. De altfel, în

istoriografia modernă există tendinţa tot mai accentuată a creditării

avarilor cu introducerea scării de şa din fier în Europa. Armamentul

avarilor consta dintr-o cămaşă de zale, formată din lamele metalice, coif,

spadă cu lama dreaptă, fără gardă la mâner, lance şi teribilul arc

compozit, cu o mare putere de penetrare. Totuşi, există şi câteva

descoperiri care atestă prezenţa unor grupuri avare pe teritoriul

României. Un centru al puterii avare ar putea fi identificat pe Mureşul

mijlociu, între confluenţa acestuia cu Arieşul şi Târnava, databil în prima

jumătate a secolului al VII-lea, prin descoperirile de factură avară de la

Teiuş, Cicău, Câmpia Turzii, Gâmbaş şi Aiud. În Banat, este înregistrat

mormântul unui argintar la Felnac (Banat), cu 27 de tipare folosite la

presarea unor garnituri de centură şi harnaşament. La Sânpetru, Socodor

(Crişana), Peregu Mare (Crişana), au fost descoperite morminte de

călăreţi tipic avare, pentru ca la Corund, lângă Odorheiul Secuiesc, să fie

descoperit un tezaur cu mii de monede de aur bizantine, databil în prima

jumătate a secolului al VII-lea.

3. 6. SLAVII

Prima menţiune a slavilor în zona Dunării se găseşte la Pseudo-

Caesarios din Nazianz, la începuturile secolului al VI-lea. În cercetarea

modernă, îşi face loc tot mai mult ideea unei deosebiri a anţilor de

sclavini. Dacă sclavinii sunt consideraţi a fi o populaţie de origine slavă,

anţii ar reprezenta în fapt un conglomerat de populaţii nomade şi

seminomade, conduse de o aristocraţie alană.

62

Slavii la cca. 500-550. Preluare după Wikipedia.

Încă din 517, este înregistrată o invazie a slavilor în imperiu,

pentru ca în 530-533, Chilbudios, comandant bizantin, să apere

frontierele împotriva anţilor şi sclavinilor. Începând cu domnia lui Iustin

I (518-527), incursiunile slave în imperiu au devenit tot mai dese. În

perioada 454-550, sunt menţionate de surse incursiunile slave, pentru ca

în 550-551, slavii să atace imperiul în alianţă cu huni şi kutriguri. În 559,

a avut loc marea invazie a kutrigurilor conduşi de Zabergan, la care au

participat şi slavii. Câţiva ani mai târziu, în 580, a avut loc o mare

invazie slavă la sud de Dunăre. Acestor atacuri, imperiul le-a răspuns

prin angajarea avarilor în serviciul său. Astfel, în 587, kaganul avar

Baian i-a atacat pe slavii lui Dauritas, localizaţi în estul Munteniei.

Imperiul a iniţiat şi o serie de expediţii punitive: în 592, generalul

bizantin Priscus a condus un atac împotriva şefilor slavi Ardagast şi

Musokios. Dar cea mai gravă pare să fi fost invazia slavilor lui Piragast

din 597, soldată cu distrugeri masive în teritoriile balcanice ale

imperiului.

În 602, în contextul căderii limes-ului dunărean ca urmare a

revoltei centurionului Phokas, slavii vor profita şi vor trece în masă la

63

sud de Dunăre. Acest eveniment marchează practic sfârşitul istoriei

vechi a României, după acesta trecându-se la epoca medievală.

Pe teritoriul României, cele mai vechi urme slave se găsesc la

Suceava-Şipot, o serie de bordeie rectangulare, cu vetre înconjurate de

pietre şi databile la începutul secolului al VII-lea. Populaţiile slave

prezente pe teritoriul României sunt anţii şi sclavinii. Dintre aceştia,

anţilor le este atribuită marea necropolă de la Sărata-Monteoru, cu peste

1600 de morminte. Este de remarcat absenţa armelor din morminte, ceea

ce ne face să credem că armele nu erau proprietatea individului, ci a

familiei, ele fiind transmise moştenitorului; de asemenea, este de

menţionat prezenţa fibulelor "digitate", preluate de către slavi din lumea

germanică.

Alte descoperiri de factură slavă au fost făcute la Iaşi, Vutcani şi

Budeşti în Moldova; Lacul Tei, Dămăroaia şi Căscioarele în Muntenia;

Pleniţa, Lazu, Orlea, Vela şi Vârtop în Oltenia; Sarmizegetusa, Veţel,

Războieni-Feldioara în Transilvania. Şi în cazul slavilor, se poate

observa atât conlocuirea acestora cu autohtonii, cât şi prezenţa în

inventarele funerare de importuri provenite din lumea bizantină. Pe de

altă parte, există şi influenţe provenite din lumea germanică, ca, de

exemplu, portul fibulelor "digitate", menţionate mai sus. În plan funerar,

se observă practicarea incineraţiei.

Datorită expansiunii khaganatului chazar şi deplasării spre vest a

bulgarilor, în secolul al VII-lea asistăm la deplasarea triburilor slave,

care intră în Moldova, estul Munteniei şi nord-estul Bulgariei. Trecerea

lor la sudul Dunării, post 602, a rupt romanitatea până la această dată pe

ambele maluri ale fluviului. Prezenţa masivă slavă la sudul Dunării a

determinat refugierea romanicilor spre nord şi sud, întărind astfel

romanitatea nord-dunăreană.

64

Fibule "digitate", atribuite populaţiilor slave.


1. Discutaţi tipurile de dominaţie ale barbarilor asupra teritoriului fostei

provincii romane Dacia.

2. Explicaţi următorii termeni: latrones; fibule "digitate"; barbaricum;

gentes.

3. Ce ştiţi despre: Ermanarich; Colin Renfrew; Târgşor; Crasna; Felnac;

Piragast.

4. Care este semnificaţia următoarelor date: c. 375 d. Hr.; 626 d. Hr.;

873 d. Hr.; 602 d. Hr.


Bârzu, L., Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului

român pe teritoriul fostei Dacii, Bucureşti, 1979.

Bârzu, Ligia, "Migratori şi autohtoni în sec. III-VII e. n.", SAI, LXVII,

2002, pp. 57-64.

65

Olariu, Cristian, "Visigoths and Romans during the Fourth Century.

Assimilation, Resistance and Cultural Interferences", AUB, XLV, 1996,

31-36.





alogeni.

Russu, I. I., Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981

66

4. DOBROGEA ROMANĂ

OBIECTIVE:

Prezentarea surselor referitoare la Dobrogea romană

Evoluţia politică şi administrativă a provinciei

Prezentarea relaţiilor dintre geţi, greci şi romani în secolele I-VII d.

Hr.

Discutarea aspectelor privind spaţiul urban în Dobrogea romană

REZUMAT:

Istoria Dobrogei romane este relativ diferită de cea a Daciei. Pentru

Dobrogea, cadrul geografic a jucat un rol determinant în evoluţia sa

politico-administrativă. Încă în epoca pre-romană, relaţiile dintre

greci şi geţi au avut un rol important. În secolul I î. Hr., în contextul

războaielor mithridatice, romanii au apărut ca noua putere

dominantă din regiune. După cucerirea Dobrogei, aceasta a fost

integrată iniţial de către romani provinciei Moesia, ulterior Moesiei

Inferior, iar de la Diocleţian a devenit o provincie separată, sub

numele de Scythia Minor. Caracteristică Dobrogei este prezenţa

masivă romană pe malul drept al Dunării, în vreme ce pe malul

Mării Negre persistă elementele greceşti. Prezenţa militară romană

a marcat evoluţia politico-administrativă a Dobrogei, considerată

provincie de frontieră. Numeroase unităţi militare sunt atestate în

provincie. Pe de altă parte, prezenţa militară a dus la dezvoltarea şi

diversificarea meşteşugurilor, ca şi specializarea lor. Atacurile

barbare, începând cu sfârşitul secolului al II-lea d. Hr., se înscriu în

cadrul mai larg al crizei secolului al III-lea. Pe termen lung, ele au

dus la fortificarea oraşelor în vremea lui Diocleţian-Constantin,

Anastasius şi Iustinian.

67

4. 1. CARACTERISTICI GEOGRAFICE

Teritoriul dintre Dunăre şi mare are câteva caracteristici

geografice, care o ataşează mai degrabă zonei sud-dunărene decât celei

dacice. Locuită de triburi getice, Dobrogea a intrat în istorie prin

expediţia lui Darius I împotriva sciţilor, din 514 î. Hr. şi relatată de către

istoricul grec Herodot.

Dobrogea. Preluare Google Earth.

Din punct de vedere geografic, Dobrogea este înconjurată din trei

părţi de ape: la nord şi vest, Dunărea, la est Marea Neagră (Pontul

Euxin). Tocmai datorită acestor caracteristici, ea a jucat un rol deosebit

de important în sistemul defensiv al imperiului roman. În interior, se

remarcă discrepanţa din punct de vedere geografic dintre nord şi sud: în

vreme ce nordul reprezintă o zonă ce aparţine mai degrabă regiunilor

submontane, puternic împădurită, sudul este o regiune aridă, în care zona

colinară reprezintă regula. Tocmai de aceea, dar şi din considerente

strategice, Dobrogea romană se diferenţiază de alte regiuni prin câteva

caracteristici. În special, este vorba despre locuirea mai ales a regiunilor

68

de margine, interiorul provinciei fiind relativ slab populat. Pe lângă

aceasta, remarcabil este faptul că în antichitate, exista un bilingvism

datorat colonizării greceşti a Pontului Euxin. În vreme ce ţărmul Mării

Negre a fost ocupat de greci, în cursul marii colonizări greceşti (sec.

VIII-VI î. Hr.), după ocupaţia romană, ultimii au construit un sistem

defensiv în cadrul căruia în special malul Dunării a fost "colonizat".

Avem aici în vedere constituirea limesului scythic, în vestul şi nordul

provinciei, prin construirea de castre, castella şi burgi chiar pe malul

Dunării. Interiorul provinciei se remarcă prin persistenţa elementului

getic, împins mai întâi de către greci, apoi de către romani. Se poate

observa şi faptul că prezenţa greacă a atras populaţia locală, fiind

înregistrat un transfer demografic al elementelor autohtone spre litoral.

Pe lângă aceasta, există şi în interiorul provinciei o prezenţă greco-

romană, din punct de vedere demografic mult mai slabă însă decât în

regiunile de margine.

La cele prezentate mai sus, se adaugă faptul că Dobrogea

reprezintă o provincie de frontieră, supusă aşadar, mai întâi unei

prezenţe militare masive, apoi, unor influenţe culturale provenind de pe

malul stâng al Dunării. Aşadar, regiunea ar putea fi caracterizată ca o

regiune de frontieră, ale cărei caracteristici sunt determinate în principal

de existenţa diverselor influenţe culturale, greceşti, romane, getice sau

chiar nord-pontice (scitice), ca şi de pregnanta prezenţă militară romană

în zonă.

4. 2. DOBROGEA ÎNAINTE DE CUCERIREA ROMANĂ

Dobrogea a intrat în istorie în contextul expediţiei lui Darius I

împotriva sciţilor, relatată de către Herodot. Atunci, istoricul din

Halicarnas relata despre înfrângerea geţilor de către marele rege persan,

"cu toate că se cred nemuritori". La data expediţiei însă, grecii deja se

aşezaseră în Dobrogea.

În contextul marii colonizări greceşti (sec. VIII-VI î. Hr.),

Miletul a jucat un rol deosebit de important în cadrul procesului de

69

colonizare a Mării Negre. Prima aşezare a grecilor în Dobrogea a fost

probabil la Orgame (azi Jurilovca, jud. Tulcea), cu toate că, în

conformitate cu cronologia tradiţională, milesienii au fondat

Istros/Histria, pe la 657/656 î. Hr. Celelalte două colonii greceşti din

Dobrogea, Tomis şî Callatis, au fost fondate, conform tradiţiei, la

sfârşitul secolului al VI-lea î. Hr., prima de către Milet, a doua de

Heracleea Pontica, la rândul său colonie a Megarei. Ele nu reprezintă

singurele colonii greceşti de pe malul vestic al Mării Negre. Alături de

acestea, se mai pot menţiona Tyras (Cetatea Albă), Dionysopolis

(Balcic), Odessos (Varna), Mesambria (Nesebăr), Apollonia (Sozopol).

De asemenea, pe hărţi mai detaliate figurează şi aşezări secundare,

precum Nikonion (Grădiştea Roxolani), Bizone (Kavarna), Anchialos

(Pomorje) sau Agathopolis (Ahtopol).

Histria. Fotografie aeriană 1969.

70

Sosirea grecilor în Dobrogea a dus la elenizarea treptată a

autohtonilor. Din acest punct de vedere, aşezarea de la Tariverde, în

teritoriul istrian, reprezintă un caz elocvent. Aici, în stratul arhaic

(databil între 570-550 î. Hr.), este atestată prezenţa atât a ceramicii de

factură greacă, cât şi a celei tracice. De asemenea, forma de locuire este

asemănătoare cu cea de la Histria - bordeie ovale sau rectangulare,

uneori cu două încăperi sau locuinţe de suprafaţă, cu podine. Inventarul

descoperit în aşezarea de la Tariverde demonstrează şi el influenţa

greacă: fusaiole de lut, obiecte din fier, săgeţi de bronz folosite ca etalon

monetar, statuete de lut ars, ceramică greacă, pictată sau cenuşie, dar şi

ceramică poroasă de factură locală. Se poate observa, de asemenea,

imitarea de către localnici a ceramicii greceşti, cu o observaţie - în

vreme ce vasele greceşti sunt lucrate la roată, imitaţiile locale sunt

lucrate cu mâna. Dar cea mai mare influenţă se regăseşte la nivel

aristocratic, unde importurile greceşti reprezintă bunuri de prestigiu,

având aici în vedere mai ales obiecte ce ţin de sfera războiului şi de cea a

băutului vinului.

După modelul din lumea greacă, fiecare colonie din Dobrogea

avea, la rândul său, un teritoriu rural. Se poate observa prezenţa grecilor

şi în spaţiul rural, unde conlocuiesc cu autohtonii. Aceasta, cu toate că,

de exemplu în cazul Histriei, statutul autohtonilor din teritoriu este

asemănător celui al laoi- lor din epoca elenistică; la fel, la Callatis,

indigenii au trecut într-un statut semiservil, asemănător celui al hiloţilor

de la Sparta.

Din nou, aşezarea de la Tariverde reprezintă un caz elocvent de

conlocuire. În epoca elenistică, aşezarea dispune deja de o sistematizare

stradală, în vreme ce geţii ajung să reprezinte o minoritate (circa 10-15%

din totalul populaţiei). Acelaşi lucru se poate observa şi în aşezarea de la

Nuntaşi.

71

4. 2. 1. MORMÂNTUL PRINCIAR DE LA AGIGHIOL

Cel mai elocvent exemplu de influenţare culturală a autohtonilor,

în special a elitei acestora, este dat de mormântul princiar de la Agighiol

(judeţul Tulcea). Acesta a fost cercetat în 1931, de către Ion

Andrieşescu. În interiorul tumulului, au fost idetificate construcţii de

piatră, având pe blocurile din componenţă litere greceşti. În tumul erau

înmormântaţi un bărbat şi o femeie. Într-o cameră alăturată au fost

descoperite schletele a trei cai sacrificaţi, îngropaţi cu podoabele lor:

zăbale din metal, aplice din bronz şi argint. În inventarul funerar, au fost

descoperite vârfuri de săgeată din bronz, cu trei muchii; un vârf de lance;

un coif de paradă din argint, două jambiere din argint, decorate cu figuri

zoomorfe şi antropomorfe şi poleite cu aur. De asemenea, au mai fost

descoperite două pocale din aur, ornamentate cu scene fantastice, câteva

patere, pe una fiind gravat numele Kotys. În plus, s-au mai descoperit

fragmente de amfore şi alte vase de factură greacă, printre care

fragmente de ceramică attică cu figuri roşii (databile în a doua jumătate a

secolului al V-lea î. Hr.). În jurul scheletului feminin erau depuşi cercei

şi alte podoabe din aur. Mormântul a fost datat la circa 400 î. Hr.

Tipul de construcţie a camerelor, inventarul funerar,

demonstrează prezenţa atât a influenţelor greceşti - manifeste în tipul de

construcţie şi inventarul de factură ceramică- cât şi scitică, prin prezenţa

scheletelor de cai şi a decorului în stil "animalier", caracteristic artei

stepelor.

72

Cnemide (jambiere) din mormântul tumular de la Agighiol.

Decorul coifului din mormântul tumular de la Agighiol.

4. 2. 2. INFLUENŢE CULTURALE

Influenţa culturală greacă se răspândeşte treptat în Dobrogea, de

la centrele reprezentate de oraşele de pe coastă, spre interior şi până

dincolo de Dunăre. În special Histria a jucat un rol important în cadrul

acestui fenomen. Tezaure de monede histriene au fost descoperite

dincolo de Dunăre, la Fedeşti (com. Şuletea, jud. Vaslui, un tezaur de

monede din bronz), Borăneşti (com. Coşereni, jud. Ialomiţa, tezaur de

73

monede din argint), Cremenari (com. Galicea, jud. Vâlcea, tezaur de

monede din argint), sau Râncăciov (com. Călineşti, jud. Argeş, monede

din argint), ca să menţionăm doar câteva.

Monedă histriană.

Toate sunt databile în perioada sf. sec. IV-sec. III î. Hr. Mai

târziu, monede greceşti sau imitaţii ale acestora au fost descoperite până

în Transilvania, la Costeşti, Piatra Roşie, Oarţa de Sus sau Sprâncenata.

Dacă în plan cultural, autohtonii au fost influenţaţi de greci, în

plan politico-militar avem de-a face cu o situaţie diferită. Şefii geţi sau

traci domină militar cetăţile greceşti, pretinzându-le un adevărat tribut

pentru a nu le prăda teritoriile. Este cazul "regelui" Zalmodegikos, care

în secolul al III-lea î. Hr. pretindea ostatici şi tribut de la histrieni.

Acelaşi "rege" dispunea după voia sa de veniturile cetăţii. În ISM, I, 15,

este atestat un alt şef, Rhemaxos, din stânga Dunării, solicitat să

intervină împotriva căpeteniei trace Zoltes.

Relaţiile cu autohtonii nu erau întotdeauna tensionate. Diodor din

Sicilia menţionează pentru anul 313 î. Hr. prima alianţă militară

(symmachia) a cetăţilor vest-pontice, care primiseră în alianţă sciţi şi

traci (Diodor, XIX, 73, 2) în contextul revoltei împotriva regelui

macedonean Lysimachos.

Odată cu expansiunea romană în Balcani, după cel de-al treilea

război macedonean (171-168 î. Hr.), Roma se implică şi în problemele

pontice. În c. 106-101 î. Hr., este atestat tratatul încheiat între Roma şi

Callatis (ISM, III, 1= CIL, I2, 2, 3, 2676), primul text în limba latină al

unui tratat încheiat de Roma cu o cetate elenistică. A urmat însă

74

izbucnirea războaielor mithridatice, în contextul cărora, în 89 î. Hr.,

întreg litoralul pontic se afla sub autoritatea regelui Pontului. Dominaţia

acestuia se baza pe o reţea de alianţe, încheiate cu fiecare cetate în parte,

în virtutea cărora coloniile pontice primeau "protecţia" lui Mithridates,

sub forma unor garnizoane.

4. 3. GEŢI, GRECI ŞI ROMANI ÎN SECOLELE I Î. HR. - I D. HR.

În contextul celui de-al doilea război mithridatic, 74-63 î. Hr.,

guvernatorul Macedoniei M. Terentius Varro Lucullus a ajuns, în anul

72/71 î. Hr., în Doborgea. Cu această ocazie, cetăţile greceşti din Pontul

Stâng au recunoscut autoritatea Romei. Câţiva ani mai târziu, în 61 î.

Hr., a izbucnit revolta cetăţilor greceşti împotriva stăpânirii romane; cu

această ocazie, sursele înregistrează înfrângerea lângă Histria a

proconsulului Macedoniei, C. Antonius Hybrida. A urmat o perioadă în

care Dobrogea a ieşit din preocupările Romei, în contextul apariţiei

primului triumvirat şi a reorientării politicii romane în special spre

Gallia.

Însă aceeaşi perioadă a fost martora apariţiei unui nou pericol

pentru cetăţile greceşti din Pont: anume, în c. 55 î. Hr., ele au fost

obligate să recunoască autoritatea regelui get Burebista, fiind înglobate

în sfera de influenţă a acestuia. Au existat însă şi colaborări cu regele

get, cum ar fi cea a lui Acornion din Dionysopolis, folosit de către

Burebista mai ales în cadrul unor misiuni cu caracter diplomatic. După

dispariţia marelui rege, probabil cetăţile greceşti au revenit la situaţia

existentă anterior lui Burebista: anume, stabilirea unui modus vivendi cu

dinaştii geţi din regiune. În perioada celui de-al doilea triumvirat,

teritoriul dintre Balcani şi Dunăre, inclusiv Dobrogea, a devenit o zonă

tampon între Marcus Antonius şi Octavian, care însă nu aveau nici o

intenţie să-şi extindă stăpânirea până la Dunăre. Însă, după dispariţia lui

Marcus Antonius (30 î. Hr.), invazia bastarnilor de neam germanic

conduşi de către Deldon i-a obligat pe romani să intervină. În acest

context, Dio Cassius (LI, 23-27) relatează campania lui M. Licinius

75

Crassus la nord de Balcani, din 29 î. Hr., îndreptată împotriva

invadatorilor germanici. Pe lângă aceasta, la cererea lui Rholes, dinast

get aliat al lui Octavian, Crassus a intreprins şi o expediţie în Dobrogea;

în anul următor, 28 î. Hr., inamicii lui Rholes, Dapyx şi Zyraxes, au fost

înfrânţi. Începând de acum, se poate vorbi de o definitivă integrare a

Dobrogei în sfera de dominaţie romană.

Statuia lui Ovidius din Constanţa.

Primii ani ai erei creştine au fost martorii relegării poetului P.

Ovidius Naso la Tomis (9-18 d. Hr.), perioadă în care acesta a compus

Tristele şi Scrisorile din Pont. În acceaşi perioadă, mai precis în anul 12,

cetatea Aegyssus (Tulcea) a fost cucerită de geţi. Însă, creşterea

volumului informaţiilor despre Dobrogea va avea loc după înfiinţarea

provinciei romane Moesia, în anul 15 d. Hr.; în 46, a fost întemeiată şi

provincia Thracia, ocazie cu care Dobrogea a fost anexată Moesiei.

După reorganizarea Moesiei, în 86/87 d. Hr. (în Moesia Superior şi

76

Moesia Inferior), Dobrogea şi Ripa Thraciae (frontiera dunăreană) au

fost integrate Moesiei Inferior. Această organizare administrativă se va

păstra până în epoca lui Diocletian şi reforma sa administrativă. În

conformitate cu aceasta, Dobrogea va fi constituită în provincie separată,

sub denumirea de Scythia Minor. Sub această denumire, Dobrogea va

rămâne în Imperiu până la începutul secolului al VII-lea, când în

condiţiile revoltei lui Phokas, vor mai fi păstrate doar câteva puncte

fortificate de pe Dunăre, restul provinciei fiind pierdut pentru romani.

Revenind la secolul I d. Hr., este de menţionat crearea unei

structuri administrativ-politice pe litoral, aşa-numita Pentapolis, formată

din Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos şi, mai târziu,

Mesambria. Această structură îşi avea reşedinţa la Tomis şi probabil

avea ca scop negocierea cu autorităţile romane.

În continuare, în 69 sau 70 d. Hr., a avut loc un raid masiv al

dacilor, aliaţi cu sarmaţii iazygi şi roxolani, la sud de Dunăre, înfrânt în

cele din urmă de guvernatorul Moesiei, M. Aponius Saturninus.

Evenimentul merită menţionat datorită consecinţelor sale. După

înfrângerea invadatorilor, în Dobrogea au fost instalate o serie de trupe

auxiliare. Astfel, cohors II Flavia Brittonum a fost cantonată la

Durostorum, cohors II Gallorum la Altinum sau Sucidava, ala II

Hispanorum et Aravacorum la Carsium; ala I Vespasiana Dardanorum a

fost cantonată la Arrubium, ala I Pannoniorum la Troesmis, în vreme ce

o cohortă de galli este atestată la Salsovia. Aceeaşi perioadă a fost

martora constituirii bazei navale de la Noviodunum, sediul flotei

dunărene (Classis Flavia Moesica).

Pe lângă trupele auxiliare, în Dobrogea erau instalate şi trei

legiuni: I Italica la Novae, XI Claudia la Durostorum şi V Macedonica la

Troesmis (până în 168).

Remarcabil din punct de vedere militar este numărul relativ mare

de unităţi staţionate în regiune, ceea ce atestă rolul important al

provinciei în defensiva imperiului. Adevărat avanpost în faţa populaţiilor

nomade de la nord de Marea Neagră, Dobrogea s-a dovedit de o

77

importanţă majoră în epoca imperială. În timpul războaielor dacice,

invazia dacilor aliaţi cu sarmaţii a fost oprit la Tropaeum Traiani abia

după o bătălie sângeroasă (iarna 101/102). Ca monument comemorativ,

a fost ridicat trofeul de la Adamclisi şi fondat oraşul Tropaeum Traiani,

la început cu statutul de civitas stipendiaria.

Oraşul va deveni cu timpul un centru important al Dobrogei

romane, calitate atestată prin dobândirea statutului de municipium în

170.

Tropaeum Traiani. Monumentul triumfal.

4. 4. EVOLUŢIA DOBROGEI ROMANE ÎN VREMEA

PRINCIPATULUI

După perioada de pace din timpul lui Hadrian şi apoi Antoninus

Pius, în vremea împăratului Marcus Aurelius (161-180) asistăm la o

serie de tulburări legate de (probabil) începutul migraţiilor. Nici

78

Dobrogea nu a fost lăsată de-o parte. Astfel, în 167, este înregistrat un

atac bastarn, pentru ca trei ani mai târziu, marea invazie a costobocilor în

Imperiu să afecteze şi teritoriul dintre Dunăre şi Mare. O serie de

distrugeri au fost înregistrate din punct de vedere arheologic la

Independenţa, Noviodunum, Dinogetia, Capidava şi Tropaeum Traiani.

După o perioadă de refacere în timpul dinastiei Severilor (193-235), a

urmat o serie de distrugeri masive, când, pentru perioada 238-269,

armata romană practic a pierdut controlul asupra regiunii. Ca o

consecinţă directă a acestor atacuri barbare, s-a încercat refacerea

fortificaţiilor din provincie în timpul lui Aurelian şi apoi Probus.

Astfel, în 238, marea invazie a carpilor în Imperiu a afectat şi

Dobrogea, barbarii fiind cu dificultate înfrânţi de către guvernatorul

Moesiei Inferior, Tullius Menophilus. Patru ani mai târziu (242), în

alianţă cu goţii, carpii au atacat din nou provincia, pentru ca în 245 să

fie cu greu înfrânţi de către împăratul Filip Arabul. Apoi, în 248, aceiaşi

carpi vor fi regăsiţi în marea coaliţie "scitică", care cuprindea şi goţi,

taifali, etc. Este de observat scăderea treptată a puterii carpilor şi trecerea

lor sub autoritatea altor barbari, goţii. Puterea lor va scădea şi mai mult,

în condiţiile transferurilor de populaţie iniţiate de către împăraţii romani.

4. 5. EPOCA LUI DIOCLEŢIAN ŞI CONSTANTIN (284-337)

Abia domnia lui Diocletian va marca sfârşitul acestei perioade de

tulburări. Bun organizator, Diocletian a efectuat o vizită în provinciile

dunărene (294-303), ocazie cu care a reconstruit fortificaţiile de pe

limes-ul dunărean.

79

Diocleţian (284-305),împăratul care a creat provincia Scythia Minor.

Din punct de vedere administrativ, Diocletian a reorganizat

Imperiul, constituind diocezele şi mărind numărul provinciilor, cărora

le-a scăzut suprafaţa. Conform noului sistem, noua provincie Scythia

Minor (Dobrogea) făcea parte, alături de Europa, Thracia, Haemimontus,

Rhodope şi Moesia Secunda, din dioceza Thracia. Capitala provinciei

era stabilită la Tomis, unde se regăsea şi reşedinţa comandantului militar

(dux). Primul dux cunoscut în Scythia Minor este C. Aurelius

Firminianus, încă din timpul lui Diocletian (IGLR, 3). Provincia

dispunea pentru apărare, pe lângă Classis Flavia Moesica, de două

legiuni: I Iovia, cu sediul la Noviodunum şi II Herculia, cantonată la

Troesmis. Pe lângă acestea, Notitia Dignitatum, izvor databil la sfârşitul

secolului al IV-lea d. Hr., menţionează cantonarea în Dobrogea a

următoarelor trupe: cuneus equitum scutariorum, la Sacidava; cuneus

equitum solensium, la Capidava; cuneus equitum stablensianorum, la

Cius; cuneus equitum cataphractariorum (Beroe); cuneus equitum

armigerorum (Aegyssus); cuneus equitum Arcadum (Talamonium);

milites nauclarii (Flaviana); milites superventores (Axiopolis); milites

Scythici (Carsium); milites secundi Constantiniani (Troesmis); milites

Scythici (Dinogetia); milites primi Constantiniani (Salsovia); milites

primi Gratianenses (Gratiana). Tot în timpul lui Diocleţian şi Constantin

80

a avut loc fortificarea castrelor şi oraşelor de pe limes. Dintre acestea,

Tropaeum Traiani a beneficiat de un tratament special, fiind, conform

inscripţiei din 316, "refăcută din temelii". Remarcabilă în cadrul acestei

opere de refacere este restrângerea spaţiului urban, noile fortificaţii

acoperind un teritoriu inferior ca dimensiuni celui din perioada

Principatului. De asemenea, se poate observa refolosirea unor

monumente în construcţia zidurilor.

Revenind la evoluţia evenimentelor, după 318-319, când

Constantin şi-a luat titlurile de Gothicus Maximus şi Carpicus Maximus,

dar mai ales după încheierea tratatului cu goţii din 332, asistăm la

revenirea păcii în teritoriul atât de greu încercat al Dobrogei. Aceasta, în

condiţiile în care Scythia Minor nu mai reprezenta un avanpost al

Imperiului, acesta anexând o serie de teritorii dincolo de Dunăre.

Troapeum Traiani. Poarta de vest.

4. 6. SCYTHIA MINOR ÎN SECOLELE IV-V D. HR.

În 367 asistăm la redeschiderea conflictului cu goţii, în contextul

ajutorului oferit de către aceştia uzurpatorului Procopius. Împăratul

Valens a iniţiat o campanie dincolo de Dunăre, pentru a-i pedepsi pe

81

barbari pentru ajutorul dat uzurpatorului, încheiată în 369 printr-o pace

avantajoasă Imperiului. Însă, sosirea hunilor în Europa avea să tulbure

liniştea atât de greu instaurată.

Revolta goţilor trecuţi în Imperiu (376) avea să ducă la distrugeri

masive inclusiv pe teritoriul Dobrogei. Abia Theodosius I (379-395)

avea să încheie în 382 un foedus cu goţii. În conformitate cu acesta, goţii

urmau să devină federaţi ai imperiului, contribuind la apărarea sa. Din

punct de vedere arheologic, prezenţa gotică se regăseşte în necropolele

de la Histria, Tomis, Callatis, Beroe, Capidava şi Dinogetia, în acelaşi

timp trebuind a fi menţionat episodul de la Tomis, când comandantul

roman Gerontius a intrat în conflict cu "aliaţii". Remarcabilă este

susţinerea imperială acordată barbarilor la finele şi în timpul conflictului,

acest episod, printre altele, aducându-i acuza de "filobarbar". Primirea de

barbari în Imperiu şi colonizarea lor avea să devină o regulă în secolul al

V-lea. Astfel, după înfrângerea hunilor de la Nedao (454), triburi ale

skirilor, alanilor şi sadagarilor, conduse de alanul Candax, au fost

primite de către Marcian (450-457) ca federaţi în Scythia Minor şi

Moesia. De asemenea, unul dintre fiii lui Attila, Hernac, a primit şi el

permisiunea de a se aşeza, împreună cu oamenii săi, în nord-estul

Dobrogei. Următorul eveniment este înregistrat în 469, când hunii lui

Dengizik, unul dintre fiii lui Attila, au atacat imperiul. Invadatorii au

fost înfrânţi şi Dengizik ucis.

Mai târziu, în timpul lui Anastasius (491-518), a fost iniţiată o

politică de reconstrucţie a fortificaţiilor în majoritatea cetăţilor

provinciei, atestată la Dinogetia, Histria, Altina, Ulmetum, Tropaeum

Traiani, Callatis, Tomis, etc. Această politică a fost determinată de

apariţia anţilor şi sclavinilor în regiune. Înregistraţi la începutul domniei

lui Iustin I (518-527) în sudul Molodvei şi estul Munteniei, slavii vor

cauza numeroase probleme Imperiului în perioada următoare. Pentru

Dobrogea, avem înregistrate trecerea slavilor în Imperiu, după 533 şi

inclusiv stabilirea lor în provincie după 540. Acest fapt a fost posibil

datorită implicării lui Iustinian în recucerirea părţilor occidentale ale

82

Imperiului, aflate la acea dată sub autoritatea ostrogoţilor (Italia) şi

vandalilor (Africa de nord). Pe de altă parte însă, lipsa de trupe de pe

limes-ul dunărean s-a căutat a fi suplinită printr-o politică de

reconstrucţie a oraşelor (cu exemple la Durostorum, Ulmetum sau

Tomis), dar şi restabilirea unor capete de pod la nord de Dunăre, ca la

Turris, Daphne şi Barboşi. Această politică a fost coroborată cu o

reorganizare administrativă, Iustinian instituind în Scythia Minor un

quaestor Iustinianus exercitus, cu competenţe atât militare, cât şi civile.

4. 7. ORAŞUL

La nivelul oraşelor, se remarcă treptata tendinţă din partea

episcopilor de a prelua atribuţiile consiliilor urbane, constituindu-se în

patroni ai oraşelor. Această tendinţă a devenit vizibilă începând cu epoca

lui Honorius (395-423).

Pe de altă parte, militarizarea intensă a provinciei ca provincie de

frontieră a dus în plan economic atât la o dezvoltare a meşteşugurilor,

cât şi la specializarea lor pe zone. Diversificarea mai largă din cadrul

Imperiului a dus şi la o specializare locală, în funcţie de necesităţile

trupelor din regiune. Însă, aceeaşi perioadă a antichităţii târzii a marcat

şi schimbarea destinaţiei unor clădiri publice, refolosite ca ateliere,

depozite sau pieţe. Cazul cel mai frapant este reprezentat de basilica

forensis de la Tropaeum Traiani, transformată în piaţă în cursul secolelor

V-VI.

Revenind la istoria politică, anul 559 a marcat cumplitele

devastări ale provinciei determinate de invazia kutrigurilor conduşi de

Zabergan, identificabile, de exemplu, prin nivelul de incendiu de la

Dinogetia. Invazia a fost oprită abia lângă Constantinopol, unde

kutrigurii au fost înfrânţi de Belisarius.

Câţiva ani mai târziu, în 586/587, suntem martori la marea

invazie avaro-slavă în Imperiu, care a atins şi Dobrogea. De acum

datează probabil distrugerea finală a oraşului Tropaeum Traiani, în

perioada ulterioară fiind înregistrată doar o locuire sporadică, fără

83

caracter urban. Ultimul deceniu roman al Dobrogei a fost marcat de

aproape permanentele conflicte cu slavii, ca şi de decăderea vieţii

urbane. În 602, în contextul revoltei lui Phokas, Dobrogea va ieşi de sub

autoritatea romană. Sub control imperial au mai rămas doar câteva

fortăreţe de pe malul fluviului, având drept scop asigurarea circulaţiei pe

Dunăre pentru flota romană.

Teofilact Simocata, Istorie bizantină, VIII, 6, 1-10- 7, 7, relatează despre

revolta trupelor de la Dunăre, având drept consecinţă proclamarea lui

Phokas împărat:

"1. După aceste întâmplări unele oşti ale avarilor s-au desprins de

ei şi s-au grăbit să treacă de partea împăratului. Hanul s-a înspăimântat

de această ştire, a ajuns foarte fricos şi încerca în diferite chipuri, cu

şiretenie, să întoarcă îndărăt oastea răsculată.

2. La începutul toamnei împăratul Mauricius stăruia mereu pe

lângă Petru ca armatele romane să-şi petreacă iarna în ţinuturile

sclavinilor, iar romanii se arătau foarte nemulţumiţi de această cerere a

împăratului, deoarece prăzile erau slabe şi caii neîndestulători, apoi şi

pentru faptul că sumedenii de barbari cutreierau ţara de dincolo de Istru.

Deci comandantul a ascultat de porunca împăratului, dar s-a iscat o

puternică răscoală în rândurile oştilor. 3. Mauricius îl îndemna pe Petru

prin scrisori dese să facă întocmai, iar romanii se împotriveau şi dădeau

răspunsuri foarte hotărîte. De aceea au trecut dincolo de fluviu şi, după

ce-au purces în felul acesta, au sosit în Palastolon cu inimile stăpânite de

mare tulburare. 4. Petru stătea cam la zece mile depărtare de tabără:

comandantul era furios pe oşteni, privea nebunia lor ca pe o faptă lipsită

de înţelepciune şi nu voia să rămână împreună cu oastea. 5. A treia zi i-a

împărtăşit şi lui Guduis şi i-a povestit următoarele: Cică a visat că i-a

fost trimisă o scrisoare împărătească, iar epistula începea cuvânt cu

cuvânt în felul acesta: 6. "Domnul nostru Isus Hristos, Dumnezeul

adevărat şi harul dumnezeiesc care stă în fruntea bisericilor împlineşte

toate lipsurile spre folosul fiecăruia şi rânduieşte în timpul de faţă

84

stăpânul Romei celei noi". Petru stătea în cumpănă şi era mâhnit, se

chinuia şi se zbătea ca înfruntat din toate părţile de valurile mării şi nu

bănuia ce sfârşit pot avea asemenea visuri. 7. Guduis fusese zguduit de

zarva mulţimii şi n-a mai scos nici un cuvânt când a auzit de vedenia din

vis. A doua zi oştile au schimbat tabăra, au mers pe lângă Asemum (o

cetate întărită) şi au ajuns în Curisca, de unde voiau să treacă dincolo

spre aşezările barbarilor, căci îşi mai molcomiseră puţin furia. 8. În zilele

acestea au fost construite corăbii şi după aceea au căzut ploi puternice şi

neîntrerupte, urmate de îngheţuri. De aceea mulţimea s-a răsculat şi n-a

mai vrut să treacă fluviul. 9. Romanii au trimis la Petru, aflat la ouăzeci

de mile depărtare de tabără, opt soli, între care se întâmpla să fie şi

Focas, tiranul cel plin de răutate. Ei cereau ca oastea să rămână acasă şi

să petreacă iarna acolo. 10. Împăratul stăruia în scrisori pe lângă Petru să

treacă fluviul şi să intre cu oştile în pământul barbarilor, adică romanii

să-şi adune hrană pentru trupe de acolo şi în felul acesta să înceteze de a

mai cere provizii din averea statului.

7. 1. Comandantul a chemat la el solii şi le-a spus că va veni a

doua zi la dânşii şi va pune capăt suferinţelor. Apoi a trimis după Guduis

şi i-a împărtăşit următoarele cuvinte pline de deznădejde: 2. "Mă

încolţesc primejdiile din toate părţile, iar porunca împăratului este cu

neputinţă de îndeplinit. Nu pot ţine piept şi mi-i foarte greu să nu ascult.

Patima banilor nu aduce nimic bun, căci zgârcenia este cetăţuia

nenorocirilor. 3. Înlănţuit ca de o boală de această patimă, împăratul

Mauricius <<îşi va pierde sufletul>>, ca să-mi înfrumuseţez povestirea

cu un stih din tragedia homerică. Ziua de azi va fi pentru romani

începutul multor nenorociri. Ştiu şi sunt încredinţat de acest lucru". 4.

Petru a început a plânge şi şi-a întrerupt vorba din cauza lacrimilor, apoi

s-a apropiat de tabără. A doua zi a adunat căpitanii întregii oştiri şi le-a

împărtăşit conţinutul scrisorii împăratului. 5. Conducătorii întocmirilor

ostăşeşti i-au spus comandantului că oastea refuză să treacă pe malul de

dincolo şi au arătat de ce. 6. Deoarece Petru sprijinea cuvintele

potrivnice mulţimii, a izbucnit o furtună puternică în inimile oştenilor.

85

De aceea trupele au ieşit din tabără şi au făcut o adunare separată.

Văzând lucrul acesta, căpitanii oştirii au început a fugi şi s-au dus la

comandantul Petru. 7. A doua zi mulţimile s-au adunat din nou, l-au pus

comandant pe centurionul Focas, l-au ridicat pe scut şi au început a

ovaţiona cu strigăte puternice proclamarea sa. Petru a aflat totul, s-a

hotărît să fugă şi l-a vestit pe suveranul Mauricius de toate cele

întâmplate."

86

Planul fortăreţei de la Dinogetia (Garvăn, jud. Tulcea).

87

Tropaeum Traiani. Planul oraşului roman şi romano-bizantin.

88

Tropaeum Traiani. Monumentul triumfal (restaurare).

89

Dobrogea romană.

90

Zona dunăreană în secolele II-III d. Hr.

Zona dunăreană în secolele IV-VI d. Hr.

91


1. Evoluţia provinciei romane Scythia Minor.

2. Explicaţi următorii termeni: ala; Classis Flavia Moesica; dux; limes.

3. Care este semnificaţia următoarelor date: 74-63 î. Hr.; 12 d. Hr.; 454

d. Hr.; 281 d. Hr.; 559 d. Hr.

4. Ce ştiţi despre: C. Antonius Hybrida; Altinum; Tullius Menophilus;

Phokas.


Avram, Alexandru, "Probleme ale colonizării greceşti pe coasta

occidentală a Mării Negre", SAI, LXVII, 2002, pp. 29-44.

Barnea, Alexandru, "Etnic în mediul rural provincial roman (Moesia

Inferior)", SAI, LXVII, 2002, pp. 45-56.

Pippidi, D. M., "Gètes, Grecs et Romains en Scythie Mineure:

coexistence politique et interférences culturelles", în D. M. Pippidi, ed.,

Assimilation et résistance à la culture gréco-romaine dans le monde

ancien. Travaux du VIe Congrès International d'Etudes Classiques,

Madrid, sept. 1974, Bucureşti: Editura Academiei, Paris: Les Belles

Lettres, 1976, pp. 445-453.

Pippidi, D. M., Berciu, D., Geţi şi greci la Dunărea de Jos, din cele

mai vechi timpuri până la cucerirea romană (Din istoria Dobrogei, I),

Bucureşti: Editura Academiei RPR, 1965.

Rădulescu, A., Bitoleanu, I., Istoria Dobrogei, Constanţa, 1998.

Ruscu, Ligia, Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul

românesc al Mării Negre, Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2002.

Vulpe, R., Barnea, I., Din istoria Dobrogei, Romanii la Dunărea de

Jos, Bucureşti, 1968, vol. II.

93

BIBLIOGRAFIE:

Alexianu, M., Ellis, L., "Date noi asupra necropolei de tip Sântana de

Mureş de la Izvoare-Piatra Neamţ", in Memoria Antiquitatis, XV-XVII,

1987, pp. 127-149.

Ammianus Marcellinus, Istoria romană, tr. David Popescu, Bucureşti,

1982.

Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia, tr. Radu

Alexandrescu, Bucureşti, 1967.

Avram, Alexandru, "Probleme ale colonizării greceşti pe coasta

occidentală a Mării Negre", SAI, LXVII, 2002, pp. 29-44.

Barnea, Al., "La forteresse de Dinogetia à la lumière des dernières

fouilles archéologiques", în Sonderdruck aus Studien zu den

Militärgreuzen Roms III, 13. Internationaler Limeskongreβ Aalen 1983,

Stuttgart, 1986, pp. 447-450.

Barnea, Alexandru, "Etnic în mediul rural provincial roman (Moesia

Inferior)", SAI, LXVII, 2002, pp. 45-56.

Barnea, Alexandru, "Le Bas-Danube entre paganisme et

christianisme", în Gerda von Bülow, Alexandra Milčeva, edts., Der

Limes an der Unteren Donau von Diokletian bis Heraklios, Sofia, 1999,

pp. 295-300.

Barnea, Alexandru, "Quelques problèmes de géographie historique

concernant le limes du Bas-Danube", în Nicolae Gudea, ed., Roman

Frontier Studies. Proceedings of the XVIIth International Congress of

Roman Frontier Studies, Zalău, 1999, pp. 485-486.

Bârzu, L., Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului

român pe teritoriul fostei Dacii, Bucureşti, 1979.

Bârzu, Ligia, "Migratori şi autohtoni în sec. III-VII e. n.", SAI, LXVII,

2002, pp. 57-64.

94

Bobi, V., "Consideraţii preliminare asupra celor două necropole din

secolul al IV-lea e. n. descoperite în Moldova de Jos", Memoria

Antiquitatis, IX-XI, 1985, pp. 205-226.

Caesar, C. Iulius, Războiul gallic. tr. J. Vilan-Unguru, Bucureşti, 1964.

Cassius Dio, Istoria romană, tr. A. Piatkowski, Bucureşti, vol. I-III,

1973-1985.

Comşa, M., "Elemente “barbare” în zona limes-ului Dunării Inferioare

în secolele al III-lea şi al IV-lea", Pontica, 5, 1972, pp. 223-234.

Constantinescu, E. M., "Rezultate ale cercetărilor arheologice de la

Gherăseni- grindul Cremenea, jud. Buzău, privind obiectivele din

secolul IV e. n.", Carpica, XXIII/2, 1992, pp. 193-208.

Diaconu, Gh., Târgşor. Necropola din secolele III-IV e. n., Bucureşti,

1965.

Eutropius, Flavius, Breviarium ab Urbe condita, tr. Gh. I. Şerban,

Brăila, 1997.

Fontes Historiae Daco-Romanae, Izvoarele istoriei României, Bucureşti,

vol. I-II, 1958-1970.

Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria românilor. I. Din

cele mai vechi timpuri până la întemeierea statelor româneşti,

Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1974.

Gostar, N., Lica, V., Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal,

Iaşi, 1984.

Gramatopol, Mihai, Arta imperială a epocii lui Traian, Bucureşti,

1984.

Harhoiu, R., "Semnificaţia tezaurelor din secolul al V-lea de pe

teritoriul României", SCIVA, 43. 4, 1992, pp. 425-431.

Herodian, Istoria imperiului roman după moartea lui Marcus Aurelius,

tr. Radu Alexandrescu, Bucureşti, 1960.

Iordanes, Getica, în G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor,

Bucureşti, 1939, vol. XIV.

Kazanski, Michel, "Contribution à l'histoire de la défense de la frontière

pontique au Bas-Empire", Travaux et Mémoires, 11, 1991, pp. 487-526.

95

Lica, Vasile, The Coming of Rome in the Dacian World, Konstanz:

Universitätverlag, 2000.

Macrea, M., De la Burebista la Dacia post-romană, Cluj, 1978.

Mitrea, B., Preda, C., Necropole din secolul al IV-lea e. n. în Muntenia,

Bucureşti, 1966.

Mitrea, I., "Aşezările de la Cârligi-Filipeşti (sec. IV-V e. n.) şi Izvoare-

Bahna (sec. VIII-IX e. n.), jud. Bacău", in Materiale şi cercetări

arheologice, 17, 2, Ploieşti, 1983, Bucureşti, 1993, pp. 335-345.

Notitia Dignitatum, ed. Otto Seeck, Frankfurt am Main, 1962.

Olariu, Cristian, "Visigoths and Romans during the Fourth Century.

Assimilation, Resistance and Cultural Interferences", AUB, XLV, 1996,

31-36.

Ovidius, Publius Naso, Oeuvres completes, tr. M. Nisard, Paris, 1892.

Palade, V., "Elemente alogene în unele aşezări şi necropole Sântana de

Mureş din zona Bârladului", Carpica, XX, 1989, pp. 203-214.

Palade, V., "Săpăturile arheologice din necropola de la Bârlad- Valea

Seacă. Campania din anul 1978. Raport preliminar", in Materiale şi

cercetări arheologice, 13, Oradea, 1979, pp. 265-270.

Palade, V., "Unele observaţii cu privire la aspectul etnic al populaţiei

din aria culturii Sântana de Mureş în lumina cercetărilor din aşezările şi

necropolele de la Bârlad- Valea Seacă, Zorleni- Fântânele, Banca- Gară

şi Fălciu- Bogdăneşti", in Carpica, XXIII/1, 1992, pp. 197-221.

Petolescu, C. C., Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995.





Pippidi, D. M., "Gètes, Grecs et Romains en Scythie Mineure:

coexistence politique et interférences culturelles", în D. M. Pippidi, ed.,

Assimilation et résistance à la culture gréco-romaine dans le monde

ancien. Travaux du VIe Congrès International d'Etudes Classiques,

96

Madrid, sept. 1974, Bucureşti: Editura Academiei, Paris: Les Belles

Lettres, 1976, pp. 445-453.

Pippidi, D. M., Berciu, D., Geţi şi greci la Dunărea de Jos, din cele

mai vechi timpuri până la cucerirea romană (Din istoria Dobrogei, I),

Bucureşti: Editura Academiei RPR, 1965.

Plinius, C. Caecilius Secundus, Panegiricul împăratului Traian, tr.

Aurelian Moşoiu, Bucureşti, 1925.

Priscus, Ambasadele, în G. Popa Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor,

Bucureşti, 1936, vol. VIII.



alogeni.

Rădulescu, A., Bitoleanu, I., Istoria Dobrogei, Constanţa, 1998.

Ruscu, Ligia, Relaţiile externe ale oraşelor greceşti de pe litoralul

românesc al Mării Negre, Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2002.

Russu, I. I., Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981.

Suceveanu, Al., "Contribuţii la istoria oraşelor romane din Dobrogea.

Note de geografie istorică", Historia urbana, 1993/2, tom I, pp. 137-148.

Suceveanu, Al., Barnea, Al., La Dobroudja romaine, Bucarest: Editura

Enciclopedică, 1991.

Suetonius, Doisprezece cezari, tr. David Popescu, C. V. Georoc,

Bucureşti, 1958.

Ştefan, Gh. I, Barnea, Ion, Comşa, Maria, Comşa, Eugen, Dinogetia.

I. Aşezarea feudală timpurie de la Bisericuţa-Garvăn, Biblioteca de

Arheologie XIII, Bucureşti: Editura Academiei RSR, 1967.

Teodorescu, V., Lichiardopol, D., Peneş, M., "Necropola daco-romană

din sec. IV-V e. n. de la Boldeşti-Grădiştea, jud. Prahova", in Materiale

şi cercetări arheologice, Ploieşti, 1983, Bucureşti, 1993, pp. 419-434.

Tudor, D., coord., Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti: Editura

Ştiinţifică şi enciclopedică, 1982.

97

Tzony, M., Drob, V., "Raport asupra cercetărilor de la Corneşti-Crivăţ

[judeţul Dâmboviţa]", in Materiale şi cercetări arheologice, 13, Oradea,

1979, pp. 271-272.

Vulpe, Al., Zahariade, Mihail, Geto-dacii în istoria militară a lumii

antice, Bucureşti: Editura Militară, 1987.

Vulpe, R., Barnea, I., Din istoria Dobrogei, Romanii la Dunărea de

Jos, Bucureşti, 1968, vol. II.

Wolfram, H., History of the Goths, Berkeley, Los Angeles, London,

1990.

98

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE:

1. INTRODUCERE. PERIODIZAREA ŞI SURSELE ISTORIEI

VECHI A ROMÂNIEI

1. Discutaţi teoria protocronistă.

a apărut c. 1980

promotor, Iosif Constantin Drăgan

idei principale:

Dacia, centrul lumii

rolul civilizator al tracilor

ideea constituirii "statului dac centralizat şi independent" în timpul

lui Burebista

2. Enumeraţi sursele latine care relatează despre istoria pre-romană a

Daciei.

Caius Iulius Caesar, De bello Gallico

Trogus Pompeius, Historiae Philippicae

Publius Ovidius Naso, Tristia; Epistulae ex Ponto

Iordanes, Getica.

3. Explicaţi următorii termeni: paleolitic; "revoluţie neolitică"; societăţi

de şefii"; galaţi.

paleolitic: epoca veche a pietrei; încadrare cronologică, c. 1 milion

ani î. Hr. - 10. 000 î. Hr.

"revoluţie neolitică": "inventarea agriculturii" ca mijloc de

subzistenţă

termen introdus de V. Gordon Ghilde, în 1929

practicarea agriculturii a avut rezultate în plan social - apariţia

populaţiilor de agricultori

apariţia noţiunii de "teritorialitate"/"proprietate privată

"societăţi de şefii": termen introdus de Colin Renfrew

99

presupune rolul crescut al şefilor în cadrul procesului de redistribuire

a bunurilor din societate

presupune un rol crescut al prestigiului personal

galaţi: triburi celtice, stabilite în centrul Asiei Mici, în contextul

marii migraţii celtice, c. 300 î. Hr.

4. Cine au fost următoarele personaje: Hekataios din Milet, Ammianus

Marcellinus, Publius Ovidius Naso, Akornion.

Hekataios din Milet: autor grec, redactează în secolul al V-lea î. Hr.

o lucrare, păstrată fragmentar, intitulată "Descrierea"/"Înconjurul

lumii", în care sunt menţionaţi crobyzii şi trizii, populaţii din sudul

Dobrogei.

Ammianus Marcellinus: autor grec din secolul al IV-lea d. Hr.,

redactează o lucrare în limba latină, Rerum gestarum libri qui

supersunt ("Istoria romană"), în care sunt prezentate campania lui

Valens la nord de Dunăre (367-369, împotriva goţilor lui Athanaric)

şi marea invazie hunică, c. 375 d. Hr.

Publius Ovidius Naso: poet latin, exilat de Augustus la Tomis; în

Tristia şi Epistulae ex Ponto se regăsesc informaţii referitoare la geţi.

Akornion: originar din Dionysopolis, emisar al lui Burebista la Cn.

Pompeius.

2. DACIA ROMANĂ (106-271 D. HR.)

1. Prezentaţi (pe scurt) războaiele dacice.

101-102, primul război dacic

101: bătălia de la Tapae, soldată cu victoria romană

iarna 101-102: "diversiunea moesică": invazia dacilor şi aliaţilor lor

în Dobrogea; înfrânţi de romani la Tropaeum Traiani

102: încheierea păcii cu Decebal

prevederi: anularea stipulaţiilor tratatului din 89, cedarea de teritorii,

demantelarea cetăţilor din Munţii Orăştiei, extrădarea dezertorilor

romani, renunţarea la o politică externă proprie, acceptul unei

garnizoane romane în Ţara Haţegului.

100

103-105: construirea podului de la Drobeta, de către arhitectul

Apolodor din Damasc

105-106: al doilea război dacic, soldat cu înfrângerea dacilor şi

sinuciderea lui Decebal

11 august 106: diploma militară de la Porolissum, atestă sfârşitul

războaielor dacice şi crearea provinciei romane Dacia.

2. Discutaţi evoluţia administrativă a Daciei romane.

106: provincia romană Dacia, condusă de un legatus Augusti pro

praetore

c. 120: înfiinţată provincia Dacia Superior, condusă de un legatus

Augusti pro praetore

123: menţionată Dacia Porolissensis, condusă de un procurator

Augusti

129: menţionată Dacia Inferior, condusă de un procurator Augusti

c. 168/169, reorganizare administrativă; menţionate Dacia Apulensis,

Dacia Malvensis şi Dacia Porolissensis, conduse de un legatus

Augusti pro praetore Daciarum trium

3. Ce ştiţi despre: legio V Macedonica; numeri; villa rustica ; Attis.

legio V Macedonica: legiune romană, cantonată iniţial la Trosemis,

în Dobrogea; din 168 d. Hr., a fost transferată la Potaissa, în Dacia.

numeri: trupe auxiliare în armata romană, recrutate pe criterii etnice.

villa rustica: fermă romană; în Dacia, sunt atestate la Hobiţa, Cinciş

(jud. Hunedoara), Apahida, Palatca, Ciumăfaia (jud. Cluj), Aiud,

Rahău (jud. Alba).

Attis: divinitate de origine microasiatică, atestată şi în Dacia.

4. Prezentaţi structura ierarhică din punct de vedere urbanistic în

Imperiul roman.

colonii, municipii, civitates, vici, pagi.

5. Discutaţi semnificaţia următoarelor date: 245 d. Hr.; 168 d. Hr.; 123

d. Hr.; 238 d. Hr.

245 d. Hr.: atac carpic în Dacia, respins de Filip Arabul.

101

168 d. Hr.: transferul legio V Macedonica de la Troesmis la Potaissa.

123 d. Hr.: prima atestare a provinciei Dacia Porolissensis.

238 d. Hr.: menţionat un atac al carpilor în Dacia.

3. DACIA POST-ROMANĂ

1. Discutaţi tipurile de dominaţie ale barbarilor asupra teritoriului fostei

provincii Dacia.

dominaţie directă: goţii, gepizii, slavii

dominaţie indirectă: hunii, avarii.

2. Explicaţi următorii termeni: latrones ; fibule "digitate"; barbaricum;

gentes .

latrones: "tâlhari"; în secolul al IV-lea d. Hr., termenul desemnează

şi mici grupuri de barbari ce efectuează raiduri de pradă în Imperiu.

fibule "digitate": fibule (agrafe pentru veşminte) provenind din

lumea germanică, preluate de către slavi.

barbaricum: teritoriul locuit de barbari, aflat dincolo de frontiera

statului roman.

gentes: "ginţi"; în lumea barbarilor germanici, "neamuri" sau clanuri.

3. Ce ştiţi despre: Ermanarich; Colin Renfrew; Târgşor; Crasna; Felnac;

Piragast.

Ermanarich: întemenietorul regatului ostrogot din nordul Mării

Negre, distrus în contextul marii invazii hunice, c. 375 d. Hr.

Colin Renfrew: cercetător britanic, în 1984 a elaborat o definiţie a

frontierei.

Târgşor: aşezare şi necropolă Sântana de Mureş; analiza necropolei a

demonstrat mixajul etnic şi cultural caracteristic culturii Sântana de

Mureş.

Crasna: localitate unde a fost descoperit un tezaur din bare de aur,

databil în perioada lui Gratian (367/375-383), ascuns probabil în

contextul invaziei hunice.

Felnac: localitate în Banat, unde a fost descoperit mormântul unui

argintar aparţinând populaţiei avarilor; în mormânt, au fost

102

descoperite 27 de tipare pentru garnituri de centură şi piese de

harnaşament.

Piragast: conducătorul invaziei slave la sudul Dunării, în 597.

4. Care este semnificaţia următoarelor date: c. 375 d. Hr.; 626 d. Hr.;

873 d. Hr.; 602 d. Hr.

375 d. Hr.: marea invazie hunică în Europa.

626 d. Hr.: asediul Constantinopolelui de către avari, salvi şi perşi,

respins de bizantini.

873 d. Hr.: ultima atestare a avarilor.

602 d. Hr.: uzurparea lui Phokas; în acest context, are loc trecerea

masivă a slavilor la sud de Dunăre.

4. DOBROGEA ROMANĂ

1. Evoluţia provinciei romane Scythia Minor.

constituită de către Diocletian (284-305)

fortificarea limes-ului în timpul lui Diocletian şi Constantin cel Mare

noua provincie face parte din dioceza Thracia, având capitala la

Tomis

primul dux cunoscut în provincie, C. Aurelius Firminianus

principalele trupe cantonate în noua provincie sunt: Classis Flavia

Moesica, cu sediul la Noviodunum; legio I Iovia, cu sediul la

Noviodunum; legio II Herculia, cu sediul la Troesmis.

CRONOLOGIE:

367-369: campania lui Valens împotriva goţilor lui Athanaric

376-378: revolta goţilor

382: încheierea unui foedus (tratat) cu goţii

prezenţa militară gotică este înregistrată la Histria, Tomis, Callatis,

Beroe, Capidava, Dinogetia

după 454: alanul Candax este menţionat în calitate de foederat în

Scythia Minor

unul dintre fiii lui Attila, Hernac, primeşte permisiunea de a se aşeza

cu oamenii săi în nord-estul Dobrogei

103

domnia lui Anastasius (491-518): politică de reconstrucţie a oraşelor

din provincie

după 533: atacuri ale slavilor la sud de Dunăre

559: marea invazie a kutrigurilor, conduşi de Zabergan

586/587: marea invazie avaro-slavă

602: revolta centurionului Phokas

2. Explicaţi următorii termeni: ala; Classis Flavia Moesica; dux; limes .

ala: unitate militară romană de cavalerie.

Classis Flavia Moesica: flota romană de pe Dunăre, cu sediul la

Noviodunum.

dux: comandant militar roman în antichitatea târzie.

limes: frontiera statului roman, reprezentată printr-o linie de castre

legate între ele de un drum militar.

3. Care este semnificaţia următoarelor date: 74-63 î. Hr.; 12 d. Hr.; 454

d. Hr.; 382 d. Hr.; 559 d. Hr.

74-63 î. Hr.: al doilea război mithridatic.

12 d. Hr.: cetatea Aegyssus este cucerită de geţi.

454 d. Hr.: bătălia de la Nedao; înfrângerea hunilor de către o

coaliţie condusă de gepizi.

382 d. Hr.: încheierea unui tratat (foedus) între goţi şi împăratul

Theodosius I.

559 d. Hr.: marea invazie a kutrigurilor conduşi de Zabergan.

4. Ce ştiţi despre: C. Antonius Hybrida; Altinum; Tullius Menophilus;

Phokas.

C. Antonius Hybrida: guvernator roman al Macedoniei, a fost înfrânt

de coaliţia "istrienilor" în 61 î. Hr.

Altinum: oraş din Dobrogea, este sediul cohors II Gallorum.

Tullius Menophilus: în 238, guvernator al provinciei Moesia

Inferior, a respins invazia carpilor.

Phokas: centurion, în 602 s-a revoltat împotriva autorităţii imperiale.

104

Istoria Antica a Romaniei

Documents

Transcript of Istoria Antica a Romaniei