Introducere în Sistemul Financiar Internaţional

“Finanţare internaţională”

CURSUL I:“Introducere în problematica Sistemului Financiar Internaţional”

Conf. dr Cristian PĂUNConf. dr Cristian PĂUN

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCUREŞTI

FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Cursul 1: Evoluţia SFI 2

Fluxurile economice internaţionale


Sistemul Financiar Internaţional

Sistemul Financiar Internaţional poate fi definit generic ca fiind ansamblul de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate menite să coordoneze şi să organizeze comportamentul ţărilor membre în domeniul fluxurilor financiare şi monetare internaţionale generate de derularea unor operaţiuni comerciale sau necomerciale internaţionale.

Sistemul Financiar Internaţional poate fi privit şi ca ansamblul de pieţe, instituţii, instrumente şi fluxuri financiare menit să asigure deplasarea în timp şi în spaţiu a resurselor de capital de la cei care le deţin (creditorii sau investitorii internaţionali) către cei care au nevoie de acestea (debitorii sau beneficiarii finanţării).


Sistemul Financiar Internaţional – funcţii de bază

Transferarea resurselor financiare de la cei care au surplus de fonduri (cheltuiesc mai puţin decât câştigă) către cei care au deficit de fonduri (cheltuiesc mai mult decât câştigă).

Promovează eficienţa economică prin alocarea optimă a resurselor de capital (riscuri şi costuri scăzute);

Permite valorificarea oportunităţilor de investiţii (fondurile sunt transferate dinspre sectoare sau domenii cu productivitate scăzută către domenii cu productivitate ridicată);

Permite derularea fluxurilor de încasări şi plăţi; Stimulează nivelul economisirilor şi al investiţiilor; În concluzie: SFI are un impact major asupra dezvoltării economice.


Sistemul Financiar Internaţional – premisele dezvoltării

Dezvoltarea SFI a fost potenţată de: Dezvoltarea fluxurilor comerciale internaţionale; Globalizarea pieţelor Avansul tehnologic Expansiunea monetară Necesitatea alocării riscurilor (a dus la dezvoltarea unor instrumente şi operaţiuni

specifice); Variaţia temporală a consumului (raportul consum / venituri variază în timp); Separarea administrării afacerii de proprietatea asupra capitalurilor

Problemele de agenţie

(“stock-options”, preluarea companiei, schimbarea echipei manageriale)

Globalizarea sistemelor financiare Comerţul mondial a crescut de peste 4 ori din 1990;

Investiţiile străine directe au crescut de 7 ori din 1990;

Creditul bancar internaţional a crescut de 150 de ori între 1975 şi 2008 ajungând la 40 de trilioane de dolari;

Activele financiare internaţionale au crescut de 14 ori între 1980 şi 2006 ajungând la 167 de trilioane de dolari;

Deţinerile internaţionale de acţiuni au în momentul de faţă o pondere de 25%;

Deţinerea de titluri de stat americane de către entităţi financiare din afara SUA este de 60%;

Rezervele valutare internaţionale au crescut de 10 ori din 1990 ajungând la 7,5 trilioane dolari.

Gradul de dezvoltare a pieţelor financiare

Fluxurile financiare la nivel global (1999)

Fluxurile financiare la nivel global (2007)


EVOLUTIA SISTEMULUI FINANCIAR


“The Gold Standard” Sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 s-a caracterizat prin

existenţa unei economii mondiale puternic integrate. În perioada dintre anii 1870 şi 1914 a existat la nivel

internaţional un aranjament financiar cunoscut sub numele de “gold standard”

Fiecare ţară îşi exprima valoare monedei sale în funcţie de acoperirea sa în aur

Ţările foloseau ca rezervă internaţional doar AURUL Atâta timp cât valoarea unei monede era exprimată în

raport cu aurul cursul de schimb rămânea FIX

Începând cu primul război mondial - 1914, ţările au suspendat convertibilitatea monedei lor în aur. După terminarea războiului au fost încercări nereuşite de

revenire la paritatea fixă faţă de aur fără nici un succes însă.


“Gold-Exchange Standard” În 1922, apare prima încercare notabilă de refacere a sistemului

financiar de dinainte de război. Noul standard aur a fost diferit de predecesorul său datorită diminuării

cantităţii de aur din sistem:

Ţările care nu erau importante centre financiare nu deţineau cantităţi importante de aur dar în schimb aveau monede care erau convertibile în aur.

Caracteristicile sistemului nou intitulat “Gold Exchange Standard” erau: Ţările puternice aveau o monedă a cărei valoare era stabilită în raport cu aurul;

Ţările mai puţin importante îşi stabileau valoarea monedei în raport cu rezerva internaţională de devize puternice şi de aur.

Scopul major era revenirea la paritatea monedelor de dinainte de război (Marea Britanie a făcut un pas important în acest sens stabilind un raport liră – dolar pe baza raportului de dinainte de război la 4.86 USD / liră, această supraevaluare a lirei a generat probleme de balanţă de plăţi externe şi a distorsionat puternic aşteptările pieţei).


“Gold-Exchange Standard” Până în anul 1930 cea mai mare parte a ţărilor lumii au aderat la

acest sistem Modul în care a fost configurat sistemul financiar internaţional

ridica serioase probleme de motivare pentru ţările mici participante la sistem

Dacă o ţară mică se aştepta ca rezerva sa internaţională să se deprecieze în raport cu aurul atunci ea avea de ales între:

Vânzarea integrală a rezervei înainte ca deprecierea să aibă loc;

Acest comportament punea o presiune şi mai mare asupra monedei principale de denominare a rezervei internaţionale

Chiar dacă lira sterlină a fost puternic supraevaluată în 1925, în 1931 au apărut semne clare de presiune asupra sa care au forţat UK să rupă legătura dintre liră şi aur, atitudine urmată de majoritatea ţărilor din sistem. În 1937 nu mai era nici o ţară prezentă în sistem


“Gold-Exchange Standard”

Acest sistem financiar internaţional nu a fost deloc un succes

O serie de economişti (e.g. Eichengreen, 1992) au văzut în acest sistem o cauză majoră a Marii Crize Economice Interbelice;

Începând cu anii 1930s în sistemul financiar internaţional au început să funcţioneze primele aranjamente monetare independente

În cadrul SFI se combina cursul fix cu ratele flotante

Lipsa unei coordonări financiare a dus la accentuarea crizelor din a doua jumătate a anilor 30

Ţările s-au angajat într-o depreciere semnificativă a monedelor lor în speranţa unui plus de “competitivitate”


Sistemul de la Bretton Woods Încă din timpul celui de-al doilea război mondial SUA şi Marea

Britanie plănuiau reconfigurarea sistemului economic de după război

White şi Keynes au înţeles rolul major pe care l-a avut prăbuşirea sistemului economic mondial la declanşarea războiului şi doreau să nu mai repete greşelile de după primul război mondial;

În acelaşi timp luptau pentru o poziţie relativ mai puternică a ţărilor pe care le reprezentau.

În urma Conferinţei de la BW din 1944 a apărut un plan concret de dezvoltare a sistemului financiar internaţional cu următoarele caracteristici:

Un curs fix dar ajustabil (!!!);

Două noi organizaţii internaţionale: FMI şi Grupul Băncii Mondiale (BIRD pentru a finanţa probleme de dezvoltare, IDA pentru cele mai sărace ţări ale lumii, CFI pentru a furniza capital de risc ţărilor cele mai sărace participante la sistem).


“Cursuri fixe dar ajustabile” Sistemul de la BW se baza pe principiul introducerii cursurilor de schimb

fixe dar ajustabile;

Diferite articole din Acord precizau următoarele:

“Fiecare ţară membră va stabili un curs faţă de USD care trebuie menţinut într-o bandă de variaţie de +/-1% faţă de USD”

“Preţul USD în aur a fost fixat la 35 USD / uncia de aur”

SUA deţinea în acel moment 70% din rezervele mondiale de aur fiind capabilă să furnizeze suficientă încredere în sistem.

Ţările participante aveau voie să devalorizeze moneda lor cu maxim 10% fără permisiunea FMI în cazul unor dezechilibre majore de BPE;

Orice intervenţie pentru a devaloriza cu mai mult de 10% avea nevoie de aprobarea FMI.


Cursul de schimb: fix sau flexibil?

Avantajele cursului de schimb fix Reduce riscul asociat comerţului exterior

Riscul pentru exportatori este ca moneda să se aprecieze şi riscul pentru importatori este ca moneda să se deprecieze

Incertitudinea legată de cursul de schimb inhibă implicarea în activităţi de comerţ exterior

Dezavantajele unui curs de schimb fix Lipsa unui control asupra propriei economii

Deficitele sau excedentele din BPE se ajustează pe baza cererii şi a ofertei interne şi externe şi mai puţin pe baza ratelor de schimb


Rolul FMI în cadru SFI Să promoveze cooperarea monetară internaţională şi dezvoltarea

comerţului internaţional; Să introducă un sistem al ratelor de schimb fixe şi să încerce să reducă

semnificativ dorinţa ţărilor participante de a devaloriza moneda lor în situaţii de criză prin introducerea unor facilităţi de creditare şi de finanţare temporară a problemelor legate de balanţa de plăţi externe;

Stabilirea unei cote de participare în funcţie de dimensiunea economică a fiecărei ţări membre;

Constituirea, pe baza acestor cote, a unor rezerve financiare importante ce vor fi folosite pentru a finanţa problemele legate de balanţa de plăţi a ţărilor membre;

Iniţial fiecare ţară putea extrage maxim 125% din cota sa la FMI; Introducerea unor condiţii in acordarea de fonduri: adoptarea de măsuri

de îmbunătăţire a situaţiei BPE; FMI a început activitatea în 1947 cu 8.8 miliarde USD.


Operaţiunile în cadrul FMI Cea mai importantă caracteristică a FMI – cotele de participare

Determină capacitatea de împrumut de la fond şi rolul în mecanismul decizional (numărul de voturi):

Cota membrilor reprezintă subscripţia la Fond a fiecărei ţări Bazată pe dimensiunea economică a fiecărei ţări ¼ este plătită într-o monedă convertibilă (US dollar, British pound, euro,

or yen) sau DST ¾ este vărsată în monedă naţională

Activitatea FMI: Supraveghere economică şi monitorizare Propuneri de politică economică Creditare Asistenţă tehnică (cea mai importantă)


Tranşele de la FMI Dacă un membru al FMI are probleme de BPE atunci:

poate să împrumute ¼ din cota sa automat ca tranşă de rezervă pentru diferenţa de ¾ va vinde rezerva denominată în moneda sa naţională

contra monedelor altor ţări membre cu obligativitatea răscumpărării ulterioare (tragerea se face sub forma unui acord de răscumpărare)


Facilităţile de creditare de la FMI Tranşele de credit

Iniţial tranşa de credit era stabilită la maxim ¼ din valoarea cotei La sfârşitul anilor 70 tranşa de credit de la FMI a fost mărită la

37.5% din cotă Prima tranşă de credit este mai mult sau mai puţin automată A doua până la a patra tranşă de credit este condiţionată de

adoptarea unor măsuri de politică economică menite să rezolve dezechilibrele de BPE (principiul condiţionalităţii)

Tranşele de credit sunt limitate la maxim 150% din valoarea cotei. Ulterior FMI a creat o serie de facilităţi speciale de creditare care au mărit potenţialul de împrumut de la FMI

Tragerile din fondurile FMI trebuie plătite în baza angajamentelor asumate FMI a stabilit o limită de maxim 5 ani pentru facilităţile de creditare


Facilităţile speciale de creditare de la FMI


Evoluţia SFI - BW: 1950 - 1960 In momentele iniţiale activitatea FMI a fost aproape irelevantă Sistemul ratelor de schimb fixe a fost stabilit în Martie 1947; Monedele nu erau liber convertibile pe piaţă; O serie de restricţii au fost impuse iniţial şi USD pentru a fi schimbat pe

piaţa valutară SUA a cunoscut o perioadă de excedent sănătos al BPE; Japonia este prima ţară care a retras fonduri sub forma tranşei de rezervă

în 1957 1950 – se creează UNIUNEA EUROPEANĂ DE PLĂŢI 1948 – 1952: “Planul Marshall” un pachet financiar de 11.6 mld. USD sub

formă de granturi şi 1.8 mld. sub formă de credite acordat ţărilor europene; Crearea OEEC în 1948 pentru a administra fondurile furnizate prin planul

Marshall, organizaţia fiind transformată în 1961 în OECD (SUA şi Canada s-au alăturat în 1961 şi Japonia în 1964)

În perioada dintre 1956 şi 1958 FMI s-a implicat în elaborarea unor politici care au dus la convertibilitatea deplină a lirei sterline şi a francului francez care au părăsit UEP

1949: ţările scandinave, UK şi Franţa au dus o politică de depreciere pronunţată a monedelor lor

Balanţa comercială a SUA către finalul anilor 50 a început să aibă un deficit de 1 mld. USD


Evoluţia SFI BW: 1950 - 1960 Au apărut tot mai multe îngrijorări legate de capacitatea SUA de a apăra

dolarul şi de capacitatea ţărilor industrializate de a menţine paritatea fixă faţă de dolar: FMI a introdus Acordul General de Împrumut în Octombrie 1962

Băncile Centrale ale ţărilor membre au creat un fond de $6 mld. pentru a menţine stabilitatea sistemului

Ţările implicate au căpătat denumirea de Grupul celor 10 şi au fost percepute ca un club al ţărilor bogate

Crearea “Gold Pool” de către SUA şi şapte ţări industrializate pentru a furniza aur sectorului privat în vederea protejării parităţii fixe de 35 USD pe uncia de aur.


Evoluţia SFI - BW: 1960 - 1971 La începutul anilor 60 BPE a SUA s-a stabilizat dar războiul din

Vietnam a deteriorat-o semnificativ, deficitul ajungând în 1965 la 6.19 mld.

În 1965 preşedintele De Gaulle a anunţat oficial că Franţa s-a decis să schimbe rezervele sale din USD în aur.

La jumătatea anului 1967 a devenit tot mai evident faptul că excedentul de dolari din sistem depăşea cantitatea de aur şi că aşteptările Băncilor Centrale în aceste sens (vor converti rezerva internaţională în aur) vor duce la căderea inevitabilă a sistemului.

Toate acestea au dus la semnarea unui acord între băncile centrale prin care acestea să nu mai convertească în aur rezerva lor internaţională

S-a renunţat la vânzarea de aur către sectorul privat pentru a preveni creşterea preţului aurului

O piaţă secundară a aurului a fost creată unde exista un ppreţ oficial şi un preţ de piaţă care putea varia


Evoluţia SFI - BW: 1960 - 1971 In 1967 după puternice deficite de BPE UK se decide să devalorizeze lira

cu 14.6%; In 1969 deficitele de BPE ale Franţei conduc la o depreciere de 11% a

francului francez şi la o revalorizare cu 9.3% a mărcii germane. Deficitul SUA al BPE continua să crească în ciuda măsurilor întreprinse

de această ţară. In 1971 era tot mai clar că dolarul este supraevaluat şi că marca şi yenul

sunt subevaluate În Aprilie 1971 deficitul SUA de BPE a dus la o ieşire masivă de capital

bazată pe anticipările celor din piaţă legate de monedele din sistem privind deprecierea USD (2 mld. USD au fost cumpărate de pe piaţa germană de către speculatori ceea ce a determinat închiderea pieţei pentru o săptămână)

Marca germană a fost revalorizată cu 7% şi şilingul austriac cu 5%; Masive speculaţii legate de dolar au continuat; Pe 15 august 1971 Preşedintele american Nixon a anunţat oficial că SUA

renunţă la convertibilitate în aur a USD; SUA s-a decis să aplice o taxă generalizată de 10% asupra importurilor de

bunuri şi servicii;


Prăbuşirea SFI de la BW Imediat după anunţul lui Nixon ţările participante la sistem au

luat decizia de a permite cursurilor de schimb să floteze liber; Acordul Smithonian din 1971:

Preţul oficial al aurului a fost modificat la 38$ pe uncie; Fluctuaţia în raport cu USD a fost crescută de la 1% la 2.25%; SUA a fost obligată să renunţe la taxa de 10% aplicată importurilor

sale; G-10 a decis să accepte flotarea liberă doar pentru cele mai

dezvoltate economii; La jumătatea anului 1972 Marea Britanie a intrat într-o puternică

criză a BPE şi autorităţile au decis să lase lira să floteze liber pe piaţă.

În ianuarie 1973 autorităţile elveţiene anunţă că francul elveţian va flota şi el liber în raport cu USD

19 Martie 1973: Ţările Europene au intrat într-un sistem monetar propriu cunoscut sub numele de “Şarpele în Tunel”

În Iunie 1973 “Snake in the Tunnel” a devenit “plain Snake”


Beneficiile şi slăbiciunile SFI - BW

Beneficiile sistemului de la Bretton Woods: Expansiunea comerţului internaţional şi a investiţiilor străine Diminuarea semnificativă a ratelor de inflaţie Creşterea economică considerabilă

Slăbiciunile sistemului de la Bretton Woods: Restricţii legate de circulaţia capitalului Presiunea asupra rezervelor de aur ale SUA Ineficienţa programelor de ajustare aplicate de către ţările membre


De ce s-a prăbuşit sistemul BW? Probleme de lichiditate (the Dilema Triffin) Lipsa unui mecanism de ajustare:

Sistemul de la BW permitea realinierea cursurilor de schimb ca o măsură de ultimă instanţă în cazul unui “dezechilibru fundamental” al BPE

Ţările membre au fost frecvent interesate de devalorizarea monedei lor

Termenul de dezechilibru nu a fost corect definit; Probleme legate de senioraj:

SUA a fost sursa majoră de lichiditate internaţională; Pentru a avea rezerve internaţionale ţările participante erau nevoite

să aibă o balanţă excedentară (de aici şi dorinţa de depreciere) şi SUA o balanţă deficitară

Restul lumii consuma mai puţin decât producea şi SUA consuma mai mult decât producea;

A apărut un fenomen de export de inflaţie controversa legată de senioraj.


The Triffin Dilemma:


SFI după căderea Sistemului de la Bretton Woods Acordul de la Kingston Jamaica (1972-1976) de reformare a SFI:

A fost încheiat între ţările europene şi SUA cu scopul reformei SFI. Flotarea liberă a fost interzisă pentru ţările semnatare ale acordului de la

Bretton Woods cu derogarea din 1973 Flotarea liberă este înlocuită de flotarea administrată din două motive:

Continuarea creşterii şi dezvoltării comerţului internaţional fără fluctuaţii excesive ale cursului de schimb

Evitarea crizelor în economia mondială (crizele petroliere)

Modificarea articolului IV din Acord (ratificată în 1978 de 2/3 din membrii):

Orice ţară este liberă să îşi aleagă regimul monetar – valutar (mai puţin ancorarea de aur a monedei);

FMI va supraveghea politica monetară şi valutară a ţărilor participante la sistem şi va elabora principii de acţiune

Printr-o majoritate de 85 % FMI poate reintroduce un sistem ancorat pe USD (SUA are drept de veto)

Diminuarea rolului monetar al aurului Desemnarea DST ca principal activ de rezervă


SFI după căderea Sistemului de la Bretton Woods Principiile adoptate în 1977 asupra SFI:

Orice membru trebuie să evite intervenţiile pe piaţa valutară pentru a preveni dezechilibre ale BPE sau pentru a obţine un avantaj incorect în schimburile comerciale internaţionale

Orice membru poate interveni pentru a diminua eventualele crize la nivelul BPE În cazul oricărei intervenţii pe piaţa valutară trebuie să se ţină cont de interesele

ţărilor membre (inclusiv a celei emitente). Aranjamentul de la Plazza (septembrie 1985):

Iniţiat de un grup de 5 ţări (SUA, UK, Japonia, Germania şi Franţa) G5 s-au angajat pentru a interveni în vederea diminuării valorii USD pe pieţele

internaţionale (considerat în acel moment supraevaluat) Acordul de la Luvru (februarie 1986):

Iniţiat de un grup de 7 ţări (G5 + Italia şi Canada) Au considerat că USD a atins o valoare care reflectă realităţile economice şi au

sistat intervenţiile pe piaţa valutară Ţările vor interveni neanunţat şi doar dacă este cazul în favoarea monedelor lor


Preţul la petrol a crescut semnificativ în 1973 – 1974, acest lucru cauzând reale probleme la nivelul BPE al multor ţări

În iunie 1974 FMI a stabilit, ca o consecinţă a crizei petroliere, o facilitate de finanţare specială OIL FACILITY: FMI a împrumutat fonduri ca orice alt intermediar financiar de la ţările

producătoare de petrol către ţările importatoare de petrol. A doua facilitate petrolieră a fost stabilită în 1975 fiind mult mai restrictivă

decât prima 1976: FMI a început să atragă atenţia asupra sustenabilităţii ţărilor în curs

de dezvoltare care s-au împrumutat masiv de la băncile comerciale. Reacţia sectorului financiar privat a fost foarte dură la adresa fondului;

1980: a început cu o creştere semnificativă a ratelor reale de dobândă pe toate pieţele şi un declin al preţurilor pentru bunurile ne-petroliere.

SFI după căderea Sistemului BW


Crizele din America Latină În 1982 FMI a calculat că sistemul bancar american a

împrumutat America Latină cu 100% din totalul capitalului acestor bănci;

În august 1982 Mexic a anunţat că încetează plata serviciului datoriei externe. La sfârşitul aceleiaşi luni guvernul mexican a naţionalizat sistemul său bancar;

1982 este anul în care încep crizele financiare şi în Argentina şi Brazilia:

Argentina: supraevaluarea cursului de schimb utilizat ca ancoră pentru a reduce cheltuielile inflaţioniste;

Brazilia: Deprecierea cursului de schimb nu a putut ţine pasul cu inflaţia cauzând o supraevaluare a cursului de schimb real.


Evoluţia SFI după crizele din America Latină Băncile comerciale din ţările dezvoltate au început să

împrumute tot mai mult entităţi din ţările în curs de dezvoltare Criza datoriei a devenit una globală Plăţile în contul de capital al debitorilor au început să fie mai

mari decât încasările în contul de capital În a doua jumătate a anilor ’80 apare piaţa secundară a

datoriei externe: In 1989, US Treasury Secretary Nicholas Brady a

propus un plan prin care FMI şi Banca Mondială să utilizeze fondurile lor pentru a răscumpăra datoria ţărilor în curs de dezvoltare puternic îndatorate:

Planul a fost aprobat sub numele de Brady Plan A fost extinsă perioada de creditare a FMI şi au fost

introduse noi facilităţi de împrumut


SFI în anii ‘90 Începând cu anii 90 tot mai multe instituţii financiare non-

bancare au început să transfere fonduri către ţările în curs de dezvoltare sub forma de investiţii străine directe şi de portofoliu;

Numărul ţărilor puternic îndatorate a crescut semnificativ, inclusiv a ţărilor cu probleme de plată către FMI;

În noiembrie 1992 a fost introdus un al treilea amendament la articolele din Acordul FMI cu privire la suspendarea dreptului de vot pentru ţările care nu-şi onorează obligaţiile către FMI;

Mexic a intrat într-o nouă criză în 1994;


SFI în anii 90

În anii 1997 – 1998 o serie de crize au lovit ţările asiatice cu precădere Tailanda, Indonezia, Coreea de Sud, Malaezia şi apoi Rusia O puternică depreciere a monedelor acestor ţări; În cazul Tailandei, Indoneziei şi Coreei de Sud FMI a jucat un

rol substanţial şi controversat în acelaşi timp; Noi facilităţi de împrumut au fost create; Facilităţi suplimentare de rezervă au fost introduse pentru a

furniza fonduri pe termen scurt şi de volum mare către ţările asiatice;

În oct. şi nov. 1998 FMI a lansat un pachet financiar complex pentru a susţine Realul brazilian pentru a preveni extinderea crizei in Brazilia şi in întreaga Americă Latină;


Ultimele evoluţii ale SFI Importante schimbări operate în cadrul SFI în ultima perioadă:

In 1997 General Agreement to Borrow a fost suplimentat printr-un nou acord

Implica 25 de ţări membre FMI şi un fond de 46 miliarde US $ datorită faptului că sumele furnizate prin cota de participare s-au dovedit insuficiente;

In 1999, o nouă facilitate de împrumut a fost creată pentru LDC

Poverty Reduction and Growth Facility creată pentru a înlocui facilitatea din 1987 Enhanced Structural Adjustment Facility

Reprezintă punctul cheie din politica FMI de a integra politicile împotriva sărăciei ca un element de bază al politicii de stabilizare macroeconomică

In 1999, cota de participare la fond a crescut cu 45% resursele Fondului ajungând la 283 miliarde US$


Reformarea SFI În momentul de faţă este permis ţărilor participante să adopte liber ce politică

monetară şi de schimb doresc dacă se consideră că legarea monedei faţă de aur nu este adecvată.

În practică există în momentul de faţă în lume o paletă largă de politici de curs de schimb de la curs de schimb fix, flotare liberă şi o combinaţie între acestea.

În cadrul SFI vorbim în momentul de faţă, mai degrabă, de inexistenţa unui sistem şi a unor aranjamente monetare clare între cele mai puternice monede ale lumii (dolar, yen, euro, lira);

Situaţia dramatică din anii 1970s, 1980s şi 1990s care a implicat cele mai importante monede din cadrul SFI a condus la o mare varietate de propuneri de reformare a SFI

Cea mai mare parte a acestor propuneri consideră că este de dorit o limitare a variaţilor de curs de schimb dintre cele mai importante monede din sistem.

Trei dintre aceste propuneri reţin atenţia şi merită a fi luate în considerare: cele propuse de John Williamson, Ronald McKinnon şi James Tobin


Multitudinea politicilor de schimb în SFICurrency pegged to

U.S. dollar French franc Other currency SDR Other composite

Angola Benin Bhutan (Indian Libya Bangladesh Antigua & Burkina Faso rupee) Myanmar Botswana

Barbuda Cameroon Bosnia and Burundi Argentina C. African Rep. Herzegovina Cape Verde

Bahamas, The Chad (deutschmark) Cyprus Barbados Comoros Brunei Darussalam Fiji

Belize Congo Rep. of (Singapore Iceland Djibouti Cote d'lvoire dollar) Jordan

Dominica Equitorial Estonia Kuwait Grenada Guinea (deutschmark) Malta

Iraq Gabon Kiribati Morocco Liberia Guinea-Bissau (Australian Nepal

Lithuania Mali dollar) Samoa Marshall Islands Niger Lesotho (South Seychelles Micronesia Fed. Senegal African rand) Slovak Republic

States of Togo Namibia (South Solomon Islands Nigeria African rand) Tonga Oman San Marino Vanuatu

Panama (Italian lira) St. Kitts & Nevis Swaziland (South

St. Lucia African rand) Syrian Arab Rep.


Flexibility limited in terms of a single More flexible currency or group of currencies

Single currency Cooperative Other managed Independently arrangements floating floating

Bahrain Austria Algeria Afghanistan, Islamic Qatar Belgium Belarus State of Saudi Arabia Denmark Brazil Albania United Arab Emirates Finland Cambodia Armenia

France Chile Australia Germany China, P.R. Azerbaijan Ireland Costa Rica Bolivia Italy Croatia Bulgaria Luxembourg Czech Republic Canada Netherlands Dominican Rep. Congo, Dem. Rep. Portugal Ecuador Ethiopia Spain Egypt Gambia, The

El Salvador Ghana Eritrea Guatemala Georgia Guinea Greece Guyana Honduras Haiti Hungary India Indonesia Jamaica Iran, I.R. of Kazakhstan Israel Kenya Korea Lebanon Kyrgyz Rep. Madagascar Lao P.D. Rep. Malawi Latvia Mauritania Macedonia, FYR of Mexico Malaysia Moldova Maldives Mongolia Mauritius Mozanbique Nicaragua New Zealand Norway Papua New Guinea Pakistan Paraguay Poland Peru Russia Philippines Singapore Romania Slovenia Rwanda Sri Lanka Sao Tome and Sudan Principe Suriname Sierra Leone Thailand Somalia Tunisia South Africa Turkmenistan Sweden Turkey Switzerland Ukraine Tajikistan, Rep. of Uruguay Tanzania Uzbekistan Trinidad and Tobago Venezuela Uganda Vietnam United States Yemen, Republic of Zambia Zimbabwe


Regimurile valutare hibride din cadrul SFI SFI este în prezent o combinaţie de regimuri valutare 12 ţări au adoptat EURO care flotează liber pe pieţele internaţionale la fel

ca şi USD, CAD, SFR, Lira sterlină, Yen Monedele ţărilor în curs de dezvoltare au adoptat următoarele tipuri de

regimuri valutare:

27 - ţări ancoră pe USD;12 - ţări ancoră pe EURO5 - ţări ancorate pe alte monede;6 - ţări ancorate pe DST34 - ţări ancorate pe un coş valutar5 ţări - flotare limitată faţă de USD5 ţări - ancoră ajustabilă22 ţări – bandă de variaţie27 ţări – flotare liberă


Propunerea de reforma al lui Williamson În numeroase articole ale sale John Williamson împreună cu alţi

autori (1985, 1987, 1988) au propus ca soluţie administrarea cursurilor de schimb ale celor mai importante monede în cadrul unei zone ţintă (target zone system)

Pentru aceste monede Williamson a sugerat calcularea unui curs sintetic 'Fundamental Equilibrium Effective Exchange Rate' (FEEER).

Acest curs este un curs real ce trebuie corelat cu situaţia din contul curent al BPE al ţărilor implicate

FEEER ar trebui periodic ajustat cu modificările variabilelor economice fundamentale cum ar fi rata inflaţiei.

Ţările membre mai puţin dezvoltate for avea moneda într-o bandp de variaţie soft de ±10 % faţă de FEEER

Ideea de “soft” pentru banda de variaţie se referă la faptul că nu este necesar ca Banca Centrală să cumpere sau să vândă valută dacă limitele benzii sunt încălcate

Banda are rolul de a preveni şocurile speculative


Propunerea de reformă a lui McKinnon Ronald McKinnon (1982, 1984 şi 1988) a considerat că la procesul

de substituire al monedelor un rol fundamental îl are volatilitatea cursului de schimb

El a argumentat că într-o lume în care sunt foarte puţine bariere în calea capitalurilor, companiile multinaţionale şi investitorii doresc să deţină portofolii denominate în monede diferite (diversificate);

Deşi portofoliul denominat într-o monedă este relativ stabil, un portofoliu global este foarte instabil;

McKinnon a sugerat un control bilateral mai strict asupra ofertei de bani din două ţări distincte ar rezolva problema volatilităţii cursurilor de schimb. O alternativă ar fi ajustarea volumului de obligaţiuni emise la nivel internaţional. O corelare între masele monetare şi obligaţiuni ar stabiliza cursul şi dobânda.


Propunerea lui Tobin James Tobin (1978) a considerat că la baza volatilităţii în creştere a

cursurilor de schimb stă dezechilibrele din fluxurile de capital pe termen scurt.

Gradul ridicat de integrare al pieţelor de capital lasă foarte puţine alternative pentru a aplica o politică monetară independentă;

Pentru a reduce aceste efecte Tobin a sugerat aplicarea unei taxe la toate tranzacţiile valutare care să reducă motivaţia speculatorilor de a muta capitalurile pe termen scurt de pe o piaţă pe alta;

O taxă de 1% ar descuraja fluxurile de capital pe termen scurt speculative; Tobin consideră, spre deosebire de primii doi autori, că nu regimul de

schimb este principala sursă de criză în SFI; Critici:

o astfel de taxă ar afecta comerţul internaţional nu toate transferurile pe termen scurt produc efecte negative; taxa ar putea da naştere la inovaţii financiare; o mai mare utilizare a barterului în schimburile comerciale


INTEGRAREA MONETARĂ ÎN EUROPA


Primii paşi spre integrarea monetară în Europa- punctul de plecare al UM ar putea fi considerat Tratatul de la Roma (1958) însă el nu conţine referiri concrete cu privire la această chestiune;

- un alt posibil punct de pornire ar putea fi 1989 când Consiliul European a decis crearea UM până la sfârşitul secolului;

- în analizarea etapelor care au condus spre actuala uniune monetară, este totuşi incorect să se excludă perioada premergătoare aferentă anilor 60 – 70 când au fost puse bazele Sistemului Monetar European;

- punctul de plecare în crearea Uniunii Monetare este considerat anul 1962 când Comisia Europeană a elaborat aşa numitul Memorandul Marjolin în care s-au adus în discuţie pentru prima dată măsuri comune de politică monetară şi au fost puse în aplicare primele încercări de integrare monetară a ţărilor membre.

- Sistemul Monetar European este considerat pilonul de bază al integrării monetare.


Uniunea Europeană de Plăţi (1950-1958) A facilitat compensarea multilaterală de plăţi între

ţările membre. Banca Reglementelor Internaţională a acţionat ca o bancă de compensare.

Acordul Monetar European (1958-1972) Multe monede europene au devenit convertibile.

Acordul a facilitat accesul băncilor centrale din Europa la operaţiuni în aur şi dolari.

SME – etape intermediare


Acordul de la Basel (Şarpele in the Tunnel ) (1972)

Monedele europene se deplasau într-un tunel faţă de dolar: Existau rate pivot bilaterale în raport cu dolarul, marja de

variaţie fiind de 2.25%. Existau rate pivot bilaterale între monedele europene, marja

de variaţie fiind fixată la 1%.

Pentru prima dată se pune la punct un mecanism de intervenţie şi un suport financiar pentru rezolvarea problemelor monetare ale ţărilor membre.


Şarpele în tunel

Bandă de variaţie în raport cu monedele

europene1%

Bandă de variaţie în raport cu dolarul

2.25%


Cursul de schimb intre anii 60 si 70s

0.000

0.200

0.400

0.600

0.800

1.000

1.200

1.400

1.600

1.800

2.000

1960 1962 1964 1966 1968 1970 1972 1974 1976 1978 1980

mon

edel

e U

E /

1 do

lar

GERMANY FRANCE ITALY

NETHERLANDS BELGIUM UNITED KINGDOM


Cursul de schimb intre anii 60 si 70

0.000

0.200

0.400

0.600

0.800

1.000

1.200

1.400

1.600

1.800

2.000

1960 1962 1964 1966 1968 1970 1972 1974 1976 1978 1980

mon

edel

e U

E /

1 do

lar

IRELAND DENMARK SPAINSWEDEN FINLAND AUSTRIA


Sistemul Monetar European (1979)

Caracteristici: Monedele europene fluctuau una în raport cu cealaltă într-o bandă

de variaţie de 2.25% (cu excepţia Italiei şi Marii Britanii pentru care a fost stabilită o derogare de 6%).

Posibilităţi de ajustare şi realiniere a cursurilor în cadrul sistemului. Facilităţi de finanţare pentru membrii. Crearea unităţii de cont ECU.

Pilonii de bază ai SME:

- ERM

- ECU

- Facilităţile de finanţare pentru membrii


(A) Exchange Rate Mechanism (ERM): Un tablou de benzi de variaţie bilaterale între ţările

membre; Iniţial fiecare monedă fluctua într-o bandă de variaţie de +

+/- 2.25 band (cu o excepţie pentru Italia şi Spania, ulteriori Marea Britanie şi Portugalia au aderat la ERM);

Ca reacţie la criza din 1992 – 1993, banda de variaţie a fost lărgită la 15%;

Atunci când cursul de schimb bilateral atingea marginea superioară sau inferioară a benzii de variaţie, autorităţile din cele două ţări trebuiau să intervină pentru a menţine cursul în interiorul benzii de variaţie.

A. ERM I


B. ECU

(B) European Currency Unit (ECU): Coş valutar ponderat constituit din monedele

ţărilor membre Servea ca indicator de divergenţă în cadrul ERM. Fiecare monedă din SME avea o pondere în

componenţa ECU, care reflecta importanţa economiei acelei ţări, ponderea în schimburile inter-regionale şi angajamentele ţării în cadrul sistemului de facilităţi de finanţare.


(3) Facilităţile de finanţare:

Au fost create pentru a se asigura că fiecare ţară membră are suficiente resurse pentru a interveni în vederea apărării parităţilor de schimb bilaterale;

20% din rezervele de aur ale ţărilor membre trebuiau depuse la Fondul European de Cooperare Monetară (EMCF) primindu-se în schimb echivalentul în ECU a acestei rezerve;

Au fost create trei facilităţi de finanţare: facilităţi de finanţare pe termen foarte scurt (VSTF), facilităţi de finanţare pe termen scurt / mediu (STMS) şi asistenţă financiară pe termen mediu (MTFA)

C. Facilităţile de finanţare


Cele 5 stadii ale EMS:• 1979-1983: Start turbulent cu 7 realinieri de curs

• 1983-1987: Perioadă de relativă stabilitate cu doar 4 realinieri de curs;

• din 1987: “noul” EMS cu noile ţări membre fără nici o realiniere

• 1992/93: crize

• 1993-1999: demararea procesului de creare a Uniunii Monetare dublată de lărgirea benzii de variaţie (+/- 15%)


Actul Unic European- Actul Unic European a fost adoptat în 1986 şi a intrat în vigoare în 1987;

- Acest document a impus ca obiectiv imediat crearea Pieţei Unice şi pentru atingerea acestui obiectiv a fost reiterat ca obiectiv intensificarea eforturilor de cooperare în plan monetar.

- Fără o convergenţă în materie de politică monetară, libera circulaţie a capitalurilor şi integrarea pieţelor financiare implica o presiune foarte puternică pe pieţele monetare;

- Piaţa Unică era imposibil de realizat fără o Monedă Unică, aceasta diminuând din riscuri, costuri de tranzacţionare, asigurând astfel creşterea economică la nivelul întregii grupări economice.

- Având în vedere toate acestea, cele 12 ţări membre s-au decis în 1988 să introducă o nouă şi importantă prioritate a procesului de integrare: ADOPTAREA UNEI MONEDE UNICE (acest lucru a mai fost reiterat odată în 1971 de către Planul Werner care prevedea realizarea UEM până la sfârşitul anilor ‘80).


Prima etapă (Iulie 1990) Libera circulaţie a capitalurilor; Ţările membre trebuiau să ia măsuri de fixare pe cât posibil

a ratelor de schimb; Politicile comunitare trebuiau astfel coordonate încât să

asigure o stabilitate a preţurilor (obiectiv central); Au fost create echipele de lucru necesare în demararea

stadiilor ulterioare; În ansamblul său, această etapă a fost una pregătitoare, cu

rol în definirea responsabilităţilor, stabilirea obiectivelor şi priorităţilor legate de introducerea EURO

Raportul Delors (1989)Planul de realizare al UEM – ETAPA I


Stabilitatea preţurilor În anii anteriori, rata inflaţiei nu trebuia să depăşească cu 1.5%

media inflaţiei celor mai bune trei ţări; Convergenţa ratelor de dobândă

În anii premergători, rata de dobândă pe termen lung nu trebuia să fie mai mare cu 2% faţă de media celor mai bune trei ţări (în termen de inflaţie).

Disciplina bugetară Deficitul bugetar trebuie să fie mai mic de 3% din PIB. Datoria publică nu trebuie să depăşească 60% of GDP.

Stabilitatea cursurilor de schimb În ultimii doi ani să nu aibă loc realinieri ale ratelor de schimb.

Maastricht Treaty (1992) - Criteriile de convergenţă


A doua etapă (Ianuarie1994) Crearea Institutului Monetar European (EMI) cu următoarele

atribuţii specifice: Coordonarea politicilor monetare în vederea asigurării stabilităţii

preţurilor; Pregătirea creării Sistemului European al Băncilor Centrale şi

coordonat de Banca Central Europeană; Pregătirea etapei a 3-a de introducere a monedei unice; Evaluarea gradului de convergenţă economică între ţările membre

stabilite prin Tratatul de la Maastricht;

Raportul Delors (1989)Planul de realizare al UEM – ETAPA II


Etapa a 3-a (Ianuarie 1999) Introducerea monedei unice “EURO”. Stabilirea Băncii Centrale Europene ca fiind instituţia desemnată

pentru a aplica politica monetară comună; Au fost fixate definitiv ratele de conversie pentru cele 11 ţări care

şi-au anunţat participarea iniţial la zona EURO; A fost stabilită o perioadă de tranziţie pentru introducerea monedei

unice între 1.01.99 şi 31.12.01; Euro a fost desemnat ca fiind singura monedă de denominare a

operaţiunilor în cadrul TARGET încă din 1999; Au fost create două instrumente: EURIBOR şi EONIA

Raportul Delors (1989)Planul de realizare al UEM – ETAPA III


Rata de conversie faţă de Euro


EU exchange rates with the dollar in the 80s and 90s

0.000

0.250

0.500

0.750

1.000

1.250

1.500

1.750

2.000

2.250

2.500

1980 1982 1984 1986 1988 1990 1992 1994 1996

EU

cur

ency

for

1 do

llar

GERMANY FRANCE ITALYNETHERLANDS BELGIUM UNITED KINGDOM


EU exchange rates with the dollar in the 80s and 90s

0.000

0.250

0.500

0.750

1.000

1.250

1.500

1.750

2.000

2.250

2.500

1980 1982 1984 1986 1988 1990 1992 1994 1996

EU

cur

ency

for

1 do

llar

IRELAND DENMARK SPAINSWEDEN FINLAND AUSTRIA


Zona Euro


Beneficii:

Reducerea costurilor de tranzacţionare. Eliminarea riscului valutar din tranzacţiile intracomunitare Competiţie mai mare, creşte eficienţa Un grad mai mare de integrare între pieţele financiare

europene care sporeşte eficienţa alocărilor de capital; O mai mare disciplină în materie de inflaţii prin garantarea

independenţei Băncii Central Europene; O disciplină fiscală impusă şi necesară pentru a intra şi a

rămâne în zona Euro Accelerarea reformelor structurale în cadrul UE pentru a

susţine adâncirea procesului de integrare.

Costuri şi beneficii ale introducerii Euro


Costuri ale integrării monetare în Europa:

Sistemul bazat pe fixitatea cursurilor de schimb elimină posibilitatea de utilizare a cursului de schimb ca instrument de politică de diminuare a efectelor produse de şocurile asimetrice;

Ţările nu mai pot utiliza politica monetară pentru a diminua şocurile specifice ţării;

Imposibilitatea creării unei zone monetare optimale; Acces limitat în folosirea instrumentelor de politică fiscală

pentru stabilizarea economică; Absenţa unui sistem fiscal de redistribuire de fonduri care să

permită limitarea efectelor şocurilor asimetrice.

Balanţa de plăţi externe


Balanţa de plăţi externe Balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou

statistic sub formă contabilă care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade (de regulă un an). (FMI, "Balance of Payements Manual", Ed. 5, 1994)

Concepte care stau la baza elaborării BPE: Rezident / nerezident Teritoriu economic Fluxuri reale / fluxuri financiare


Rolul Balanţei de Plăţi Externe permite compararea sub raport cantitativ şi calitativ a

schimburilor reale şi financiare ale unei ţări cu străinătatea permite evaluarea avantajelor şi dezavantajelor pe care fiecare

naţiune le are în schimburile comerciale cu ţările terţe măsoară competitivitatea externă a economiei naţionale pe baza BPE se poate măsura gradul de atractivitate mediului

de afaceri intern pentru investitorii rezidenţi şi nerezidenţi instrument important în modelarea şi coordonarea politicilor

comerciale externe balanţei de plăţi constituie fundamentul pentru o serie de

politici macroeconomice: fiscale, monetare, valutare, comerciale (tarifare şi netarifare) etc.


Principii de înregistrare a fluxurilor în BPE

Principiul de bază de înregistrare a fluxurilor reale şi financiare în BPE este acela al dublei înregistrări

“Fiecare furnizare de resurse reale sau financiare este compensată de o încasare şi, implicit, orice intrare de resurse reale sau financiare este compensată de o plată.”

Intrările de resurse sunt înregistrate în creditul balanţei şi ieşirile sunt înregistrate în debitul balanţei Ex: exportul, importul, ISD, creditele externe, donaţiile


Intrări şi ieşiri în BPE

Intrări - CREDIT Ieşiri - DEBITExporturi FOB Importuri FOB

Servicii prestate Servicii plătiteDividende, dobânzi, salarii încasate Dividende, dobânzi, salarii plătite

Transferuri unilaterale din străinătate

Transferuri unilaterale în străinătate

Capitaluri investite din străinătate Capitaluri investite în străinătate

Credite atrase Credite acordateCreşterea activelor de rezervă Diminuarea activelor de rezervă


Structura BPEStructura balanţei de plăţi externe I. Contul curent

A. Bunuri şi servicii: o Bunuri; o Servicii;

B. Venituri: o Din investiţii directe / portofoliu; o Din alte investiţii (dobânzi);

C. Transferuri curente: o Sector oficial o Alte sectoare

II. Contul de capital o Transferuri de capital; o Active cumpărate / vândute

III. Contul financiar o Investiţii directe; o Investiţii de portofoliu; o Alte investiţii (credite externe, împrumuturi FMI); o Conturi de tranzit; o Conturi de cliring / barter o Active de rezervă (aur, DST, valută)

IV Erori şi omisiuni


Poziţia investiţională internaţionalăPoziţia investiţională internaţională I. Active de rezervă din sistemul bancar

o Aur monetar; o Deţineri de DST; o Devize convertibile;

II. Datoria externă pe tipuri de creditori o Multilaterale: FMI, UE, BIRD, BERD o Bilaterale: detaliere pe principalii creditori; o Bănci private: detaliere pe ţări; o Obligaţiuni străine / euroobligaţiuni o Credite furnizor: detaliere pe ţări; o Alţi creditori privaţi.

III. Datoria externă pe tipuri de debitori o Datoria publică; o Datoria public garantată; o Datoria comercială negarantată.

IV. Creanţe şi angajamente pe termen scurt o Creanţe: incasoo, acreditive, garanţii bancare primite; o Angajamente: incasoo, acreditive, garanţii emise, linii de finanţare, alte

angajamente. V. Investiţii străine

o Directe; o De portofoliu.


Factori interni de destabilizare a BPE Reducerea semnificativă a exporturilor cauzată de calamităţi

naturale sau de evenimente fortuite (revoluţii, războaie civile); Creşterea importurilor / diminuarea exporturilor pe fondul

intensificării cererii interne; Diminuarea competitivităţii externe a produselor autohtone

(calitate scăzută, preţuri ridicate); Scăderea gradului de prelucrare al exporturilor; Deteriorarea climatului de afaceri intern; Insuficienta promovare / stimulare a exporturilor; Politică comercială (tarifară / netarifară) ineficientă; Structura pe ramuri a economiei naţionale.


Factori externi de destabilizare a BPE

Dereglarea preţurilor mondiale la produsele cu pondere mare în structura comerţului exterior;

Politica comercială a altor state (atât cea tarifară cât şi cea netarifară);

Lipsa avantajelor competitive (comparative) reale; Dereglarea fluxurilor comerciale zonale ca urmare a unor

conflicte / dispute comerciale internaţionale.


Ajustarea automată a BPEExporturi < importuri

Creşte cererea de valută pe piaţă

Reducerea masei monetare aflate în

circulaţieScăderea preţurilor

Încurajarea exporturilorDescurajarea importurilor

Exporturi < importuri

Creşte cererea de valută pe piaţă

Reducerea masei monetare aflate în

circulaţie

Deflaţie

Creşterea dobânzilor

Investiţii străine

Ajustarea Ajustarea automată automată prin prin mecanismul mecanismul preţurilorpreţurilor

Ajustarea Ajustarea automată automată prin prin finanţarea finanţarea compensatocompensatorierie


Politici de echilibrare a BPE

Politici monetare: ratele de dobândă, rezerva obligatorie, limitarea creditului, retragerea / emisiunea de monedă

Politicile bugetare: nivelul impozitării, reducerea cheltuielilor bugetare

Devalorizarea cursului de schimb Instituirea de bariere tarifare şi netarifare în calea

importului Stimularea şi promovarea exporturilor Finanţarea deficitelor din BPE Atragerea de investiţii străine directe şi de portofoliu


BPE în diferite ţări

Introducere în Sistemul Financiar Internaţional

Documents

Transcript of Introducere în Sistemul Financiar Internaţional