Frica faţă de arme este un semn al retardului maturităţii sexuale şi emoţionale.

Sigmund Freud (1856- 1939), General Introduction to Psychoanalysis, 1916

CUVÂNT ÎNAINTE

Este un manual, o carte pionier în sistemul poliţienesc din România şi se adresează

tuturor celor care folosesc sau vor folosi o armă de foc, fie în cadrul atribuţiilor de serviciu, fie ca

mijloc de apărare: poliţia, jandarmeria, poliţia locală, agenţii de pază, gărzile de corp, etc.

Informaţiile adunate aici sunt foarte vaste şi complexe, fiind o sinteză a unor materiale ce

totalizează peste 10.000 de pagini dar şi a unei experienţe de peste 15 ani a unui grup de

pasionaţi de arme şi tactică. Trebuie menţionat că datele strânse aici, nu se găsesc în nicio altă

publicaţie tipărită sau document emis de vreo structură de profil din România şi, foarte

important, toate informaţiile au caracter public, neavând un regim special de circulaţie (nu conțin

date confidenţiale sau secrete).

Ce aduce nou această carte?

Foarte multe elemente cu caracter de noutate se găsesc în cuprinsul acestui material,

constituind un material obligatoriu de studiu pentru elevii şi studenţii instituţiilor de profil,

pentru lucrătorii din sistemul de ordine publică şi siguranţă naţională, lucrătorii din companiile

de pază şi protecţie din mediul privat, dar şi o mare bătaie de cap pentru actualii instructori de

tragere din sistem şi instructorilor de tragere în poligon, autorizaţi sau neautorizaţi.

Prin această carte se încearcă impunerea cu caracter de regulă a următoarelor elemente:

Tragerea cu două mâini;

Tragerea cu ambii ochi deschişi;

Tragerea din distanţe scurte şi medii;

Tragerea instinctivă;

Folosirea liniei mediane a corpului;

Purtarea permanentă a unei lanterne tactice sau a unei lanterne pe armă;

Introducerea şi dezvoltarea conceptului de “Folosire graduală a forţei”;

Dezvoltarea cunoştinţelor de balistică şi în special de balistică terminală sau de rană;

Cunoaşterea tipurilor moderne de muniţie;

Cunoaşterea limitelor neuromotorii şi biomecanice ale trăgătorilor;

Cunoaşterea şi combaterea Efectului Hollywood.

În general, se încearcă provocarea unei schimbări la nivelul mentalităţii lucrătorilor

(poliţistului, jandarmului, poliţistului din cadrul poliţiei locale, agentului de pază, agentului

gardă de corp), astfel încât să privească tragerea ca pe un domeniu interdisciplinar compus din

tactică specifică (tactica poliţienească, protecţie V.I.P., etc), pregătire fizică, pregătire

psihologică, cunoştinţe solide juridice şi nu doar ca pe o metodă de relaxare în poligon. În acelaşi

timp, trebuie acţionat şi asupra conducerii respectivelor structuri, acestea trebuind să înţeleagă că

efectuarea fictivă a pregătirii (doar în evidențe) şi a şedinţelor de tragere, nu este o soluţie.

Aceasta amânare pe termen nedeterminat a respectării actelor normative existente (cele care

reglementează pregătirea) nu este sănătoasă pentru lucrători, sistem, firmele private, nici pentru

managerii care decid să încalce legea. Conducerea sistemului sau firmelor trebuie să înţeleagă că

pregătirea presupune investiţii obligatorii, de timp, bani şi instructori, elemente de care sunt

obligaţi să ţină cont în articularea programelor de lucru.

Ce ne recomandă? Cu ce suntem altfel decât ceilalţi?

Experienţa în domeniul protecţiei persoanelor, a tacticii de intervenţie, manipularea

armelor de foc, cursurile de pregătire şi perfecţionare în domeniul tacticilor speciale, constituie

motive pertinente pentru a considera că stăpânim acest domeniu. Este probabil să existe persoane

cu CV- uri mai impresionante, cu o experienţă mai vastă, dar până în prezent, nicio voce nu s- a

făcut auzită în acest domeniu, această carte fiind prima care tratează detaliat faţetele acestei linii

de activitate. Materialele existente până în prezent sunt rarisime, foarte subţiri, prost articulate,

tratează teme cu caracter general, niciun autor neavând răbdarea de a trata pe larg “lupta cu

arma”.

Care este scopul acestei cărţi?

Scopul imediat al acestui material este de a ameliora pregătirea lucrătorilor din sistemul

de stat sau privat iar scopul mediat este schimbarea mentalităţii privitoare la pregătirea continuă

şi la uzul de armă, în special.

Cu caracter general, cartea încearcă să prezinte O VARIANTĂ DE PREGĂTIRE, MULT

MAI COMPLEXĂ, MAI DOCUMENTATĂ, o variantă de pregătire abordată interdisciplinar,

structurată logic, adaptată la realităţile operative, dar şi la sistemul juridic românesc.

De ce ar trebui să se pună atât de mult accent pe pregătire?

Pentru că pregătirea constituie:

Mijloc de autocunoaştere - fiecare individ, în funcţie de cât de pregătit este, îşi poate

cunoaşte limitele şi- şi poate da seama dacă munca de poliţie este o chemare, doar un

loc de muncă sau dacă a ajuns în această structură “din greşeală” şi atunci ar trebui să

se reprofileze;

Mijloc de evaluare - pregătirea ar trebui să constituie principala metodă de apreciere a

muncii sale iar evaluarea rezultatelor sale reale, nu cele cosmetizate “din pix”, să fie

regulă generală;

Mijloc de ierarhizare - în urma evaluărilor, REALE, se va putea constitui şi o ierarhie

logică ce nu va putea fi contestată iar accesul la poziţiile de conducere să se facă după

această ierarhie, după nivelul de pregătire și de instrucţie al fiecăruia şi nu după

“moliciunea buzelor”;

Metodă de creştere a prestanței dar şi a încrederii publicului - probabil ar fi o metodă

mai eficientă decât împărţirea de pliante, realizarea de emisiuni de televiziune cu

statistici de eficiență sau prezentarea unor exerciţii demonstrative cu circari care

obligatoriu dejoacă un atentat terorist;

Metodă de creștere a eficienței - este evident că un lucrător bine pregătit este un

lucrător foarte eficient. Așa se poate explica de ce in alte țări același număr de

lucrători realizează un volum de muncă mult mai mare.

Aşa cum se prezintă situaţia în zilele noastre în structurile de poliţie, acestea sunt

conduse, DE FACTO, de un triumvirat inerţial: structura de logistică, structura de financiar şi

structura de resurse umane. Şefii acestui trident şchiop organizează şi conduc toate activităţile

din cadrul structurii, inclusiv pregătirea, după cum urmează: departamentul de resurse umane

stabileşte temele de pregătire (total anapoda, după cum se vede şi în capitolul referitor la

Pregătirea Poliţiştilor) şi numeşte instructorii foarte bine pregătiţi, şcolarizaţi pe YOUTUBE, cu

o vastă lipsă de experienţă în operativ. Structura de Logistică se asigură ca muniţia şi

infrastructura de pregătire să lipsească cu desăvârşire iar toate temele să fie efectuate “pe hârtie”.

Financiarul, logic, dirijează banii spre alte priorităţi.

Făcând un efort, aproape că reuşesc să- i înţeleg pe şefii respectivelor structuri. Neavând

pregătirea necesară, cei mai mulţi ajungând în cadrul structurii de poliţie ricoşând din alte medii,

prin “încadrare directă”, nu au un sistem de referinţă la care să se raporteze. Pur şi simplu nu

ştiu, nu cunosc şi nu- i interesează cum ar trebui să arate şi să se desfăşoare o pregătire conformă

cu realitatea şi normele în vigoare. Reperul lor, singurul de altfel, este coala A4 şi tonner- ul

pentru imprimantă. Dacă aceste lucruri există, restul nu mai contează şi pot trece în subsidiar.

Pentru un ochi neavizat, activitatea de pregătire în structurile poliţieneşti, se desfăşoară

conform Paradoxului lui Octavian Paler:

Deşi nu s- a alocat muniţie pentru executarea tragerilor de antrenament, poliţiştii, la

singura tragere de verificare, trag bine şi foarte bine (după cum se poate vedea şi în

documente);

Deşi se pot observa că există lucrători supraponderali şi amotrici, toţi îndeplinesc

baremele la verificările de pregătire fizică;

Deşi au fost concediaţi o mulţime de poliţişti şi alţii şi- au dat demisia iar logistica s- a

împuţinat, numărul de misiuni efectuate creşte anual, fără ca nicio persoană, lucrător,

să efectueze ore suplimentare.

Am trecut în revistă cele mai evidente sincope din cadrul sistemului, defecţiuni care se

cunosc foarte bine. Dacă ar fi să căutăm un vinovat, o persoană, o entitate asupra căreia să

aruncăm vinovăţia, variantele ar fi următoarele:

Mediul politic de la conducere - este cel mai facil şi evident vinovat. Dar la o analiză

mai atentă putem observa că, de fapt, politicienii din vârful structurilor nu au o

influenţă foarte mare asupra sistemului, pentru că nu aceştia dictează detaliile, ei

manageriind structura din punct de vedere strategic. De altfel, lor le trebuie cel puţin 6

luni pentru a înţelege şi a se obişnui cu particularităţile sistemului, în fapt, deciziile

acestora fiind luate exclusiv pe informaţiile furnizate de către “profesioniştii” din

sistem, informaţii care sunt, de cele mai multe ori, cosmetizate şi frumos ambalate. De

exemplu, o structură, la prezentarea unui bilanţ al activităţii, a prezentat, public,

următoarele date: în perioada la care facem referire s- au efectuat 735.016 misiuni,

în 145.286 localităţi, realizate de către 3.766.666 lucrători. Totuşi, în România sunt

13.832 de localităţi, inclusiv Bucureştiul, iar numărul lucrătorilor din respectiva

structură este de ordinul miilor. Am dat acest exemplu tocmai pentru a vedea calitatea

şi modul de prezentare a informaţiilor culese din sistem, modalitatea de transmitere, de

ambalare dar şi pentru a observa spaţiul de manevră limitat care i- a rămas mediului

politic;

Sindicatele - numeroase, divizate, slab reprezentate dar şi mai slab conduse, se

concentrează pe mediatizarea excesivă şi prin cereri exclusiv cu caracter financiar,

aceasta fiind singura modalitate de a atrage membri cotizanţi;

Corpul Naţional al Poliţiştilor - fiind o organizaţie profesională a poliţiştilor, aceasta ar

trebui să se preocupe mai mult de dezvoltarea profesiei şi să vegheze la respectarea

tuturor normelor în vigoare. După cum chiar Corpul declară pe site- ul propriu:

„Corpul Naţional al Poliţiştilor reprezintă forma de organizare pe criteriu

profesional, autonomă, apolitică, non profit, a poliţiştilor, este constituită şi îşi

exercită atribuţiile în scopul promovării intereselor profesionale, sociale, culturale şi

sportive ale membrilor săi.” iar Strategia dezvoltată pentru perioada 2013- 2016,

prevede o serie de obiective generale, o serie de principii frumos cosmetizate dar fără a

realiza ceva palpabil.

Teoretic, Corpul Naţional al Poliţiştilor, ar trebui să fie o instituţie profesională, cu rol de

sprijin dar şi de supraveghere a sistemului poliţienesc, astfel încât membrii săi să beneficieze de

promovarea şi protejarea intereselor profesionale. Pentru a veni în sprijinul poliţiştilor, în anul

2013, Corpul Naţional al Polițiștilor, a organizat o multitudine de cursuri, tocmai pentru a veni în

sprijinul membrilor săi şi pentru a- i ajuta să se dezvolte profesional. Cinci serii de cursanţi au

beneficiat de extraordinarele facilităţi şi s- au pregătit pentru munca de poliţişt, urmând unul din

cursurile de excepţie puse la dispoziţie:

1. inspector (referent) Resurse Umane

2. evaluator competențe profesionale

3. responsabil de mediu

Păstrând aceeaşi linie, a supremaţiei teoreticului asupra practicii, bănuiesc că şi în anii ce

vor urma, poliţiştii vor beneficia de aceste cursuri care îi vor ajuta extrem de mult în îndeplinirea

sarcinilor zilnice.

Lucrătorii din cadrul structurilor poliţieneşti - pentru că nu- şi fac cunoscute cererile şi

necesarul de pregătire, de infrastructură. Probabil este mult mai comod să te pregăteşti

teoretic, de la birou, să accepţi compromisurile impuse, sperând că “nu mi se va

întâmpla tocmai mie, că n- oi fi eu aşa de ghinionist”. Este mult mai uşor să bifezi, din

pix, executarea unei trageri decât să execuţi şedinţa în poligon, la - 10 grade Celsius

sau într- o zi toridă iar tot sistemul este mulţumit. Probabil multora li se pare exagerată

această preocupare pentru pregătirea continuă şi în cazul de faţă, pentru tragerea cu

armamentul. Exagerată pentru că sunt foarte mulţi hoţi de prins, dosare de rezolvat iar

această activitate conexă, de pregătire, păleşte în fata scopurilor şi obiectivelor forţelor

de poliţie. Este foarte posibil dar atunci ar trebui să renunţăm a ne compara cu

structurile similare din spaţiul Uniunii Europene, să încetăm a ne dori logistica Poliţiei

Germane, uniformele Carabinierilor Italieni, alura poliţiştilor din ţările nordice, sediile

cazărmilor de poliţie şi jandarmerie din Franţa, salariile poliţiştilor din Luxemburg şi

prestanța poliţiştilor vest europeni. Aceştia au toate acele elemente la care noi jinduim

atât de mult pentru că sunt pregătiţi (eficienţi), se pregătesc în continuare şi sunt la

curent cu tot ce este nou pentru a fi în pas cu vremea şi cu vremurile;

“Profesioniştii” din sistem - Gradualitatea folosirii forţei şi uzul de armă sunt

elemente de care lucrătorii din structurile de poliţie se lovesc zilnic, elemente pe care

“profesioniştii” din sistem le ignoră cu bună ştiinţă, decretând supremaţia teoreticului.

Lumea lor profund ireală, este o lume în care toţi poliţiştii sunt angrenaţi în “munca de

prevenire, cheia de boltă a muncii de poliţie”, toţi patrulează non- stop din când în

când, realizează pânde după fiecare copac, pentru a nu agasa vizual infractorii. Apoi,

la un semn sau la ordin, TOŢI, se transformă în luptători de intervenţie antiteroristă,

nucleară, bacteriologică, chimică, antiseismică, contra calamităţilor, sau orice alt tip.

Lupta nu poate dura însă mult pentru că infractorii au rămas puţini iar conform

statisticilor, infracţionalitatea a scăzut. La finalul zilei, când hoardele de făptuitori au

fost convinse să renunţe la activitatea infracţională, poliţiştii le înmânează acestora

numărul personal de telefon precum şi adresa din cartea de identitate pentru ca

infractorii sau făptuitorii să le adreseze eventualele reclamaţii. Evadând din lumea lor

de basm, “profesioniştii” apreciază că hibele din cadrul sistemului se datorează lipsei

fondurilor necesare. Poate fi adevărat dar trebuie să luăm în considerare că nu doar

banii sunt problema ci şi dimensionarea logisticii, a resurselor necesare. Pentru

mentenanţa sistemului (a personalului) ei alocă fonduri pentru direcţii bine calculate,

pentru variabile care se află sub control şi a căror existenţă ar arăta că sistemul

funcţionează extraordinar: materiale de birotică (coli şi tonner pentru imprimantă),

benzină pentru patrulare şi un număr cât mai mare de misiuni sau amenzi.

În încheiere, aş vrea să subliniez că nu doar structurile de poliţie întâmpină greutăţi în

privinţa dotării corespunzătoare, a pregătirii şi a unui management eficient. Cu excepţia

structurilor româneşti care colaborează strâns cu structuri din afara ţării (lucrători din cadrul

Serviciilor Speciale, ale Ministerului Apărării Naţionale dar şi ale Poliţiei de Frontieră), toate

celelalte structuri se luptă cu aceleaşi probleme. Nici chiar S.M.U.R.D- ul care beneficiază de o

vizibilitate extraordinară şi lucrează cu şi pentru cetăţeni, ceas de ceas, nu are toate elementele de

care ar avea nevoie iar cu ocazia accidentului aviatic din Apuseni din 2014, limitele şi sincopele

au fost evidente.

Dotarea și pregătirea superioară și cu caracter de excepție a celor trei structuri enumerate

mai sus se datorează partenerilor externi care au impus standarde stricte de calitate în ceea ce

priveşte dotarea (trebuie să fie compatibilă) şi pregătirea (similară cu pregătirea lucrătorilor din

alte ţări). Cine nu poate ţine pasul sau nu face faţă, poate rămâne acasă să dea cu var bordurile.

CAPITOLUL I

Nu port o armă pentru că sunt rău. Port o armă pentru că am trăit îndeajuns să văd răutatea

din lume.

Nu port o armă pentru că urăsc guvernul. Port o armă pentru că am înţeles limitele

guvernării.

Nu port o armă pentru că sunt supărat. Port o armă pentru ca să nu fiu nevoit, tot restul vieţii,

să mă urăsc că nu am fost îndeajuns de pregătit.

Nu port o armă pentru că vreau să împuşc pe cineva. Port o armă pentru că vreau să mor de

bătrâneţe în patul meu şi nu pe o stradă.

Nu port o armă pentru că asta mă face să mă simt bărbat. Port o armă pentru că bărbaţii ştiu

să- şi poarte de grijă şi să aibă grijă de cei pe care îi iubesc.

http://www.snubnose.info/wordpress/rkba/i- dont- carry- a- gun/

DEZAVANTAJE:

Greutatea armei orientată către ţintă, cu braţele întinse, duce la tensionarea musculaturii

umerilor. Pe măsură ce oboseala se instalează, trăgătorul tinde să se lase pe spate iar controlul

reculului poate fi pierdut.

Figura 1.1

Figura 1.2

POZIŢIA WEAVER (WEAVER STANCE)

DESCRIEREA POZIŢIEI:

Corpul este orientat către ţintă, cu pieptul tangenţial pe planul ţintei.

Tălpile sunt depărtate la lăţimea umerilor iar piciorul dominant este aşezat mai în spate.

Această poziţie este o poziţie propice interpelării sau abordării persoanelor suspecte pentru că

partea cu arma este situată departe de subiect.

Trenul superior este orientat tangenţial pe ţintă, cu umerii aşezaţi în acelaşi mod precum

tălpile, picioarele.

Arma este ţinută cu ambele mâini în tensiune isometrică, mâna dominantă, mâna

puternică împingând arma (pistolul) către înainte, în timp ce mâna opusă trage de armă către

înapoi, cu aceiaşi forţă. Forţele de direcţii opuse dar de putere egală, se anulează şi oferă o mare

stabilitate armei.

Mâna dominantă (mâna puternică) poate fi ţinută întinsă sau uşor îndoită.

Mâna slabă (mâna suport) este îndoită, cotul îndreptat către sol. Dacă cotul nu este

orientat către sol, se va instala rapid oboseala musculaturii pentru că arma nu se va sprijini pe

structura scheletica.

Încheietura mâinii dominante este blocată, fixată. (figura 1.3, figura 1.4)

AVANTAJE:

Poziţionarea mâinii suport sub armă asigură o rezistenţă crescută a trăgătorului în

această poziţie pentru că este folosită atât structura musculară cât şi structura

scheletică.

Controlul reculului este asigurat de către tensiunea isometrică. În consecinţă, această

poziţie nu necesită ca trunchiul să fie aplecat către înainte ca la poziţia ISOSCEL.

Totuşi orientarea corpului către înainte este naturală pentru că nu se poate executa

tragerea dintr- o poziţie ţeapănă, dreaptă, în special când tragerea se execută din

deplasare.

Coatele îndoite absorb din şocul reculului, ceea ce implică o acurateţe mai mare a

loviturilor.

DEZAVANTAJE:

Poziţia trunchiului, orientat lateral faţă de ţintă, de adversar, expune umărul

trăgătorului, zona coastelor şi implicit zona mai puţin protejată de către vesta

antiglonţ, a panourilor moi.

Permiţând mâinii suport, cotului, să se ridice când aplică tensiunea isometrică, aceasta

tinde să mişte arma spre stânga, ducând la afectarea acurateţei tragerii.

Menţinerea unei tensiuni isometrice constante, de aceeasi forţa, între mâna dominantă

şi mâna suport, devine dificilă, în special în momentele stresante.

Figura 1.3

Figura 1.4

În privinţa alegerii celei mai bune poziţii de tragere se consideră că pentru fiecare individ,

cea mai bună poziţie de tragere este aceea care oferă cea mai stabilă platformă şi care permite

plasarea unor lovituri eficace, permite controlul reculului, un echilibru şi o mobilitate crescute.

În funcţie de timpul alocat pregătirii, de structura operativă din care face parte trăgătorul

(judiciar, ordine publică, intervenţie), construcţia corporală, tipul de misiune desfăşurat,

trăgătorii (poliţiştii) pot alege între cele două poziţii de tragere. Poziţia ISOSCEL oferă cele mai

multe avantaje şi se adaptează cel mai rapid şi uşor tuturor condiţiilor enumerate mai sus.

Trebuie subliniat că, din punctul meu de vedere, poziţia ISOSCEL este o poziţie naturală, uşor de

adoptat, care permite deplasarea către toate direcţiile, deplasarea în fugă şi oprirea; această

poziţie poate fi folosită şi în cazul tragerilor după acoperire; facilitează schimbul rapid de

încărcătoare, tranziţia armei (trecerea de la pistol la arma de asalt şi invers).

În privinţa poziţiei WEAVER, este evident că manipularea armei se poate face la fel de

uşor ca şi în poziţia ISOSCEL dar adaptarea la celelalte condiţii, situaţii enumerate mai sus se

face mai greu. Diferenţa constă în faptul că poziţia ISOSCEL este foarte simplă şi că nu are

puncte mobile (zone frânte cum este zona coatelor atunci când sunt îndoite), braţele fiind drepte,

întinse, reculul amortizându- se în umeri. În general, specialiştii în domeniul armelor (specialiştii

din afara ţării), consideră ISOSCELUL o poziţie dură, fixă pentru partea superioară a corpului

(trunchiul) şi foarte mobilă, maleabilă, pentru partea inferioară (picioare). Dacă trunchiul şi

braţele se mişcă unitar (precum turela unui tanc), picioarele se pot deplasa uşor, pe orice direcţie.

Dacă genunchii sunt menţinuţi îndoiţi pe timpul deplasării, atunci braţele nu vor mai fi

influenţate (mişcate) pe timpul deplasării iar tragerea va avea o acurateţe crescută.

Probabil cel mai important detaliu ce trebuie subliniat la poziţia ISOSCEL este

SIMETRIA. Arma se ţine cu ambele mâini, pe LINIA MEDIANĂ A CORPULUI, palmele

completând simetric priză pe armă. Corpul trăgătorului este simetric, raportat la armă, braţele,

pistolul şi trunchiul descriind un triunghi perfect. (figura 1.5, figura 1.6)

De ce este importantă LINIA MEDIANĂ A CORPULUI ? Sociologii şi psihologii au

constatat că în relaţionarea între două persoane, acestea au tendinţa naturală, atunci când

interacţionează, să se aşeze față în faţă, exact pe linia mediană a corpului. În consecinţă, este de

ajuns ca trăgătorul, adoptând poziţia de tragere ISOSCEL, să se aşeze în fața şi pe mijlocul ţintei,

pentru ca loviturile trase să fie plasate în respectiva ţintă.

Figura 1.5

Figura 1.6

1.1.2. PRIZA PE ARMĂ

O priză corectă pe armă, pe crosa pistolului, îi asigură trăgătorului controlul

asupra armei, determină plasarea corectă a degetului pe trăgaci, impunându- i trăgătorului ca

direcţia imprimată trăgaciului să fie diametral opusă direcţiei glonţului, fără a influenţa astfel

tragerea.

PRIZA PE ARMĂ, IDEALĂ, CU O MÂNĂ, are următoarele caracteristici:

Crosa pistolului se aşează în podul palmei, între degetul mare şi arătător, astfel încât

manşonul pistolului să se situeze în prelungirea antebraţului.

Toate degetele, cu excepţia arătătorului, strâng crosa armei, ferm, constant, fiecare deget

aplicând o presiune constantă. Aparatele de ochire ale pistolului (cătarea şi înălţătorul),

încheietura mâinii şi ochiul trebuie să formeze 4 puncte coliniare. În funcţie de construcţia armei

şi a trăgătorului, este posibil totuşi ca încheietura mâinii să fie puţin întoarsă spre exterior pentru

a permite degetului arătător să apese pe trăgaci (în cazul persoanelor cu o mâna mică, a femeilor,

etc).

În situaţia majorităţii trăgătorilor a căror construcţie le permite apăsarea pe trăgaci fără a

strica coliniaritatea celor 4 puncte, simpla poziţionare a pistolului pe LINIA MEDIANĂ A

CORPULUI, va duce la o acurateţe mai mare a loviturilor. Dacă trăgătorul are probleme în

prinderea crosei pistolului sau apăsarea trăgaciului (are mâna prea mică), pe lângă amplasarea

armei pe linia mediană a corpului, este necesară şi alinierea aparatelor de ochire.

Degetul mare de la mâna dominantă trebuie ţinut pe corpul pistolului, paralel cu

manşonul, astfel încât să nu interfereze cu mişcarea acestuia către înapoi sau cu levierele

(pârghia de eliberare a manşonului, pârghia pentru tragere în sistem double action, acolo unde

există). În cazul pistoalelor fără leviere, fără pârghii, degetul mare poate sta pe crosa armei,

orientat către talpa crosei, a încărcătorului (către în jos).

Încheietura mâinii dominante este încordată, fixă pentru a putea împiedica mişcarea

necontrolată a armei şi ca energia de recul, şocul, să fie absorbit de întregul braţ şi, în special, de

umăr. (figurile 1.7 - 1.12)

Figura 1.7 Figura 1.8

Pentru o mai bună înţelegere a modului în care trebuie luată linia de ochire, trebuie să facem o

analiză interdisciplinară şi să dezvoltăm câteva cunoştinţe de anatomie, de psihologie şi de

geometrie. Toate aceste noţiuni vor ajuta la înţelegerea metodelor pentru realizarea ochirii în

situaţii extrem de stresante, în lupta cu arma dar şi în cazul unor trageri de precizie.

Figura 1.9

VEDEREA - ochiul uman, precum un aparat de fotografiat modern, nu poate focaliza

mai multe planuri concomitent. Dacă focalizează un obiect în plan apropiat, atunci obiectul

(obiectele) din planul îndepărtat va fi văzut blurat, în ceaţă. Astfel, dacă trăgătorul este atent la

ţintă, la ameninţare, focalizând asupra ei, atunci cătarea se va mişca, ducând la o tragere

imprecisă. În consecinţă, trăgătorul trebuie să se concentreze, să focalizeze asupra cătării, văzând

blurat ţinta şi ulterior să focalizeze, pe rând asupra planului foarte apropiat (asupra înălţătorului)

pentru a menţine alinierea aparatelor de ochire şi apoi asupra planului îndepărtat (ţinta) pentru a

observa rezultatele tragerii. (figura 1.22).

Figura 1.10

să repună pistolul pe ţintă, să alinieze aparatele de ochire, să mânuiască trăgaciul într- o

asemenea manieră încât să fie pregătit pentru trageri succesive.

O greşeală comună a trăgătorilor (nu doar a celor neexperimentaţi) constă în tendinţa de

a lăsa arma jos şi de a scoate degetul de pe trăgaci imediat ce a auzit zgomotul produs de glonţul

ce a părăsit ţeava, pentru a observa rezultatele pe ţintă. Făcând o paralelă pentru exemplificare,

putem compara situaţia trăgătorului cu cea a unui jucător de tenis care, după fiecare lovitura a

mingii, lasă racheta jos, se relaxează, schimbă poziţia picioarelor, se opreşte din alergare, nu se

mai plasează tactic în interiorul terenului de joc ci se opreşte pentru a vedea unde s- a dus mingea

în terenul adversarului. CONTINUITATEA şi CONSTANŢA în tragere, ca şi în sport,

presupune repetarea algoritmului operaţiunilor până când s- a ajuns la rezultatul dorit, anume,

ţinta a fost lovită de mai multe ori, a fost neutralizată. (figura 1.27 - 1.29).

Figura 1.27 Figura 1.28

Figura 1.11

1. comodatul, sponsorizarea, importul, exportul, transportul, tranzitul, transferul,

transbordarea, depozitarea, casarea şi distrugerea armelor de foc, a pieselor şi a

muniţiilor pentru acestea;

2. uz de armã - executarea tragerii cu o armã;

3. urmãrire - urmãrirea sistematicã a armelor de foc şi, atunci când este posibil, a

pieselor şi amuniţiei pentru acestea, de la fabricant pânã la cumpãrãtor, pentru a

sprijini autoritãţile competente în procesul de detectare, investigare şi analizare a

fabricãrii ilicite şi a traficului ilicit.

2.1.2. CATEGORII DE ARME ŞI MUNIŢII

1. arme şi muniţii interzise - armele şi muniţiile prevãzute în categoria A din anexã, a

cãror procurare, deţinere, port şi folosire sunt interzise persoanelor fizice şi juridice, cu

excepţia instituţiilor publice care au competenţe în domeniul apãrãrii, ordinii publice şi

securitãţii naţionale, a unitãţilor aflate în subordonarea sau coordonarea acestora,

înfiinţate prin acte normative, precum şi a companiilor naţionale şi societãţilor

comerciale constituite prin acte normative în vederea producerii acestui tip de

armament şi muniţie;

2. arme şi muniţii letale - arme şi muniţii prin a cãror utilizare se poate cauza moartea

ori rãnirea gravã a persoanelor şi care sunt prevãzute în categoria B din anexã;

3. arme şi muniţii neletale - armele şi muniţiile destinate pentru un scop utilitar sau

pentru agrement ori autoapãrare, confecţionate astfel încât, prin utilizarea lor, sã nu se

cauzeze moartea persoanelor; sunt asimilate acestei categorii şi armele vechi.

2.1.3. CLASIFICAREA ARMELOR DIN PUNCT DE VEDERE

AL DESTINAŢIEI

1. arme militare - arme destinate uzului militar;

2. arme de apãrare şi pazã - arme de foc scurte, recunoscute în condiţiile prevãzute de

lege, destinate sã asigure apãrarea vieţii, integritãţii şi libertãţii persoanelor fizice,

precum şi a bunurilor aparţinând persoanelor fizice sau juridice;

3. arme de autoapãrare - arme neletale scurte, special confecţionate pentru a împrãştia

gaze nocive, iritante, de neutralizare şi proiectile din cauciuc, în scop de autoapãrare;

4. arme de tir - arme destinate practicãrii tirului sportiv, recunoscute în condiţiile

prevãzute de lege;

5. arme de vânãtoare - arme destinate practicãrii vânãtorii, cu una sau mai multe ţevi,

care folosesc muniţie cu glonţ sau/şi cu alice, recunoscute în condiţiile prevãzute de

lege;

6. arme utilitare - arme destinate sã asigure desfãşurarea corespunzãtoare a unor

activitãţi din domeniile cinematografic, teatral, artistic, sportiv, cultural, industrial,

agricol, piscicol, medico- veterinar, al protecţiei mediului şi protecţiei împotriva

dãunãtorilor, precum şi desfãşurarea de cãtre societãţile specializate de pazã şi

protecţie a activitãţilor de pazã a obiectivelor, bunurilor, valorilor şi a transporturilor

de bunuri şi valori, respectiv a activitãţilor de protecţie a persoanelor;

arme şi dispozitive de agrement - arme şi dispozitive neletale, construite pe principii

asemãnãtoare armelor care nu folosesc muniţii, ce aruncã proiectile

7. nemetalice şi sunt destinate a fi folosite atât în scop recreativ, cât şi în cadrul

competiţiilor sportive; sunt incluse în aceastã categorie şi arcurile;

8. replici de arme tip airsoft - replici dupã arme şi dispozitive militare reale, la scarã

1/1, cu mecanism electric, mecanic sau pe bazã de gaz neiritant, construite pe principii

asemãnãtoare armelor, care nu folosesc muniţii, ce aruncã proiectile nemetalice;

9. dispozitive paintball - dispozitive neletale cu mecanism pe bazã de gaz sau mecanic,

care aruncã proiectile sferice nemetalice umplute cu vopsea;

10. arme de asomare - arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin

supunerea acestorala un şoc mecanic, în scopul sacrificãrii ulterioare;

11. arme cu destinaţie industrialã - arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui

scop industrial de uz civil şi care au aparenţa unei arme de foc automate;

12. arme cu tranchilizante - arme utilitare destinate imobilizãrii animalelor prin

injectarea de substanţe tranchilizante;

13. arme de panoplie - arme de foc devenite nefuncţionale ca urmare a dezactivãrii lor

sau datoritã gradului avansat de deteriorare, atestate de cãtre un armurier autorizat în

condiţiile legii;

14. arme de colecţie - armele destinate a fi piese de muzeu, precum şi armele, aflate sau

nu în stare de funcţionare, care constituie raritãţi sau care au valoare istoricã, artisticã,

ştiinţificã ori documentarã;

15. arme vechi - arme letale produse pânã în anul 1899 inclusiv sau reproduceri ale

acestora, destinate sã fie pãstrate în colecţii;

16. arme de recuzitã - arme special confecţionate, fabricate sau devenite inofensive ca

urmare amodificãrii lor de cãtre un armurier autorizat, necesare activitãţii instituţiilor

specializate în domeniul artistic.

2.1.4. CLASIFICAREA ARMELOR DIN PUNCT DE VEDERE

CONSTRUCTIV

1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune - arme care, pentru aruncarea

proiectilului, folosesc forţa de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub

presiune aflate într- o butelie recipient;

2. arme de foc scurte - arme de foc a cãror ţeavã nu depãşeşte 30 cm sau a cãror

lungime totalã nu depãşeşte 60 cm;

3. arme de foc lungi - arme de foc a cãror lungime a ţevii sau lungime totalã depãşesc

dimensiunile armelor de foc scurte;

4. arme de foc automate - arme de foc care, dupã fiecare cartuş tras, se reîncarcã

automat şi trag o serie de mai multe cartuşe prin apãsarea continuã pe trãgaci;

5. arme de foc semiautomate - arme de foc care, dupã fiecare cartuş tras, se reîncarcã

automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartuşe prin apãsarea continuã pe

trãgaci;

6. arme de foc cu repetiţie - arme de foc care, dupã fiecare foc tras, se reîncarcã

manual, prin introducerea pe ţeavã a unui cartuş preluat din încãrcãtor prin intermediul

unui mecanism;

7. arme de foc cu o singurã loviturã - armã de foc fãrã încãrcãtor, care este încãrcatã

dupã fiecare tragere prin introducerea manualã a cartuşului în camera de încãrcare sau

într- un lãcaş special prevãzut la intrarea în ţeavã;

8. arme albe cu lamã - armã care îndeplineşte urmãtoarele criterii:

a. lama este fie solidarã cu mânerul, fie echipatã cu un sistem ce îi permite sã facã

corp comun cu mânerul sãu;

b. are tãiş dublu pe toatã lungimea sa;

c. lungimea este mai mare de 15 cm;

d. lãţimea este mai mare sau egalã cu 0,4 cm;

e. are un mâner prevãzut cu gardã.

CLASIFICĂRI Armamentul modern cuprinde următoarele categorii: armament de infanterie; armament

de artilerie; armament de aviaţie; arma rachetă.

Armamentul de infanterie se clasifică astfel: după efectul la ţintă:

armament alb: de tăiere: baionetă, sabie, stilet etc.; de împungere: baioneta;

de lovire - diverse obiecte;

armament de foc: cu glonţ: pistoale, puşti, mitraliere; cu schije: grenade de

mână, lovituri pentru A.G.- 40 mm; cu efect cumulativ - lovitura P.G.- 7V.

Armamentul de foc se clasifică astfel:din punct de vedere al greutăţii:

greu - deservit de către un grup de militari (aruncătorul de 82 mm, etc);

uşor - deservit de către un singur militar (pistol, pm etc);

din punct de vedere tactic:

individual: pistol, pistol- mitralieră, carabină;

de grupă: puşca mitralieră, puşca semiautomată cu lunetă, A.G.- 7;

de companie: mitraliera;de bord: mitraliera de pe T.A.B., tun, rachetă.-

din punct de vedere al principiului de funcţionare:

cu repetiţie - la care reîncărcarea se face de trăgător după fiecare cartuş tras -

puşca 5,6 mm;

semiautomat - la care reîncărcarea se face fie pe principiul folosirii energiei

gazelor, fie prin folosirea energiei de recul şi cu care se poate executa numai foc

lovitură cu lovitură - pistol, puşca semiautomată cu lunetă;

automat - la care reîncărcarea se face fie pe principiul folosirii energiei gazelor,

fie prin folosirea energiei de recul şi cu care se poate executa focul în serii şi

continuu - pistol- mitralieră, puşca- mitralieră,mitraliera;

reactiv - A.G.- 7.

din punct de vedere al destinaţiei:

pentru luptă - armamentul şi aparatura existente în înzestrare în vederea ducerii

acţiunilor de luptă;

pentru instrucţie - destinate în mod suplimentar a fi folosite în procesul de

instrucţie în scopul economisirii muniţiei şi resurselor;

pentru învăţământ - cunoaşterea principiilor de construcţie şi funcţionare, executarea

antrenamentelor la pregătirea de specialitate -

Figura 2.18

În general, glonţul tip FMJ (cu miez de oţel), are vârful rotunjit (Round Nose), tocmai

pentru a se încărca uşor şi pentru a evita incidentele de tragere. Din cauza Energiei cinetice

relativ reduse, eficacitatea pistolului este limitată şi tocmai de aceea s- au făcut foarte multe

încercări de creare a unor tipuri de muniţie (60 de tipuri de calibrul 9 x 19mm).

În încercarea de a găsi cea mai potrivită formula, cel mai eficient glonţ, s- a mers pe mai

multe direcţii:

1. Crearea unor gloanţe deformabile sau ţip FMJ, HP care să se deformeze în medii

relativ moi (ţesuturi):

MEN QD P.E.P;

RUAG Action 4 (figura 2.19a);

Federal Hydra Shok;

Remington’s Golden Sabre (figura 2.20a).

Figura 2.19

Cartuşe şi gloanţe calibrul 9 mm Luger pentru pistol: a. RUAG Action 4;

b. Federal Hydra- Shok;c. SFM THV;

d. Triplex (trei gloanţe separate) rândul de jos - secţiunea transversală.

2. Maximizarea efectului împotriva mijloacelor blindate, realizându- se gloanţe din

oţeluri speciale, cu viteze iniţiale mari, ajungând până la 600 m/sec.:

THV , de origine franceză, Tres Haute Vitesse, fig 2.19c;

KTW, de provenienţă americană;

Alpha, de origine engleză, muniţie ghidată pe sabot.

3. Crearea de muniţie frangibila, muniţie Triplex fig 2.19d (care se fragmentează în 3

părţi), muniţie trasoare şi explozibilă (Glaser Safety Slug)

Figura 2.20

Cartuşe şi gloanţe calibrul 45 Auto: a. Golden Saber (SJHP);

b. KTW (brass, îmbrăcat cu teflon).

Toate aceste cartuşe se pot găsi şi în alte calibre, de exemplu, 9 mm Luger.

4. Crearea unor muniţii pentru antrenament:

DNAG PT (plastic training). Glonţul acestui cartuş are o viteză iniţială de aproximativ

950 m/sec dar scade vertiginos apoi, ajungând la aproximativ 250 m/sec după doar 20

m.

5. Crearea unei muniţii pentru CQS, tragere pe distanţe scurte, pe distanţe tactice.

Muniţia aceasta are caracteristici balistice asemănătoare cu muniţia tip FMJ dar doar pe distanţe

scurte. Materialele folosite la crearea acestor gloanţe sunt pulberi metalice comprimate sau

materiale plastice care se fragmentează în momentul în care ating suprafeţe dure, prevenindu- se

astfel ricoșeele.

MUNIŢIA PENTRU REVOLVER

Muniţia pentru revolver diferă semnificativ de muniţia pentru pistolul automat. Aproape

toate tipurile de muniţie pentru revolver sunt tip RIMFIRE, cu tubul ceva mai lung, pentru că se

aşează mai bine în cilindrul revolverului şi pentru a se extrage mai repede. Lungimea superioară

a tubului este şi o consecinţă a existenţei spaţiului liber între ţeavă şi cilindrul revolverului, fiind

necesar un volum de gaze mult mai mare pentru funcţionare.

Figura 2.21

Muniţie pentru revolver: a. 32 S & W Long, Wadcutter (WC);

b. 38 Special LRN; c. 44 Rem. Mag. SJHP.

TEHNICI DE FOLOSIRE SIMULTANĂ A ARMEI ŞI LANTERNEI - tehnicile care sunt

folosite simultan o lanternă (activată manual sau montată pe armă) şi o armă (pistol sau armă cu

ţeava lungă).

1. F.B.I. - lanterna este ţinută în pronaţie sau în supinaţie (precum sabia sau băţul de

ski), cu braţul întins în sus, în diagonală, raza de lumină fiind îndreptată înaintea corpului pentru

a se evita luminarea sau aşezarea în penumbră. Arma este ţinută într- o poziţie confortabilă, după

cum doreşte trăgătorul. (figura 2.55)

AVANTAJE:

Este susceptibilă a fi utilizată indiferent de lanternă (mare sau mică) şi indiferent de

locul de poziţionare a comutatorului de pornire- oprire;

Reculul armei nu influenţează raza de lumină;

Riscul de apariţie al contracţiilor involuntare este scăzut (nu apasă involuntar pe

butonul lanternei, după ce a tras cu arma);

Aparatele de ochire pot fi amplasate în penumbra lanternei, facilitând luarea liniei de

ochire;

Mişcarea lanternei nu influenţează direcţia armei;

Corpul persoanei care trage este expus foarte puţin pe timpul căutării (scotocirii,

cercetării) zonelor întunecate;

Facilitează deplasarea rapidă;

Poate fi folosită pe ambele părţi.

DEZAVANTAJE:

Tragerea se va executa cu o singură mână, fiind dificilă păstrarea liniei de ochire, cu

influenţă directă asupra acurateţii;

Oboseala se instalează rapid, în special dacă lanterna este grea;

Este dificil de utilizat în cazul rănirii respectivei persoane (persoanei care trage);

Concentrarea razei de lumină pe ţintă în acelaşi timp cu luarea liniei de ochire,

presupune un antrenament îndelungat.

Figura 2.55

stringentă de a proteja poliţiştii de proiectilele trase din armele de foc. Odată cu dezvoltarea

noilor tehnologii, vesta antiglonţ s- a dovedit eficientă şi în protejarea poliţiştilor în cazul unor

accidente rutiere. Experţii în medicină au concluzionat că vesta diminuează considerabil rănile

provocate chiar şi în situaţia în care maşina condusă are air bag- uri iar poliţistul poartă centura

de siguranţă. Vesta previne astfel, în cazul unui impact ca centura de siguranţă să se tensioneze

pe diagonala pieptului sau ca volanul să- i intre în coaste. Aceeaşi constatare au făcut şi în

situaţia poliţiştilor care îşi desfăşoară activitatea pe motociclete precum şi în situaţia unor atacuri

cu diferite obiecte contondente (bâte, răngi,etc).

CONSTRUIREA VESTEI ANTI GLONŢ. PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE.

În momentul în care un proiectil, un glonţ, loveşte vesta antiglonţ, acesta este prins într- o

reţea de fibre foarte subţiri şi foarte rezistente, având structura unei pânze de păianjen. Fibrele

absorb şi dispersează energia de impact transmisă de glonţ vestei, ceea ce duce la deformarea

proiectilului, luând o formă de ciupercă. După deformarea glonţului, energia rămasă este preluată

şi disipată de straturile succesive de material rezistent balistic (şi de corpul uman, dacă este

cazul), până când proiectilul se opreşte.

Datorită structurii fibrelor, în oprirea glonţului intervine o suprafaţă mai mare din

materialul vestei iar disiparea energiei proiectilului se face pe acea suprafaţă. Din acest motiv,

contuziile provocate de glonţul oprit în vesta se întind pe o suprafaţă mult mai mare decât

calibrul proiectilului.

Figura 2.76

Figura 2.77

Vestele antiglonţ care se poartă mascat, ascuns, oferă o protecţie balistică relativ scăzută,

în special împotriva gloanţelor ce au o energie scăzută spre medie. Vestele destinate protejării

împotriva gloanţelor cu o energie cinetică ridicată (armele de asalt) sunt construite din materiale

semirigide sau rigide realizate din metal, plastic sau ceramică. (figura 2.77). Datorită greutăţii

superioare şi rigidităţii crescute, acest tip de vestă nu este destinat pentru forţele regulate de

poliţie ci pentru structuri ce desfăşoară acţiuni tactice, fiind purtate pentru perioade scurte de

timp, atunci când nivelul de pericol este crescut. În general, vestele antiglonţ ce se poartă ascuns

(cu un nivel de protecţie relativ scăzut) sunt construite, realizate dintr- o succesiune de straturi de

material balistic sau material antitraumă (materiale rezistente la tăiere sau împungere),

asamblate într- un “panou de

CAPITOLUL 3

Iată crezul meu! Nu există arme bune, nu există arme rele. O armă în mâinile unui om rău,

reprezintă un lucru rău. Orice armă în mâinile unui om bun, nu reprezintă nicio ameninţare

pentru nimeni, cu excepţia oamenilor răi.

Charlton Heston

3.1. FOLOSIREA GRADUALĂ A FORŢEI

Orice decizie luată pentru folosirea forţei letale, trebuie precedată de o analiză detaliată a

circumstanţelor în care se află poliţistul sau persoana care se apără. Există foarte multe detalii de

care trebuie ţinut cont în momentele premergătoare folosirii forţei şi se pot enumera câteva dintre

ele:

1. Poate subiectul care nu ascultă ori nu execută indicaţiile sau somaţiile poliţistului (ori

ale persoanei care se apără), să le îndeplinească? Are posibilitatea să facă lucrul

acesta?

2. Poliţistul are posibilitatea să se retragă sau să se folosească de teren, să folosească o

acoperire ori poate folosi forţa fizică, aflându- se în poziţie de contact ori în apropierea

subiectului?

3. Acţiunea poliţistului sau tactica aleasă de acesta vor duce la escaladarea conflictului,

trecând rapid la necesitatea de a folosi forţa letală pentru a se apăra?

4. Folosirea forţei va avea rezultatul scontat şi va duce la oprirea acţiunii subiectului?

5. Care este vârsta, sexul, experienţa, starea fizică şi statura poliţistului în comparaţie cu

subiectul?

6. Care este numărul poliţiştilor implicaţi în comparaţie cu numărul subiecţilor?

7. Care sunt detaliile mediului înconjurător (noapte, zi, zăpadă, gheaţă, ploaie, etc) în

zona adiacentă?

8. Ce posibile arme se află în apropiere şi la îndemâna subiectului?

9. Care este distanţa dintre subiect şi poliţist?

10. Care sunt antecedentele subiectului (dacă se cunosc)?

11. Care este gradul de periculozitate a faptei/infracţiunii care a dus la confruntarea dintre

subiect şi poliţist?

12. Subiectul încearcă să evadeze, să fugă de sub escortă sau să atace alte persoane?

13. Care este rezultatul urmărit de poliţist în urma folosirii forţei?

14. Sunt prezente terţe persoane, persoane civile, în zonă adiacentă confruntării?

PIRAMIDA PERICOLULUI

1. CAPACITATEA

2. OPORTUNITATEA

3. INTENŢIA

În coroborare cu totalitatea circumstanţelor prezentate anterior, pentru folosirea forţei,

atacul sau atacatorul, trebuie să îndeplinească şi alte trei condiţii, grupate într- o structură,

denumită de către alte sisteme de drept, Piramida Pericolului. Este obligatoriu că atacul respectiv

atacatorul să îndeplinească cumulativ cele trei condiţii pentru că altfel, poliţiştii precum şi

persoanele care se apăra împotriva unui atac, nu ar acţiona în limitele legii. De fapt, aceste

condiţii constituie o altă variantă de prezentare a condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească

ATACUL, în situaţia Legitimei Apărări, prevăzută de Codul Penal.

1. CAPACITATEA - abilitatea, capacitatea subiectului de a materializa ameninţările pe

care le face. De exemplu, un subiect cu o armă în mână are capacitatea, abilitatea de a pune în

pericol viaţa sau integritatea corporală a poliţistului sau a persoanei care se apără. În schimb, un

subiect care ameninţă cu o armă albă sau cu forţa fizică dar are probleme locomotorii, este

evident că nu poate materializa ameninţările.

Capacitatea, abilitatea subiectului de a materializa ameninţarea trebuie privită strict logic,

din punctul de vedere al celui care se apără.

2. OPORTUNITATEA - arată faptul că pericolul este perceput de către poliţist sau de

către persoana care se apară ca IMINENT dar nu neapărat INSTANTANEU. Astfel, un subiect

care ameninţă că va ataca mâine ori mai târziu sau care ameninţă cu o armă albă ori aruncă cu

pietre de la o distanţă considerabilă, nu constituie un pericol iminent şi nu constituie un motiv de

folosire a forţei letale.

3. INTENŢIA - poate fi definită ca iniţiativa subiectului de a materializa, de a iniţializa o

activitate care să pună în pericol viaţa sau integritatea corporală.

CONDIŢIILE APĂRĂRII. Folosirea forţei letale, în caz de legitimă apărare, obligă pe

poliţist sau persoana care se apără, la respectarea următoarelor condiţii:

1. NECESITATEA

2. CONCLUZIA LOGICĂ

3. IMINENTĂ

4. PUNE ÎN PERICOL GRAV PERSOANA CELUI ATACAT, DREPTURILE

ACESTUIA ORI UN INTERES OBŞTESC

1. NECESITATEA - presupune că nu există o altă alternativă raţională, logică pe care,

poliţistul ori persoana care se apără, să o adopte pentru a înlătura pericolul care ameninţă viaţa

sau integritatea, neexistând altă alternativă decât folosirea forţei letale a armamentului cu riscul

asumat de a răni sau omorî o persoană.

2. CONCLUZIA LOGICĂ - concluzia probabilă sau logică care rezultă din totalitatea

circumstanţelor, incluzând aici interferențele şi starea psihică în care se află poliţistul (ori

persoana care se apăra) care se vede obligat să folosească forţa letală. Această CONCLUZIE

LOGICĂ trebuie privită şi analizată din perspectiva poliţistului şi a timpului scurt pe care acesta

îl are la dispoziţie pentru a lua o decizie.

3. IMINENȚA - Atacul va fi considerat iminent numai în cazul în care din împrejurările

de fapt se poate deduce pericolul la care se găseşte expus cel împotriva căruia se declanşează

atacul, fiindcă numai în acest fel se poate realiza proporţionalitatea dintre apărare şi gravitatea

pericolului. Aşadar, la caracterizarea atacului ca fiind iminent trebuie să se ţină seama de natura

şi împrejurările în care acesta are loc, reunite cu posibilităţile existente de apărare împotriva

atacului.

4. PUNE ÎN PERICOL GRAV PERSOANA CELUI ATACAT, DREPTURILE

ACESTUIA ORI UN INTERES OBŞTESC - În ceea ce priveşte sfera valorilor sociale care fac

obiectul atacului şi care pot fi, în consecinţă, apărate, aceasta nu este limitată la persoana celui

care se apără ori la o altă persoană, ci se extinde şi la drepturile acestora şi la interesul general.

Astfel, pot fi apărate şi valori ca siguranţa statului, bunurile aparţinând proprietăţii publice sau

orice alt interes important al colectivităţii. Valorile menţionate pot fi apărate de orice persoană

prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală

Poliţiştii pot face uz de forţă pentru:

Autoapărare;

Apărarea altei persoane;

1. TACTICI CU MÂNA LIBERĂ (CONDUCERI LA SOL);

2. ÎNCĂTUŞAREA;

3. FOLOSIREA ARMELOR DE IMPACT;

4. ȘTRANGULĂRI (nivelul 1);

5. FOLOSIREA CÂINILOR DE SERVICIU (cu botniţă);

6. BLOCAJUL DIN DEPLASARE;

7. BLOCAJUL RUTIER (STATIC).

2. NIVELUL 2 - INTERMEDIAR. Acest nivel de apărare este considerat necesar pentru

a controla un subiect/suspect care opune o REZISTENŢĂ AGRESIVĂ, care este puţin probabil

să cauzeze moartea şi este lipsită de intenţia de o produce. Acest nivel include următoarele

tactici:

1. TACTICI CU MÂNA LIBERĂ (conduceri la sol, lovituri cu mâinile şi picioarele);

2. FOLOSIREA ARMELOR DE IMPACT (lovituri);

3. ȘTRANGULĂRI (nivelul 2 şi 3);

4. FOLOSIREA SPRAYULUI IRITANT- LACRIMOGEN;

5. FOLOSIREA APARATELOR CU ŞOCURI ELECTRICE;

6. FOLOSIREA MUNIŢIEI LESS LETHAL (bean bag, distanţă mai mare de 2 metri);

7. FOLOSIREA CÂINILOR DE SERVICIU (fără botniţă);

8. RAMAREA- OPRIREA FORŢATĂ A UNUI AUTOVEHICUL (la viteze mai mici de

60 km/h);

3. NIVELUL 3 - LETAL. Folosirea forţei letale reprezintă folosirea acelui nivel de forţă

pe care poliţistul/agentul de securitate îl consideră necesar pentru a îndepărta un atac care pune

în pericol grav viaţa ori integritatea corporală. Forţa letală nu implică doar folosirea armei de foc

şi poate fi o consecinţă a aplicării altui nivel de apărare. Acest nivel include următoarele tactici:

1. FOLOSIREA ARMELOR DE IMPACT (lovituri la cap, gât, coloană, etc);

2. FOLOSIREA MUNIŢIEI LESS LETHAL în distanţe foarte scurte, sub 2 metri;

3. RAMAREA- OPRIREA FORŢATĂ A UNUI AUTOVEHICUL (la viteze mai mari de

60 km/h);

4. FOLOSIREA ARMEI DE FOC.

POZIŢIONAREA ŞI VERBALIZAREA

Prezenţa poliţistului, modul în care se prezintă în fața subiectului/suspectului, cum se

comportă, aşezarea lui în teren în funcţie de situaţie, constituie primul nivel de folosire a forţei.

Starea lui fizică, pregătirea sportivă, forma fizică în care se află, îl pot determina pe

subiect/suspect să- şi schimbe comportamentul, să adopte altă variantă, de conformare cu

indicaţiile poliţistului, considerând că are puţine şanse de reuşită.

Pentru mulţi poliţişti, VERBALIZAREA, somarea, lansarea comenzilor verbale către

subiect/suspect, constituie o sarcină dificilă datorită faptului că în şcolile militare de profil nu se

exersează acest concept iar majoritatea persoanelor (nu doar a poliţiştilor) nu poate să acţioneze

concomitent cu executarea somaţiilor.

Verbalizarea nu este un concept nou, în S.U.A acest domeniu începând să se dezvolte din

1982. Din această perioadă, poliţiştii americani au fost învăţaţi să- şi dezvolte

poliţiştilor/agenţilor de securitate, prin autocontaminare, aceştia experimentând pe propria piele

efectele şi durata imobilizării. Se poate întâmpla ca în mijlocul acţiunii, poliţiştii sau agenţii de

securitate să intre în contact cu respectiva substanţă iar aceştia trebuie să fie pregătiţi, să ştie cum

să reacţioneze în asemenea situaţie.

ŞTRANGULAREA

Reprezintă o tehnică de control al unui subiect/suspect şi presupune compresia arterelor

carotide aflate pe părţile laterale ale gâtului, provocându- i o stare de inconştiență datorată lipsei

de oxigen. Este o tactică defensivă prin intermediul căreia se stopează rapid şi în siguranţă,

REZISTENŢA ACTIVĂ sau REZISTENTA AGRESIVĂ şi nu se va aplica unui subiect/suspect

care a fost expus unor substanţe iritant- lacrimogene şi are dificultăţi în respiraţie.

Nicio persoană (poliţist sau agent de securitate), nu va folosi ștrangularea ca metodă de

control sau imobilizare, fără a urma un curs autorizat, recunoscut de către Ministerul Educaţiei şi

de Ministerul Administraţiei şi Internelor, cu o durată de minim 12 ore şi cursuri anuale de

recalificare de minim 4 ore/an.

NIVELUL 1 - PRIMAR - aplicarea unei presiuni minime;

NIVELUL 2 - INTERMEDIAR - aplicarea unei presiuni medii, ceea ce poate duce la o

stare de inconştienţă;

NIVELUL 3 - LETAL - aplicarea unei presiuni maxime, ceea ce poate duce la moartea

subiectului/suspectului prin asfixie mecanică sau producerea unor leziuni permanente creierului.

Se poziţionează mâna, cotul, în jurul

gâtului adversarului, în aşa fel încât să

se creeze un spaţiu de siguranţă (un

buzunar sub forma literei V) care să

protejeze traheea. Se strânge braţul şi

antebraţul, aplicându- se presiune pe

arterele carotide, reducând în felul

acesta fluxul sangvin către creier,

cauzând, după aproximativ 15

secunde, leşinul sau starea de

inconştienţă. Majoritatea persoanelor

îşi revin după aproximativ 30 de

secunde după ce presiunea pe artere s-

a oprit.

Figura 3.8

Sursafoto:

davidstroudlasvegasreviewjournal.

Fapta săvârşită în apărare trebuie să prezinte o gravitate mai mică sau aproximativ egală cu cea a

atacului. Desigur că nu este vorba aici de un calcul matematic, ci de o apreciere globală, aşa cum

se putea ea realiza în condiţiile atacului.

Examenul de proporţionalitate trebuie să pornească de la urmările celor două acţiuni,

adică urmarea pe care cel mai probabil ar fi produs- o atacul şi urmarea produsă în urma apărării.

Trebuie însă avute în vedere şi valorile sociale în conflict, mijloacele utilizate în atac şi apărare,

raportul de forţe dintre agresor şi victimă precum şi toate circumstanţele în care să desfăşurat

atacul.

Plecându- se de la evaluarea a ceea ce ar fi putut obiectiv surveni în cazul în care atacul

iminent sau declanşat n- ar fi fost înlăturat, se cere o corespondenţă, o echivalenţă între urmările

ripostei violente a celui atacat în raport cu prejudiciul ce l- ar fi putut suferi dacă ar fi rămas

inactiv1. Din acest punct de vedere, nu se află în legitimă apărare acela care pentru a împiedica

un furt de buzunare va ucide pe agresor şi nici acela care pentru a se apăra împotriva unei simple

loviri va riposta prin suprimarea vieţii agresorului, întrucât nu s- ar putea susţine că fapta comisă

în apărare ar fi legitimată de gravitatea pericolului (disproporţia între valoarea socială vizată de

acţiunea agresivă şi prejudiciul cauzat de reacţia celui atacat fiind vădită).

În stabilirea proporţiei dintre atac şi apărare trebuie să se ia în considerare şi împrejurările

în care s- a produs atacul, deoarece unele dintre acestea pot să sporească gravitatea pericolului,

ceea ce justifică o apărare mai intensă, cu mijloace mai energice din partea celui atacat.

Asemenea împrejurări pot fi un atac în timpul nopţii, după ameninţări anterioare, starea de beţie

a agresorului sau starea de boală a celui atacat, existenţa mai multor agresori, locul izolat (câmp

deschis, stradă pustie) unde se produce atacul etc.

Într- o speţă soluţionată în practica judiciară s- a reţinut că “victima venind beat acasă, în

miezul nopţii, trezeşte din somn pe fiica să pentru a- i cere banii pe care îi luase aceasta ca

salariu. Inculpata (soţia victimei) i- a luat apărarea fetei, iar victima, ca răspuns, a început s- o

bată până când inculpata a pus mâna pe o oală cu sodă caustică şi a aruncat conţinutul ei în

obrazul victimei. Tribunalul a motivat soluţia de achitare ţinând seama atât de împrejurarea că

victima era de o constituţie robustă, iar inculpata era plăpândă şi însărcinată în luna a cincea,

cât şi de împrejurarea că la beţie forţa creşte până la bestialitate, ceea ce conduce la concluzia

că, în condiţiile date, aceasta din urmă nu putea să riposteze suficient numai cu mijloacele sale

pentru a se apăra pe ea şi copilul său”2.

Evaluarea proporţiei dintre agresiune şi apărare nu trebuie să se facă după criterii rigide

(matematice), întrucât împotriva făptuitorului s- a declanşat o acţiune neaşteptată care nu i- a mai

dat timpul necesar pentru a se pregăti să exercite o apărare corespunzătoare atacului, nu a putut

cântări cu calm măsura în care fapta săvârşită de el în apărare este suficientă pentru a înlătura

pericolul grav produs de agresiune. De aceea, proporţionalitatea apărării urmează a se analiza în

raport cu gravitatea pericolului la care este expusă o persoană, cu împrejurările concrete ale

cauzei în care intră ca factor determinant şi posibilitatea reală a celui atacat de a înfrunta atacul.

Nu se cere, de asemenea, să existe o echivalenţă strictă a mijloacelor de apărare folosite

în raport cu cele ale agresorului, în sensul că armele utilizate de cel atacat trebuie să

1 V.A.Ionescu, op.cit., p.107.

2 Trib. Ilfov, sent. pen. nr. 132/1948, citată de I.Dobrinescu , în „Despre condiţiile atacului şi apărării în materie de

legitimă apărare”, J.N.nr.4, 1957, p.645.

nu se află în stare de necesitate atunci când provoacă moartea unei persoane pentru a putea să

coboare el pe scara de incendiu spre a se salva.

Efectele stării de necesitate

La fel ca şi în cazul legitimei apărări, în ipoteza stării de necesitate suntem în prezenţa

unei cauze justificative, care înlătură deci orice posibilitate de aplicare a unei sancţiuni sau a altei

măsuri cu caracter penal. Cu toate acestea, există o diferenţă importantă faţă de legitima apărare,

în planul răspunderii civile. În cazul legitimei apărări prejudiciul era produs în dauna

atacatorului, adică a celui care a comis o faptă nejustificată. În situaţia stării de necesitate,

prejudiciul se produce de cele mai multe ori în dauna unui terţ care nu are nimic comun cu

pericolul creat. De aceea şi soluţia trebuie să fie diferită. Aşa cum arătam deja, în cazul faptei

comise în stare de necesitate persoana care a efectuat acţiunea de salvare a bunului propriu este

ţinută să îl despăgubească pe terţ pentru prejudiciul suferit de acesta în urma acţiunii de salvare.

În ipoteza în care acţiunea de salvare a fost efectuată de un terţ, cel în favoarea căruia s- a

intervenit va trebui să îl despăgubească pe cel care a suferit prejudiciul, salvatorul neintrând în

vreun raport de drept civil cu acesta din urmă.

Legea nr. 17/1996.

Art.46. - Prin uz de armă, în sensul prezentei legi, se înţelege executarea tragerii cu

arma de foc asupra persoanelor sau bunurilor.

Art.47. - Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă, pentru

îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau a misiunilor militare, în următoarele situaţii:

A) împotriva acelora care atacă militarii aflaţi în serviciul de gardă, pază, escortă,

protecţie, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept, precum şi împotriva celor care,

prin actul săvârşit, prin surprindere, pun în pericol obiectivul păzit;

B) împotriva acelora care atacă persoanele învestite cu exerciţiul autorităţii publice

sau cărora, potrivit legii, li se asigură protecţie;

C) împotriva persoanelor care încearcă să pătrundă ori să iasă în mod ilegal în sau din

unităţile, subunităţile militare ori din perimetrele sau zonele păzite - vizibil delimitate

- stabilite prin consemn;

D) pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârşirea unor infracţiuni, încearcă să

fugă;

E) împotriva oricărui mijloc de transport folosit de persoanele prevăzute la lit. b) şi c),

precum şi împotriva conducătorilor acestora care refuză să oprească la semnalele

regulamentare ale organelor abilitate, existând indicii temeinice că au săvârşit o

infracţiune ori că este iminentă săvârşirea unei infracţiuni;

F) pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care sunt probe ori

indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează ori încearcă să

riposteze cu arma ori cu alte obiecte care pot pune în pericol viaţa ori integritatea

corporală a persoanei;

G) pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de

deţinere;

H) împotriva grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă să

pătrundă fără drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice;

I) împotriva celor care atacă sau împiedică militarii să execute misiuni de luptă;

J) în executarea intervenţiei antiteroriste asupra obiectivelor atacate sau capturate de

terorişti, în scopul reţinerii sau anihilării acestora, eliberării

Locală, o instituţie relativ nouă care se bucura de sprijinul administraţie locale, de fonduri

consistente dar de management şi personal slab calitativ, nu a reuşit să emane norme proprii,

mulţumindu- se să copieze normele Poliţiei Naţionale. Nu intrăm în detaliile motivelor care i- au

determinat să adopte această politică, dar probabil lipsa unei legi clare de organizare şi

funcţionare precum şi calitatea foarte slabă a personalului propriu, îi determină să stea la umbra

unei instituţii puternice şi cu tradiţie. În continuare, când se va face referire la procedurile şi

metodele de lucru ale Poliţiei Naţionale, se va lua în considerare că normele Poliţiei Locale sunt

identice. Sunt copiate.

Ultima fază, etapă, a gradualităţii folosirii forţei, constă în utilizarea armamentului. În

PRO- PS/POP 13, procedura privitoare la uzul de armă, se dezvoltă la un nivel mai detaliat

prevedrile articolelor nr. 46- 52 din Legea17/1996 privitor la uzul de armă. Nivelul detaliat la

care s- a ajuns, ne convinge că persoanele care au creat, au emanat aceste norme sunt poliţişti

care nu au nicio legătură cu munca în structurile operative (pe stradă), probabil excelenţi

teoreticieni, dărâmaţi inevitabil de practică. Pentru demonstrarea celor spuse mai sus, analizăm

următoarele prevederi:

1. “se poate face uz de armă atunci când se îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

Dacă este absolut necesar;

Dacă folosirea altor mijloace de împiedicare sau constrângere nu este posibilă ori nu

a dat rezultate”.

Definirea termenului “absolut necesar” este evitată, lăsând la latitudinea hazardului

aprecierea caracterului absolut al necesitaţii de a face uz de armă. La o analiză mai documentată

se poate observa că această expresie a fost copiată din prevederile articolului 36 din Decretul

367/1971 privind regimul armelor, muniţiilor şi materiilor explozive, Decret abrogat.” ART.36.

Persoanele care sunt dotate cu arme de foc pot face uz de armă, pentru îndeplinirea sarcinilor

de serviciu sau a misiunilor militare, numai dacă este absolut necesar şi dacă folosirea altor

mijloace de împiedicare sau de constrângere nu este posibilă, [..]”. Probabil acum 40 de ani

când pentru prima dată Poliţia a fost obligată să- şi facă normele interne, juriştii de atunci (care

probabil sunt juriştii de acum) au preluat termenul din cadrul Decretului şi l- au inserat în cadrul

procedurii. Deşi au trecut aproape 50 de ani de la abrogarea respectivei norme, nimeni nu a mai

catadicsit să revadă procedurile. E normal, pentru că sunt de actualitate, având doar o jumătate de

secol vechime.

În cazul în care ulterior, după uzul de armă, la confortul unui birou şi a unui fotoliu de

piele, se “demonstrează” că în situaţia respectivă necesitatea era relativă şi nu absolută, atunci

poliţistul este pasibil de sancţiune. Caracterul absolut sau relativ al necesitaţii pe care “altcineva”

îl poate aprecia ulterior şi nu în mijlocul acţiunii, este uşor de stabilit iar aceeaşi persoană poate

demonstra că în cazul unui incendiu, pompierii au folosit prea multă apă, fiind absolut necesară

cantitatea de 23.787 litri de apă iar cantitatea folosită în fapt de 23.789 litri, fiind relativă. În

consecinţă, pagubele produse de cei 2 litri în plus, vor trebui suportate de către pompieri.

2. “în toate cazurile de folosire a armamentului, focul se va executa în scopul

imobilizării, evitându- se lovirea zonelor vitale.”

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, vital: “care este caracteristic sau

esenţial pentru viaţă, în care rezida viaţa; foarte important, fundamental, esenţial, de bază,

indispensabil”. În consecinţă, zona vitală poate fi definită ca acea zonă care adăposteşte organe

vitale, fundamentale, indispensabile vieţii. Pe această linie, se pot aprecia că zone vitale: capul,

toracele (pentru că adăposteşte organele indispensabile) şi zona bazinului (pentru că

adăposteşte vase mari de sânge, foarte importante). Parafrazând norma regulamentară, se poate

spune că “în toate cazurile de folosire a armamentului, focul se va executa în scopul imobilizării,

trăgându- se asupra membrelor inferioare sau superioare.” Asupra caracterului obligatoriu, în

toate cazurile, de tragere doar asupra mâinilor şi picioarelor precum şi ineficiența acesteia, s- a

prezentat ceva mai sus.

Cum se poate defini “imobilizarea”? Oprirea activităţii infracţionale, oprirea asupra

persoanei care se apără, a poliţistului, oprirea, încetarea oricărei activităţi ori, pur şi simplu,

culcarea la sol? Indiferent la ce a vrut să facă referire organismul pluricelular, creator de

asemenea acte procedurale, punerea în practică este extrem de dificilă. Este foarte probabil ca

persoana sau colectivul de redactare a Procedurii să fie teoreticieni din cadrul structurilor de

suport, puternic influenţaţi de filmele de acţiune de la Hollywood, pentru că doar în filme,

plasarea unui glonţ, în orice parte a corpului produce moartea imediat deşi din punct de vedere

medical, anatomic, nimic nu justifică incapacitarea imediată şi doar în filme poliţiştii sunt atât de

bine pregătiţi încât pot trage cu o armă de la câţiva zeci de metri, din alergare, din rostogolire,

direct în şireturile bocancilor atacatorului sau asupra indexului mâinii drepte cu care intenţiona

să apese nu ştiu ce maşinărie odioasă.

3. “executarea focului letal intenţionat asupra unei persoane, nu poate fi făcută decât în

situaţiile limitative prevăzute în Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor

Fundamentale”.

Focul letal intenţionat nu poate fi folosit decât în cazurile:

A) împotriva celor care atacă poliţiştii aflaţi în serviciu de pază, escortă, menţinerea şi

restabilirea ordinii de drept precum şi împotriva celor care, prin actul săvârşit, prin surprindere,

pun în pericol obiectivul păzit;

B) împotriva celor care atacă persoanele învestite cu exerciţiul autorităţii publice sau

cărora, potrivit legii, li se asigură protecţie de către poliţie;

C) pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de

reţinere, arestare, deţinere;

D) în executarea intervenţiei antiteroriste, asupra obiectivelor atacate sau capturate de

către terorişti, în scopul reţinerii sau capturării acestora, al eliberării ostaticilor şi restabilirii

ordinii publice”.

Termenul “foc letal intenţionat”, este un termen abstract, greşit, pentru că aşa cum s- a

prezentat în capitolul BALISTICA TERMINALĂ, orice glonţ tras poate deveni letal, orice rană

de glonţ, indiferent de calibrul proiectilului, tras în orice parte a corpului, chiar şi la nivelul

membrelor, poate deveni letal în urmă distrugerii ţesuturilor, vaselor de sânge şi a hemoragiei

puternice. Dacă în urma executării tragerii asupra membrelor, de exemplu, s- a produs moartea

atacatorului datorită hemoragiei masive, atunci respectivul poliţist a tras un “foc letal

neintenţionat”. Dar nici acest termen nu este corect pentru că orice persoană care foloseşte arma,

prevede consecinţele foarte grave care pot surveni, deci poate fi corect termenul “foc letal

praeterintentionat”. Toate aceste variabile ale producerii morţii intenţionate, neintenţionate sau

ale rănirii, depind de calibrul armei, distanţa de tragere, tipul muniţiei, constituţia atacatorului,

organele interne atinse şi, probabil cel mai important, TRAIECTORIA GLONŢULUI ÎN

INTERIORUL CORPULUI UMAN.

Concluzionând, focul letal sau neletal, intenţionat sau neintenţionat, este RAREORI, sub

influenţa poliţistului, a trăgătorului, de altfel, el trebuind să fie obligat să tragă nu ca să

imobilizeze, rănească sau să ucidă o persoană ci să oprească un atac sau o activitate infracţională.

(nu după standardele româneşti, pentru că ele “sunt sublime dar lipsesc cu desăvârşire”), se

poate concentra asupra unui singur lucru fără a putea preciza ulterior unde a fost acel lucru

(localizarea spaţială) sau ce activităţi a întreprins acea persoană, ce transformări a suferit acel

obiect. Concret, trăgătorul poate observa faţa adversarului dar ulterior nu poate spune unde se

afla exact sau ce făcea cu mâinile pentru că, potrivit studiilor dr. Dan Simon, dacă o persoană îşi

îndreaptă atenţia, focalizează asupra unui obiect din câmpul său vizual, aceasta nu poate observa

alt obiect, din acelaşi câmp vizual, fără a- şi îndrepta atenţia, a focaliza, asupra acelui obiect.

Incapacitatea trăgătorilor de a observa, reacţiona şi reţine (memora) mai multe lucruri, în

situaţia unei confruntări armate, nu este un mit construit de către poliţişti sau alte persoane care

provin din structuri comparabile ci este un fenomen foarte bine studiat şi documentat de o serie

de cercetători, începând cu dr. Roger Solomon şi continuând cu dr. Artwohl, dr. Honing, dr.

Yantis şi alţii. Meritul dr Lewinski de la F.S.R.C. constă în reuşita de a aduna toate rezultatele

cercetărilor colegilor săi, de a le suprapune peste munca de poliţie şi apoi de a le verifica şi

studia în laboratoare şi medii ştiinţifice pentru a le conferi opozabilitate în faţa justiţiei (în primul

rând, în faţa justiţiei americane) şi, în final, a reuşind în final să prezinte o nouă perspectivă

confruntărilor armate şi subiecţilor implicaţi.

EFECTELE PSIHOLOGICE EXPERIMENTATE DE TRĂGĂTORI IN TIMPUL

CONFRUNTARILOR ARMATE

Efectul de tunel (atât cel vizual cât şi cel auditiv) este un termen foarte cunoscut în

domeniul poliţienesc sau militar, cunoscându- se foarte bine în prezent, schimbările ce se produc,

atât la nivelul creierului cât şi la nivelul Sistemului Nervos Central, atunci când un poliţist (un

trăgător), se întâlneşte cu o situaţie foarte stresantă.

Un studiu realizat de către dr. Honing şi dr. Roland din cadrul Los Angeles County

Sheriff’s Departement şi publicat în ediţia din octombrie 1998 a revistei “The Police Chief”,

arată că aproximativ 90% din poliţiştii implicaţi în incidente armate (dintr- un total de 348

incidente studiate), au experimentat cel puţin un model de tulburare a percepţiei în timpul

confruntării. În afară de cuantificarea tulburărilor de vedere şi a auzului, studiul a măsurat şi

tulburările memoriei şi ale percepţiei curgerii timpului, notându- se nu numai schimbările

survenite la nivelul percepţiei dar şi schimbările ce se produc la nivelul creierului.

Sunetele au fost percepute mai slab 51%

Sunetele au fost percepute mai tare 23%

Au experimentat tunelul vizual 45%

Au apreciat că au observat mai detaliat anumite lucruri 41%

Au suferit pierderi de memorie (nu- şi amintesc o parte din

incidentul armat)

22%

Au apreciat că timpul a trecut mai repede 20%

Au apreciat că timpul a trecut mai încet 41%

Dr. Alexis Artwohl, autoarea cărţii “Surviving Deadly Force Encounters” (carte foarte

cunoscută şi apreciată peste ocean), face un studiu mai amănunţit asupra schimbărilor că apar la

nivelul mentalului poliţiştilor care au trecut prin incidente armate, incidente extrem de stresante

la nivelul gândirii, atenţiei, memoriei şi performanţei. Rezultatele publicate sunt următoarele:

Senzaţia că timpul a trecut mai repede 17%

Senzaţia că timpul a trecut mai încet 62%

Sunetele au fost percepute mai slab 84%

Sunetele au fost percepute mai tare 17%

Instalarea efectului de tunel 79%

Creşterea acuităţii vizuale 71%

Tulburări de memorie (nu- şi amintesc părţi din acţiunile

proprii)

46%

Nu şi amintesc o parte din succesiunea întregului eveniment 52%

Distorsiuni ale memoriei 21%

Instalarea “pilotului automat” 74%

Disocierea 39%

După cum se poate observa, dr. Artwohl a insistat asupra reacţiilor legate de gândire,

atenţie, memorie, acţiuni legate de modul de gândire a creierului uman, de partea conştientă, nu

numai de cea subconştientă.

VEDEREA PERIFERICĂ. După cum s- a amintit mai devreme, lucrurile, obiectele care

se situează în afara unghiului vederii principale, unghiului central de 5- 7 grade, nu pot fi distinse

clar, în sensul că ochiul nu are capacitatea de a determina culorile pe timpul întunericului dar nici

de a distinge detaliile (de a face diferenţa dintre un pistol sau un telefon mobil). Dr. Jean

Williams din cadrul Universităţii din Arizona, a descoperit că vederea periferică se îngustează în

perioadele cu stress puternic, cu aproximativ 20% pe fiecare parte, ochiul suferind 3 modificări

majore:

Pupilele se dilată;

Începe să se focalizeze pe diferite obiecte din câmpul vizual;

Globul ocular începe să se mişte sacadat, presupunându- se că aceste schimbări

suferite de ochi ajuta omul să vadă mai bine pe întuneric sau în lumina scăzută şi îi

creşte acuitatea vizuală, ajutându- l astfel să supravieţuiască în timpurile imemorabile

când prădătorii vânau oameni la apus sau la răsărit.

CONUL DE CONCENTRARE (funnel of concentration)

O serie de factori din studiul dr. Artwohl, cum ar fi efectul de tunel, creşterea acuităţii

vizuale şi creşterea nivelului de percepţie a sunetelor, sunt în strânsă legătură cu CONUL DE

CONCENTRARE, un rezultat al focusării atenţiei pe ceea ce trăgătorii consideră a fi cel mai

ameninţător lucru pentru viaţa lor, în respectiva confruntare. Celelalte lucruri, detalii din cadrul

incidentului armat, asupra cărora trăgătorul nu şi- a îndreptat atenţia, pe care, la momentul

respectiv, nu le- a considerat ameninţătoare pentru viaţa sa, dispar, pur şi simplu. De exemplu,

poliţiştii care nu şi- au îndreptat atenţia asupra propriei arme (când şi cum a scos- o din toc şi a

tras reflexiv, instinctiv), nu pot spune, nu pot declara la sfârşitul confruntării dacă au tras cu

propria arma sau câte cartuşe au tras. În rezultatele studiului publicat de dr. Artwohl, observăm

că factorii care sugerau lipsa de atenţie acordată altor lucruri (considerate ameninţătoare), sunt

tulburările de memorie, poliţistul neputându- şi aminti anumite acţiuni proprii sau părţi ale

confruntării, precum şi perceperea mai slabă a unor sunete, acesta fiind preţul plătit de poliţist

pentru crearea CONULUI DE CONCENTRARE, con “ordonat de către creier şi executat de

către simţuri”. În urma realizării conului de concentrare, lucrurile pe care le consideră

neimportante la momentul respectiv, se pierd şi nu se memorează.

DISOCIEREA. În statistica prezentată de dr. Artwohl, se vede că în jur 39% dintre

poliţiştii supuşi studiului care au trecut printr- o confruntare armată, au experimentat disocierea.

Aceasta este definită ca un “sentiment straniu de detaşare, ca şi cum întregul eveniment ar fi

parte a unui vis sau s- ar privi pe sine din afara corpului.” Psihologii care au lucrat cu poliţiştii,

după ce aceştia au fost implicaţi în incidente armate, consideră că fiind un mecanism psihologic

de apărare, respectiva persoană închizându- şi toate simţurile pentru a nu capota în faţa unei

traume îngrozitoare, văzându- şi propria moarte.

Disocierea, cel puţin acest tip de disociere, este considerată a fi un lucru pozitiv, un lucru

bun. Astfel, persoanele foarte bine pregătite, care au formate deprinderile necesare pentru a lupta

cu arma, îşi pot îndrepta toată atenţia asupra detaliilor de tactică, de aplicare a prevederilor

legale, a modului de luare a deciziei. Dr. Launders de la Universitatea din Arizona a realizat un

studiu, înregistrând în acelaşi timp undele cerebrale ale unor trăgători de tir participanţi la

Olimpiadă, precum şi acurateţea şi rezultatele tragerii. La sfârşitul studiului, dr. Launders a

afirmat că este în măsură să previzioneze acurateţea unei lovituri nu după observarea ţintei ci

după citirea undelor cerebrale; cu cât trăgătorul era mai detaşat, era disociat, astfel încât nimic să

nu interfereze cu starea sa de concentrare şi atenţie, cu atât tragerea avea o acurateţe mai mare.

Cu cât trăgătorul era mai distras de la starea de concentrare, fie de gânduri, fie de alţi stimuli, cu

atât rezultatele tragerii erau mai slabe.

Rezultatul studiului este concludent. Dacă trăgătorul nu se poate detaşa astfel încât

conştientul său să nu fie influenţat de prezenţa pericolului, a agresorului, atunci întreaga sa

pregătire, totalitatea deprinderilor formate pentru supravieţuire vor avea de suferit.

Profesorul Lewinski a realizat un studiu cu ajutorul Departamentului de Poliţie din Los

Angeles şi al Universităţii de Stat din Minessota, Mankato care a sponsorizat acel studiu, în care

s- au prezentat timpii medii de reacţie, a unor poliţişti americani, poliţişti cu o pregătire medie. În

tabelul de mai jos sunt prezentate datele strânse de dr. Lewinski, date care pot fi considerate un

sistem de referinţă, un model de urmat sau un obiectiv de atins pentru poliţiştii din România:

Nr.

Crt. Poziţia de tragere

Timpul de

reacţie

1. Degetul pe trăgaci, tragere instinctivă, nevizata 0,35 secunde

2. Degetul pe trăgaci, luarea liniei de ochire 0,38 secunde

3. Degetul în prelungirea gărzii trăgaciului, tragere

instinctivă, nevizata 0,45 secunde

4. Degetul în prelungirea gărzii trăgaciului, luarea liniei de

ochire 0,54 secunde

5. Tragere celui de- al doilea cartuş dintr- o serie de 3

cartuşe trase (cu luarea liniei de ochire) 0,38 secunde

6. Tragere celui de- al treilea cartuş dintr- o serie de 3

cartuşe trase (cu luarea liniei de ochire) 0,36 secunde

7.

Arma în poziţia “ALERT”, cu ţeava în jos, degetul în

prelungirea gărzii trăgaciului, se ridică arma, se ia linia de

ochire, se trage un cartuş

0,83 secunde

8.

Arma în poziţia “READY”, sub tinta degetul în

prelungirea gărzii trăgaciului, se ridică arma, se ia linia de

ochire, se trage un cartuş

0,83 secunde

9. Timpul necesar pentru ridicarea armei din poziţia

“ALERT”, pe ţintă 0,64 secunde

10.

Timpul necesar pentru luarea liniei de ochire după

ridicare armei pe ţintă, pe o inlatime cuprinsă între 15 şi

60 cm

0,18 secunde

11. “CLOSE- READY”, luarea liniei de ochire şi tragere 1,0 secunde

12. Armă ţinută la curea, “belţ tuck”, luarea liniei de ochire şi

tragere 1,0 secunde

13. “Hollywood High- Guard”, luarea linie de ochire şi

tragere 1,1 secunde

14. Arma ascunsă în spatele şoldului, luarea liniei de ochire şi

tragere 1,3 secunde

15.

Scoaterea armei din toc şi tragerea unui foc din partea

laterală a corpului, chiar deasupra tocului armei, arma sub

haina, tocul asigurat

1,87 secunde

16

Scoaterea armei din toc şi tragerea unui foc din partea

laterală a corpului, chiar deasupra tocului armei, arma sub

haina, tocul neasigurat

1,71 secunde

17.

Scoaterea armei din toc şi tragerea unui foc din partea

laterală a corpului, chiar deasupra tocului armei, arma pe

deasupra hainei, tocul asigurat

1,71 secunde

18.

Scoaterea armei din toc şi tragerea unui foc din partea

laterală a corpului, chiar deasupra tocului armei, arma sub

haina, tocul neasigurat

1,61 secunde

În ciuda sumelor mari cheltuite, a schimburilor de experienţă realizate, a numărului mare de

cursuri la care poliţiştii români au participat în străinătate, feed- back- ul nu a fost realizat,

conţinutul şi metodele de pregătire rămânând neschimbate de zeci de ani. Exemplul cel mai

concludent este reprezentat de actualele proceduri PRO- PS/POP care sunt copia fidelă a

“Ghidului de bune practici ale poliţistului de ordine publică”, de la sfârşitul anilor ’90. De altfel,

la o citire lapidară a acestor proceduri, conţinutul spune tot.

În urma analizei generale realizate asupra sistemului de formare dar şi de pregătire

continuă în cadrul Poliţiei Române, putem observa că la nivel teoretic, lucrurile sunt bine aşezate

dar undeva pe parcurs, în sistemul managerial, cursul normal al pregătirii poliţiştilor este

fracturat şi deviat spre zone strict teoretice, practica fiind o raritate.

Pentru a reliefa şi mai pregnant cele spuse mai sus, vom analiza detaliat normele juridice

interne ale M.A.I. şi ale Poliţiei, privind pregătirea continuă a personalului.

Legea 360/2002, privind Statutul Poliţistului, prevede la art.29:

“(1) M.A.I. prin instituţiile de formare profesională proprii, asigură formarea

profesională continuă a poliţiştilor pentru dezvoltarea competențelor profesionale necesare

exercitării atribuţiilor specifice profesiei de poliţist.

(2) Poliţistul poate urma programe de formare profesională continuă finanţate de către

M.A.I. şi organizate în afara acestuia, în ţară, dacă programul respectiv se circumscrie

necesitaţilor unităţii de poliţie.

(3) Poliţistul poate fi trimis, cu acordul său, la programe de formare profesională

continua în străinătate, în interesul M.A.I., în condiţiile legii.

Art 30: Categoriile, formele, modul de desfăşurare şi durata programelor de formare

profesională continuă a poliţistului în instituţiile de formare profesională ale M.A.I., precum şi

condiţiile de participare a poliţistului la programe de formare profesională în străinătate, se

stabilesc prin Ordin al Ministrului de Interne.”

Aceeași lege 360/2002 prevede că pregătirea continuă trebuie să fie o constantă cu scopul

declarat de a dezvolta competentele profesionale necesare exercitării atribuţiilor specifice

profesiei de poliţist şi, în acelaşi timp, pregătirea este şi o obligaţie, aşa cum se prevede în

aceeaşi lege, la art.65, lit. d): “polițiștii au obligația să îşi perfecţioneze continuu nivelul

pregătirii profesionale şi să participe la formarea profesională continuă”.

Deşi constituie o obligaţie individuală, pregătirea profesională continuă, se realizează, aşa

cum este şi normal, unitar, la nivelul M.A.I., pe baza Instrucţiunii 363/2002 privind pregătirea

continuă a personalului. Încă din preambulul Instrucţiunii se definesc termenii, se stabilesc

scopurile şi responsabilităţile în realizarea pregătirii:

“Art.1: În sensul prezentelor instrucţiuni, pregătirea continuă reprezintă ansamblul de

activităţi desfăşurate de- a lungul carierei profesionale a personalului M.I. în vederea

dobândirii cunoştinţelor, abilităţilor şi aptitudinilor necesare îndeplinirii atribuţiilor, extinderii

competențelor profesionale şi dezvoltării individuale a acesteia.

Art.2: Scopul pregătirii continue a personalului îl reprezintă sprijinirea realizării

misiunilor şi obiectivelor instituţiei.

Art.3:

(1) M.I. asigură cadrul instituţional prin care se realizează pregătirea continuă a

personalului.

(2) Şefii/comandanţii răspund de organizarea şi desfăşurarea pregătirii continue

a personalului din subordine.

(3) Pregătirea continuă reprezintă o responsabilitate individuală şi

de consum aprobate prin ordin al M.A.I. După cum am mai prezentat, prevalându- se de această

prevedere, şefii diferitelor structuri din cadrul Poliţiei, au de ales între 0 (zero), adică cantitatea

de muniţie la dispoziţie şi normele de consum aprobate prin ordin al ministrului. Evident, ei au

ales 0 (zero), ajungând la performanţa de a executa doar tragerile de verificare de la sfârşitul

anului. Pentru că “nu există fonduri”.

Am văzut o parte din prevederile Instrucţiunilor pentru tragere ale Poliţiei Române. În

privinţa Manualului Unic, trebuie precizat că structura care a emanat asemenea document,

profund conştientă de importanta domeniului, a reuşit performanţa de a scoate un Manual

complex, extrem de stufos, având aproximativ 4 pagini şi jumătate. Lăsând la o parte exprimarea

de lemn, se observă clar că realizatorii complicatului document nu sunt posesorii unei vaste

experienţe de operativ ci doar detentorii precari ai unei legitimaţii de poliţist.

Printr- un document din 2008, cu caracter nesecret, emis de către Poliţia Română, se

subliniază importanța antrenamentelor şi pregătirii în condiţii cât mai aproape de realitate, pentru

ca poliţiştii să facă faţă provocărilor. Structura emitentă, o structură operativă, încearcă pe un ton

timid şi tremurând să “sugereze” top managementului Poliţiei schimbările ce trebuie realizate

pentru ca lucrătorii din cadrul sistemului să ţină pasul cu realitatea:

” Pornind de la situaţiile complexe şi foarte variate în care este de presupus că se va

recurge la armamentul din dotare, pentru contracararea atacurilor cu arme de foc se impune cu

necesitate ca instruirea poliţiştilor să se efectueze în condiţii cât mai aproape de realitate, deşi

în prezent nu dispunem de toate facilităţile tehnice de care avem nevoie. Ideal ar fi ca după

exersări şi antrenamente corespunzătoare, să se verifice în condiţii de poligon, deprinderile

formate şi neajunsurile existente, pentru a se putea interveni cu măsuri corective. Deşi acest

deziderat este încă departe faţă de condiţiile oferite de poligoanele M.A.I., este totuşi posibil să

se planifice, organizeze şi să se desfăşoare antrenamente “la rece” în condiţiile amintite. [...]

Şedinţele de tragere executate în poligon au rolul de a pregăti poliţiştii pentru a folosi cu

eficienţă maximă armamentul din dotare pe timpul executărilor misiunilor operative complexe

când eventualii infractori sau atacatori nu pot fi neutralizaţi prin mijloace nonviolente.

Diferenţa dintre activităţile care se petrec în poligon şi realitatea misiunilor operative, când se

foloseşte armamentul, este mare, fiind generată atât de emoţiile puternice datorate pericolului

permanent, de oboseală continuă şi foarte accentuată cât şi de faptul că ţintele vii nu apar în

aceleaşi condiţii ca cele din poligon.

Lipsa instructorilor specializaţi şi posibilităţile foarte reduse oferite de poligoanele

M.A.I. fac ca nivelul real de pregătire al poliţiştilor să fie foarte departe de necesităţi. Fără a

nega aportul tragerilor obişnuite ( N.A. - dacă aceste trageri s- ar executa) din poligon pentru

formarea deprinderilor de bază trebuie să acţionăm cu responsabilitate pentru a crea condiţii

cât mai variate de pregătire în special pentru poliţiştii care fac parte din subunităţile speciale de

intervenţie.

După crearea şi consolidarea deprinderilor de bază, trebuie neapărat să fie depăşit

cadrul situaţiilor standardizate, schematice şi rigide. Exersând de zeci de ori aceleaşi şedinţe de

tragere, ajung să creadă că singura problemă importantă constă numai în obţinerea unor

calificative bune şi scapă din vedere că adevărata cerinţă a pregătirii constă în formarea

deprinderii şi priceperii de a lovi obiective reale, vii, care nu seamănă cu obiectivele de la

antrenamente. Puşi în faţa unor situaţii diferite faţă de cele cu care s- au obişnuit, trăgătorii au

ezitări, nu mai ştiu cum să procedeze şi comit erori. Rigiditatea şi

generale, trebuie predată o materie extrem de stufoasă, foarte bine documentată, cu

importanţa redusă pentru poliţistul din operativ, iar pregătirea conform specificului,

deşi are alocate un număr considerabil de ore, materia ce trebuie parcursă este extrem

de redusă ca întindere şi lipsită de conţinut.

Am făcut cunoscute părerile personale, păreri bazate pe studii şi date concrete culese din

realitatea muncii de poliţie. Ca să îndepărtez orice suspiciune cu privire la corectudinea si

imparţialitatea datelor arătate, voi prezenta 2 sondaje de opinie. Am avut la dispoziţie două

sondaje, ambele efectuate de instituţii din subordinea M.A.I. în 2011. Primul se referă la

restabilirea autorităţii M.A.I. şi a fost realizat de Centrul de Psihosociologie pe eşantioane din

mai multe structuri: Inspectoratul General al Politiei Române, Inspectoratul General al

Jandarmeriei Române, Inspectoratul General al Politiei de Frontiera. Al doilea, a fost realizat de

Centrul de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii din cadrul Inspectoratului General al

Politiei Române, iar subiecţii sunt exclusiv poliţişti.

Sondajul Centrului de Psihosociologie scoate în relief nevoia de:

Modificări pe linia pregătirii profesionale a lucrătorilor din toate structurile analizate;

Modificări ale legislaţiei în vigoare şi ale ordinelor M.A.I. (referitoare la competenţe

materiale, protecţia juridică, standarde şi proceduri de lucru, etc);

Modificări ale strategiei de comunicare existente la nivelul M.A.I.;

Reglementare a zonei de uz de forţă a poliţiştilor, jandarmilor, poliţiştilor de frontieră,

zona care culminează cu uzul de armă. Cu exceptia Poliţiei de Frontieră care şi- a

completat Legea de Organizare şi Funcţionare cu prevederi speciale dedicate uzului de

armă, celelalte structuri acţionând potrivit Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor și

munițiilor.

Sondajul realizat de Centrul de Cercetare si Prevenire a Criminalităţii , se referă la

moddalitatea raportării poliţiştilor faţă de instituţie. Reamintim că marja de eroare anunţată de

realizatorii sondajului este de aproximativ 5%:

Aşteptările poliţiştilor:

la încadrare, principala aşteptare este siguranţa locului de muncă (în anul 2011, pentru

prima dată în istoria post decembristă a instituţiei, M.A.I. a fost obiectul

restructurărilor, după ce, din 2004 până în 2008 au fost angajaţi zeci de mii de

oameni din sursă externă. M.A.I. devenise un fel de „pământ al făgăduinţei” în zona

angajărilor bugetare unde putea ajunge usor orice individ, eventual propulsat direct

sef pe baza unor „origini sănătoase”);

după angajare, aşteptările poliţiştilor se nuanţează, dar siguranţa locului de muncă

rămâne prioritară;

drepturile salariale (sistemul este dezamăgit de dispariţia unora dintre sporurile

salariale, pierdute după adoptarea măsurilor de austeritate, dar mai ales de

prevederile privind diminuările salariale pe durata desfăşurării unor cursuri de

pregătire profesională);

creşterea autorităţii poliţistului (lipseşte legislaţia de protecţie, care să permită

poliţistului aplicarea fermă a legii fără să se gândească la siguranţa sa şi a familiei

sale);

redobândirea prestigiului profesional (scăderea calităţilor personale şi profesionale la

momentul noilor încadrări făcute în ultimii 6- 7 ani, când s- au făcut angajări masive,

fără a se ţine seama de criteriile profesionale şi de standardele de performanţă);

adoptarea unor legi de protecţie a personalului (care să le garanteze stabilitatea

profesională. Există în lucru propuneri de modificare a statutului poliţistului şi ghidul

carierei poliţistului dar ele se lasă așteptate de mulți ani);

recâştigarea încrederii populaţiei (se acuză mediatizarea preponderent negativă a

instituţiei şi abordările tendenţioase ale media,inclusiv „vânătoarea” de cadre M.A.I.

făcută de structurile D.G.I.P.I.(Direcția Generală de Informații și Protecție Internă) şi

D.G.A. (Direcția Generală Anticorupție). Pierderea atributului de „protecţie internă”

prin activităţi de prevenire şi descurajare prin trecerea la acţiune pe principiul „să

prindem cât mai mulţi ca să dovedim că suntem eficienţi”);

eliminarea politicului din deciziile instituţionale;

dotarea corespunzătoare nevoilor reale (simplificarea procedurilor de achiziţie si

micşorarea timpului de realizare a acestora, alegerea acelor bunuri care sunt

compatibile cu nevoile momentului, pe criterii de eficienţă în desfăşurarea acţiunilor

M.A.I.);

promovarea pe criterii de competenţă (M.A.I. a fost acuzat de favoritisme, de nepotism,

au fost cazuri detaliate in media naţională de interese personale ale reprezentanţilor

managementului, politica de personal a instituţiei nu face decât să confirme că aceste

tare au dispărut de 20 de ani)

Increderea în instituţie.

46% din angajaţi cred că instituţia oferă sprijin angajaţilor;

33% consideră că nu există echitate în raporturile dintre lucrători;

43% cred că nu există tratament corect;

27% acuză favoritisme în relaţia cu şefii;

22% consideră că şefii nu fac aprecieri corecte. Raporturile de serviciu sunt apreciate

ca şi corecte mai mult în plan orizontal (între colegi) decât vertical - managementul

nu beneficiază de o cotă mare de încredere, factorii sunt multipli;

44% dintre poliţişti consideră că nu se dă atenţie lucrătorilor în procesul decizional

(management participativ);

36% consideră că deciziile manageriale sunt incorecte (sunt, de cele mai multe

ori,luate de către cei care stau la birou şi nu cunosc problemele poliţiştilor din

stradă);

25% dintre angajaţi nu au sentimentul utilităţii muncii lor (nefinalizarea dosarelor în

cadrul procesului juridic existent în Romînia la acest moment, situaţie la care se

adaugă şi lipsa de motivaţie din cadrul instituţiei, sau lipsa de perspectivă în ce

priveşte dezvoltarea carierei individuale. În ce priveşte nefinalizarea dosarelor,

aceasta este confirmată de o cercetare recentă care arată că numărul de deţinuţi a

scăzut cu 5.000 în ultimii ani, deşi Poliţia raportează creşterea anuală a numărului de

dosare trimise instanţelor.);

52% dintre lucrători consideră că schimbările survenite la vârful instituţiei afectează

activitatea generală (de unde şi percepţia de profundă ingerinţă a politicului în

deciziile instituţionale);

45% dintre subiecţii sondajului au încredere puţină şi foarte puţină în instituţie (să nu uităm ca

sondajul este făcut pe un eșantion format exclusiv din poliţişti,

CAPITOLUL 4

Este un lucru bun că avem gravitaţie. Altfel, când păsările ar muri impușcate, acestea ar

rămâne sus, pe cer iar vânătorii ar fi foarte bulversaţi.

Stephen Wright, actor și scriitor american

Figura 4.12

Pentru o tragere normală, cu arma înclinată la 00, precum în figura de mai jos (figura

4.11), axul țevii este orientat mai sus decât punctul de impact al traiectoriei cu ținta, cu o

diferență D.

Daca arma se rotește spre dreapta sau spre stânga, aceasta se va roti în jurul liniei de

ochire. Pentru o ințelegere mai ușoară, putem substitui linia de ochire cu axul central al unei

lunete montate pe o armă de asalt, precum se vede în figurile următoare (figura 4.12, figura

4.13). Observăm ca linia de ochire rămâne fixă pentru că trăgătorul intenționează să lovească

același punct, aliniind în același mod aparatele de ochire.

Figura 4.13

Figura 4.14

Figura 4.15

Orificiul de intrare, nu este mai mare decât diametrul glonţului pentru că acesta este nedeformat

şi stabil pe traiectorie iar odată pătruns în ţesuturile subcutanate, proiectilul creează presiune

interioară ce duce la formarea CAVITĂŢII TEMPORARE (pentru prima oară descoperită de

Woodruff în 1898).

Ulterior s- a descoperit că aceasta pulsează (Berlin, 1976), presiunea din interior crescând

rapid, ţesuturile deformându- se radial, dinspre cavitatea permanentă, până când glonţul este

oprit şi îşi pierde Energia cinetică. Atingând elongaţia maximă, cavitatea temporară revine la

forma iniţială şi se reextinde apoi gradual ca urmare a pulsaţiilor subsidiare (Janzon, 1983;

Tikka, 1989), YOGANANDAN şi PINTOR în 1997, stabilind ca elongaţia maximă a cavităţii

temporare este atinsă în momentul în care proiectilul iese din corp.

CANALUL DE INTRARE

Prima secţiune a rănii este canalul de intrare, un canal îngust care are în punctul său cel

mai strâmt un diametru, nu mai mare de 1,5 - 2,5 calibre. Cu cât glonţul, proiectilul este mai bont

şi cu cât Energia cinetică este mai mare, cu atât mai mare va fi diametrul canalului de intrare. Fig

3- 4. Canalul de intrare se formează după cum urmează: când glonţul intra într- o ţintă de

consistenţă moale, o presiune foarte mare este întâmpinată în vârf. Un procent foarte mare din

suprafaţa glonţului nu se află în contact propriu- zis cu mediul şi, cel puţin teoretic, asupra acelor

zone, nu acţionează nicio forţă. În acest punct, forţele inerţiale sunt foarte mari astfel încât forţele

de frecare pot fi ignorate. Cum doar vârful glonţului se află în contact propriu- zis cu mediul şi

doar asupra lui acţionează forţe, momentul în care glonţul este forţat să se dea peste cap, să se

rostogolească, depinde foarte mult de unghiul de incidență, de unghiul cu care acesta intră în

corp. Pe măsură ce viteza glonţului scade, suprafaţa acestuia aflat în contact cu mediul se

măreşte şi creşte probabilitatea ca proiectilul să se dea peste cap.

Lungimea canalului de intrare depinde de unghiul de incidenţă, de impact cu ţinta, de

stabilitatea glonţului (stabilitatea giroscopică) şi de forma vârfului glonţului. Fig 3- 5, 3- 6.

În momentul în care glonţul începe să se răstoarne, să se dea peste cap, unghiul de

înaintare (unghiul format intre vârful glonţului şi direcţia de deplasare), creşte rapid, odată şi cu

suprafaţa de contact, până când ajunge la un contact complet, pe toată suprafaţa proiectilului. În

timpul când glonţul se rostogoleşte, acesta este subiectul unor forţe considerabile de frecare şi de

decelerare, ceea ce poate duce la deformarea sau ruperea proiectilului, iar mediul în care acesta

se deplasează, curge pe lângă proiectil, ducând la formarea cavităţii temporare.

Pe distanţe scurte, tactice (distanţe în care Energia cinetică este maximală iar unghiul de

incidență este relativ mare), acest efect este observat la multe proiectile, în special la cele de

calibru mic (în special, la gloanţele cu cămaşa din aliaje de cupru).

S- a constatat că la viteze de impact mai mici de 600 m/sec, gloanţele tip FMJ nu suferă

nicio deformare. În aceste condiţii, dacă glonţul nu se fragmentează şi are un unghi de înaintare

mic, forţele de presiune asimetrice care acţionează pe toată lungimea proiectilului, produc două

forţe de rezistenţă: una care acţionează în sens invers deplasării şi duce la încetinirea deplasării

acestuia în interiorul ţintei şi o alta care acţionează perpendicular pe prima, menţionată anterior.

Dacă forţele laterale sunt mult mai mari decât forţa de frecare, atunci vor apărea forţe laterale de

accelerare, ceea ce duce la modificarea

Figura 4.50

KNEUBUEHL:

Deformarea cozii glonţului în gelatină în funcţie de viteză de impact (KNEUBUEHL). De la

stânga la dreapta: 600 m/s, 630 m/s, 670 m/s, 690 m/s and 710 m/s (glonţ calibrul 7.62 × 39).

Figura 4.51

FACKLER şi KNEUBUEHL au realizat o serie de experimente pentru a arăta

comportamentul proiectilelor la diferite viteze. Din imaginile de mai sus se poate observa clar că

deformarea este mai pronunţată către coada şi mai puţin către vârf. Este, de asemenea, interesant

de notat că deformarea nu depinde foarte mult de calibrul proiectilului ci mai mult de

modalitatea de construcţie a acestuia (FMJ, miez de plumb, etc), deformări similare întâlnindu-

se atât la proiectile de calibrul 7,62 x 39 (Kalaşnikov) cât şi la cele de calibrul 7,62 x 52

(Dragunov - Puşca Semiautomată cu Luneta), la aceleaşi viteze.

(viteza de la care s- a putut observa începerea deformării proiectilului, este de peste 500 m/sec)

În imaginea de mai jos (figura 4.52) avem prezentate diferite tipologii de rană, realizate

de tipuri de muniţie legale şi ilegale, realizate în săpun balistic. Trebuie menţionat în privinţa

legalităţii sau ilegalităţii anumitor tipuri de muniţie, ca la nivel global părerile sunt împărţite,

fiecare stat interpretând prevederile din Declaraţiile de Sankt Petersurg şi Haga în mod diferit.

De exemplu, în Germania este interzisă muniţia tip HP dar au creat alt

constă în ARMA CU CARE SUNT TRASE.

MUNIŢIA NELETALĂ, MUNIŢIA CU GLONŢ DE CAUCIUC

TEHKRIM 9 mm P.A. - este un cartuş cu glonţ de cauciuc, pentru armă neletală, format

din tub, pulberea de azvârlire şi o bilă de cauciuc, glonţul de cauciuc având o formă ovală, cu

dimensiunile 9,16 mm x 10 mm iar după percutarea capsei şi părăsirea ţevii, glonţul devine o

sferă cu un diametru de aproximativ 9,9 mm. După impact glonţul revine la forma iniţială.

Cantitatea de pulbere din interiorul cartuşului precum şi forma şi greutatea glonţului, permit

funcţionarea armei în sistem automat, fără blocarea ciclului balistic, inclusiv a pistoalelor care au

2 arcuri recuperatoare, aşa cum este cazul pistolului neletal, Fort - 12 R.

Muniţie cu bilă de

cauciuc şi muniţie

de război, cu glonţ,

tip FMJ.

Figura 4.58

În privinţa lungimii traiectoriei, gruparea cea mai bună se realizează la aproximativ 20 metri,

unde peste 80% din totalul proiectilelor trase pot fi cuprinse într- un cerc cu raza de 30 de cm.

Distanţa minimă de la care se poate trage în condiţii de siguranţă, este de 20 metri, aceasta

putând varia şi în funcţie de grosimea articolelor de îmbrăcăminte a persoanei asupra căreia se

trage dar şi de lungimea ţevii armei cu care se trage. La testele realizate în laborator, adâncimea

penetrării unui proiectil de cauciuc nu a depăşit 44 mm, în condiţiile în care s- a tras de la

distanţe de peste 20 metri.

Figura 4.63

Lungimea maximă a traiectoriei depăşeşte 75 de metri dar energia cinetică şi Viteza

iniţială scad semnificativ pe măsură ce creşte distanţa. Trebuie menţionat că acest tip de muniţie

nu permite tragerea automată, fiind necesar un kit de conversie, în caz contrar trebuind a încărca

după tragerea fiecărui cartuş.

Muniţia pentru pistol de calibrul 9 mm Luger de la Less Lethal Africa are o construcţie

asemănătoare cu muniţia less lethal pentru arma de asalt, având ca principală destinaţie folosirea

în scopuri de antrenament în spaţii înguste (killing house). Pentru că ricoşeele au un grad foarte

redus de pericol, datorită Energiei Cinetice mici în comparaţie cu muniţia de război, militară,

este imposibilă străpungerea pereţilor şi punerea în pericol a altor persoane. De asemenea, poate

fi folosită pentru restabilirea ordinii publice sau pentru autoapărare. Trăgătorul trebuie să

deschidă focul de la distanţe mai mari de 20 metri pentru a evita rănirea persoanei asupra căreia

se trage şi pentru a avea timpul necesar pentru încărcarea armei după fiecare cartuş tras. Tragerea

din distanţe mai mici incumbă un pericol mai mare pentru persoana asupra căreia se trage pentru

că Energia cinetică şi Viteza sunt mai mari şi pot duce la adâncimi de penetrare mai mari, putând

duce la rănirea sau moartea persoanei.

Figura 4.64

CUPRINS

PARTEA 1 PAG

CAPITOLUL 1.1. OPERATIUNI FUNDAMENTALE PENTRU TRAGERE -

operațiunile de bază pentru realizarea unei trageri eficace:

Poziția corpului (poziția isoscel si weaver)

Priza pe armă (cu o mână și cu două mâini)

Linia de ochire, stabilirea ochiului director

Mânuirea trăgaciului

Controlul respirației

Continuitatea și constanța (follow through)

10

CAPITOLUL 1.2. REGULI DE SIGURANȚĂ -

Reguli principale de siguranță

Obligații subsecvente ale trăgătorilor

Măsuri de siguranță pentru antrenamentul “la rece”

Arma și siguranța copiilor

27

CAPITOLUL 1.3. POZIȚIA DE TRAGERE - POZIȚIA CORPULUI

Poziția isoscel: descrierea poziției, avantaje, dezavantaje

Poziția weaver: descrierea poziției, avantaje, dezavantaje

Pozițiile de tragere din genunchi, culcat (pe burtă, pe spate)

Deplasarea cu arma. Tragerea din deplasare

33

CAPITOLUL 1.4. MANIPULAREA PISTOLULUI

Manipularea manșonului (două variante)

Încărcarea pistolului - administrativă, tactică, de urgență

Verificarea încărcării camerei cartușului. Reîncărcarea pistolului

Remedierea incidentelor de tragere

Nivelurile de pericol

Transportarea pistolului (in toc, administrativă)

Predarea armei către o altă persoană

Manipularea armei cu o mână

Transferul armei din mâna dominantă în mâna suport

43

CAPITOLUL 1.5. TEHNICA DE ANGAJARE A ȚINTELOR

Detectarea țintei

Tehnica double shot

Tehnica focului de precizie

Tehnica de reluare a focului

Tehnica de angajare a țintelor multiple

Tehnica de angajare a țintelor mobile

Tehnica de angajare a țintelor in regim de lumină redusă sau

întuneric

Tragerea folosind acoperirea și mascarea

67

Tehnicile de curățare (felierea, ochi rapid, penetrarea limitată)

CAPITOLUL 1.6. TRAGEREA INSTINCTIVĂ 81

PARTEA a II a

CAPITOLUL 2.1. DEFINIȚIA ARMAMENTULUI, ROLUL SI DESCRIEIREA

PRINCIPALELOR PIESE ȘI MECANISME

Definiția

Categorii de armament și muniție

Rolul și descierea sumară a principalelor piese și mecanisme ale

armamentului de infanterie

87

CAPITOLUL 2.2. MUNIȚIA

Structura unui cartuș. Părți componente: glonțul, tubul, pulberea

de inițiere, pulberea de azvârlire.

Muniția pentru pistol

Muniția pentru revolver

Muniția pentru arma de asalt

Muniția pentru shotgun

Muniția cu subcalibru și săgeți

Balistica de rană - subdomeniu al balisticii terminale care

studiază fenomenele și efectele glonțului in interiorul țintei.

Proiectile pentru armele de asalt

Glonțul cu cămașa completă (FMJ) și cele solide

Proiectile deformabile și frangibile

Săgeți

Proiectile pentru pistol

Glonțul cu cămașa completă (FMJ) și cele solide

Proiectile deformabile și frangibile

Proiectile instabile

Cavitatea temporară a rănii. Efectul densității transversale a

glonțului asupra cavității temporare. Designul glonțului și

influența asupra comportamentului

94

CAPITOLUL 2.3. LANTERNA -

Folosirea armamentului in condiții de lumină redusă. Utilizarea

lanternei.

Dezvoltarea tehnicilor de folosire simultană a armei și a lanternei

128

CAPITOLUL 2.4. VESTA ANTIGLONȚ –VESTA ANTITRAUMĂ

Istoric

Riscul potențial: armele de foc - armele albe

Construirea vestei antiglonț. Principiul de funcționare.

Materialele folosite la crearea vestelor

Nivelurile de protecție

142

CAPITOLUL 2.5. AMORTIZORUL DE ZGOMOT

Design și construcție

Componentele zgomotului produs de armă și principiul de

funcționare

Avantajele folosirii amortizorului

150

PARTEA a III a

CAPITOLUL 3.1. FOLOSIREA GRADUALĂ A FORȚEI

Piramida pericolului

Condițiile apărării

Folosirea graduală a forței

Nivelurile de rezistență ale subiectului/suspectului

Nivelurile de reacție/apărare ale polițistului: primar, intermediar,

letal

Poziționarea, verbalizarea

Tactici cu mâna liberă

Încătușarea. Folosirea cătușelor metalice, de plastic (de

unică folosință) și pentru imobilizarea picioarelor

Folosirea armelor de impact

Folosirea spray- ului iritant- lacrimogen

Ștrangularea (ca procedeu de luptă)

Folosirea aparatelor cu șocuri electrice

Folosirea câinilor

Ramarea. Oprirea forțată a autovehiculului

subiectului/suspectului

Blocajul rutier. Blocajul static

Blocajul rutier. Blocajul din deplasare

Coborârea și creșterea nivelului de folosire a forței

157

CAPITOLUL 3.2. UZUL DE ARMĂ

Restricțiile in folosirea armei:

1. Legea

2. Standardele și procedurile interne ale structurii

190

CAPITOLUL 3.3. LIMITELE NEUROMOTORII ȘI BIOMECANICE ALE

OMULUI (PERSOANEI CARE FOLOSESC ARMA)

Experiența celui care reacţionează

Nivelul de pregătire în manipularea armei

Cunoaşterea, stăpânirea la nivel teoretic a normelor legale

privitoare la uzul de armă

Zona unde are loc incidentul armat

Persoană care desfăşoară atacul

218

CAPITOLUL 3.4. EFECTUL HOLLYWOOD

1. Poziţia de tragere - HOLLYWOOD HIGH GUARD

2. Tragerea în pneurile unei maşini aflată în deplasare

3. Efectuarea tragerii cu un pistol ce conţine un încărcător cu 6

cartuşe ori 15, timp de 15 minute

4. Folosirea amortizorului de zgomot

5. Executarea şedinţelor de tragere în poligon

6. Tragerea în apă, asupra unei persoane aflată în scufundare

7. Puterea, eficiența unui singur glonţ

8. CODUL ONOAREI

“băieţii buni” niciodată nu trebuie să fie în avantaj

“băieţii buni” sunt întotdeauna înconjuraţi de mult mai

235

mulţi “băieţi răi”

“băieţii buni” niciodată nu iniţiază luptă, conflictul

“băieţii buni” nu lovesc o persoană căzută la sol

“băieţii buni” nu împuşca un suspect în spate

“băieţii buni” întotdeauna înving

CAPITOLUL 3.5. PREGĂTIREA POLIȚIȘTILOR DIN ROMÂNIA

Pregătirea, antrenamentul polițiștilor

Coerența pregătirii cu formarea

Infrastructura pregătirii continue

Perfecționarea corpului de instructori

Metodele de pregătire

Conținutul pregătirii

244

PARTEA a IV a

CAPITOLUL 4.1. BALISTICA TERMINALĂ

Ciclul balistic

Balistica interioară

Balistica intermediară

Balistica exterioară

Balistica terminală (de rană)

Ținta umană

Rănirea, penetrarea țesuturilor moi. Mecanica rănii produse de

glonț:

1. Penetrarea

2. Canalul de intrare

3. Cavitatea temporară

4. Fragmentarea

Algoritmul unei răni provocate de glonț unor oase ale corpului

Algoritmul unei răni provocate de glonț cutiei craniene

Algoritmul unei răni provocate de glonț la nivelul pieptului

Algoritmul unei răni provocate de glonț la nivelul abdomenului

Cauzele care provoacă moartea sau incapacitarea

Temperatura glonțului

Eficacitatea glonțului. Eficacitate versus efect

Selectarea muniției

Gloanțe cu proprietăți bune de penetrare

Gloanțe construite pentru atingerea eficacității maxime

Gloanțe cu design neconvențional

Balistica terminală pentru muniția pentru arma de asalt

Balistica terminală pentru shotgun, arme de vânătoare. Alice și

slug

Balistica terminală în situația rănilor provocate de fragmente de

proiectil (de schije)

Proiectilele NON LETALE

Balistica de rană a proiectilelor non letale

Construcția glonțului și influența asupra comportamentului

262

în țintă

Proiectilele LESS LETHAL (traumatice)

Armamentul pentru autoapărare