Introducere în

Teoria Relaţiilor Internaţionale

Şerban Filip Cioculescu

Ed. Militară, Bucureşti, 2007

1

Soţiei mele Raluca, pentru răbdarea îngerească pe care a dovedit-o

faţă de eforturile mele de a scrie această carte şi pentru sprijinul nemijlocit

pe care mi l-a dat în transcrierea manuscriselor.

Părinţilor mei, Simona şi Barbu, care mi-au insuflat dragostea faţă de

cărţi, sensibilitatea pentru artă şi ştiinţe, precum şi dorinţa de a afla tainele

universului.

2

Cuprins

Despre geneza unei cărţi

1. Introducere în studiul Teoriei Relaţiilor Internaţionale.

Formarea disciplinei, delimitarea domeniului ştiinţific, principalele concepte

2. Prima dispută: idealism/realism

3. Concepte teoretice fundamentale ale Teoria Relaţiilor

Internaţionale

4. Behaviorismul şi contestarea ştiinţifică a realismului tradiţional

5. Neoliberalismul

6. Teorii ale integrării supranaţionale (europene)

7. Teoria regimurilor internaţionale

8. Teoriile neomarxiste ale economiei politice internaţionale:

imperialism, dependenţă, structuralism

9. Teorii ale păcii şi războiului

10. Teoria „păcii democratice” şi strategiile statului postmodern

11. Sociologia istorică a statului şi fenomenul războiului

12. Alianţele – între teorie şi practică

13. Neorealismul - triumful „structurii” asupra „agentului”

14. Şcoala engleză a relaţiilor internaţionale

15. Şcolile critice: post-modernism, constructivism social,

feminism, neomarxism

16. Stabilitate şi schimbare sistemică în relaţiile internaţionale

17. Concluzii

3

Despre geneza unei cărţi

Scrierea acestui volum dedicat Teoriei Relaţiilor Internaţionale se datorează atât

pasiunii pe care am făcut-o, încă din anii facultăţii, pentru domeniul politicii

internaţionale, cât şi unei şanse personale de care am beneficiat. În anul universitar 2005-

2006 am fost invitat de conducerea Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti

să predau cursul de Teoria Relaţiilor Internaţionale pentru anul al II-lea, secţiile în limba

română şi franceză. Recunosc cu sinceritate că prima mea reacţie a fost una de bucurie,

dar şi de teamă, de nelinişte. Cu toate că stăpâneam destul de bine materia şi dispuneam

de zeci de cărţi şi de sute de articole de profil, nu eram deloc convins că voi avea

capacitatea necesară de a sintetiza materia, de a o face inteligibilă şi accesibilă. Mai

presus de toate m-am temut să nu sfârşesc prin a întocmi unul din acele cursuri tehnice şi

plicticoase pe care studenţii le urmează din obligaţie şi al căror conţinut este uitat imediat

ce se termină examenul.

Conştient de gradul ridicat de abstractizare şi de caracterul tehnic, instrumental al

disciplinei, am realizat că singura şansă de a fi în contact cu studenţii mei, altfel decât

prin constrângere, era să le ofer o istorie a evenimentelor cu care îmi voi ilustra teoriile.

Treptat, după reţinerile şi stângăciile inerente primului curs, am reuşit să creez o

atmosferă bazată pe încredere, respect reciproc între profesor şi studenţi, îmbinând

armonios explicarea conceptelor şi instrumentelor de lucru cu discuţiile libere, creative.

Le-am solicitat studenţilor să îmi spună deschis ce gândesc, chiar să mă contrazică

argumentat şi să găsească exemple istorice care să poată ilustra teoriile predate. Am

constatat cu acest prilej că studenţii aveau nevoie de un manual general de Teoria

Relaţiilor Internaţionale, unul scris în limba română într-un mod cât mai accesibil, fapt ce

m-a convins de necesitatea acestei cărţi.

Cu certitudine, meseria mea m-a ajutat semnificativ în acest domeniu. Fiind

cercetător la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară (din cadrul

Ministerului Apărării), specializat în securitate internaţională şi regională, am beneficiat

nu doar de fundamentele teoretice ale gândirii ştiinţifice, ci şi de o bibliotecă deosebită,

4

spre a nu omite sprijinul colegilor mei care mi-au pus la dispoziţie materiale din

bibliotecile şi baza lor de date.

Rezultatul cursurilor predate de mine s-a concretizat în acest volum. Cu modestie

recunosc că nu este decât un ghid adresat studenţilor şi cercetătorilor debutanţi, precum şi

factorilor de decizie care vor să cunoască modelele de analiză ale relaţiilor internaţionale.

Am analizat principalele paradigme şi autorii pe care i-am considerat cei mai relevanţi şi

accesibili. Îmi asum vina de a fi omis un număr important de autori, dar spaţiul şi timpul

nu mi-au permis o abordare exhaustivă. De asemenea, sunt îndatorat persoanelor care m-

au sprijinit şi m-au îndemnat să susţin cursul şi să redactez acest volum. Le mulţumesc pe

această cale domnului profesor dr. Mihail E. Ionescu, directorul Institutului pentru Studii

Politice de Apărare şi Istorie Militară, şi domnului profesor doctor Cristian Preda,

decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. De asemenea, le sunt

recunoscător domnului profesor dr. Teodor Meleşcanu, conducătorul meu de doctorat,

pentru sprijinul său călduros şi constant în construirea carierei mele ştiinţifice şi doamnei

profesoare dr. Iulia Motoc, care a jucat rolul de mentor spiritual pentru debutantul care

am fost în acest domeniu. Nu în ultimul rând, le mulţumesc studenţilor mei pentru ideile

şi sugestiile exprimate în timpul cursurilor, acestea fiindu-mi de un real folos. Şi îmi

exprim gratitudinea faţă de Editura Militară care a acceptat să publice acest volum,

considerând că studiul teoretic al relaţiilor internaţionale prezintă un real interes pentru

decidenţii politico-militari, fie aceştia cadre militare sau civili.

Şerban Filip Cioculescu

15 decembrie 2006

5

1. Teoria Relaţiilor Internaţionale – formarea

disciplinei, delimitarea domeniului ştiinţific, principalele

concepte

Îndeobşte se consideră că domeniul Relaţiilor Internaţionale

(prescurtat RI) este unul care se axează pe activitatea statelor pe scena

internaţională. În mod tradiţional, relaţiile internaţionale desemnează

relaţiile între state, iar termenul este aplicat mai ales perioadei de după 1648,

adică de după Tratatul de la Westphalia, care a pus capăt războaielor

religioase din Europa şi a consacrat principiul suveranităţii statelor

europene. Deşi, o bună bucată de vreme, statul-naţiune care s-a impus în

secolul al XIX-lea a coabitat pe scena mondială cu diverse entităţi

supranaţionale de tip imperii sau cu teritorii nesuverane (colonii,

dominioane), secolul al XX-lea a fost martorul impunerii statului-naţiune

modern ca singură formă de organizare sociopolitică universală. Atât Liga

Naţiunilor, cât şi, ulterior, ONU au fost organizaţii internaţionale create de

state, spre a le apăra interesele şi a stimula cooperarea dintre ele.

Caracteristicile principale ale statelor sunt: centralizarea puterii într-

un teritoriu finit, monopolul violenţei legitime, dreptul exclusiv de a colecta

impozitele şi a purta război, impunerea şi respectarea cetăţeniei, a frontierei

externe. Din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale, trebuie ierarhizate

principalele caracteristici ale actorilor statali – suveranitatea, apărarea

interesului naţional, riscul de război.

Se pune întrebarea care este sau ar trebui să fie rolul Teoriei Relaţiilor

Internaţionale (TRI) ca disciplină ştiinţifică, parte a ştiinţelor politice? Este

sau nu utilă pentru a înţelege mersul lucrurilor?

6

Trebuie spus că Teoria Relaţiilor Internaţionale este o disciplină de

frontieră, care îşi trage seva din istorie, sociologie, filosofie, economie,

psihologie şi antropologie. Aşadar, se poate vorbi de o disciplină

integrativă? Dacă Teoria Relaţiilor Internaţionale se bazează pe alte

discipline spre a oferi un cadru coerent de interpretare, rezultă oare că există

o fragmentare a domeniului şi nu există o disciplină integrativă? Orice

disciplină se caracterizează printr-un obiect de studiu şi o metodologie care

să o individualizeze. Teoria Relaţiilor Internaţionale trebuie să fie capabilă

să arate care sunt actorii relevanţi pe scena internaţională, în ce fel

interacţionează aceştia, cum se explică comportamentul lor şi cum vor

acţiona în viitor. În consecinţă, cercetătorul axat pe politică externă (şi de

securitate) trebuie să aibă o perspectivă teoretică asupra evenimentelor

istorice, deoarece este imposibil să existe un observator perfect neutru şi

exterior obiectului de studiu. Atât acesta, cât şi analistul politic aparţin unei

naţiuni, unui moment istoric, unei culturi, aşadar ei adoptă chiar fără să fie

conştienţi o anumită grilă de interpretare a istoriei. În acest fel, ei selectează

evenimentele relevante de cele mai puţin importante, aleg nivelul de analiză

şi actorii esenţiali – individ, grup uman, stat, organizaţie internaţională etc.1

Evident, nu orice persoană este interesată de evoluţia relaţiilor

internaţionale. Publicul-ţintă al Teoriei Relaţiilor Internaţionale

(consumatorii predilecţi) se recrutează din rândul decidenţilor politico-

militari, al cercurilor academice şi de cercetare, al mass-media etc. Pentru

analistul politic fără pretenţii academice deosebite, a poseda grila de

interpretare oferită de asemenea teorii poate constitui o atracţie deosebită,

1 Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi, International Relations Theory. Realism, Pluralism and Globalization, Allyn and Bacon, Boston, 1998, Capitolul I, pp. 1-24.

7

prin iluzia că va reuşi să pătrundă în „secretul prinţilor”…2 Evident, această

tendinţă va duce la suprasimplificări şi scenarii-tip, care nu pot ţine pasul cu

realitatea complexă a scenei internaţionale.

Zilnic, pe scena lumii au loc sute sau mii de evenimente care, dacă

sunt stocate de-a valma, fără criterii de ordonare, derutează orice observator

atent al realităţii3. Teoria Relaţiilor Internaţionale îşi propune exact acest

lucru, anume să facă lucrurile mai clare, mai uşor de înţeles, mai concret, să

descopere înlănţuiri cauzale valide de tipul „dacă A se produce, rezultă B”.

În acest fel, deşi realitatea este simplificată ca să se încadreze în graniţele

teoretice trasate, se pot formula ipoteze ce vor fi apoi testate empiric.

Se pot identifica, grosso modo, teorii empirice ale relaţiilor

internaţionale şi teorii normative. Primele analizează fapte, testează ipoteze,

fac predicţii, cu scopul de a satisface curiozitatea intelectuală a

cercetătorului, pe când a doua categorie se axează pe cercetarea bazată pe

valori şi preferinţe, fără a se încerca testarea empirică pentru validarea

ipotezelor. Primele ne spun cum este lumea şi de ce, iar cele din urmă cum

ar trebui să fie aceasta. Aşadar, o bună teorie a Relaţiilor Internaţionale

trebuie să ne indice aspectele pe care trebuie să le selectăm din masa

celorlalte, spre a evita să fim copleşiţi de o formidabilă masă de date.

Teoria Relaţiilor Internaţionale poate fi definită ca o construcţie

intelectuală, un artefact, care ne ajută în a selecta datele, a le integra unui

ansamblu armonios şi coerent spre a obţine interpretări valide, pe baza unor

regularităţi şi repetiţii în succesiune. Teoria Relaţiilor Internaţionale priveşte

fiecare eveniment disparat ca fiind parte dintr-un ansamblu mai larg de

fenomene.

2 Jean-Louis Martres, De la nécessité d’une théorie des relations internationales, http://www.afri-ct.org/IMG/pdf/martres2003.pdf.3 Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi, op. cit., p. 3.

8

Unele teorii sunt foarte simple, ele caută să explice multe evenimente

prin cât mai puţine elemente, altele sunt complexe şi pot deveni chiar foarte

stufoase, aducând în prim-plan numeroase variabile aparţinând unor paliere

explicative diferite. Teoriile care particularizează în exces, orientate către un

anumit tip de eveniment, într-o epocă dată, suferă atunci când se pune

problema generalizării explicaţiei la un set mai larg de evenimente şi pe o

perioadă mai lungă. Pe de altă parte, acele teorii generale şi simplificatoare

tind să se îndepărteze prea mult de realitate, în dauna capacităţii predictive 4.

Adesea, lumea reală este mult mai complexă şi impredictibilă decât

sugerează teoriile relaţiilor internaţionale5.

Teoriile Relaţiilor Internaţionale, fiind parte a teoriilor sociale, se

deosebesc de cele specifice ştiinţelor naturale (matematica, fizica) prin aceea

că nu sunt regularităţi constante, repetabile identic în condiţii similare. Nu

există legi cauzale rigide, ci doar probabilităţi care iau în calcul factori

multipli.

Care ar fi aşadar obiectul de studiu al Teoriei Relaţiilor

Internaţionale? Opiniile diverşilor autori variază substanţial – pacea şi

războiul, conflictele, politica externă a statelor, interacţiunile actorilor statali

şi nestatali. De asemenea, trebuie făcută distincţia dintre Teoria Relaţiilor

Internaţionale şi studiul politicii externe a statelor. Teoria Relaţiilor

Internaţionale îşi propune să explice comportamentul actorilor (state sau

organizaţii etc.), raportat la caracteristicile sistemului internaţional şi la

unele aspecte de politică internă, dar nu poate face predicţii pe termen scurt

şi în cazuri particulare. Kenneth Waltz afirma exact această imposibilitate a

4 Ibidem, p.4.5 Marie-Claude Smouts, Le Retournement du monde, sociologie de la scène internationale, Pressesde Science Po, Paris, 1992.

9

Teoriei Relaţiilor Internaţionale de a se contopi cu teoriile politicii externe a

statelor.

Primele tentative de a înţelege şi a explica lumea relaţiilor dintre

colectivităţile umane datează încă din Antichitate – Tucidide, Herodot –, dar

bazele ştiinţifice ale disciplinei au fost puse abia în secolul al XX-lea.

Tucidide poate fi considerat primul mare gânditor care a dezvoltat o

argumentaţie referitoare la ciclurile de pace şi război între marile puteri. El a

conştientizat faptul că acele colectivităţi umane devenite foarte puternice

tind spre hegemonie şi dacă o realizează tind să îşi impună voinţa în mod

arbitrar în detrimentul celorlalţi. Cele trei motoare ale acţiunii externe a

cetăţilor şi oraşelor-stat sunt identificate de el ca fiind gloria, interesul şi

teama. Relaţiile dintre aceste colectivităţi sunt marcate de dorinţa de putere a

unora, de teama celorlalţi, de escaladarea tensiunii şi de război. În opinia sa,

spartanii au pornit războiul peloponeziac din teama faţă de sporirea excesivă

a puterii ateniene… Deşi nu o spune clar, el a înţeles intuitiv starea de

anarhie existentă la nivelul relaţiilor între colectivităţi, lipsa unui guvern

mondial care să soluţioneze litigiile şi să asigure o guvernare a acestor

raporturi reciproce.

Gânditorul florentin Niccolo Macchiavelli, în operele sale, ajungea la

concluzia că puterea, lăcomia, dorinţa de a domina sunt elementele care

caracterizează politica, prin definiţie conflictuală, complet separată de

morală, etică şi religie.

Odată cu apariţia teoriilor contractului social (T. Hobbes, J. Locke,

J.J. Rousseau), analiza relaţiilor internaţionale dobândeşte un fundament

filosofic solid: statul reprezintă voinţa cetăţenilor săi, le apără drepturile pe

plan intern şi îi apără de agresiuni pe plan extern. Ideea de bază era aceea că,

după acceptarea acestui contract – eveniment de regulă fără existenţă

10

istorică, ci doar filosofică şi morală (excepţii fiind SUA, stat format printr-

un gen de contract, poate şi Israelul, ambele fiind rezultatul imigrărilor

voluntare) –, starea firească în politica internă era aceea de pace, de domnie

a legii, de acceptare a autorităţii statului, de ierarhie între guvernanţi şi

guvernaţi, pe când în relaţiile dintre state domneau teama, suspiciunea şi

conflictul, pe fondul unei stări de anarhie, generate de egalitatea suverană a

actorilor.

Ieşirea din epoca Evului Mediu şi tendinţa de formare a unor state

închegate au permis şi naşterea Dreptului Internaţional Public, disciplină

care va influenţa apariţia Teoriei Relaţiilor Internaţionale. În secolele al

XVII-lea şi al XVIII-lea se vor formula teoriile echilibrului (european)

puterii, mecanism prin care mai multe state se aliau spre a contracara

tendinţa celui mai puternic actor din sistem de a obţine hegemonia.

Rădăcinile juridice ale Teoriei Relaţiilor Internaţionale se găsesc în

doctrina marilor autori de Drept Internaţional Public: De Vitoria, Grotius,

Vatel, fiind vorba mai ales de legitimarea unor concepte precum egalitatea

suverană a statelor şi recunoaşterea mutuală a suveranităţii de către acestea,

neamestecul în treburile interne, respectarea tratatelor şi jus gentius…

Rădăcinile strategice ale disciplinei pot fi găsite în opera unor celebri

gânditori militari, dintre ei detaşându-se prusacul Carl von Clausewitz, cu al

său opus monumental Despre război. Dacă abordarea juridică a stat la baza

curentului societăţii internaţionale, cu accentul pus pe valorile comune ale

statelor, abordarea strategică a marcat profund curentul realist, precum şi,

ulterior, teoria jocurilor aplicată securităţii nucleare.

Desigur, noţiunile de etică şi morală în relaţiile internaţionale au şi ele

precursori iluştri. În secolul al XVIII-lea, Immanuel Kant a fost preocupat

de ideea construirii păcii eterne, printr-o federaţie a republicilor (care avea

11

să devină în secolul al XX-lea o comunitate a democraţiilor), dispariţia

războaielor de agresiune, preponderenţa comerţului şi schimburile paşnice

între popoare.

Aceste principii pacifiste şi liberale aveau să stea la originea primei

mari paradigme a Teoriei Relaţiilor Internaţionale ca disciplină de studiu, şi

anume idealismul. Cele 14 puncte formulate de preşedintele Woodrow

Wilson, spre a se asigura o pace echitabilă între naţiuni, şi, în plan academic,

apariţia primei catedre de Relaţii Internaţionale la Aberystwith, în Ţara

Galilor, au marcat puternic mediul intelectual al Europei de după Primul

Război Mondial.

Ca reacţie la acest curent, în epoca celui de-al Doilea Război Mondial

şi mai ales în perioada Războiului Rece, a apărut curentul realist, care

constituie mai mult o reaşezare pe baze presupus ştiinţifice şi obiective a

vechilor tehnici diplomatice europene din secolele al XVIII-lea şi al XIX-

lea: echilibrul puterii, raţiunea de stat, secretul de stat etc.

Principalele idei vehiculate de idealişti

1). statele pot învăţa să trăiască în pace şi armonie;

2). statele trebuie să descopere interesele comune;

3). există o armonie a intereselor statelor;

4). securitatea colectivă garantează pacea;

5). comerţul liber între naţiuni asigură pacea;

6). renunţarea la diplomaţia secretă e un aspect pozitiv;

7). dezmembrarea imperiilor multinaţionale şi dreptul la autodeterminare al

popoarelor sunt benefice pe termen lung pentru întreaga umanitate.

Principiile politico-filosofice formulate de realişti:

12

1). statul este actorul principal în Relaţiile Internaţionale; el este

raţional, unitar şi omniscient;

2). există o diferenţă calitativă între politica internă şi cea externă a

unui stat;

3). relaţiile internaţionale sunt sub semnul anarhiei, cauzate de lipsa

unui guvern mondial;

4). predominanţa politicii de securitate naţională (high politics) faţă de

celelalte politici (low politics);

5). relaţiile dintre state sunt dominate de matrici conflictuale, de teamă

şi rivalitate;

6). statele caută să îşi maximizeze securitatea şi puterea, cele două

configuraţii fundamentale fiind echilibrul puterii, respectiv hegemonia;

7). natura umană este una rea, rapace, marcată de dorinţa de a domina;

8). rolul redus al moralei în relaţiile internaţionale şi rolul

instrumental al Dreptului Internaţional Public (care serveşte intereselor

marilor puteri);

9). existenţa unor legi obiective care guvernează domeniul politicului.

Principiile curentului liberal-pluralist

1). statul nu e un actor unitar, ci e compus din grupuri subnaţionale

birocratice;

2). dimensiunea transnaţională – statul este concurat adesea de grupuri

transnaţionale;

3). importanţa actorilor nestatali;

4). politicile externe şi de securitate ale statelor trebuie să pună pe primul

plan individul;

13

5). cooperarea între state e raţională şi benefică, se obţin avantaje absolute,

mai importante decât cele relative;

6). rolul instituţiilor internaţionale – agenţii în care statele se cunosc mai

bine, capătă încredere şi învaţă regulile cooperării;

7). agenda Relaţiilor Internaţionale nu se rezumă doar la problemele de

securitate militară, ci cuprinde şi aspectele economice, politice, energetice,

de mediu etc.

Teoriile marxiste insistă pe inegalităţile socioeconomice dintre

indivizi, în interiorul statelor, şi pe inegalităţile dintre state. În al doilea caz,

este vorba de relaţiile centru-periferie, unde „centrul” este format din

naţiunile industrializate, foarte dezvoltate, care produc bunuri cu o înaltă

valoare adăugată şi au un avans tehnologic considerabil faţă de altele. La

periferie se află statele sărace, exportatoare de materii prime şi forţă de

muncă. Acestea sunt dezavantajate de poziţia lor în sistem, de termenii

schimburilor economice, de faptul că marile puteri industrializate au

interesul să le menţină în subdezvoltare, ca piaţă de materii prime şi forţă de

muncă ieftină. Există şi o semiperiferie, formată din statele care au avansat

pe calea industrializării şi dezvoltării economice, apropiindu-se treptat de

performanţele „centrului”. Primatul forţelor de producţie asupra altor

elemente este evident iar proletariatul ar avea conform acestor teorii un

interes supranaţional de a se impune la scară planetară, în beneficiul

umanităţii. Are loc, aşadar, la nivel mondial o luptă a claselor sociale dar şi

una a statelor sărace contra celor avute.

Istoria economiei politice internaţionale cunoaşte mai multe

curente, care se ocupă de distribuţia bogăţiei mondiale între state, regiuni,

14

comunităţi, indivizi, de problematica dezvoltării economice, a reducerii

sărăciei globale şi de inegalitatea economică dintre state.

Curentul „societăţii internaţionale” (Şcoala engleză a RI) se

bazează pe o abordare tradiţionalistă a relaţiilor internaţionale, prin

discipline precum istoria diplomatică şi filosofia, dreptul. Postulează

existenţa ordinii internaţionale, fondate pe respectarea de către state a unor

instituţii-cheie; diplomaţia, dreptul, echilibrul puterii, suveranitatea, războiul

etc. O societate internaţională îşi întemeiază existenţa pe un set de norme,

valori, principii comune, care asigură o bază de coexistenţă paşnică şi de

cooperare între state.

Noile teorii critice

Postmodernismul neagă validitatea conceptelor utilizate de

neorealism şi de neoliberalism, afirmând natura subiectivă a percepţiei şi a

relaţiilor interumane. Respinge şi limbajul dominant al acestor două curente

„hegemonice”. Propune concepte şi idei legate de sensibilitatea omului

modern, de subculturi şi de societatea postindustrială. Neagă posibilitatea

unei teorii ştiinţifice, obiective a relaţiilor internaţionale, deoarece

cercetătorul nu se poate obiectiva complet, nu se poate desprinde de obiectul

de studiu.

Feminismul grupează un set de teorii care se bazează pe respingerea

rolului dominant al bărbaţilor în politică, al limbajului şi conceptelor

dominante utilizate de establishment şi propune o „feminizare” a disciplinei

prin recurs la valorile feminine tipice – sensibilitate, pacifism, cooperare etc.

15

Constructivismul pune accentul pe rolul determinant al ideilor,

normelor, valorilor în modelarea identităţii de politică externă a actorilor

statali. Structurile materiale ale sistemului relaţiilor internaţionale, mai ales

anarhia şi distribuţia puterii între actori, sunt importante, dar nu trebuie

considerate elemente fixe, pur materiale, care să conducă inexorabil la

conflict. Prin interacţiune între state se socializează valori şi norme comune,

statele îşi schimbă comportamentul şi ajung, din rivale sau inamice,

partenere şi chiar prietene, iar în cazuri deosebite se poate ajunge la integrare

regională.

Din punct de vedere istoric şi geografic, Teoria Relaţiilor

Internaţionale a apărut şi s-a dezvoltat cu predilecţie în mediul academic,

politic şi instituţional anglo-saxon. Explicaţiile care au fost date acestui

fenomen, sunt, în linii mari, următoarele:

1. SUA urcă la rangul de mare putere între 1918 şi 1945, acest

lucru devenind evident ulterior prin crearea NATO (1949), pe când URSS

era văzută ca duşman existenţial implacabil6.

2. Dezvoltarea ştiinţelor politice în SUA după 1945, credinţa în

rolul esenţial al ştiinţei în ameliorarea vieţii oamenilor.

3. Sprijin guvernamental pentru cercetare (Departamentul de Stat,

Departamentul Apărării etc.).

4. Numărul foarte însemnat al universitarilor şi cercetătorilor

străini, mai ales istorici, sociologi, jurişti, care au emigrat din Europa în

SUA (Hans Morgenthau, Deutsch etc.).

6 Stanley Hoffman, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1999, pp. 1-20.

16

5. Sentimentul de vinovăţie al decidenţilor americani, deoarece,

după avântul idealismului wilsonian, SUA se retrăseseră, începând din 1920,

din afacerile europene, facilitând eşecul Ligii Naţiunilor şi ascensiunea

puterilor revizioniste – Germania, Italia, Japonia şi URSS.

6. Misionarismul – mitul excepţionalismului american: SUA ca

instrument al binelui în vederea blocării expansiunii comunismului

„malefic”.

7. Sindromul cetăţeanului-patriot, omul de ştiinţă având misiunea

de a servi interesul naţional. De aceea mulţi universitari şi cercetători au

ajuns oameni de stat sau consilieri politici ai şefilor de stat.

8. Dacă în statele Europei, politica externă era apanajul regilor,

preşedinţilor de republici, miniştrilor, cu alte cuvinte „al unei caste a

oamenilor de carieră”, în SUA nu exista credinţa că politica externă are

prioritate asupra celei interne, ea fiind strict controlată din interior şi ferită

de „castele ereditare de diplomaţi”7.

9. În general, universităţile din SUA s-au dovedit a fi mai

flexibile, neîncorsetate de reglementări stufoase, adevărate laboratoare de

idei. În Europa, din contră, polarizarea ideologică între „dreapta” şi „stânga”

a condus uneori la dogmatism, ideologie, gândire captivă.

Ce avantaje şi dezavantaje prezintă Teoria Relaţiilor Internaţionale?

Ca avantaje, în primul rând faptul că permite abstractizarea, formarea

de tipare explicative coerente, care permit postularea acţiunilor comise de

actorii scenei internaţionale. Deşi a existat dorinţa de a se crea o ştiinţă

socială a relaţiilor internaţionale (sociologia relaţiilor internaţionale), sunt

7 Ibidem, p.2.

17

destui autori care afirmă inexistenţa acesteia8. Dorinţa de a pune Teoria

Relaţiilor Internaţionale pe baze ştiinţifice s-a lovit mai ales de multitudinea

şi diversitatea perspectivelor cuprinse în această disciplină – istorică,

sociologică, filosofică etc.

Metodele pur ştiinţifice aplicate de behaviorişti spre a studia

comportamentul statelor, al politicienilor sau al opiniei publice au dat

rezultate concrete dar limitate strict la subdomeniul respectiv. Nu s-a putut

crea o teorie generală nici plecând de la modelul echilibrului preluat din

fizica sistemelor şi din economie. Deşi Kenneth Waltz a pus bazele unei

abordări sistemice coerente, postulând universalitatea echilibrului puterii ca

instrument involuntar în sistemele anarhice de state suverane, el era

conştient de limitările teoretice şi practice ale teoriei sale. A simplificat

excesiv universul relaţiilor internaţionale, afirmând că doar statele sunt

actori importanţi ai scenei mondiale, că ele sunt unitare, raţionale şi egoiste,

dar că sunt supuse presiunii sistemului internaţional care le influenţează

decisiv comportamentul.

În realitate, s-a observat că există actori nestatali esenţiali (organizaţii

internaţionale, ONG-uri, societăţi transnaţionale, reţele teroriste etc.), că

statele, departe de a fi unitare şi cu „personalitate” unică, reflectă, de fapt,

preferinţele, interesele şi psihologia decidenţilor individuali, adesea

iraţionali, ale grupurilor de interes şi presiune, ale coaliţiilor de guvernare

etc. În plus, acţiunea la nivelul unităţilor – luarea deciziei de politică externă

la nivelul statului – nu este mai puţin importantă decât presiunea exercitată

de sistemul internaţional anarhic şi bazat pe polaritatea puterii.

8 De la nécessité d’une théorie des relations internationales: l’illusion paradigmatique, http://www.afri-ct.org/article.php3?id_article=457, accesat pe 22 noiembrie 2006.

18

De asemenea, tensiunea dintre agent şi structură nu a putut fi rezolvată

cu succes în Teoria Relaţiilor Internaţionale. Aşa cum afirmă răspicat

Stanley Hoffmann, „cercetătorii sistemului internaţional şi cei ai luării

deciziilor în domeniul politicii externe nu au colaborat niciodată”9. Deşi

ambele paradigme sunt în mod clar insuficiente, ele nu pot fi uşor

combinate, deoarece presupun recursul la alte discipline (teoria sistemelor şi

a echilibrului versus psihologia politică, rational choice, sociologia relaţiilor

internaţionale sau sociologia organizaţiilor) şi se referă la alte niveluri de

analiză.

Există o anumită fragmentare la nivelul Teoriei Relaţiilor

Internaţionale, în sensul că există nu doar o multitudine de paradigme care

adesea nu au elemente comune (de pildă, raţionalismul, care regrupează

realismul şi liberalismul, faţă de reflectivism, care cuprinde teoriile critice –

postmodernism, constructivism, feminism etc.), ci şi o multitudine de autori,

care de care mai dornici să se afirme şi respingând teoriile celorlalţi, un soi

de „război civil” hobbesian al autorilor care nu reuşesc să încheie un

„contract social” bazat pe acceptarea unor mari paradigme cu conţinut

unitar!

Iar ideea de a combina toate teoriile relaţiilor internaţionale într-o

singură matrice disciplinară este pură utopie. Neexistând un consens asupra

obiectului de studiu, asupra metodelor de analiză, asupra agendei

problemelor relevante, evident că o megateorie nu va avea niciun fundament

coerent. Acolo unde realistul vede statele luptând pentru putere, liberalul e

atent la dorinţa lor de a coopera în interesul comun, marxistul observă

inegalităţile economice între state, regiuni, indivizi, iar adepţii

9 Stanley Hoffman, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1999, p. 13.

19

postmodernismului denunţă limbajul hegemonic şi conceptele politizate ale

realiştilor…10

Aşa cu menţionam anterior, i se poate reproşa Teoriei Relaţiilor

Internaţionale, pe bună dreptate, că nu poate explica politicile externe ale

unor state, în contexte istorice curente. Deşi Waltz a avut grijă să arate că

teoria sa nu este una a politicii externe, ci a politicii internaţionale (cu

accentul pus pe sistemul internaţional, nu pe statele-unităţi!), mulţi

politicieni şi analişti politici manifestă o neîncredere adâncă şi parţial

justificată în utilitatea unei asemenea teorii. O teorie care nu a putut prezice

sfârşitul paşnic al Războiului Rece prin dezmembrarea URSS nici nu

demonstrează credibil de ce nu se formează actualmente o mare coaliţie spre

a contrabalansa hegemonia SUA sau nu poate face predicţii de sociologie

istorică privind actorii transnaţionali care erodează suveranitatea şi

legitimitatea statelor prin conflicte asimetrice!

Disciplina Teoriei Relaţiilor Internaţionale nu are aşadar un obiect de

studiu bine definit (există o pluralitate de repere – statul, războiul şi pacea,

puterea/securitatea, sistemul internaţional, individul), nici metode unitare de

analiză, iar proiecţiile sale, atunci când sunt făcute, nu se adeveresc decât

uneori. Că disciplina este în criză nu este defel o noutate! Criză a fost şi în

epoca interbelică, atunci când realiştii se opuneau idealiştilor şi când

behavioriştii au contestat metodele de analiză ale tradiţionaliştilor sau când

curentele critice au atacat fundamentele aşa-numitului „raţionalism”, la

finele anilor ‘80.

TRI nu poate fi corect înţeleasă fără un mic recurs la epistemologia

ştiinţelor sociale, în general. Au existat şi există dispute majore între diverşi

10 Vezi şi Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, 2003, p. 58.

20

filosofi ai ştiinţei privind identificarea celor mai bune metode de cercetare,

privind separarea teoriilor ştiinţifice de cele neştiinţifice sau validitatea

ipotezelor testate. Filosoful englez de origine austriacă Karl Popper a

introdus metoda falsificaţionismului în ştiinţele sociale, afirmând că teorii

„ştiinţifice” sunt doar cele care acceptă criteriul falsificabilităţii şi nu se

imunizează în prealabil contra acestuia11. Sunt valabile teoriile care sunt

falsificabile, dar rezistă testărilor empirice. Psihanaliza şi marxismul nu sunt,

în opinia sa, ştiinţe, deoarece se imunizează dintru început contra

tentativelor de falsificare… Un celebru exemplu utilizat de acest autor este

ilustrativ. Dacă un observator remarcă un cârd de gâşte albe, acest fapt nu

poate conduce la generalizarea enunţului că toate gâştele sunt albe. Însă

apariţia unei singure gâşte negre conduce la considerarea acestei ipoteze

drept falsă. O teorie contrazisă flagrant de datele empirice trebuie respinsă

ca neadevărată. Acest tip de rigoare ştiinţifică trebuie să se regăsească şi în

Teoria Relaţiilor Internaţionale, şi în general în toate ştiinţele sociale.

Ştiinţa poate fi văzută ca o evoluţie lentă, liniară, acumulativă sau, din

contră, ca o succesiune de şcoli rivale mutual incompatibile. În acest sens,

epistemologul Thomas Kuhn a devenit faimos pentru lansarea teoriei

paradigmelor ştiinţifice12. „Revoluţiile” ştiinţifice sunt văzute de acest autor

ca rupturi, salturi, opuse creşterilor liniare ale cunoaşterii. Dar orice evoluţie

liniară conduce la constatarea unor anomalii în modelele explicative de

succes. Dacă iniţial anomaliile sunt tolerate şi prezentate ca mici accidente,

cu cât declinul paradigmei dominante devine mai evident, cu atât se constată

că aceste anomalii îşi găsesc rostul şi logica într-o nouă paradigmă. Istoria

ştiinţei nu este o acumulare liniară de cunoştinţe, ci sunt posibile salturi

11 Karl Popper, The Logic of Scientific Discovery, Hutchinson & Co, 1959.12 Thomas Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, University of Chicago Press, 3rd edition, 1996, p. 12.

21

bruşte. Noile teorii trebuie să poată explica fenomene încă neelucidate,

anomaliile existente. Iar fenomenele îşi schimbă sensul cu fiecare nouă

explicaţie dată. Paradigma este un set de postulate ştiinţifice coerente, care

atrage un număr variabil de adepţi. Ei formează o comunitate care apără şi

propagă paradigma. Revoluţiile ştiinţifice aduc modificări ale întregului

nostru sistem de a înţelege lumea înconjurătoare, de aceea se vorbeşte de

incompatibilitatea paradigmelor.

„Structura revoluţiilor ştiinţifice” implică nu doar o luptă a

paradigmelor, ci şi un conflict ştiinţific între adepţii diverselor paradigme

incompatibile. La fel ca şi imperiile şi civilizaţiile, pare a sugera Kuhn,

paradigmele ştiinţifice au un ciclu de viaţă dat, situat între apariţie, apogeu şi

declin. Referindu-se la ştiinţele sociale, Kuhn nega existenţa unei adevărate

paradigme, vorbind de stadiul imatur al acestora13.

La rândul său, filosoful maghiar Imre Lakatos a avut un rol

important în filosofia cunoaşterii, prin lansarea noţiunii de „program de

cercetare” ştiinţifică14. În viziunea sa, progresul ştiinţific se realizează ca

succesiune de programe de cercetare, unele fiind progresiste, altele

degenerative. Cele progresiste sunt benefice, deoarece servesc ca rampă de

lansare pentru noi teorii şi paradigme, pe când cele degenerative prezintă o

structură în cerc, închisă inovaţiei şi schimbării. Research programmes se

compun dintr-un nucleu dur de informaţie relevantă (hard core assumptions)

şi dintr-un cerc de ipoteze auxiliare (protective belt of auxiliary hypotheses

and observations), acestea fiind supuse unor testări permanente şi modificate

13 Vezi John Hassard, Sociology and Organisation Theory. Positivism, Paradigm and Postmodernity. Cambridge University Press, 1993.14 Vezi Imre Lakatos, „Falsification and the Methodology of Scientific Research Programmes”, în Imre Lakatos, Alan Musgrave (editors), Criticism and the Growth of Knowledge (New York, Cambridge University Press, 1970), pp. 91-196.

22

la nevoie15. Nucleul dur este esenţa paradigmei, câtă vreme acesta rămâne

intact şi ferit de critici (prin „euristica negativă”), paradigma respectivă se va

conserva. În cazul curentului neorealist, putem spune că nucleul dur este

format din afirmaţiile următoare: statul este actorul central al scenei

internaţionale, el este unitar, raţional şi are un acces larg la informaţia

esenţială; sistemul internaţional este unul anarhic. „Inelul protector”

cuprinde ipotezele auxiliare – populaţiile, armatele, guvernele se

subsumează raţionalităţii statelor; logicile economică, culturală, identitară se

subsumează preocupării pentru securitate militară; statele nu pot conta decât

pe ele însele pentru a-şi garanta supravieţuirea, dar pot instrumenta alianţele

cu alţi actori similari etc. Statele urmăresc maximizarea puterii în sine, ca

bun final, sau maximizarea securităţii prin cumularea de putere, ca bun

intermediar16.

Afirmam anterior că Teoria Relaţiilor Internaţionale suferă din cauza

lipsei unei delimitări clare de celelalte ştiinţe sociale, neavând nici obiect de

studiu propriu bine definit, nici metode specifice care să o individualizeze de

celelalte ştiinţe-surori. Or, în mod paradoxal, behaviorismul complică şi mai

tare lucrurile, aducând metode de cercetare din alte ştiinţe, sociale şi

naturale, fapt ce adânceşte criza de identitate a Teoriei Relaţiilor

Internaţionale.

O problemă fundamentală este dezavantajul de a trata ştiinţele sociale,

care operează cu individul uman, în acelaşi fel ca ştiinţele naturale, care se

referă la particule, materiale fizice etc. Cercetătorii în ştiinţe exacte au de-a

face cu fenomene ce pot fi reproduse identic în laborator, dacă se respectă

15 Pentru o critică a exceselor induse de metodologia acestui autor, vezi Colin Elman and Miriam Fendius Elman, „How Not to Be Lakatos Intolerant: Appraising Progress in IR Research,” în International Studies Quarterly, vol. 46, no. 2 (June 2002), pp. 231-262.

16 Ibidem.

23

condiţiile de experimentare anterioare. Observatorul se situează clar în afara

obiectului de studiu, fiind posibil un grad înalt de obiectivare. Invers,

cercetătorul axat pe ştiinţe umane va avea dificultăţi mari în a se izola de

obiectul de studiu, şi, teoretic, nu va putea niciodată să atingă o neutralitate

totală. Aşadar, nu este propriu să vorbim de „legi” şi „cauzalităţi” în ştiinţele

umane, la fel ca în cele naturale, ci de „regularităţi” şi „probabilităţi”. Verbul

a „înţelege” trebuie utilizat mai degrabă decât „a explica”17.

Teoriile tradiţionale ale relaţiilor internaţionale (realismul, idealismul,

Şcoala engleză) se axau pe „legi” generale şi obiective ale naturii umane, pe

experienţe istorice şi pe filosofie. Teoriile behavioriste nu au pretins doar a

înţelege, ci chiar a explica, folosind ipoteze, baze de date, acumulări, dar şi

salturi, revoluţii ştiinţifice. Behavioriştii, fiind pozitivişti, considerau că

societatea umană poate fi „explicată” în acelaşi mod ca şi natura, prin

situarea în exteriorul obiectului de studiu şi prin formularea de ipoteze.

Teoriile postmoderne resping această metodă de lucru şi afirmă că

observatorul se va situa în interior şi va „înţelege” ce semnificaţii au

gesturile actorilor.

Desigur, existenţa acestor controverse metodologice şi

epistemologice, realitatea slăbiciunilor şi insuficienţelor Teoriei Relaţiilor

Internaţionale ca ştiinţă a internaţionalului (dar de ce nu şi a

transnaţionalului, a politicii mondiale?) nu trebuie să ne împiedice să

studiem şi să folosim aceste teorii, ele reprezentând efortul de sistematizare

a informaţiilor în ansambluri coerente şi autosuficiente, desfăşurat de mai

multe generaţii de cercetători şi universitari din toată lumea. Fără o teorie a

17 Martin Hollis, Steve Smith, Explaining and Understanding International Relations, Oxford University Press, 1990, pp. 45, 68.

24

internaţionalului, am fi condamnaţi la o simplă acumulare haotică de date şi

fapte.

Viitorul nu poate fi anticipat nici în ce priveşte evoluţia ştiinţei, însă,

după modelul lui Thomas Kuhn, paradigmele se vor succeda în calitate de

matrice disciplinare, îşi vor găsi adepţi, aceştia vor lansa programe de

cercetare18, după care ele vor degenera, în terminologia lui Imre Lakatos, şi

vor fi înlocuite de altele, noi şi mai viguroase19. Teoria Relaţiilor

Internaţionale nu poate evolua independent de evenimentele istorice, de

aceea programele de cercetare, chiar cele foarte complexe, sunt prizonierele

istoriei. Există, desigur, şi teorii foarte abstracte care pot exista indiferent de

realitatea faptică, fiind simple dezvoltări logice, matematice sau de natură

etică etc.

Când survin evenimente epocale – precum războaiele mondiale,

apariţia unor noi mari puteri, dezvoltarea tehnologiei cu viteze ameţitoare,

apariţia unor actori noi nonstatali, dar puternici, crize sociale şi culturale,

economice la scară planetară – Teoria Relaţiilor Internaţionale trebuie să se

adapteze şi să încerce să le explice. Rămâne nerezolvată marea întrebare

privind statutul Teoriei Relaţiilor Internaţionale – oare rolul acesteia este de

a fi cât mai empirică, de a crea ipoteze ce vor fi sau nu apoi validate prin

testări, sau de a forma corpusuri cât mai coerente, omogene, care să îşi

ajungă lor înselor? De a explica de ce lumea este aşa cum este sau de a

sugera lumi alternative diferite? De a oferi învăţăminte utile oamenilor

politici sau de a oferi satisfacţie intelectuală cercetătorului ?

18 „The successive transition from one paradigm to another via revolution is the usual developmental pattern of mature science”, în T. Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, University Of Chicago Press, 3rd edition, 1996, p. 12. 19 Imre Lakatos, Alan Musgrave (editors), op. cit., p. 120.

25

26

2. Prima dispută: idealism/realism

Primul Război Mondial a fost perceput în lumea politică, culturală şi

academică a anilor postbelici ca un eveniment apocaliptic, un mecanism

diabolic care a dus la uciderea a milioane de oameni, în numele statelor, pe

fondul resurecţiei ideilor naţionaliste şi al dezvoltării tehnologiilor militare,

devenite tot mai distructive.

Oamenii de ştiinţă (istorici, sociologi, filosofi) au căutat să descopere

cauzele majore ale acestui eveniment terifiant, spre a se evita repetarea lui în

viitor.

În acest context se va naşte disciplina denumită Teoria Relaţiilor

Internaţionale. În 1919 apar primele catedre, în SUA şi Marea Britanie

(Aberystwith, Ţara Galilor), apoi, treptat, şi în restul Europei. Se ştia deja,

din scrierile unor autori clasici, precum N. Machiavelli, Tucidide, T.

Hobbes, John Locke, David Hume, că lumea statelor suverane şi

independente este una periculoasă, deoarece nu este controlată de un guvern

supranaţional, astfel încât nimeni nu este îndreptăţit să comande, nici să

accepte să i se comande. În primele decenii ale secolului al XX-lea s-a

observat că globul pământesc era împărţit între state, chiar dacă cuprindea şi

colonii, protectorate etc. Exista o anumită interconectare între state, iar astăzi

se recunoaşte că deja la finele secolului al XIX-lea exista o anumită formă

de globalizare economică, manifestată prin interdependenţa economică

dintre marile puteri ale Europei Occidentale.

27

Chiar dacă au mai existat entităţi de tip statal şi în vremuri mai

îndepărtate, precum în cazul Greciei antice sau al Chinei antice, continuând

cu ministatele din Italia renascentistă, disciplina Teoriei Relaţiilor

Internaţionale este legată de apariţia statului suveran modern, teritorial, în

Europa secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea.

În ordine cronologică, prima paradigmă coerentă a Relaţiilor

Internaţionale care a apărut după Marele Război din 1914-1918 a fost

curentul idealist. Preocupat mai ales de formarea unei lumi paşnice,

armonioase, bazate pe cooperare şi bună înţelegere între popoare, cu un

accent deosebit pe aspectul juridic şi instituţional, idealismul, ca manifestare

a liberalismului kantian, a postulat câteva principii fundamentale:

– omul este bun de la natură, generos, nu egoist şi rău;

– omul are principii morale;

– există idealuri universale;

– există o potenţială armonie a intereselor oamenilor, dar şi ale statelor;

– raţiunea şi capacitatea de a comunica fac ca războaiele să fie evitabile.

Omul raţional şi educat se ghidează după norme, legi morale pe care raţiunea

le creează;

– democratizarea statelor este benefică pentru pacea mondială;

– vinovaţi de declanşarea războiului nu sunt oamenii, ci guvernele care astfel

lezează interesele cetăţenilor lor (cele mai rele fiind guvernele despotice);

– imperiile multinaţionale asupresc popoarele;

– vechea diplomaţie era un club al aristocraţilor, iar practicile diplomaţiei

secrete au facilitat declanşarea războaielor;

– iresponsabilitatea liderilor şi naţionalismul exacerbat al popoarelor au

condus la violenţa militară extremă;

– războiul nu e util nimănui, nu există victorioşi şi înfrânţi, ci doar înfrânţi.

28

Remedii: raţiunea, legea şi morala.

„Pe scurt, idealismul susţine că pentru a depăşi starea de natură în

relaţiile interstatale, omul nu are nevoie decât de raţiune. Cu ajutorul

raţiunii, principiile universale pot fi înţelese şi pot fi transformate în norme,

legi şi comportamente individuale sau ale autorităţilor. Politica trebuie astfel

să încurajeze educarea oamenilor, pentru ca ei să fie capabili să-şi înţeleagă

propriile interese, dar trebuie să încurajeze şi democratizarea sferei

politice.”20

Woodrow Wilson, preşedintele SUA, (1913-1921), personalitate de

marcă a curentului liberal de tip idealist, afirma necesitatea autodeterminării

naţiunilor cuprinse în imperii multinaţionale, milita pentru democratizarea

statelor, comerţul liber, dezarmarea voluntară a naţiunilor şi formarea

mecanismului de securitate colectivă. Prin radicalismul măsurilor propuse, şi

acceptate doar parţial şi cu multe limitări de statele vest-europene

victorioase în război, Wilson a demonstrat un anumit mesianism specific

politicii externe americane în fazele sale expansive, opuse celor izolaţioniste.

Charles Zorgbibe l-a numit în mod inspirat „cruciatul” de la Casa Albă21!

Securitatea colectivă este văzută de mulţi autori idealişti de tradiţie

wilsoniană ca fiind formatul de securitate ideal pentru a înlocui starea de

anarhie beligenă dintre marile puteri. Dacă în mod tradiţional alianţele

căutau să menţină echilibrul puterii sau, din contră, să îl perturbe (alianţe

defensive/ofensive), securitatea colectivă presupune un angajament de tip

contractual prin care statele suverane se angajează reciproc să se apere de

potenţialii agresori, fără a-i desemna dinainte. Securitatea devine o

20 Stefano Guzzini, Realism şi Relaţii Internaţionale, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 48.21 Charles Zorgbibe, Wilson, un croisé à la Maison-Blanche, Presses de sciences po, 1, Paris, 1998.

29

responsabilitate colectivă, rezultatul ei fiind un bun colectiv. Agresiunea

urma să devină ilegală, iar războiul scos în afara legii, aşa cum de altfel a

prevăzut ulterior Pactul Briand-Kellogg din 1928.

Forţă care ţine de politica alianţelor, securitatea colectivă pune

accentul pe politicile agresive ale unui actor statal sau ale unei coaliţii,

bazându-se pe intenţiile sale negative, revizioniste, şi nu pe capacitatea sa de

putere. Uneori, statul revizionist nu este foarte puternic, pe când un stat

satisfăcut poate fi puternic, însă nu va fi perceput ca un pericol de

participanţii la securitatea colectivă. Din contră, conform modelului balance

of power, alianţele se formează spre a contracara un stat devenit prea

puternic, sugestia clară fiind că un astfel de actor este automat revizionist.

Din moment ce nu se ştia clar care va fi agresorul, angajamentul de

sprijin al tuturor era unul abstract, pe când în sistemul balance of power

alianţele se formau dinainte, deoarece se ştia care poate fi agresorul.

Securitatea colectivă era menită să fie universală, globală, fără prea

mulţi neutri sau free-rider-i. Din păcate, aşa cum avea să demonstreze, între

alţii, Mancur Olson, ca orice bun colectiv furnizat în egală măsură

cotizanţilor (membrilor), fără stabilirea exactă a cotei de participare şi cu

beneficii de care profitau eventual şi aceşti free-rider-i, securitatea colectivă

a fost subminată de aşa-numitul „paradox al acţiunii colective”22. Faptul că

W. Wilson nu a reuşit să obţină majoritatea de 2/3 în Senatul SUA a condus

la neratificarea de către America a tratatului Ligii Naţiunilor (LN) şi la

retragerea ţării din sistemul de securitate mondial abia construit.

22 Mancur Olson, Richard Zeckhauser, „An Economic Theory of Alliances”, în Review of Economics and Statistics, no. 48, august 1966, pp. 266-279.

30

Pactul Ligii Naţiunilor intra în vigoare pe 10 ianuarie 1920, iar prin

articolul 10, toate statele participante se angajau să-i apere pe membrii Ligii

contra agresiunilor din exterior, comise de terţi.

Articolele 12 şi 15 se refereau la rezolvarea litigiilor, prin arbitraj,

statele urmând a nu recurge la război într-un interval de 3 luni de la data

eşuării eventuale a arbitrajului.

Prin art.16, orice război ce implica violarea Pactului Ligii Naţiunilor

era considerat un război contra tuturor membrilor.

Se prevedeau sancţiuni economice, diplomatice, iar Consiliul Ligii

Naţiunilor putea recomanda chiar şi măsuri militare. Din păcate, fiecare stat

avea drept de veto în privinţa sancţiunilor.

Liga nu a reprezentat un guvern mondial care să pună capăt anarhiei

sistemice, ci doar un filtru menit să disciplineze actorii prea recalcitranţi.

Statele au renunţat la o mică parte din suveranitatea lor, anume la dreptul de

a face război contra altor membri ai Ligii (dreptul internaţional public fiind

un drept voluntar, neconstrângător asupra statelor, care aderă de bună voie la

tratate, acorduri etc.), însă nimic nu împiedica războiul contra unor state

nemembre. Liga Naţiunilor era doar un mecanism de amânare a războiului,

nu unul de eliminare totală a acestuia.

Renunţarea la război, dezarmarea, pacea au fost aşadar idei de prim

rang ale curentului idealist postbelic. Idealiştii considerau că politica de

„balanţă a puterii” nu fusese un mijloc de a evita războiul, ci un motiv de

declanşare a lui. Dezarmarea voluntară este raţională, ea duce la pace, dar cu

condiţia ca toate statele să accepte să facă acest sacrificiu. Cu alte cuvinte,

dacă statele încetează să se teamă unele de altele şi acceptă logica cooperării.

Războiul interstatal a fost descris în 1912 de către Norman Angell în

The Great Illusion („Marea iluzie”) ca fiind inutil şi iraţional pe fondul

31

interdependenţei economiilor naţionale din Europa la începutul secolului al

XX-lea. Interdependenţa urma să elimine războiul, deoarece nimeni nu ar fi

avut nimic de câştigat de pe urma acestuia. Interdependenţa financiară a

statelor a generat aşadar optimismul acestui faimos autor liberal englez.

Societatea internaţională este tot mai raţională, deoarece scopul principal al

statelor moderne, democratice şi comerciale este bunăstarea economică23. În

acelaşi timp, diviziunea muncii la scară planetară şi tendinţele de globalizare

a pieţelor sunt factori structurali majori, care şlefuiesc comportamentul

statelor. Angell intuia şi rolul organizaţiilor transnaţionale în pacificarea

relaţiilor dintre colectivităţile umane şi se temea de efectele propagandistice

ale naţionalismului asupra populaţiilor europene.

De aceea, considera inutil colonialismul, goana după teritorii noi,

deoarece câştigurile cele mai mari proveneau din activităţile comerciale.

Câştigător al Premiului Nobel pentru Pace, în 1933, Angell va susţine

securitatea colectivă şi rolul normativ al dreptului internaţional. Aplicarea

legii în relaţiile dintre statele suverane era văzută ca un ingredient esenţial al

menţinerii păcii.

Un alt autor liberal important a fost Alfred Zimmern, universitar

britanic, care a devenit cunoscut în epoca postbelică şi pentru că a participat

la lucrările Comisiei de cercetare a Ligii Naţiunilor. Membru cofondator al

Royal Institute for International Affairs, a fost, de asemenea, unul dintre

primele cadre didactice angajate să predea Teoria Relaţiilor Internaţionale la

catedra W. Wilson de la Aberystwith24. În prelegerile sale a explicat

funcţionarea Ligii Naţiunilor ca instituţie internaţională, pregătind o

generaţie de studenţi în gestionarea problemelor cooperării internaţionale.

23 Norman Angell, The Great Illusion. A Study of Relations of Military Power in Nations to their Economic and Social Advantage, William Heinemann, London, 1912. 24 A. Zimmern, The League of Nations and the Rule of Law 1918-1935, Macmillan, London, 1936.

32

Dorea să faciliteze cooperarea extinsă a statelor prin mecanismele

conferinţelor interguvernamentale periodice, anticipând, aşadar, unele

elemente doctrinare ale neoliberalismului instituţional din anii ‘70. Optimist

în ceea ce priveşte ameliorarea fiinţei umane, a crezut neabătut în rolul

educaţiei în lupta cu ignoranţa şi prejudecăţile25 şi, de asemenea, a fost

convins că ordinea veche, bazată pe echilibrul puterii şi generatoare de

războaie, va fi înlocuită cu o ordine de drept bazată pe legea internaţională.

Sistemul de securitate colectivă şi ideile generoase propagate de

idealişti nu au putut opri ascensiunea militarismului şi a naţionalismului

extremist în Europa. Puterile revizioniste, acuzând condiţiile foarte grele

impuse de Pacea de la Versailles şi ipocrizia învingătorilor care le cereau

doar învinşilor să se dezarmeze, au părăsit Liga Naţiunilor. În 1933-1934 au

eşuat şi lucrările Conferinţei de dezarmare de la Washington.

Realismul avea să se afirme la finele anilor ‘30, pe fondul declinului

politicilor statelor satisfăcute, care au folosit tactica de „împăciuire” în faţa

provocărilor Germaniei, Italiei şi Japoniei. Atunci au apărut câţiva autori

care au subliniat caracterul „periculos” al concesiilor făcute revizioniştilor,

dar şi inevitabilitatea conflictului dintre aceştia şi puterile satisfăcute,

sugerând că nu securitatea colectivă, instituţiile şi normele de drept menţin

pacea ci mult-hulita „balanţă a puterii”!

Britanicul Eduard H. Carr (1892-1982), profesor la Universitatea

din Aberystwith, a furnizat cea mai acidă critică la adresa utopismului

idealist, care, în opinia sa, dominase doctrinele şi practica politică din

perioada interbelică, având un rol moral major în creşterea puterii statelor

25 Zimmern a conceput şi un plan de creare a unei biblioteci internaţionale destinate instruirii celor săraci, prin fonduri guvernamentale, spre a lumina opinia publică şi a elimina tentaţia războaielor, pulsiunile naţionaliste etc. Vezi Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, p. 179.

33

revizioniste şi în dificultatea de a fi contrabalansate la timp. El constată că

idealiştii au pus pe primul loc motivaţia şi nu interesele, că morala a fost

preferată politicii, iar teoria s-a impus în faţa practicii26.

Carr pleacă de la ideea că puterea constituie baza materială a unui

actor – din putere derivă valorile, din politică derivă etica. Iar puterea nu va

putea fi niciodată împărţită echitabil între statele care există pe scena

internaţională. De aceea, conflictul dintre revizionişti şi apărătorii statu-quo-

ului este inevitabil. Idealiştii au încercat să ignore această realitate şi

rezultatul a fost catastrofal. Credinţa lor în pacea durabilă clădită pe instituţii

şi dreptul internaţional nu se justifica, fiind o extrapolare nefericită a

caracteristicilor politicii interne a Marii Britanii. Doctrina armoniei

intereselor s-a dezvoltat, în opinia sa, odată cu triumful capitalismului

industrial şi a sistemului modern al claselor sociale, mai exact spus, când

grupul dominant (burghezia) a recurs la doctrina respectivă spre a-şi legitima

statutul.

Aşadar, Carr neagă cu hotărâre posibilitatea existenţei unei armonii a

intereselor între state, susţinând că, dintre marile puteri, unele vor fi în mod

deschis revizioniste, aşadar nu vor putea coopera sincer în cadrul structurilor

de securitate colectivă, structuri create de statele satisfăcute spre a apăra

ordinea rezultată din război! Doctrina armoniei intereselor este aşadar

apanajul puterilor pro statu-quo, care au interesul să treacă sub tăcere

existenţa statelor revizioniste Desigur, nepotrivirea de interese între cele

două categorii de state generează riscul permanent al războiului, dar există şi

soluţii de evitare/amânare a acestuia. Soluţiile trebuie însă să respecte logica

mecanismului de echilibru al puterii! În opinia sa, e bine ca politica externă

a statelor să se bazeze pe schimbări paşnice preventive, iar în caz de eşec să

26 Guzzini, op. cit., p. 53.

34

poată gestiona militar conflictele ivite, dar cu o atenţie permanentă acordată

echilibrului puterii.

Cu alte cuvinte, revizioniştii puteau fi „domoliţi” prin echilibrul

puterii, prin negocieri şi concesii reciproce, dacă descurajarea nu mai

funcţiona. În niciun caz, prin socializare forţată şi ipocrit-naivă în cadrul

instituţiilor internaţionale! Ironic la adresa lui Angell şi Zimmern, Carr

afirmă că existenţa comportamentelor negative ale statelor nu se datorează

ignoranţei, prostiei, ci dorinţei de a schimba configuraţia unei ordini

mondiale ce le dezavantajează… El susţine că puterile dominante la un

moment dat în sistem se legitimează adesea prin ideologii internaţionaliste –

legi, norme, principii de tipul „armoniei intereselor” –, dar revizioniştii le

denunţă şi urmăresc propriile lor interese, considerate „legitime”27. La fel ca

şi Morgenthau mai târziu, consideră că interesele, şi implicit puterea,

determină ideologiile, şi nu invers. Iar interesele puterilor satisfăcute şi ale

celor revizioniste sunt inerent conflictuale, fapt ce nu poate fi modificat sau

ignorat. Împingând până la ultimele consecinţe acest raţionament al

normalităţii conflictului, el vede Germania nazistă ca pe o putere revizionistă

obişnuită, cu pretenţii ce nu sunt inerent malefice. Ajunge chiar să spună că

dacă Germania ar fi învins în război, ar fi creat o organizaţie internaţională

asezonată cu norme şi legi care să-i conserve poziţia de putere abia

dobândită28. Acţiunea Germaniei la München, în 1938, îi apare lui Carr ca o

stratagemă de modificare negociată a statu-quo-ului, pe fondul sporirii

rangului de putere al Reichului faţă de Anglia şi Franţa. Prin aceasta, pune

practic Germania pe acelaşi palier cu Anglia şi Franţa, state democratice şi

liberale şi îşi demonstrează lipsa de interes faţă de variabila „regim politic”

27 E. H. Carr, The Twenty Years' Crisis, 2nd edition, Macmillan, London, 1946, p. 53.28 Carr, op. cit., p. 86.

35

în analiză29. Fapt ce reprezintă o anomalie, o doză mare de absurd, deoarece

internaţionalismul liberal constrânge la automoderaţie statele care îl

răspândesc, pe când ideologiile rasiste vor să remodeleze lumea prin violenţă

nelimitată, după cum afirmă Stefano Guzzini30.

Preocuparea lui Carr pentru putere, dominaţie şi rolul subordonat

acordat moralei, ideologiilor se explică prin influenţa gândirii marxiste

asupra sa31. În opinia lui, statele puternice şi satisfăcute încearcă întotdeauna

să le domine pe cele slabe, prin intermediul ideologiilor pe care le propagă şi

şi al instituţiilor pe care le construiesc. Structura dialectică a analizei, bazată

pe dihotomia gândire idealistă / gândire realistă constituie o dovadă în acest

sens.

Realismul procedează complet diferit faţă de idealism. Nu este

interesat să descrie lumea aşa cum ar trebui să fie, ci aşa cum este în

realitate. Metodologia empiristă este preferată de acest curent. Din moment

ce interesele statelor sunt date, fixe, rezultă că nu are rost să se încerce

schimbarea lor. Politica realistă urmăreşte adaptarea statului la aceste

interese ale altor state. Politica se situează deasupra eticii, aşadar realitatea

primează asupra idealurilor şi moralei.

Deşi a fost adeptul realismului, Carr a fost pe deplin conştient că, dus

la extrem, raţionamentul realist conduce la un pesimism total, nihilist,

nefolositor ştiinţei, care tinde să distrugă orice adevăr acceptat public la un

moment dat, deci şi propriul „adevăr” realist32. Relaţiile internaţionale nu pot

fi descrise prin fatalism, determinism şi stagnare (repetiţie) totală. Este 29 Paul Howe, „The Utopian Realism of E.H. Carr”, în Review of International Studies, 1994, 20, pp. 277-

297.30 Guzzini, op. cit., pp. 59-60.31 William Fox, „E.H. Carr and Political Realism: Vision and Revision”, în Review of International Studies,

1985, 11, pp. 1-16. 32 Carr, p. 89.

36

nevoie şi de acceptarea noţiunii de schimbare şi progres. Realismul nu poate

exclude „patru aspecte care par să fie ingredientele principale ale oricărei

reflecţii politice eficace: un scop finit, un apel emoţional, un drept al

judecăţii morale şi o bază pentru acţiune”33. Sterilitatea realismului şi

naivitatea, utopismul idealismului sunt cele două defecte extreme ale

analizei teoretice a relaţiilor internaţionale. În practică, politica externă

trebuie condusă cu grija de a evita aceste capcane reducţioniste, fiind

necesară o armonizare a celor două grile de interpretare a lumii, aşadar un

compromis.

Hans Morgenthau, considerat „părintele fondator” al realismului, s-a

născut în 1904, în Germania, şi a decedat în 1976. Este considerat

principalul autor clasic de Teoria Relaţiilor Internaţionale, alături de

Kenneth Waltz. Fiind evreu, a trebuit să emigreze în SUA, din cauza

persecuţiilor regimului nazist. El a îmbinat în studiile sale discipline diverse,

precum istoria relaţiilor internaţionale, a diplomaţiei, dreptul şi filosofia. În

tinereţe urmase studii de drept şi diplomaţie la prestigioasele universităţi din

Frankfurt şi München, iar înainte să fie nevoit să ia calea exilului către

America a predat drept public la Universitatea din Geneva. Odată ajuns în

SUA, în 1937, a reuşit să pătrundă în mediul academic american, predând cu

succes relaţii internaţionale la prestigioase universităţi, precum Universitatea

din Chicago, Brooklyn College, Kansas City University. În paralel, dorinţa

sa de a direcţiona politica externă a ţării-gazdă către un plus de pragmatism

în politica de putere destinată containmentului URSS l-au adus şi în situaţia

de a obţine o slujbă guvernamentală, anume consultant pentru planificare

33 Carr, op. cit., p. 89, citat de Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, pp. 26-27.

37

politică în cadrul Departamentului de Stat, ulterior fiind şi consilier al

Pentagonului.

S-a afirmat de la prima sa carte, Omul de ştiinţă versus politica de

putere34, editată în 1946, în care critică „liberalismul raţional”. Morgenthau

respinge postulatele optimiste şi progresiste ale liberalilor, convinşi de

perfectibilitatea naturii umane. Din punctul său de vedere, omul este „rău”

prin natura sa şi nu există posibilitatea unei transformări radicale a acestuia.

Comportamentul fiinţei umane se explică prin existenţa a trei dimensiuni ale

naturii acesteia: biologică, raţională şi spirituală. Din moment ce politica

este voinţă de putere, biologicul capătă un ascendent asupra celorlalte două

dimensiuni, cu alte cuvinte moralitatea şi raţiunea sunt în serviciul dorinţei

de dominaţie şi putere. Una dintre principalele surse de inspiraţie pentru

Morgenthau este opera teologului american Reinhold Niebuhr Moral Man

and Immoral Society (1932), acesta punând bazele curentului scepticismului

moral în Relaţiile Internaţionale. Ideea de bază la acest autor este aceea că

omul poate fi moral, dar societatea în ansamblu nu are cum să fie, deoarece

toate frustrările acumulate de individ sunt proiectate asupra grupului de

apartenenţă. Omul este egoist, rău, dar are liber arbitru şi este raţional,

aşadar poate fi mai bun. Însă statul este amoral prin definiţie.

Pe plan internaţional, consideră Morgenthau, lupta pentru putere este

şi mai acerbă decât pe plan intern, unde intervin unele limitări legate de

contractul social. Politica externă implică continuitate, supravieţuire, aşadar

este vorba despre necesitate nu despre opţiune. Niciun stat nu are în propriile

mâini instrumentul principal al propriei supravieţuiri; acesta se află în

mediul internaţional de tip anarhic, unde voinţa de putere este nelimitată.

Fiecare stat poate fi agresor victorios, caz în care devine hegemon regional

34 Hans Morgenthau, Scientific Man versus Power Politics, Chicago University Press, 1946.

38

sau internaţional, dar şi victimă a acestui sistem anarhic, dacă nu reuşeşte să

se protejeze de poftele celor mai puternici şi mai lacomi actori din sistem. În

opinia sa, nu există naţiuni care să fie intrinsec doritoare de pace, iar altele

să dorească doar războiul, acestea sunt două ipostaze pe care fiecare stat le ia

în calcul în funcţie de interese şi de necesităţi35. Evident, un asemenea punct

de vedere este criticabil pentru reducţionismul şi determinismul său. Atât

neoliberalii, cât şi adepţii Şcolii engleze, cei ai constructivismului şi ai

„păcii democratice” au demonstrat influenţa asupra comportamentului

actorilor statali a culturii, a ideilor, a normelor şi a contextului social în care

se produce interacţiunea acestora şi predilecţia, respectiv aversiunea, faţă de

recursul la violenţa armată în rezolvarea conflictelor.

Morgenthau, după cum se ştie, leagă lupta pentru putere între state de

natura umană. El identifică un set de „legi obiective” înrădăcinate în natura

umană, considerând omul politic ca fiind o fiinţă egoistă de la natură,

dornică de dominaţie. Prin natura sa, omul este un animal politic, dornic să

acapareze putere, pe seama semenilor. Politica este caracterizată prin „voinţa

de putere”, căreia i se subordonează raţiunea şi moralitatea – instrumente de

legitimare a puterii. În plan intern, lupta politică este reglementată prin legi,

norme – contract social, putere coercitivă a statului, loialităţi partizane36. Un

animus dominandi, setea omului de putere, se proiectează la nivel

internaţional asupra statului. Omul este preocupat în egală măsură de a avea

putere şi securitate, un spaţiu în care să se simtă în siguranţă, la adăpost de

ameninţările provenite din partea altora. Nivelul optim de securitate ce poate

fi obţinut de cetăţean este în cadrul statului.

35 Hans Morgenthau, op.cit., p. 66.36 Ibidem.

39

În relaţiile internaţionale, statele sunt suverane, ele decid singure

pacea şi războiul ca rezultat al interacţiunilor dintre ele. Guvernele naţionale

nu pot controla factorii esenţiali ai unei lumi anarhice, dar dacă îi ignoră

riscă foarte mult. În aceste condiţii, politica de putere este esenţa relaţiilor

dintre state suverane şi dotate cu armate competitive. Interesul naţional al

fiecărui stat se manifestă prin competiţia pentru putere şi securitate.

„Politica este o luptă pentru putere asupra oamenilor şi, oricare ar fi

scopul său ultim, puterea este obiectivul imediat al acesteia, iar modurile de

a o dobândi, a o menţine şi a o demonstra determină tehnicile acţiunii

politice”37. „[…] este suficient să spunem că lupta pentru putere este

universală în timp şi spaţiu şi este un fapt de experienţă imposibil de negat.

[…] Atât politica internă, cât şi cea externă sunt luptă pentru putere, cu

schimbări produse de condiţiile diferite în care are loc această luptă în sfera

internă şi în cea internaţională.”38

Descriind starea de pace socială din politica internă, unde lupta pentru

putere se supune unor reguli stricte (legi, moralitate, instituţii publice), şi

starea de război din relaţiile între state, Morgenthau preia moştenirea

filosofică a unor gânditori realişti timpurii: Tucidide, Machiavelli şi Hobbes.

Moralitatea valabilă şi dezirabilă în relaţiile dintre indivizi nu se poate

transpune în relaţiile dintre entităţile suverane. Idealismul întruchipat de

Woodrow Wilson şi de adepţii şcolii sale este considerat de Morgenthau o

iluzie periculoasă, capcană intelectuală, dar şi iresponsabilitate din partea

unui om de stat.

Valorile morale sunt necesare în viaţa privată a individului, dar nu în

relaţiile dintre state suverane, unde lupta pentru putere este decisivă.

37 Hans Morgenthau, Politics among Nations. The Struggle for Powewr and Peace, Alfred Knopf, New York, 1965, p. 195.38 Ibidem, pp. 32-33.

40

Oamenii de stat au responsabilitatea imensă de a asigura securitatea şi

dezvoltarea statului şi populaţiei aferente şi nu au dreptul de a risca soarta

acestora prin cultivarea virtuţilor morale, care le-ar fi utile lor ca indivizi

privaţi. Arta de a conduce un stat aflat într-un mediu periculos, fusese

descrisă de Machiavelli cu câteva secole mai înainte, iar Morgenthau îşi

asumă aceste idei. În folosul comunităţii naţionale, omul de stat trebuie să îşi

asume consecinţele politicii de putere. De aceea politica externă a unui stat

poate fi, după standardele individuale, imorală, bazată pe înşelătorie,

spionaj, violenţă, minciună etc. Liderii politici nu au dreptul moral să

urmărească valori spirituale şi justiţie internaţională în numele cetăţenilor

care i-au desemnat, ci doar interesul naţional prin maximizarea puterii.

Dilemele morale nu trebuie admise, aşadar omul de stat va trebui să îşi calce

pe inimă şi să nu respecte standardele de moralitate cu care este obişnuit în

viaţa privată. Uneori, un rău anticipat trebuie contracarat tot printr-o acţiune

rea.

Preocupat să dea un caracter ştiinţific realismului politic, Morgenthau

a formulat şase principii generale ale realismului politic:

– fundamentul vieţii politice se află în natura umană, una permanentă şi

imposibil de schimbat de-a lungul timpului (egoism, rapacitate, lăcomie). Ca

şi societatea în general, politica este guvernată de „legi obiective”, bazate pe

natura umană. Aşadar, natura umană ar fi baza unei ştiinţe a politicii

guvernate de legi obiective şi eterne. „Realismul politic crede că politica,

asemenea societăţii, în general, este guvernată de legi obiective ce îşi au

rădăcinile în natura umană.”39;

– domeniul politicului constituie o sferă de acţiune autonomă ce nu poate fi

redusă la economie sau morală. Omul politic nu poate ignora acest fapt;

39 Ibidem, p. 4.

41

– interesul naţional este conceptul fundamental al Relaţiilor Internaţionale

practicate de state, el este definit prin putere. „Ideea de interes este, într-

adevăr, parte a esenţei politicului şi nu este afectată de circumstanţe ce ţin de

timp şi loc.”40 Egoismul oamenilor se dublează cu egoismul statelor, fiecare

acţionând în propriul avantaj. Din moment ce resursele sunt limitate, rezultă

o ciocnire inevitabilă a intereselor individuale ale actorilor. Relaţiile

internaţionale sunt un domeniu al competiţiei şi conflictului. Interesele nu

sunt fixe, ele pot varia în timp şi spaţiu. Interesul naţional este o realitate

obiectivă şi universală;

– etica Relaţiilor Internaţionale este foarte diferită de etica privată a

indivizilor umani. Omul de stat nu are libertatea morală de a acţiona în

conformitate cu ceea ce el consideră bine şi drept, ci trebuie să se ghideze

după interesul naţional. Obligaţia lui morală este să asigure prosperitatea şi

dezvoltarea propriilor naţiuni, nu un bine generic al umanităţii. Apare o

tensiune inevitabilă între lumea politică a necesităţii şi ordinea morală a

binelui;

– ideologiile nu au valoare universală, ele sunt forme de legitimare a puterii

statelor. Nici marile naţiuni cu pretenţii mesianice nu au dreptul să ceară

altor naţiuni să le îmbrăţişeze ideologiile. Dacă acest lucru se întâmplă, este

o formă de tiranie şi de limitare a suveranităţii celor mai slabi, un risc la

adresa securităţii generale. „Toate naţiunile sunt tentate – şi puţine au reuşit

să reziste tentaţiei multă vreme – de a îşi îmbrăca aspiraţiile şi acţiunile lor

specifice în scopurile morale ale universului.”41;

– activitatea omului de stat este una sobră, tehnică şi ţine seama de

imperfecţiunea naturii umane. Un pesimism ontologic este binevenit,

40 Ibidem, p. 8.41 Ibidem, p. 11.

42

deoarece omul de stat trebuie să accepte că fiinţa umană este aşa cum este,

nu cum o prezintă unii autori idealişti.

Interesat de aspectul ştiinţific al Teoriei Relaţiilor Internaţionale,

Morgenthau recomandă cercetătorului să se pună în pielea omului de stat, să

identifice alternativele raţionale ce pot fi aplicate în funcţie de contextul real

existent. „Testarea ipotezelor raţionale prin raportare la faptele reale şi la

consecinţele acestora dă înţeles evenimentelor din politica internaţională şi

face posibilă o teorie a politicii.”42

În contextul definirii Relaţiilor Internaţionale ca un domeniu al luptei

pentru putere, pentru hegemonie, Morgenthau este interesat mai ales de

marile puteri. Securitatea se obţine prin echilibrul puterii (balance of power).

Micile puteri, actorii periferici, nu beneficiază de un interes deosebit, ele

fiind obligate să se muleze pe acţiunile celor mari. Marile puteri sunt cele

care modelează caracterul politicii internaţionale în fiecare moment al

istoriei.

I se poate reproşa pe bună dreptate lui Morgenthau absolutizarea

puterii în calculele strategice ale statelor. În realitate, niciun stat nu poate

dobândi putere/securitate absolută, deoarece aceasta înseamnă insecuritate

totală pentru celelalte state. Pentru realişti, cele mai importante sunt forţa

militară şi securitatea de tip militar – descurajarea sau înfrângerea inamicilor

externi. Există trei modele tipice de activitate a statelor: conservarea

echilibrului puterii, imperialismul şi politica prestigiului.

Morgenthau arată că la nivel intern (politica internă) statul modern a

reuşit să limiteze violenţa luptei pentru putere, dar nu a eliminat-o complet.

Deoarece cei mai mulţi indivizi din societate nu-şi pot satisface apetitul

pentru putere, ei îşi proiectează frustrările la nivel extern. Pe plan intern,

42 Ibidem, p. 5.

43

elitele politico-militare se servesc de naţionalism ca de un liant spre a atrage

masele în proiectul lor politic. Naţionalismul virulent din secolele al XIX-

lea-al XX-lea a dus la fenomenul războiului total din secolul al XX-lea43.

Începând din secolul al XVIII-lea a scăzut constant numărul marilor

puteri, până când s-a ajuns la bipolaritate. Înainte vreme, cu cinci-şase poli

de putere relativ egali, alianţele erau flexibile, ajustarea se făcea prin metode

diplomatice, iar valorile erau comune. Societăţile de masă, industrializarea,

naţionalismul feroce au fost, aşadar, ingredientele fatale ale războiului total.

Naţionalismul de tip universalist a subminat vechea diplomaţie moderată a

societăţilor aristocrate. Dezvoltarea galopantă a industriei, a tehnologiilor cu

folosinţă militară, în paralel cu avântul noilor tehnici de comunicare şi

transport au dus la mecanizarea războiului. Războiul total este cel mai

distrugător dintre formele istorice de conflict militar.

Bipolaritatea a adus alianţe rigide, ideologii rivale, iar diplomaţia a

pierdut flexibilitatea. Ca o consecinţă a acestui fapt, au dispărut statele-

tampon ce se aflau între marile puteri. De asemenea, nu mai există mari

puteri neutre, cu rol de arbitru, cum fusese Marea Britanie, până la Primul

Război Mondial. Compensaţiile teritoriale pe seama coloniilor şi a altor

teritorii controlate de marile puteri nu mai pot juca nici ele rol de atenuare,

aşadar competiţia dintre marile puteri pare un joc de sumă nulă.

Balanţa puterii este considerată un instrument universal al politicii

externe, folosit în toate timpurile, de toate naţiunile ce doresc să-şi păstreze

independenţa. Metodele de asigurare a balanţei puterii se referă „fie la

diminuarea ponderii celui mai greu, fie la creşterea greutăţii celui mai

43 Hans Morgenthau, Scientific Man…, p. 383.

44

uşor”44: dezbină şi stăpâneşte, înţelegeri compensatorii, cursa înarmărilor,

descurajarea, alianţele/contraalianţele şi „balansoarul”45.

Puterea este constituită din diverse componente: geografie, resurse

naturale, capacitate industrială, nivelul pregătirii militare, populaţia,

caracterul naţional, moralul naţional, diplomaţia, calitatea guvernării.

Statele vor securitate şi pentru aceasta acumulează putere, pe care o

pot folosi spre a echilibra puterea altora. Este doar un model ipotetic. Mulţi

autori realişti tind să vadă conflictul între state ca pe un dat inevitabil,

deoarece umanitatea nu-şi poate satisface integral toate nevoile – bunurile de

preţ sunt rare (teritorii, resurse, populaţii), limitate, deci orice actor trebuie

să fie raţional, să calculeze costurile şi beneficiile, să aibă strategii pe termen

lung. Egoismul inteligent este cea mai bună garanţie a supravieţuirii şi

dezvoltării.

Morgenthau a stimulat dezvoltarea unei analize ştiinţifice a RI, bazate

pe empirism, deşi el nu este propriu-zis un analist ştiinţific, ci un filosof, bun

cunoscător al istoriei. A definit statul ca actorul principal al scenei

internaţionale, unul raţional, care maximizează avantajele şi reduce riscurile.

Relaţiile internaţionale sunt considerate implicit un mecanism empiric de

echilibru între mijloacele şi obiectivele statelor, scopul final fiind

supravieţuirea şi dezvoltarea. Menţinerea nealterată a echilibrului puterii,

folosirea pârghiilor diplomaţiei şi ale dreptului internaţional servesc la

obţinerea păcii, cu toate că există cauze obiective şi inevitabile ale

conflictelor militare.

Desigur, Morgenthau nu ignora nici rolul eticii, moralei şi dreptului în

limitarea violenţei specifice luptei pentru putere, însă era destul de pesimist

44 Morgenthau, Politics…., p. 178.45 Ibidem, pp. 178-197.

45

cu privire la şansele menţinerii păcii într-o lume bipolară şi scindată

ideologic, dotată cu arme nucleare.

I s-a reproşat adesea lui Morgenthau faptul că nu a reuşit să distingă

între puterea ca scop în sine şi puterea ca mijloc pentru a atinge un scop. De

asemenea, a simplificat mult atunci când a explicat dorinţa de putere prin

natura „rea” a fiinţei umane. După cum avea să arate Kenneth Waltz, în

cartea sa dedicată omului, statului şi războiului, este incorect să se caute

cauzele războiului doar în natura umană, când, de fapt, un rol esenţial îl au

mai ales starea de anarhie sistemică şi chiar natura politicii interne a statelor.

Deşi a insistat mult pe rolul politicii de putere, Morgenthau nu a fost defel

un adept al „aventurilor” militare desfăşurate de SUA pe alte continente. S-a

opus cu îndârjire războiului din Vietnam, deşi acesta era justificat de

strategia containment-ului anticomunist.

Raymond Aron (1905-1983) este, fără doar şi poate, cel mai

cunoscut autor francez de relaţii internaţionale şi studii strategice, deşi

activitatea sa a cuprins în general ştiinţele politice, filosofia, sociologia,

jurnalismul etc. Absolvent al École Normale Superieure, anticomunist într-o

epocă în care stânga franceză marginaliza toţi intelectualii de dreapta, Aron

a devenit cunoscut mai ales prin studiile sale despre democraţie şi

totalitarism, respectiv prin monumentalul volum dedicat păcii şi războiului

între naţiuni.

R. Aron, un autor realist, se apropie de viziunea lui Morgenthau şi

este contra idealismului interbelic, contra exceselor gândirii utopice. El nu

îşi bazează teoria pe natura umană, ci face o analiză sociologică a

domeniului diplomatico-strategic. Recunoaşte importanţa stării de anarhie

din relaţiile internaţionale, un dat inescapabil al prezenţei statelor suverane,

considerând că interacţiunea statelor se desfăşoară în umbra războiului, prin

46

alternanţă pace/război. Statele nu au putut ieşi din starea de natură, iar

recursul la violenţă este legitim, deoarece nu există un suveran mondial46. În

lipsa unui arbitru, fiecare stat va decide singur dacă recurge sau nu la război.

Aşadar, specificul domeniului Relaţiilor Internaţionale îl constituie

legitimitatea şi legalitatea recursului la forţa armată din partea statelor.

În genere, Aron se bazează pe teoriile strategice ale lui Clausewitz şi

pe metodele de cercetare sociologică ale lui Max Weber, ilustrativă în acest

sens fiind utilizarea ideal-tipurilor pentru descrierea tipurilor de războaie şi

de pace. De asemenea, weberiană este şi tentativa de a înţelege obiectivele şi

motivaţiile profunde care stau în spatele „raţionalităţii” statului, în

activitatea diplomatică şi militară.

Aron se deosebeşte de Morgenthau prin felul în care se raportează la

cele două noţiuni fundamentale ale politicii internaţionale: puterea şi

interesul naţional. Interesul naţional este o noţiune prea generală, deoarece

fiecare colectivitate umană trăieşte într-un timp istoric anume, într-o

civilizaţia dată, iar acest interes va fi definit în conformitate cu parametrii de

timp şi spaţiu. De asemenea, intervin în ecuaţia comportamentului statelor şi

unele constrângeri specifice spaţiului geografic, precum şi elemente moral-

spirituale caracteristice. Există, aşadar, atât interese concrete (teritorii,

resurse), cât şi interese abstracte (valori, idei, glorie, amor propriu), care nu

pot fi reduse la un numitor comun.

Puterea este şi ea o noţiune relativă, deoarece obiectivele de politică

externă ale statelor, în general, urmăresc şi securitatea, şi gloria, şi triumful

unor idei47. Militarul şi Diplomatul sunt figurile cele mai reprezentative ale

politicii externe a statului, ţinând seama de definiţia clausewitziană a

46 Raymond Aron, Paix et guerre entre les nations, Calmann-Lévy, Paris, 1964.47 Ibidem, pp. 89-92.

47

războiului, ca o continuare a politicii. Chiar şi când războiul este pornit, rolul

diplomaţiei nu dispare, deoarece contactul diplomatic va ajuta la găsirea unei

formule de pace48.

Deşi războiul trebuie conceput ca un act raţional, costurile şi

beneficiile acestuia nu pot fi calculate matematic, în mod obiectiv, cu alte

cuvinte şansele de victorie ale unităţilor statale nu pot fi deduse doar din

raportul de forţe. Intervin elemente imprevizibile, de natură diversă –

elemente materiale, geografice, psihologice etc., ceea ce Clausewitz numea

„fricţiuni”. Fiecare stat are obiective şi ambiţii specifice, dar riscul de război

este comun, deoarece starea de natură este un dat obiectiv în politica

internaţională. Cea mai bună atitudine a omului politic este prudenţa,

adaptarea la situaţia concretă, de asemenea moderaţia şi impunerea unor

obiective tangibile49.

Epoca bipolară îi apărea ca fiind una periculoasă mai ales din cauza

clivajelor ideologice ireconciliabile şi din cauza existenţei armelor nucleare.

Folosind calificativul de „eterogen” al sistemului internaţional, Aron se

referea la organizarea pe principii diferite a politicilor interne (regimurilor)

din statele democrat-liberale, respectiv din cele totalitare. Spre deosebire de

sistemele „omogene”, în care statele au valori şi norme comune, aşa cum a

fost cazul în primele decenii de după Congresul de la Viena (1815), cele

eterogene sunt periculoase, deoarece statele, fiind atât de diferite, se percep

ca inamici de moarte, iar compromisul este mult mai greu de realizat.

Morala, etica, legea deşi constituie elemente de îmblânzire a stării de

anarhie, sunt totuşi subordonate interesului naţional şi voinţei de putere a

48 R. Aron, Penser la guerre, Clausewitz, Ed. Gallimard, Paris, 1976.49 Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, pp. 18-24.

48

statelor. Conduita diplomatico-strategică trebuie să urmărească mai ales

supravieţuirea statului şi a naţiunii – survivre, c’est vaincre.

În ceea ce priveşte posibilitatea construirii unei teorii ştiinţifice a

relaţiilor internaţionale, el considera că nu se poate utiliza analogia cu

economia politică, deoarece statul, actor principal, nu urmăreşte un scop

unic în termeni de interes, securitate, putere, ci o multitudine de scopuri

(glorie, prestigiu, idei). În economie, agentul urmăreşte câştigul, exprimat în

monedă. În Teoria Relaţiilor Internaţionale nu există un echivalent al banilor

din economie, ceea ce face analogia imperfectă între cele două discipline. În

consecinţă, analistul politic trebuie să caute să înţeleagă scopurile şi

motivele statului, fiind imposibilă prezicerea exactă a acţiunilor pe care

acesta le va întreprinde. Dacă în economie există metode-tip de restabilire

automată a echilibrului, aşa ceva nu se află la îndemâna Teoriei Relaţiilor

Internaţionale.

Concluzia lui Aron este că Relaţiile Internaţionale nu pot fi analizate

decât printr-o sociologie, nu printr-o teorie.

3. Concepte teoretice fundamentale ale Teoriei Relaţiilor

Internaţionale

49

a. Anarhia – sens şi context

În limbajul comun, „anarhie” înseamnă haos, dezordine, stare

negativă, lipsă. În Relaţiile Internaţionale, anarhia desemnează o situaţie

obiectivă şi anume lipsa unui guvern mondial care să poată impune ordinea

în relaţiile dintre state şi să aplice regulamente supranaţionale. Lumea

Relaţiilor Internaţionale este definită ca o lume a statelor suverane şi

independente. În mod cert, suveranitatea nu este absolută decât din punct de

vedere juridic, recunoscută fiind de dreptul internaţional public. În realitate,

unele state depind de altele din punct de vedere economic, chiar politic.

Teoria clasică a Relaţiilor Internaţionale stipulează existenţa unei stări de

lucruri paradigmatice – în timp ce în politica internă a statelor predomină

pacea, ordinea, respectul guvernaţilor faţă de guvernanţi şi de instituţiile

statului, ca urmare logică a legitimităţii ideii de contract social, pe plan

extern există menţionata stare de anarhie, aşadar Relaţiile Internaţionale se

desfăşoară în umbra războiului, a conflictului şi rivalităţii. Şcoala realistă

clasică postulează existenţa acestui mediu anarhic, în care statele (actorii

esenţiali) luptă pentru supravieţuire şi putere.

Desigur, se pot aduce şi chiar s-au adus numeroase critici acestui

model binar (separarea netă a politicii interne de cea externă), filosofic şi

mai mult un ideal-tip decât o realitate constantă, empirică şi demonstrată

istoric.

În primul rând, s-a arătat adesea că faimosul contract social este mai

mult o idee filosofică decât un fapt istoric. În plus, uneori politica internă

este mai violentă decât cea externă – cazul războaielor civile, al crimelor

comise de regimurile totalitare din URSS, Germania nazistă, Cambodgia, al

purificărilor etnice şi religioase comise de miliţii şi grupuri societale radicale

în state slabe sau „eşuate” (Somalia, Rwanda, Afganistan etc.). Aşadar,

50

unele guverne pot ajunge să-şi persecute sau să-şi ucidă propriii cetăţeni,

infirmând predicţiile contractului social. Regimul baathist al lui Saddam

Hussein în Irak a ucis mii de cetăţeni consideraţi inamici din cauza

apartenenţei lor la unele grupuri etnice (kurzii) sau religioase (şiiţii) care se

revoltaseră contra puterii discreţionare a regimului, după campania militară

americană şi aliată din 1991.

În al doilea rând, este clar că statele aflate în stare de anarhie diferă

substanţial de indivizii în stare de natură (Charles Beitz, Hedley Bull) prin

câteva caracteristici importante. Statele „mor” mai greu, ele diferă

substanţial ca putere, marile puteri nucleare evită conflictele deschise, au

nevoie de încredere şi predictibilitate, există relaţii de interdependenţă

politică şi economică între state (cooperare, parteneriate), actorii

transnaţionali exercită presiuni asupra propriilor guverne, există cooperare în

cadrul organizaţiilor internaţionale şi al agenţiilor internaţionale, spre a nu

omite faptul că statele respectă reguli diplomatice, regulile războiului

(Convenţiile de la Haga) etc.50

Fenomenul anarhiei în relaţiile interstatale trebuie, de asemenea,

nuanţat, în funcţie de nivelele de socializare constatate istoric. Politologul

britanic Barry Buzan a vorbit de o clasificare binară – anarhia „matură” şi

cea „imatură”51. Cea matură se referă la relaţiile dintre statele care respectă

un set comun de norme, principii şi legi, recunosc suveranitatea celorlalte

state şi manifestă o anumită încredere reciprocă. Forma imatură face referire

la state aflate în stare de rivalitate acută, care luptă pentru dominaţie, se

consideră legitime doar pe ele însele şi nu respectă convenţii, norme şi reguli

50 Robert Powell, „Anarchy in International Relations Theory. Tne Neorealist-Neoliberal Debate”, în International Organization, vol. 48, no. 2, Spring 1994, pp. 313-344. 51 Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, pp. 180-187.

51

comune. Sentimentele tipice sunt teama, neîncrederea, ura, dispreţul,

sfidarea sau invidia.

„Un caz extrem de anarhie imatură ar fi unul în care unităţile ar fi

ţinute laolaltă numai prin forţa conducerii de către o elită, unde nici un stat

nu ar recunoaşte o altă suveranitate legitimă decât pe a sa şi unde relaţiile

dintre state ar lua forma unei lupte continue pentru dominaţie. Un astfel de

sistem ar fi cu aproximaţie un haos. Lupta pentru dominaţie ar genera

nesfârşite războaie şi nu ar fi moderată de nici o raţiune, între unităţile

legitimităţii sau drepturile celorlalţi. […] Etica unui asemenea sistem ar fi

supravieţuirea celui mai dotat, şi nimic în afara distribuţiei puterii şi

nivelului de capacitate şi disponibilitate nu ar împiedica unificarea

sistemului sub actorul cel mai puternic”52.

Practic se poate defini o axă (un continuum) a anarhiei – la cei doi

poli se află „conflictul” şi „integrarea”, iar la mijloc rivalitatea şi cooperarea.

Buzan considera anarhia „un concept emoţional din punct de vedere politic.

Definiţia sa de bază ca absenţă a guvernului presupune că este o stare

negativă…” Atribuirea sensului comun de „haos şi dezordine” face dificilă

utilizarea în sens mai tehnic la nivelul relaţiilor internaţionale, anume lipsa

unui guvern mondial („absenţă a guvernării centrale”)53.

Ulterior, adepţii Şcolii engleze a Relaţiilor Internaţionale, dar mai ales

autorii constructivişti, au vorbit în dese rânduri de „îmblânzirea” anarhiei

prin: norme, valori, principii comune socializate de actori prin practici

discursive şi interacţiuni repetate, fapt ce duce la modificarea preferinţelor

de politică externă, la remodelarea identităţilor asumate şi la modificarea

comportamentului în direcţia cooperării şi integrării.

52 Ibidem, p. 182.53 Ibidem, p. 155.

52

Aşa cum vom vedea în cadrul capitolului dedicat constructivismului

social, Alexander Wendt a mers şi mai departe, definind trei ideal-tipuri,

denumite de el „culturile anarhiei”. Cultura hobbesiană, de la numele

filosofului englez Hobbes, presupune state izolate, inamice, joc cu sumă

nulă, riscul constant de a fi eliminat în mod violent prin război. Statele fac

războaie de cucerire şi încorporare a celor învinşi, iar o instituţie care să le

garanteze supravieţuirea nu există. Neexistând o autoritate suprastatală de

control şi pacificare nu există nici idei comune şi „regularităţi sociale” care

să inducă previzibilitatea comportamentelor, iar mecanismul de cooperare

este blocat de starea de anarhie şi self-help54. Cultura lockeană, de la numele

filosofului John Locke, implică state rivale, dar care nu încearcă să se

anihileze ci doar să acumuleze putere pe seama competitorului (statele îşi

recunosc reciproc suveranitatea), iar cultura kantiană se referă la amiciţie,

încredere, cooperare şi chiar integrare55.

Identitatea proprie, colectivă în cazul statului, se defineşte prin

raportarea la „celălalt”, acesta fiind, în modelul hobbesian, „duşmanul”, cel

care nu-mi recunoaşte ca stat dreptul la existenţă şi nu-şi limitează violenţa

specifică stării de natură faţă de mine56. Dificultatea de a coopera într-un

cadru „hobbesian”, chiar şi pentru a evita uciderea accidentală, este dată de

„lipsa siguranţei că ceilalţi actori vor face acelaşi lucru” şi de convingerea că

respectarea unilaterală a regulilor de cooperare ar duce la favorizarea

adversarilor care nu le respectă57. De aceea sunt binevenite comunităţile de

securitate democratice, ca factor de stabilitate regională şi detensionare a

relaţiilor interstatale. 54 Alexander Wendt, Social Theory Of International Politics, Cambridge University Press, Cambridge and New York, 1999, pp. 251-259.55 Ibidem. 56 Wendt, op. cit., p. 260.57 Charles R. Beitz, Political Theory and International Relations, Princeton University Press, New Jersey, 1979, p. 36.

53

Trecerea de la configuraţii acut competitive, zise „hobbesiene”, către

unele „kantiene” (federative-integraţioniste) este dovada faptului că normele

care justifică existenţa „societăţii internaţionale” nu au dispărut nicicând în

epoca statului modern58.

Interacţiunea statelor ţine seama, desigur, de configuraţia spaţiului

geografic de referinţă. Cu cât distanţa care separă două state este mai mică,

cu atât este de aşteptat ca interacţiunile să fie mai intense, fie în modul

pozitiv (cooperare), fie în cel negativ (conflict). Spre a crea o matrice a

acestor interacţiuni, B. Buzan a utilizat un concept structural, anume

„complexul de securitate”, spre a descrie nivelul de interacţiune şi

interdependenţă al statelor, în funcţie de criterii precum geografia,

sentimentul de teamă sau de prietenie (binomul duşman/prieten) şi

intensitatea contactelor59. Exemple de complexe de securitate: Balcanii,

Europa de Est, Orientul Mijlociu, Asia de Sud etc.

Uneori o distanţă prea mare faţă de capacitatea mijloacele tehnologice

de transport şi comunicare existente conduce la o stare de noninteracţiune.

Exemplul tipic este cel al Imperiului Roman şi al celui Chinez, cei doi mari

poli de putere mondiali care nu aveau nicio legătură, deşi ştiau unul de

existenţa celuilalt.

Un alt criteriu al anarhiei este aşadar percepţia, care poate fi diferită

de baza materială reală, mai ales prin prisma faptului că puterile statu quo şi

cele revizioniste percep diferit starea de anarhie. Cele satisfăcute, între ele,

au un comportament paşnic, cooperant, cele revizioniste sunt mai agresive.

Sentimentul de teamă în relaţiile dintre entităţile politice statale se explică

prin factori precum: experienţa istorică, intenţiile ostile deduse/exprimate,

58 Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială, trad. de M. Petruţ, E. Plăcintar, Ed. Ştiinţa Chişinău, 1998, pp.38-4359 Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2000.

54

vecinătatea/apropierea, puterea relativă şi eficienţa capabilităţilor militare

ofensive faţă de cele defensive60.

Autorul realist Arnold Wolfers a introdus modelul bilelor de biliard

spre a descrie interacţiunea între state suverane, izolate, cu foarte puţine

elemente de interdependenţă61.

În anii ‘50, americanul John Hertz avea să formuleze ştiinţific un

mecanism psihologic intuit încă din Antichitate de Tucidide şi de alţi

gânditori ai relaţiilor dintre colectivităţile umane, şi anume „dilema

securităţii” – angrenajul nefast al binomului teamă/înarmare, care, fiind

resimţit în mod identic de toate statele rivale (inamice), conduce la o spirală

şi o reacţie în lanţ concretizată prin cursa înarmărilor şi riscul sporit de

război62. Pentru prima dată se sugera în mod convingător că războiul nu

decurge neapărat din voinţa raţională şi calculată a actorilor statali de a

dobândi putere; el putea fi rezultatul unor percepţii greşite a statelor care

doreau să îşi maximizeze securitatea pe seama competitorilor direcţi,

provocând reacţia violentă a acestora. Aşadar, războiul putea fi o capcană

(war trap) în care cădeau statele dornice să îşi securizeze la modul superlativ

suveranitatea, fără a înţelege că securitatea absolută conduce la teamă din

partea celorlalţi actori (fiind interpretată ca voinţă de hegemonie, de

construire a unui imperiu).

Ulterior, curentul „realismului ofensiv” a exprimat exact nevoia de

securitate maximală prin hegemonie, postulând că doar hegemonul global se

simte în siguranţă, fiind deasupra potenţialilor rivali.

60 A se vedea felul în care Stephen Walt defineşte „echilibrul ameninţării”.61 A. Wolfers, Discord and Collaboration:Essays on International Politics, Baltimore and London, The Johns Hopkins University Press, 1962.62 John Herz, „Idealist Internationalism and the Security Dilemma”, în World Politics, no. 2, 1949, pp. 157-180.

55

În general, anarhia nu caracterizează doar relaţiile dintre statele

suverane, ci este valabilă, teoretic, în orice sistem populat de unităţi

autonome, autosuficiente – triburi, clanuri, grupări umane de tip sectă, cetăţi

antice, oraşe-state, imperii tradiţionale. Este clar că anarhia va fi percepută

diferit într-o lume caracterizată prin existenţa unor imperii (sau hegemonii în

ascensiune) – cazul Europei între secolele al XVII-lea şi al XX-lea (Ludovic

al XIV-lea, Napoleon I, Wilhelm al II-lea, Hitler, Stalin au condus

formaţiuni statale de tip imperial) – sau, din contră, dacă este vorba de un

sistem al echilibrului de putere (epocile de după aceste tentative de imperiu),

caracterizat prin multipolaritate sau bipolaritate.

Uneori, pe termen foarte scurt, se produc schimbări perceptive acute

care influenţează comportamentul polilor de putere – faţă de anii 1870-1880,

când Germania lui Bismarck se caracteriza printr-o diplomaţie prudentă,

moderaţie în politica externă şi integrare în concertul naţiunilor, în 1914

exista deja o bipolaritate rigidă, cu un potenţial hegemon continental

(Germania lui Wilhelm al II-lea) iar anarhia era resimţită de marile puteri

(dar şi de micile state) ca periculoasă.

Creată în 1919, Liga Naţiunilor a fost departe de a reprezenta un

guvern mondial, fiind doar o organizaţie de securitate colectivă între state

suverane. Renunţarea (parţială) la dreptul de a face războaie, confirmată

ulterior prin Pactul Briand-Kellogg, sugera nu atât o dispariţie a anarhiei, cât

un control, o atenuare a acesteia, tendinţa de a face din pace un bun colectiv

general, în ideea generală că statele sunt raţionale şi vor considera războiul

neraţional şi injust, preferând negocierile, arbitrajul, soluţiile instituţionale şi

multilaterale. Pentru prima dată în istoria modernă a relaţiilor internaţionale,

cetăţenii puteau adresa petiţii unei organizaţii internaţionale, aşadar statul

pierdea monopolul reprezentării exclusive a intereselor lor.

56

În anii de după al Doilea Război Mondial, existenţa ONU s-a dorit

garanţia renunţării definitive la război, prin scoaterea acestuia în afara legii,

cu excepţia cazurilor de autoapărare individuală sau colectivă şi de

ameninţare la adresa păcii şi securităţii mondiale. În ciuda corpusului legal şi

a multitudinii de agenţii din structura ONU, este greu de afirmat că existenţa

acestei organizaţii a eliminat posibilitatea războiului dintre marile puteri

(SUA şi URSS, plus aliaţii/sateliţii lor), fiind bine cunoscut faptul că

structura bipolară a sistemului internaţional, cuplată cu existenţa armei

nucleare în posesia celor două superputeri au redus la minim riscul unui

război calculat sau accidental. Crize precum cea a rachetelor din Cuba

(1962) sau crizele Berlinului au demonstrat ca statele se aflau încă într-un

mediu anarhic periculos, ele percepând relaţiile dintre cele două blocuri

antagoniste ca fiind un joc cu sumă nulă (ceea ce câştigă A pierde automat

B), fapt ce reducea nivelul de cooperare la cote minimale. Abia sfârşitul

anilor ‘60 şi deceniul următor aveau să aducă în prim plan aşa-numita

„destindere” (detente), caracterizată prin reducerea nivelului de teamă şi

neîncredere şi sporirea cooperării prin crearea unor regimuri internaţionale

(tratatele SALT şi START etc.).

Apariţia NATO, în primii ani postbelici a adus în prim-planul atenţiei

existenţa unei comunităţi de state care îşi garantau în mod colectiv

securitatea în faţa riscului unei agresiuni externe (fără a nominaliza explicit

URSS-ul). Membrii Alianţei Nord-Atlantice formau o aşa-numită

comunitate de securitate (security community – Karl Deutsch), cu alte

cuvinte concepeau securitatea fiecăruia ca pe un tot indivizibil, fiind uniţi de

valori şi principii comune (democraţie, stat de drept, liberalism) şi eliberaţi

de teama unor agresiuni intragrup. În acest fel, anarhia din cadrul NATO,

deşi nu dispărea (statele nu renunţau la suveranitatea lor), era atenuată, fiind,

57

în cuvintele lui Alexander Wendt, o anarhie „a prietenilor”, diferită de una a

rivalilor şi inamicilor. Invers, în cadrul Tratatului de la Varşovia, majoritatea

statelor comuniste aliate cu URSS făceau parte din alianţă nu de bunăvoie ci

din teama faţă de Moscova sau prin oportunismul elitelor locale, a căror

singură legitimitate deriva din recunoaşterea lor de către regimul de la

Moscova. Atacarea Ungariei în 1956 şi a Cehoslovaciei în 1968 a

demonstrat, dacă mai era nevoie, că liantul ideologic comun nu putea asigura

URSS-ului o dominaţie lipsită de constrângere asupra aliaţilor central şi est-

europeni. Faimoasa „doctrină Brejnev” (intervenţia armată în statele frăţeşti

spre a apăra comunismul) sintetiza astfel o tentativă de a împiedica revenirea

la anarhie prin forţă. Pentru statele frăţeşti, URSS reprezenta cu adevărat, cel

puţin în anii ‘50, un guvern mondial, iar suveranitatea lor fusese redusă la

maximum.

Un caz aparte îl reprezintă apariţia şi dezvoltarea UE (fostele

Comunităţi Economice Europene). UE poate fi definită ca o „politee post-

modernă”63, nu un suprastat, nici o federaţie, ci o „guvernanţă” cu elemente

federaliste (a se vedea faimosul principiu al subsidiarităţii)64. Statele membre

au acceptat să cedeze porţiuni de suveranitate către nivelul supranaţional, iar

anarhia a fost aproape complet eliminată din relaţiile lor – este de

neimaginat un război între state membre, deşi există tensiuni bilaterale

motivate economic (de exemplu, între Polonia şi statele baltice pe de-o parte

şi Germania pe de alta, după ce Berlinul şi Moscova au decis în anul 2006 să

construiască o conductă de gaz prin Marea Baltică, ce va ocoli primele state,

sporind dependenţa energetică a UE faţă de Federaţia Rusă), societal (între

63 John G. Ruggie, „Territoriality and Beyond. Problematizing Modernity in International Relations”, în International Organization 47(1) (1993), pp. 139-174. 64 Vezi Marie Claude Smouts, „La coopération internationale. De la coexistence à la gouvernance mondiale”, în M.C Smouts, B. Badie (eds.), Les nouvelles relations internationales. Pratiques et théories, PFNSP, Paris, 1998, pp. 135-162.

58

Slovacia şi Ungaria, pe fondul acuzaţiilor aduse de Budapesta guvernului de

la Bratislava pentru incapacitatea de a apăra drepturile etnicilor maghiari din

acest stat) etc. Aceste dispute se rezolvă pe cale diplomatico-juridică (Curtea

Europeană de Justiţie/Tribunalul de primă instanţă), aşadar există o

autoritate centrală care aplică regulile şi căreia statele i se supun. În acest fel,

în premieră istorică, relaţiile dintre state de sine stătătoare se bazează pe o

ordine ierarhică!

În ceea ce priveşte procesul de extindere al UE, unii autori au

identificat elemente ale logicii imperiale – extinderea unei entităţi,

eliminarea anarhiei în relaţiile cu noii membrii şi atenuarea acesteia în

raporturile cu vecinii (a se vedea Politica Europeană a Vecinătăţii, care

vizează să transforme statele vecine în democraţii cu economii de piaţă şi

furnizori de securitate). Imperiile procedau la cuceriri şi eliminau anarhia,

înlocuind-o cu o ordine ierarhică (provinciile se supuneau metropolei), pe

când UE este un club select unde aspiranţii fac coadă spre a fi admişi şi

trebuie să îndeplinească aşa-numitele „criterii de la Copenhaga” şi să

convingă elitele politice şi opinia publică din statele membre că merită să fie

admise. Totuşi valurile de extindere ale UE au adus-o în situaţia ca

vecinătatea sa estică să se suprapună parţial peste „vecinătatea imediată” a

Rusiei şi doar prudenţa extremă a Bruxelles-ului, cuplată cu diviziunile din

cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună a împiedicat escaladarea

stării de tensiune din relaţiile cu Moscova. O Uniune cu peste 500 de

milioane de locuitori (în cazul admiterii Turciei, ulterior, de ce nu şi a

Ucrainei, Georgiei etc.), cu un PIB global fruntaş şi o economie în

expansiune, cu forţe militare redutabile (dacă PESA va progresa către o

armată europeană comună) va fi de natură să trezească suspiciunea şi teama

59

altor poli de putere, mai ales dacă sistemele politice şi ideologice ale

acestora vor fi radical diferite de cele europene.

În eseul său intitulat Putere şi slăbiciune şi ulterior în volumul Despre

paradis şi putere65, faimosul autor american Robert Kagan, un apropiat al

aripii neoconservatoare din preajma Administraţiei G.W. Bush, a afirmat că

falia transatlantică s-a accentuat periculos, deoarece SUA şi UE au percepţii

diferite asupra lumii în care trăiesc, inclusiv asupra anarhiei sistemice.

Dacă americanii văd lumea ca pe un loc periculos, al competiţiei şi

rivalităţii specifice sistemelor anarhice populate de entităţi suverane şi vor

să-şi apere securitatea naţională şi valorile democratice inclusiv prin

constrângere, bazându-se pe statul suveran şi pe puterea militară aplicată

chiar unilateral dacă se impune, europenii trăiesc într-un univers post-

modern kantian, o lume a păcii şi a legii. În acelaşi timp, una a instituţiilor

internaţionale şi a cedărilor de suveranitate, a multilateralismului şi

negocierilor politice. UE se bazează pe norme şi valori comune, pe drept

internaţional şi morală, pe instituţiile internaţionale şi preferă acţiunea

multilaterală supranaţională, dispreţuind profund politica de putere şi de

echilibru al puterii. Explicaţia rezidă, în opinia lui Kagan în experienţele

istorice diferite (europenii s-au distrus reciproc în cele două conflagraţii

mondiale şi au înţeles că statul suveran şi dornic de a recurge la forţa

armelor e un pericol existenţial major, pe când americanii au intervenit cu

succes contra Germaniei lui Wilhelm al II-lea apoi a lui Hitler şi contra

URSS, ceea ce le-a creat un sentiment mesianic de manifest destiny, poporul

ales, indispensabil, care salvează omenirea de la dezastru), dar şi în

slăbiciunea militară a europenilor faţă de americani (exprimată nu doar prin

bugetele militare – peste 400 de miliarde USD pentru SUA în 2005 faţă de

65 Robert Kagan, Despre paradis şi putere, Ed. Antet, Bucureşti, 2003.

60

180 de miliarde pentru toate statele UE) – şi prin decalajul faţă de americani

în ceea ce priveşte revoluţia în afacerile militare. Vulnerabilitatea militară

antrenează şi o slăbiciune psihologică.

Europenii par să nu înţeleagă că dispariţia graduală a anarhiei din

regiunea lor geografică şi mediul kantian în care vieţuiesc se datorează

covârşitor umbrelei de securitate furnizate de SUA. În capitolul intitulat

„Psihologiile puterii şi slăbiciunii”, Kagan explică astfel diferenţele de

cultură strategică şi de viziune dintre SUA şi UE:

„Acest dezacord natural şi istoric dintre cei slabi şi cei puternici se

manifestă şi în cadrul actualei dispute transatlantice pe tema

unilateralismului. Europenii cred că, în general, obiecţiile lor la adresa

unilateralismului Americii constituie dovada mai marii lor angajări faţă de

principiile unei ordini mondiale. Şi este adevărat că angajamentul lor faţă de

aceste idealuri, deşi nu absolut, este mai mare decât acela al majorităţii

americanilor. Dar europenii sunt mai puţin dispuşi să accepte un alt adevăr:

că ostilitatea lor faţă de unilateralism este stăpânită de propriul interes. Din

moment ce europenilor le lipseşte capacitatea de a întreprinde unilateral

acţiuni militare «europene», fie individuale, fie colective, este natural să nu

fie de acord să le permită altora să facă ceea ce nu pot face ei înşişi. Pentru

europeni, apelul la multilateralism şi la legile internaţionale presupune o

răsplată reală practică şi costuri reduse.”66

Universitarul american John J. Mearsheimer, adept al realismului

„ofensiv”, opina la începutul anilor ‘90 că o retragere a SUA din Europa ar

determina reapariţia rivalităţilor strategice dintre Germania şi alte state

europene, cursa înarmărilor şi sentimente de ostilitate istorică, aşadar o

revenire a anarhiei beligene din prima jumătate a secolului trecut

66 Ibidem, p. 34.

61

Polonia, Cehia şi Austria s-ar găsi într-o poziţie de vulnerabilitate faţă

de doi coloşi: Germania reunificată şi URSS (Rusia), iar teama simultană de

aceste puteri continentale le-ar putea împiedica să coopereze pentru a le

contrabalansa. Mai mult, Germania ar putea încerca să îşi consolideze

securitatea naţională prin înarmare nucleară, creând o dilemă a securităţii în

relaţia cu alte state. De asemenea, România şi Ungaria ar putea ajunge din

nou la război, pe probleme etnice şi teritoriale. Astfel, lumea statelor

europene ar plonja înapoi … „în viitor”, renunţând la o cultură a anarhiei

kantiene pentru una lockeană, conform limbajului lui Wendt67. Desigur,

profeţiile sumbre ale acestui autor nu s-au îndeplinit, din contră, Rusia a

decăzut economic şi chiar politic între 1991 şi 2000, Germania nu s-a

înarmat nuclear şi a devenit unul dintre marii promotori ai extinderii NATO

şi UE către zonele ex-comuniste, iar ţările din Europa de Est s-au integrat în

comunitatea de securitate occidentală. Doar statele fostei Iugoslavii s-au

comportat, în anii ‘90, conform modelului realismului ofensiv!

b. Interesul naţional – noţiune politico-propagandistică sau

realitate obiectivă?

Interesul naţional defineşte, generic, obiectivele esenţiale ale unei

colectivităţi umane – naţiunea şi statul aferent. Ideea inerentă este aceea că

interesul de grup primează asupra celui individual, fapt ce conferă

semnificaţie faimoasei „raţiuni de stat” (raison d’État, ragion di stato),

noţiunea renascentistă ce a introdus esenţa modernităţii în politica de stat.

Logic, principalul interes al unui stat, ca reprezentant al unui grup politic

naţional, este asigurarea securităţii: prezervarea existenţei fizice a statului

67 John J. Mearsheimer, „Back to the Future. Instability in Europe after the Cold War”, în International Security, vol. 15, no. 1, 1990, pp. 5-56.

62

(baza sa materială – teritoriul, resursele), supravieţuirea şi dezvoltarea

armonioasă a instituţiilor politice („ideea de stat”, cf. Barry Buzan),

suveranitatea şi independenţa, dar mai ales existenţa biologică, socială,

culturală şi politică a colectivităţii respective.

Fiecare dintre marile paradigme ale Teoriei Relaţiilor Internaţionale

tinde să ofere propria viziune asupra acestei noţiuni importante. Curentul

realist defineşte interesul naţional ca fiind tendinţa continuă şi naturală a

statelor de a-şi maximiza securitatea şi puterea, în timp ce liberalismul

insistă pe drepturile indivizilor umani în faţa statelor şi pe prosperitatea

economică rezultată din cooperarea statelor68. La rândul său,

constructivismul se axează pe apărarea normelor, valorilor şi a identităţilor

de grup şi respinge logica realistă care deduce interesul naţional din poziţia

de putere/securitate a actorului statal în sistemul de referinţă.

Interesul naţional presupune anumite ierarhizări ale priorităţilor în

funcţie de viziunea elitelor asupra viitorului statului şi naţiunii. Există o

faimoasă dilemă a decidenţilor – bunăstare de masă versus arme pentru

apărarea patriei (guns vs butter), fiind clar că sporirea excesivă a

cheltuielilor militare va reduce nivelul de prosperitate al cetăţenilor şi va

împovăra sectorul productiv al economiei. Spre a lua un exemplu actual,

Azerbaidjanul şi Armenia se află prinse într-o spirală a înarmărilor pe fondul

ostilităţii reciproce generate de conflictul din Nagorno Karabah. State cu

economii fragile, bazate pe petrol şi gaze (Azerbaidjan) şi pe sprijinul Rusiei

şi al diasporelor naţionale (Armenia), ele investesc porţiuni imense din PIB-

ul lor anual pentru a achiziţiona arme, reducând astfel posibilitatea formării

68 Despre tensiunea dintre aspiraţiile morale şi etice ale omului politic şi imperativul realist al realizării interesului naţional al colectivităţii, vezi mai ales Hans Morgenthau, „Another Great Debate: The National Interest of the United States”, The American Political Science Review, vol. 46, no. 4, Dec. 1952, pp. 961-988.

63

capitalului autohton şi neatrăgând nici suficienţi investitori străini, din cauza

mediului regional cu grad mare de risc. Elitele la putere au ales să definească

interesul naţional în mod „realist”, adică anticipând conflicte militare şi risc

existenţial major.

Ambele ţări sunt actori mici ai scenei internaţionale. Interesul naţional

al micilor state se referă la zona lor directă de vecinătate: interesul naţional

al puterilor regionale – la una sau mai multe regiuni, iar al marilor puteri la

cel puţin două continente, chiar pe tot globul (cazul SUA după 1990).

Aşadar, interesul naţional decurge din : rangul de putere real sau

perceput al statului în sistemul regional şi global, ideologia şi valorile,

normele elitelor la putere, dar şi ale celor din opoziţie, aspiraţiile maselor şi

şabloanele mentale persistente, alimentate de experienţe şi mituri istorice.

Cine decide ce este interesul naţional într-un stat: decidenţii politico-

militari la vârf, opinia publică, dar într-o anumită măsură şi mass media,

mediul academic etc.

Unde este definit interesul naţional? În Constituţie, în Strategia de

Securitate Naţională (şi Strategia militară), în programele de guvernare, în

programele partidelor politice şi în literatura de specialitate a autorilor de

ştiinţă politică şi Relaţii Internaţionale consacraţi.

Se poate face distincţia între „interes vital” (legat de supravieţuirea

colectivităţii şi a statului) şi interese speciale (decurgând din contexte

specifice – glorie, prestigiu, satisfacţii simbolice sau, mai practic, accesul la

unele bunuri şi resurse precum energia, sau la mări şi oceane pentru statele

care practică comerţul etc.)

Aşadar se pot identifica aspecte materiale, concrete, precum este cazul

în zilele noastre, pe fondul răspândirii globalizării economice şi a

democraţiei, cu prosperitatea de masă, ocuparea cât mai deplină a forţei de

64

muncă, creşterea economică sănătoasă, atragerea capitalurilor străine etc.

Prezentarea acestor aspecte este menită să arate cititorului în ce măsură

variază definirea interesului naţional în funcţie de epocă, civilizaţie şi de

ideile dominante. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, asemenea interese

socioeconomice în general lipseau, ele fiind aduse abia de apariţia statului

bunăstării, după marea criză economică din 1928-1933 şi mai ales după al

Doilea Război Mondial.

În perioada anterioară, a statului liberal minimal (statul „paznic de

noapte” asigura ordinea internă şi apărarea faţă de agresiunile externe, dar

nu şi alte servicii sociale care astăzi sunt considerate comune, precum

protecţia şomerilor, a persoanelor cu handicap sau din zone defavorizate

etc.). Prezenţa tot mai extinsă pe scena politică internă şi internaţională a

unor actori substatali şi transnaţionali, precum grupurile de interes (lobby) şi

de presiune, grupurile minorităţilor etnice şi religioase, ONG-urile, a

influenţat, în mod cert, definirea interesului naţional, dar fără a atinge în

mod decisiv „nucleul dur” al interesului statal primordial – suveranitatea,

integritatea teritorială, independenţa.

Deşi actualmente vieţuim într-un sistem internaţional în care riscul de

război între marile puteri s-a redus considerabil (dar fără a se exclude

complet), din punctul de vedere al securităţii militare multe dintre statele

lumii caută în exterior garanţii de securitate – fie tratate de alianţă (sau

coaliţii de voinţă ad-hoc), fie parteneriate strategice sau tratate de

securitate/apărare colectivă.

Caracteristicile interne ale statelor contribuie, de asemenea, la

modelarea interesului colectiv. Statele „slabe”, adică beneficiind de un grad

scăzut de coeziune sociopolitică, având elite divizate şi grupuri etnice şi

religioase opuse guvernanţilor, cu o economie de subzistenţă şi o clasă de

65

mijloc fragilă sau inexistentă (cazul multor state din Africa – Cote d’Ivoire,

Rwanda, Etiopia, Nigeria – şi din Asia – Afganistan, Pakistan, Irak), vor

avea probleme serioase în a defini interesul naţional şi mai ales în a-l face

acceptat de către propria populaţie69. Situaţia este şi mai gravă în cazul

statelor „eşuate” (failed states), unde grupuri rebele controlează porţiuni din

teritoriu şi împiedică statul să aplice monopolul violenţei legitime asupra

întregii populaţii. În cazul lor, lipsa unei identităţi colective (naţionale,

sociale, culturale) şi deficitul de legitimitate al elitelor la putere, colapsul

economic, corupţia fac imposibilă găsirea unui numitor comun care să

solidarizeze populaţia cu statul şi instituţiile sale70. Somalia, Afganistan şi

RD Congo sunt cazuri tipice de state eşuate, iar guvernarea lor se dovedeşte

imposibilă pe termen mediu şi lung, chiar dacă pe teritoriul acestora se află

sau s-au aflat forţe internaţionale de menţinere a păcii şi reconstrucţie post-

conflict. În asemenea state slabe sau chiar eşuate, fie majoritatea etnică,

religioasă, tribală etc. îşi impune voinţa prin forţa armelor şi represiune, fie

se încearcă găsirea unui compromis cu minorităţile (cazul Sudanului, unde

rebelii din provincia Darfour, dar şi cei din sudul ţării se opun controlului

exercitat de guvernul de la Khartoum, denunţat de ei ca fiind al arabilor,

islamicilor).

Uneori, într-un asemenea stat, guvernanţii invocă riscurile la adresa

statului (surparea structurilor statale, fragmentarea teritorială de facto,

preluarea puterii de „seniori ai războiului” sau de gherile islamice

fundamentalisme, de şefi tribali sângeroşi), spre a refuza democratizarea

ţării, cerută adesea de comunitatea statelor occidentale. Menţinerea dictaturii

69 Vezi mai ales Joel Migdal, Strong Societies and Weak States: State-Society Relations and State Capabilities in the Third World, Princeton Univeristy Press, 1998. 70 Ira Zartman, Collapsed States: The Disintegration and Restoration of Legitimate Authority, L. Rienner Publishers, 1995.

66

devine, în opinia lor, sinonimă cu apărarea interesului naţional (statul se

identifică cu elitele dictatoriale şi cu grupul etnic-religios dominant), pe când

minorităţile combatante definesc propriul interes prin segregaţie şi crearea

unui nou stat (exemplul Eritreei, care s-a separat în anii ‘90 ai secolului

trecut de Etiopia, după un război de gherilă ce a durat zeci de ani şi s-a

soldat cu zeci de mii de victime)71.

S-a observat în practică, dar şi în literatura de specialitate, că există o

ierarhie a intereselor fiecărui stat, în funcţie de aspectele de politică internă

şi externă cele mai relevante. În studiul său dedicat apărării interesului

naţional, Stephen Krasner a urmărit politica SUA privitoare la investiţiile

externe în domeniul materiilor prime. Interesul naţional american în

domeniul comercial este definit prin trei aspecte fundamentale: stimularea

competiţiei economice, asigurarea continuităţii ofertei şi promovarea

obiectivelor mai largi de politică externă, precum ideologia liberal-

democratică şi combaterea comunismului la scară planetară72. În situaţii de

criză politică cu implicaţii ideologice, cum a fost cazul Vietnamului, elitele

politico-militare americane au definit interesul naţional prin necesitatea

recursului la forţă contra comuniştilor asiatici. Deşi din punct de vedere

strategic, Vietnamul nu s-a dovedit o zonă vitală pentru securitatea SUA,

considerentele ideologice au prevalat asupra celor economice, spre deosebire

de criza petrolului declanşată de Războiul de Yom Kippur, când statele Ligii

Arabe au restrâns la maximum oferta de petrol pentru lumea occidentală,

punând în pericol creşterea economică a SUA şi a statelor membre ale CE.

SUA s-au abţinut de la o intervenţie militară în acea situaţie. Aşadar, decizia

71 E.E. Azar, Chung-in Moon, National Security in the Third World: The Management of Internal and External Threats, book reviewed by Caroline Thomas in International Affairs, Royal Institute of International Affairs 1944, vol. 65, no. 4 , Autumn, 1989.72 S. Krasner, Defending the National Interest: Raw Material Investment and US Foreign Policy, Princeton University Press, New Jersey, 1978.

67

de intervenţia nu a fost întotdeauna pur raţională, în termeni economici şi

strategici. Totuşi statele sunt, în opinia lui Krasner, actori raţionali. Ca mare

putere, SUA dorea să transforme lumea, s-o remodeleze în sensul

democraţiei şi liberalismului, de aceea obiectivul ideologic devenea prioritar

în situaţii de criză73.

O interesantă grilă de clasificare a interesului naţional a fost introdusă

de J. Frankel, în 1970. Acesta a identificat un interes naţional „aspiraţional”

şi unul „operaţional”74. Cel aspiraţional se referă la ansamblul obiectivelor

pe care o entitate politică şi le propune şi le poate realiza doar în cel mai

favorabil context posibil, cu resursele necesare disponibile. Sunt interese pe

termen lung, înrădăcinate în istoria ţării, legate de anumite ideologii sau

emoţii colective durabile. Acest interes naţional este asumat în special de

elitele politice din opoziţie, care critică puterea pentru neîndeplinirea lor (de

exemplu – panarabismul, panturkismul, comunismul mondial, realizarea

României Mari, a Bulgariei sau Ungariei mari etc.)

Interesul naţional operaţional este cel asumat public de elitele aflate

la putere, este urmărit la modul concret, pe termen scurt şi mediu (exemple:

dorinţa României de a deveni membră a NATO şi a UE, dorinţa Chinei de a

controla strâmtorile Malacca, pe unde vin fluxurile de petrol din Orientul

Mijlociu ).

Acţiunea unui grup de interes este semnificativă – un astfel de grup

minoritar îşi promovează interesul propriu la nivel de interes naţional –, de

exemplu: importatorii de maşini au interesul ca guvernele să scadă taxele

vamale la importuri, pe când lobby-ul exportatorilor doreşte un sistem de

protecţie faţă de importuri. De asemenea, comunităţile evreieşti din SUA fac

73 Vezi şi Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, pp. 67-68. 74 J. Frankel, National Interest, London, Praeger, 1970, pp. 31-38.

68

lobby şi promovează la nivelul Congresului, Pentagonului şi Casei Albe

politici favorabile Israelului75.

Arnold Wolfers, bine-cunoscut autor realist al anilor ’50-’60,

distingea între „obiectivele de posesie” şi „obiectivele de mijloc” (milieu

goals)76 – cele de posesie se referă la dobândirea şi posedarea unui lucru (un

teritoriu, un acces maritim), a unui statut (membru al unei organizaţii

internaţionale), iar cele de mijloc la realizarea unei stări de fapt care va

permite îndeplinirea unui obiectiv final (de pildă, eliminarea de către SUA a

regimurilor tiranice din Orientul Mijlociu Extins, spre a facilita

democratizarea şi modernizarea regiunii). Dezarmarea prin regimuri

internaţionale multilaterale este tot un obiectiv de mijloc, deoarece permite

obţinerea unui climat de securitate mai stabil şi lipsit de riscuri.

Wolfers continuă prin a aprofunda această grilă explicativă,

introducând şi alte categorii – obiectivele naţionale directe şi indirecte,

obiectivele naţionale tradiţionale şi revoluţionare. Obiective naţionale

directe sunt integritatea teritorială, obţinerea unui loc în Consiliul de

Securitate al ONU sau a statutului de membru al NATO. Obiective naţionale

indirecte sunt cele de care profită un grup de oameni şi indirect întreaga

colectivitate (de exemplu: statul prin politica sa vamală şi fiscală apără

producătorii interni de carne, iar aceştia prosperă şi creează noi locuri de

muncă). Obiective naţionale revoluţionare – promovarea

democraţiei/comunismului/islamului radical în lume.

75 Vezi mai ales Stephen M. Walt şi John J. Mearsheimer, „The Israel Lobby and US Foreign Policy”, Harvard University John F. Kennedy School of Government, în Faculty Research Working Paper Series no. RWP06-011, Mar. 13, 2006. Acest articol, publicat de doi dintre cei mai cunoscuţi autori neorealişti, a provocat un mare scandal, deoarece aceştia afirmau că lobby-ul israelian a acaparat politica externă americană, într-un mod care s-ar putea dovedi nefast interesului naţional al poporului american. 76 A. Wolfers, Discord and Collaboration: Essays on International Politics, Baltimore and London, The Johns Hopkins University Press, 1962, pp. 73-80. Vezi mai ales Cap. 5.

69

Interesul naţional este factor explicativ al deciziei de politică externă

şi criteriu de apreciere a raţionalităţii acesteia. Teoretic, abia după ce sunt

cunoscute interesele naţionale, decidenţii pot lua decizii, calculând costurile

şi oportunităţile aferente.

În timp ce realiştii se referă la putere, securitate, maximizarea

bogăţiei, idealiştii pun pe primul loc moralitatea, apărarea păcii, armonia,

respectarea dreptului internaţional (interese abstracte).

Abordarea psihocognitivă face referire la influenţa caracterului, a

psihologiei, a culturii, a viziunii asupra lumii, a experienţei istorice

personale şi colective asupra decidentului. Aceste preferinţe personale, greu

de cuantificat, produc o deformare a modelului raţional pur al interesului

naţional.

Noţiuni precum „interesul naţional” şi „securitatea” sunt, prin natura

lor, intens politizate, fiind folosite frecvent de elitele politice, militare,

economice atunci când vor să nu supună anumite probleme sensibile

judecăţilor de valoare ale opiniei publice. Prin plasarea în registrul

sacrosantului, patrioticului, al axiomaticului, naţiunea şi statul sunt ridicate

la rangul de actori absoluţi, care primează asupra individului şi a grupului

subnaţional. Noţiunea de interes naţional serveşte pentru legitimarea unor

programe politice şi pentru deciziile de politică externă, dar, evident şi

criticii acestor programe se servesc de concept spre a contesta validitatea

deciziilor.

Specific democraţiilor este faptul că interesul naţional este dezbătut,

criticat, definit adesea ca un compromis între diversele curente de opinie. A

se vedea intensa campanie, desfăşurată de administraţia G.W. Bush, de

captare a bunăvoinţei cetăţenilor americani în scopul sprijinirii războiului

din Irak în anul 2003 – Bush şi apropiaţii lui susţineau că Irakul reprezintă o

70

ameninţare majoră pentru securitatea SUA prin armele de tip WMD, prin

sprijinirea teroriştilor şi destabilizarea regiunii Golfului Persic, aşadar

interesul naţional al SUA cerea eliminarea regimului baathist al lui Saddam

Hussein. Adversarii intervenţiei militare argumentau că nu există dovezi, iar

pericolul este unul imaginar, că implicarea în reconstrucţia Irakului post-

Saddam se va dovedi foarte costisitoare şi îndelungată.

c. Puterea

Este un concept-cheie în politica internă şi internaţională practică, dar

şi un instrument fundamental de analiză în ştiinţele politice şi sociale.

Definirea „puterii” este o sarcină extrem de dificilă, fiind vorba de un

concept volatil, cu sensuri multiple77.

Definim puterea ca fiind capacitatea unui actor de a-l determina pe

altul (pe alţii) să facă sau să nu facă ceva – o acţiune, un gest – capacitatea

de a-l constrânge sau de a-l convinge şi de a-l influenţa în sensul dorit de cel

dintâi. Aceasta este o definiţie relaţională (A în relaţie cu B) şi presupune un

pattern de interacţiune. O relaţie de putere poate fi descrisă ca fiind

înfruntarea voinţelor a doi sau mai mulţi actori, o relaţie psihologică prin

care fiecare încearcă să îşi impună voinţa şi să-l determine pe celălalt să i se

supună78.

În cadrul curentului realist, puterea este materia primă necesară

realizării intereselor naţionale. Desigur, fiecare epocă are tipuri specifice de

putere predominantă – epoca agrară (demografia, producţia agricolă ce se

impozita iar cu banii strânşi se plăteau armate de mercenari), epoca

77 Despre dificultatea de a defini conceptul de putere în relaţiile internaţionale, vezi Michael Barnett, Raymond Duvall, „Power in International Politics”, în International Organization, 59, Winter 2005, pp. 39-75. 78 Vezi Barry Barnes, The Nature of Power, Cambridge Polity Press, 1988.

71

industrială (demografie, industrie, tehnologie, elemente care permiteau

mecanizarea războiului şi ridicarea unor armate de masă), epoca post-

industrială a globalizării (revoluţia informatică, revoluţia în afacerile

militare, noile tehnologii de comunicaţii şi transport).

Accesul la informaţie a constituit dintotdeauna o sursă de putere la fel

de importantă ca şi accesul la materii prime, la resurse demografice, agricole

etc. Uneori, liderii politici dintr-o epocă aspiră la resurse de putere specifice

altei epoci – Adolf Hitler, conducătorul totalitar al unui stat foarte

industrializat, aspira să cucerească stepele Eurasiei spre a le coloniza cu

agricultori-soldaţi germanici etc. Or, marile armate moderne s-au bazat pe

mobilizarea extinsă şi pe industrii puternice79.

Vorbim de putere „relativă” (A comparat cu B) sau absolută (în cifre

totale, ca însumare de capacităţi), fiind evident faptul că actorii scenei

internaţionale vor fi sensibili la ambele tipuri, dar vor privilegia unul dintre

ele, în calculele lor.

Puterea unui actor al scenei internaţionale este imposibil de măsurat

exact, ea fiind relativă şi aproximativă. R. Aron considera că, dacă s-ar putea

măsura exact puterea statelor, nu ar mai avea loc războaie, deoarece cel mai

slab dintre doi rivali s-ar supune fără rezistenţă80. În literatura de specialitate

se face distincţia dintre influenţă şi putere. Influenţa este descrisă ca fiind

bazată pe elemente precum persuasiunea (capacitatea de a convinge pe

cineva să facă sau să nu facă ceva), promisiunea, recompensa şi controlul.

Dincolo de puterea brută, obţinută prin mijloace militare, politice sau

economice, un actor de pe scena internaţională se poate evidenţia prin

„puterea structurală”: capacitatea de agenda setting (de exemplu, capacitatea

79 Inis Claude, Power and International Relations, Random House, New York, 1962. 80 R. Aron, Paix et guerre entre les nations, Calmann-Lévy, Paris, 1964.

72

SUA de a aduce o problemă spre a fi discutată în cadrul ONU), de a impune

regulile jocului (de exemplu, felul în care SUA a influenţat economia

mondială după 1945 prin crearea instituţiilor de la Bretton Woods – FMI,

Banca Mondială, GATT).

Economista britanică Susan Strange, în volumul său State şi pieţe, a

făcut distincţia dintre puterea relaţională şi puterea structurală81. Puterea

relaţională este capacitatea unui actor A de a îl influenţa pe altul B să facă un

lucru pe care altfel nu l-ar face. Puterea structurală este capacitatea pe care o

are un actor de a decide „cum trebuie făcute lucrurile”, de a produce „cadrul

în care statele îşi stabilesc raporturile reciproce, dintre ele şi cetăţeni, dintre

ele şi corporaţii”82. Conform acestei autoare, puterea structurală se manifestă

în patru structuri separate: controlul asupra securităţii cetăţenilor, controlul

asupra producţiei, controlul asupra creditului şi cel asupra cunoaşterii,

credinţelor şi ideilor. Strange oferă un model geometric al puterii structurale,

pe patru coordonate: securitate, finanţe, producţie şi cunoaştere. În perioada

globalizării, este clar că accesul la cunoaştere, la informaţie, tehnologii de

vârf, constituie un avantaj colosal pentru actorii bineplasaţi în sistem.

Există în lumea contemporană o specializare a actorilor relevanţi pe

anumite paliere ale puterii: UE, de pildă, este mai ales o putere civilă (prin

misiunile sale externe de administraţie, poliţie, justiţie, stat de drept,

democratizare, respectarea drepturilor omului), una economică (prin PIB-ul

însumat al statelor europene şi investiţiile externe, plus ajutoarele de

dezvoltare şi reconstrucţie oferite unor state sărace), dar are un deficit serios

de putere militară (coercitivă). UE a fost numită şi „putere normativă” (Jan

81 Susan Strange, State şi pieţe, Institutul European, Iaşi, 1997, pp. 37-42. 82 Ibidem, p. 37.

73

Manners, Emanuel Adler)83, datorită capacităţii ei de a modela

comportamentul statelor candidate la aderare şi al celor vecine (ENP) prin

recursul la valorile şi normele politico-juridice pe care le încarnează UE.

SUA este o putere militară (fără rival pe scena internaţională) şi una

economică, în acelaşi timp şi una culturală – modelul democratic exportat în

alte state.

Americanul Joseph Nye, decan al Kennedy School of Government

(Harvard), este faimos pentru clasificarea pe care a făcut-o tipurilor de

putere în volumul său Bound to Lead. The Changing Nature of American

Power84. Pe de-o parte, a identificat puterea „dură” (hard power – adică

puterea coercitivă, capacitatea de a interzice o acţiune sau de a obliga la ceva

anume, de obicei prin mijloace militare şi economice constrângătoare85) şi

puterea „flexibilă” (soft power – puterea de convingere: forţa culturală,

ideologică a unui stat, capacitatea de a îi face pe ceilalţi să-şi dorească ceea

ce-ţi doreşti şi tu, persuasiunea, atracţia)86. Nye a mai distins şi behavioral

power – capacitatea de a acţiona concret spre a obţine anumite rezultate,

respectiv resource power – resursele puterii, potenţialul de putere al unui

actor.

Care ar fi aşadar sursele de putere ale unui actor al RI?

Însumând criteriile oferite de mai mulţi autori clasici (H. Morgenthau,

R. Aron, N. Spykman etc.87) ajungem la următoarea grilă:83 Adler, Emanuel and Beverly Crawford, „Normative Power: The European Practice of Region Building and the Case of the Euro-Mediterranean Partnership (EMP)”, în Working Paper, Institute of European Studies, UC Berkeley, 2004. Vezi şi Ian Manners, „Normative Power Europe: A Contradiction in Terms?”, în Journal of Common Market Studies 40:2, pp. 235-58, 2002. 84 Joseph Nye Jr., Bound to Lead. The Changing Nature of American Power, Basic Books, 1991.85 În categoria „hard” intră şi combinaţia de sancţiuni şi stimulente – stick and carrots. 86 În cazul tipic al SUA, soft power derivă din atractivitatea culturii populare americane, dar şi din admiraţia altor popoare pentru guvernarea democratică şi melting-pot-ul etnic ce stă la baza societăţii americane încă de la începuturi. 87 Hans Morgenthau, Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace, Alfred Knopf, New York, 1964 (3rd edition); Raymond Aron, Paix et guerre entre les nations, Calmann-Lévy, Paris, 1964; N. Spykman, America’s Strategy in World Politics, 1942.

74

a. Populaţie (demografie, structura pe vârste a populaţiei, nivelul

de educaţie);

b. Armată/alianţele politico-militare;

c. Teritoriu (geografie);

d. Industrie (tehnologie de vârf);

e. Economie (capitaluri, investiţii, producţie);

f. Resurse naturale de energie;

g. Dezvoltare economică şi tehnologică;

h. Coeziune socioeconomică;

i. Moral naţional;

j. Calitatea leadership-ului şi guvernării;

k. Organizarea internă;

l. Calitatea diplomaţiei;

m. Voinţa colectivă a populaţiei;

n. Liantul ideologic/civic;

o. Prestigiul dobândit în ochii comunităţii internaţionale;

p. Gradul de control exercitat în cadrul organizaţiilor

internaţionale.

În general, „fungibilitatea” puterii este capacitatea de a folosi un tip de

putere spre a obţine alt tip, deci de a converti puterea dintr-un palier în altul,

de pildă, folosirea de către SUA a umbrelei de securitate militară spre a

obţine avantaje economice din partea Japoniei88. Evident că nu orice actor

dotat cu putere militară deosebită va putea să o transforme în avantaje

economice sau invers. Tipurile de putere în Relaţiile Internaţionale (putere

militară, economică, civilă, culturală etc.) nu sunt neapărat interşanjabile –

88 http://www.articleworld.org/index.php/Fungibility.

75

ceea ce un stat obţine prin mijloace economice nu e sigur că va dobândi pe

cale militară. De exemplu, violenţa militară alungă de obicei capitalurile

străine, descurajează investiţiile.

State ca Japonia şi Germania au fost, după al Doilea Război Mondial

puteri economice de prim rang, dar cu capacităţi militare de importanţă

redusă. Abia în ultimii ani, ele au început să dezvolte şi capacităţi militare de

prim rang. Securitatea lor e garantată prin acordurile cu SUA, respectiv prin

apartenenţa la NATO, iar UE se află teoretic tot sub umbrela de securitate a

SUA.

În concluzie, conceptul de putere în relaţiile internaţionale rămâne

unul ambiguu, multifaţetat, supus interpretărilor şi diverselor metode de

măsurare. Pentru un stat nu contează atât însumarea matematică a

elementelor de putere, cât felul în care o exersează, efectele pe care le obţine

şi imaginea pe care o are în ochii celorlalţi actori cu care vine în contact.

d. Echilibrul puterii

Echilibrul puterii a apărut ca o structură de securitate (dar şi ca o

doctrină a securităţii) în Europa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, din

necesitatea marilor puteri de a împiedica apariţia unui hegemon continental

care le-ar fi anulat suveranitatea şi independenţa prin realizarea unei

structuri imperiale89.

În istoria relaţiilor internaţionale se pot identifica mai multe tipuri de

configuraţii de putere şi securitate: imperiul (roman, mongol, persan,

89 Juristul olandez Grotius a formulat printre primii principiul echilibrului de putere ca instrument al diplomaţiei aplicabil în „familia” statelor europene. Ulterior, Frederic cel Mare al Prusiei în faimoasa sa carte Anti-Macchiavelli, a exprimat convingerea că acest echilibru de putere este indispensabil existenţei statelor suverane în Europa. Vezi Michael Sheehan, The Balance of Power: History & Theory, Routledge, 2000.

76

german, rus), echilibrul puterii, federaţia (cetăţile şi ligile, federaţiile din

Grecia antică). Sistemele internaţionale, la rândul lor, pot fi multipolare,

bipolare sau unipolare.

După momentul Păcii de la Westphalia (1648), au existat în mod

ciclic tentative de hegemonie: Ludovic al XIV-lea al Franţei, Frederic cel

Mare al Prusiei, Napoleon I, apoi Wilhelm al II-lea şi Hitler, Stalin. Contra

statelor (imperiilor) conduse de aceştia s-au format largi coaliţii de

contrabalansare, care şi-au dovedit eficacitatea. Nici unul dintre aceşti lideri

de state imperiale nu a reuşit să creeze un imperiu universal, nici măcar unul

continental.

Noţiunea de echilibru al puterii este destul de ambiguă, ea desemnând

atât o tehnică a menţinerii puterii partajată între cel puţin doi actori, cât şi un

ideal politico-filosofic şi chiar o stare de fapt în unele perioade. Conceptul

respectiv a fost folosit, cu siguranţă, şi pentru legitimarea unor politici ale

marilor puteri în Europa, dar şi pentru condamnarea celor care tulburau acest

echilibru90.

Există două concepţii fundamentale ale echilibrului puterii91.

Concepţia voluntaristă afirmă că statele se străduiesc în mod raţional şi

calculat să menţină sau să refacă echilibrul, deoarece ştiu ca acesta este

garanţia supravieţuirii lor ca entităţi suverane. Este dată ca exemplu Marea

Britanie, care, între secolele al XVIII-lea şi al XX-lea a jucat rolul balancer-

90 Ernst B. Haas, „The balance of power: prescription, concept, or propaganda”, World Politics, vol. 5, no. 4, (1953), pp. 442-477.91

Vezi T.V. Paul, McGill, „The Enduring Axioms of Balance of Power Theory and their Contemporary Relevance” , conferinţă susţinută la Montreal, 17-18 mai 2002, CCC Research: Balance of Power Revisited

Theory and Practice in the 21st Century.

77

ului care se alia cu partea mai slabă spre a o contracara pe cea mai puternică

şi a împiedica o hegemonie continentală care i-ar fi fost profund dăunătoare.

Pe de altă parte există şi concepţia mecanicistă, care scoate în evidenţă

tendinţa sistemică a statelor de a acţiona spre a reface echilibrul, în virtutea

unei legi a sistemului de tendinţă către echilibrare, chiar fără ca statele să

acţioneze voit şi raţional în această direcţie. Aşadar, echilibrul poate fi

„autoreglat” (rezultat din acţiunea sistemului care constrânge unităţile la un

anumit comportament) sau reglat de un balancer, de regulă un stat extern

sistemului, relativ imparţial şi dornic să evite hegemonia unui actor

regional).

Evident, orice actor raţional pe scena relaţiilor internaţionale tinde să

acumuleze putere atât din dorinţa de a se impune, din prestigiu, cât şi pentru

un plus de securitate. În mare, resursele puterii şi ale securităţii pot coincide

(armamente, putere militară, industrie etc.). Totuşi tendinţa de a ajunge la

securitate absolută faţă de ceilalţi actori creează pentru aceştia o stare de

insecuritate, ceea ce va conduce la activarea mecanismului de balansare sau,

în mod marginal, la bandwagoning, din partea unora. Raţional ar fi să se

accepte o securitate suficientă, dar limitată, spre a se evita „dilema

securităţii”.

SUA este în zilele noastre unica superputere, există un sistem politico-

militar unipolar, dar, deşi reacţia normală ar fi apariţia unei coaliţii mari de

contrabalansare a hegemonului, acest lucru nu se întâmplă92. Tendinţele

Rusiei, Chinei şi chiar ale Indiei, de a se opune unor decizii ale SUA şi de a

milita pentru multipolaritate, sunt eventual o formă foarte atenuată de

balancing. De ce se întâmplă acest lucru? Explicaţii multiple au fost date de-

92 Vezi Stephen Walt, „Keeping the World «Off-Balance»: Self-Restraint and U.S. Foreign Policy”, 11 October 2000, http://ksgnotes1.harvard.edu/Research/wpaper.nsf/rwp/RWP00-013/$File/rwp00_013_walt.pdf.

78

a lungul timpului: natura „benignă” a hegemoniei SUA, credinţa multor

lideri de state în caracterul benefic al acţiunilor şi valorilor SUA (soft power

specific unei democraţii liberale), discrepanţa uriaşă de putere dintre SUA şi

restul globului, faptul că SUA nu e hegemon continental etc.

Ceea ce este incontestabil, în Europa post-Pacea westphalică, toate

tentativele unor puteri continentale de a obţine hegemonia s-au lovit de

rezistenţa celorlalte puteri.

Neorealistul John J. Mearsheimer, în cartea sa Tragedia politicii de

forţă93, descrie strategiile de balansare contra unui potenţial hegemon:

– balancing ( „echilibrare” - politica de contracarare a hegemonului

potenţial prin alianţe şi/sau eforturi interne);

– buck passing ( „transferarea responsabilităţii” - un actor statal caută să

contracareze puterea altuia nu prin război direct, ci determinând alt stat să îşi

asume riscul războiului cu potenţialul hegemon);

– conceding power to the aggressor ( „a ceda o parte din putere unui

agresor”, cu variantele bandwagoning – a te alătura celui mai puternic, şi

appeasement – politică de conciliere şi renunţări în faţa unui stat

revizionust ameninţător ). Termenul descrie comportamentul unui stat care,

în loc să contrabalanseze potenţialul hegemon, se alătură acestuia din teamă

sau sperând să obţină avantaje, ori recurge la metoda „împăciuirii”, adică

cedează revendicărilor puterii revizioniste spre a obţine garanţii de

neagresiune. În genere, în literatura neorealistă se afirmă că aceste ultime

tehnici nu sunt specifice marilor puteri, ci statelor slabe sau celor

revizioniste. În 1940-1941, România şi Bulgaria au trecut de partea

Germaniei naziste contra URSS şi a statelor occidentale, apoi, în 1945, s-au

93 John J. Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics, WW Norton and Co, New York, 2001 traducere românească Tragedia politicii de forţă, Ed. Antet, Bucureşti, 2006. .

79

alăturat coaliţiei antifasciste, sperând să diminueze pierderile cauzate de

fosta alianţă.

Mearsheimer enumeră şi strategiile aplicate de actorul revizionist spre

a-şi maximiza puterea în sistemul regional sau global:

– Războiul – metodă directă, frontală, costisitoare şi riscantă, permite

eliminarea sau slăbirea consistentă a rivalilor, înlăturarea obstacolelor puse

de statele care apară statu quo-ul. Acceptat ca soluţie raţională, războiul

urmează, de regulă, unui proces de „balancing intern” (producţie sau

achiziţie de arme eficiente, sporirea puterii industriale, a bazei demografice

etc.) şi unuia extern, de constituire a unor alianţe politico-militare. Actorul

care acceptă riscul declanşării războiului conştientizează, teoretic, riscul de a

produce daune materiale şi pierderi umane grave în interiorul propriilor

frontiere, riscul şubrezirii coeziunii socioeconomice interne, în caz de eşec,

precum şi dificultatea de a exploata nestingherit resursele statului (statelor)

învins(e). Ceea ce Germania hitleristă a obţinut în Franţa, Polonia, URSS ar

fi de neconceput ca SUA să poată realiza în Irak sau Afganistan, într-o epocă

în care războiul de agresiune nu mai are legitimitate internaţională.

– Şantajul – ameninţarea cu recursul la forţă, intimidarea, practicată de un

actor revizionist puternic. Exemplu: ultimatumul dat de URSS României în

vara lui 1940 pentru a obţine cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord.

– Bait and bleed („muşcă şi lasă să sângereze”) – strategie aplicată de un

actor statal puternic care face în aşa fel, încât determină doi rivali să se

angajeze într-un război de uzură devastator, care îi va lăsa slăbiţi şi

incapabili să reziste presiunilor primului. Puterea respectivă are grijă să se

menţină neutră şi finalmente îşi va impune voinţa. Astfel, I.V. Stalin, liderul

despotic al URSS spera, în anii ‘30, să determine Europa de Vest (Franţa şi

Marea Britanie, pe de o parte) şi Germania nazistă (pe de altă parte) să

80

ajungă la război, iar URSS şi comunismul mondial să profite de lupta

statelor capitaliste. În 1789 Rusia imperială a încercat să determine Austria

şi Prusia să pornească un război contra Franţei revoluţionare, căci în acest fel

ruşii ar fi avut mână liberă în Europa Centrală. Aceste două state au declarat

război Franţei. În zilele noastre, unii strategi îşi pun problema dacă SUA nu

ar avea cumva interesul să faciliteze o înfruntare militară între China şi

India, ambele puteri regionale asiatice cu potenţial de a deveni rivale ale

Americii în cursa pentru dominaţia globală.

- Bloodletting („a lăsa să sângereze”) – tehnică prin care un război

deja antamat între doi actori este prelungit prin intervenţia unui terţ care are

acest interes, spre a profita de slăbiciunea acestora.

Balanţa puterii poate furniza o schemă binară: balanţă dominantă

(constituită prin interacţiunea marilor puteri din sistem) şi balanţă

dependentă (puterile regionale care concep strategii în funcţie de cele mari).

Balanţele flexibile sunt cele existente în sisteme omogene, unde

actorii au fundamente valorice similare, iar cele inflexibile se manifestă în

sisteme heterogene.

Dacă realiştii consideră firesc şi imposibil de eliminat pe termen lung

echilibrul puterii, ca mecanism de reglare a sistemului internaţional (chiar şi

hegemonia SUA după 1990, fără un rival pe măsură, este văzută ca un

accident istoric ce va fi corectat prin formarea unei coaliţii antihegemonice,

deşi realismul şi neorealismul nu pot preciza când se va petrece acest lucru

ci doar evenimentele care îl pot precipita), idealiştii denunţă acest concept,

acuzând realismul de cinism, de perpetuarea unor practici nocive, beligene,

specifice diplomaţiei tradiţionale, dar neadaptate lumii interdependente şi

democratice de astăzi.

81

Neorealistul Stephen Walt a revoluţionat tiparul clasic al balanţei

puterii, introducând noţiunea de „echilibru al ameninţării” (balance of

threat). Marea noutate constă în afirmaţia că statele nu creează alianţe spre a

contrabalansa pe cel mai puternic actor al sistemului, ci pe cel mai

ameninţător din punctul lor de vedere94. Astfel, echilibrele regionale de

putere, proximitatea geografică, puterea relativă, intenţiile ostile şi

experienţa istorică a statelor aflate în aceeaşi regiune sunt factorii

determinanţi ai alianţelor, mai degrabă decât calculul la rece, raţional, al

distribuţiei puterii în sistem. Dacă este adevărat că Franţa lui Ludovic al

XIV-lea era cel mai puternic actor de pe continentul european, tot atât de

adevărat era faptul că ea ameninţa direct securitatea Angliei, Austriei,

Olandei şi a statelor germane aliate acestora.

Intervenţia factorilor culturali-ideologici distorsionează şi mai mult

calculul obiectiv, raţional al echilibrului puterii. În 1945, după distrugerea

Germaniei, Japoniei şi Italiei, SUA erau cea mai mare putere din sistemul

internaţional, cu excepţia nivelului puterii militare terestre, unde URSS

domina. Modelul balanţei puterii ar fi sugerat ca normal scenariul alianţei

dintre Franţa, Marea Britanie, Belgia etc. cu URSS pentru contracararea

hegemoniei SUA. S-a întâmplat exact invers, deoarece URSS a fost perceput

ca actorul cel mai ameninţător pentru Europa de Vest prin prisma prăpăstiei

ideologice dintre Vest şi Est.

Într-un sistem de echilibru al puterii perfect (un ideal-tip, în sensul

weberian al cuvântului), toţi actorii relevanţi vor să conserve sistemul ca

atare, au valori şi norme similare, îşi recunosc principalele interese legitime

de tip – suveranitate, independenţă, au acces la informaţiile necesare spre a

evita erorile de judecată, calculele false. Ele pot lupta pentru putere, dar

94 S. Walt, The Origins of Alliances, Ithaca, Cornell University Press, 1987.

82

evită războaiele devastatoare, se abţin de la cuceriri teritoriale ce pot antrena

dispariţia unui actor relevant. Aşadar, se respectă un set minimal de reguli

sistemice, spre a permite conservarea sistemului.

Trebuie menţionată existenţa factorilor ce duc la ruperea echilibrului

şi afectarea sistemului internaţional sau regional:

– o putere revizionistă devine preponderentă şi refuză să mai respecte

regulile sistemice, dorind o răsturnare a configuraţiei existente

– state cu regim revoluţionar doresc să răspândească revoluţia în sistem –

Franţa, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului următor,

Rusia bolşevică după Primul Război Mondial etc.

– aspecte psihocognitive, culturale care distorsionează calculul puterii:

statele se aliază preferenţial cu state care au valori, norme, regimuri politice

similare şi ezită să se coalizeze cu cele diferite;

– preferinţele personale ale politicienilor decidenţi şi compromisul realizat în

interiorul aparatului birocratic statal determină un anumit tip de alianţă;

– accesul incomplet la informaţie, pe fondul practicilor diplomaţiei secrete, a

existenţei filtrelor cognitive, produce erori de judecată. Exemplu: existenţa

clauzelor secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, nefiind cunoscută în Vest

şi nici în România şi Polonia (state vizate de aceste clauze), occidentalii nu

au luat în serios posibilitatea coalizării URSS cu Germania nazistă;

– un actor care doreşte să intervină spre a balansa un altul, dar fie nu are

graniţă comună, fie nu dispune de capacitatea de a-şi proiecta forţa militară

la distanţă de propriul teritoriu, fie îi lipsesc voinţa şi consensul intern

necesar, nu va putea sprijini un stat ameninţat de forţe revizioniste. Exemplu

– la finele anilor ‘30, Franţa ar fi avut interesul raţional să sprijine Polonia,

România, Iugoslavia contra Germaniei, Ungariei şi Bulgariei, dar nu a făcut-

o, pe fondul disensiunilor interne, al pacifismului majorităţii opiniei publice

83

şi al temerilor privind un nou război devastator. Kenneth Boulding, în

volumul său din 1962 Conflict and Defense, a expus teoria pierderii de

putere (forţă) prin îndepărtarea de bazele de pornire (loss of strength

gradient)95, cu alte cuvinte, cu cât forţa militară a unui actor acţionează la

distanţă mai mare de propriile graniţe, cu atât eficienţa sa este mai scăzută.

Situaţia cea mai critică se referă la necesitatea unui actor de a traversa mari

suprafeţe de apă spre a-şi proiecta forţele la distanţă. Rusia ţaristă a fost

înfrântă de Japonia în 1905 în „războiul Manciuriei”, iar flota sa trimisă din

zona Balticii către Oceanul Pacific a fost distrusă de japonezi în strâmtoarea

Tsushima;

– statul care intervine spre a contrabalansa hegemonul tinde să fie perceput

el însuşi ca un potenţial hegemon. Exemplu: URSS, învingătoarea

Germaniei, provoacă teamă foştilor aliaţi după 1945;

– din punct de vedere militar, atunci când armele ofensive devin mai

eficiente decât cele defensive, agresorul va fi tentat să atace, deoarece

războiul va avea costuri mai mici, tolerabile şi beneficii mai mari. Exemplu:

Germania lui Hitler a adoptat o strategie militară ultraofensivă (Blitzkrieg),

bazată pe combinaţia tanc-avion, care a anulat avantajul fortificaţiilor fixe.

Eficienţa rachetelor nucleare este mai mare deocamdată decât cea a

vectorilor antirachetă, de aceea scutul antibalistic al SUA nu a produs încă o

nouă revoluţie în afacerile militare;

– strategii de bandwagoning – micile puteri se aliază cu hegemonul, fie din

teamă, fie spre a împărţi beneficiile victoriei, astfel se poate deregla

echilibrul puterii;

– naţionalismul modern – preferinţele naţionale determină anumite alianţe,

în dauna unui calcul raţional şi imparţial al distribuţiei puterii. Exemplu:

95 Kenneth E. Boulding, Conflict and Defense: A General Theory, Harper & Bros., 1962.

84

Rusia, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, a

menţinut protecţia de facto asupra Serbiei slave şi ortodoxe;

– într-un sistem de echilibru perfect, există alianţe flexibile, schimbătoare,

statele nu se percep ca amici sau inamici permanenţi, ci în funcţie de

interesul naţional în conjunctura dată (duşmanul de ieri va fi aliatul de

mâine). Alianţele se fac şi se desfac destul de repede, este un „joc amoral”,

specific diplomaţiei regimurilor aristocratice din secolul al XVIII-lea96. În

secolul al XIX-lea, naţionalismul, suveranitatea populară au fost „pasiuni”

de masă care au favorizat alianţele rigide, statele au devenit puternic

centralizate şi tot mai birocratice, războiul s-a mecanizat, s-a ajuns treptat la

mobilizarea în masă a populaţiilor pentru războiul total97 (proces iniţiat de

războaiele Revoluţiei franceze de la 1789 şi de cele napoleoniene).

4. Behaviorismul şi contestarea ştiinţifică a realismului tradiţional

În anii ‘50 ai secolului trecut, realismul se impusese ca paradigmă

dominantă a relaţiilor internaţionale. Evoluţiile specifice Războiului Rece

păreau a confirma validitatea tezelor realiste, mai ales prin accentul pus pe

competiţia pentru putere şi securitate între cele două superputeri şi prin

riscul permanent de escaladare a unor crize către război. Criticii acestei

competiţii strategice globale – catalogaţi adesea de pacifişti naivi, idealişti,

legalişti etc. – se îngrijorau de caracterul distructiv al armelor nucleare, de

limitele îngrădirii recursului la forţă prin intermediul ONU etc. Calculele

96 T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century, Stanford University Press, California, 2004. 97 Hans Morgenthau, Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace, Alfred Knopf, New York, 1964 (3rd edition).

85

puterii şi perspectiva războiului păreau lucruri cinice, iar soarta populaţiilor

civile, pe care statele nucleare nu şi le puteau apăra, alimenta de asemenea

discursul pacifist al Stângii. Pe de altă parte, în URSS epurările continue

efectuate până la moartea lui Stalin au demonstrat precaritatea ideii de

contract social, fundamentul implicit al teoriei realiste (pace contractuală în

interiorul statului şi anarhie în exterior), milioane de cetăţeni sovietici

căzând victimele propriului stat, cel care teoretic ar fi trebuit să îi apere.

După prima mare dispută în cadrul Relaţiilor Internaţionale, între

idealism şi realism, a doua mare dezbatere avea să opună realismului

behaviorismul.

Ştiinţele politice în SUA au trecut, în anii ’50-’60 printr-o etapă

pozitivistă accentuată, sub influenţa ştiinţelor exacte (naturale). Disciplina

Relaţii Internaţionale s-a dezvoltat spectaculos mai ales în SUA după 1945,

iar bursele şi granturile de cercetare oferite de agenţiile guvernamentale şi

fundaţiile private au permis apariţia unui „bazin” de cercetători tineri şi

influenţaţi de metodele cantitativiste şi de metodele riguroase de studiu.

Cuvântul „behaviorism” apare în anii ’50, devenind curent abia la începutul

anilor ’60, prin articolele publicate în American Political Science Review.

Fundaţia Ford a creat aşa-numita Behavioral Sciences Division, spre a

încuraja programele de cercetare şi a atrage tineri specialişti în diverse

ştiinţe. The National Science Foundation apărea în 1950, iar în 1958 se crea

Oficiul pentru Ştiinţe Sociale. Şcoala de ştiinţe politice de la Chicago s-a

aflat în fruntea acestor programe de studiu mai ales în perioada când director

era Charles Merriam, care a sprijinit studiile behavioriste şi

interdisciplinaritatea. Studentul său Harold Lasswell s-a afirmat şi prin

studiul ştiinţific al comportamentului liderilor politici şi al alegătorilor în

cadrul politicii interne a statului.

86

Behavioriştii ştiinţelor sociale nutreau o admiraţie fără limite pentru

rigoarea metodologică a ştiinţelor naturale, exacte, pentru posibilitatea de a

testa ipotezele de nenumărate ori, cu rezultate identice, în medii închise,

controlate. Legile obiective şi eterne ale lumii materiale trebuiau să îşi

găsească un corespondent în „legile” cauzale ale universului social, prin

colectarea datelor empirice, formarea de baze de date şi apoi prin munca de

clasificare, comparare, măsurare şi validare a rezultatelor, prin testarea

ipotezelor. Urmau să se descopere anumite modele comportamentale

corespunzând unor sisteme şi unor conjuncturi date, aşadar teoriile urmau să

aibă caracter de predicţie şi să se bazeze pe „legi” obiective ale umanului. O

pretenţie similară cu cea a realiştilor clasici, deşi aceştia din urmă erau mai

mult filosofi. Anii 1950-1960 au adus apogeul behaviorismului în ştiinţa

politică americană. E studiat atent mai ales comportamentul politic al

actorilor interni şi externi. Politologul american David Easton a explicat

care sunt caracteristicile acestui curent în ştiinţa politică98:

– căutarea regularităţilor, valoarea explicativă şi predictivă;

– verificarea prin propoziţii testabile, empirismul în cercetare;

– examinare cu tehnici riguroase a obiectului de studiu;

– cuantificarea datelor de câte ori e posibil, spre a avea o bază pentru

predicţii;

– sistematizare, ştiinţa construită pe binomul teorie/cercetare;

– teoria trebuie să preceadă studiul empiric, să conducă cercetarea;

– teoria ştiinţei politice şi cercetarea sunt legate de celelalte ştiinţe sociale.

Se face distincţia clară între fapte şi valori, deoarece doar faptele pot

fi explicate ştiinţific.

98 David Easton, A Framework for Political Analysis, Englewood Cliffs, N J Prentice Hall, 1965, p. 7.

87

Exista ideea că ştiinţa va progresa continuu prin testarea ipotezelor în

lumea reală, nu prin construcţii teoretice, filosofice şi prin naraţiune istorică.

O caracteristică a epocii de triumf a acestui curent o constituie apogeul

metodelor cantitativiste în ştiinţele sociale, sub influenţa ştiinţelor exacte.

Curentul behaviorist s-a bazat în principal pe tehnicile de cuantificare a

datelor, măsurători, tabele, eşantioane, modele matematice, spre a reda

comportamentul actorilor sociali. S-a manifestat concomitent şi o respingere

categorică a metodelor istoriei diplomatice, ale filosofiei politice, ale

dreptului etc. Se ştie că realismul s-a bazat destul de mult pe istoria

diplomatică în argumentarea tezelor sale, acest curent afişând un pesimism

constant faţă de ideea de progres în relaţiile internaţionale, în istorie.

Realismul a tins să vadă relaţiile internaţionale ca pe o repetare veşnică a

ciclurilor de conflict pentru putere între entităţile statale. Mulţi realişti,

începând cu Morgenthau, au afirmat că descoperiseră legi obiective care

guvernează lumea politicului şi mai ales a relaţiilor dintre state suverane. Ei

considerau că dorinţa de a domina este inerentă spiritului uman, iar

competiţia pentru putere trasează limitele în care omul politic se poate

mişca, însă argumentele lor se bazau mai mult pe o filosofie a politicului, nu

pe fundamente ştiinţifice obiective.

Istoria diplomatică era considerată puţin folositoare de către noii

teoreticieni behaviorişti, criticată fiind pentru folosirea unor metode prea

descriptive, narative, în plus istoricii erau adesea partizanii unor curente

politice.

Necesitatea de a interpreta comportamentul actorilor politici folosind

metode ştiinţifice riguroase devenise un loc comun în epocă. Teoria

Relaţiilor Internaţionale a fost clar influenţată de sociologie, psihologie,

antropologie, chiar de fizică, matematică şi meteorologie. A înţelege şi a

88

explica deveniseră metodele de cercetare care separau metodele clasice ale

realismului de noile metode ştiinţifice.

Se considera că, utilizând metode interdisciplinare, eclectice, ştiinţele

de frontieră facilitează cercetarea empirică aprofundată. Behavioriştii

respingeau în general ideea că s-ar putea crea treptat o teorie generală a

Relaţiilor Internaţionale, abstractă şi omniexplicativă cu toate că, de regulă,

erau în favoarea unei „expansiuni a cunoaşterii” prin avansul progresiv, cu

paşi mărunţi, dar constanţi, a ştiinţei empirice a politicului, metodă

cumulativă ce urma să elimine treptat petele negre din calea unificării

ştiinţei99. Cu alte cuvinte ştiinţa relaţiilor internaţionale urma să se

subsumeze ştiinţei politicului.

S-a observat însă faptul că politica externă a statelor variază destul de

mult, deoarece pot interveni numeroşi factori care afectează alegerile

individuale operate de lideri: imperative sistemice, factori politici interni,

atribute culturale, ideologice, angajamente normative, factori birocratici,

aspecte psihocognitive etc.

În acest sens, faimosul studiu al lui Graham Allison dedicat crizei

rachetelor din Cuba avea să demonteze mitul realist al statului ca actor

unitar, raţional, omniscient şi coerent în politica externă. Allison a recurs la

mai multe modele spre a explica acţiunea SUA în timpul crizei cubaneze din

1962 şi luarea deciziilor de către preşedintele J.F. Kennedy: modelul

actorului raţional, modelul procesului organizaţional şi modelul politicii

birocratice100. Allison a demonstrat magistral faptul că decizia luată de un

grup organizaţional într-o structură de tip birocratic e marcată de „rutină” şi

de procedurile standard de analiză/interpretare a datelor colectate, iar

99 H. Eulau, The Behavioral Persuasion in Politics, Random House, New York, 1963, pp. 110-111. 100 Graham Allison, Essence of Decision. Explaining the Cuban Missile Crisis, Little Brown, Boston, 1971.

89

individul care aparţine unei birocraţii tinde să se conformeze procedurilor

acesteia – atât din conformism, cât şi din pricina presiunii grupului de

apartenenţă. Individul tinde să îşi asume rolul care corespunde funcţiei

deţinute într-o structură birocratică. În aceste condiţii, politica externă a unui

stat poate fi fragmentată, clivată în funcţie de mai multe grupuri, fiecare cu

viziunea şi interesele sale101. Decizia şefului statului tinde să fie adesea una

de compromis, prin evitarea soluţiilor extreme (Kennedy putea teoretic să

decidă un atac militar clasic sau chiar unul nuclear contra obiectivelor

sovietice sau, din contră, să nu facă nimic şi să adopte o atitudine pasivă).

Ulterior, studiul birocraţiilor statale, al organizării interne a aparatului

decizional, al proceselor psihocognitive specifice decidenţilor avea să devină

un aspect important al revoluţiei behavioriste în relaţiile internaţionale, dar şi

o bază ştiinţifică pentru asumpţiile liberalismului metodologic

(individualismul opus holismului). Sociologul Aaron Wildavsky a devenit

faimos prin faptul că a demonstrat clar faptul că birocraţiile largi sunt foarte

puţin autocritice, ele neputându-şi evalua corect performanţele, procedurile

de lucru şi ideile directoare, deoarece au tendinţa să îşi „atace” substructurile

însărcinate cu evaluarea102. În acest fel, se perpetuează false idei şi false

percepţii privind interesul naţional, securitatea, identitatea colectivă etc.

Behaviorismul a fost denumit adesea „revoluţie”, deoarece a

transformat profund matricea disciplinară a ştiinţelor sociale, prin aportul

ştiinţelor exacte şi infuzia de pozitivism. Convinşi că ştiinţele sociale nu

diferă fundamental de ştiinţele naturale şi că există o unitate a ştiinţei în

general, adepţii behaviorismului au avut meritul de a pune bazele studiului 101 Veză şi G. Allison, „Conceptual Models and the Cuban Missile Crisis”, în The American Political Science Review, vol. 63, no. 3, September 1969, pp. 689-718. 102 Aaron Wildavsky, „The Self-Evaluating Organization”, în Public Administration Review, 32, September/October 1972, pp. 509-520. Instituţiile guvernamentale însărcinate cu evaluarea ezită să dea verdicte critice, deoarece se tem că vor avea de suferit de pe urma celor evaluaţi negativ. De aceea, multe adevăruri dureroase nu sunt spuse niciodată, iar birocraţiile au şanse mici de autoajustare.

90

ştiinţific al politicului. În locul unor postulate filosofice, morale, al unor

„legi” istorice, aceşti autori doreau să „investigheze acţiunile, atitudinile,

preferinţele şi aşteptările oamenilor în contexte politice”103. Studierea

efectelor pe care structurile sociale le au asupra indivizilor a devenit o

preocupare de prim ordin, care a condus ulterior la disputa privind rolul

agenţilor şi al structurii în analiza comportamentului actorilor politici pe

scena internă şi internaţională.

Prezentăm în continuare câteva dintre modelele împrumutate din

ştiinţele exacte în ştiinţele sociale.

Teoria cuantelor a bulversat canoanele fizicii clasice care se baza pe

cuplul format din unde şi corpusculi. Electromagnetica studiază circulaţia

input-urilor de electricitate, lumină, radiaţii în diverse tipuri de mediu.

Fizicieni precum Max Planck, Einstein, Werner Heisenberg, în prima treime

a secolului al XX-lea au asociat unele caracteristici de tip „corpuscular” de

proprietăţi „ondulatorii”. Ei au afirmat că undele puteau fi măsurate prin

mici cantităţi („pungi” de particule energetice denumite cuante, cuvânt

provenit din latinescul quantum – cât de mult), punând bazele fizicii

sistemelor atomice (mecanica cuantelor). Fenomenele de curgere şi

transformare au fost analizate conform grilei binare – fenomene „liniare” şi

„laminare” –, dezvoltându-se în acest fel teoria turbulenţei şi cea a haosului,

cu aplicaţii inclusiv în ştiinţele sociale. Necesitatea de a anticipa mişcarea şi

ordonarea particulelor într-un sistem dat explică preocuparea ştiinţelor

sociale pentru aceste teorii împrumutate din fizică. Mecanica cuantelor este

o ramură a teoriei fizicii care a înlocuit mecanismele clasice şi teoria

103 Heinz Eulau citat de Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, 2003, p. 229.

91

electromagnetică la nivelul atomului. Constituie unul din pilonii fizicii

moderne, alături de teoria relativităţii generale. Contrar mecanicii clasice,

cuantele descriu sistemele ca fiind funcţii complexe bazate pe unde (complex

wave function) şi permit calcularea probabilităţii ca un electron să se afle pe

o anumită orbită la un moment dat.

Meteorologul Edward Lorenz a identificat trei ecuaţii şi a demonstrat

că meteorologia, ca ştiinţă predictivă bazată pe observarea constantă a

mediului, are aspecte de imprevizibilitate. Parabola zborului de fluture în

Golful Sidney sau în Beijing sugerează dificultatea de a calcula efectele pe

termen lung ale unor acţiuni aparent minore dar care, cumulate, pot avea

efect catastrofal – mişcarea aripilor fluturelui poate provoca accidente

meteorologice la mii de kilometri distanţă, prin cumularea efectelor şi prin

reacţii în lanţ.

David Ruelle şi Floris Takens, doi fizicieni importanţi, au utilizat

metode preluate din informatică şi au simulat traiectorii în sisteme haotice,

constatând că ansamblul traiectoriilor se organizează şi se uniformizează pe

parcurs, ca şi cum ar interveni o misterioasă forţă ordonatoare (strange

attractor).

Studiul statisticii aduce în prim planul ştiinţelor sociale noţiunile-

cheie de entropie şi negentropie care explică de ce fenomenele se produc în

mod uniform sau neuniform, de ce particulele (elementele) unui sistem se

ordonează simetric sau foarte asimetric. Entropia descrie dezorganizarea

progresivă a unei stări de fapt dintr-un sistem şi instaurarea dezordinii

(Shannon), pe când negentropia surprinde procesul invers, trecerea de la

dezorganizare la o nouă ordine. Întrebările fundamentale ce se pun sunt

următoarele: Care sunt raţiunile dezordinii, cum pot fi ele integrate într-un

sistem explicativ general? Când şi cum se succed războaiele şi revoluţiile?

92

Cum se pot identifica şi măsura factorii declanşatori, care este calculul

probabilităţilor?

Recursul la cibernetică – teoria sistemelor, a feed-back-ului,

circuitelor, input-output, cauzalităţii/finalităţii, a noţiunilor de

ordine/dezordine – a pus ştiinţele sociale pe un palier nou, permiţând crearea

unor modele explicative mai complexe, matematizate.

Sistemismul se inspiră din teoria generală a sistemelor, împrumutată

din matematică şi fizică în ştiinţele sociale (sociologie). Folosirea acestei

paradigme ne arată cum se reechilibrează un sistem perturbat de factori

externi sau, din contră, cum se produce ruperea sistemului şi înlocuirea sa cu

unul nou104. Sunt analizate relaţiile funcţionale dintre elementele sistemului

şi dintre acesta şi exterior. Analogia dintre structurile sociale şi sistemele

informaţionale este oarecum asemănătoare cu cea dintre sisteme biologice

complexe precum creierul uman şi funcţionarea unui computer prin input-

urile generate de „soft”.

În 1957, Morton Kaplan publica un studiu, devenit ulterior celebru,

despre sisteme şi proces în relaţiile internaţionale. El a definit structura

sistemului internaţional prin recursul la noţiunea de polaritate a distribuţiei

puterii105 şi a pus problema procesului de schimbare istorică ce afectează

viaţa sistemelor. El identifică mai multe modele de sisteme internaţionale, cu

exemplificări istorice: sistemul de echilibru al puterii, sistemul bipolar

„rigid” şi cel „suplu”, sistemul internaţional universal, sistemul internaţional

ierarhic şi sistemul internaţional Unit Veto. Întrebarea care se pune este cum

se conservă fiecare dintre aceste sisteme. Dacă statele nu se comportă

104 Vezi Patrick James, „Systemism and International Relations”, în Michael Brecher, Frank Harvey (eds.), Realism and Institutionalism in International Studies, Ann Arbor, University of Michigan Press, 2002, pp. 118-132. 105 Morton Kaplan, System and Process in International Politics, New York, Willey, 1964.

93

conform modelului postulat teoretic, înseamnă că cercetarea empirică trebuie

să identifice noi elemente endogene (variabile dependente) şi exogene

sistemului (variabile independente) şi să corecteze modelul teoretic. În

concepţia sa, este nevoie de minimum cinci actori principali într-un sistem

multipolar, actori cu rang de mare putere, care impun regulile jocului.

Kaplan oferă un set de axiome ale conservării unui sistem internaţional106

bazat pe echilibrul puterii, arătând care este comportamentul necesar al

actorilor, dar şi cel dezirabil107:

1. Să încerci să îţi sporeşti forţa, dar să preferi negocierea în locul războiului.

2. Mai degrabă să fii gata să accepţi războiul decât să ratezi ocazia de a îţi

spori forţa (moderaţie, autolimitare).

3. Să pui capăt luptei, dacă există riscul eliminării unui actor naţional

esenţial.

4. Să te opui oricărui stat sau alianţe care aspiră la hegemonie în sistem.

5. Actorii care au fost învinşi în război trebuie să fie lăsaţi să se reintegreze

în sistem, ca parteneri, nu ca inamici.

6. Să poţi constrânge orice actor care adoptă o ideologie supranaţională şi

contestă modul de organizare al relaţiilor internaţionale. Aşadar, actorii

revoluţionari pun în pericol suveranitatea statelor şi prezervarea echilibrului.

La rândul său, Karl Deutsch, în „The Nerves of Government”

(1966)108, arată că sistemele de luare a deciziilor pot dirija fluxurile de

informaţii. Elementele fundamentale sunt comunicarea şi controlul în cadrul

sistemelor politice. Autorul – profesor de ştiinţe politice la Universitatea

Yale – a susţinut cu vigoare programul behaviorist de cercetare, contribuind 106 Ibidem, pp. 21-53.107 Dualitatea inutilă a normelor empirice (cum se comportă statele în realitate) şi a celor descriptive (cum ar trebui să se comporte ele spre a respecta modelul postulat) este criticată de Robert Jackson şi Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, 2003, p. 232.108 Karl Deutsch, The Nerves of Government. Models of Political Communication and Control , The Free Press, New York, 1966.

94

şi la întocmirea aşa-numitului „Program de date politice pentru dezvoltarea

indicatorilor cantitativi folosiţi în testarea teoriilor şi ipotezelor din ştiinţele

sociale”. Bazându-se pe tehnica bazelor de date extinse şi pe analiza

matematică, Deutsch a studiat şi formarea alianţelor în istoria internaţională,

spre a putea vedea ce tip de alianţă este mai stabil în funcţie de numărul

polilor de putere existenţi109. De asemenea, a lansat noţiunea de „comunitate

de securitate” (security community), care explică integrarea regională din

Europa de Vest şi formarea spaţiului de securitate euroatlantică prin faptul

că statele care au în comun valori, norme, identităţi îşi creează mecanisme

de evitare a conflictelor armate, de opoziţie faţă de agresiunile din exterior,.

În acelaşi timp există încredere reciprocă, aşteptări pozitive mutuale, o

percepţie comună asupra ameninţărilor din exterior. Utilizarea acestei

paradigme poate demonstra de ce NATO nu a dispărut după Războiul Rece,

când nu a mai existat un inamic comun, şi de ce între statele membre nu a

început o devastatoare competiţie pentru putere şi securitate.

Pe de altă parte, teoria haosului, preluată din fizică şi aplicată în

ştiinţele sociale (anii ‘70), spre a explica turbulenţele politico-sociale, a

încercat să justifice gradul scăzut de predictibilitate al teoriilor sociale şi să

evidenţieze pericolul ignorării unor elemente producătoare de deviaţii. Ideea

de bază este că relaţiile internaţionale nu evoluează întotdeauna liniar,

cauzalist, deoarece apar şi revoluţii, rupturi, accidente, de aceea predicţia e

limitată, se bazează pe probabilităţi şi scenarii paralele. Statele au atât

comunicare internă, cât şi externă. Aplicarea unor teorii preluate din fizică

precum teoria cuantelor sau „efectul Lorentz”, deşi rămân la nivelul unor

ipoteze fascinante, greu de demonstrat în practică, ne pot ajuta să înţelegem

109 Karl Deutsch, David Singer, „Multipolar Power Systems and International Stability”, în World Politics, no. 16, 1964, pp. 390-406.

95

extraordinara complexitate a sistemului mondial compus dintr-un număr

imens de subsisteme – subsistemul regiunilor, al subregiunilor, al statelor, al

civilizaţiilor, al economiei, al politicii etc.

Utilizând cibernetica, David Easton a recurs la feed back-ul cauzal,

prin care output-urile sunt convertite în input-uri (cauzalitate în buclă).

Sistemele caută să se adapteze la stimulii veniţi din exterior (input-uri) prin

reacţii de transformare a acestora (output-uri), iar acest răspuns al sistemelor

va genera un nou ciclu de reacţie (feed back), care se întoarce către începutul

procesului şi asigură reluarea sa. Noţiunea de proces politic exprimă vectorii

schimbării, ai circuitului sistemelor. Prin feed back se modifică mediul

exterior al sistemului – de aici vor pleca noi input-uri (cereri şi susţineri)

către sistem, aşadar sistemul şi mediul exterior comunică permanent şi se

influenţează reciproc110.

Matematicianul şi politologul american Lewis Richardson, în bine-

cunoscuta sa lucrare Arms and Insecurity111 (1960), a demonstrat, folosind

baze de date istorice extinse şi ecuaţii matematice, că fenomenul cursei

înarmărilor creşte probabilitatea războaielor între state, iar bugetele militare

în creştere nu pot fi compensate de nivelul comerţului între naţiuni.

„Modelul” Richardson stabileşte o corelaţie între acţiunea/reacţiunea

actorului (fiecărui stat îi este frică să nu fie depăşit de rivali şi se înarmează)

şi creşterea probabilităţii războiului interstatal. Autorul introduce în ecuaţie

un element denumit warlike preparation („ameninţări minus cooperare”),

care indică matematic disponibilitatea de a face război a statelor analizate.

Ameninţările sunt reflectate prin bugetele apărării, iar nivelul de cooperare,

prin cifra comerţului exterior.

110 David Easton, The Political System, Knopf, New York, 2nd edition, 1971. 111 Lewis Richardson, Arms and Insecurity, Quadrangle Books, Inc., Chicago, 1960.

96

L. Richardson a publicat şi un studiu intitulat Statistics of Deadly

Quarrels112, în care a analizat conflictele militare (314 războaie în intervalul

1820-1949) din mai multe unghiuri. Însumând numărul de decedaţi rezultaţi

direct din acţiunea militară şi pe cei rezultaţi din expunere indirectă la forţa

armată inamică, aplică un logaritm comun al sumei. Fiecare război este

inclus astfel într-un grup de mărime specific, în funcţie de gradul de

letalitate.

Nu putem trece cu vederea nici aportul teoriilor economice în ştiinţa

politică şi mai ales în relaţiile internaţionale. Paradigma rational choice, din

care aveau să se dezvolte şi teoriile jocurilor, şi-a propus să explice şi să

anticipeze comportamentul unor entităţi (state, indivizi, organizaţii etc.) în

interacţiunea lor reciprocă, scoţând în evidenţă raţionalitatea folosirii

mijloacelor celor mai eficiente spre a atinge scopul propus. Fiecare actor are

la dispoziţie o gamă limitată de opţiuni (comportamente), iar scopul acestuia

este de a maximiza câştigurile şi a minimiza costurile (riscurile). Plecând de

la faimoasa „dilemă a prizonierului”, care postula dificultatea unui

comportament raţional pe fondul insuficienţei informaţiei disponibile, autori

precum Thomas Schelling şi Kenneth Boulding au oferit modele raţionale

de comportament pentru statele nuclearizate, confruntate cu riscul

escaladării unui conflict către distrugerea reciprocă garantată113. Teoriile

strategice au aşadar la bază metodologia behavioristă.

În concluzie, paradigma behavioristă, chiar dacă nu este una specifică

doar ştiinţelor politice (relaţiilor internaţionale), ci întregului spectru al

ştiinţelor sociale, a avut un rol esenţial în afirmarea metodologiei pozitiviste

112 Lewis Richardson, Statistics of Deadly Quarrels, Quadrangle Books, Inc. 1960113 Thomas C. Schelling, The Strategy of Conflict, Harvard University Press, 2006; Kenneth Boulding, International Systems: Peace, Conflict Resolution, and Politics, Colorado Associated University Press, 1975.

97

şi a credinţei în existenţa unei lumi obiective a politicului (şi implicit a RI),

lume care îşi duce existenţa în concordanţă cu un set de reguli şi cauzalităţi,

regularităţi accesibile omului de ştiinţă prin testare empirică succesivă. Deşi

actualmente curentul postmodernist şi deconstructivist neagă existenţa unei

cunoaşteri obiective şi respinge metodologia pozitivistă a cercetării

(perspectiva „postpozitivistă), nu trebuie subestimat rolul benefic al

behaviorismului în reformularea realismului şi idealismului sub veşmintele

„ştiinţifice” ale neorealismului şi neoliberalismului. Nu trebuie neglijat nici

faptul că, deşi adepţii Şcolii engleze (H. Bull, M. Wight etc.) au lansat în

anii ‘70 critici virulente la adresa behaviorismului, căruia i-au opus o

abordare „tradiţională”, bazată pe filosofie, drept, istorie, pe raţiune, logică

şi intuiţie (opuse, adesea în mod forţat, testării empirice şi formării bazelor

de date), curentul pozitivist prin excelenţă a continuat să domine porţiuni

extinse din câmpul ştiinţelor sociale (umane), mai ales în SUA.

5. Neoliberalismul

Neoliberalismul (numit şi transnaţionalism, pluralism) este un curent

al Relaţiilor Internaţionale legat istoric şi filosofic de idealismul interbelic,

beneficiind ulterior şi de discipline noi, precum sociologia organizaţiilor,

teoria alegerii raţionale etc. Tradiţia liberală în gândirea politică se leagă de

apariţia şi dezvoltarea statului de tip liberal, a societăţii civile internaţionale

şi a curentului politico-filosofic care afirmă importanţa drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului.

Liberalismul îşi concentrează atenţia asupra nivelului micro, cel

ignorat de realişti şi neorealişti, anume individul uman. Politicile concepute

de liberali sunt dedicate prosperităţii şi securităţii omului, acesta fiind plasat

ca importanţă deasupra statului şi a grupului etnic/religios/politic etc. de

98

apartenenţă. Deşi realismul a fost şi încă este paradigma dominantă în

Relaţiile Internaţionale, prin opoziţie cu acesta definindu-se celelalte

curente, (neo)liberlismul reprezintă o viziune distinctă asupra unei lumi

diametral opuse celei postulate de realişti.

Deşi liberalii nu pot nega starea de anarhie sistemică a relaţiilor dintre

state, nici existenţa unor conflicte militare devastatoare, a competiţiei pentru

putere şi securitate, ei proiectează asupra viitorului o viziune mult mai

optimistă. Eşecul proiectelor idealiste concretizate în Liga Naţiunilor şi în

acordul Briand-Kellogg nu îi descurajează, deoarece ei cred că fiinţa umană

învaţă din greşelile trecutului, globalizarea este acum mult mai avansată şi a

creat reţele vaste de interdependenţă economică, tehnologică, de afinităţi

culturale şi morale114. Moderaţie, pacifism, auto-restrângere şi raţionalitate

sunt imperativele liberalismului ce s-a afirmat în contextul unei etape mai

puţin tensionate a Războiului Rece – destinderea, mai ales în anii ‘70 ai

secolului trecut.

În primul rând ei cred că există progres în relaţiile internaţionale, că

statele pot evolua către „îmblânzirea” stării de anarhie şi, eventual, chiar

depăşirea acesteia prin comunităţi de securitate şi forme de integrare

supranaţională115. Existenţa Uniunii Europene constituie un imbold major

pentru cei care cred în progres uman, în instituţii ameliorate, în dezvoltare şi

pace, şi mai presus de toate în raţiunea individului uman. Omul este văzut în

laturile sale pozitive, iar cele negative pot fi valorizate instrumental, spre a fi

puse în serviciul umanităţii. Egoismul şi dorinţa de a obţine avantaje/profit

economic devin baza practică a dezvoltării unui comportament bazat pe

114 Robert Keohane, Joseph Nye, Power and Interdependence. World Politics in Transition, Boston Little Brown, 3rd edition, New York Longman, 2001.115 Michael Doyle, „Liberalism and World Politics”, în American Political Science Review, no. 80/4, 1986,, pp. 151-169.

99

cooperare şi parteneriat între indivizi raţionali, ca urmare a identificării unui

interes comun. Aceste postulate optimiste se întemeiază nu doar pe

fundamente filosofice şi economice, ci şi pe aspecte obiective ale realităţii

ultimelor decenii.

Spre deosebire de prima jumătate a secolului al XX-lea şi chiar de

epoca Războiului Rece, forţa de atracţie a ideologiilor de stânga şi de

dreapta s-a diminuat, oamenii sunt mai greu de mobilizat în scopuri militare

de către state, acestea tinzând să îşi reducă sfera de competenţă şi să se

retragă destul de mult, lăsând cetăţenilor un spaţiu privat semnificativ. A

apărut deja o „societate internaţională”, spre a utiliza acest concept al Şcolii

engleze a relaţiilor internaţionale, bazată pe norme şi valori comune. Este

vorba de lumea transatlantică a democraţiilor, care propagă normele demo-

liberale şi modelul statului de drept pe tot globul, profitând şi de

globalizarea tehnologiilor de transport şi de comunicaţie116. Axioma de bază

a liberalismului democratic este că democraţiile nu îşi fac război sau, dacă

acest lucru se întâmplă, este vorba de ceva foarte rar, excepţional117.

Faptul că statele de tip liberal veghează la respectarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi se bazează pe lege (stat de drept)

conduce la postularea unui comportament civilizat, paşnic şi în relaţiile

reciproce dintre ele. În plus, statele tind să asiste la o diminuare a

conţinutului suveranităţii lor, ca urmare a fluxurilor transnaţionale ce străbat

frontierele naţionale şi afectează direct vieţile cetăţenilor – capitaluri, idei,

imigraţie, terorişti, crimă organizată etc.

Neoliberalismul se bazează pe un set de idei fundamentale:

116 M.W. Zacher, R.A. Matthew, „Liberal International Theory: Common Threads, Divergent Strands”, in C. W. Kegley, Controversies in International Relations: Realism and the Neoliberal Challenge, St Martin’s Press, pp. 107-150.117 Vezi mai ales Michael Doyle, „Kant, Liberal Legacies and Foreign Affairs”, Part. 1, în Philosophy and Public Affairs, vol. 12, no. 3, pp. 205-235.

100

1. Există progres în domeniul relaţiilor internaţionale, generat de

experienţele istorice tragice ale umanităţii, de avansul ideilor democratice şi

liberale, de consolidarea statului de drept şi de sentimentul modernităţii.

2. Statul nu e un actor unitar ci este compus din indivizi, grupuri de

interese, birocraţii, un sistem format din rivalitate şi cooperare, în doze

variabile. Decizia de politică externă nu aparţine automat unui actor

„raţional” şi unitar, ci rezultă din interacţiunea care are loc între mai multe

elemente din cadrul estabilishment-ului politic, militar şi economic al

statului. Aşadar, decizia poate rezulta din competiţie, coalition-building,

negociere, compromis. O multitudine de actori interacţionează şi se

influenţează reciproc. Se pune întrebarea dacă o decizie de politică externă

luată ca urmare a unui proces de negociere birocratică este una „raţională” în

sensul acordat de realişti acestui termen. Blocajele birocratice, circulaţia

imperfectă a informaţiei, psihologia liderilor, erorile cognitive sunt factori

care pot conduce la aşa-numitele decizii suboptimale.

3. Actorii non-statali au dobândit tot mai multă însemnătate în relaţiile

internaţionale contemporane.

Astfel, organizaţiile internaţionale pot fi actori independenţi, cu putere

de fixare a agendei. Ele permit reprezentanţilor statelor să interacţioneze în

mod repetat, constant, fapt ce conduce la sporirea încrederii reciproce.

Organizaţiile Internaţionale pot chiar determina statele să-şi redefinească

interesele. De asemenea, ele joacă un rol important şi în implementarea,

monitorizarea acordurilor dintre statele membre, în rezolvarea unor dispute,

etc. De aceea, organizaţiile internaţionale se pot dovedi indispensabile

pentru statele membre. Societăţile economice transnaţionale, ONG-urile

umanitare, de mediu au devenit actori greu de ocolit de către state pe scena

internaţională.

101

Sporirea importanţei reţelelor transnaţionale, expansiunea rapidă în

ultimele decenii a aşa-numiţilor sovereignty free actors (actori neconstrânşi

şi nelegaţi de suveranitatea statală asupra teritoriilor şi populaţiilor – J.

Rosenau), au condus la afirmarea unei „societăţi civile globale”, aflată

deasupra statelor, şi, adesea, la concurenţă cu acestea.

4. Problema supravieţuirii statelor prin asigurarea exclusivă a

securităţii militare nu este în vârful ierarhiei priorităţilor.

Nu doar securitatea naţională (apărarea faţă de agresiuni externe

comise de alte state) este importantă, ci şi domenii precum economia,

societatea, mediul, cultura au însemnătate. Pe fondul globalizării şi

interdependenţei între societăţile umane aflate la mari distanţe geografice, se

poate afirma că distincţia clară dintre politica internă şi cea externă a statelor

îşi diminuează mult însemnătatea. Din moment ce indivizii umani pot

coexista în armonie şi pace, rezultă că şi statele au această capacitate de a

convieţui paşnic şi de a coopera pe baza intereselor comune. Deşi ipoteza

războiului între marile puteri nu poate fi complet exclusă pe termen lung,

probabilitatea sa este descrescătoare.

Sintetizând diversele teorii liberale şi neoliberale, şi luând în calcul

ramurile acestui curent operate de mai mulţi autori importanţi, putem

distinge un „liberalism cosmopolitan”, un „liberalism democratic”, un

„liberalism economic”, un „neoliberalism instituţional” şi un „liberalism

sociologic transnaţionalist”118.

Liberalismul cosmopolitan regrupează acei autori care sunt sensibili

la noţiunea de progres uman şi la răspândirea unei culturi umaniste,

pluraliste pe tot globul. Liberalul britanic Jeremy Bentham a fost atras de

118 Sorensen şi Jackson diferenţiază liberalismul „sociologic” de cel al „interdependenţei”, de cel „instituţional” şi de cel „republican”. Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, 2003, pp. 109-112.

102

perspectiva de a reduce numeric războaiele dintre state prin recursul la

dreptul internaţional şi la recunoaşterea reciprocă a drepturilor şi obligaţiilor

asociate suveranităţii. Soluţia consta în formarea de state federale şi în

aplicarea a ceea ce el a numit „international law”. Immanuel Kant a fost

fascinat de calităţile pacifiste ale regimurilor republicane şi a imaginat, în

volumul său Pacea perpetuă, o federaţie a republicilor care să trăiască în

pace şi armonie. Cele trei elemente fundamentale ale păcii erau, în viziunea

sa: constituţiile republicane, dreptul „cosmopolitan” aflat la temelia

comerţului liber şi a interdependenţei economice dintre naţiuni şi dreptul

internaţional.

Liberalismul democratic, de inspiraţie tot kantiană, se referă la

autorii care afirmă că între state democratice războiul este rar sau de-a

dreptul imposibil. Democraţiile, îndeosebi cele liberale, recurg rar la război,

o fac mai ales în scop defensiv şi contra unor regimuri nedemocratice.

Preşedintele american W. Wilson era pe deplin convins de natura intrinsec

paşnică a regimurilor democratice, de unde a dedus necesitatea eliminării

regimurilor autoritare şi militariste.

Liberalismul economic este un curent tehnic, care se axează pe

existenţa interdependenţei economice şi comerciale între naţiuni, fapt ce

creează interesul comun al prosperităţii generale şi constituie un motiv

temeinic al cooperării internaţionale. Această interdependenţă economică

este binevenită, deoarece joacă un rol de descurajare faţă de agresivitatea

statelor în relaţiile reciproce. Cu alte cuvinte, nu este raţional să vrei să faci

războaie contra unor state de care te leagă interese economice majore.

Prosperitatea tuturor depinde de menţinerea păcii şi a cooperării119.

119 Vezi Stephen M. Walt, „International Relations. One World Many Theories”, în Foreign Policy, no. 110, Spring 1998, pp. 29-46.

103

Neoliberalismul instituţional se referă la influenţa pe care instituţiile

şi regimurile internaţionale o au asupra comportamentului statelor. Deşi

recunosc existenţa stării de anarhie, a conflictului şi rivalităţii dintre state,

adepţii acestui curent consideră că pot învăţa logica cooperării cu ajutorul

instituţiilor internaţionale120. Instituţiile au un puternic rol de socializare, dar

nu pot elimina rapid starea de anarhie din RI, cel puţin instituţiile de

cooperare nici nu îşi propun aşa ceva. Instituţiile facilitează cooperarea

dintre state, reducând temerile actorilor de a fi înşelaţi (cheating) de alţi

actori de tip free riders, de a suporta costuri de tranzacţie ridicate sau de a

ajuta la ridicarea unui rival etc. Trei tipuri mari de instituţii există :

interguvernamentale, supranaţionale şi transnaţionale. Statele vor să obţină

câştiguri absolute cât mai substanţiale, iar acest lucru se poate realiza doar

prin cooperare.

Liberalism sociologic transnaţionalist

Această ramură a liberalismului îşi focalizează analiza pe emergenţa

fenomenelor transnaţionale (actori, fluxuri) în epoca globalizării şi pe

provocările cu care statele-naţiune se confruntă, legate de transnaţionalism.

Robert Keohane şi Joseph Nye au elaborat în anii ‘70 ai secolului

trecut teoria „interdependenţei complexe”, afirmând că statele sunt legate de

probleme comune – economice, sociale, culturale, ecologice –, iar actorii

nestatali, transnaţionali, sunt din ce în ce mai importanţi în afacerile

mondiale. Recursul la forţă devine tot mai costisitor pentru state, deoarece

populaţia statelor sărace opune rezistenţă puterilor zise „imperialiste”,

efectele violenţei militare asupra economiei pot fi catastrofale, iar opinia

120 Joseph M. Grieco, „Anarchy and the Limits of Cooperation”, în International Organization, no. 42, Summer 1988, p. 486.

104

publică din statele lumii se opune războiului, în general121. După al Doilea

Război Mondial interdependenţa între naţiuni a devenit trăsătura marcantă a

relaţiilor internaţionale. Contactele între state şi cele între societăţi tind să se

intensifice, pe fondul progresului extraordinar al tehnologiilor de

comunicare şi transport122. Frontierele devin permeabile în faţa fluxurilor şi

actorilor transnaţionali, iar societăţile sunt interconectate, aşadar statul nu se

poate erija în unic reprezentant al populaţiei sale în relaţiile cu alte

comunităţi. Între stat şi actorii transnaţionali (nonstatali) există relaţii de

„interdependenţă asimetrică”. În acelaşi timp, separaţia dintre politica

internă şi cea externă tinde să se estompeze din ce în ce mai mult. Keohane,

Nye şi adepţii lor au publicat studii mai ales în revista International

Organization, devenită tribuna de exprimare a liberalismului123.

Cu toate acestea, liberalii transnaţionalişti nu pot afirma că statul nu a

rămas principalul actor al scenei internaţionale, el fiind cel care fixează

regulile de funcţionare pentru actorii transnaţionali legali (ONG-uri, firme

multinaţionale etc.) de pe teritoriul său. Însă competenţele şi deciziile luate

de state sunt adesea criticate de opinia publică, iar suveranitatea este pusă în

discuţie de elementele transnaţionale, fie ele legale sau ilegale124.

Există, de asemenea, analize ale „comunicării transguvernamentale”,

care se manifestă prin legături informale între elitele guvernamentale şi între

birocraţiile existente în diverse state. Într-un articol din 1998, cei doi autori

constată că democraţiile sunt mai bine pregătite să gestioneze provocările 121 Robert O Keohane, Joseph S. Nye Jr., „Power and Interdependence Revisited”, în International Organization, vol. 41, no. 4, Autumn 1987, pp. 725-753.122 Robert Keohane and Joseph Nye, Transnational Relations and World Politics, Harvard University Press, 1971. 123 Cei mai cunoscuţi realişti şi neorealişti publică, de preferinţă, în revista International Security.124 Terorismul şi crima organizată sunt exemplele tipice de actor transnaţional ilicit. O situaţie incertă au unele ONG-uri care în realitate strâng fonduri pentru mişcări extremiste sau chiar teroriste. Este cazul faimoaselor charities răspândite în lumea musulmană, care aprovizionează cu bani grupurile teroriste islamice, dar în acelaşi timp oferă sprijin economic şi logistic populaţiilor sărace din Palestina, Liban, Irak etc.

105

societăţii informaţionale. Revoluţia informaţională s-a dovedit de regulă

benefică majorităţii democraţiilor, deoarece „societăţile lor sunt obişnuite cu

liberul schimb de informaţii, iar instituţiile lor de guvernare nu sunt

ameninţate de acesta”.

Sistemele închise, autoritare, au mai puţin succes economic deoarece

străinii se tem să investească pe pieţe unde deciziile macroeconomice

fundamentale nu se iau în mod transparent. Fluxurile transnaţionale de

informaţie, transmisă prin Internet mai ales, au permis ONG-urilor şi altor

actori deteritorializaţi să îşi intensifice şi să îşi extindă activitatea în lume.

Deşi coerenţa politicilor externe a statelor este în declin, deoarece aceste

state nu mai pot controla informaţia – fluxurile politice, financiare,

ideologice care le străbat teritoriul –, pe ansamblu marile democraţii

pluraliste sunt avantajate de revoluţia informatică125. Keohane, Nye şi alţi

autori liberali demonstrează aşadar că statul nu este un actor unitar, ci este

compus din diverse grupuri, birocraţii, elite, care permit estomparea

distincţiei dintre politica internă şi politica externă a statului, deoarece

relaţiile transnaţionale creează efecte asupra statelor şi populaţiilor, efecte ce

nu sunt controlate prin relaţii interstatale.

În volumul său World Society, John Burton a descris un model de

interacţiune între actorii internaţionali şi transnaţionali denumit cobweb –

pânza de păianjen. Este vorba de existenţa unei multitudini de actori statali

şi nestatali, de o încrengătură de fluxuri transnaţionale. Departe de a fi un

actor raţional şi unitar, statul este descompus în diverse grupuri umane care

au interese diferite – economice, politice, religioase etc. În mod cert, acest

model al interdependenţei complexe poate fi văzut ca o negaţie a pattern-ului

125 Robert O. Keohane şi Joseph S. Nye, Jr., „Power and Interdependence in the Information Age”, în Foreign Affairs, vol. 77, no. 5 (September/October 1998).

106

realist propus de Arnord Wolfers, cel al „bilelor de biliard”. Efectele

acţiunilor şi actorilor transnaţionali sunt preponderent benefice, deoarece

este stimulată cooperarea şi nu doar între state. Multitudinea identităţilor ce

se suprapun este, de asemenea, un factor de cooperare şi armonizare a

intereselor.

Există o perspectivă liberală care face casă bună cu teoriile

behavioriste, precum efectul de turbulenţă. La începutul anilor ‘90,

politologul american James Rosenau constata existenţa unei bifurcaţii: pe

de-o parte lumea statelor naţiune (componenta statocentrică), legată de

teritoriu şi suveranitate, pe de altă parte lumea actorilor transnaţionali,

deteritorializaţi şi nelegaţi de suveranitatea statală (sovereignty free actors) –

o lume „multicentrică”126. Cele două lumi coexistă, cu destule tensiuni, dar

există şi o concurenţă de facto între ele, fapt ce explică aşa-numitul efect de

„turbulenţă”. Asistăm la apariţia unei noi lumi, în care indivizii umani sunt

mai educaţi, mai informaţi şi mai liberi, putând juca un rol semnificativ pe

scena internaţională, graţie şi avansului tehnologic şi globalizării specifice

unei societăţi postindustriale. Aşadar, se naşte o opinie publică mondială,

informată şi activă pe scena internaţională.

„În felul acesta, dinamica erei postindustriale a dus la reorientarea

cetăţenilor şi i-a catapultat în centrul scenei globale. Suprapunerea cerinţelor

unor roluri contradictorii peste priorităţile şi angajamentele acestora i-a

plasat într-o arenă în care abundă procesele turbulenţei în cascadă. De fapt,

indivizii au devenit, atât ca membri ai grupurilor, cât şi ca cetăţeni, un

subiect important de dispută, căci statele, guvernele, grupurile locale,

126 James Rosenau, Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton Univ. Press, 1990, pp. 5-25.

107

organizaţiile internaţionale, regimurile şi asociaţiile transnaţionale se întrec

pentru câştigarea sprijinului şi loialităţii lor…”127

Rosenau constată degradarea treptată a relaţiilor de autoritate („criză

globală de autoritate”) dintre indivizi şi grupul de apartenenţă, declinul

puterilor statului, pe fondul activităţilor indivizilor structuraţi în grupuri

transnaţionale, al dezvoltării formelor de inteligenţă artificială, precum

apariţia unor norme specifice unei culturi globale postinternaţionale.

Loialitatea indivizilor este disputată de state cu organizaţiile transnaţionale

şi cu cele subnaţionale, aşadar există o anumită fragmentare a solidarităţilor

identitare.

„În mod normal, relaţiile de autoritate sunt clare, stabile, neputând fi

renegociate. Ele tind să îşi aibă originea în deprinderi trainice, în

presupunerea că liderii au dreptul să acţioneze în numele colectivităţii şi să

se bucure de sprijin necondiţionat în schimbul eforturilor făcute. Însă, când

se instalează turbulenţa, deprinderile încep să slăbească. Premisele supunerii

devin neclare, instabile şi pot fi renegociate ; liderii trebuie să îşi facă timp

pentru a-şi asigura sprijinul necesar, iar membrii încep să îşi pună problema

reorientării loialităţilor şi a sentimentelor de legitimitate. Cu cât sunt mai

multe asemenea împrejurări care încalcă relaţiile de autoritate, cu atât mai

mult se poate aprecia că aceste relaţii sunt în criză.”128

Crizele de autoritate nu sunt decât uneori legate între ele, dar

interdependenţa specifică globalizării face ca aceste crize să nu poată fi

izolate şi independente una de alta. Apar astfel „reţele de criză pe măsură ce

informaţiile despre criza dintr-o colectivitate ajung în alte colectivităţi şi pe

măsură ce consecinţele sale se ramifică. Datorită fluxurilor de informaţii şi

127 James Rosenau, Turbulenţa în politica mondială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994, pp.173-174. 128 Ibidem, pp. 319-320.

108

interacţiunilor generate de refugiaţi, comercianţi, terorişti şi alţi indivizi şi

grupuri ce călătoresc peste frontiere, crizele de autoritate se întrepătrund şi

trec în cascadă peste colectivităţi, formând între ele legături pe baza aceleiaşi

probleme sau pe bază regională”129.

În paralel cu avântul globalizării şi cu declinul statelor, se constată o

mişcare de rezistenţă sub forma localizării, a regionalismelor şi a

descentralizării competenţelor statale.

Lumea viitorului va fi, în opinia sa, relativ instabilă, marcată de

fenomene de „turbulenţă”, pe fondul declinului statelor, însă nu se poate

vorbi de inevitabilitatea conflictelor armate, deoarece contactele

transnaţionale creează solidarităţi puternice, iar indivizii din zonele cele mai

globalizate se vor lăsa mai greu mobilizaţi de către state sau de către alţi

antreprenori ai violenţei.

Aşadar, liberalismul sociologic transnaţionalist analizează structurarea

fluxurilor transnaţionale, fie ele materiale (bani, tehnologii, pandemii,

indivizi) sau nemateriale (idei, norme), influenţa asupra suveranităţii statelor

şi a relaţiei dintre stat şi cetăţean. Dacă realiştii consideră statul drept actorul

central al RI, liberalii acordă şi societăţii internaţionale şi celei

transnaţionale un rol important.

În planul securităţii, pacificarea relaţiilor dintre unele state prin

integrare a fost descrisă încă din anii ‘50 de către Karl Deutsch prin

conceptul de „comunitate pluralistică de securitate”. Într-o asemenea

„familie” de state, conflictele nu se rezolvă pe cale militară, ci prin negocieri

şi compromis, statele nu se tem deloc de agresiuni din partea altor membri ai

comunităţii, există un set comun de idei şi valori (identitate), precum şi un

129 Ibidem, p. 320.

109

nivel sporit de interdependenţă socioeconomică. Statele Europei Occidentale

şi SUA au reuşit în timp să formeze o asemenea comunitate de securitate,

care se bazează şi pe legăturile transnaţionale stabilite de indivizi şi grupuri

private, pe interdependenţa economică şi tehnologică130. Deutsch a

demonstrat că densitatea fluxurilor transnaţionale, măsurată mai ales prin

fluxurile de comunicare, indică existenţa sau inexistenţa unei comunităţi

pluralistice de securitate.

6. Teorii ale integrării supranaţionale (europene)

Ideea (neo)realistă că statele suverane vor să rămână astfel şi se vor

manifesta ostil şi competitiv faţă de alte unităţi similare şi-a dovedit limitele

în Europa postbelică. Statele au ajuns uneori să cedeze (să pună în comun)

porţiuni din suveranitatea lor şi să creeze organizaţii de cooperare şi chiar de

integrare. S-a produs aşadar transferul de competenţe dinspre statele

europene către Comunităţile Europene, ulterior către UE, aceasta căpătând

treptat şi personalitate politică distinctă de a statelor membre. Cu vremea, se

va ajunge ca UE să dispună şi de personalitate juridică distinctă de cea a

statelor membre. Aşadar, se creează instituţii comunitare care gestionează

direct interesele cetăţenilor – modelul Comunităţilor Europene (UE) fiind cel

mai elocvent. Principiul subsidiarităţii, cu rădăcini în filosofia greacă

clasică, afirmă că statele şi instituţiile supranaţionale iau deciziile la nivelul

optim de competenţă, fără ca nivelul supranaţional să interfereze abuziv în

130 Karl Deutsch, Political Community and the North Atlantic Area, Princeton University Press, 1957.

110

sfera de acţiune a statelor sau regiunilor. Delegarea de suveranitate –

suveranitate pusă în comun. Organizaţiile de integrare sunt, desigur,

deosebite de cele de cooperare.

Marile doctrine:

Funcţionalismul, ca teorie, s-a dezvoltat imediat după al doilea

Război Mondial, beneficiind de experimentul creării Comunităţilor

Europene. Reprezentantul de frunte al acestui curent este David Mitrany,

politolog britanic de origine română. În A Working Peace System (1943),

autorul a trasat un set de tehnici de evitare a războiului între marile puteri,

idealul său fiind construirea unei păci durabile, funcţionale. El a afirmat că

„problema vremurilor noastre nu este felul în care să fie menţinute naţiunile

în stare de pace ci cum să le determini să lucreze împreună, activ” 131. A

propus o abordare funcţională, pragmatică. „Este mai probabil să se ajungă

la pace, prin munca în comun în cadrul workshop-urilor şi pieţelor decât prin

semnarea unor tratate în cancelarii.”132 Abandonarea egoismului stato-

centric, valorizarea binelui comun sunt elementele definitorii ale acestui

curent.

Mitrany manifestă o mare neîncredere la adresa statului, care se

dovedeşte incapabil să asigure securitatea şi bunăstarea populaţiei. În locul

diplomaţilor şi militarilor care reprezintă statul, administrarea păcii şi

securităţii internaţionale trebuie să revină în opinia sa unui corp de

funcţionari şi tehnocraţi internaţionali, care sunt neutri şi profesionişti.

Suveranitatea trebuie cedată prin identificarea unor funcţii-cheie, gradual,

până ce noile autorităţi supranaţionale dobândesc complet autoritatea

131 David Mitrany, A Working Peace System, Quadrangle Books, Chicago, 1966, p. 28.132 Ibidem, p. 25.

111

necesară. Zone de cooperare reciprocă, o reţea de instituţii internaţionale

conduse de elite tehnocratice133.

Aplicând o metodologie empirică, funcţionalismul concepe un progres

substanţial dar gradual, prin identificarea unor domenii de activitate şi

stabilirea unor forme de cooperare. Prin crearea unor înalte autorităţi

supranaţionale acestora li se dau prerogative mai presus de cele ale statelor,

în aceste domenii-cheie. Autorităţile supranaţionale, beneficiind de puteri

specifice, pot interveni direct asupra populaţiilor statelor membre. Este

nevoie nu de o pace clasică, de cancelarie, ci de o „pace activă” (prin

proiecte comune). Cooperarea va fi mai uşor de demarat în domeniile

economic şi social – gestionarea comună a resurselor energetice, a pieţei

muncii, a sănătăţii publice, a calităţii forţei de muncă etc. Abia ulterior va

veni şi integrarea politică, cu multe menajamente, deoarece disputele politice

creează conflicte durabile între naţiuni.

Integrarea economică supranaţională este cheia prosperităţii şi

garanţia unui sistem internaţional paşnic. Funcţionalismul este descriptiv şi

tehnic, el indică metoda ce trebuie urmată de elitele statelor spre a obţine o

pace durabilă. Nu spune când şi dacă toate statele din regiune vor accepta

strategia integrării, şi nici când se va întâmpla acest lucru. Faptul că un stat

ca Norvegia nu a acceptat să intre în UE nu înseamnă că această ţară este

agresivă şi nu doreşte pace în sistem. Funcţionalismul nu poate explica

formarea preferinţelor de politică externă ale statelor care nu se integrează în

structurile supranaţionale existente, iar în cazul celor care o fac tinde să

asume mecanicist logica funcţionalistă a cooperării graduale, sectoriale. O

teleologie adesea prea deterministă şi mecanicistă.

133 James P. Sewell, Functionalism and World Politics, Princeton University Press, 1966, p. 102.

112

Neofuncţionalismul aduce în prim-plan idealul creării unui stat

federal prin comasarea unor state care îşi vor păstra o parte din prerogativele

suveranităţii. Autorul cel mai reprezentativ este americanul de origine

germană Ernst Haas, în special prin volumul The Uniting of Europe134, în

care oferă o analiză detaliată a formării Pieţei comune europene. Cooperarea

internaţională trebuie să se bazeze, în opinia sa, pe interesele comune ale

statelor. Cea mai bună formă de cooperare permanentă este federaţia.

Neofuncţionalismul este preocupat mai mult de integrarea regională decât de

cea internaţională.

Procesul de integrare, lansat iniţial într-un sector de activitate se va

extinde ulterior către alte domenii – efectul spill over. Procesul de integrare

trebuie lăsat pe seama elitelor politice, economice, administrative, iar odată

realizată integrarea sectorială se vor crea autorităţi internaţionale de tip

birocratic. Nu statul joacă însă rolul fundamental în realizarea integrării, ci

actorii sub- sau suprastatali: partide politice, lobby-uri, ONG-uri, instituţiile

supranaţionale etc. Grupurile de interes, ONG-urile creează coaliţii

transnaţionale spre a îşi apăra interesele. Odată formate autorităţile federale,

guvernele trebuie să se adapteze, să dea dovadă de flexibilitate, ştiind însă că

sabotarea deciziilor, ignorarea lor pot fi neproductive dacă şi alte guverne

încep să le practice în dauna cooperării.

Statele nu trebuie să dispară, ele vor păstra suveranitatea în domeniul

politic şi al securităţii. Există un principiu al indeterminării – integrarea se

desfăşoară sectorial fără ca elitele care o realizează să ştie exact unde se va

ajunge. Iar obiectivele integrării finale nu pot fi stabilite ex-ante, conform

principiului incrementalismului. Din ce în ce mai mult autorităţile

supranaţionale vor gestiona domenii de competenţă tot mai lărgită. Întâi se

134 Ernst Haas, The Uniting of Europe, Stanford University Press, 1958.

113

va produce uniunea economică, apoi, şi cea politică. Efectul spill over

descrie logica evoluţiei automate a integrării. Este vorba de un spill over

funcţional, în primul rând, adică valorizarea înaltei interdependenţe a

sectoarelor economiei moderne.

Scopul iniţial este realizat prin antamarea unor cooperări în domenii

învecinate, iar acest lucru permite apoi demararea unor noi acţiuni de

parteneriat în alte domenii. Se creează o mişcare hrănită prin logica

propriului mecanism, fără a mai exista neapărat impulsul originar – existenţa

unei cereri din partea unor grupuri naţionale sau transnaţionale. Totuşi Haas

avertizează asupra faptului că „deşi procesul de spill over este înrădăcinat în

structura şi motivele statului bunăstării, postcapitalist, el este departe de a fi

automat”135. Procesul nu este inevitabil, iar domeniile de integrare nu sunt

interconectate într-o manieră deterministă, din contră, fiecare din ele are

propria dinamică.

Există şi un spill over de natură politică, manifestat prin modificarea

aşteptărilor, a valorilor, şi prin alianţa grupurilor naţionale de interes, a

partidelor politice, la nivelul supranaţional, spre a gestiona mai bine

integrarea sectorială. Când statele şi ceilalţi actori întâmpină dificultăţi în a

ajunge la politici comune, fapt ce diminuează beneficiile interdependenţei

reciproce, se produce o „reactualizare a intereselor comune” (upgrading

common interests). O instituţie va juca rolul de mediator autonom, actorii

fiind îndemnaţi să facă concesii reciproce şi să se abţină de la a respinge

propunerile celorlalţi în domenii înrudite.

Întrebarea fundamentală este: de ce şi în ce condiţii unele state

încetează voluntar să mai fie suverane deplin şi se contopesc cu vecinele lor,

135 Ernst Haas, „Technocracy, Pluralism and the New Europe”, în Joseph Nye (ed.), International Regionalism, Boston, Litte Brown and Co, 1968, p. 149-179.

114

pierzând multe din caracteristicile suveranităţii, şi creând metode paşnice de

rezolvare a conflictelor? În procesul de integrare „actorii politici aparţinând

naţiunilor diferite sunt convinşi să îşi transfere loialităţile, aşteptările şi

activităţile politice către un nou centru, mai extins, ale cărui instituţii au sau

solicită jurisdicţia asupra statelor preexistente”.

Există un fundament utilitarist al acesui curent. Politica interesului

(interest politics) se bazează pe un egoism valorizat în scopuri pozitive.

Haas spune că „procesul de formare a comunităţii este dominat de grupurile

constituite naţional, cu interese şi scopuri specifice, dornice şi capabile să îşi

ajusteze aspiraţiile prin orientarea către mijloacele supranaţionale, când

această tendinţă apare ca fiind profitabilă”. Cooperarea de tip funcţional

trebuie să înceapă la nivel economic şi social, dar cum între economic şi

politic există o relaţie strânsă, se va ajunge şi la integrarea politică. După

1965, când De Gaulle a refuzat în numele Franţei să adopte paşi mai decişi

spre integrarea europeană, neofuncţionalismul a fost foarte criticat pentru

aşa-zisele lui false predicţii optimiste. Abia în anii ‘80, când s-a reluat

procesul extinderii europene, curentul a fost revalorizat.

Principalele critici la adresa acestui curent136:

1. Nu explică suficient legătura dintre integrarea regională şi sporirea

nivelului de bunăstare în statele respective.

2. Nu explică în ce fel cererile de natură societală privind integrarea sunt

adoptate la nivelul naţional.

3. Subestimează rolul guvernelor naţionale în stimularea cooperării

regionale, în beneficiul actorilor sub- şi supranaţionali.

136 W. Mattli, The Logics of Regional Integration, Cambridge University Press, United Kingdom, 1999, p. 28.

115

4. „paradoxul acţiunii colective”, pus în evidenţă de Mancur Ohlson, poate

încetini substanţial cooperarea. Nu se explică satisfăcător de ce uneori au

eşuat încercări de integrare regională.

5. Nu poate prevedea dacă şi când se va realiza integrarea.

6. Nu poate explica teoria neorealistă a dificultăţii cooperării între state, pe

fondul preocupărilor pentru câştigurile relative vs absolute.

Neofuncţionaliştii văd doar importanţa câştigurilor absolute şi neglijează

rolul statelor în luarea deciziilor.

Interguvernamentalismul consideră că integrarea supranaţională

este mai cu seamă rezultatul unor negocieri interguvernamentale la nivelul

statelor implicate. Liberalul Andrew Moravcsik ne oferă o imagine foarte

utilă a procesului de integrare în articolul său din 1991 intitulat Negotiating

the Single European Act: National Interests and Conventional Statecraft in

the European Community137. Statele cele mai puternice sunt dispuse să facă

unele compromisuri necesare integrării, dar se vor opune eficient modificării

aduse regulilor acestui joc, fapt ce explică de ce „negocierile tind să

conveargă către cel mai mic numitor comun al interesului marilor state”.

Aşadar, spre deosebire de funcţionalism şi neofuncţionalism,

interguvernamentalismul insistă pe rolul jucat de interesele şefilor de stat şi

de guvern. Această teorie este simplificatoare prin aceea că reduce logica

integrării la egoismul şi limitările marilor state, neluând în calcul influenţele

mediului internaţional, circulaţia ideilor, factorii transnaţionali etc.

De asemenea, teoria nu ţine seama de dificultatea sporită a

implementării acordurilor interstatale, considerând că după o negociere

137 A. Moravcsik, „Negotiating the Single European Act : National Interests and Conventional Statecraft in the European Community”, în International Organization, 45, Winter 1991, pp. 19-56.

116

fructuoasă procedura de implementare va fi o formalitate138. Moravcsik,

profesor la Universitatea Princeton, a pus bazele unei teorii mai elaborate, de

natură să explice modificarea preferinţelor actorilor ca urmare a procesului

de interacţiune prin negocieri.

„Interguvernamentalismul liberal” presupune existenţa a două etape în

realizarea unei integrări supranaţionale (cazul Comunităţilor Europene). În

prima etapă se postulează că interdependenţa economică va influenţa sau

chiar va constrânge formarea preferinţelor naţionale, iar în a doua puterea

relativă de a negocia de care dispun guvernele va determina rezultatele

negocierii, fără a se omite importanţa stimulentelor în favoarea

instituţionalizării. În acest fel, se reduc costurile de tranzacţie interne139.

Autorul ne oferă viziunea sa asupra relaţiilor dintre stat şi societate. Indivizii

şi grupurile de interes tind să se mobilizeze pentru a promova interese

specifice. Acţiunea colectivă este una raţională, aşteptată. Apoi, agregarea

preferinţelor şi intereselor individuale duce la degajarea unui interes

colectiv.

Grupurile de interes (subnaţionale şi transnaţionale) formează coaliţii

de susţinere şi îşi impun preferinţele, pe care ulterior statul şi le asumă şi le

promovează la nivel internaţional. În procesul de formare a preferinţelor

naţionale, elitele guvernamentale sunt un fel de arbitri ai negocierilor interne

între aceste grupuri şi guvern, ideea de bază fiind că preferinţele statelor nu

sunt fixate autonom şi irevocabil, ci rezultă din negocierea şi agregarea

preferinţelor individuale şi de grup. Statul este văzut ca reprezentând

interesele elitelor care-l conduc.

138 Paul Taylor, „Intergovernmentalism in the European Communities in the 1970s; Patterns and Perspectives”, în International Organization, no. 36, Autumn 1982, pp. 741-766.139 A. Moravcsik, Preferences and Power in the European Community. A Liberal Intergovernmentalist Approach, Journal of Common Market Studies , 30th Anniversary Edition, December 1993.

117

Într-un studiu monumental publicat în 1998, Moravcsik îşi pune

întrebarea fundamentală, „de ce guvernele suverane din Europa au ales în

mod repetat să îşi coordoneze politicile economice fundamentale şi să

cedeze prerogative ale suveranităţii în cadrul unei instituţii

internaţionale?”140 Trei factori sunt luaţi în calcul pentru explicaţie:

„modelele avantajului comercial”, „puterea relativă de negociere a

guvernelor importante” şi „stimulentele pentru a spori credibilitatea

angajamentelor dintre state”. Aşadar, interesul economic, puterea relativă şi

angajamentele credibile. Interesul comercial a rezultat dintr-un set de alegeri

raţionale făcute de liderii naţionali care urmăreau interese economice

specifice. Aceste interese pot fi defalcate astfel: cele ale producătorilor celor

mai puternici şi preferinţele asumate de coaliţiile guvernamentale. Doar când

a existat un grad înalt de convergenţă între acestea integrarea a putut avansa.

Preferinţa pentru formele economice de integrare economică (uniune

vamală, politică agricolă comună) nu a fost generată neapărat de economişti,

ci de un „conflict politic intern” al diverselor interese de grup sectoriale, fără

a ignora preocupările geopolitice. Evoluţia Comunităţii Europene se explică

nu doar prin convergenţa preferinţelor naţionale în faţa schimbărilor

economice ci şi prin ceea ce el numeşte distributional conflicts.

Între diversele grupuri de interese din statele europene, cu obiective

diferite au avut loc negocieri dificile. Statele recalcitrante au fost la rândul

lor ameninţate, de cele care doreau un acord de liberalizare şi integrare mai

rapidă, cu retragerea sprijinului financiar, cu excluderea de la împărţirea

profiturilor etc. „Tiparele de interdependenţă asimetrică” exprimă raporturile

de putere dintre state141. Ca regulă generală, statele care aveau cel mai mult

140 A. Moravcsik, The Choice for Europe. Social Purpose and State Power from Messina to Maastricht, UCL Press, Cornell University, 1998, p. 1.141 Ibidem, p. 3.

118

de câştigat de pe urma integrării au făcut cele mai mari compromisuri, pe

când cei care ştiau că nu vor avea câştiguri semnificative au tărăgănat

negocierile, ridicând condiţii dificile.

Soluţia instituţională pentru a asigura o bază solidă a negocierii şi un

stimulent major pentru cooperare a constat în delegarea de suveranitate de

către guverne către instituţiile internaţionale. Contrar credinţei adepţilor

neofuncţionalişti ai teoriilor lui Jean Monet, integrarea europeană nu a

rezultat din logica birocratică a tehnocraţilor naţionali şi supranaţionali, care

au gestionat planificarea economică în mod neutral, apolitic. De fapt, a fost

vorba de voinţa liderilor politici de a obţine câştiguri prin negocieri, de a

spori puterea relativă a propriului stat şi de a satisface doleanţele grupurilor

de interese. Interesele naţionale nu formează o ierarhie, ele reflectă

preferinţe sectoriale pentru anumite politici economice, pe fondul creşterii

interdependenţei economice.

Negocierile interstatale dau rezultate ce sunt modelate decisiv de

puterea relativă a statelor. A treia explicaţie pare cea mai solidă. Preferinţa

pentru delegarea sau punerea în comun a suveranităţii (folosind instituţiile)

se explică mai ales prin eforturile guvernelor de a se controla şi a se limita

reciproc, prin supravegherea atentă a credibilităţii angajamentelor asumate.

Când guvernele se străduiesc să obţină respectarea angajamentelor de către

alte guverne, se produce o delegare de suveranitate, sau punere în comun

(pooling)142. Deoarece există tendinţa unor state de a „dezerta”, trebuie să

existe sancţiuni credibile.

„Integrarea europeană este cel mai indicat de a fi explicată ca o serie

de alegeri raţionale făcute de liderii naţionali. Aceste alegeri corespund

constrângerilor şi oportunităţilor care decurg din interesele economice ale

142 Ibidem, p. 9.

119

puternicelor grupuri interne, din puterea relativă a fiecărui stat în sistemul

internaţional şi din rolul instituţiilor internaţionale în sporirea credibilităţii

angajamentelor interstatale.”143

Preferinţele sunt „nu doar un set anume de scopuri politice, ci un set

de obiective naţionale scoase în evidenţă independent de orice negociere

internaţională specifică, spre a spori exporturile, spre a spori securitatea faţă

de unele ameninţări sau spre a realiza un scop ideaţional”144. Aşadar,

Moravcsik, deşi recunoaşte importanţa factorilor tehnocratici, a celor de tip

federalist şi a explicaţiilor geopolitice (dorinţa statelor vest-europene de a

bloca reapariţia unei Germanii militariste, de a contrabalansa URSS etc.),

acordă prioritate ideii de alegere raţională, negociere interstatală bazată pe

asimetria interdependenţei şi pe influenţa grupurilor interne de interese

asupra stabilirii obiectivelor de politică externă economică a statelor.

7. Teoria regimurilor internaţionale

Ca şi teoriile integrării, cele privind cooperarea între state se înscriu în

acelaşi mainstream (neo)liberal. Noţiunea de „regim” a intrat în Teoria

Relaţiilor Internaţionale prin împrumut din ştiinţele politice, unde desemna

ordinea guvernamentală, regulile de guvernare şi relaţiile dintre guvernanţi

şi guvernaţi. Ideea fundamentală este aceea că, într-o lume interdependentă

există probleme importante care sunt comune pentru toate statele. Aceste

probleme nu se referă de regulă la aspectele hard (militare) ale securităţii

naţionale, ci la domenii precum comerţul, finanţele, mediul, tehnologiile de

143 Ibidem, p. 18.144 Ibidem, p. 18.

120

vârf etc. Statele pot considera raţional şi util să coopereze creând în mod

voluntar agenţii, instituţii internaţionale spre a gestiona în comun problemele

apărute, dar adesea se mulţumesc cu structuri de cooperare mai puţin

instituţionalizate – acorduri, convenţii, mecanisme multilaterale.

Regimurile internaţionale sunt definite de Stephen Krasner, profesor

de relaţii internaţionale la universităţile Stanford şi Harvard, ca fiind un set

de „principii, norme, reguli, proceduri decizionale implicite sau explicite, în

jurul cărora converg aşteptările actorilor, într-un domeniu dat al relaţiilor

internaţionale”145.

Regimurile internaţionale nu trebuie confundate cu instituţiile

(organizaţiile) internaţionale. Ele nu au structura specifică acestora, nici

personalitatea juridică, sunt simple aranjamente de cooperare, mai mult sau

mai puţin formale. Utilitatea lor stă în faptul că scad costul tranzacţiilor

internaţionale şi reduc incertitudinea cu privire la comportamentul celorlalte

state.

Desigur, contează mult şi interpretările date acestor regimuri. Curentul

realist le consideră avantajoase pentru statele puternice, dornice să-şi

consolideze puterea şi securitatea, punând accentul pe câştigurile relative.

Neoliberalii consideră regimurile internaţionale ca fiind utile tuturor statelor,

prin prisma câştigurilor absolute şi a diminuării incertitudinii privind

atitudinea celorlalţi. Constructiviştii văd regimurile internaţionale ca pe nişte

construcţii sociale, modelate de norme, valori şi identităţi. Prin participarea

la aceste regimuri, statele ajung să îşi reconstruiască identităţile şi să îşi

asume roluri caracteristice. Regimurile modelează identităţile prin reliefarea

145 Definiţia dată de Krasner regimurilor internaţional: „implicit or explicit principles, norms, rules and decision-making procedures around which actors’ expectations converge in a given area of international relations” – Stephen D. Krasner, „Structural Causes and Regime Consequences: Regimes as Intervening Variables”, în International Regimes, edited by S. D. Krasner, Ithaca, NY, Cornell University Press, 1983c.

121

normelor acceptate de actori ca fiind conforme cu ceea ce reprezintă ei.

Regimurile internaţionale au, aşadar, şi efecte constitutive146. Interacţiunea

statelor înseamnă o acţiune de socializare, iar aceasta poate conduce în timp

la transformarea identităţilor iniţiale, la schimbarea credinţelor, a

preferinţelor de politică internă/externă. Odată ce acestea se modifică, statele

pot decide să intensifice cooperarea în cadrul regimului internaţional,

eventual să îl transforme într-o instituţie de cooperare cu funcţii extinse.

Finalmente se poate ajunge chiar la un mecanism de integrare şi de

„suveranitate pusă în comun” (shared sovereignty).

Astfel, formarea Comunităţilor Europene poate fi explicată prin teoria

realistă ca fiind tentativa statelor europene de a-şi spori nivelul de putere şi

securitate, dar această argumentaţie nu reuşeşte să arate de ce cooperarea s-a

extins continuu. Aplicând grila explicativă liberală, ne vom axa pe

avantajele absolute ale cooperării în domenii tehnice precum piaţa comună,

energia atomică, resursele de cărbune şi oţel. Însă nu se pot explica în mod

credibil, chiar aplicând mecanismul predilect al teoriilor integrării, efectul de

spill over – modul în care statele europene au creat treptat faimoasa

„comunitate de securitate” descrisă de Karl Deutsch –, nici cedările de

suveranitate către nivelul supranaţional. Doar aplicând modele interpretative

constructiviste (cognitiviste) vom înţelege că aceste regimuri internaţionale

pur tehnice au condus către forme de cooperare care au cuprins treptat şi

sectorul politic şi cel de securitate, inclusiv cea militară147. Prin cooperare, a

apărut treptat o identitate europeană, supranaţională, pe care noile elite,

146 Friedrich Kratochwil, John Gerard Ruggie, „International Organization: a State-of-the-Art on an Art of the State”, în International Organization 40 (4), 1986, pp. 753-775.

147 Vezi şi Andreas Hasenclever, Peter Mayer şi Volker Rittberger, Theories of International Regimes, Cambridge University Press, 2000.

122

europeniste, au adoptat-o şi au redefinit interesul naţional în funcţie de

parametrii europenizării.

Cu toate acestea, când analizăm apariţia şi succesul unor regimuri

internaţionale, nu putem face abstracţie de contextul politic şi geostrategic al

epocii respective. Epoca ce a urmat celui de al Doilea Război Mondial a

adus cu sine o înflorire a acestor regimuri şi a instituţiilor de cooperare.

Teoria stabilităţii hegemonice, paradigmă realistă de tip diacronic148,

atribuie regimurilor internaţionale un rol în directă legătură cu interesele

hegemonului de a menţine statu quo-ul creând bunuri publice de care

beneficiază actorii care doresc menţinerea sistemului, dar uneori şi „blatiştii”

(free riders). Ideea fundamentală este aceea că hegemonul are puterea de a

constrânge sau atrage alţi actori relevanţi în aceste regimuri. Un bun

exemplu este cel al SUA, care prin instituţiile economice de la Bretton

Woods, create după al Doilea Război Mondial, a reuşit să atragă numeroase

state în sistemul economic liberal abia creat, acestea acceptând etalonul aur

şi echivalarea acestuia în dolari americani, până la începutul anilor ’70.

Acest regim economic şi monetar urmărea să împiedice crizele mercantiliste

şi devalorizările monetare care au acompaniat marea criză economică a

anilor ’30. Convertibilitatea valutară în tranzacţiile de cont curent a avut

rolul de a împiedica devalorizările concurenţiale cu efect în spirală. Fondul

Monetar Internaţional reprezintă un model reuşit de regim internaţional (cu

instituţionalizare), creat cu scopul de a menţine sănătatea sistemului monetar

internaţional şi spre a ajuta cu împrumuturi statele aflate în dificultate din

cauza balanţei de plăţi149.

148 Vezi Charles Kindleberger, „Dominance and Leadership in the International Economy – Exploitation, Public-Goods, and Free Rides”, în International Studies Quarterly, 25 (2):242-254, 1981. 149 Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, pp. 318-320.

123

Multilateralismul de la Bretton Woods este descris de J. Ruggie ca o

garanţie a stabilităţii monetare internaţionale150. Mai mult decât atât,

multilateralismul a avut un rol esenţial în sporirea nivelului de cooperare

economică şi politică între statele membre ale CE, SUA şi Japonia. Cu alte

cuvinte, statele, fiind actori „raţionali” au constatat ravagiile pe care

egoismul economic, mercantilismul şi izolarea le pot aduce tuturor,

exemplul cel mai bun fiind marea criză a anilor ’30. Ele au decis să creeze

un regim internaţional bazat pe multilateralism, dar şi pe protecţia

hegemonică asigurată de SUA la nivel global.

Desigur, nu toţi autorii acceptă rolul esenţial al statelor hegemonice în

construirea regimurilor internaţionale. Liberalul Oran Young consideră că

există trei mari căi de formare a regimurilor internaţionale: spontană,

negociată sau impusă. Dacă interesul unui hegemon poate conduce la

apariţia „impusă” a regimurilor, există şi celelalte variante, specifice

multilateralismului. Modificarea unui regim nu se face exclusiv ca urmare a

schimbării distribuţiei puterii în sistem şi prin inovaţii tehnologice care

schimbă balanţa de putere. Intervin factori interni, legaţi de societate, clasa

politică, economie, dar şi tensiuni, contradicţii care creează dificultăţi de

funcţionare în sânul acelui regim151. Un bun exemplu, în opinia noastră, îl

constituie decizia SUA de a abandona unilateral acordul Anti-Ballistic

Missiles, în 2002. Existenţa terorismului internaţional şi credinţa fermă a

neoconseravtorilor de la Washington în existenţa unei asocieri între terorişti

şi rogue states (Iran, Irak, Coreea de Nord etc.), pe lângă emergenţa Chinei

ca rival strategic şi dorinţa Rusiei de a dezvolta rachete capabile să penetreze

150 J. Ruggie, „International Regimes, Transactions and Change: Embedded Liberalism in the Postwar Economic Order”, în International Organization, no. 36, 1982, p. 399. 151 Oran Young, International Cooperation: Building Regimes for Natural Resources and the Environment. Ithaca, Cornell University Press, 1989.

124

„scutul” antirachetă pe care SUA au început să-l dezvolte, sunt factori ce

explică dispariţia unui regim internaţional în domeniul apărării.

Autorii realişti se îndoiesc de posibilitatea ca statele să coopereze prin

regimuri în domeniul securităţii militare. De aceea, ei nu pot explica

suficient de bine cum apar, de pildă, acordurile de nonproliferare nucleară şi

cele de limitare a armelor strategice (SALT). Zachary Davis a demonstrat că

apariţia regimurilor de neproliferare poate fi explicată în mod „realist” prin

teama statelor că proliferarea va avea un efect catastrofal pe termen lung. În

acest fel, cooperarea este „raţională”152. Decizia preşedintelui SUA, din vara

lui 2005, de a colabora cu India furnizându-i know how nuclear, în ciuda

faptului că acest stat nu a aderat la tratatul de neproliferare, este văzută de

mulţi autori ca fiind începutul sfârşitului pentru regimul internaţional al

proliferării nucleare. Alţii, din contră, cred că New Delhi, fiind democratic,

va contribui la consolidarea regimului respectiv, deşi în 1998 a efectuat

experimente militare nucleare condamnate de întreaga comunitate

internaţională. Nu există actualmente vreun semn al dorinţei marilor puteri

posesoare de arme nucleare de a crea un regim care să conducă la

dezarmare, fapt ce pare să confirme logica realistă a competiţiei pentru

putere/securitate.

Un alt exemplu îl constituie acţiunea Ucrainei de a construi Canalul

Bâstroe, ce leagă Dunărea de Marea Neagră, deşi în acest fel încalcă

prevederile acordului de protejare a biodiversităţii Deltei Dunării. Kievul îşi

asumă costuri politice şi de imagine, refuzând concluziile comisiilor

internaţionale de experţi în mediu (epistemic community – Haas), cu scopul

152 Citat de Caroline Baker, Explaining the fortunes of the nuclear nonproliferation regime – A reconsideration of the value of realism, http://www.bisa.ac.uk/2006/pps/baker.pdf. În 1995, statele parte la acordul NPT au decis prelungirea lui pe termen nedefinit. Ucraina, Kazahstan, Belarus, mai recent şi Africa de Sud au decis să adere la NPT. În septembrie 2006 s-a creat Central Asian Nuclear Weapon Free Zone.

125

de a obţine câştiguri economice legate de transportul fluvial şi maritim. În

acest caz, un regim de tip regional este pus în pericol de egoismul unui stat

ale cărui elite conducătoare sunt interesate în primul rând de câştiguri

economice şi de satisfacerea electoratului propriu, în dauna solidarităţii

internaţionale153.

În general, cooperarea prin „regimuri” este mai uşor de realizat în

domenii nelegate direct de securitatea militară : economie, mediu,

gestionarea spaţiului maritim, aerian etc. Realiştii consideră că securitatea

este un domeniu prea sensibil pentru ca statele să rişte să fie „înşelate”, sau

pur şi simplu rivalele lor să obţină avantaje comparativ mai mari154. Aşadar,

regimurile pot rezolva prin transparenţă şi predictibilitate dilemele

cooperării – înşelăciunea (cheating) şi distribuţia câştigurilor. Totuşi

acordurile de limitare a armamentului nuclear, cele de interzicere a

rachetelor antibalistice etc. pot fi considerate ca fiind regimuri internaţionale

în domeniul militar.

Prin acceptarea acestor „regimuri” (cadre de cooperare mai mult sau

mai puţin instituţionalizat), statele tind să îşi maximizeze interesele. Marile

puteri pot refuza să se lase angrenate în regimuri care le limitează opţiunile

în viitor, fără a le aduce beneficii mai mari în prezent. Se ştie că SUA nu au

semnat Protocolul de la Kyoto privind protecţia mediului, nici statutul Curţii

Penale Internaţionale. De asemenea, şi alte state au refuzat să ratifice tratatul

ce interzice folosirea minelor antipersonal.

153 În perioada 27-30 noiembrie 2006 a avut loc, la Strasbourg, reuniunea Comitetului Permanent al Conventiei de la Berna privind conservarea vietii sălbatice şi habitatelor naturale în Europa, sub egida Consiliului Europei. Cu această ocazie, a fost examinat, pentru al treilea an consecutiv, proiectul ucrainean al Canalului Bâstroe. Comitetul Permanent al Convenţiei a adoptat în anul 2004 Recomandarea 111, prin care se cerea Ucrainei să suspende necondiţionat lucrările la Canalul Bâstroe şi să nu continue faza a doua a proiectului înainte de a elabora un studiu de impact asupra mediului conform cu standardele internaţionale.154 Joseph M Grieco, „Understanding the Problem of International Cooperation: The Limits of Neoliberal Institutionalism and the Future of Realist Theory” în D.A. Baldwin (ed) Neorealism and neoliberalism: the contemporary debate, New York, Columbia University Press, 1993.

126

Autorii liberali sunt atenţi mai ales la câştigurile „absolute” (ale

tuturor participanţilor la cooperare) şi atribuie regimurilor internaţionale un

rol similar cu cel al instituţiilor internaţionale : forumuri de interacţiune şi

dialog, instrumente pentru scăderea costurilor de tranzacţie etc.155

Transparenţa în negociere (institutional bargaining – Young) facilitează

cooperarea, sporind nivelul de încredere reciprocă între actori156.

Câteva exemple de regimuri internaţionale: Convenţia privind

protejarea mediului ambiant în bazinul Mării Negre, Convenţia privind

comerţul internaţional cu specii periclitate de floră şi faună sălbatică,

acordurile privind coridoarele aeriene de zbor etc., acordurile referitoare la

cotele de pescuit şi protejarea resurselor piscicole în mări şi oceane157.

8. Teoriile neomarxiste ale economiei politice internaţionale –

imperialism, dependenţă, structuralism

155 Keohane, Robert O., After hegemony: cooperation and discord in the world political economy. Princeton, N.J., Princeton University Press, 1984.156

Oran R. Young, „The Politics of International Regime Formation: Managing Natural Resources and the Environment”, în International Organization, vol. 43, Issue 3, Summer, 1989.

157 Oran R. Young, International cooperation: building regimes for natural resources and the environment, Ithaca, Cornell University Press, 1989, p. 13.

127

Acest set de teorii diferă de mainstream-ul realist şi liberal prin faptul

că plasează analiza nu la nivelul acţiunii statului, ca actor raţional, într-un

mediu anarhic, ci asupra problemelor privind distribuţia inegală a resurselor

economice, a exploatării şi nedreptăţii.

Teoria luptei de clasă, postulată de Karl Marx şi de continuatorii săi,

avea să fie transpusă în domeniul relaţiilor dintre state de către doctrinari

faimoşi ai socialismului – Lenin, Rosa Luxemburg etc. Radicalismul acestei

abordări constă în ideea fundamentală a dispariţiei statului şi a solidarităţii

supranaţionale a clasei sociale „alese” – proletariatul.

În timpul Primului Război Mondial, Vladimir I. Lenin publica

volumul Imperialismul, stadiul suprem al capitalismului158, în care afirma că

expansiunea economică şi industrială a statelor capitaliste avansate le va

împinge pe acestea inevitabil către război. Tendinţa inexorabilă de

cartelizare şi concentrare a capitalurilor, în faza industrială a capitalismului,

conducea în opinia sa către o competiţie acerbă între statele cu economie de

piaţă avansată pentru pieţe de materii prime şi pentru debuşee comerciale.

Marile corporaţii economice tindeau să monopolizeze pieţele interne, iar

expansiunea pieţelor de desfacere devenise un imperativ. De asemenea, se

dezvoltase accelerat capitalul financiar, marile bănci tinzând către

monopolizarea pieţei capitalului financiar mondial. Economiile de scară159

permiteau sporirea randamentului producţiei industriale, fapt ce făcea

necesară găsirea de debuşee comerciale pentru afluenţa de produse

industriale. Cu banii obţinuţi din aceste activităţi, capitaliştii reuşeau,

considera Lenin, să mituiască o parte a clasei muncitoare, sugerând un

158 V.I. Lenin, Imperialism: The Highest Stage of Capitalism, New York, International Publishers, 1939. 159 Termenul « economia de scară » este folosit în literatura economică spre a descrie ceea ce se întâmplă atunci când cantităţile de factori utilizaţi în producţie cresc.

128

posibil compromis între proletari şi capitalişti. Compromis denunţat ca

aberant de acest doctrinar al socialismului. Convergenţa capitalismului

industrial şi a celui financiar urma să sporească tensiunile şi rivalităţile

dintre marile bănci şi corporaţii mondiale, iar sprijinirea acestora de către

statele de apartenenţă garanta conflictul între marile state capitaliste.

Imperialismul avea să reprezinte faza terminală a sistemului capitalist, după

care urmau să se instituie supremaţia eternă a socialismului şi renunţarea la

stat, ca formă de organizare sociopolitică.

Roza Luxemburg, personaj central al mişcării socialiste germane din

preajma Primului Război Mondial, a identificat o dialectică a spontaneităţii

şi organizării, cele două ingrediente esenţiale ale triumfului clasei

muncitoare. Referindu-se la Revoluţia rusă din octombrie 1917, Roza

Luxemburg afirma că proletariatul mondial avea misiunea nobilă de a pune

capăt războiului imperialist al statelor capitaliste, luptând contra burgheziei

imperialiste, în interiorul fiecărui stat. Totuşi, în eseul Revoluţia rusă,

publicat postum, ea a criticat excesele bolşevismului care a lovit în

instituţiile democratice abia create, precum şi oportunismul „noii politici

economice” care se bazase pe împărţirea pământului către ţărani. Idealul

exprimat de autoare se referă la continuarea şi intensificarea revoluţiei

proletare în toate statele capitaliste şi la preluarea puterii de către muncitori.

Se observă faptul că în primele decenii ale secolului al XX-lea ideile

marxiste sunt concurate puternic de filonul naţionalist, chiar nazismul fiind o

sinteză de elemente doctrinare de extremă stângă şi de extremă dreaptă. Pe

fondul regresului politico-filosofic al liberalismului, o luptă strânsă avea să

opună cele două curente radicale care au produs regimurile totalitare bine-

cunoscute.

129

La finele celui de-al Doilea Război Mondial, economistul sovietic de

origine ungară Evgheni Varga critică teoria imperialismului, plecând de la

constatarea că două războaie mondiale nu au dus încă la dispariţia statelor

capitaliste democratice. În Occident se ajunsese în etapa consumului de

masă, aşadar coloniile, pe cale de dispariţie, deveneau mai puţin resurse de

materii prime cât locuri predilecte de plasament financiar. Producţia statelor

capitaliste se adresa mai mult pieţei interne, nu coloniilor, aşadar rivalitatea

statelor pentru debuşee de export nu mai era de actualitate160.

Coloniile tindeau către independenţă naţională, iar „eliberarea” lor nu

constituia prilej de conflict între statele metropole. În realitate, statele

capitaliste dezvoltate nici nu investeau cele mai multe capitaluri în colonii,

ci în alte state cu care aveau afinităţi politico-economice. Războaiele

mondiale au provocat intervenţia statelor în economie, dar, când pacea s-a

restabilit, statele au pus bazele unui capitalism ordonat, ferit în mare măsură

de excesele care au condus la marea criză interbelică.

Aşadar, societatea industrială bazată pe consumul de masă menţinea

pacea între statele capitaliste democratice.

Teoriile „dependencia” s-au dezvoltat în rândul unor autori sud-

americani, grupaţi mai ales în cadrul Comisiei Economice a ONU pentru

America Latină (CEPAL). În 1970 economistul argentinian Raul Prebish,

secretar general al CEPAL şi părinte fondator al aşa-numitului

„structuralism latino-american”, publica volumul Transformare şi

dezvoltare, în care propunea ca statul să adopte politici macro-economice

care să implice o fiscalitate sporită şi să încurajeze economisirea domestică

în rândul populaţiei. În opinia sa, statele subdezvoltate nu au de câştigat de

pe urma schimburilor comerciale cu cele dezvoltate, deoarece se ajunge la

160 „Postscript to Marxian Economy”, http://www.wesleyan.edu/css/readings/Barber/post5.htm.

130

dependenţă de exporturi şi creştere dezechilibrată, factori ce menţin

înapoierea. Aşadar, creşterea nivelului de intervenţie a statului în economie

şi planificarea economică, crearea unor industrii care pot produce

substituenţi pentru bunurile importate şi controlul destul de sever asupra

intrărilor de capitaluri externe sunt caracteristicile acestui curent menit să

reducă proporţiile exploatării statelor subdezvoltate de către cele dezvoltate,

a Sudului de către Nord.

Franco-egipteanul Samir Amin a studiat de asemenea problematica

raporturilor asimetrice şi injuste dintre Nordul bogat şi Sudul sărac. În

Acumularea la scară mondială161 şi în Dezvoltarea inegală, cărţile sale

fundamentale, a susţinut faptul că activitatea comercială este profitabilă doar

pentru naţiunile dezvoltate, pe când cele în curs de dezvoltare exportă mai

ales materii prime şi produse agricole cu valoare adăugată scăzută.

Câştigurile scăzute realizate de ţările Sudului, în beneficiul celor bogate din

Nord, contribuie în opinia sa la menţinerea subdezvoltării în primele.

Sugestia autorului este aceea că economiile statelor din zona periferiei nu au

prea mult de câştigat de pe urma capitalismului şi a liberului schimb, pe

când cele din „nucleul” dezvoltat tind să fie mereu avantajate de aceste

relaţii asimetrice. Unul dintre marile neajunsuri care afectează naţiunile

sărace este insuficienta difuzare a progresului tehnic, fapt ce conduce la

persistenţa unor subsectoare economice tradiţionaliste şi foarte înapoiate.

Statele sărace nu reuşesc să recupereze decalajul productiv faţă de cele

bogate, ele sunt împinse de relaţiile asimetrice să se specializeze în activităţi

cu valoare adăugată mică (agricultură, minerit, textile etc.). Ţările bogate au

interesul să exporte capitaluri către Sudul sărac, dar acest fapt duce la

impunerea forţată a regulilor de piaţă avansată în ţări înapoiate, nepregătite

161 Samir Amin, Accumulation on a World Scale, Monthly Review Press, New York, 1970.

131

pentru concurenţă. Singura posibilitate pentru ţările sărace de a face faţă

acestei situaţii grave constă, în opinia lui Amin, în renunţarea de către

acestea la economia de piaţă de tip occidental, în formarea unor zone

comerciale compuse doar din ţări în curs de dezvoltare şi în căutarea

sprijinului URSS162.

Sociologul american Immanuel M. Wallerstein, director al Centrului

pentru studii economice, sisteme istorice şi civilizaţie şi profesor la

Universitatea McGill, a utilizat modele istorice ale ciclurilor economice de

expansiune a capitalismului, începând cu secolul al XVI-lea. Preluând de la

francezul Fernand Braudel teoria răspândirii în cercuri concentrice a

capitalismului, dinspre un nucleu dezvoltat către periferiile nedezvoltate şi

exploatate, Wallerstein a oferit un model geometric al relaţiilor de putere în

economia mondială. Autorul analizează istoria politico-economică a lumii şi

afirmă că au existat două mari tipuri de sisteme mondiale : „imperii

mondiale” şi „economii mondiale”.

Imperiile mondiale sunt caracterizate de concentrarea puterii politice

şi economice într-o unică autoritate, pe când economiile mondiale

beneficiază de unitate structurală, dar puterea politică este împărţită între

diverse entităţi (statele).

Începând din epoca Renaşterii, criza feudalismului a condus la apariţia

unor structuri de putere centralizate, specializate în acumularea surplusurilor

economice şi în formarea capitalurilor. Între 1450 şi 1640 economia

capitalistă s-a dezvoltat gradual, devenind o economie mondială, bazată pe

fenomenul diviziunii muncii. Treptat, s-a format un nucleu compus din

statele capitaliste evoluate şi periferiile înapoiate şi exploatate. Europa de

Nord-Vest a beneficiat de avansul său economic, ştiinţific, tehnologic şi a

162 Samir Amin, Obsolescent Capitalism, London, Zed Books, 2003.

132

devenit centrul sistemului capitalist mondial. Statele din această regiune şi-

au construit mecanisme de guvernare solide, structuri politico-administrative

performante, ceea ce le-a permis să extragă resursele necesare şi să le

direcţioneze raţional, în scopul creşterii economice.

Prin comerţ internaţional, statele bogate profită de situaţia

dezavantajoasă a celor nedezvoltate. Schimburile comerciale inegale conduc

la acumulare de bogăţie de către statele dezvoltate, în dauna ţărilor sărace, ai

căror producători de bunuri oferă salarii scăzute şi obţin câştiguri relativ

mici. Comerţul Nord-Sud este afectat de termenii inegali ai schimburilor :

ţările sărace vând mărfuri la preţuri relativ mici şi importă bunuri ce

incorporează tehnologii avansate, la preţuri ridicate.

Aşadar, sistemul mondial modern este unul bazat pe asimetrie,

dominaţie şi exploatare a periferiei de către centru. Supravaloarea rezultată

din comerţ este apropriată, în opinia sa, de „nucleul” capitalist dezvoltat, la

nivelul întregii economii mondiale. Deşi statele nedezvoltate se declară

suverane şi independente, iar comunitatea internaţională le recunoaşte acest

statut, în realitate ele sunt dominate de către nucleul de state dezvoltate, cu

toate că ambele categorii de state fac parte din acelaşi sistem mondial (world

system)163. Cu toate că unele state din Lumea a treia pot face saltul către

lumea statelor capitaliste dezvoltate (trecând prin „purgatoriul” nivelului

intermediar al semiperiferiei) şi viceversa, numărul acestora este foarte

limitat164. Aceste semiperiferii (Europa de Est, Brazilia, China etc.) joacă un

rol de „tampon”, reducând tensiunile intrinseci şi inevitabile dintre centru şi

periferie. Capitalismul se poate dezvolta, în opinia sa, doar prin exploatarea

celor mulţi de către cei puţini, relaţiile reciproce fiind de tip ierarhic şi

163 Immanuel Wallerstein, The Modern World System, Academic Press, New York, 1974. 164 I. Wallerstein, The Capitalist World Economy: Essays, Cambridge University Press, 1979.

133

asimetric. Dinamica sistemului mondial cunoaşte transformări referitoare la

modalităţile de producţie, avansul tehnologic, poziţia unor state în sistem

(pendularea între centru şi periferie/semiperiferie), dar, pe ansamblu,

sistemul capitalist rămâne unul ierarhic, bazat pe inegalităţi şi exploatare.

Evident, acumularea acestor tensiuni structurale în interiorul sistemului

capitalist, goana după profit şi limitele expansiunii sunt factori care îl duc cu

gândul la inevitabila dispariţie a capitalismului, ca orice formă socio-

economică de viaţă colectivă, cu existenţă istorică.

Pe aceeaşi linie a teoriei „dependenţei” de factură neomarxistă merge

şi germano-americanul Gunder Frank, profesor la Universitatea din

Toronto (Canada), care afirmă că fenomenul subdezvoltării economice a

statelor din Lumea a treia este generat de includerea lor în sistemul capitalist

mondial. Analizând relaţiile dintre ţările coloniale (metropole) şi oraşele-

satelit din ţările colonizate, el observă inegalitatea acestui raport, dar şi

dezvoltarea variabilă a „sateliţilor” în funcţie de legăturile existente cu

„metropola”. Cu cât o regiune a avut legături mai strânse cu metropola, după

decolonizare există o mai mare probabilitate să evolueze negativ din punct

de vedere economic, către praguri crescute de subdezvoltare. Şi viceversa.

Atrase de ieftinătatea şi abundenţa materiilor prime, societăţile comerciale

originare din statele dezvoltate investesc în zonele sărace şi îşi ghidează

producţia şi exporturile în funcţie de cererea agregată la nivelul pieţei

mondiale. Ajutorul economic alocat de statele bogate pentru cele sărace este

denunţat de acest autor ca fiind o formă mascată de prezentare inversă a

realităţii. În fapt, exportul de capital tinde să aibă loc dinspre cei săraci către

cei bogaţi, fapt ce menţine inegalităţile şi nedreptatea în relaţiile

134

respective165. Soluţia întrevăzută de el, inspirată se pare din „succesul”

revoluţiei castriste din Cuba, constă în decuplarea statelor-satelit de la

sistemul capitalist mondial şi adoptarea socialismului şi a dezvoltării

economice independente. Dezvoltarea capitalismului este analizată istoric şi

structural, în grila propusă de Wallerstein, prin referire la ciclurile lungi ale

creşterii şi stagnării, iar succesul comercial al Europei şi al SUA este

explicat ca bazându-se pe poziţia acestor state în cadrul „triunghiurilor”

comerciale regionale, dar şi pe transferul de bunuri dinspre colonii spre

metropole, inclusiv pe comerţul cu sclavi din trecut.

În concluzie, deşi teoriile neomarxiste se bazează pe fapte reale,

precum divizarea lumii în state puternic integrate în sistemul economiei de

piaţă şi state puţin sau aproape deloc integrate, ele tind să simplifice la

maximum grila de interpretare a relaţiilor internaţionale şi să omită

importanţi factori precum cultura, identitatea, preferinţele de politică externă

şi de securitate ale statelor. Opţiunea atât de dragă adepţilor teoriilor

„dependenţei”, anume ieşirea statelor sărace din sistemul mondial al

economiei de piaţă – şi aceasta în ciuda interdependenţei generate de

fenomenul globalizării – nu a adus rezultatele scontate acolo unde s-a

încercat implementarea ei. Ţările care s-au autoizolat, care au căutat autarhia

economică şi au dezvoltat industrii de substituţie pentru produsele de import,

nu au obţinut „scoruri” economice deosebite, din contră, au plătit acest

orgoliu prin nivelul de trai redus al populaţiilor, prin birocratizarea şi

centralizarea excesivă a economiilor, prin dezechilibre structurale greu de

rezolvat.

165 Citat în Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, p.212.

135

9. Teorii ale păcii şi războiului

Fără nicio îndoială, războiul şi pacea sunt fenomene ciclice, care

jalonează istoria societăţii umane din cele mai vechi timpuri până în zilele

noastre. Războiul şi pacea sunt, de obicei, considerate subiectele centrale în

studiul RI166. Statistici efectuate pe cca 2500 de ani demonstrează că

perioadele de război sunt mai frecvente decât cele de pace, ceea ce ar putea

indica o preponderenţă a fenomenului războiului.

Se pot da multiple interpretări acestui fenomen, inclusiv la nivel

biologic – agresivitatea speciei umane, lupta pentru resurse, pulsiunile

psihice colective. Războiul este şi un fenomen cultural – există societăţi

războinice şi altele mai paşnice, aşa cum a demonstrat deja antropologia.

Pe măsură ce entităţile politice specifice Evului Mediu au trecut prin

procesul de centralizare, s-au creat structurile specifice statelor moderne.

Centrele locale de putere au fost eliminate sau supuse, puterea concentrându-

se într-o unică sursă – monarhul absolut, sau bifurcându-se (monarh

constituţional şi parlament), apoi naţiunea suverană a delegat autoritatea de

guvernare reprezentanţilor săi. În acelaşi timp, prin competiţia externă,

statele s-au construit intern. Au apărut armatele moderne, profesionalizate,

instituţionalizate şi separate de restul societăţii. Până la pacea westphalică,

liderii politico-militari purtau mai ales războaie „personale”, ulterior acestea

s-au purtat în numele colectivităţilor, într-un mod mai impersonal167.

166 Vezi Stefano Guzzini, Realism şi Relaţii Internaţionale, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 36. 167 Simona Soare, „War as a Realist Institution”, în Occasional Paper, no. 2, December 2006, www.csis.ro, pp. 27-28.

136

Războiul este strâns legat de procesul de construire a naţiunilor şi

statelor. Loialitatea sau coerciţia a structurat atitudinea populaţiilor faţă de

state, în timp ce taxarea resurselor a pus baza materială a resurselor

permanente ale statului. Odată ce acesta putea mobiliza în masă populaţia

pentru război, cerând loialitate în numele ideii naţionale (mai rar al ideilor

supranaţionale, socioeconomice, revoluţionare) şi aplicând taxarea

obligatorie, odată ce s-au creat birocraţii civile şi militare destinate

gestionării resurselor umane şi materiale, se poate spune că statul modern a

devenit antreprenorul esenţial al războiului168. Statele au ajuns să controleze

puterea politică, dar cea economică aparţinea, cel puţin în ţările capitaliste,

întreprinzătorilor privaţi, aşadar era necesară şi loializarea acestora, spre a

accepta mobilizarea industriilor în scop militar.

Statul asigură populaţiei protecţia (un bun colectiv), cel puţin în

teorie, tot el însă cere impozite şi taxe, precum şi participarea fizică la

exerciţiul apărării. Aşa cum faptul de a fi impozitat a adus treptat cetăţenilor

drepturi electorale (no taxation without representation, se spunea în

coloniile americane supuse britanicilor, în perioada 1763-1775), şi

obligativitatea mobilizării cetăţenilor în caz de război a condus la acordarea

de drepturi politico-electorale, sociale şi economice169. Dacă Germania

unificată în 1871, ca să luăm un exemplu, a acordat drepturi politice şi

socioeconomice cetăţenilor săi bărbaţi chemaţi să moară pentru patrie, după

terminarea Primului Război Mondial mai multe state europene au extins

168 Vezi în acest sens Anthony Giddens, The Nation-State and Violence, Cambridge, Polity, 1985.

169 Mary Kaldor, „Warfare and capitalism”, în EP Thompson et al, Exterminism and Cold War, London, Verso, 1982.

137

dreptul de sufragiu, au aplicat reforma agrară (cazul României Mari) sau au

acordat drepturi sociale sporite cetăţenilor170.

În Relaţiile Internaţionale, cel puţin în tradiţia clasică, războiul apare

ca un fenomen normal, legat de suveranitatea statelor şi de anarhia din

sistemul de state. Dacă în relaţiile internaţionale este considerat fenomen

normal şi recurent, în ştiinţa politică războiul este văzut ca o anomalie, un

accident, o patologie a politicului171. Faţă de ordinea socială, de contractul

social, revoluţiile şi războaiele civile sunt salturi bruşte care aduc schimbări

majore în viaţa politică, socială şi economică a colectivităţilor umane. Spre

deosebire de ciclurile electorale, războaiele nu sunt previzibile, chiar dacă

anumite evoluţii par să sugereze uneori inevitabilitatea lor.

Aşadar, dezvoltarea capitalismului industrial, a instituţiilor

reprezentative, a structurilor administrativ-fiscale moderne ale statului se

leagă intrinsec de fenomenul războiului.

Războaiele pot părea accidente care întrerup nişte tendinţe anterioare.

Sau, din contră, pot fi văzute ca evoluţii previzibile care confirmă anumite

tendinţe pe termen lung. Faţă de evoluţiile lente ale sistemelor

internaţionale, războaiele apărute pot acţiona precum nişte

acceleratori/deceleratori pentru trendurile existente172. Războaiele pot

precipita anumite tendinţe sociopolitice şi economice, sau le pot inversa, sau

amâna. Războaiele „private” din Evul Mediu, între diverşi seniori locali,

regişori, papi şi antipapi, au lăsat locul războaielor pe scară mult mai mare

dintre statele moderne. Imperiile pre-westphalice au lăsat treptat locul

statelor naţionale moderne, între altele, şi ca urmare a războaielor

170 Arthur Marwick (ed.), Total War and Social Change, London, Macmillan, 1988, pp. 5-12.171 Gregory J. Kasza, „War and Comparative Politics”, în Comparative Politics, vol. 28, no. 3, April 1996, pp. 355-373.172 Vezi Michael Barnett, Confronting the Costs of War: Military Power, State and Society in Egypt and Israel, Princeton University Press, 1992, p. 5, citat de Gregory J. Kasza, op. cit., pp. 358-359.

138

devastatoare ce le-au diminuat capacitatea de a controla propriile teritorii şi

populaţiile aferente. Adesea s-a constatat că după războaie apar economii

relativ centralizate, planificate rigid, concentrări industriale etc.173 Anumite

clase politice au prosperat, unele ideologii au devenit dominante, femeile au

căpătat drept de vot în Europa după 1918 şi mai ales după 1945174. Statul

bunăstării este, după cum am spus anterior, şi el legat de efortul militar. Se

ştie că Primul Război Mondial a întrerupt în mod brutal o etapă a

globalizării şi interdependenţei economice semnificative ce exista între

statele Europei Occidentale. Fără a fi adepţii istoriei contrafactuale, ne

punem întrebarea cât de globalizată şi de integrată politico-economic şi

ştiinţific ar fi fost lumea de astăzi fără cele două mari conflagraţii mondiale.

De asemenea, cele două revoluţii socio-politice catastrofale – comunismul şi

nazismul – îşi au rădăcinile concrete în primul dintre aceste conflicte majore,

deşi ideologiile de extremă stângă şi dreaptă existau din secolul al XIX-lea.

Aşadar, războiul influenţează politicile interne ale statelor afectate, iar

acestea, la rândul lor, pot genera din nou război175.

Desigur, războiul este un fenomen social în primul rând, de aceea el

este puternic legat de societăţile care îl poartă, fiind influenţat cu certitudine

de factori diverşi: economici, demografici, culturali-ideologici, politici şi

psihologici. Sociologul francez Gaston Bouthoul nu se înşela când afirma

existenţa „structurilor beligene”176. În Evul Mediu european, progresele

tehnologice ale agriculturii aveau să sporească producţiile cerealiere, ceea ce

a condus la creşterea demografică. Însă agricultura era încă destul de

173 Bruce Porter, War and the Rise of the State. The Military Foundations of Modern Politics, New York, Free Press, 1994.174 Vezi Margaret Randolph Higgonet, Jane Janson, Sonya Michel, Margaret Collins Weitz (eds), Behind the Lines: Gender and the Two World Wars, New Haven, Yale University Press, 1987, pp. 33-35.175 Gregory J. Kasza, op. cit., p. 357.176 Gaston Bouthoul, La guerre, Presses Universitaires de France, 1983. De asemenea, Gaston Bouthoul, Traité de polémologie, sociologie des guerres, 1ère édition, 1951.

139

înapoiată ca să primească acest surplus de mână de lucru, iar societatea,

structurată în grupuri închise, fără suficientă mobilitate verticală, nu

permitea umplerea golurilor existente cu surplusul respectiv. Prin

identificarea debuşeului creat de mitul eliberării Locurilor Sfinte, a apărut

instituţia cruciadelor (Războiului Sfânt) şi aceşti oameni au găsit o nişă de

afirmare.

Chiar dacă asemenea lanţuri cauzale pot fi contestate pentru

simplismul lor şi ignorarea altor factori (în cazul nostru puterea mitului

colectiv religios), ele au deschis calea analizei bazate pe date materiale

culese de-a lungul secolelor de istorie cunoscută. Oamenii de ştiinţă au

încercat adesea să scoată fenomenul războiului din posesia prelungită a

strategilor, istoricilor şi filosofilor. Behavioriştii, în special, au încercat să

identifice variabilele relevante pentru conflictele armate şi să structureze

baze de date.

În 1963, David Singer, profesor de ştiinţe politice la Universitatea

Michigan, şi istoricul Melvin Small au pus bazele Correlates of War Project

– un proiect behaviorist de strângere a datelor referitoare la războaie în

istoria lumii177. Quincy Wright, Singer şi Small au publicat în anul 1972

volumul The Wages of War, unde au stabilit o definiţie cât mai obiectivă a

războiului. Menţionăm şi existenţa unui BCOW (Behavioral Correlates of

War ) lansat de Russell Leng. În acest fel, au fost identificaţi parametrii

ştiinţifici ai războiului, bazaţi pe date obiective, cu precizarea că David

Singer, Daniel Geller, Melvin Small şi colegii lor au beneficiat de un grant

dat de Carnegie Corporation pentru Centrul de Cercetare a Rezolvării

177 David J. Singer, The Correlates of War. Research Origins and Rationale, New York, Free Press, 1979.

140

Conflictelor, din Universitatea Michigan, ceea ce le-a permis să aprofundeze

analiza empirică şi cantitativă178.

Metodologia acestor behaviorişti a servit ca reper pentru numeroşi

autori dedicaţi studiului războiului. Până la afirmarea teoriei revoluţiei în

ştiinţă, a lui Thomas Kuhn, s-a pus un mare preţ pe acumulările ştiinţifice de

tip enciclopedic, pe identificarea unor variabile permanente, a unor concepte

şi definiţii-reper, greu de contestat. Variabilele identificate de aceşti autori

pentru fenomenul războiului sunt dintre cele mai diverse : frecvenţă,

participare, durată, număr de victime, stabilirea nivelurilor de analiză – stat,

diadă (contiguitate, număr de graniţe), regiune, sistem internaţional etc. De

asemenea, factori precum rangul de putere, ciclul de putere, alianţele au fost

incluşi în analiză.

Războiul şi pacea reprezintă fenomenele cele mai importante ale

relaţiilor internaţionale, deoarece sunt fenomene recurente, asociate actorilor

colectivi (state, imperii, nomazi, clanuri etc.) în sisteme anarhice

caracterizate prin competiţie pentru putere (resurse) şi securitate.

Teoretizarea păcii şi războiului a început încă din Antichitate şi continuă şi

în zilele noastre, însă abia după al Doilea Război Mondial au apărut

analizele behaviorale, bazate pe date istorice, pe metode ştiinţifice de analiză

şi pe tendinţa de a privi războiul ca pe un fenomen neutru, obiectiv. Desigur,

fenomenul binar al războiului şi păcii a fost abordat prin multiple grile de

interpretare – politic, economic, cultural, strategic, biologic, ideologic.

Teoria Relaţiilor Internaţionale s-a dezvoltat având în centrul său aceste

fenomene repetitive, ciclice, din necesitatea de a preveni apariţia unor noi

178 Vezi şi Melvin Small, David J. Singer, Resort to Arms. International and Civil Wars 1816-1980, Sage, Beverly Hills, 1982.

141

războaie (curentul idealist) sau de a asigura statelor baza teoretică pentru a

face faţă războaielor considerate inevitabile (curentul realist).

Enumerăm în cele ce urmează câteva dintre teoriile clasice ale

războiului şi păcii, urmând ca apoi să trecem în revistă şi teorii

contemporane.

A. Războiul clasic, interstatal

1. Un prim set de teorii aparţine unor autori clasici, preştiinţifici – Niccolo

Machiavelli, Tucidide, Thomas Hobbes etc. –, autori care au tratat

problematica războiului, conflictului interuman, în legătură cu sentimente

precum teama, lăcomia, cu starea de anarhie, goana după putere între

entităţile de tip statal etc.

Tucidide a afirmat că relaţiile dintre entităţile politico-militare (cetăţi, state)

sunt inerent conflictuale, atât între cele greceşti, cât şi între cele greceşti şi

imperiile nongreceşti. Actorii sunt inegali ca putere, cei mai puternici fac ce

vor, cei slabi trebuie să se adapteze situaţiei dacă nu vor să dispară. Frica de

imperialismul şi agresivitatea celor mari îi determină pe cei mici să caute

aliaţi sau să facă pe placul puternicilor. Această teamă favorizează

declanşarea războiului defensiv sau preventiv.

N. Machiavelli susţine şi el inevitabilitatea conflictului între oameni, dar şi

între diversele entităţi colective. Setea de putere a conducătorilor, dorinţa de

dominare, combinaţia de putere (simbolul leului) şi viclenie (simbolul

vulpii) conduc la violenţă colectivă. Liderii trebuie să aibă grijă să îşi

consolideze statele, altfel slăbiciunea acestora va tenta agresorii. Republicile

nu pot fi inerent pacifiste, deoarece riscă să fie cucerite de altele. Soluţia

optimală este atacul ca strategie de apărare. Prin politica de expansiune,

prinţul face în aşa fel, încât oraşul său natal „poate să se şi apere de cei care

142

îl asaltează şi să distrugă pe oricine se opune măreţiei sale”179. Aşadar

libertatea republicii se obţine doar cu preţul cuceririlor în exterior. Apărarea

interesului prinţului, care coincide cu cel al statului, presupune egoism,

forţă, viclenie şi violenţă. Morala nu poate ghida politica, şi nici războiul, ea

fiind o piedică nefastă în calea atingerii obiectivului fundamental. Valoarea

fundamentală pentru colectivităţile umane este securitatea.

T. Hobbes afirmă că, în stare de natură (înainte de formarea statului),

oamenii trăiesc sub spectrul războiului cotidian, violenţa este nelimitată,

fiecare putând cădea victimă altuia, mai puternic sau mai viclean. După

impunerea contractului social, pe plan intern se stabileşte pacea, dar între

statele suverane (Leviatane) domneşte o stare de natură, de anarhie, nimeni

neavând dreptul de a comanda ascultare. Dilema securităţii, intuită de el, la

fel ca şi de Tucidide, implică o reacţie în lanţ a statelor temătoare pentru

propria securitate şi riscul de război. Starea de anarhie între state suverane

este cea care permite şi facilitează războiul şi care împiedică pacea durabilă.

J.J. Rousseau asociază anarhia care există între state suverane cu conflictul

inexorabil dintre ele, afirmând că războiul este o relaţie între state, nu între

indivizi. Statele sunt nevoite să dea dovadă de agresivitate, altfel îşi riscă

supravieţuirea. Războiul este inevitabil, iar federaţiile paşnice de state sunt o

imposibilitate. Statele ar trebui, în mod raţional, să caute cooperarea, dar,

deoarece se tem că aliaţii vor obţine avantaje mai mari prin cooperare sau că

vor trişa, până la urmă preferă jocul solitar („dilema vânătorului de cerbi”) şi

acceptă riscul războiului. Egoismul şi neîncrederea dintre state sunt

elementele ce reduc probabilitatea cooperării şi o sporesc pe cea a

războiului. Mijloacele militare pe care statele le dezvoltă, deşi pot avea un

scop defensiv, vor declanşa o reacţie în spirală din partea vecinilor

179 Citat de Quentin Skinner, Machiavelli, Ed. Arc, Chişinău, 2001, pp. 76-77.

143

(rivalilor), faimoasa „dilemă a securităţii”, formulată ca atare în anii ‘50 ai

secolului trecut. Aşadar, într-un sistem de state suverane, eforturile fiecăruia

de a-şi întări propria securitate vor conduce către un risc generalizat de

război. Nu există un interes comun al statelor, ci interese individuale, egoism

şi teamă.

Carl von Clausewitz postulează triada popor, armată, clasă politică (stat) şi

defineşte războiul ca o ciocnire a voinţei unor actori colectivi. Trebuie să

existe voinţa unuia dintre actori de a ataca şi voinţa altuia de a se apăra.

Există două mari modele: războiul absolut (ideal-tip) şi războiul real

(limitat), cu tendinţa de escaladare a violenţei pe câmpul de luptă, deoarece

cel care nu câştigă va trebui să se declare învins. Războiul este văzut ca

instrument al politicii, iar învingătorul este bine să dea dovadă de moderaţie

faţă de învins. În opinia gânditorului prusac, care este departe de a fi un

adept al războiului absolut, inamicul trebuie dezarmat, dar nu nimicit180.

H. Morgenthau a considerat că pacea este durabilă când există un echilibru

de putere cât mai real, când polii de putere sunt similari şi nu există potenţial

hegemon. În general, se face război fie pentru a echilibra puterea (a salva

balanţa puterii), fie pentru a o modifica (război imperialist, de cucerire) şi a

modifica statu quo-ul. Natura umană este avidă de putere şi de dominaţie,

aceasta fiind o sursă importantă de conflict.

R. Aron afirma că nu se poate depăşi starea de anarhie din sistemul

internaţional, iar relaţiile dintre state rămân sub spectrul războiului. Statele

luptă pentru bogăţii materiale (teritorii, resurse), dar şi pentru glorie,

prestigiu, idei. Statele victorioase în război au reuşit să coaguleze

solidaritatea cetăţenilor, să îi motiveze în luptă.

180 Carl von Clausewitz, On War, M. Howard and P. Paret (editors), Princeton, NJ, Princeton University Press, 1976.

144

K. Waltz şi J. Mearsheimer afirmă că există anarhie sistemică (un dat

inexorabil) în relaţiile interstatale, balanţa puterii este mecanismul care

reglează sistemul şi elimină dezechilibrele, iar sistemul internaţional anarhic

este de tip self help, bazat pe competiţia pentru securitate şi pe sentimentul

de teamă. Când unul dintre actori devine prea puternic, ceilalţi reacţionează

spre a-l contrabalansa, deoarece apare mecanismul de „dilemă a securităţii”.

Potenţialii hegemoni provoacă teama celorlalţi actori, războiul devine

probabil, pe fondul competiţiei pentru securitate. Cauza principală a

războiului se află în arhitectura sistemului internaţional – numărul de mari

puteri şi distribuţia puterii181. Sistemele se împart în funcţie de distribuţia

puterii – bipolare şi multipolare, mult mai rar unipolare. Factori favorizanţi

ai războiului: contiguitate teritorială, dispute teritoriale nerezolvate, rivalitate

politică, economică, ideologică etc. Dintre toate configuraţiile, bipolaritatea

este cea mai stabilă deoarece: 1) există o singură diadă posibilă de conflict,

iar ocaziile de război sunt mai puţine; 2) puterea este egal distribuită între cei

doi poli, iar teama lor reciprocă mai mică – ambii ştiu că au responsabilităţi

sistemice şi ajung chiar la un modus vivendi; 3) eroarea de calcul e mai puţin

probabilă şi frecventă, deoarece sunt doar doi poli şi fiecare ştie ce putere

are celălalt. La celălalt capăt al spectrului se află multipolaritatea, sistem

instabil şi periculos. Cea mai periculoasă configuraţie este multipolaritatea

„debalansată” (Mearsheimer), adică cea caracterizată prin emergenţa unui

potenţial hegemon. Multiplicitatea actorilor aduce erori de calcul, teama de a

nu pierde aliaţi, tentaţia unor războaie preventive. Unipolaritatea este şi ea

relativ fragilă, o etapă tranzitorie între multipolaritate şi bipolaritate sau

181 Kenneth Waltz, Theory of International Politics, Addison Wesley, 1979, pp. 103-127. Vezi şi John J. Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics, WW Norton and Co, New York, 2001, p. 49 – „Configuraţia sistemului, cu alte cuvinte, este consecinţa neintenţionată a competiţiei pentru securitate dintre marile puteri, nu rezultatul acţiunii comune a statelor de a organiza pacea.”

145

invers – contra hegemonului se va forma o coaliţie de contrabalansare, iar

hegemonul va tinde să îşi extindă forţele în zone întinse (overstretching) şi

să se comporte în mod unilateralist, trezind frustrarea şi teama celorlalţi. În

mod paradoxal, crede Waltz, armele nucleare au un efect stabilizator şi tind

să descurajeze războaiele.

Waltz, în clasicul său volum Omul, statul şi războiul, plasează cauzele

războiului pe trei paliere deosebite: nivelul individului (decidentul politico-

militar are o natură umană imperfectă, rapace ori temător-agresivă sau

stupidă), al statului (regimul politic, mecanismele decizionale, ideologiile,

elitele politice – Waltz respinge teoria democraţiei liberale inerent paşnice şi

a socialismului „pacific”) şi al sistemului internaţional (anarhic, populat cu

state suverane – cauza permisivă a războaielor interstatale).

Primul nivel de analiză ridică întrebarea dacă poate fi schimbată

natura umană spre bine şi virtute. Trebuie folosită persuasiunea, etica sau

forţa? Dacă natura umană este constantă, fixă, oare poate veni progresul din

partea instituţiilor politice şi sociale? Prima imagine – „Conform primei

imagini a relaţiilor internaţionale, cauzele importante ale războiului se află în

natura şi comportamentul omului. Războaiele rezultă din egoism, din

impulsuri agresive greşit dirijate, din prostie.” „Răutatea oamenilor sau

comportamentul lor neadecvat conduce la război; bunătatea individuală,

dacă ar putea fi universalizată, ar însemna pace”182.

Al doilea nivel aduce cu sine întrebarea legitimă dacă schimbarea

formei de guvernare şi a elitelor politico-militare va duce la o lume a păcii.

Al treilea nivel introduce întrebarea dacă abolirea anarhiei ar conduce

la un guvern mondial. Deşi declanşarea războiului presupune intricarea

182 Kenneth Waltz, Man, the State and War, Columbia University Press, New York, 1959, pp. 17 şi 39.

146

factorilor pe cele trei paliere, totuşi structura anarhică a relaţiilor

internaţionale este elementul favorizant. Există lideri răi, agresivi, regimuri

politice nedemocratice şi militariste sau animate de ideologii totalitare, dar

starea de anarhie potenţează riscul, deoarece nimeni nu are monopolul

violenţei legitime, nimeni nu are dreptul să comande şi nici să fie ascultat.

Fiecare stat e pe cont propriu şi trebuie să îşi garanteze securitatea, ştiind că

există riscul unei „morţi violente”: statele care nu calculează corect balanţa

puterii şi nu adoptă un comportament raţional (precauţie strategică, alianţe

de balansare a agresorilor) riscă să dispară, sau vor plăti un preţ greu

(pierderea temporară a suveranităţii).

Geopolitica clasică şi corolarul său – darwinismul social – postulează o

luptă acerbă pentru existenţă între state, care sunt entităţi aidoma

organismelor vii. Competiţia pentru resurse şi teritorii duce la supravieţuirea

celor puternici, prin extindere şi cucerire. Aşa cum arată Hans Morgenthau,

naţionalismul şi industrializarea din secolele al XIX–lea şi al XX-lea au

accentuat competiţia între naţiuni, au redus marja de manevră a diplomaţiei,

iar războiul a devenit unul de masă, război total, cu mobilizare maximă a

resurselor şi, mai ales, a industriei naţionale.

Marxiştii afirmă că lupta e una internă statului, anume conflictul de clasă,

dar statele capitaliste în faza imperialistă ajung inevitabil în conflict pentru

colonii, materii prime şi pieţe de desfacere. De acest război vor profita

statele comuniste, afirma Lenin în anii Primului Război Mondial. Aceste

state socialiste sau comuniste nu luptă între ele, deoarece sunt conduse de

clasa muncitoare, care nu are o apartenenţă naţională, ci una ideologică.

Deci socialismul e calea spre pace, iar capitalismul duce spre război.

Finalmente statele vor dispărea, iar proletariatul se va autoguverna.

147

Liberalii scot în evidenţă natura interdependenţei economice, comerciale, a

statelor, avantajele cooperării economice şi raţionalitatea păcii. Immanuel

Kant şi-a imaginat o lume a păcii eterne, bazată pe răspândirea regimurilor

republicane, aceste state democratice urmând a forma federaţii şi a respecta

dreptul internaţional şi proceduri juridice de reglementare a conflictelor,

renunţând mai ales la războaiele de agresiune. În teorie, democraţia aduce

pacea, prin instituţii deschise, lideri responsabili, idei kantiene. Dezvoltarea

industriei aduce pacea, deoarece progresul tehnologic generează prosperitate

economică iar războiul devine neatractiv, nerentabil. Statul bunăstării aduce

cetăţenilor confort material şi reduce tentaţia aventurilor militariste externe.

Neoliberalii instituţionalişti exprimă o încredere mare în virtuţile

pacificatoare ale instituţiilor internaţionale, instrumente ale cooperării şi

păcii între naţiuni.

Constructiviştii afirmă că, prin socializarea normelor de tip liberal şi

democratic, se impune o mentalitate pacifistă, se remodelează identitatea

actorilor statali, se regândeşte interesul naţional şi preferinţele se schimbă.

Apar credinţe şi aşteptări antimilitariste în statele democratice şi liberale.

Invers, prin propagarea normelor şi valorilor naţionaliste şi militariste, elitele

pot ajunge să manipuleze segmente masive de populaţie, iar acestea acceptă

mai uşor ideea de război.

Rational choice afirmă că războiul este un act raţional bazat pe calcularea

costurilor şi beneficiilor, dar şi pe asumarea unor riscuri consistente, în

condiţiile în care actorii nu au acces deplin la informaţia necesară şi nu pot

anticipa exact comportamentul celorlalţi.

Realitatea istorică ne demonstrează faptul că, după pacea de la

Westphalia (1648), războaiele au devenit tot mai devastatoare, prin utilizarea

148

infanteriei, a armelor de foc, a tunurilor, prin mobilizarea mai largă a

populaţiilor. Dezvoltarea industriei, creşterea demografică, creşterea bazei

de impozitarea a contribuit la creşterea nivelului de intensitate şi letalitate al

războaielor. Istoria ne arată şi faptul că au existat şi vor exista atât războaie

de necesitate, cât şi războaie acceptate voluntar de către una din părţi sau de

către majoritatea celor implicaţi (war of choice/war of necessity). Când

Marea Britanie şi Franţa au decis să declare război Germaniei în 1939,

războiul a fost perceput ca o necesitate, deoarece principala putere

revizionistă călcase în picioare ultimele jaloane ale sistemului internaţional

edificat la Versailles. Când SUA au decis, în martie 2003, să atace Irakul

spre a răsturna regimul Saddam Hussein şi a elimina pericolul armelor de

distrugere în masă, a fost vorba de un război ales, dorit, calculat, dar

nicidecum inevitabil. Dacă ar fi existat certitudinea că regimul lui Saddam

dispune de arme NBC şi se pregăteşte să atace SUA sau Israel, războiul ar fi

fost, desigur, unul de necesitate.

Distincţia între cele două tipuri de războaie nu este însă una clară şi

perfect obiectivă. Astfel, decizia lui Hitler de a invada URSS în 1941

corespundea viziunii sale bine-cunoscute asupra pericolului bolşevic, aşadar

reprezenta un război de necesitate, mai ales că pământurile fertile ale

Eurasiei se găseau în partea răsăriteană a patriei sovietelor… Din

perspectiva celor de astăzi, poate însă apărea ca un război ales, dorit.

Teorii moderne ale războiului

Teoria tranziţiei puterii (power transition/power preponderence

theory)

149

AFK Organski a recurs la imaginea piramidei spre a descrie

poziţionarea statelor în ceea ce priveşte resursele de putere: unul sau doi

hegemoni (superputeri), puţine mari puteri, câteva puteri mijlocii şi multe

state slabe. Sistemul internaţional este dominat la un moment dat de un

hegemon, acesta apără statu-quo-ul, impune regulile sistemice şi veghează la

respectarea lor. Treptat se vor ridica poli de putere revizionişti, care

calculează raţional că au interesul de a se opune hegemonului, câştigurile

unui conflict cu acesta fiind mai mari decât costurile. Când una dintre

puterile revizioniste ajunge la paritate de putere cu hegemonul, creşte

dramatic probabilitatea războiului, deoarece nu mai funcţionează

descurajarea. Se produce fenomenul de „ajungere din urmă” (overtaking).

Aşadar se produce o tranziţie a puterii, iar hegemonul nu mai poate apăra

statu quo-ul doar prin descurajare, ci este nevoit să accepte războiul („război

hegemonic”). În consecinţă, pacea se va menţine câtă vreme hegemonul va

beneficia de un avans substanţial faţă de urmăritorii săi183 şi va fi în pericol

când hegemonul şi contrahegemonul ajung la paritate de putere. Puterile

satisfăcute nu vor avea interesul să balanseze contra hegemonului, preferând

alianţa, cooperarea (bandwagoning) sau neimplicarea. Puterea fiecărui actor

va tinde să fie întărită de prezenţa unor aliaţi, aşadar calculele se fac adesea

la nivel de alianţe, iar conflictul cel mai probabil va fi legat de existenţa unor

diade teritoriale184.

Exprimând un punct de vedere contrar, teoria balanţei puterii afirmă

că paritatea de putere între actori garantează pacea prelungită prin echilibru

183 A.F.K. Organski, World Politics, Knopf, New York, 1958. 184 Randolph Siverson, Michael Sullivan, „The Distribution of Power and the Onset of War”, în Journal of Conflict Resolution, vol. 27, no. 3, September 1983, pp. 473-494.

150

şi descurajare185. Apariţia unor modificări rapide în balanţă şi interpretarea

negativă a intenţiilor celuilalt pot duce la escaladarea conflictelor.

Ca regulă generală, balansarea va conduce spre război în cazurile când

statele se confruntă cu ameninţări militare grave, când asistă la ridicarea unei

puteri ostile, când rivalităţile acumulate nu mai pot fi contenite.

Teoria stabilităţii hegemonice afirmă că starea de pace va exista într-

un sistem internaţional atâta vreme cât va exista un hegemon care să

supravegheze şi să aplice regulile după care se ghidează sistemul.

Hegemonul are interesul cel mai clar de a menţine statu quo-ul, acesta

avantajându-l cel mai mult. Vor exista atât state satisfăcute de ordinea

existentă, cât şi state nesatisfăcute, dar acestea nu vor întreprinde un mare

efort de răsturnare a statu quo-ului decât dacă vor anticipa beneficii mai

mari decât costurile sfidării hegemonului.

Neorealistul Robert Gilpin, profesor de relaţii internaţionale la

Universitatea Princeton (Woodrow Wilson School), consideră că războiul

„hegemonic” (conflictul militar dintre marile puteri) a constituit de-a lungul

istoriei un instrument de schimbare a unei ordini internaţionale prin alta şi de

stabilire a statului hegemonic, cel care domină sistemul, care impune şi îi

apără regulile de funcţionare. Gilpin a sintetizat în cinci axiome

comportamentul statelor faţă de un sistem internaţional condus de un

hegemon186:

185 Inis Claude, Power and International Relations, Random House, New York, 1962. Vezi şi http://en.wikipedia.org/wiki/Power_Transition_Theory. 186 Robert Gilpin, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1981, pp. 10-11.

151

Se consideră că un sistem internaţional este stabil dacă niciun

stat nu consideră că este în interesul său (profitabil) să încerce să schimbe

sistemul.

Un stat va considera profitabil să încerce să schimbe sistemul

internaţional dacă va calcula că beneficiile aduse de această acţiune depăşesc

costurile ei (cu alte cuvinte dacă există un câştig net scontat).

Până când costurile marginale ale schimbării sistemului sunt

egale sau mai mari decât beneficiile marginale, un stat va considera

profitabil să încerce schimbarea sistemului internaţional. Acest lucru se

poate face prin: expansiune teritorială, economică, politică.

Odată ce se ajunge la o stare de echilibru între costuri şi

beneficii ale schimbării şi expansiunii, se tinde către creşterea consistentă a

costurilor necesare menţinerii statu quo-ului. Această creştere va depăşi

capacitatea economică de a sprijini statu quo-ul.

Când dezechilibrul din sistem se accentuează şi nu poate fi

stabilizat, sistemul se va schimba, va apărea un nou hegemon, care va

asigura un nou statu quo şi se va crea un nou echilibru, care va reflecta

distribuţia puterii.

În volumul său dedicat războiului şi schimbării în politica

internaţională, Gilpin îşi pune aşadar întrebarea care sunt factorii care

explică ascensiunea şi declinul puterilor hegemonice pe scena mondială.

Atenţia sa se îndreaptă atât asupra sistemului internaţional de state, cât şi

asupra calculelor economice făcute de state, ca actori raţionali şi egoişti. Se

aplică teoria alegerii raţionale, în scopul maximizării câştigului şi al

minimizării costurilor. Fiecare stat calculează costurile şi beneficiile tolerării

sau contestării unei hegemonii a altui actor, dar rolul hegemonului este unul

special. Acesta oferă celorlalţi actori acces la bunuri colective de tipul păcii,

152

securităţii sau comerţului liber. Făcând apel la teoria pieţelor, preluată din

economie, Gilpin consideră că pieţele nu au capacitatea de a produce şi a

distribui unele bunuri colective decât dacă există un stat dominant care să

asigure ordinea necesară.

Analizând date istorice, autorul consideră că până la mijlocul

secolului al XVII-lea (Pacea de la Westphalia – 1648) se poate vorbi de

cicluri de ascensiune şi de declin ale unor actori de tip „imperiu”, de o

ordine imperială menţinută prin expansiune teritorială şi de crearea de sfere

de influenţă exclusive. Prăbuşirea imperiilor, într-o epocă în care societatea

şi economia erau de tip agrar, se datora mai ales prezenţei masive a

barbarilor sau a altor imperii, pe fondul crizei financiare provocate de

războaiele lungi şi dese, de cucerirea şi administrarea unor noi teritorii. Au

supravieţuit doar imperiile care au avut o balanţă economică pozitivă, adică

cheltuieli militare şi administrative mai mici decât surplusul economic

dobândit în intervalul de timp respectiv. Nici expansiunea teritorială nu

garanta echilibrarea bugetară, deoarece fiecare nou teritoriu aducea costuri

noi de pacificare şi administrare, aşadar se ajungea fie la abandonuri de

teritorii, fie la fragmentări (divizarea imperiilor). De slăbirea actorului

imperial profitau, cu regularitate, alte imperii dornice să-şi instituie

hegemonia. Abia după Westphalia s-a produs o modificare în ciclul

hegemoniilor, deoarece s-a impus sistemul de „echilibru al puterii” între

state.

Această schimbare majoră a naturii actorilor este denumită de Gilpin

„schimbarea sistemelor” (systems change), spre deosebire de schimbarea

tipului dominat de interacţiune (interaction change), care desemnează

modificarea procesului de interrelaţionare dintre actori. După 1648 vor avea

loc doar „schimbări de interacţiune”, adică succesiuni de hegemonii ale

153

statelor moderne, bazate pe consolidarea identităţii naţionale şi a structurii

statale moderne, pe dezvoltarea tehnologiei şi ştiinţei moderne, pe

dezvoltarea şi lărgirea permanentă a pieţei economice globale.

Fiecare hegemon este preocupat de menţinerea supremaţiei sale, de

oprirea declinului şi de contracararea rivalilor. Aceşti rivali beneficiază la

rândul lor, de avantajele bunurilor colective menţionate, de difuzarea

cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice avansate, de avantajele economiei în

expansiune. Când rivalul său principal (sau coaliţia rivală) ajunge la un nivel

de putere ameninţător, aceasta se bazează pe inversarea ratelor de creştere

economică în defavoarea hegemonului, care suportă deja costuri exagerat de

mari faţă de câştigurile aduse de poziţia sa dominantă. Într-un mod destul de

determinist (teleologic), Gilpin postulează inevitabilitatea unui război

„hegemonic” (hegemonic war)187 şi apariţia unui nou actor dominant, care va

experimenta acelaşi ciclu: de creştere, apogeu al puterii şi declin. Motivul

imposibilităţii unei ordini stabile pe termen lung şi a păcii eterne ţine de

inegalitatea distribuţiei avantajelor economice şi tehnologice între state

(differential growth in power). Niciun hegemon nu îşi poate păstra poziţia

dominantă, deoarece fatalmente costurile menţinerii hegemoniei vor ajunge

să depăşească beneficiile acesteia. Cetăţenii statului hegemonic se vor învăţa

cu un nivel de trai crescut şi vor avea aşteptări mari, greu de satisfăcut atunci

când se produce inevitabilul declin. Ei se vor opune uneori activ extinderii

puterii propriului stat188. Aşadar, există o „lege” de fier a creşterii inegale a

puterii în relaţia hegemonului cu rivalii săi (the law of uneven growth), fapt

ce explică declinul actorilor hegemonici, imposibilitatea de a păstra

supremaţia pe termen nedefinit.

187 Ibidem, p. 15. 188 Vezi Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, p. 36.

154

În concordanţă cu filosofia pesimistă a realismului, care consideră că

nu există progres în relaţiile internaţionale, Gilpin demonstrează că

schimbarea în tehnologia războiului ca urmare a apariţiei armelor nucleare

nu va aduce neapărat pacea durabilă, fiind posibilă escaladarea accidentală a

conflictelor. Nici interdependenţa economică nu are efecte pacificatoare

certe, deoarece statele aflate în această ipostază se simt vulnerabile din cauza

senzaţiei de pierdere a autonomiei. Progresul ştiinţific şi tehnologic a condus

la intensificarea competiţiei pentru resurse valoroase între state şi a condus

la apariţia faliei dintre lumea occidentală şi cea non-occidentală.

O aplicare concretă a teoriilor declinului găsim în opera istoricului

Paul Kennedy, autor al monumentalului volum Creşterea şi declinul

marilor puteri. Într-o perspectivă pur realistă (centrată pe analiza distribuţiei

puterii între state) şi diacronică, autorul preia tezele lui Gilpin, afirmând,

între altele, că „tăria naţiunilor conducătoare pe scena mondială nu rămâne

niciodată constantă, mai ales din cauza ratei diferite de creştere între

diversele societăţi şi a salturilor tehnologice şi organizaţionale ce aduc un

avantaj sporit unei societăţi mai degrabă decât alteia”189. Cu alte cuvinte,

statele care experimentează avans tehnologic şi creştere economică, vor

putea investi substanţial în forţa militară şi vor avea o probabilitate sporită să

ajungă puteri dominante. Între bogăţie şi puterea militară este o legătură

directă şi adesea cauzalistă. „Datele istorice sugerează că există o conexiune

foarte clară pe termen lung între creşterea şi declinul economic al unei

anumite mari puteri şi creşterea, respectiv, declinul acesteia ca putere

militară importantă (sau ca imperiu mondial)”190.

189 Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers, Vintage Books, New York, 1987, pp. XV-XVI.190 Ibidem, p. XXII.

155

Două pericole se ridică în faţa actorilor statali ce deţin bogăţia şi

capacitatea militară de prim rang, pe fondul avansului tehnologic. Unul

constă în alocarea unei părţi prea mari din avutul naţional către sectorul

militar, ceea ce conduce la slăbirea puterii naţionale (exemplificăm prin

cazul URSS, care în anii ’70-’80 ai secolului al XX-lea a alocat apărării prea

multe resurse, pierzând competiţia economică şi tehnologică cu SUA).

Celălalt, de obicei asociat primului, constă în fenomenul de

overstretching/overextension, adică tendinţa actorilor celor mai puternici din

sistem de a îngloba noi teritorii şi a se extinde, adesea prin război.

Beneficiile aduse de supraextindere vor fi depăşite însă, conform logicii

gilpiniene, de costurile foarte mari ale administrării noilor teritorii, mai ales

dacă statul respectiv a intrat în faza de declin!

Dacă în cazul URSS predicţiile decliniste s-au confirmat, în situaţia

SUA rezultatul a fost unul contrar acestora. SUA a profitat de dispariţia

URSS şi a devenit prima putere globală din istoria relaţiilor internaţionale.

Desigur, acest curent al declinului puterilor hegemonice nu duce lipsă de

adepţi nici în zilele noastre. Întrebarea firească ce se pune este dacă SUA au

intrat totuşi în declin în ultimii ani, mai ales după dificultăţile cu care se

confruntă în Irak şi Afganistan, sau, din contră, se situează la apogeul puterii

lor naţionale. O a treia variantă ar fi să credem că a existat un anumit declin

la finele anilor ’80, dar ulterior a reintrat pe o traiectorie ascendentă. Adepţii

unei ordini multipolare nu îşi pun defel întrebarea dacă SUA vor ceda treptat

statutul de unică superputere în faţa unor competitori, ci când se va petrece

acest fapt şi ce evenimente o vor cataliza.191 Alţi autori încearcă să explice 191 Însuşi R. Gilpin, în cartea sa Economia politică a relaţiilor internaţionale, pronostichează sfârşitul iminent al hegemoniei politico-economice şi militare a SUA, pe fondul unor dificultăţi socioeconomice interne şi al unor evenimente externe, cum ar fi ascensiunea Japoniei. În timp ce americanii asigurau Japoniei o umbrelă de securitate confortabilă, dar deveneau mari debitori şi cheltuiau prea mult pentru sectorul apărării, niponii acumulau un surplus de capital substanţial. În acest fel, Japonia devenea un free rider ce beneficiază de un bun colectiv numit securitate, de care profită spre a concura SUA în plan

156

de ce nu se formează în ultimii 15 ani o mare coaliţie care să contracareze

supremaţia americană pe glob192.

În fine, un alt adept al acestei şcoli realiste istoriciste, australianul

George Modelski, a analizat „ciclurile lungi” ale politicii mondiale, pe baza

datelor culese de-a lungul a jumătate de mileniu de istorie193. El a afirmat

existenţa stării de rivalitate dintre puterile maritime şi cele terestre, iar

războaiele hegemonice (denumite de el „globale”) au rolul de a asigura

impunerea unui hegemon al sistemului. În opinia sa, statul hegemonic deţine

superioritatea navală când se află la apogeul puterii sale, apoi începe

fenomenul de dispersie a acestei supremaţii pe mare, odată ce se ridică

potenţialii rivali. Este postulată existenţa unor cicluri hegemonice, inspirate

din aşa-numitele „cicluri Kondratieff” specifice ştiinţelor economice,

concept referitor la perioadele de boom economic, respectiv de contragere şi

depresie, ce se succed ciclic. În economie, ciclurile lungi descriu fenomenul

concentrărilor de capital şi de alte resurse, variabilele fiind oscilarea

preţurilor şi abundenţa sau raritatea resurselor disponibile194.

Spre a concluziona, acest model neorealist istoricist prezintă avantaje

certe faţă de modelul explicativ al lui K. Waltz, care este anistoric (nu arată

cum apar statele şi sistemul internaţional modern) şi nu explică prea bine de

economic. Ordinea economică de tip liberal, instaurată de America după 1945, putea ceda locul unei epoci mercantiliste, cu posibilitatea formării unor blocuri economice regionale rivale. Desigur, profeţiile privind Japonia nu s-au adeverit încă, actualmente China şi UE fiind văzute ca principalii rivali economici ai SUA. Însă tendinţa către neomercantilism şi regionalizare economică (UE cu a sa piaţă unică şi politicile de includere economică a statelor vecine nemembre, ASEAN, NAFTA, CARICON, Uniunea Economică Rusia-Ucraina-Kazahstan etc.) este una vizibilă în ultimii ani. (R. Gilpin, The Political Economy of International Relations, Princeton University Press, New Jersey, 1987.)192 Vezi, între alţii, G. John Ikenberry, (ed), America Unrivaled: The Future of the Balance of Power, Ithaca, N.Y., Cornell University Press, 2002. 193 George Modelski, „Long Cycles”, în World Politics, Seattle, 1987, pp. 40-47, citat in Mihail E. Ionescu, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii 90, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 19-22. 194 De menţionat refuzul lui Paul Kennedy, în op. cit., p. XXI, de a recurge la teoria ciclurilor lungi (Kondratieff) şi la analiza sistemelor mondiale, autorul limitându-se la sistemul marilor puteri europene şi la aspectele economice, tehnologice şi strategice.

157

ce instrumentul de menţinere a statu quo-ului, a echilibrului puterii, nu

reuşeşte uneori să împiedice apariţia unui hegemon al întregului sistem. De

asemenea, Waltz lua în calcul mai ales nivelul structural (sistemic) şi punea

pe al doilea plan nivelul actorului statal (politica internă, externă, economia,

dezvoltarea materială şi spirituală), pe când Gilpin se apleacă şi asupra

comportamentului statului, pe care îl consideră egoist şi raţional, bazat pe

calcule economice (el nu ignoră defel nici presiunile exercitate de opinia

publică, de cetăţeni). Prin argumentele sale structurate pe diverse paliere

explicative, Gilpin este mult mai apropiat de sociologia istorică a statului.

Cu toate acestea, nici el nu poate explica satisfăcător „îmblânzirea” anarhiei

şi chiar tendinţa de eliminare a acesteia, care se manifestă în Europa înainte

şi mai ales după Războiul Rece. Apariţia UE, ca actor supranaţional post-

modern, democratic şi pluralist, nu se potriveşte defel cu logica succesiunii

hegemoniilor şi războaiele ciclice ale marilor puteri. La fel ca şi Waltz, nu

poate integra în modelul său aspectele nemateriale, ideatice, doctrinare sau

psihologice, fără de care comportamentul oamenilor de stat nu are uneori

sens. În ceea ce priveşte întreruperea ciclului hegemonic, el lua în calcul atât

ipoteza unei autodistrugeri a umanităţii prin război (război hegemonic purtat

cu arme atomo-nucleare), cât şi pe cea a apariţiei unui mecanism care să

asigure schimbarea paşnică a hegemoniilor195, aşadar o explicaţie ancorată

temeinic în logica realistă.

În lucrarea sa dedicată cauzelor războiului, politologul Stephen Van

Evera formulează un set de ipoteze pe care le testează în cazuri practice196.

Astfel, după el, războiul e mai probabil:

– când cucerirea teritorială pare facilă;

195 Gilpin, op. cit., p. 15.196 Stephen van Evera, Causes of War, Cornell University Press, 1999, p. 4.

158

– când există fals optimism privind victoria;

– când avantajul armelor ofensive şi al tacticilor ofensive e mai mare decât

al celor defensive;

– când atacul prin surpriză pare eficient;

– când există avantajul mobilizării rapide;

– când există credinţa că războiul e inevitabil;

– când resursele sunt cumulative (controlul resurselor permite unui stat să

protejeze sau să dobândească noi resurse: teritoriu, resurse naturale,

tehnologii etc.);

– când fluctuează mult puterea relativă a unui stat (fereastră de

oportunitate/vulnerabilitate).

Concluzia sa este aceea că există anumiţi factori materiali şi

nemateriali care pot precipita declanşarea unui război. Mai ales percepţia

statelor, adesea eronată, este un factor declanşator important. „Multe

războaie moderne au fost războaie bazate pe iluzii, purtate de state împinse

la război de false percepţii asupra realităţilor puterii internaţionale.”197

Bazându-se pe programul behaviorist Correlates of War, John

Vasquez a identificat trei paliere de analiză a războiului. Primul palier se

referă la distribuţia puterii între actori (simetrie sau asimetrie a forţelor), al

doilea la războiul limitat şi la cel total (distincţia clasică preluată de la

Clausewitz), iar al treilea la războaiele diadice opuse celor complexe (cu mai

mult de două state).

El a vorbit de aşa-numitele rivalry wars198, războaie ce au loc între

state care au acelaşi nivel de putere199. De regulă, aceste conflicte încep pe

probleme teritoriale clasice. Practicile strategice („realiste”) adoptate de

197 Ibidem, p. 255. 198 John Vasquez, The War Puzzle, Cambridge University Press, New York, 1993. 199 John Vasquez, What Do We Know about War?, Rowman & Littlefield Publishers, 2000.

159

aceste state ca să-şi dovedească hotărârea de a nu ceda putere şi prestigiu,

pot duce la o escaladare a conflictului. Hard-liner-ii din cele două tabere

favorizează provocările, intransigenţa în dauna compromisului, fiecare vede

în măsurile luate de celălalt sfidări sau dovezi ale pregătirii unui atac

preventiv. Aşadar, vina pentru declanşarea războiului o poartă practicile

„realiste” din politica externă a multor state (alianţele, goana după putere

etc.)200. Evidenţa istorică demonstrează că aceste războaie s-au purtat mai

ales între state vecine, contigue. În încercarea de a explica frecvenţa

războaielor cu miză teritorială (de secesiune şi de eliberare naţională),

identifică elementul numit „teritorialitate” ca fiind tendinţa oamenilor de a

lua în posesie şi a apăra un teritoriu cu care se identifică.

Modelul (neo)realist este axat pe aşa-numita security competition –

relaţia dintre state se bazează preponderent pe teamă, rivalitate, pe dorinţa de

înarmare şi credinţa în inevitabilitatea războiului. Invers, dacă statele

consideră că războiul e improbabil şi că există o „comunitate de securitate”

(Deutsch), ele vor avea un comportament mai relaxat, vor gestiona crizele cu

calm şi vor evita acţiunile preventive sau provocatoare.

Desigur, vocile critice nu lipsesc defel. Neorealismul, ca şi realismul

clasic, nu reuşeşte să explice de ce există zone de pace şi cooperare în lume,

chiar regiuni de integrare supranaţională. În asemenea zone, perspectiva

războiului interstatal este îndepărtată201.

Teoria păcii democratice îşi are rădăcinile în secolul al XVIII-lea, în

opera filosofului german Immanuel Kant. Este vorba de un set de teorii

optimiste asupra evoluţiei societăţilor umane. Democraţia, interdependenţa

200 John Vasquez, The War Puzzle, p. 197. 201 Vezi John Vasquez, „Realism and The Study of Peace and War”, în Michael Brecher, Frank Harvey (eds.), Realism and Institutionalism in International Studies, Ann Arbor, University of Michigan Press, 2002, pp. 52-71.

160

economică, comerţul, tehnologiile de comunicare, relaţiile culturale

transfrontaliere, coaliţiile transnaţionale, dispariţia marilor rivalităţi

ideologice sunt elementele care sugerează perimarea războiului hegemonic.

Francis Fukuyama afirmă că democraţia liberală şi capitalismul conduc la

omogenizarea normelor şi valorilor adoptate de statele lumii. Desigur, există

şi riscuri generate de acţiunile democraţiilor. În general, acestea au despre

ele însele o părere pozitivă, de aceea pot ajunge să considere legitimă

interferenţa în afacerile interne ale statelor nondemocratice, mai ales dacă

acestea din urmă violează grav drepturile omului şi provoacă crize

internaţionale sau dau dovadă de un comportament provocator pe scena

internaţională. Aşa cum s-a demonstrat în cazul acţiunii militare a NATO

contra Iugoslaviei din 1999, statele neliberale, care îşi persecută proprii

cetăţeni, sunt afectate de un deficit de legitimitate internă şi externă,

apărând, aşadar, ca ţinte perfecte ale intervenţiilor umanitare. La rândul lor,

aceste state neliberale pot accepta războiul ca instrument de distragere a

atenţiei populaţiei de la situaţia internă dificilă. Prin urmare, democraţiile

riscă să se angreneze în jocul periculos al schimbării regimurilor

nondemocratice, fără a le considera pe acestea egale în suveranitate202.

Exportul de democraţie pe calea armelor are o vulnerabilitate majoră: nu ţine

cont de caracteristicile sociale, economice, politice şi culturale al societăţilor

vizate.

Noile războaie şi actorii nonstatali

După 1945 şi mai ales după Războiul Rece, Teoria Relaţiilor

Internaţionale se confruntă cu un fenomen greu de explicat. Războaiele

202 Vezi Michael Doyle, „Kant, Liberal Legacies and Foreign Affairs”, Part 2, în Philosophy and Public Affairs, no. 12, 1983, pp. 323-353.

161

interstatale cedează teren în favoarea celor interne, de tip civil. Armele

nucleare şi bipolaritatea au descurajat războaiele interstatale, în schimb cele

civile au proliferat în zonele cu state slabe sau eşuate. Doar 18% din

conflictele militare de după 1945 sunt interstatale, restul sunt conflicte

interne ale statelor203. Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud şi Sud-Est sunt

de departe zonele cele mai conflictuale ale lumii. Sunt teorii care arată că

statele slabe se pot menţine atâta vreme cât comunitatea internaţională le

susţine economic şi politic204, câtă vreme mediul internaţional sau regional

este perceput ca periculos de către cetăţenii lor. Teama de statele vecine le

ţine unite, guvernul cere şi primeşte dovada loialităţii cetăţenilor săi. Când,

după Războiul Rece, mediul regional de securitate a devenit paşnic, a

dispărut teama de agresiuni convenţionale şi a scăzut gradul de coeziune

socio-politică şi identitară a acestor state. De unde riscul sporit de război

civil, de secesiune, de fragmentare a acestor state postcoloniale fragile.

Robert Jackson a utilizat chiar sintagma „cvasistate” (quasi states)

spre a descrie situaţia ţărilor postcoloniale din Africa şi Asia care nu au

reuşit să construiască o statalitate funcţională, instituţii eficiente şi o

identitate naţională solidă, capabilă să asigure loialitatea cetăţenilor faţă de

stat205. În locul violenţei legitime monopolizate de stat, există multiple centre

de putere armată care luptă pentru resurse şi pentru afirmare identitară,

pentru secesiune, pentru preluarea puterii în stat etc. Măcinate de conflicte

interne, adesea întreţinute prin activităţi transnaţionale subversive (este

elocvent cazul Sudanului, unde mişcările de gherilă ale populaţiei negre,

creştine sau animiste, create spre a lupta cu armata şi miliţiile arabo-

203 K. Holsti, The State, War and the State of War, Cambridge University Press, 1996, p. 25. 204 Vezi, mai ales, Robert Jackson, Quasi-States: Sovereignty, International Relations and the Third World, Cambridge University Press, 1990. 205 Robert H. Jackson, „Quasi-States: Sovereignty, International Relations and the Third World”, în Modern Asian Studies, vol. 26, no. 1 (Feb., 1992), pp. 202-205.

162

musulmane pro-guvernamentale, sunt întreţinute de grupuri politico-militare

din Etiopia, Eritrea, Ciad etc.), aceste state se menţin pe scena internaţională

doar pentru că niciun alt stat nu vrea să le cucerească şi pentru că dorinţa

comunităţii internaţionale este de a menţine statu quo-ul. Ele supravieţuiesc

mai ales prin ajutor extern.

S-a observat de către mulţi analişti militari dificultatea pe care forţele

armate ale statelor-naţiune o au în lupta contra unor adversari nonstatali,

asimetrici206. Michael Carver a analizat o multitudine de conflicte armate,

desfăşurate după anul 1945, oprindu-se asupra celor peste 16 conflicte cu un

impact major asupra securităţii Marii Britanii. Dintre acestea, douăsprezece

implică cel puţin un actor nestatal, nonconvenţional207. John Laffin, în The

World in Conflict 1991208 (1991), a analizat conflictele din anul 1991 şi a

descoperit că în 25 de cazuri din cele 28 existente, cel puţin unul dintre

beligeranţi era de tip nonstatal, nonconvenţional. Actorii mai slabi recurg

adesea la strategii asimetrice de luptă contra armatelor statelor dezvoltate,

beneficiare ale inovaţiilor tehnico-tactice aduse de revoluţia în afacerile

militare209.

Câteva scenarii de viitor:

1) război între marile puteri pentru resurse, sfere de influenţă,

prestigiu;

2) război între o superputere şi o coaliţie de mari puteri;

3) război între state neliberale;

4) războaie interne în statele eşuate;

206 David J. Dean, ed., Low Intensity Conflict and Modern Technology, Maxwell Air Force Base, AL, Air University Press, 1986, p. 19.207 Michael Carver, War Since 1945, G.P. Putnam's Sons, New York, 1981.208 John Laffin, în The World in Conflict 1991, Oxford: Brassey's, 1991. 209 Vezi Thomas Hammes, “Insurgency: Modern Warfare Evolves into a Forth Generation”, Strategic Forum, no. 214, January 2005, National Defense University, Washington.

163

5) campanii contra teroriştilor, intervenţii ale marilor puteri în zone de

turbulenţă contra insurgenţilor.

Se observă probabilitatea sporită a scenariilor 4 şi 5, dar şi

posibilitatea scenariului 3, în timp ce 1 şi 2 sunt variante destul de

improbabile pe termen scurt şi mediu. Aşa cum arată, între alţii, Robert

Jervis, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Columbia, războiul

între marile puteri (cele care structurează prin interacţiunea lor sistemul

internaţional şi care sunt, totodată, cele mai dezvoltate entităţi, în plan

economic, tehnologic-militar, cultural) devine din ce în ce mai improbabil.

„Absenţa războiului între aceste state ar fi în sine o evoluţie cu proporţii

enorme, dar schimbarea merge şi mai departe, deoarece războiul nici nu este

luat în calcul.”210 Este vorba de statele care aparţin comunităţii de securitate

din cadrul Uniunii Europene şi al NATO.

Kalevi Holsti, profesor de ştiinţe politice la Universitatea British

Columbia, analizează aşa-numitul „război de al treilea tip” (war of the third

kind)211, pe care îl consideră forma cea mai răspândită de conflict militar

contemporan şi, cu un grad mare de probabilitate, şi forma dominantă a

viitorului apropiat. Dacă în secolele precedente, principala sursă a

războaielor a constituit-o rivalitatea marilor puteri, după 1945 şi mai ales

după 1990, asistăm la proliferarea războaielor interne.

„Problema războiului în literatura teoretică şi practică asupra relaţiilor

internaţionale a fost caracterizată ca fiind esenţialmente un fenomen specific

marilor puteri; marile puteri sunt atât sursa războiului, cât şi agenţii care au

mijloacele de a uşura sau rezolva problema.” Actualmente, lucrurile s-au

schimbat. „Tipologia celor care iniţiază războaie s-a schimbat fundamental

210 Robert Jervis, „Theories of War in an Era of Leading-Power Peace. Presidential Address, American Political Science Association, 2001”, American Political Science Review, vol. 96, no. 1, March 2002.211 K. Holsti, The State, War and the State of War, Cambridge University Press, 1996.

164

în ultima jumătate a secolului XX. Nu marile puteri fac acest lucru, ci state

precum Israel, Egipt, India, Croaţia sau Irak, de pe întreg mapamondul.

Războiul interstatal, în măsura în care mai există, a devenit o activitate

restrânsă la puterile mici şi medii.”212

Caracteristicile principale ale acestor războaie pot fi astfel rezumate:

nu există declaraţii oficiale de început şi sfârşit, nici uniforme, nu se respectă

câmpul de luptă şi limitele teritoriale ale statului, sunt războaie etnice,

tribale, religioase, dispare distincţia civil/soldat, diasporele şi crima

organizată joacă un rol esenţial în alimentarea conflictelor, sunt războaie

comunitare, victimele sunt preponderent civile, conflictele au loc în state

eşuate.

Războaiele de al treilea tip au loc în interiorul statelor slabe sau

eşuate, ale căror elite postcoloniale nu au reuşit să creeze un sentiment

naţional puternic şi nici un stat funcţional şi o economie viabilă. Grupuri

armate rebele, bazate pe solidarităţi etnice, tribale, religioase sau ideologice,

contestă, prin acţiuni militare, monopolul statelor asupra violenţei legitime

exercitată pe teritoriul „naţional”. Aşadar, în statele slabe din punct de

vedere sociopolitic şi economic, starea de război riscă să se generalizeze în

viitor, chiar dacă mediul regional şi internaţional de securitate devine sau se

menţine unul relativ paşnic. Holsti arată că teoria realistă nu poate explica

diminuarea drastică a tensiunilor dintre marile puteri şi raritatea războiului

interstatal, deoarece acest curent caută cauzele războiului în relaţiile dintre

state, când de fapt acestea trebuie analizate şi în interiorul statelor.

„În războaiele dintre comunităţi, spre deosebire de armate, oricine este

automat catalogat drept combatant prin simpla identitate. […] În războaiele

212 Ibidem, p. 25.

165

de al treilea tip, jocul mortal se joacă în fiecare casă, biserică, clădire

guvernamentală, şcoală, autostradă şi sat.”213

Spre deosebire de războaiele clasice, interstatale, ale căror scopuri

erau politice, instrumente ale politicii externe, cele de al treilea tip sunt

izbucniri de violenţă oarbă, glorificare a unor comunităţi care vor să obţină

teritorii şi resurse, eliminând fizic alte comunităţi rivale. De aceea, statele

occidentale, nevoite să desfăşoare operaţii militare în logica clausewitziană

contra acestor adversari neconvenţionali din Asia şi Africa sau Balcani, nu

reuşesc să le înfrângă voinţa de a rezista. Gherilele nu fac calcule în termeni

de costuri şi câştiguri, precum statele, nu au limite de timp sau buget şi

acceptă niveluri de sacrificiu uman foarte ridicat, deoarece se bazează pe

sprijinul uman şi logistic al populaţiilor civile. Iar societăţile democratice şi

liberale din Vest au o repulsie clară faţă de activităţile militare în general,

datorită evoluţiei psihoculturale radicale faţă de începutul secolului trecut214.

Urmând în linii mari aceeaşi grilă de interpretare, Mary Kaldor215 a

făcut o foarte interesantă analiză binară a fenomenului războiului, distingând

între războaiele „vechi” şi cele „noi”216. Cele vechi sunt structurate după

modelul clausewitzian şi presupun existenţa unor state rivale, o declaraţie de

război, deosebirea public/privat (militar/civil), intern/extern, mobilizarea în

masă, proceduri codificate, combatant-necombatant, câmp de luptă bine

delimitat, naţiunea mobilizată sub arme, bugete militare etc. Cele noi sunt

războaie interne, conflicte de joasă intensitate, bazate adesea pe conexiuni

transnaţionale. Se constată cu acest prilej estomparea diferenţei intern-extern

(inamicul e intern şi extern, simultan), privatizarea violenţei şi se simt din 213 Ibidem, p. 39.214 Vezi, mai ales, Jeremy Black, Why Wars Happen, Washington Square, NY, New York University Press, 1998, p. 230. 215 M. Kaldor este directorul Centrului de Studii asupra Guvernanţei Globale din cadrul London School of Economics and Political Science. 216 Mary Kaldor, New and Old Wars, Stanford, Stanford University, 1999.

166

plin efectele globalizării. Statele slabe (şi mai ales cele eşuate) sunt locul

predilect de desfăşurare a acestor conflictele etnice, tribale, religioase, iar

violenţa îmbracă forma purificării etnice, a masacrelor, a imigrării forţate.

Conexiunile cu crima organizată, războiul alimentat de jaf, trafic,

contrabandă, grupurile paramilitare private sunt, de asemenea, caracteristici

esenţiale ale noilor războaie. Actorii principali nu sunt statele, ci seniorii

războiului, gherilele, forţele paramilitare, mercenarii. Sunt conflicte

identitare, sectare (politica identităţilor exclusiviste), prin care se urmăreşte

eliminarea celor diferiţi, distrugerea unor simboluri culturale ale inamicului.

Finanţarea conflictului se face de obicei prin jaf, contrabandă, comerţ ilegal.

Edward Luttwak, binecunoscut expert american în studii strategice

şi senior fellow în cadrul Centrului pentru Studii Strategice Internaţionale

din Washington, avea să declanşeze o mică furtună în mediile politice şi

academice prin publicarea unui eseu intitulat Să dăm războiului o şansă

(Give War a Chance). Ideea sa fundamentală este aceea că uneori războaiele

sunt necesare şi trebuie consumate definitiv spre a se ajunge la o pace

durabilă. În conflicte civile, cronice, intervenţia ONU a dus la armistiţii

fragile. Intervenţia umanitară (Kosovo, Bosnia etc.) a dus la prelungirea

războiului şi a blocat pacea, deoarece combatanţii au inclus în calculele lor

această intervenţie din afară217.

Singura virtute a războiului este că aduce pacea, prin epuizarea

reciprocă sau victoria unuia din adversari. Prezenţa ONU a ajutat şi

victimele civile ale conflictelor, dar şi pe combatanţi, fapt ce a permis adesea

continuarea luptei. Aşadar, ar fi bine, în opinia sa, ca marile puteri şi

organizaţiile internaţionale să se abţină de la a interveni şi să lase războiul să

îşi urmeze cursul. Pacea prin război se opune păcii prin intervenţie.

217 Edward Luttwak, „Give War a Chance”, în Foreign Affairs, June/August 1999.

167

„Însă războiul poate deveni propriul său remediu doar prin

consumarea şi distrugerea resurselor materiale şi morale necesare pentru

continuarea luptei. Rezultă că viteza cu care războiul se distruge pe sine

însuşi depinde de propria sa intensitate şi amplitudine.”218

Michael Klare, profesor la Hampshire College, a publicat Resource

Wars219 şi Blood and Oil, studii dedicate competiţiei pentru resurse naturale

valoroase şi rare între diverse grupuri umane. Alături de autori precum

Homer Dixon, Peter Gleick şi Norman Meyers, el analizează conflictul

pentru resurse naturale între state. Afirmă că schimbările climaterice şi

creşterea populaţiei, asociate cu epuizarea resurselor naturale sunt cele mai

probabile cauze ale războiului în viitorul nu prea îndepărtat. Schimbările

mediului şi insuficienţa resurselor vor fi cauze de conflict mai periculoase

decât divergenţele cultural-ideologice, motivaţiile religioase, etnice etc.

Schimbarea mediului şi epuizarea resurselor, catastrofele naturale cauzate de

încălzirea climei vor ameninţa societăţile umane cu dezintegrarea – foamete,

migraţii, conflicte. State mai sărace în resurse vor tinde să fie agresive contra

celor mai dotate, mai ales în aşa-numita Lume a treia.

Robert Kaplan, jurnalist american de mare succes, inclusiv prin

influenţa sa asupra unor cercuri din preajma fostului preşedinte al SUA, Bill

Clinton, a publicat la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut un volum

intitulat sugestiv Anarhia care va veni. Autorul descrie în tonuri sumbre o

lume tribalizată, anarhică, conflictuală, în care globalizarea fragilizează

tinerele state provenite din decolonizare. Fenomene negative precum

suprapopularea, sărăcia, bolile, ghetoizarea lumii a treia, schimbările de

218 Edward Luttwak, „Stay Home”, în Foreign Affairs, March/April 2000.

219 Michael T. Klare, Resource Wars: The New Landscape of Global Conflict, Metropolitan Books, 2001.

168

climă vor conduce, în opinia sa, la erodarea autorităţii statelor post-

coloniale, la violenţă internă şi fragmentare teritorială220.

Universitarul israelian specializat în istoria statului-naţiune şi în

sociologia războiului, Martin Van Creveld, a devenit celebru odată cu

publicarea volumului Transformarea războiului (1991)221. El afirmă că, după

câteva secole de triumf al războiului „trinitar” (adică interstatal, simetric,

clausewitzian), se constată, mai ales după 1945, o resurgenţă a războiului

netrinitar (non-trinitarian conflicts), amintind de războaiele epocii

medievale, prewestphalice. Este vorba de prevalenţa numerică a conflictelor

de joasă intensitate, interne, de proliferarea unor actori nestatali şi privaţi

(terorişti, gherile, seniori ai războiului), folosind instrumente de mobilizare

precum fanatismul etnic, religios, tribal222. Statul-naţiune se află în

dificultate şi tinde să piardă monopolul violenţei legitime pe teritoriul său,

mai ales în Lumea a treia. Războiul convenţional e tot mai rar şi puţin

probabil, iar statele dotate cu forţe armate convenţionale au dificultăţi

insurmontabile în a învinge asemenea adversari asimetrici223.

Cunoscutul strateg şi specialist în conflicte militare Lawrence

Friedman afirmă în The Changing Forms of Military Conflict că există

tendinţa proliferării conflictelor asimetrice, pe fondul relaxării tensiunilor

geopolitice dintre marile puteri. Statele democratice se confruntă cu dilema

intervenţiei umanitare, pentru stabilizarea ţărilor căzute pradă conflictelor

220Robert D. Kaplan, „The Coming Anarchy”, 1994, http://www.theatlantic.com/doc/prem/199402/anarchy.221 Martin Van Creveld, The Transformation of War, New York, The Free Press, 1991. 222 Vezi şi „Clausewitz vs. The Scholar: Martin Van Creveld's Expanded Theory Of War”, http://www.globalsecurity.org/military/library/report/1992/FKM.htm.223 Andreas Herberg-Rothe, Clausewitz’s Puzzle. The political Theory of War, Oxford University Press, 2007 – a se vedea mai ales Prologul. Autorul afirmă că faimoasa concepţie trinitară a războiului clasic nu derivă direct din ideile expuse de Clausewitz, ci din interpretările date ulterior de Harry G. Summers Jr. (On Strategy.A Critical Analysis of the Vietnam War) şi Martin Van Creveld (The Transformation of War). În realitate, crede Rothe, triada clausewitziană se referă la violenţă, ură şi duşmănie, forţe naturale ale spiritului uman, cu precizarea că violenţa priveşte mai ales masele, ura e specifică comandanţilor militari, iar duşmănia mai ales guvernelor!

169

civile.224 Deoarece armatele occidentale se bazează tot mai mult pe avantajul

tehnologic dat de Revoluţia în Afacerile Militare, oponenţii lor vor tinde să

folosească strategii asimetrice. Inamicul, identificat adesea ca miliţie sau

gherilă, va folosi avantajele geografiei, va accepta pierderi umane grele, o

durată a conflictului foarte extinsă şi va angrena populaţiile civile în conflict,

fără scrupule umanitare. Marile puteri riscă să fie atrase în aceste conflicte,

să devină parte la ele, în loc să le medieze de pe poziţii neutre.

„Incidenţa marilor războaie, de exemplu, nu a fost constantă;

activitatea militară este întotdeauna spasmodică şi variabilă. Războaiele cu

adevărat mari şi devastatoare au fost rare. Faptul că în prima jumătate a

secolului al XX-lea acestea au părut a fi dominante s-a datorat unei neşanse

ciudate, generată de combinaţia dintre duşmăniile profunde cauzate de

rivalitatea imperială, resurgenţa naţionalismului şi rivalităţile ideologice

esenţiale. Caracterul extrem de vicios al acestor conflicte s-a datorat

industrializării violenţei. A fost o perioadă excepţională şi a existat teama că

va continua până va lua capăt conflictul dintre comunism şi capitalism”.

Un exemplu de conflict asimetric: SUA şi Marea Britanie au reuşit să

câştige războiul din Irak, contra statului laic şi dictatorial condus de Saddam

Hussein, dar, începând din acel moment, se confruntă cu o mişcare de

gherilă foarte puternică şi cu atacuri teroriste. Insurgenţa dispersată se

manifestă prin minicentre de putere militară locală, deteritorializate, mobile.

În interiorul Irakului post-Hussein tinde să se instituie o stare de anarhie,

noţiunea de pact social fiind o utopie în acest caz. Aşadar, gestionarea

instabilităţii nu se poate face doar sau preponderent cu mijloace militare,

fiind nevoie de un efort pe mai multe niveluri, destinat reconstruirii statului

şi naţiunii.

224 Lawrence Friedman, The Changing Forms of Military Conflict, Survival, Winter 1998-1999.

170

10. Teoria „păcii democratice” şi strategiile statului post-modern

În studiul securităţi naţionale şi internaţionale, paradigma securităţii

„multidimensionale” a fost propusă de Şcoala de la Copenhaga, la finele

anilor ’80 ai secolului trecut, ca reacţie la dominaţia intelectuală a modelului

stato-centric (adică axat pe centralitatea statului ca actor principal al

relaţiilor internaţionale), postulat de (neo)realism în studiile de securitate. Pe

lângă aspectul pur militar al securităţii, sunt luate în calcul şi domeniile

economic, societal, cultural şi de mediu, iar statul este concurat ca actor de

individ şi de grupurile identitare225. Odată cu diminuarea riscului de război

clasic între alianţe ostile, atenţia opiniei publice mondiale şi a decidenţilor

din statele democratice s-a îndreptat asupra problemelor zise „soft”. Se

vorbeşte tot mai mult de crizele economice asociate statului-bunăstării şi

procesului de globalizare, de problema statelor slabe sau chiar eşuate, de

gestionarea crizelor regionale şi reconstrucţia statelor/naţiunilor, de

conflictele identitare, dar şi de marile catastrofe ecologice ce ameninţă

diverse regiuni ale globului etc.

Statele democratice şi cu economie de pace beneficiază de beneficiile

paradigmei zise a „păcii democratice”, unele sunt integrate în unităţi supra-

225 Adepţii Şcolii de la Copenhaga au militat pentru lărgirea agendei de cercetare, prin includerea temelor nemilitare, a actorilor nestatali şi a elementelor psihosociologice de tip identitate, credinţe, valori în studiul securităţii. Vezi Ole Waever, Barry Buzan, Morten Kelstrup, Pierre Lemaitre , Identity, Migration and the New Security Agenda in Europe, St Martin’s Press New York and CEU Budapest, 1993 şi Barry Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, Lynne Rienner Publishers, 1998.

171

statale de tipul Uniunii Europene, formându-se astfel zone cu un grad ridicat

de securitate prin integrare economică, politică, diplomatică şi militară.

Sociologii istorici clasifică uneori statele în „premoderne”, „moderne” şi

„postmoderne”, iar tipul de problematică a securităţii care le corespunde

diferă, desigur226. Diferenţierea dintre statul modern, postmodern şi pre-

modern aparţine unor autori de la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut –

Holm şi Sorensen227, Caporaso228, Cooper, Segal.

Statul clasic corespunde modelului westphalic european care a fost

dominant inclusiv după al Doilea Război Mondial. Ideal-tipul de stat modern

presupune monopolul violenţei legitime asupra unui teritoriu deţinut de

autoritatea publică, suveranitatea şi autonomia la nivel interstatal, cultură

naţională puternică, adesea şi mercantilism economic. În schimb, statele

postmoderne sunt democraţii liberale, cu economii aflate în nucleul „dur” al

globalizării, cu logici de securitate neaxate preponderent pe aspectul militar,

ci pe ameninţările neconvenţionale, legate de cultură, mediu, coeziune

socială, valori reprezentative, economie etc. Aceste state au o nouă agendă

de securitate, legată de problematica identităţii, migraţiei şi a bunăstării

economice. Ele reprezintă, deloc întâmplător, principalii poli de putere şi

bogăţie din lumea contemporană şi îşi propagă cu succes valorile de

deschidere, toleranţă, democraţie în restul lumii229.

Statele premoderne sunt caracterizate prin structura de putere

„clanică” (bazată pe solidaritatea tribală), prin nivel scăzut de coeziune

226 Michael Williams, „The Discipline of the Democratic Peace: Kant, Liberalism and the Social Construction of Security Communities”, in European Journal of International Relations, 2001, vol. 7(4), pp. 525-553.227 Georg Sorensen, „An Analysis of Contemporary Statehood: Consequences for Conflict and Cooperation”, în Review of International Studies, 23, 1997, pp. 253-269.228 James Caporaso, „The European Union and Forms of State: Westphalian, Regulatory or Post-Modern?”, în Journal of Common Market Studies, 34, 1996, pp. 29-52.229 Barry Buzan, Ole Waever, Regions and Powers. The Structure of International Security, Cambridge University Press, 2003, pp. 22-26.

172

sociopolitică, monopol contestat al violenţei legitime, guvernare ineficientă,

autonomie de acţiune excesivă a structurilor de putere locale, economie de

subzistenţă – exemple clasice fiind state din Africa Sud-Sahariană, din

Orientul Mijlociu şi din Asia Centrală. În multe state mai puţin dezvoltate

din punctul de vedere al modernizării, precum statele arabe din Orientul

Mijlociu şi din Africa de Nord, există o dilemă a securizării, anume alegerea

între regime security şi national security, deoarece procesul de construire a

naţiunilor moderne a fost frânat constant de factori premoderni, precum

structura de clan a societăţilor, economia agrară sau pastorală, dictatura unor

lideri charismatici etc. Criza de legitimitate a acestor regimuri conservatoare

şi nedemocratice se traduce prin tentativa de a garanta „securitatea regimului

politic” prin numirea acesteia drept securitate „naţională”230. Opozanţii

regimului sunt transformaţi în inamici imaginari ai securităţii naţionale, spre

a putea fi reprimaţi, iar legitimitatea regimului se caută a fi consolidată prin

politici externe aventuroase, provocatoare, cum au fost cele aplicate de Siria

şi Egipt, care au ajuns de mai multe ori în război cu Israelul.

Statele membre ale UE şi NATO sunt uneori denumite state „post-

moderne”, democraţii consolidate, state de drept. Ele au cedat porţiuni din

suveranitate nivelului supranaţional şi formează aşa-numite „comunităţi de

securitate” (security communities), în interiorul cărora ideea de război este

exclusă, iar „dilema securităţii” nu îşi găseşte de obicei rostul, deoarece nu

există teama de agresiuni din partea altor state membre. Statele post-

moderne, democratice şi integrate au căutat mijloace eficiente de a elimina

riscul de recurs la forţa armată în relaţiile internaţionale. Mijloacele de

230 Edward Azar, Chung In Moon, „Legitimacy, Integration and Policy Capacity: The Software Side of Third World National Security”, în Edward E. Azar, Chung In Moon, National Security in the Third World, Center for International Development and Conflict Management, University of Maryland, 1988, pp. 76-101.

173

limitare se referă la acorduri de control al armamentelor şi măsuri de

construire şi intensificare a încrederii (confidence building), în paralel cu

controlul civil democratic asupra forţelor armate şi măsuri de apărare

neprovocatoare. Este cazul tipic al ţărilor din NATO, de exemplu.

Teoria „păcii democratice” constituie una dintre cele mai frecvent

dezbătute tematici ale relaţiilor internaţionale contemporane, iar

atractivitatea intelectuală a acesteia este deosebită. Prin raportare la curentul

(neo)realist, această teorie reprezintă o abatere destul de gravă, deoarece

introduce un element exogen într-o ipoteză care lua în calcul doar nivelul

sistemic şi prezicea un comportament al statelor ghidat de frică, neîncredere,

auto-conservare. Anarhia existentă la nivelul sistemului internaţional este

marea constantă, iar statele îşi apără existenţa şi poziţia în sistem sau caută

să obţină modificări ale statu-quo-ului, iar acest comportament este

indiferent la natura regimului politic, la identitatea, credinţele, normele

îmbrăţişate de popoare şi de conducătorii acestora. Or, teoria păcii

democratice postulează că, dincolo de anarhia suprastructurii,

comportamentul actorilor statali şi sub-statali este direct influenţat de tipul

de regim politic: dacă este vorba de democraţii liberale, acestea vor evita

rezolvarea pe cale militară a disputelor dintre ele.

Recunoaşterea importanţei credinţelor, normelor, valorilor în

structurarea identităţilor actorilor de pe scena internaţională este o trăsătura

specifică constructivismului social, curent epistemologic care urmăreşte

explicarea comportamentului acestor actori prin identificarea imaginilor,

clişeelor care domină mentalul acestora şi felul în care identităţile se

schimbă sau se consolidează prin interacţiunea actorilor şi contactul cu ideile

dominante ale unei epoci. Însă neorealismul şi liberalismul instituţional, care

pot fi regrupate sub egida unui macrocurent raţionalist ce postulează

174

existenţa actorilor raţionali, egoişti, calculatori ai costurilor şi avantajelor,

întâmpină dificultăţi serioase de natură epistemologică în a include noţiuni

precum percepţia, credinţa, identitatea, care trec dincolo de „raţional”, cu

alte cuvinte se află la baza comportamentului actorilor231.

Pe de altă parte, postularea permanenţei anarhiei mature, a păcii

democratice şi a modelului de comunitate de securitate duce cu gândul la

transformarea pattern-ului istoric al „ciclurilor hegemonice” (Robert

Gilpin)232 care s-au succedat neîntrerupt de la pacea westphalică până la

finele Războiului Rece. Implicit, ar rezulta că nici unul dintre polii de putere

cuprinşi în acest sistem al păcii nu va aspira la hegemonie regională/globală

(prin cucerirea de teritorii, de resurse şi prin controlul populaţiilor aferente)

sau se va mulţumi doar cu competiţia în domeniul economic, tehnologic etc.

şi, pe de altă parte, background-ul ideologic democratic va rămâne pe

termen nedefinit o constantă a opiniei publice şi a leadership-ului din aceste

ţări. Nu trebuie uitat că economicul joacă astăzi un rol preponderent,

deoarece SUA este un hegemon global care apără regulile şi funcţionarea

sistemului şi încearcă să împiedice formarea unei coaliţii de state ostile, care

ar dori să contrabalanseze puterea americană prin mijloace politico-militare

clasice, pe de altă parte unele state declarat-antimilitariste pot să purceadă la

dezvoltarea capacităţilor militare dacă se confruntă cu ameninţări credibile –

cazul Japoniei, care şi-a schimbat doctrina militară spre a face faţă Coreei de

Nord nuclearizate după 2002. În plus, câtă validitate ştiinţifică se poate

231 Despre dificultatea de a coexista între raţionalismul metodologic şi explicaţiile şcolii critice (mai ales constructivismul social), vezi Thomas Risse-Kappen, „Democratic Peace – Warlike Democracies? A Social Constructivist Interpretation of the Liberal Argument”, în European Journal of International Relations 1(4), pp. 491-517.232 Vezi explicaţia succesiunii ciclurilor de putere ca urmare a războaielor hegemonice şi a calculului în termen de costuri şi beneficii făcut de actorii care contestă hegemonul existent, pe fondul transformării acestuia într-o putere mai degrabă exploatatoare, care urmăreşte maximizarea propriilor beneficii şi nu mai e interesată de crearea de bunuri colective de care să profite toţi actorii care acceptă regulile sistemului. Robert Gilpin, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, 1988 (6th edition), pp.9-49.

175

atribui teoriei lui Francis Fukuyama, care postula un „sfârşit al istoriei”

caracterizat prin triumful democraţiei la scară planetară şi al modelului

capitalist în plan economic?

Perioada istorică de referinţă pentru susţinerea acestei ipoteze a păcii

democratice este 1945-2004, iar corpusul teoretic este constituit de teoria

kantiană a păcii democratice233, datând din secolul al XVIII-lea. Ipotezele

esenţiale susţinute de adepţii acestei teorii în domeniul securităţii

internaţionale pot fi sintetizate astfel: democraţiile tind să câştige războaiele

pe care sunt nevoite să le poarte contra statelor nedemocratice234, în acest

gen de războaie democraţiile sunt mai eficiente, suferă pierderi mai reduse şi

războaiele sunt de mai mică durată235; în caz de dispută între democraţii se

recurge la mijloace paşnice de rezolvare, iar marile puteri democratice nu

iniţiază războaie preventive contra unor state cu regim similar.

Cu mici excepţii, ipotezele par a se confirma pentru intervalul

menţionat, dar unii autori susţin că, de fapt, intervalul este nerelevant la

scară istorică, iar Războiul Rece şi teama Occidentului de imperiul comunist

sovietic a generat permanenţa păcii între democraţii. În plus, postularea stării

de pace între democraţii necesită o definire exactă a cea ce reprezintă o

democraţie. La începutul anilor ’90, Serbia s-a aflat în stare de război faţă de

Croaţia şi Slovenia, pe fondul destrămării Iugoslaviei, iar aceste ţări erau din

punct de vedere electoral democraţii. Însă era vorba de democraţii

neliberale, autoritare, aflate în faza de tranziţie către democraţia consolidată.

John J. Mearsheimer, adept al realismului „ofensiv” în relaţiile

internaţionale a sugerat chiar că posibila retragere a SUA din afacerile 233 Immanuel Kant, „Perpetual Peace”, în Kant’s Political Writings, edited by M. Gregor, Cambridge University Press, 1970.234 Dan Reiter,, Allan Stam, „Democracy, War Initiation and Victory”, în American Political Science Review, 90:2, June 1996, pp. 239-257.235 Randolph M. Siverson, „Democracies and War Participation: In Defense of the Institutional Constraint Argument”, în European Journal of International Relations, 1, December 1995, pp. 481-490.

176

politico-militare ale Europei ar putea genera o competiţie pentru putere şi

securitate („dilema securităţii”), o cursă a înarmărilor şi reapariţia unei stări

de anarhie beligene pe bătrânul continent, indiferent de natura democratică a

regimurilor politice236. Alţi autori afirmă că epuizarea unor resurse rare (apă,

petrol, gaze) în viitorul previzibil va genera o rivalitate acută între statele

dezvoltate şi tendinţa de a recurge la forţa armelor, indiferent de tipul de

regim politic237. Explicaţia în sine merită reţinută, dar cu precizarea că este

una de tip unilateral, simplificatoare, la fel ca şi bine-cunoscuta teorie

huntingtoniană a ciocnirii civilizaţiilor.

Este adevărat că pacea democratică este o certitudine mai ales pentru

sistemul occidental de state grupat sub egida NATO şi a UE şi ieşit victorios

din Războiul Rece, unde a înfruntat o ideologie adversă (comunismul) şi un

bloc politico-militar ameninţător (Pactul de la Varşovia), dar au existat

destule incidente militare între un stat democratic şi unul nedemocratic (de

exemplu, războiul Malvinelor – Falkland War între Marea Britanie şi

Argentina în 1982, războiul franco-vietnamez, campania de pedepsire a

Libiei de către SUA după incidentul Lockerbie, războaiele SUA contra

Irakului în 1991 şi 2003). Pe de altă parte, India şi Israelul, considerate

îndeobşte democraţii, au avut multiple războaie cu vecinii lor (nedemocraţi),

iar mecanismul de dilemă a securităţii a acţionat ca un stimulator al

recursului la forţa armată în relaţia cu vecinii care le contestau dreptul la

existenţă. Experienţa istorică ne arată că statele pot recurge la violenţa

armată, indiferent de regimul politic şi de Zeit-Geist-ul dominant, dacă

interesele vitale le sunt în pericol şi presiunile populare amplifică miza în

joc.

236 John J. Mearsheimer, „Back to the Future: Instability in Europe after the Cold War”, în International Security, 15, 1990, pp.5-56. 237 Michael T. Klare, Resource Wars: The New Landscape of Global Conflict, Metropolitan Books, 2001.

177

Unii analişti consideră că statele democratice ale căror regimuri se

confruntă cu crize grave de legitimitate internă sau se află abia în faza de

tranziţie la democraţie sunt mai înclinate să recurgă la război. Factorii

explicativi ar fi existenţa unor grupuri de interes rivale, ale căror elite

mobilizează masele prin apelul la naţionalism sau prin alte ideologii de grup

(identitare), iar autoritatea centrală este slabă, dominată de figuri

charismatice şi reţele de clan, nu de încrederea în lege şi stat238. Adesea,

instituţionaliştii liberali consideră că interdependenţa economică a statelor

dezvoltate, normele comune, existenţa instituţiilor de cooperare reduc riscul

conflictelor militare dintre democraţiile liberale239, iar forma aranjamentelor

de securitate aşteptată este „comunitatea de securitate”, concept descris

anterior. O analiză mai detaliată ia în calcul variabile precum: mecanismele

interne de check and balances (bariere legale în calea declanşării

războaielor), interferenţa opiniei publice democratice, guvernul responsabil

în faţa cetăţenilor, mecanismul electoral care îi elimină teoretic pe liderii

agresivi240, belicoşi, pe cei care vor să deturneze resurse de la necesara

creştere economică naţională şi de la prosperitatea socială către scopul

militar nejustificat241. Aceste argumente ne demonstrează că linia de

238 Vezi şi explicaţiile oferite de Edward Mansfield şi Jack Snyder, „Democratization and the Danger of War”, în International Security, vol. 20:1, Summer 1995, pp. 5-38.239 Thomas Szayna, Daniel Bynan, Steven Bankes, Ian Lesser, William Rosenau, Derek Eaton, The Emergence of Peer Competitors. A Framework for Analysis, ISBN: 0-8330-3056-6, MR-1346-A, 2001, www.rand.org240 Jack Snyder afirma că liderii statelor democratice tind să evite aventurismul militar deoarece ştiu că le va aduce pierderi electorale masive, cu toate că în unele cazuri pot miza pe un război spre a îşi consolida popularitatea slăbită. (Jack Snyder, Myths of Empire, Cornell University Press, Ithaca, 1991).241 De menţionat că politologul Jonathan W. Keller, deşi recunoaşte caracterul preponderent pacifist al democraţiilor liberale, operează distincţia între liderii politici care se supun constrângerilor exercitate de opinia publică (constrain respecters) şi cei care încearcă să le surmonteze (constrain challengers). Analizând peste o sută de crize internaţionale, Keller afirmă că liderii care acceptă constrângerile opiniei publice vor avea un comportament pacifist, prudent şi moderat, pe când cei care refuză şi trec dincolo de aceste presiuni riscă să îşi antreneze ţara în conflicte militare. (Jonathan W. Keller, „Leadership Style, Regime Type and Foreign Policy Crisis Behavior: A Contingent Monadic Peace?”, în International Studies Quarterly (2005) 49, 205–231).

178

separaţie între politica internă şi politica internaţională nu are cum fi una

rigidă şi că există o interdependenţă certă între aceste domenii de referinţă.

Dincolo de inhibiţiile culturale şi de experienţa istorică

traumatizantă din prima jumătate a secolului trecut, putem presupune că

statul democratic (mai ales cel ce beneficiază de o democraţie consolidată)

este un actor la fel de raţional ca oricare altul şi nu se va angaja în războaie

pe care este improbabil să le câştige sau ale căror costuri finale depăşesc cu

mult câştigurile scontate242. În realitate, comportamentul actorilor relevanţi

pe scena internaţională este determinat de o multitudine de factori – natura

sistemului de referinţă, regimul politic, identitatea şi credinţele, percepţia,

elementele de civilizaţie, factorii economici, specificul armamentelor şi tipul

de război predominant (revoluţiile în afacerile militare pot favoriza ofensiva

sau defensiva, aşadar statele pro sau anti statu quo), inovaţia tehnologică (ca

multiplicator al puterii naţionale) etc.

Problema fundamentală pe care studiile de securitate trebuie să o

rezolve este în ce fel se recunosc reciproc aceste democraţii liberale ca fiind

similare spre a evita războiul243. Liberalismul de esenţă kantiană adoptat

implicit sau explicit de statele democratice conduce în mod logic la apariţia

unor „comunităţi de securitate” democratico-liberale şi la generarea unor

forme de putere specifice – structuri instituţionale, norme democratice de

intervenţie umanitară, grupuri transnaţionale de activişti ai păcii etc. De

vreme ce liberalismul filosofic recunoaşte dreptul individului de a-şi urmări

propria fericire, libertate şi bunăstare, de a avea o sferă privată a vieţii în

242 A se vedea explicaţiile raţionale ale războiului la Geoffrey Blainey, The Cuases of War, New York Free Press, a treia ediţie, 1988. Acesta afirmă că, de fiecare dată când s-a declanşat un război, cel puţin unul dintre beligeranţi a sperat să obţină victoria, printr-o cmpanie scurtă şi victorioasă, aşadar este vorba de optimism şi calcul raţional – p.291.243 Michael Williams, „The Discipline of the Democratic Peace: Kant, Liberalism and the Social Construction of Security Communities”, în European Journal of International Relations, 2001, vol. 7(4), p. 526.

179

care autoritatea publică să nu aibă dreptul de intruziune, se poate extinde

această mentalitate asupra relaţiilor internaţionale, postulându-se că un stat

A doreşte să îşi urmărească scopurile proprii (supravieţuirea ţării ca entitate

suverană şi independentă, bunăstarea populaţiei, menţinerea valorilor

naţionale, accesul la resurse), dar în acelaşi timp este de acord ca şi statul B

să beneficieze de aceleaşi drepturi cu condiţia ca şi B să recunoască drepturi

similare pentru A şi să accepte ambele îndatorirea aferentă de a nu interfera

în treburile celuilalt.

Libertatea de a face (urmărirea legitimă a propriilor interese) se

asociază cu libertatea de a nu face un anume lucru (niciun stat să nu fie

obligat să acţioneze pe cale armată sau să facă acţiuni cerute imperios de alte

state şi care îi sunt străine sau dăunătoare).

Respectul reciproc, credinţa în valori morale comune sunt

fundamentul comunităţilor de securitate demo-liberale244. Acestea sunt

forme de asociere între state similare ca regim, care nu se tem defel unele de

altele şi identifică în comun o agendă de securitate, mijloacele comune de

acţiune şi scopuri comune, conştiente că prin acţiunea comună puterea şi

securitatea lor vor spori, ceea ce le va avantaja individual245. Ele trec dincolo

de mecanismul „dilemei securităţii”246, instrument de anticipaţie a

comportamentului statelor suverane, specific neorealismului şi care

constituie o „capcană” sistemică din care actorii nu pot ieşi câtă vreme

sistemul de referinţă este anarhic, bazat pe waltzianul self-help. Comunitatea

244 Vezi, mai ales, Michael W. Doyle, Ways of War and Peace, New York, W.W. Norton, 1997.245 Vezi Emanuel Adler, „Imagined Security Communities: Cognitive Regions in I.R.”, în Millenium Journal of International Studies, 26(2), pp. 249-277, 1997 şi Emanuel Adler, Michael Barnett, Security Communities, Cambridge University Press, 1998.246 Vezi John Herz, „The Security Dilemma in International Relations: Background and Present Problems”, în International Relations, vol. 17 (4), 2003, pp. 411-416.

180

de securitate se realizează pe fondul existenţei unei anarhii „mature”247 şi a

unor state care împărtăşesc norme, reguli, convenţii, relaţiile reciproce fiind

de încredere şi respect, aşadar exact fundamentul filosofico-instituţional pe

care Kant îl propunea pentru realizarea păcii eterne. Evident, este mai

probabil ca acest scenariu al păcii şi securităţii prin cooperare (co-operative

security) să fie realizat de state puternice (legitime pe plan intern, cu

coeziune naţională şi socială sporită) şi democratice, mai ales din regiuni

geopolitice caracterizate prin stabilitate şi lipsa ameninţărilor directe de

agresiune armată.

Dilema securităţii rămâne un mecanism valabil, teoretic, în relaţiile

dintre state suverane armate coexistând într-un mediu anarhic, dar se admite

excepţia dată de regimul politic şi ideile dominante. Această recunoaştere a

abaterii de la norma explicativă generală este de natură să pună clar în

discuţie valabilitatea explicativă a neorealismului şi chiar a curentului

„raţionalist” (sinteza de realism şi liberalism) în ansamblul său. Securitatea

prin cooperare este un model funcţional de a concepe securitatea statelor ca

fiind indivizibilă şi posibil de sporit doar prin efort comun, actorii

preocupându-se de câştigurile absolute, nu de cele relative, aşa cum postula

modelul dilemei securităţii pentru statele aflate într-un „complex de

securitate”.

După cum menţionam anterior, „complexul de securitate” este un

instrument de lucru foarte util lansat de britanicul Barry Buzan la finele

anilor ’80 ai secolului trecut, spre a descrie regruparea statelor pe criteriul

mixt, geografic şi interacţional, în domeniul problematicii de securitate.

247 B. Buzan consideră anarhia „matură” ca o ipoteză de lucru ce defineşte unul dintre capetele spectrului anarhiilor, mergând de la o situaţie pur hobbesiană, de conflict permanent şi luptă pe viaţă şi pe moarte între unităţi suverane (anarhia „imatură”) până la o stare de comuniune şi respect reciproc, care exclude conflictul armat. Vezi Barry Buzan, Popoarele, statele şi frica, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, pp. 180-187.

181

Dincolo de proximitatea geografică (interacţiunea de securitate este mai

mare în cazul statelor vecine, contigue) şi de rangul de putere al actorilor

aflaţi în compunerea unui complex de securitate (echilibrele de putere

regională), sunt luate în calcul şi elemente imateriale, subiective, precum

„modelul amiciţiei şi inamiciţiei dintre state – interese şi/sau valori comune,

oferirea de protecţie, ajutor, respectiv teama, suspiciunea, ura. Cele trei

elemente fundamentale ale complexului de securitate sunt: poziţia unităţilor

şi diferenţierea existentă între acestea (coincide cu structura de ansamblu a

sistemului internaţional), modelele de prietenie şi duşmănie şi distribuţia

puterii între principalele unităţi. Prin luarea în considerare a acestor

variabile, se obţine o viziune dublă asupra securităţii regionale – statică

(structuri) şi dinamică (proces, transformare)248.

Acest model al amiciţiei/inamiciţiei nu este doar un derivat secundar

al echilibrului de putere, ci rezultatul unor experienţe istorice, care se

întipăresc puternic în mentalul şi în psihologia colectivă a unui grup identitar

şi a liderilor acestuia, împiedicând normalizarea relaţiilor cu unităţi vecine

prin măsuri de construire a încrederii. Se operează aşadar cu aspecte legate

de diacronie şi interacţiune, pe care se grevează aspecte psihoidentitare greu

de cuantificat. Disciplina securităţii naţionale se vede nevoită să introducă

elemente străine paradigmei neorealiste a puterii şi supravieţuirii în sisteme

anarhice, prin recursul la elemente specifice constructivismului – ideologii,

clişee imagistice, identităţi acestea suprapunându-se adesea peste noţiuni

materiale, specifice geopoliticii, precum graniţele, teritoriile cu valoare

strategică. Interacţiunea actorilor din cadrul complexului de securitate se

caracterizează prin intensitatea sporită a relaţiilor cu unităţi aflate în cadrul

248 Barry Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, Lynne Rienner Publishers, 1998, p. 15.

182

aceluiaşi subsistem („insecuritatea este adesea asociată cu proximitatea”249),

faţă de relaţiile cu alte unităţi aflate în apropiere, dar exterioare

subsistemului, din amestecul de rivalitate şi interese împărtăşite, pe fondul

unei interdependenţe a securităţii naţionale. Buzan ajunge la concluzia că

aceste complexe de securitate „sunt un fenomen empiric, cu rădăcini istorice

şi geopolitice”250, dar legate puternic (funcţional) de anarhia ce există în

cadrul sistemelor internaţionale sau regionale, compuse din state suverane.

Interdependenţele de securitate sunt la nivel maxim între membrii

complexului şi diminuate faţă de unităţile din exterior, în relaţie cu care

există o anume „indiferenţă” în percepţie.

Complexele de securitate sunt durabile, dar nu permanente, ele sunt

considerate rezultatul firesc şi aşteptat al sistemelor internaţionale anarhice,

iar dacă nu se manifestă trebuie investigată lipsa lor.

Există mai multe tipare relaţionale care se subsumează acestui ideal-

tip sistemic: la capătul de jos al spectrului se află cazurile de conflict major,

în care percepţia unităţilor rivale are la bază teama, neîncrederea reciprocă,

jocul cu sumă nulă, apoi urmează „regimurile de securitate”, în care statele

suverane, deşi se consideră încă reciproc drept potenţial periculoase, ajung la

acorduri de securitate şi de consolidare a încrederii reciproce spre a evita

dilema securităţii şi riscul de război accidental. La capătul superior al axei se

află „comunităţile pluraliste de securitate” (Karl Deutsch), în care statele ştiu

că nu se pune problema recursului la forţă în relaţiile lor, că există o

comunitate de valori şi interese, iar procedurile de gestionare a securităţii

sunt convenite prin negociere, în comun251. Dacă într-un sistem de tip

249 Barry Buzan, Ole Waever, Regions and Powers. The Structure of International Security, Cambridge University Press, 2003, p. 46.250 B. Buzan, Popoarele, statele şi teama, pp. 196-197.251 Barry Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, Lynne Rienner Publishers, 1998, p. 12.

183

anarhic, cu state suverane, nu există complexe de securitate, cauza rezidă fie

în slăbiciunea statelor respective, care nu dispun de capacităţi materiale de

proiectare a puterii în afara graniţelor, fie în faptul că nu există suficiente

interacţiuni cu exteriorul sau că există puteri din afara regiunii care intervin

direct în acest complex regional şi suprimă dinamica firească a securităţii

dintre actorii locali, impunând o ordine de tip ierarhic-hegemonic252.

„Mecanismul de penetrare” descrie exact logica interferenţei puterilor

exterioare într-un complex regional de securitate şi distorsionarea dinamicii

fireşti a acestuia253. În acest fel, subsistemele regionale de securitate sunt

legate de sistemul internaţional de securitate, iar dinamicile locale ale

echilibrului de putere sunt luate în calcul de marile puteri în interacţiunea lor

reciprocă. De pildă, rivalitatea indo-pakistaneză ar fi urmat un alt curs fără

intervenţia politico-diplomatică, economică şi chiar militară a Chinei, Rusiei

şi a SUA. Rivalitatea israelo-arabă ar fi evoluat diferit fără intervenţia SUA

şi a URSS (în epoca Războiului Rece), sau chiar şi a UE, Rusiei şi a ONU

(membrii aşa-numitului „cvartet”, care negociază actualmente pacea israelo-

palestiniană).

De altfel, marile puteri şi superputerile sunt cele care definesc marile

regiuni geopolitice, în funcţie de interesele şi percepţiile lor. În acest sens,

regiunile sunt „inventate”, nu sunt elemente naturale şi obiective în relaţie cu

un observator neutru. Experţii în studii de securitate au arătat adesea că în

spatele decupajelor geopolitice relevante se află interese militare strategice,

dar nu orice societate umană a ajuns să îşi impună propria viziune asupra

lumii, nici propria hartă254. Denumiri precum „Balcanii” sau „Orientul

252 Ibidem, pp. 12-13.253 Barry Buzan, Ole Waever, Regions and Powers, p. 46. 254 Vezi Pinar Bilgin, „Whose Middle East. Geopolitical Inventions and Practices of Security”, în International Relations, vol. 18 (1), 2004, pp. 25-41.

184

Mijlociu” au fost create la finele secolului al XIX-lea sau începutul secolului

al XX-lea de către strategi ai marilor puteri – Germania, Austro-Ungaria,

Rusia, Marea Britanie etc. care, deloc întâmplător, se aflau în competiţie

pentru a controla aceste regiuni sau pe cele adiacente. Discursurile dominate

ale securităţii impun harta geopolitică a lumii, iar cercetătorul în relaţii

internaţionale şi studii de securitate trebuie să identifice întâi contextul de

formare a acestor zone în aria de interes a puterilor, apoi să procedeze la o

analiză a interacţiunilor dintre actorii relevanţi, în cadrul sistemului existent,

spre a identifica prezenţa complexelor de securitate sau lipsa acestora.

Caracterul aşa-zis „natural” al unui decupaj geopolitic de regiune nu

trebuie să permită confuzia cu un complex de securitate autentic, deoarece

primul este o construcţie ideatică şi imagistică impusă prin folosire repetată

(securitatea, ca act de limbaj), iar al doilea are o valoare funcţională certă,

chiar dacă unitatea sa structurală nu iese în evidenţă decât pentru cei iniţiaţi.

Nu este exclus ca o mare putere să delimiteze o regiune de interes care să

decupeze artificial un complex de securitate, izolând o parte dintre membrii

săi şi cooptându-i pe ceilalţi în sfera sa de influenţă. Adesea, agenda de

securitate a unei regiuni este modelată de percepţiile şi interesele puterilor

exterioare acesteia, prin dominaţia de facto şi discursivă asupra actorilor

locali255, fapt ce duce la neglijarea intereselor statelor şi comunităţilor

dominate şi la focalizarea atenţiei exclusiv asupra intereselor adesea

divergente ale marilor puteri, aşadar, la o perspectivă clar (neo)realistă în

Relaţiile Internaţionale. Profesorul turc Pinar Bilgin denumeşte această

situaţie a top-down approach to regional security, în care ameninţările

principale sunt văzute ca venind din afară, de la alte puteri rivale, prin

mijloace militare, cum a fost cazul Orientului Mijlociu, „securizat” de

255 Ibidem.

185

americani, ca o contrapondere la acţiunile periculoase ale Uniunii Sovietice

în Lumea a treia...

Felul în care actorii scenei internaţionale îşi concep propria securitate

prin raportare la intenţiile celorlalţi ţine nu doar de calculul raţional, ci şi de

aşa-numita „cultură de securitate”. Aşa cum menţionam anterior, cultura de

securitate este un concept introdus în studiile de securitate de către unii

autori constructivişti şi se referă la formarea şi asumarea identităţilor – cine

suntem noi, cine sunt ei, în ce fel influenţează acest lucru relaţiile reciproce.

Alexander Wendt a utilizat cele trei ideal-tipuri de anarhie internaţională:

„hobbesiană”, „lockeană” şi „kantiană”. Sugestia sa fundamentală este aceea

că prin interacţiune repetată, prin cunoaştere şi socializare a normelor se

produce modificarea identităţilor statale, iar relaţiile reciproce pot evolua de

la rivalitate şi duşmănie către cooperare şi chiar integrare supranaţională.

Şcoala engleză a relaţiilor internaţionale se bazează pe constatarea lui

Hedley Bull, conform căruia există anumite forme de „societate anarhică”

caracterizate prin modalităţi de cooperare limitată între state, pe baza unor

principii şi norme comune, precum respectarea tratatelor, limitarea

recursului la forţă etc.256 Ideile comune nasc posibilitatea cooperării atunci

când există interes comun, iar noţiunea de „societate internaţională”, bazată

pe amestecul de cooperare şi conflict, nu a dispărut nici chiar în toiul

războaielor mondiale.

Cunoscutul politolog Charles Beitz afirma că relaţiile internaţionale

contemporane nu cunosc o anarhie sistemică comparabilă cu starea de natură

hobbesiană, deoarece nu îndeplinesc nici una dintre condiţiile unui

paralelism valabil: actorii în Relaţiile Internaţionale sunt doar statele, acestea

256 Hedley Bull, The Anarchical Society, Columbia University Press, New York, 1977, pp. 46-51, citat de Wendt, op. cit., pp. 252-253

186

au o putere relativ egală, statele sunt independente şi suverane la modul

absolut în felul cum îşi gestionează sfera internă, nu există aşteptări de

respect reciproc al regulilor de cooperare în absenţa unei autorităţi

supranaţionale. În realitate, actorii statali formează coaliţii, există şi actori

transnaţionali, precum unele grupuri de interese şi comunităţi academice de

experţi, există mari discrepanţe de putere între state, acestea tind să fie tot

mai interdependente în asigurarea securităţii şi prosperităţii lor şi a

populaţiilor, iar comunitatea internaţională dispune de mecanisme legale

pentru a impune respectul normelor minimale de comportament paşnic257. În

jurul unor norme de drept şi de principii morale se creează aşteptări de

respect reciproc, iar sancţiunile aplicate celor ce violează normele sunt

considerate legitime de comunitatea internaţională, deşi dezavantajele pot fi

mai mari decât beneficiile pentru acele state reunite care decid să aplice

sancţiunile.

În concluzie, putem afirma că domeniul relaţiilor internaţionale ocupă

un loc median între anarhia totală şi ordinea totală, existând o combinaţie de

cooperare şi conflict, în doze variabile, însă modelele teoretice trebuie să se

plieze evidenţelor furnizate de scena globală, fără a-şi aroga meritele

predicţiei infailibile. Relaţiile internaţionale sunt un subdomeniu al ştiinţelor

sociale, aşadar lucrează mult cu elementul uman, care este greu de

cuantificat şi de anticipat, fapt ce pune în dificultate filosofia pozitivistă.

11. Sociologia istorică a statului şi fenomenul războiului

257 Ibidem, vezi şi critica făcută de H. Bull celor ce consideră automat sistemul internaţional ca anarhic în felul descris de Hobbes: statele sunt foarte diferite de indivizi, lipsa unei guvernări mondiale nu împiedică dezvoltarea industriei, comerţului, exită un grad minimal de viaţă socială între state etc. (Bull, op. cit., pp. 43-48.)

187

Această disciplină, ramură a sociologiei, este interesată de istoricul

apariţiei statelor, analiza forţelor politico-economice care au interacţionat, a

factorilor materiali şi nemateriali ce au contribuit la procesul formării şi

consolidării statului-naţiune. Prezentăm, în continuare, câţiva dintre autorii

cei mai reprezentativi, recunoscând totuşi subiectivitatea inerentă a alegerii.

Anthony Giddens. În opinia sociologului britanic, dezvoltarea

capitalismului de tip modern a depins de crearea unui stat centralizat care a

pacificat viaţa politică internă, a extins puterea administrativă, a introdus

moneda în economie şi a introdus serviciul militar obligatoriu. Mai mult,

statul a început să „supravegheze” (surveillance – monitorizare, concept

preluat de la Michel Foucault) populaţia, reducând spaţiul destinat vieţii

private. Deşi s-a afirmat uneori că existenţa capitalismului industrial duce la

pacificarea vieţii politice interne a statelor, totuşi existenţa rivalităţilor cu

alte state a dus la punerea industriei şi a populaţiei în slujba nevoilor militare

ale naţiunii, la apariţia armelor nucleare şi la militarizarea vieţii

internaţionale.

„Neglijarea a ceea ce orice monitorizare a istoriei ne arată că

formează o caracteristică extraordinar de evidentă şi de cronică a relaţiilor

umane – recursul la violenţă şi război – este una dintre cele mai uimitoare

pete albe din teoria socială.” (The Nation-State and Violence, 1985)

Charles Tilly. Profesor de ştiinţe politice la Universitatea Columbia,

Tilly a publicat Coerciţie, capital şi statul european, principalul său volum,

în care afirmă că originile statului modern trebuie căutate în interacţiunea

dintre coerciţia practicată de stat şi exploatarea de clasă. Războiul este cel

care a făcut necesară existenţa statului. Statul a apărut ca o agenţie

specializată în pregătirea războiului, mai exact fiind vorba de colectarea

188

impozitelor de la populaţie, prin coerciţie, mobilizarea acesteia, dezvoltarea

industriei. Armata devine, în a doua parte a secolului al XIX-lea, un

instrument specializat al guvernului central, aşadar este vorba de o

instituţionalizare a războiului. Spre a găsi mereu noi resurse necesare purtării

războiului, elitele la putere au aplicat noi tehnici de coerciţie asupra claselor

sociale înstărite. Impozitând populaţia, statul a fost nevoit finalmente să

acorde cetăţenilor drepturi civice şi politice, sociale. Deşi statul a creat, în

primul rând, instituţii destinate pregătirii războiului, ulterior acestea au

căpătat atribuţii de distribuţie şi reglare a veniturilor naţionale. Tilly

detectează câteva schimbări majore produse în natura „violenţei colective”

în ultimele decenii, mai ales după 1945. Între 1900 şi 1999 au avut loc în

lume circa 250 de războaie noi, interstatale şi civile, iar cifra medie a

victimelor fiecărui conflict armat s-a ridicat la circa 1000 pe an. În total circa

un milion de morţi pe an. În secolul al XX-lea, statisticile arată că circa 100

de milioane de oameni au murit din pricina războaielor cauzate de acţiunea

militară a statelor, pe tot mapamondul258. Autorul sintetizează principalele

caracteristici ale noilor războaie:

1) predominanţa numerică a războaielor civile;

2) frecvenţa implicării actorilor non-convenţionali de tip miliţii, gherile,

organizaţii insurgente a crescut spectaculos;

3) aceste forţe nonconvenţionale, nestatale au organizat adesea atacuri contra

ţintelor civile. Separatismul teritorial, iredentismul sunt adesea factori

cauzali de prim rang;

258 Charled Tilly, „Violence, Terror and Politics as Usual. America's «new war» reflects an epochal change in the nature of collective violence”, http://bostonreview.net/BR27.3/tilly.html.

189

4) grupurile insurecţionale, inclusiv cele teroriste, duc o luptă aprigă pentru

putere, în paralel cu activităţile duse de aripile „politice” (moderate) ale

acestora;

5) noile războaie tind să facă mai multe victime din rândul civililor decât din

cel al militarilor.

„Începând cu al Doilea Război Mondial, am asistat la o creştere a

violenţei nu de către forţe armate naţionale constituite oficial, ci de către

forţe paramilitare, de gherilă, echipe ale morţii, poliţie secretă şi alte

elemente neconvenţionale, şi la o direcţionare sporită a violenţei, încurajate

de stat sau aflate în căutarea unui stat, contra civililor, în special a unor

categorii întregi de populaţie stigmatizate din cauza identităţilor lor

religioase, etnice şi/sau politice. Aceste tendinţe depăşesc cu mult creşterea

populaţiilor şi multiplicarea statelor independente ; ele constituie o sporire

enormă per capita şi per stat. Paradoxal, un război mondial caracterizat prin

armate imense, tehnologii elaborate, planificare centralizată şi arme de

distrugere în masă a generat o îndepărtare de la activitatea militară, separată

în mod eficient [de cea civilă – n.a.], pe care Clausewitz a analizat-o şi a

lăudat-o ca fiind esenţa războiului modern raţional.”259

12. Alianţele – între teorie şi practică

Realiştii şi neorealiştii văd lumea internaţională ca pe un loc

periculos, indiferent că „răul” îşi are originile în natura umană sau în efectele

involuntare ale structurii (sistemului internaţional) asupra agenţilor

(statelor). Dacă existenţa stării de anarhie este mai presus de orice bănuială,

iar statele sunt preocupate de supravieţuire, în primul rând, concluzia logică

259 Ch. Tilly, op. cit..

190

este aceea că cel mai puternic va avea şanse sporite să îşi îndeplinească

obiectivul primordial. Iar de securitatea maximă se va bucura doar cel mai

puternic actor al sistemului, aceasta fiind o afirmaţie-cheie a realismului

„ofensiv”. Un actor statal raţional, precum cel postulat de modelul

(neo)realist, îşi va purta singur de grijă (waltzianul self-help), dar sunt

situaţii în care va trebui să îşi unească forţele cu cele ale altor actori, spre a-

şi îndeplini obiectivul existenţial. „Echilibrarea internă” (internal balancing)

a unui potenţial hegemon se realizează prin creşterea economică, dezvoltarea

industrială, avansul tehnologic, creşterea demografică etc. În schimb,

„echilibrarea externă” (external balancing) se realizează prin alianţe şi alte

forme de aliniere.

Putem defini o alianţă ca fiind „promisiunea de asistenţă reciprocă

militară între două sau mai multe state suverane”260. Definiţia este una

sintetică, omisivă, de aceea trebuie aduse precizări suplimentare. Mai

cuprinzător, alianţa este un acord formal sau informal ce prevede cooperarea

în domeniul securităţii (apărării), între două sau mai multe state. Se poate

face o distincţie între simpla aliniere şi alianţă. Alinierea este informală,

tacită, obligaţia de sprijin a partenerului este una morală şi/sau strategică.

Alianţa presupune un tratat, un acord oficial, cu efecte juridice. Desigur,

există şi alianţe secrete, precum acordul semnat de România cu Puterile

Centrale în 1883, necunoscut opiniei publice din ţară. Coordonatele care

trebuie reţinute în delimitarea câmpului semantic al conceptului de alianţă

sunt următoarele :

1) state suverane, independente;

2) stare de anarhie sistemică (lipsa unui guvern mondial);

260 Arnold Wolfers, „Alliances”, în International Encyclopedie of Social Science, New York, 1968, p. 268, citat de Mihail E. Ionescu, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii 90, Editura Scripta, Bucureşti, 1993.

191

3) primordialitatea securităţii militare faţă de celelalte niveluri ale securităţii

(societală, culturală, economică, de mediu etc.);

4) conştientizarea necesităţii menţinerii echilibrului puterii sau, din contră, a

avantajelor perturbării acestuia;

5) conştientizarea de către state a imposibilităţii de a realiza singure

obiectivele asociate interesului naţional;

6) existenţa unei ameninţări comune pentru cel puţin două state.

Alte coordonate, de data asta facultative, sunt :

7) existenţa unor interese economice complementare, starea de

interdependenţă economică, investiţii încrucişate etc.;

8) existenţa unor afinităţi cultural-ideologice, a unor influenţe politice

încrucişate.

Alianţele au un aspect politico-militar care le scoate în evidenţă, iar

scopul lor este unul eminamente raţional şi egoist – asigurarea securităţii

proprii, ca parte a unui bun colectiv. Te aliezi „contra cuiva” şi, alături de

cineva”, dar dominantă este ostilitatea/teama faţă de alt actor (sau de un grup

de actori statali)261. Acest lucru se poate realiza fie printr-un tratat clasic de

alianţă, fie printr-un acord de securitate (apărare) colectivă. Diferenţa constă

în faptul că tratatul de alianţă presupune existenţa unui inamic (rival) comun,

bine identificat (în unele cazuri se specifică în mod clar contra cui este

valabil acordul), pe când securitatea colectivă se referă la potenţiali adversari

şi presupune solidaritatea de grup contra tuturor ameninţărilor militare venite

din partea unor terţi. Alianţele pot fi şi „ofensive” (între state revizioniste

care vor să răstoarne statu quo-ul), ceea ce nu este cazul tratatelor de

securitate colectivă.

261 Vezi George Liska, Nations in Alliance: The Limits of Interdependence, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1962, p. 12.

192

Teoria echilibrului puterii afirmă că paritatea de putere între alianţe

rivale este un factor al asigurării păcii, prin mecanismul descurajării. Invers,

apariţia unui decalaj de putere între acestea va încuraja tabăra mai puternică,

în cazul în care este revizionistă, să încerce să răstoarne statu-quo-ul în

favoarea sa. Aşadar, alianţele trebuie înţelese în contextul poziţionării

actorilor statali faţă de statu quo. Se vor produce alinieri între revizionişti,

contra puterilor satisfăcute dominante, sau între acestea contra

revizioniştilor. Ceva mai rar, au existat şi cazuri de aliere a unui actor

revizionist cu cei care apărau ordinea existentă, dar în contextul existenţei

unui alt actor revizionist care se constituia într-o ameninţare directă la adresa

tuturor. Cel mai bun exemplu este cel al URSS, care, după ce a fost atacată

în 1941 de Germania nazistă, s-a alăturat Franţei, Marii Britanii şi ulterior

SUA, deşi statul sovietic era de fapt un imperiu nesatisfăcut cu „ordinea” de

la Versailles. În acest caz a funcţionat mecanismul descris de neorealistul S.

Walt drept „echilibrul ameninţării”262: URSS s-a aliat cu Occidentul contra

principalei ameninţări – Germania. Iar declaraţiile lui Churchill şi Roosevelt

privind necesitatea de a te alia cu răul cel mai mic contra celui mai mare sunt

edificatoare în ceea ce priveşte lipsa lor de iluzii cum că URSS ar fi un stat

cu adevărat devotat statu quo-ului.263

Un alt exemplu este ilustrativ pentru existenţa dilemelor referitoare la

alianţele posibile şi cele dezirabile. Italia, la începutul Primului Război

Mondial, se găsea de facto în tabăra Puterilor Centrale şi cu siguranţă că era

un actor revizionist – dorea modificări teritoriale în relaţia cu Franţa şi

Austro-Ungaria. Fiind contra statu-quo-ului, logic ar fi fost să păstreze

262 S. Walt, The Origins of Alliances, Ithaca, Cornell University Press, 1987.263 W. Churchill a afirmat că „dacă Hitler ar invada iadul, ar trebui cel puţin să fac o referire favorabilă la adresa diavolului în Camera Comunelor”. (Vezi W. Churchill, The Second World War, Volume III, The Grand Alliance, Houghton Mifflin, Boston, 1950, p. 370).

193

alianţa cu Berlinul şi Viena, deoarece germanii reprezentau cel mai puternic

stat continental. Însă era clar că Italia nu va obţine câştig de cauză atât faţă

de Franţa, cât şi faţă de Austro-Ungaria concomitent. Finalmente a ales

tabăra Antantei, considerând că şansele de victorie sunt mai mari, iar

teritoriile ce îi vor reveni, cu valoare strategică, economică şi sentimentală

superioară. Comportamentul Italiei poate fi descris cel mai bine prin

termenul de oportunism şi minimizarea riscurilor – a preferat să se alieze cu

cei care aveau o probabilitate sporită de succes. De altfel, numeroşi actori

revizionişti se aflau în cadrul Antantei, deşi ulterior Germania a fost adesea

acuzată că a purtat preponderent vina războiului: Italia, Franţa (e vorba de

Alsacia şi Lorena), Rusia (cu gândul mereu la strâmtorile turceşti şi la

Balcani), România (pentru Transilvania, Banat).

Pe de altă parte, teoria „tranziţiei puterii” 264 postulează un risc sporit

de război „hegemonic” atunci când puterea coaliţiei revizioniste ajunge

aproape de nivelul parităţii cu tabăra ce apără statu quo-ul265. Toate aceste

teorii se află în cadrul filonului neorealist, ele presupun existenţa unor actori

statali raţionali, egoişti, dornici să îşi maximizeze puterea şi securitatea.

Realpolitik-ul moştenit din epoca lui Bismarck şi transformat în „ştiinţă” de

realişti, afirmă că alianţele nu implică prietenie, sentimente, afecte, ci pur

interes. Ele sunt conjuncturale şi trecătoare, ba chiar reversibile: aliatul de

astăzi poate deveni mâine inamic. Este cazul organizaţiei conduse de Ben

Laden, Al Qaeda, care în timpul războiului afgano-sovietic a beneficiat de

sprijin logistic american, pentru a deveni ulterior un inamic global teribil

pentru SUA266. De aceea va exista cooperare în cadrul alianţelor doar atât cât 264 A.F.K. Organski, World Politics, Knopf, New York, 1958. Vezi şi Jacek Kugler, Douglas Lemke (editors), Parity and War, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1996. 265 T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century, Stanford University Press, California, 2004, pp. 55-58.266 În general, teoria alianţelor consideră că nu se poate vorbi de o alianţă între un stat şi un actor nestatal (subnaţional, transnaţional), ci doar de parteneriate conjuncturale, bazate pe o relaţie asimetrică. De pildă,

194

este necesar pentru realizarea scopului comun. Nimeni nu doreşte să

investească foarte mult într-un aliat ce poate deveni rival/inamic curând,

aşadar realismul afirmă că statele au dificultăţi în a coopera, deoarece sunt

interesate mai ales de distribuţia câştigurilor „relative” (unul în raport cu

celelalte) decât de a celor „absolute”. Alianţele sunt rareori simetrice, adică

stabilite între parteneri egali ca rang de putere şi cu resurse mobilizabile

identice. Cel mai adesea e vorba de alianţe asimetrice, în care unul este mai

puternic, iar ceilalţi mai slabi. În timpul Războiului Rece, SUA constituiau

principalul pol de putere din cadrul NATO, iar în caz de război, acesta ar fi

avut loc probabil în Europa (cel puţin în anii ’50), fapt ce ar fi necesitat un

efort deosebit cerut americanilor. Aşadar, aliaţii se tem în genere să nu li se

ceară o contribuţie prea mare la efortul comun şi să nu vadă unii aliaţi

transformându-se în inamici, aşa cum a constatat Germania în anii „Marelui

Război” din 1914-1918: părăsită de Italia şi România, nevoită să susţină

militar şi economic o Austro-Ungarie prea slabă în faţa Rusiei şi chiar a

Serbiei.

Pe lângă teama, să spunem, firească, de a nu ajuta în mod involuntar

la apariţia unui inamic, statele tind să îşi reducă nivelul de cooperare în

cadrul alianţelor şi din alte motive, de natură economică, politică,

psihologică. Ele nu vor să împovăreze propria economie prin fonduri date

altor state, nu vor să ajute un alt stat să obţină o poziţie dominantă în sistem

şi, de asemenea, experimentează ceea ce Mancur Olson a denumit

„paradoxul acţiunii colective”267 – tendinţa de a „trişa”, de a se comporta ca

relaţia Iranului cu Hezbollah nu este o alianţă, ci un acord tacit, informal, de sprijin reciproc. Este cunoscută de toate statele regiunii, şi de cele din afara ei, şi are un caracter subversiv.267 Mancur Olson Jr., The Logic of Collective Action. Public goods and the theory of groups, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1965. Vezi mai ales Mancur Olson, Richard Zeckhauser, „An Economic Theory of Alliances”, în Review of Economics and Statistics, no. 48, August 1966, pp. 266-279. Autorii îşi pun întrebarea în ce măsură o naţiune participantă într-o alianţă va investi în aceasta părţi din PIB-ul său, spre a îşi realiza interesele de securitate.

195

free rider într-o asociere, spre a beneficia de rezultatul final (un bun public,

colectiv), dar a nu plăti preţul necesar268. A lucra în echipă cu alţi actori

aduce acces la un bun colectiv dorit, dar rezultatul îi avantajează şi pe

ceilalţi. De aceea, actorii mici vor tinde să contribuie cu prea puţin (cotă

suboptimală) la efortul general. Cu cât sunt mai mulţi actori, părţile de

beneficiu vor fi mai mici şi tendinţa de a trişa mai mare. Aşadar, trebuie să

ne aşteptăm, de regulă, la o asimetrie în contribuţiile membrilor unei alianţe

la securitatea comună.

„Când, aşa cum se întâmplă în orice organizaţie cu un număr limitat

de state-naţiuni, numărul de membri ai organizaţiei e relativ mic, membrii

individuali pot avea un stimulent să facă sacrificii semnificative spre a

obţine acel bun colectiv, dar vor tinde să ofere doar cote suboptimale din

acest produs. Va exista, de asemenea, o tendinţă a membrilor mari – aceia

care acordă o valoare mai mare bunului public – de a suporta o parte

disproporţionată din povară…”269

Securitatea internaţională/regională este un bun colectiv, deoarece de

ea vor beneficia probabil şi nonplătitorii, iar membrii organizaţiei (alianţei,

în cazul de faţă) vor avea acces la ea, fără costuri marginale semnificative.

Un bun exemplu este cel al Elveţiei, stat situat între state membre NATO (cu

excepţia Austriei) şi UE şi care implicit este apărat de agresiuni externe prin

faptul că rachetele, avioanele sau trupele agresorului ar trebui să străbată

spaţiul aerian sau terestru al ţărilor aliate.

268 Kenneth Waltz se referă la tendinţa unor state, în sisteme multipolare, de a nu contracara direct acţiunea unui agresor, ci de a aştepta ca alt stat să facă acest lucru. Teama, economia de mijloace, dificultăţile interne pot explica acest comportament aparent iraţional. K. Waltz, Theory of International Politics, p. 165. Inspirându-se din Waltz, J. Mearsheimer a preluat această idee a celui care vrea să fenteze, să nu se confrunte direct cu agresorul, ci prin intermediul altuia – buck-catching. 269 Mancur Olson, Richard Zeckhauser, „An Economic Theory of Alliances”, în Review of Economics and Statistics, no. 48, August 1966, pp. 267-268.

196

Ex nihilo, nihil. Statele ce se decid să intre într-o alianţă vin cu o

zestre istorică proprie, cu interese naţionale specifice, cu sensibilităţi interne

clare faţă de anumite aspecte de politică internaţională. Ele nu pot renunţa la

aceste obiective naţionale doar spre a face pe placul aliaţilor. Cu toate că

sunt şi cazuri în care un stat sacrifică interese tradiţionale, spre a atrage şi a

menţine un aliat în momente foarte dificile.

Atunci când ţările arabe au atacat Israelul, în 1948, spre a-l distruge şi

a recupera teritoriile Palestinei istorice, pe care arabii le considerau ale lor,

Egiptul, Siria, Iordania şi celelalte ţări arabe aveau deja disensiuni privind

împărţirea teritoriilor ce urmau a fi luate Israelului – Transiordania ar fi dorit

să obţină partea de est, dar Egiptul şi Siria nu puteau accepta acest plan. De

aceea, alianţa a fost şubrezită de aceste disensiuni încă de la început.

Un alt exemplu se referă la două state comuniste, China şi Vietnam.

Deşi Beijingul ajutase Hanoiul în războiul contra SUA, după victoria forţelor

comuniste şi retragerea americanilor vietnamezii au invadat Cambodgia,

procedând la schimbarea liderului cambodgian Pol Pot. China a trimis în

1979 un corp expediţionar în Vietnam, demonstrându-şi ostilitatea faţă de

fostul aliat, pe care a vrut să-l pedepsească pentru atacarea Cambodgiei şi

răsturnarea khmerilor roşii de la putere.

Exemplul invers este cel al Marii Britanii care, în anii Primului

Război Mondial (1915), a acceptat ca Rusia să obţină strâmtorile turceşti în

caz de victorie a Antantei contra Puterilor Centrale, deşi politica externă

britanică din a doua parte a secolului al XIX-lea a urmărit exact blocarea

accesului Rusiei la aceste strâmtori şi la Oceanul Indian, din teama că Rusia

va atenta la India, „perla coroanei”. Londra a făcut un mare sacrificiu270,

270 Se poate obiecta la ideea sacrificiului britanic prin constatarea că, după Gallipoli, britanicii ştiau că era aproape imposibil să fie alungate forţele turco-germane din zona strâmtorilor, de aceea au „dat” Rusiei ceva ce nu putea fi dobândit decât cu pierderi imense.

197

deoarece a realizat că Rusia avea nevoie de o motivaţie puternică spre a

rezista tăvălugului infanteriei germane, ştiut fiind faptul că britanicii nu au

putut deplasa pe frontul de vest şi pe cel de la Salonic suficiente trupe

terestre spre a provoca înfrângeri decisive germanilor şi aliaţilor acestora.

Într-un mediu anarhic, statele se tem adesea că lipsa de sprijin pentru un aliat

l-ar putea determina pe acesta să se retragă în neutralitate sau chiar să aleagă

tabăra inamică.

Statele au niveluri diferite de putere şi interese specifice, adesea

ireductibile. Aşadar, este puţin probabil ca o alianţă să fie însumarea exactă

a capacităţilor de putere (materială şi spirituală) ale membrilor săi. Fiecare

stat va contribui doar cu o porţiune din potenţialul său de putere, în cazuri

extreme ajungându-se la o angajare totală. De exemplu, mobilizarea SUA în

Primul Război Mondial a implicat participarea cu o fracţiune din potenţialul

uman şi material mai mică decât a Franţei, Marii Britanii sau a Rusiei.

De asemenea, în cazuri foarte critice, când continuarea politicii de

alianţă pune în pericol existenţa unui stat, acesta poate considera „raţional”

să negocieze abandonarea acelei alianţe. Este cazul Austro-Ungariei, care în

ultimii ani ai Primului Război Mondial a luat în calcul în mod repetat

ruperea alianţei cu Germania.

Aşadar, un actor raţional care decide să se alieze cu altul (alţii) trebuie

să îşi pună câteva întrebări fundamentale: cât de mare este beneficiul alianţei

faţă de costurile politico-militare şi economice; ce şanse de succes există; cât

de sigur poate fi de seriozitatea şi de valoarea celorlalţi – „dacă eu decid să

balansez contra unui potenţial hegemon, oare şi aliaţii mei mi se vor

alătura”; până în ce punct este raţional să se menţină alianţa şi ce indicii

există atunci când este necesar să fie abandonată; ce riscuri îşi asumă statul

care părăseşte o alianţă ?

198

Teoretic, o alianţă durează doar atâta timp cât este necesar spre a-şi

îndeplini scopul, după care este sortită dispariţiei. Alianţa statelor statu quo

va exista câtă vreme coaliţia revizioniştilor va fi puternică. Odată cu

înfrângerea militară a acesteia sau cu destrămarea ei din motive accidentale,

aliaţii satisfăcuţi vor reduce la minim implicarea în alianţă sau chiar vor

căuta parteneriate mai flexibile şi mai puţin angajante. Aşa s-a întâmplat

după Primul Război Mondial cu Franţa şi Marea Britanie. În loc să continue

alianţa, aşa cum ar fi vrut Parisul, şi să existe garanţii reciproce de securitate

faţă de Germania, Londra a acceptat doar un parteneriat strategic, fără

obligaţii substanţiale, fapt ce a sporit tendinţa francezilor de a se purta dur cu

Germania, chiar de a încuraja secesiunea unor regiuni aparţinând acesteia.

Invers, actorii revizionişti, dacă obţin victoria, nu mai au motive să

prelungească alianţa. Joseph Nye sintetizează motivele destrămării

alianţelor: „Alianţele se prăbuşesc din tot atâtea motive din câte se formează,

însă în general statele încetează să fie aliate atunci când ajung să se vadă ca

lipsite de importanţă ori ca o ameninţare pentru securitatea lor.”271 Aşadar,

foştii aliaţi vor fi percepuţi fie ca neutri, fie ca adversari. Când un stat devine

prea puternic, foştii lui aliaţi ajung să îl perceapă ca pe un inamic şi vor

căuta să formeze o altă alianţă, care să îl contrabalanseze. Desigur, afirmaţia

de mai sus trebuie nuanţată corespunzător. Un exemplu demonstrează

dificultatea de a anticipa comportamentul statelor. După al Doilea Război

Mondial, SUA deveniseră principala putere militară (mai ales navală şi

aeriană, având o vreme şi monopolul armei atomice) şi economică a lumii,

aşadar ar fi fost de aşteptat ca Franţa şi Marea Britanie, foştii aliaţi, să vadă

America ca pe un pericol şi să caute o alianţă cu a doua superputere – URSS.

De fapt, s-a întâmplat invers, vest-europenii au practicat un bandwagoning

271 Joseph S. Nye Jr, Descifrarea conflictelor internaţionale, Ed. Antet, Bucureşti, 2005, p. 71.

199

clar faţă de SUA şi au participat la strategia de containment faţă de URSS.

De ce? În literatura de specialitate se arată că a funcţionat mecanismul

waltian al „echilibrului ameninţării”: Parisul şi Londra se temeau de URSS,

din pricina ideologiei comuniste, a proximităţii geografice (trupele sovietice

se aflau în inima Germaniei), aşadar au preferat ca aliat SUA, cu regim

politic similar (democraţie liberală) şi considerată un partener firesc.

Aşadar, alianţele sunt făcute fie spre a-l contrabalansa pe cel mai

puternic, fie pe cel mai ameninţător. Uneori, mai ales în sisteme multipolare,

există din partea unor state incertitudini în ce priveşte statul care se

constituie în principala ameninţare. Cu alte cuvinte nu este întotdeauna clar

cine trebuie contrabalansat272.

Martin Wight îşi pune problema alianţelor naturale – interese comune

pe termen lung, solidaritate doctrinară, în cazul unui pericol comun de lungă

durată. Pesimist, afirmă că „un grup de mici puteri nu poate avea o politică

comună faţă de marile puteri”273. Avea dreptate prin aceea că impulsul

pentru crearea unei alianţe solide vine cel mai adesea de la marile puteri

exterioare regiunii respective, iar micile puteri au adesea conflicte şi

neînţelegeri pe care nu le pot depăşi singure.

Se pune şi problema influenţei tipului de regim politic (şi al ideologiei

oficiale) asupra alianţelor. John L. Gaddis demonstrează că succesul SUA în

Războiul Rece s-a datorat şi faptului că, formând o alianţă de state

democratice (NATO), bazată pe consens, valori şi principii asemănătoare, a

avut un avantaj structural faţă de URSS, care crease Pactul de la Varşovia

mai mult prin coerciţie. Americanii s-au bazat pe consens (şi au tolerat unele

„devieri”, cum a fost cazul Franţei generalului De Gaulle, care a părăsit

272 Glenn H. Snyder, „Alliances, Balance, and Stability”, în International Organization, vol. 45, no. 1, Winter 1991, p. 130.273 M. Wight, Politica de putere…, pp. 142-143.

200

structurile militare ale NATO şi a denunţat hegemonia nucleară şi

economică a SUA), pe când sovieticii au controlat coaliţia comunistă prin

forţă şi ameninţare (cazul Revoluţiei ungare din 1956 şi al celei din

Cehoslovacia anului 1968)274.

Pe de altă parte, alianţele au o viaţă a lor: se nasc, se dezvoltă, apoi

dispar. Faptul că NATO nu a dispărut după Războiul Rece, când a dispărut

adversarul comun, a fost interpretat de Cristopher Layne275 şi Kenneth Waltz

ca rezultat al dorinţei SUA, unica superputere, de a menţine această alianţă,

care serveşte intereselor naţionale americane. Alţi autori, adepţi ai metodelor

sociologiei organizaţiilor, au explicat persistenţa NATO prin existenţa unei

birocraţii politico-militare csre tinde să se perpetueze şi să-şi găsească noi

atribuţii. Din punctul de vedere al României şi al altor state membre ale

NATO, calitatea de aliat nu aduce doar securitate militară efectivă, ci şi

prestigiu, sprijin pentru democratizare şi stabilitate internă, avantaje

economice etc.

La nivel micropolitic, schimbarea liderilor unui stat poate determina

un alt stat să rupă o alianţă sau un parteneriat strategic cu primul, dacă noii

lideri sunt ostili conducerii celuilalt stat. Un bun exemplu este cel al căderii

regimului monarhic din Iran. Şahul Mohamad Reza Pahlavi fusese un

partener strategic al SUA, iar ayatolahul Khomeini, care l-a alungat de la

putere, a privit America ca pe un duşman, acţionând în consecinţă. După ce

naţionaliştii chinezi conduşi de Chan Kai Shek au pierdut puterea în China

continentală, în 1949, ca urmare a războiului civil câştigat de comunişti,

274 J.L Gaddis, We Now Know: Rethinking the Cold War, New York, Oxford University Press, 1997, pp. 22-25. 275 Cristopher Layne, Benjamin Schwartz, „La nueva hegemonía norteamericana”, în Política Exterior, nr. 37, febrero-marzo 1994, pp. 83-99.

201

alianţa dintre SUA şi China s-a rupt, iar comuniştii chinezi şi-au clamat

deschis ostilitatea faţă de America.

Uneori, alianţele sunt flexibile, se desfac şi se refac uşor, cum a fost

cazul cu cele făurite sub egida cancelarului german Bismarck, alteori sunt

rigide şi beligene, exemplul tipic fiind Europa în anii premergători Primului

Război Mondial. Teoretic, când există o omogenitate cultural-politică între

state (valori comune, regimuri politice similare), alianţele sunt mai flexibile,

din contră, când există o polarizare ideologică, ele sunt rigide, iar rivalitatea

îmbracă forma jocului de sumă nulă, deoarece aceste state nu îşi recunosc

legitimitatea şi suveranitatea, aşadar constituie ameninţări existenţiale unul

pentru celălalt.

Tipologia comportamentului actorilor statali aflaţi în alianţă cuprinde

următoarele scenarii: alianţă contra celui mai puternic din întreg sistemul sau

a coaliţiei dominante (balancing la nivelul sistemic)276, alianţă contra celui

mai ameninţător (balancing la nivelul unui „complex regional de securitate”

– Buzan), statele se aliază cu cel mai puternic sau cu cel mai ameninţător

spre a fi ferite de o agresiune (alianţa unor state acţionează ca factor de

descurajare asupra potenţialilor inamici, dacă există credibilitate) sau a

profita de hegemonia primului (bandwagoning), statele se aliază cu altele

care au ideologii/sisteme de valori similare (ex. alianţa statelor comuniste

contra lumii capitaliste, sau alianţa pe criterii civilizaţionale conform

modelului geopolitic al lui Huntington), statele se aliază cu cele care le

susţin financiar sau cu cele care le „penetrează” sistemul politic intern.

276 Vezi Edward V. Gulick, Europe’s Classical Balance of Power, WW Norton, New York, 1955; Inis Claude, Power and International Relations, New York, Random House, 1962. Pentru o sinteză mai recentă a teoriilor echilibrului puterii, a se vedea T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century, Stanford University Press, California, 2004.

202

Fiecare dintre aceste comportamente poate fi văzut ca raţional şi

egoist, dar ele exprimă contexte diferite ale securităţii şi puterii actorilor (la

nivelul realului şi al percepţiei)277. Dacă balancing-ul este strategia

predilectă a actorilor puternici, care ştiu că pot contracara hegemonul

potenţial sau real, bandwagoning-ul pare mai degrabă strategia celui slab,

care ştie că dacă ar rezista s-ar expune agresiunii, iar, dacă s-ar alătura unei

alianţe în acelaşi scop defensiv, rangul său de putere ar fi prea mic ca să

încline balanţa spre acea coaliţie. De aceea, fie va alege neutralitatea (soluţie

adesea riscantă, după cum a constatat pe propria piele Belgia în 1914), fie va

prefera să se ofere „pe tavă” celui puternic şi/sau ameninţător, sperând să

scape tendinţelor agresive ale acestuia. Desigur, nu are nicio garanţie că

lucrurile vor sta astfel. Dacă se admite ca valabilă paradigma lui Waltz,

conform căruia statele vor mai ales să îşi maximizeze securitatea, atunci

strategia de bandwagoning poate fi considerată raţională, deoarece un război

contra unui stat mult mai puternic tinde să fie contraproductiv, deci iraţional.

În contradicţie cu realismul defensiv, cel ofensiv, reprezentat mai ales de J.

Mearsheimer, nu vede bandwagoning-ul ca pe un comportament raţional, iar

motivul este unul simplu: dacă statele caută să îşi maximizeze puterea, spre

a îşi asigura securitatea la cotele cele mai înalte, a practica bandwagoning

faţă de un alt actor înseamnă a renunţa voluntar la sporirea propriului nivel

de putere278!

S. Walt afirmă următoarele: „Tendinţa covârşitoare a statelor de a

balansa mai degrabă decât a se alătura celui puternic (bandwagon) a înfrânt

aspiraţiile hegemonice ale Spaniei lui Filip al II-lea, ale Franţei sub Ludovic

al XIV-lea şi Napoleon şi ale Germaniei sub Wilhelm al II-lea şi Hitler. Deşi

277 Stephen M. Walt, „Alliance Formation and the Balance of World Power”, International Security, vol. 9, no. 4, Spring 1985, pp. 3-43.278 T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power, p. 65.

203

ipoteza bandwagoning-ului prezice că aceşti potenţiali hegemoni ar fi trebuit

să atragă din ce în ce mai mult sprijin pe măsură ce se extindeau, răspunsul

puterilor ameninţate a fost în realitate unul opus. Cu cât un stat căuta mai

tare să le domine pe celelalte, cu atât acestea s-au combinat spre a contracara

ameninţarea.”279

Desigur, nu toţi potenţialii hegemoni au avut parte de adversari atât de

raţionali şi vigilenţi. Tendinţelor expansioniste ale Germaniei naziste,

occidentalii i-au răspuns cu politici de appeasement, spre a o linişti şi a evita

războiul, pe când cel puţin un stat (o putere mijlocie) aflat în vecinătatea

„periclitată” a Reich-ului a preferat calea alinierii cu acesta. Când Polonia a

ales, în 1938, să se alăture de facto Germaniei în dezmembrarea

Cehoslovaciei, ea nu putea avea, desigur, nicio garanţie reală că Berlinul nu

va proceda identic în cazul ei, dar a sperat ca bunăvoinţa manifestată va fi

văzută cu simpatie de principala putere revizionistă din sistemul

internaţional. În plus, a beneficiat de un teritoriu (Teschen, în Silezia) pe

care altfel nu îl putea dobândi, aşadar a dovedit un comportament revizionist

şi rapace280, cu toate că, raţional vorbind, ţinând seama de tradiţionala

ostilitate germano-polonă (cazul Coridorului Danzig şi nu numai) şi de

situarea sa între cei doi coloşi revizionişti, URSS şi Germania nazistă, ar fi

fost mai logic să se alăture cu orice risc celor ce apărau ordinea versailleză.

Această abatere de la modelul anticipat, anume balancing, este de înţeles

doar dacă aplicăm teoria echilibrului ameninţării, caz în care putem spune că

Polonia a ales Germania din teama faţă de URSS. De menţionat şi ostilitatea

latentă dintre Praga şi Varşovia la finele anilor ’30: conform unor surse

istorice, guvernul polonez dorea să favorizeze desprinderea Transcarpatiei

279 Ibidem, p. 15.280 Vezi Randall Schweller, „Bandwagoning for Profit: Bringing the Revisionist State Back In”, în International Security, no. 19, Summer 1994 , pp. 72-107.

204

de Cehoslovacia şi alipirea ei la Ungaria, cu care exista o relaţie mai

apropiată – cele două state colaborau pentru reprimarea naţionalismului

ucrainean. De asemenea, la nivel discursiv, unii lideri polonezi se arătau

înţelegători faţă de dorinţa de secesiune a slovacilor. Desigur,

comportamentul pasiv al Franţei a stimulat această capcană strategică în care

s-a găsit Polonia281. În cele din urmă, ciudata echilibristică diplomatică

practicată de guvernul J. Beck s-a dovedit fatală statalităţii poloneze,

soldându-se cu divizarea ţării şi dispariţia sa temporară ca stat suveran.

Aşa cum am arătat anterior, bandwagoning-ul poate fi practicat şi de

mari puteri, ca formă de appeasement faţă de un actor foarte puternic şi

agresiv, dar este o strategie a disperării, foarte riscantă. Când Stalin a decis

să realizeze un parteneriat strategic cu Hitler, iar URSS a semnat cu

Germania Pactul Ribbentrop-Molotov, de fapt Moscova a adoptat o strategia

de bandwagoning faţă de Berlin, sperând să nu fie agresată şi să obţină şi

avantaje teritoriale. Desigur, o strategie iraţională, căci reprezentanta

proletariatului mondial nu putea aştepta înţelegere de la patria nazismului…

Evident, prin alinierea aceasta, URSS spera să obţină un răgaz până la o

eventuală agresiune germană, să modereze atitudinea Germaniei faţă de ea şi

să se asigure că Germania nu acaparează singură teritoriile din Europa

Central-Estică (aşadar, o preocupare pentru balanţa puterii regionale). În anii

’30, tentativele franco-britanice de a crea o alianţă cu URSS contra

Germaniei eşuaseră, pe fondul ezitărilor occidentale de a da mână liberă

sovieticilor în Europa de Est, în zona de „glacis” ce fusese creată după

Versailles, spre a apăra Europa de Vest de pericolul bolşevic. Pentru URSS,

stat lipsit de aliaţi, izolat diplomatic, logic ar fi fost ca Germania să fie

văzută ca cel mai puternic actor din sistem şi, în acelaşi timp, şi cel mai

281 J. Mearsheimer, Tragedy of Great Power Politics, p. 310.

205

ameninţător. Aşadar, predicţiile formulate de Waltz şi Mearsheimer

(balancing against the strongest) şi cea a lui Walt (balancing against the

most threatening) se combinau, deoarece „hegemonia asupra sistemului

constituie întotdeauna cea mai mare ameninţare la adresa intereselor altor

state sau cel puţin la adresa celorlalte mari puteri, şi doar cel mai puternic

actor din sistem poate ameninţa cu impunerea hegemoniei”282. Moscova şi

Berlinul nu au semnat un tratat de alianţă, ci un pact de neagresiune, cu

clauze secrete de delimitare a sferelor de influenţă. În loc să se

contrabalanseze reciproc, s-au aliniat temporar şi au căutat chiar soluţii de

alianţă – se ştie că Hitler a încercat să ofere URSS teritorii aflate sub control

britanic, dar Stalin nu s-a arătat defel interesat sau nu a dorit să rişte un

război cu britanicii. Uneori „concilierea unui adversar poate fi o alternativă

la a te alia contra lui”283. Prin urmare, la nivelul teoriei neorealiste (mai ales

în versiunea „ofensivă”, unde securitatea se obţine prin maximizarea

puterii), comportamentul URSS faţă de Germania nazistă pare de-a dreptul

iraţional284, dacă nu se face apel la aspecte psihologice şi ideologice –

credinţa lui Stalin în ciocnirea „inevitabilă” a statelor capitaliste, în

beneficiul patriei comunismului, care trebuia să rămână neutră până la

epuizarea adversarilor, mefienţa lui faţă de democraţiile liberale etc. Această

282 T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century, Stanford University Press, California, 2004, p. 35.283 Glenn H. Snyder, „Alliances, Balance, and Stability”, în International Organization, vol. 45, no. 1, Winter 1991, pp. 121-142.284 Există şi părerea contrară ideii de comportament defensiv, prudent, al URSS. Generalul Suvorov, fost ofiţer al GRU, a afirmat în cartea sa Icebreaker că URSS pregătea un război ofensiv contra Germaniei, dar a fost devansată de punerea în aplicare a Planului Barbarossa de către Hitler. Stalin era foarte sigur că Armata Roşie era o forţă de descurajare teribilă pentru Germania şi avea încredere în pactul de neagresiune. Deşi primise de la diverse surse de intelligence avertismente asupra pregătirilor de atac germane, nu le-a tratat cu destulă seriozitate şi a fost surprins de atacul din iunie 1941. Ca să nu provoace Germania în mod inutil, sovieticii se abţineau să riposteze chiar când germanii desfăşurau acţiuni de spionaj în zona graniţei comune şi în spaţiul aerian sovietic. Aşadar, concentraţia de trupe sovietice la graniţă ar fi putut avea un scop ofensiv, caz în care atacul german devenea automat unul preemptiv. Teoria lui Suvorov nu poate explica însă slaba organizare şi dotare a armatei sovietice, dezorganizarea şi improvizaţia, cauzate de epurările staliniste în cadrul corpului ofiţeresc.

206

lecţie istorică ne arată că, uneori, confruntate cu un pericol iminent, chiar

unul existenţial, statele (inclusiv mari puteri) pot alege să nu „balanseze”, ci

să se alinieze, să devină complice la agresarea altor actori (bandwagoning

ofensiv, în terminologia lui Walt), să păstreze neutralitatea, aşteptând ca un

alt actor să se mobilizeze spre a contracara inamicul comun. Personalitatea

decidentului politico-militar şi caracteristicile birocratice ale aparatului

decizional pot explica aceste „abateri” de la modelul neorealist waltzian.

Stephen Walt afirmă că în istoria relaţiilor internaţionale post-

westphalice balancing-ul este mult mai frecvent decât bandwagoning-ul,

deoarece statele preferă să se opună unei ameninţări decât să spere că cel

puternic va rămâne binevoitor şi se va abţine de la a le face rău285. Există

însă şi asemenea cazuri. De pildă, Elveţia, care, deşi neutră, a colaborat în

plan economic cu Germania, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, şi

nu a fost până la urmă cucerită de aceasta, deşi planuri de acest gen se pare

că au existat. În general, bandwagoning-ul e preferat de statele slabe, mai

ales dacă nu găsesc aliaţi disponibili.

Ca regulă generală, ridicarea unui hegemon provoacă reacţia de

contrabalansare, cel puţin din partea celorlalte mari puteri, şi mai ales a

statelor satisfăcute cu ordinea existentă anterior.

„Statele cu ambiţii expansioniste sunt descurajate prin anticiparea

coaliţiilor de contrabalansare sau, dacă descurajarea eşuează, sunt înfrânte în

război ca urmare a apariţiei unei coaliţii de blocare.”286

Existenţa unei ideologii comune, a regimurilor politice similare este

un factor favorizant al alianţelor şi viceversa. Un alt factor favorizant sunt

relaţiile comerciale şi investiţiile încrucişate. Ele fac să sporească încrederea

285 Stephen M. Walt, „Alliance Formation and the Balance of World Power”, în International Security, vol. 9, no. 4, Spring 1985, p. 15.286 T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, op. cit., p. 37.

207

reciprocă şi să existe şi un interes egoist în a apăra un aliat care îţi datorează

bani sau a cărui economie este în interdependenţă cu a ta. „Mita” şi

„penetrarea” sunt, de asemenea, factori favorizanţi ai formării alianţelor, pe

baza recunoştinţei şi a interesului. Penetrarea presupune atragerea unor lideri

politici de către alt stat sau activităţi de lobby. Propaganda, mita şi

penetrarea permit prelungirea vieţii unei alianţe, dar mai rar sunt o cauză

suficientă a formării acestora287.

În linii mari, cu cât un stat este mai puternic, cu atât va tinde să aibă

aliaţi mai mulţi, deoarece puterea atrage288, însă, conform postulatelor

realiste, va avea parte şi de o coaliţie ostilă. Totuşi, aşa cum se dovedeşte în

cazul SUA de după Războiul Rece, puterea fără egal, nebalansată, inhibă

dorinţa sau capacitatea altor state de a se alia contra hegemonului (China,

Rusia etc.) şi intensifică comportamentul de bandwagoning din partea altora

(Japonia, India etc.)289. Când puterea unui stat scade, el tinde să fie părăsit de

aliaţi, care fie devin neutri, fie se alătură celeilalte tabere290. Desigur, cu

condiţia ca cealaltă tabără să nu fie percepută ca extrem de agresivă şi de

periculoasă, mai ales dacă ideologia şi organizarea politică diferă radical.

Când generalul De Gaulle a protestat contra hegemoniei politico-economice

a SUA, el nu a mers atât de departe încât să se alăture Pactului de la

Varşovia. Unii autori afirmă că SUA nu sunt percepute ca un hegemon

agresiv, deoarece sunt o „putere globală”, un stat comercial şi o putere

preponderent navală şi aeriană, în condiţiile în care hegemonii bazaţi pe

puterea militară terestră şi cu pondere continentală (land-based military

287 Stephen M. Walt, op. cit., p. 33.288 Mergând pe acest raţionament, Germania lui Wilhelm al II-lea a sperat, în anii dinaintea Primului Război Mondial, că va determina Marea Britanie să fie neutră sau chiar să i se alăture, atrasă de putere şi prestigiu.289 T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century, Stanford University Press, California, 2004. 290 Stephen M. Walt, op. cit., p. 7.

208

powers) sunt văzuţi ca fiind cu adevărat periculoşi, mai ales dacă sunt şi

implicaţi în conflicte teritoriale nerezolvate cu alte state291.

În epoca post-Război Rece se constată un comportament atipic al

marilor puteri faţă de SUA, cel puţin din perspectiva teoriei echilibrului

puterii. Faţă de hegemonia sistemică a Americii, ar trebui să se formeze o

mare coaliţie a puterilor care pot aspira la un rang egal de putere, precum şi

a puterilor medii, care se tem de puterea nebalansată a SUA. În realitate,

acest lucru nu se întâmplă sau, mai corect spus, nu în modul aşteptat. Deşi

Rusia şi China au format un anume parteneriat strategic destinat limitării

puterii americane şi favorizării unei ordini multipolare, aceste state nu au

format o alianţă de tip militar contra hegemonului. Ele practică mai degrabă

un „soft balancing”, contracarând doar anumite interese strategice

americane, un exemplu bun fiind activitatea lor în cadrul Organizaţiei de

cooperare de la Shanghai, care şi-a propus să scoată trupele americane din

Asia Centrală. Explicaţiile date acestei lipse de apetit pentru balansare se

leagă atât de discrepanţa uriaşă de putere militară între americani (cu un

buget militar de peste 400 de miliarde USD în 2006) şi chinezi (cca 35-45 de

miliarde USD), ruşi (30-35 de miliarde USD) sau statele UE (buget militar

însumat de cca. 200 de miliarde euro), cât şi de aspectul pozitiv perceput de

alte state în legătură cu SUA (hegemon „benign”, nerapace, multilateralist).

Abia după acţiunea de război preemptiv contra Irakului, în 2003, opoziţia

faţă de unilateralismul atribuit SUA ar putea să grăbească apariţia

comportamentului de „balancing-hard”, anticipat de neorealişti. Teoria

tranziţiei puterii postulează riscul scăzut de război câtă vreme SUA va fi la

un nivel de putere mult peste cel al Chinei, Rusiei, UE, Indiei etc. Motivul

esenţial este clasica descurajare.

291 T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, op. cit., p. 42.

209

Realismul ofensiv afirmă că securitatea maximă aparţine celui mai

puternic actor al sistemului, aşadar hegemonului, iar ceilalţi actori vor căuta

cu orice preţ să formeze o mare coaliţie de contrabalansare. Desigur, teoria

prezice că acest lucru se va întâmpla, dar nu poate spune când şi ce

eveniment anume va declanşa mecanismul respectiv. Realismul defensiv se

acomodează cu politica de bandwagoning a marilor puteri faţă de SUA,

unica superputere, deoarece e iraţional să te opui unuia care oricum este mai

puternic decât toţi ceilalţi actori combinaţi, pe termen mediu şi lung. Aşadar,

este posibil să combinăm realismul defensiv cu varianta dinamică a

realismului, teoria tranziţiei puterii. În acest caz, e de aşteptat ca marile

puteri să practice neutralitatea sau bandwagoning-ul faţă de America până în

momentul în care potenţialul de putere însumat al statelor nemulţumite de

actuala ordine internaţională va fi la egalitate cu cel al SUA. În acel moment,

ele vor forma o mare coaliţie şi vor purcede la răsturnarea hegemonului, cel

mai probabil prin război (great powers war). Dacă însă, în rândul acestor

mari puteri, vor exista actori semnificativi mulţumiţi de statu quo, apropiaţi

politic, economic şi cultural de SUA (a se vedea teoriile constructiviste, cea

a Şcolii engleze, precum şi teoria huntingtoniană a civilizaţiilor),

revizioniştii nu vor putea realiza coaliţia de contrabalansare la nivel de

paritate cu SUA. Alianţa lor, dacă se va forma, se va mulţumi cu un „soft

balancing” de genul celui practicat acum de China şi Rusia. A nu se uita

avertismentul lui C. Layne – „hegemonii nu pot fi puteri satisfăcute”292. Ei

vor tinde să ia măsuri drastice contra celor ce tind să le egaleze puterea,

adesea chiar în lipsa unor intenţii ostile dovedite din partea rivalului. Însă

realismul afirmă că niciodată un stat nu poate fi sigur de intenţiile celuilalt,

292 C. Layne, „Kant or Cant: The Myth of the Democratic Peace”, în International Security, 1994, 19/2, pp. 5-94.

210

de aceea va analiza mereu nivelul de putere comparativă. Aşadar, alianţele şi

contraalianţele par să fie o constantă a istoriei umane. Anii de după Războiul

Rece au produs o modificare a tiparelor de alianţă dominante. Deşi NATO,

probabil cea mai puternică şi de succes alianţă din istoria cunoscută, nu a

dispărut şi a reuşit chiar să implementeze noi tipuri de misiuni (menţinerea

păcii, reconstrucţie postconflict, intervenţie umanitară, luptă antiteroristă,

prevenirea şi gestionarea dezastrelor naturale etc.), rolul său ca alianţă

militară a fost pus în discuţie la modul cel mai serios de acţiunile militare ale

SUA şi aliaţilor lor, în Afganistan şi Irak. În ambele ocazii, americanii au

preferat să nu recurgă la forţa militară aliată, deşi după atentatele teroriste

din 11 septembrie 2001 NATO invocase, în premieră istorică, articolul V,

cel referitor la autoapărarea colectivă. Deşi ulterior NATO şi-a asumat

conducerea misiunii ISAF din Afganistan, s-a demonstrat că nu fusese un

accident preferinţa SUA pentru aşa-numitele „coaliţii de voinţă” (coalitions

of the willing). În loc să caute un consens sine qua non în Consiliul Nord-

Atlantic, riscând voturi de respingere din partea unor state europene,

Washington a preferat şi în cazul campaniei militare din Irak să formeze o

coaliţie din cei care îi erau mai apropiaţi – statele Europei Centrale şi de Est,

Marea Britanie, Italia, Spania, dar şi Georgia, Azerbaidjan, Japonia, Coreea

de Sud etc. Imediat au apărut şi acuzaţiile: SUA se folosesc de NATO ca de

o cutie cu instrumente (tool-box), alegându-şi aliaţi ad hoc conform

faimosului dicton enunţat de ex-Secretarul Apărării Donald Rumsfeld:

„misiunea determină coaliţia, nu invers”. În lupta contra terorismului

mondial, America a decis că, în cazul în care este nevoie, poate merge şi

singură, neacceptând să fie limitată de obţinerea acordului aliaţilor europeni.

Este însă clar că, în ciuda avantajului militar extraordinar de care se

bucură (efect al revoluţiei în afacerile militare), SUA vor avea în continuare

211

nevoie de aliaţi (parteneri) pentru gestionarea unor situaţii dificile, precum

cele din Irak sau Afganistan. Unii autori vorbesc însă de o tendinţă

inexorabilă către „sfârşitul” alianţelor. La începutul Războiului Rece,

strategia de containment a SUA, aplicată blocului comunist, a inclus şi

realizarea unor pacte de asistenţă militară (alianţe), precum CENTO în

Orientul Mijlociu-Asia Centrală şi ASEAN în Asia de Sud-Est. Acum, lipsa

unui inamic de talia URSS face ca asemenea alianţe să fie inutile. Dacă SUA

nu mai au nevoie de aliaţi permanenţi, ci doar de parteneri ad-hoc de care le

leagă valori, viziuni, interese comune (Marea Britanie) sau afinităţi istorice

(cazul Poloniei şi României), atunci lumea în care vom trăi ar putea fi una

mai paşnică şi mai relaxată, deoarece va scădea probabilitatea formării unor

alianţe rivale şi a mizelor existenţiale, cu potenţial beligen. Coaliţiile

formate vor avea ca sarcină combaterea noilor riscuri neconvenţionale,

gestionarea unor conflicte asimetrice ce implică combaterea teroriştilor, a

insurgenţelor (războiul zis „de a patra generaţie”) şi consolidarea post-

conflict a unor state eşuate293.

În ciuda predicţiilor sumbre făcute de J. Mearsheimer în celebrul său

articol Înapoi în viitor (1990), retragerea forţelor americane din Europa,

Japonia, Coreea de Sud nu va conduce în mod automat la apariţia unor stări

de anarhie „imatură” în regiunile respective, nici la o competiţie violentă a

polilor regionali de putere. Singurele pete întunecate pe harta viitorului sunt

statele nedemocratice, conduse de elite politice radicale (Iran, Coreea de

Nord), care aspiră la hegemonie regională, se înarmează cu WMD şi au

eventual şi conflicte teritoriale cu vecinii.

În alte zone ale globului, mai ales în cele foarte instabile, precum

Orientul Mijlociu şi Asia de Sud şi Est, alianţele vor rămâne o necesitate şi o

293 Rajan Menon, „The End of Alliances”, în World Policy Journal, volume XX, no 2, Summer 2003.

212

garanţie a securităţii statelor. Confruntate cu ascensiunea Iranului, stat ce

tinde să se doteze cu arma nucleară şi să provoace o revoltă a populaţiilor

şiite din regiune, statele arabe sunnite apărătoare ale statu quo-ului (Egipt,

Arabia Saudită, Iordania), vor fi nevoite să caute diverse forme de alianţe şi

parteneriate strategice. Polarizarea alianţelor (pro şi contra Iran, de

exemplu), teama faţă de intenţiile celuilalt şi proliferarea nucleară vor creşte

riscul unei escaladări incontrolabile a violenţei. Faptul că există o penetrare

a complexului de securitate al Orientului Mijlociu de către SUA şi alte puteri

occidentale va diminua probabil tendinţa de formare a unor coaliţii ostile în

zonă, deoarece va împiedica ridicarea unui hegemon regional ostil

intereselor occidentale. Anarhia nu a dispărut încă din relaţiile

internaţionale, nici măcar în cadrul UE, ea a fost însă limitată sau

„îmblânzită”. Dacă o „anarhie a prietenilor”, spre a-l parafraza pe Alexander

Wendt, va fi una gestionată prin cooperare şi pace, încredere reciprocă şi

solidaritate, una a „duşmanilor” va fi caracterizată prin balanţa puterii şi

echilibrul ameninţării. Iar alianţele ce corespund acestor tipuri de anarhie vor

fi diferite în ce priveşte scopul, durata şi mijloacele utilizate.

213

13. Neorealismul – triumful „structurii” asupra „agentului”

În plină epocă de avânt al curentului neoliberal transnaţionalist (axat

pe fenomene precum globalizarea economică, interdependenţa), se produce

o revenire în forţă a curentului realist. La finele anilor ’70, această

paradigmă avea să fie numită neorealism. Unele evenimente istorice au

facilitat această evoluţie. În 1979, URSS ataca şi invada Afganistanul. În

anii ’80, preşedintele SUA, Ronald Reagan, avea să reia lupta ideologică şi

geopolitică contra URSS, denumit „imperiul răului”. În Iran se producea o

revoluţie politică, cu fundament religios, şi se instauraun regim teocratic

antioccidental. Urmau apoi războiul contra Irakului, criza ostaticilor

americani, crize considerate catalizatoare ale unor mari schimbări

geopolitice.

În 1979, Kenneth Waltz scria cartea care l-a făcut celebru – Theory of

International Politics. Waltz se naşte în 1924, este profesor de ştiinţe

politice la Universitatea Berkeley, din California, apoi la Columbia

University. El acordă din punct de vedere explicativ întâietate sistemului

internaţional, structurii, şi nu statului sau individului.

Structura sistemică exercită o constrângere decisivă asupra unităţilor

(statelor) şi le influenţează comportamentul.

„Pentru a defini o structură trebuie să ignorăm felul în care unităţile se

comportă unele faţă de altele (felul în care ele interacţionează) şi să ne

214

concentrăm asupra felului în care se poziţionează unele faţă de altele (modul

de dispunere, de situare). Interacţiunile […] au loc la nivelul unităţilor.

Modul în care unităţile se situează una în relaţie cu celelalte, felul cum se

poziţionează ele, nu constituie o proprietate a unităţilor. Aranjamentul

unităţilor este o proprietate a sistemului.”294

Structura e definită prin trei parametri esenţiali:

1. Principiul ordonator (sau de organizare) – reflectă starea

generală a sistemului – unul anarhic sau ierarhic, mai mult sau mai puţin

ierarhizat şi instituţionalizat. Sistemul de state e unul anarhic, nimeni nu are

dreptul să comande şi nici nu acceptă să i se comande. În politica internă,

principiul ordonator este ierarhia, există raporturi de comandă şi supunere,

iar indivizii umani se specializează în muncă (diviziunea muncii).

2. Principiul diferenţierii – specificarea funcţiilor diverselor

unităţi, deosebirile dintre ele. Într-un sistem anarhic fiecare stat trebuie să îşi

poarte singur de grijă şi să îşi îndeplinească funcţiile esenţiale. Nu există o

diviziune a muncii în cadrul sistemului internaţional, statele sunt unităţi

similare în ceea ce priveşte situarea lor în sistem. Suveranitatea poate fi

„limitată” de facto prin poziţia specifică a actorilor în sistem – imperii,

sateliţi, sfere de influenţă, alianţe, blocuri etc. Toate statele, indiferent de

mărime şi putere, încearcă să îndeplinească funcţii (sarcini) similare, iar

finalităţile la care aspiră sunt identice.

3. Principiul distribuţiei – orice structură este definită prin

distribuţia capacităţilor între unităţile sale. Statele diferă ca putere.

294 Kenneth Waltz, Theory of International Politics, Addison Wesley, 1979, p. 80.

215

Waltz operează diferenţierile sistemelor internaţionale după numărul

polilor de putere aflaţi în interacţiune. Există sisteme multipolare şi bipolare,

mai rar unipolare.

Toate statele sunt preocupate întâi de toate de propria lor

supravieţuire, de securitate, iar mecanismul care le garantează aceasta este

„echilibrul puterii”. Statul este actorul central al RI, aşadar neorealismul

preia acest postulat de la realism. Interacţiunea statelor şi distribuţia

elementelor puterii între ele generează structura sistemelor internaţionale.

Statele nu sunt neapărat interesate să îşi maximizeze puterea, ci mai ales

securitatea. Într-un sistem anarhic, în care fiecare e pe cont propriu (self-help

system), riscul de război este crescut.

Câtă vreme statele vor rămâne actorii principali ai relaţiilor

internaţioanle, structura politicii internaţionale se va defini prin ele.

Deocamdată, considera Waltz, actorii nestatali nu pot concura marile puteri

statale, ei se supun regulilor fixate de state dacă vor să acţioneze pe teritoriul

acestora.

Războiul nu este o fatalitate, statul fiind în principiu un actor raţional,

care calculează costurile şi beneficiile şi doreşte să aibă securitatea

garantată.

Sistemul internaţional va tinde întotdeauna spre refacerea balanţei de

putere, când aceasta este perturbată de apariţia unui potenţial hegemon.

Structurile tipice sistemelor internaţionale sunt multipolaritatea şi

bipolaritatea. Waltz nu consideră unipolaritatea un scenariu plauzibil. El s-a

referit însă la posibilitatea apariţiei unui „guvern mondial”, o structură

ierarhică asemănătoare celei din politica internă. Unipolaritatea nu are cum

fi o etapă de durată a sistemului, deoarece acest fapt ar fi contrar principiului

echilibrului puterii.

216

Mecanismul de echilibrare are rolul de a preveni apariţia unui

hegemon, a unei structuri unipolare, iar dacă totuşi această configuraţie ar

apărea accidental, „balance of power” ar tinde automat către revenirea la

multi- sau bipolaritate. Statele independente şi suverane nu pot accepta să

vieţuiască într-o structură dominată de un singur mare pol de putere,

deoarece această ar însemna să se supună acestuia. Statele vor să conserve

structura anarhică a relaţiilor internaţionale, sugerează Waltz.

Într-un articol din anul 2000, Waltz avea să recunoască faptul că

structura sistemului internaţional este unipolară, însă afirma că este o fază

tranzitorie şi mecanismul de balancing va acţiona treptat, deşi teoria sa nu

pretinde a şti exact momentul când se va ajunge din nou la multi- sau

bipolaritate. Anarhia obligă statele să se descurce într-un mediu periculos.

Ele vor fi mereu tentate să acumuleze putere, deoarece maximizarea acesteia

este cea mai bună garanţie de securitate. Starea naturală a actorilor în

sisteme anarhice este aşadar competiţia pentru putere şi securitate. Cu cât

există un echilibru mai stabil între polii de putere, cu atât sunt şanse mai

mari ca pacea să dureze. Invers, dacă un actor sau o coaliţie dobândesc mai

multă putere, va fi tentat să încerce să ajungă la hegemonie, iar descurajarea

creată de coaliţia rivalilor riscă să nu funcţioneze. Paritatea de putere

menţine pacea, deoarece actorii ştiu că războiul ar fi foarte costisitor şi cu

şanse mici de victorie. Waltz deduce o lege generală a domeniului RI:

„Aşteptarea există nu pentru ca echilibrul odată atins să fie menţinut, ci

pentru că un echilibru care a fost rupt va tinde la restaurare într-un fel sau

altul. Balanţele de putere se succed în mod recurent.” Situaţia ideală: un

echilibru aproape perfect între polii de putere, inexistenţa unui potenţial

hegemon, inexistenţa riscului de război calculat.

217

Analogia între Relaţiile Internaţionale şi microeconomie

Ideea directoare este că, în acelaşi mod în care economiştii definesc

piaţa prin numărul firmelor existente, se poate defini structura relaţiilor

internaţionale prin raportare la numărul de state. Analogia stat/firmă se

bazează pe faptul că ambii actori sunt raţionali şi calculează costurile şi

beneficiile viitoarelor lor acţiuni. Teoria pieţei şi modelul actorului raţional

sunt coordonatele esenţiale utilizate de Waltz. Superputerile sunt comparate

cu firmele oligopolistice, care organizează piaţa şi impun constrângeri

asupra altor firme mici. Aşadar, polii de putere organizează sistemul

internaţional. Firmele activează într-un mediu economic competitiv, dar se

respectă un cod de reguli. Pieţele de tip oligopolic au proprietate sistemică

de a limita cooperarea firmelor, şi, în mod similar, structurile politice

internaţionale limitează nivelul de cooperare al statelor. Sistemul

internaţional e format prin coexistenţa unor entităţi independente, egoiste şi

raţionale, el se autoreglează prin interacţiunea acestor actori. „În orice sistem

tip self-help, unităţile sunt preocupate de supravieţuire, şi această îngrijorare

la condiţionează comportamentul.”295

Echilibrul pieţei este aşadar comparat cu echilibrul sistemului

internaţional de state. „Sistemele politice internaţionale, ca şi pieţele

economice, se formează prin interacţiunea unităţilor egoiste. Structurile

internaţionale se definesc prin unităţile politice fundamentale specifice unei

epoci, fie ele oraşe-state, imperii sau naţiuni. Structurile se nasc din

coexistenţa statelor. Niciun stat nu intenţionează să participe la formarea

unei structuri prin care el şi altele similare vor fi constrânse. Sistemele

politice internaţionale, la fel ca şi pieţele economice, sunt individualiste la

295 Ibidem, p. 105.

218

origine, generate spontan şi neintenţionate. În ambele sisteme, structurile se

formează prin interacţiunea unităţilor.”296

„Teoria microeconomică descrie felul în care o ordine se formează

spontan, ca urmare a actelor egoiste şi interacţiunilor unităţilor individuale –

în acest caz persoane şi firme. Teoria se focalizează apoi asupra a două

concepte centrale – unităţile economice şi piaţa.”297

Sistemul exercită constrângeri structurale asupra unităţilor şi le

influenţează comportamentul. Ca şi realiştii, neorealiştii nu iau în calcul

natura regimurilor politice, ideologiile, personalitatea liderilor, ideile

dominante etc. Statele ar trebui să aibă interesul raţional de a coopera pentru

a obţine avantaje comune, însă acest lucru ar fi valabil în sisteme ierarhice

cu diviziune a muncii. În sisteme anarhice, statele se tem să coopereze,

pentru ca nu cumva cooperarea să se dovedească mai profitabilă pentru rivali

decât pentru ele. Este vorba de un principiu de precauţie.

„Când vine vorba de posibilitatea de a coopera pentru a obţine

câştiguri reciproce, statele care se simt în nesiguranţă trebuie să întrebe cum

se va împărţi câştigul. Sunt obligate să întrebe nu dacă «fiecare din noi va

avea de câştigat», ci «Cine va câştiga mai mult». Dacă un câştig scontat

trebuie împărţit, să presupunem, într-o proporţie de 2 la 1, unul din state îşi

poate folosi puterea disproporţionată spre a aplica o politică menită să

afecteze sau să-l distrugă pe primul.”298

Waltz îşi pune întrebarea care dintre sistemele internaţionale sunt mai

stabile pe termen lung. Cu cât sunt mai puţini poli de putere, cu atât sistemul

va tinde să fie mai stabil. Vor fi mai puţine erori de calcul şi incertitudini

legate de alianţe şi de distribuţia puterii. Bipolaritatea (doi poli de putere –

296 Ibidem, p. 91.297 Ibidem, p. 89. 298 Ibidem, p. 105.

219

fie mari puteri, fie superputeri) este, în opinia sa, cea mai stabilă

configuraţie, fiecare dintre cei doi poli ştie că celălalt are un nivel de putere

similar, fiecare are responsabilităţi sistemice şi de aceea ambii vor tinde să

gestioneze prudent crizele. Echilibrarea internă (dezvoltare economică,

industrială, a sectorului de armamente, creştere demografică) e mai uşor de

controlat decât balancing-ul prin formarea de alianţe – cei doi poli de putere

nu vor fi dependenţi de resursele aliaţilor, ci vor conta mai ales pe propriile

capabilităţi, acestea fiind net superioare celor aliate. De aceea, pierderea

unui aliat nu va fi o tragedie. Sistemele bipolare acţionează mai

constrângător asupra unităţilor decât cele multipolare.

În cazul lui Waltz se vorbeşte de „realismul structural”. Prin

interacţiunea polilor de putere, se tinde către o stare de echilibru între state.

Într-un sistem anarhic e oarecum logic ca statele să se comporte la fel, mai

ales cele cu un nivel de putere asemănător. Statele au tendinţa de a le imita

pe acelea dintre ele care au dovedit că au succes. Dar distribuţia puterii în

sistem nu este întotdeauna facil de estimat, de aceea statele pot greşi – eşec

al acţiunii de echilibrare. Anarhia sistemică tinde să producă balancing, pe

când ierarhia (specifică politicii interne a statului şi sistemelor imperiale) va

favoriza strategiile de bandwagoning.

K. Waltz recunoaşte faptul că politica externă a statelor este

influenţată de factori interni (caracteristicile regimului, ale elitelor, ale

ideologiei etc.), dar afirmă că teoria sa nu este în niciun caz una a politicii

externe, ci o Teorie a Relaţiilor Internaţionale! Aşadar, se plasează la nivel

sistemic şi refuză să ia în calcul factorii interni la nivelul unităţii (statului).

El recunoaşte implicit că teoria sa nu poate explica întotdeauna evenimentele

reale de pe scena internaţională, politica externă a unui stat. Şi chiar dacă

prezice o anumită mişcare, nu poate spune când se va petrece aceasta. Teoria

220

Relaţiilor Internaţionale şi Teoria Politicii Externe sunt complementare.

Waltz, care a scris un volum intitulat Foreign Policy and Democratic

Politics, credea că nu este posibilă o teorie care să le combine şi să ofere o

superexplicaţie. Aşa cum remarcă Andrew Linklater, Waltz a considerat că

teoria sa, una sistemică, poate ignora natura internă a unităţilor, deoarece,

deşi pot influenţa sistemul, acestea nu îl pot schimba. Dar nu s-a dovedit

constant, deoarece a afirmat şi că unităţile (statele) pot transcende

constrângerile sistemice, în timp ce îl critica pe Morgenthau pentru atenţia

prea mare acordată politicii externe299.

O teorie la nivelul statului arată de ce unităţi similare se comportă

diferit, deşi presiunile structurii sistemice sunt identice. Waltz îi critică pe

teoreticienii inductivişti, care au analizat comportamentul individului şi al

statului, pe realiştii clasici, preştiinţifici (Carr, Morgenthau), dar şi pe

liberali, behaviorişti, consideraţi de el „reducţionişti”. Cu toate acestea, el

împrumută de la realişti noţiuni ca balanţa puterii şi dilema securităţii.

Teoria waltziană este una materialistă prin excelenţă – structura,

sistemul, puterea –, nu se referă la aspectele psihocognitive ale individului,

la credinţe, valori, idei, scopuri şi refuză analiza la nivelul unităţilor

(statelor). Waltz preia de fapt noţiunea de echilibru al puterii de la realişti şi

îi adaugă dimensiunea structurală, analogia cu microeconomia (banii vs

puterea).

Obligate să supravieţuiască într-un mediu ostil (self-help system),

statele tind să îşi maximizeze securitatea prin alianţe (external balancing)

sau prin eforturi interne (internal balancing). Faţă de realişti, care credeau că

statele acţionează voluntar şi calculat, spre a menţine sau a restabili

299 Andrew Linklater, „Neo-realism in Theory and Practice”, în Ken Booth, Steve Smith (eds.), International Relations Theory Today, Cambridge Polity Press, 1995, pp. 241-252.

221

echilibrul puterii, Waltz şi adepţii curentului său afirmă că este vorba de un

mecanism automat, neintenţionat, produs de structura anarhică populată de

state suverane, unităţi similare din punct de vedere funcţional.

Statele nu vor neapărat maximizarea puterii, ci mai ales securitate

(deşi în sistem există şi actori care aspiră spre hegemonie). Pe plan

economic, atunci când există un oligopol, firmele relevante au interesul

raţional de a-l distruge, spre a organiza o piaţa concurenţială.

Criticii lui Waltz au atacat analogia bani/putere, arătând că este una

defectuoasă, banii nefiind doar un mediu de schimb, ci şi o măsură

standardizată a valorii de piaţă. Or, în RI, puterea nu este aşa ceva. Spre

deosebire de bani, resursele puterii nu au capacitatea de a fi uşor convertite

dintr-un subdomeniu al sistemului în altul. E greu de calculat exact puterea

unui actor, ea nefiind doar o însumare globală a resurselor.

De asemenea, Waltz nu a luat în calcul acţiunea actorilor nonstatali,

transnaţionali – mişcări sociale, partide, lobby-uri, birocraţi, STN, ONG-uri,

societatea civilă. Nu a acordat suficientă importanţă comerţului

internaţional, circulaţiei capitalurilor, interdependenţei economice,

circulaţiei ideilor, normelor (drepturile omului, democraţia). El s-a mulţumit,

deliberat, cu luarea în calcul a aspectelor sistemice ale securităţii

internaţionale, echivalând statele cu guvernele, securitatea naţională cu

apărarea faţă de agresiunea externă.

Neorealiştii au căutat să formuleze o teorie cât mai simplă, dar cu

mare putere explicativă, ducând adesea la extrem abordarea structuralistă. A

acorda o valoare explicativă supremă sistemului în dauna actorilor

(agenţilor) adică a statelor şi chiar a indivizilor umani poate conduce la erori

interpretative serioase. În această viziune, Teoria Relaţiilor Internaţionale

selectează un nivel considerat relevant (sistemul internaţional sau cele

222

regionale), alege elementele semnificative (grija statelor pentru

supravieţuire, acumularea de capacităţi ale puterii/securităţii) şi testează

ipotezele privind comportamentul statelor (tendinţa de a balansa prin coaliţii

puterea hegemonului). Rezultă un model de explicaţie general, care nu este

întotdeauna valabil în cazurile istorice particulare.

Waltz şi adepţii neorealismului, în general, consideră că Teoria

Relaţiilor Internaţionale nu trebuie să prezică neapărat toate evenimentele,

nici să arate când se vor petrece acestea, ci să stabilească legi generale, care

vor pune bazele pentru predicţiile ulterioare. Aşadar, nimeni nu trebuie să

aibă pretenţia, spun ei, ca o teorie să fie o descriere perfectă a lumii reale, ci

mai ales un instrument de înţelegere a realităţii. Realitatea este văzută ca

existând independent de teoria şi limbajul analistului (observatorului), aşadar

o situare metodologică pozitivistă. Waltz afirma că sistemul internaţional de

state a rămas aproape neschimbat secole de-a rândul şi va dura probabil încă

multă vreme, singurele modificări acceptate de teoria sa fiind schimbările de

polaritate (trecerea de la multipolaritate la bipolaritate, accidentul numit

unipolaritate, apoi din nou la multi- sau bipolaritate). Lumea nu s-a

schimbat, schimbarea structurală nu a afectat continuitatea efectivă a

politicii internaţionale. Doar când va dispărea sistemul „self help” de state

suverane şi autosuficiente se va putea spune că avem o nouă ordine

mondială. Adică atunci când un sistem ierarhic va lua locul celui anarhic.

Morala şi legalitatea internaţională sunt factori secundari, atât pentru

realişti, cât şi pentru neorealişti, ele nu pot duce la eliminarea conflictelor

(războaielor) din relaţiile internaţionale. Alţi factori trecuţi în plan secund

sau ignoraţi complet sunt: psihologia decidentului şi elementele sociologice,

culturale. Waltz a mizat pe uniformitatea politicilor externe ale statelor

„westphalice” de-a lungul secolelor, considerând că presiunile sistemice

223

similare vor modela comportamente identice, „raţionale” pentru toate statele.

Deşi recunoştea existenţa interdependenţei economice, o considera de un

nivel scăzut faţă de nivelul integrării socioeconomice existent în interiorul

statului.

Într-un articol din anul 2000, Realismul structural după Războiul

Rece, Waltz reia postulatele şcolii sale300. Consideră că pacea democratică

nu va înlătura toate războaiele, deoarece presiunea sistemică va predomina

uneori faţă de aspectele interne la nivelul unităţii (statului). Deşi

democraţiile trăiesc în pace, structura sistemului rămâne una anarhică şi

periculoasă. Este posibil ca în viitor un stat să nu recunoască caracterul

„democratic” al altuia şi să îi declare război. Democraţiile pot favoriza

războiul contra statelor nedemocratice, pe baza unor considerente morale şi

strategice. Interdependenţa şi globalizarea nu pot garanta pacea, deoarece

relaţiile economice sunt asimetrice şi provoacă frustrări. Instituţiile

internaţionale servesc interesele statelor – NATO a supravieţuit Războiului

Rece, deoarece reflectă interesele SUA şi constituie un „releu” al

europenilor prin care influenţează America. NATO e compusă dintr-o

birocraţie care are interesul să se perpetueze, de aceea se găsesc noi misiuni

pentru această alianţă rămasă fără un inamic simetric.

În opinia sa, „eroarea predicţiilor realiste conform cărora sfârşitul

Războiului Rece va însemna sfârşitul NATO nu a fost generat de eşecul

teoriei realiste de a explica politica internaţională, ci de o subestimare a

nebuniei americane” (p. 24). Aşadar, realismul structural nu e eronat în

substanţa sa, ci limitat. Căci „structurile modelează, şlefuiesc, ele nu

determină acţiunile statelor”. Statele cele mai puternice pot ignora presiunile

300 Waltz, „Structural Realism after the Cold War”, în International Security, vol. 25, no. 1, Summer 2000, pp. 5-41.

224

structurii. Citându-i pe R. Art şi pe Mearsheimer, Waltz crede că menţinerea

NATO demonstrează voinţa SUA de a împiedica apariţia unei competiţii

pentru securitate între statele europene. SUA, ca putere hegemonică, a reuşit

să suprime logica echilibrului de putere dintre statele europene membre ale

UE şi NATO. Dar aceste state nu ar accepta ca un nou hegemon să se ridice

din rândurile lor, acceptând aşadar predominanţa americană.

Unipolaritatea îi apare ca „cea mai puţin durabilă configuraţie

internaţională”, deoarece superputerea va tinde către overstretching,

asumându-şi sarcini tot mai solicitante la mari distanţe, iar celelalte mari

puteri se vor coaliza contra ei. „După cum natura are oroare de vid, la fel şi

politica internaţională are oroare de puterea nebalansată.” Balansarea se va

produce chiar dacă hegemonul e mai moderat şi mai benign decât în trecutul

istoric, iar SUA nu va reuşi să păstreze la infinit poziţia sa de hegemon.

„SUA nu pot împiedica să se formeze o nouă balanţă a puterii. Poate să

amâne acest moment, aşa cum deja a avut înţelepciunea să o facă.”

Faţă de clasicul instrument al realiştilor şi neorealiştilor, balanţa

puterii, un alt autor neorealist important, Stephen Walt, introduce conceptul

de „echilibru al ameninţării” (balance of threat). Acesta poate fi văzut fie ca

o „rafinare” a primului, fie ca o regândire fundamentală a acestuia. Statele

nu se mai ghidează după calculul abstract şi rece al puterii în sistem, ci după

percepţia asupra ameninţării pe care o resimt din partea altor actori. Aşadar,

contează balanţele locale de putere, percepţiile asupra ostilităţii, vecinătatea

şi forţa ofensivă. Waltz a creat o teorie cu putere explicativă la nivelul

sistemului internaţional, pe când Walt a pus bazele unei teorii la nivel

regional. Dacă teoria echilibrului puterii s-ar fi aplicat întotdeauna, Franţa şi

Marea Britanie după 1945 s-ar fi aliat cu URSS contra SUA, acestea din

urmă fiind potenţial hegemon. În fapt, însă au căutat alianţa cu americanii

225

contra sovieticilor, deoarece aceştia erau percepuţi ca cei mai ameninţători,

atât geopolitic, cât şi ideologic. După sfârşitul Războiului Rece, SUA se

impun ca unică superputere mondială dar nu se formează o contracoaliţie

care să treacă la contracararea supremaţiei americane (hard balancing). Abia

după intervenţia militară din Irak, în 2003, apar semnele unui soft balancing,

când Franţa, Germania, Rusia şi parţial China se opun strategiei preemptive

americane şi proclamă multilateralismul în dauna unipolarităţii.

John J. Mearsheimer, un alt autor neorealist important, consideră că,

după sfârşitul Războiului Rece, în cazul tot mai probabil al unei retrageri a

forţelor militare americane din Europa Occidentală, se va antama o

competiţie de securitate acerbă între Franţa, Germania etc., cu riscul de

escaladare, ostilitate şi neîncredere. Aşadar, considera el, pe linia

argumentelor lui Waltz, multipolaritatea poate fi mai periculoasă decât

bipolaritatea, mai instabilă301. Autorul îşi manifestă neîncrederea structurală

în instituţiile internaţionale, afirmând că acestea nu reflectă decât interesul

raţional al statelor de a îşi maximiza puterea. Interdependenţa economică

prea accentuată este văzută de către state ca fiind periculoasă, statele se simt

vulnerabile faţă de cei de care depind, mai ales când relaţiile sunt asimetrice

(A depinde de B mai mult decât B de A). După 1990 putea urma, în viziunea

sa, o perioadă de instabilitate multipolară în Europa.

Mearsheimer se declară adeptul realismului „ofensiv”, ramură a

realismului care consideră că statele vor să obţină securitatea absolută în

sistemul de referinţă, prin maximizarea puterii, fapt ce duce la intensificarea

competiţiei pentru securitate între actorii statali. Lupta pentru putere este

explicată prin teama reciprocă a statelor. Cel mai puternic va fi şi cel mai

301 John J. Mearsheimer, „Back to the Future”, în International Security, Summer 1990, vol. 15, no. 1.

226

sigur de supravieţuire într-o lume anarhică. Agresivitatea e deci logică,

aşteptată.

Tonul adoptat de Mearsheimer, unul dintre ultimii realişti „puri şi

duri”, regrupaţi într-un nucleu puternic la Universitatea din Chicago,

trădează sentimentul celui încolţit de adversari. Într-un articol din 2002, el

consideră că evenimentele istorice post-Război Rece nu infirmă defel

asumpţiile realiste – sistemul internaţional rămâne anarhic, statul este încă

actorul principal al politicii mondiale, iar O.N.U. nu are putere coercitivă

asupra marilor puteri. SUA îşi măresc constant cheltuielile militare, India şi

Pakistanul, respectiv, Irakul şi Iranul se înarmează şi tind să posede arme

nucleare, China, prin creşterea ei economică şi militară, provoacă anxietatea

vecinilor asiatici şi a SUA, iar extinderea NATO a produs îngrijorare la

Moscova şi tendinţa de a riposta în plan strategic302.

În opinia sa, inamicii realismului sunt în mediul academic, mai ales în

rândurile liberalilor instituţionalişti. Prevalându-se de afirmaţia că realismul

este o paradigmă degenerativă, J. Vasquez solicită „oprirea finanţării,

publicaţiilor etc.”. Ostilitatea generală se îndreaptă, în opinia sa, mai ales

contra lui Morgenthau şi Waltz, ceea ce dovedeşte o intoleranţă de rău augur

pentru pluralismul punctelor de vedere. În continuare, el reproşează Harvard

School of Government (pepiniera de cadre politice a Casei Albe, a

Departamentului de Stat şi a Pentagonului) că nu i-a angajat pe cei doi iluştri

autori realişti, ceea ce sugerează antipatia faţă de realism. Discursul

mearsheimerian devine unul vehement, asemănător unei teorii a conspiraţiei,

302 John J. Mearsheimer, „Realism, the Real World and the Academy”, în Michael Brecher, Frank Harvey (eds.), Realism and Institutionalism in International Studies, Ann Arbor, University of Michigan Press, 2002, pp. 23-33.

227

fapt ce sugerează duritatea polemicilor din mediul academic anglo-saxon,

dar şi antipatii personale clare303.

În fine, importanţa pe care politologul american Samuel Huntington,

autorul best-seller-ului Ciocnirea Civilizaţiilor şi refacerea ordinii

mondiale, o acordă factorilor culturali-ideaţionali în definirea paradigmei

sale bazate pe „şocul” civilizaţiilor, ne-ar putea determina să îl includem în

curentul constructivismului social. Această încadrare este, desigur, foarte

controversată, deoarece modelul său explicativ se bazează pe noţiunile de

rivalitate şi conflict, specifice (neo)realismului, deşi acceptă şi ideea

cooperării în scop strategic a unor civilizaţii diferite, contra unui actor

hegemonic – cazul posibilei alianţe dintre statele islamice şi cele

confucianiste (China) contra SUA304.

El recunoaşte că „diferenţele nu înseamnă neapărat conflict, iar

conflictul nu este echivalent cu violenţa. Totuşi, de-a lungul secolelor,

diferenţele dintre civilizaţii au generat cele mai lungi şi mai violente

conflicte”305. (Re)descoperirea identităţilor culturale, bazate pe factori etnici

şi religioşi, proces facilitat de efectele globalizării şi interdependenţei

economice dintre naţiuni, conduce, în opinia sa, la închegarea unor alianţe

civilizaţionale a statelor, dar acestea tind să urmărească tot puterea şi

securitatea, aşadar se comportă într-o matrice pur realistă306.

303 Ibidem, pp. 29-31. 304 Samuel Huntington, Ciocnirea Civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Bucureşti, 1998. Vezi, pentru o viziune critică asupra tezelor acestui autor, Prefaţa prof. Iulia Motoc la traducerea românească a acestui volum, pp. 15-23. 305 Samuel Huntington, „The Clash of Civilizations”, în Foreign Affairs, Summer 1993, no. 3, pp. 22-49. Vezi p. 25. 306 Civilizaţia este „o entitate culturală” şi „se defineşte prin elementele obiective comune, precum limba, istoria, religia, obiceiurile, instituţii, şi prin autoidentificarea oamenilor. Oamenii au mai multe niveluri de identitate”, ibidem, p. 24.

228

S. Huntington este adesea criticat pentru simplificarea extremă a

realităţii, spre a se încadra în matricea sa explicativă307. El nu se referă decât

în treacăt la diferenţele de substanţă din cadrul lumii islamice (sunniţi/şiiţi),

pe care o consideră ca fiind un tot unitar, un actor coerent pe scena

internaţională. În plus, identitatea culturală a popoarelor este una dată,

imuabilă, aşadar nu se produc modificări identitare prin socializarea

normelor şi valorilor. Interacţiunea are loc între civilizaţii, la nivel macro, nu

la nivelul grupurilor umane mai mici sau al indivizilor. Analizând societăţile

plurireligioase, Huntington constată, invocând în acest sens statistici

ştiinţifice, că există mai multă violenţă intercomunitară în statele cu

minorităţi musulmane masive, sugerând că ordinea internă a acestor state

riscă să redevină una hobbesiană, prepolitică. Violenţa şi haosul sunt

caracteristicile acestor state prăbuşite, modele tipice fiind Bosnia şi

Herţegovina, Somalia etc.

Aşa cum demonstrează unii critici, matricea explicativă a lui

Huntington rămâne una de tip realist, care înlocuieşte statele cu civilizaţiile,

având însă grijă să sugereze că primele vor rămâne actorii de bază ai scenei

internaţionale, dar se vor regrupa în funcţie de factorii culturali308. Dacă

acceptăm acest fapt, putem afirma că Huntington practică un anumit

constructivism holist şi determinist, opus celui individualist-liberal. Ulterior,

în volumul Cine suntem?, a analizat structurarea identităţilor diverselor

grupuri etnico-religioase care compun populaţia Statelor Unite ale Americii.

307 Vezi comentariile lui Yves Lacoste, „Géopolitique des religions”, în Herodote, no. 106, 3e trimestre, 2002. El afirmă că una dintre marile erori ale lui Huntington este abordarea civilizaţiilor ca pe ansambluri monolitice, comparabile cu plăcile tectonice din geologie, aşadar ignorând voit subansamblurile culturale şi politice. 308 În acest sens se pronunţă Iulia Motoc care afirmă că autorul american nu a reuşit să se desprindă de sub dominaţia modelului realist. Prin urmare, ea consideră că S.H. trebuie considerat ca parte a « mainstream-ului realist ”, deşi el adoptă factori ideaţionali pentru a explica anumite comportamente de securitate ale statelor. (Samuel Huntington, op. cit., pp. 21-23). Vezi şi M. Dorn, „Reflections on Contemporary International Relations”, 02 August 2006, www.mattdorn.com.

229

Ideologia, rasa, etnicitatea şi cultura definesc identitatea naţională, în opinia

sa. Între identitatea imperială, cea cosmopolitană şi cea naţionalistă se

defineşte spaţiul cultural american. Cultura anglo-saxonă bazată pe

creştinismul protestant, se confruntă cu asaltul altor culturi specifice melting

pot-ului american, de unde o criză identitară colectivă de amploare şi cu

efecte greu de anticipat309.

Critica (neo) realismului

În zilele noastre, când mari spaţii ale planetei se dezvoltă sub

zodia comunităţilor de securitate, integrărilor regionale şi interdependenţei

economice, paradigma (neo)realistă se aplică cu relativ succes unor zone

periferice, şi unor state-problemă: Iran, Irak, Siria, Israel, Coreea de Nord,

Pakistan etc.

Există în lume „zone de pace” (Europa, SUA, America Latină)

şi „zone de război” (Orientul Mijlociu, Asia de Est, Asia de Sud, Africa sub-

sahariană).

Există epoci de conflicte recurente (1914-1989) şi epoci de pace

îndelungată (1815-1914).

Statele democratice, industrializate, par să fi depăşit paradigma

predicţiilor neorealiste – state „postmoderne”, bazate pe idei liberale,

democratice, pe ideologia şi practica pieţei libere, pe globalizare şi

interdependenţă.

Pacea democratică, epocile de pace şi zonele de pace sunt

„anomalii” pe care neorealismul nu le poate explica310.

309 S. Huntington, Cine suntem?, Ed. Antet, Bucureşti, 2005. 310 John Vasquez, „Realism and the Study of Peace and War”, în Michael Brecher, Frank Harvey (eds.), Realism and Institutionalism in International Studies, Ann Arbor, University of Michigan Press, 2002, pp. 52-71. Vasquez oferă o critică ontologică a realismului, afirmând că acest curent este deficitar în ceea ce priveşte „acurateţea empirică”, „puterea explicativă” şi „relevanţa politică”. Folosind criteriile lui Lakatos de a clasifica programele de cercetare, anume programe progresive şi programe degenerative, el plasează realismul în categoria celor degenerative, sugerând că este necesară abandonarea acestei paradigme. Pacea

230

Ideile, normele, etica şi morala se pot dovedi factori mai

importanţi decât structura anarhică a sistemului internaţional. Duelul era o

practică socială frecventă în Evul Mediu şi în Renaştere dar în secolul al

XIX-lea a devenit desuet, la fel ca şi sclavia, care a fost abolită în acelaşi

secol311. Statele democratice, de drept, au înlocuit propensiunea pentru

conflict militar cu paşnica competiţie geoeconomică şi tind să se

specializeze (invers decât afirma Waltz, că toate statele îndeplinesc funcţii

similare), producându-se diviziunea responsabilităţilor politico-economice.

Apar state specializate pe comerţ, economie etc.

Neorealismul subestimează capacitatea statelor de a provoca

schimbări la nivelul sistemului internaţional.

State cu o poziţie similară în sistem, supuse unor presiuni

similare, se vor comporta diferit, din cauza factorilor interni (regim,

ideologie, elite), pe care realismul nu îi ia în calcul.

Neorealismul nu poate explica rolul normelor în relaţiile

internaţionale, felul cum acestea, ca şi etica, moralitatea, pot determina

statele să se comporte altfel decât o sugerează logica echilibrului puterii şi

imperativele self-help312.

Faptul că statele europene s-au arătat atât de predispuse la

război în prima parte a secolului al XX-lea se poate datora nu neapărat

presiunilor sistemului multipolar şi temerilor pentru propria securitate, cât

ideologiilor militariste, naţionaliste sau totalitare care au dominat mentalul

colectiv al elitelor şi maselor. Cultura, normele, valorile contează uneori la

şi războiul nu se pot explica doar prin dorinţa de putere a statelor. Contra acestui punct de vedere, vezi Stephen M. Walt, „The Progressive Power of Realism”, în American Political Science Review, vol. 91, no. 4 (December 1997), pp. 931–935.311 Afirmaţia îi aparţine lui J. Mueller. Vezi Mueller, Retreat from Doomsday. The Obsolescence of Major War, New York, Basic, 1990, p. 13. 312 Linklater, op. cit., pp. 256-257.

231

fel de mult ca structura materială a sistemelor. Actualmente există multe

state democratice, comerciale, pacifiste şi relativ puţine state militariste.

„Guvernanţa globală” descrie cooperarea multidimensională a

actorilor statali, supranaţionali, transnaţionali, având ca rezultat crearea unei

„plase” de interdependenţă complexă. Rezultatul este formarea de regimuri

internaţionale, de diverse forme de cooperare/integrare şi diminuarea

tentaţiilor agresiv-militariste.

Viitorul nu trebuie neapărat să semene cu trecutul, poate exista

progres în RI.

Adepţii curentului societăţii internaţionale critică

(neo)realismul pentru axarea lui exclusiv pe securitatea militară, pentru

neglijarea caracterului de dialog între paradigmele rivale ale Teoriei

Relaţiilor Internaţionale. Statele nu trebuie văzute ca inamice sau rivale în

mod predeterminat, există o doză mare de cooperare şi înţelegere, există

viziuni şi interese comune, precum şi solidaritate. În plus, statele nu sunt

singurii actori ai relaţiilor internaţionale, există şi instituţii internaţionale

puternice, societăţi economice transnaţionale şi ONG-uri, spre a nu lua în

calcul şi actorii clandestini – reţele teroriste, de crimă organizată –, contra

cărora statele au interesul de a coopera. Realismul pur şi dur este periculos

pentru viitorul politicilor externe post-Război Rece, deoarece propagă

neîncrederea sistematică în instituţii şi regimuri internaţionale313.

Ordinea internaţională nu este o repetare infinită a ciclurilor de

competiţie pentru putere şi război, cu succesiunea polarităţilor. Vin şi

perioade de pace, de cooperare, de armonie şi chiar de integrare

supranaţională. Dacă neorealismul pare mai adaptat în analizarea epocilor de

313 John Gerard Ruggie, „The False Promise of Realism”, în International Security, vol. 20, no. 1, Summer 1995, pp. 62-70.

232

război sau tensiuni politico-militare acute, liberalismul şi Şcoala engleză

sunt mai apte să explice epocile de pace şi cooperare.

Adepţii curentului de emancipare critică realismul pentru că

permite statului să oprime indivizii. În opinia lor, abia după ce „tirania”

statului se va dizolva, omul va putea fi liber într-un univers fără „Leviatani”.

14. Şcoala engleză a relaţiilor internaţionale

Adepţii acestui curent de gândire insistă mai ales asupra importanţei

ideilor, normelor în influenţarea modelării comportamentului oamenilor şi

colectivităţilor, analzând influenţa dreptului şi a moralităţii în Relaţiile

Internaţionale. Numele cele mai des citate sunt Hedley Bull, Herbert

Butterfield, C.A.W. Manning, John Vincent, Martin Wight şi Adam Watson,

autori britanici şi nu numai, dar legaţi de lumea anglo-saxonă universitară.

Conceptul central al acestei paradigme este cel de „societate

internaţională”, a cărei definire, nu întotdeauna uniformă, pleacă de la

întrebarea: cum este posibil să se construiască o ordine într-o lume anarhică

de entităţi suverane, fără un guvern central care să limiteze recursul la

233

violenţă? Dacă statele trăiesc într-o logică a conflictului şi competiţiei,

atunci nu va exista decât o stare de fapt eternă echilibrul puterii,

descurajarea, războaiele. Războiul este opusul ordinii, el reprezintă un

proces de ajustare, de transformare a sistemului internaţional şi, teoretic,

poate servi ca bază pentru crearea unei ordini. Abia atunci când statele sunt

obiectul constrângerilor morale, juridice pe care le respectă, se poate vorbi

de „societate internaţională”314. Societăţile tind să genereze instituţii sociale,

care îşi creează un corpus de norme, valori şi principii prin care membrii lor

se recunosc reciproc.

Societatea statelor se bazează pe instituţii tradiţionale, precum

diplomaţie, război, drept internaţional, echilibrul puterii, iar acestea au rolul

de a menţine ordinea internaţională şi a preveni distrugerea reciprocă a

membrilor săi. Existenţa acestor elemente nemateriale nu poate fi redată de

teoriile sistemice de tipul neorealismului, nici de cele de tip rational choice,

preferate de liberali. Doar curentul constructivist avea să reia acest şantier de

lucru, la finele anilor ’80, dezvoltând ample teorii ale socializării actorilor

prin norme şi ale remodelării identităţilor.

Într-o abordare istorică, se constată că aceste reguli sociale de

comportament s-au format în Europa, beneficiind de experienţele trecutului,

de cultura şi civilizaţia europeană.

Întrebarea centrală pe care şi-o pune Şcoala engleză este cum se poate

crea o ordine durabilă într-o societate de state suverane? Se pleacă de la

distincţia fundamentală dintre „societatea internaţională” şi „sistemul

internaţional”. Prin „societate”, înţelegem un grup de actori care se

consideră pe ei înşişi ca făcând parte dintr-o activitate socială comună, cu

314 Pentru o delimitare conceptuală mai detaliată a deosebirilor dintre „sistem” şi „societate” internaţională, vezi Alex J. Bellamy (ed.), International Society and Its Critics, Oxford University Press, 2005.

234

acceptarea unor standarde de comportament reciproc. Garantul conservării

acestui liant de grup sunt instituţiile sociale, care produc un nivel acceptabil

de ordine în relaţiile dintre state. O societate a statelor suverane se bazează

pe o cultură comună a oamenilor politici.

Adepţii Şcolii engleze resping cu hotărâre metodele behavioriste şi

pozitiviste, în genere metodele cantitativiste ale ştiinţelor sociale. Filosofi

sau istorici ai diplomaţiei, aceşti autori sunt tradiţionalişti şi consideră

Teoria Relaţiilor Internaţionale ca ramură a Teoriei Politice Generale. Nu

acceptă pretenţia ştiinţelor sociale „matematizate” (adică behaviorale) de a

abandona fundamentarea studiului pe evenimente istorice, pe experienţa

umană şi filosofia politică315.

Ei se axează pe aspecte imateriale, precum valorile morale ale

decidenţilor, postulând din start ideea că statele nu pot fi înţelese fără

referire la oamenii care se află în spatele lor. Diplomaţii, politicienii,

militarii sunt implicaţi în diverse activităţi legate de domeniul Relaţiilor

Internaţionale: negociere, război, comerţ, culegerea de informaţii, spionajul

etc., aşadar, teoreticianul trebuie să le cunoască ideile, normele morale,

valorile, interesele, grijile, intenţiile, dorinţele şi calculele. Dacă există o

societate anarhică, consideră Bull, aceasta va trebui să apere ordinea

internaţională, definită prin următoarele obiective: menţinerea societăţii

internaţionale, apărarea independenţei şi suveranităţii statelor componente,

prezervarea păcii şi garantarea aspectelor normative ale vieţii sociale prin

limitarea violenţei de război, prin respectarea tratatelor, prin recunoaşterea

suveranităţii statelor316.

315 Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, 2003, p. 152.316 Hedley Bull, Societatea anarhică, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1998, pp. 49-71.

235

„În cadrul societăţii internaţionale […] ordinea este în consecinţă nu

doar a faptelor contingente precum acesta (de exemplu, un echilibru de

putere apărut întâmplător şi involuntar, caz menţionat de Wight – n.a.), ci şi

a unui sentiment al intereselor comune în scopurile elementare ale vieţii

sociale, a legilor care prescriu comportamentul ce susţine aceste scopuri şi a

instituţiilor ce fac efective aceste legi.”317 „Ideea de societate internaţională

identifică relaţia dintre state ca fiind cea a membrilor unei societăţi, supuşi

unor legi comune şi implicaţi în instituţii comune; ea exclude astfel

concepţia despre politica mondială ca simplă arenă sau ca stare de război.”318

Şcoala engleză critică realismul, pentru viziunea sa asupra statelor

egoiste, conflictuale, fiecare contând doar pe sine pentru supravieţuire, dar

nu acceptă nici optimismul fără limite al liberalilor, care îşi imaginează că

omenirea merge către cooperare instituţională şi pace eternă. Şcoala engleză

reprezintă o tradiţie de gândire distinctă de realism şi de liberalism,

combinând elemente ale acestora într-un tot care se vrea coerent, dar fără

valenţele predictive de tip „ştiinţific”, postulate în special de behaviorişti şi

neorealişti.

Hedley Bull şi A. Watson definesc societatea internaţională ca fiind

un grup de state care formează nu doar un sistem, prin faptul că în

interacţiunile lor iau în calcul prezenţa celorlalte, ci o comunitate bazată pe

reguli, norme, instituţii comune. Se poate perfect imagina un sistem de state

suverane a căror singură interacţiune se bazează pe prezumţiile

neorealismului în versiunea cea mai simplă – rivalitate, teamă, self-help,

echilibrul puterii –, fără a presupune existenţa niciunei norme, valori sau

principiu comune (decât dacă am accepta că „supravieţuirea” reprezintă un

317 Ibidem, p. 61.318 Ibidem, p. 64.

236

asemenea principiu), iar singura instituţie acceptată (involuntar sau voluntar)

ar fi echilibrul puterii, ca garanţie contra unei hegemonii sistemice

distructive. În acest caz nu există defel o societate internaţională, iar statele

coabitează din necesitate, interacţiunile lor sunt minimale, reduse la nevoile

propriei securităţi. Principiul ordonator este waltzianul self-help în mediul

anarhic. Într-un asemenea model, nici cetăţenii statelor nu ar avea contacte

cu cetăţeni ai altor ţări vecine sau nu, aşadar ar fi vorba doar de relaţii între

guverne şi, respectiv, între armate, în caz de război. Aşadar, poate exista

teoretic un sistem internaţional „pur”, fără o societate internaţională.

Invers, când se stabilesc contacte permanente între state, cetăţeni,

actori internaţionali şi transnaţionali, cooperarea se extinde dinspre

securitatea militară către economie, mediu, sănătate, aspectele sociale,

comunicaţii etc., ajungându-se la acel set de norme şi valori comune. Astfel

se nasc o societate internaţională şi ideea de ordine internaţională, pe care o

apără cel puţin o parte dintre actorii existenţi în sistem. În mod ideal,

conflictul – aparent insurmontabil, dar de intensităţi variabile – între puterile

statu quo-ului şi cele revizioniste nu ar trebui să afecteze baza comună,

formată din valorile şi principiile comune de tipul garantării suveranităţii şi

independenţei statelor, a păcii, securităţii etc. Aşadar, ordinea, la rândul său,

poate fi interpretată ca fiind un pattern al vieţii sociale, care permite

apărarea acestor valori şi interese comune.

Nu trebuie făcută confuzia între „societatea internaţională”

(international society) şi „societatea mondială” (world society). Prima este o

însumare de state suverane care coabitează într-un mediu anarhic, în acelaşi

sens ca cel dat de realism şi neorealism. Acestea acceptă să se ghideze după

un set de norme, valori, credinţe şi aşteptări pe care le recunosc în câteva

instituţii internaţionale: diplomaţie, război, drept internaţional, echilibrul

237

puterii etc. În acest fel, comportamentul lor devine previzibil, iar teama

reciprocă se diminuează până la niveluri controlabile, care exclud falsele

percepţii şi tentaţia războiului preventiv. A doua reprezintă un ansamblu de

actori şi relaţii mult mai larg şi mai greu de circumscris. Pe lângă state, apar

şi organizaţiile internaţionale, cele transnaţionale, indivizii umani cei mai

activi pe plan internaţional etc.

Dacă în epoca imediat de după pacea westphalică până spre mijlocul

secolului al XIX-lea a fiinţat în Europa de Vest un sistem internaţional de

tipul celui descris de Waltz (cu rezerva că niciodată un caz real nu se

suprapune perfect peste un model teoretic), începând din primul deceniu al

secolului al XX-lea, cu întreruperile cauzate de marea criză economică şi de

cele două războaie mondiale, urmate de Războiul Rece, s-a amplificat

tendinţa de globalizare economică, politică, culturală şi tehnică.

Interdependenţa complexă existentă în ultimele decenii a făcut ca statele să

fie angrenate într-o plasă de relaţii instituţionale, de regimuri politice şi chiar

de „comunităţi de securitate” şi tipare de integrare supranaţională, care cu

certitudine au pus bazele unei societăţi internaţionale viguroase.

Şi în acest domeniu există gradaţii. Dacă o societate internaţională

minimală garantează respectarea unui set limitat de principii fundamentale –

de exemplu, limitarea recursului la forţă în relaţiile dintre actorii statali,

dreptul de a rămâne suverani şi cu teritoriul intact, caracterul inviolabil al

tratatelor (conform principiului de drept „Pacta sunt servanda!”), una

extinsă cuprinde şi garanţii ale democraţiei, respectării drepturilor omului şi

a autorităţii efective a instituţiilor supranaţionale de integrare în relaţiile cu

statele membre etc. În acest ultim caz se poate vorbi şi de o identitate

comună, care se suprapune identităţilor naţionale sau şi le subsumează, cum

238

este cazul identităţii europene a cetăţenilor statelor membre ale UE, în raport

cu identităţile lor naţionale şi regionale.

În cazul societăţii internaţionale minimale, creată în epoca interbelică,

marile puteri statu quo (beneficiarele principale ale sistemului versaillez) şi

statele mici şi mijlocii ataşate ordinii existente au sprijinit în diverse grade

ordinea existentă, contra statelor totalitare (URSS, Germania nazistă) care

ameninţau ordinea, nerecunoscând suveranitatea şi independenţa ţărilor din

sfera lor de influenţă, violând tratatele şi recurgând la forţă în numele unor

principii superioare dreptului „burghez” – clasa muncitoare, respectiv, rasa

ariană. Liga Naţiunilor, Pactul Briand-Kellogg au fost exemple tipice de

tentative ale construirii unei societăţi internaţionale bazate pe pace şi

securitate. Primii germeni ai societăţii internaţionale aveau să apară la finele

secolului al XIX-lea, când statele europene au decis prin acordurile de la

Haga (1899, Conferinţa păcii) să instaureze limitări ale conflictelor armate.

Când Italia a decis să atace Etiopia, în două rânduri (la finele secolului al

XIX-lea şi în anii ’30 ai secolului al XX-lea), a demonstrat că accepta ideea

unei comunităţi doar în Europa, nicidecum în Africa, unde statele trebuiau

cu orice preţ colonizate. Aceeaşi Italie care, iniţial, se opusese Anschluss-

ului germano-austriac, atât de dorit de regimul hitlerist şi care ar fi

reprezentat pierderea independenţei Austriei şi un bloc german masiv la

graniţele italiene.

De altfel, s-a observat că se poate vorbi de o societate internaţională

doar în Europa post-westphalică şi în America de Nord după independenţă,

dar nu în Asia şi Africa, acolo fiind vorba de imperii, hegemonii şi chiar

colonialism319.

319 Vezi, în acest sens, Edward Keene, Beyond the Anarchical Society: Grotius, Colonialism and Order in World Politics, Cambridge University Press, 2002.

239

În zilele noastre, există o societate internaţională globală, cu modele

de succes şi imitatori asidui. Uniunea Europeană, de exemplu, tinde să îşi

exporte modelul politic, economic şi social către statele vecine, atât prin

politica faţă de candidatele la integrare, cât şi faţă de statele vecine care nu

au clară această perspectivă. Statele democratice, pluraliste, cu economii de

piaţă sunt promotoarele cele mai active ale societăţii internaţionale, probabil

atât din motive filosofic-umanitare, cât şi egoiste – interesul lor de a avea

vecini stabili, cu economii prospere şi democraţii consolidate, care să nu

ridice riscuri de securitate la frontiere, dorinţa de a-şi lărgi piaţa comună în

cazul UE etc.

În numele identităţii euroatlantice comune, al principiilor umanitare şi

democratice, statele membre NATO au antamat în primăvara lui 1999 o

acţiune militară decisivă contra Serbiei, spre a reduce proporţiile dramei

umanitare din Kosovo. Astfel, deşi dreptul internaţional clasic, încă în

vigoare, nu permite interferenţa în afacerile interne ale unui stat suveran, s-a

intervenit pentru apărarea unei norme de drept umanitar şi spre a împiedica

destabilizarea Balcanilor de Vest. Comunitatea a „pedepsit” Belgradul

pentru atrocităţile comise şi l-a privat (temporar, teoretic, deşi Kosovo ar

putea căpăta în curând recunoaşterea suveranităţii ca stat) de exerciţiul

autorităţii publice asupra unei porţiuni din teritoriul naţional. În ceea ce

priveşte noile provocări asimetrice, de tipul terorismului transnaţional bazat

pe extremism religios, aceste acţiuni sunt în mod cert dirijate şi contra

societăţii occidentale, spre a lovi în sistemul de norme şi principii pe care

atacatorii le atribuie Occidentului creştin şi cândva imperialist. Dacă Europa

unită şi SUA sunt simbolurile actualei societăţi internaţionale altoite pe

civilizaţia occidentală, iar India, China, Brazilia etc. sunt puteri regionale ce

îşi revendică dreptul de a interpreta normele Occidentului în acord cu

240

propriile filosofii politice, există şi state ce se autoexclud din acest club

lărgit: Iran, Coreea de Nord, Cuba etc. Numărul lor tinde să se diminueze,

ceea ce constituie un semnal pozitiv pentru viitorul omenirii.

Prezentăm în continuare aspecte semnificative privindu-i pe doi autori

marcanţi ai Şcolii engleze a relaţiilor internaţionale.

Martin Wight a trăit până în 1972 şi este considerat adesea ca fiind

cel mai important gânditor al Şcolii Engleze în Relaţiile Internaţionale. A

publicat destul de puţin în timpul vieţii, cele mai importante volume apărând

postum. Cărţile care l-au consacrat sunt Systems of states, Power Politics şi

International Theory: The Three Traditions. S-a afirmat mai ales în calitate

de cadru didactic la London School of Economics. Ca şi H. Bull şi Herbert

Butterfield, a făcut parte dintre membrii fondatori ai Comisiei Britanice de

Teorie Politică Internaţională. Wight a rămas un nume important în

disciplina Teoriei Relaţiilor Internaţionale, mai ales prin volumul Teoria

Internaţională: cele trei tradiţii şi printr-un articol din anul 1966, De ce nu

există o teorie a relaţiilor internaţionale, apărut în volumul colectiv

Diplomatic Investigation, editat de mai sus menţionata Comisie Britanică de

Teorie Politică Internaţională.

Scepticismul lui Wight se leagă de postularea lipsei oricărui progres în

domeniul Relaţiilor Internaţionale, pe fondul permanenţei stării de anarhie.

Din păcate, în opinia sa teoria internaţională este afectată „nu doar de

insuficienţă, ci şi de sărăcie intelectuală şi verbală”. Dacă statul, ca element

central de analiză al teoriei politice interne, a evoluat în timp, iar autori

precum Platon, Hobbes, Locke, Rousseau s-au consacrat studiului

comunităţii politice şi statului, în schimb teoria internaţională care trebuie să

analizeze comunitatea statelor lumii a cunoscut o anume neglijare.

241

Lipsa unei guvernări supranaţionale menţine statele (actorii principali

ai scenei internaţionale) într-o stare de competiţie pentru putere şi

supravieţuire, aşadar un cadru de referinţă total diferit de cel al politicii

interne, unde funcţionează instituţiile contractului social – legile, instituţiile,

tradiţiile civice.

„Anarhia este caracteristica ce deosebeşte politica internaţională de

politicile obişnuite. Studiul politicii internaţionale presupune absenţa unui

sistem de guvernământ, aşa cum studiul politicii interne presupune existenţa

acestuia. […] În linii mari însă, în timp ce în politica internă lupta pentru

putere este guvernată şi circumscrisă de legi şi instituţii, în politica

internaţională legea şi instituţiile sunt guvernate şi circumscrise luptei pentru

putere. Acest lucru ne îndreptăţeşte, într-adevăr, să numim politica

internaţională «politică de putere» prin excelenţă.”320

Anarhia internaţională, înţeleasă, se pare, în acelaşi mod ca şi de

autorii realişti şi neorealişti, se defineşte prin referire la două concepte

fundamentale. Primul este clasica balanţă a puterii, al doilea fiind interesul

comun al puterii hegemonice (dominante). Câtă vreme, hegemonul menţine

starea de fapt (statu quo-ul) şi depune eforturile „tehnice” necesare acestui

scop, el are un rol pozitiv, limitând competiţia oarbă pentru putere şi

violenţa din sistem. Dacă însă hegemonul este o putere cu o ideologie

revoluţionară şi încearcă să domine propagând această revoluţie, şubrezind

fundamentul de legitimitate al celorlalţi actori, situaţia este una de-a dreptul

nocivă. Wight trimite direct la exemplul Revoluţiei franceze şi la

instrumentarea ideilor revoluţionare de către statul francez în lupta acestuia

contra puterilor conservatoare din Europa (Rusia, Austria, Anglia, Prusia).

320 Martin Wight, Politica de putere, trad. de Tudor Florin, Ed. Arc, Chişinău, 1998, p. 110.

242

„Revoluţia franceză a fost cea care a reintrodus fanatismul în relaţiile

internaţionale. Revoluţionarii au remodelat statul francez corespunzător unor

idealuri fără limite naţionale şi au dorit să extindă aceste idei peste tot în

Europa. […] Doctrina potrivit căreia sunt membri ai societăţii internaţionale

doar cei născuţi prin autodeterminare naţională a triumfat atunci când, în

şocul Primului Război Mondial, imperiile militariste multinaţionale ale

estului Europei – german, habsburg, rus şi otoman – s-au prăbuşit. Tratatele

de la Versailles au consfinţit victoria finală a Revoluţiei franceze asupra

Sfintei Alianţe.”321 Spre a se evita asemenea momente periculoase, statele

care formează societatea internaţională trebuie să-şi recunoască mutual

suveranitatea, să-şi respecte dreptul la autoguvernare, la independenţă.

„Ar fi imposibil să existe o societate a statelor suverane dacă fiecare

stat, în timp ce revendică suveranitatea pentru sine, nu recunoaşte că fiecare

din celelalte state are dreptul să pretindă şi să se bucure de propria

suveranitate.”322

Fiind un gânditor conservator, Wight doreşte menţinerea ordinii de tip

ierarhic a puterilor, ajustată doar prin mecanismul balanţei puterii, şi prin

recurenţa inevitabilă a războiului. Statele responsabile trebuie să accepte

ierarhia de putere care există în sistem, să accepte limitele fireşti ale

capacităţii lor de acţiune, ordinea „naturală” fiind dată de istorie. Vina

principală a puterilor revoluţionare este ştergerea pauzei distinctive dintre

starea de pace şi cea de război. În mod normal, statul-naţiune trebuie să

poată conta pe loialitatea cetăţenilor săi, mai ales dacă el însuşi respectă

regulile „contractului social” faţă de primii. Însă puterile revoluţionare, prin

ideile lor manipulatoare, reuşesc să atragă loialităţile unor grupuri mari de

321 Martin Wight, op. cit., pp. 91-93. 322 Martin Wight, Systems of States, Leicester University Press, 1977.

243

cetăţeni ai altor state, pe care îi îndoctrinează şi îi fanatizează323. În acest fel,

distincţia dintre politica internă şi cea externă se reduce, se estompează, prin

aceea că o parte din cetăţenii unui stat îi devin acestuia inamici.

În concepţia lui Wight, „întrebarea fundamentală care se poate pune în

teoria internaţională este «ce este societatea internaţională?», aşa cum

întrebarea centrală a teoriei politice este: ce este statul?”324

În volumul Teoria Internaţională: cele trei tradiţii, Wight dezvoltă

ideea inexistenţei unei tradiţii politico-filosofice comparabile cu cea

consacrată statului şi guvernării în politica internă. Cu toate acestea, el

identifică trei importante tradiţii ale relaţiilor internaţionale: „realismul”,

„raţionalismul” şi „revoluţionarismul”.

Realiştii îşi axează discursul pe noţiuni precum anarhia internaţională,

politica de putere, conflictul militar. Autorii clasici cei mai importanţi sunt

Machiavelli şi Hobbes. Pesimismul ontologic al autorilor realişti se leagă de

imposibilitatea de a obţine progres, evoluţie, în relaţiile internaţionale, în

sensul renunţării la anarhie şi al instaurării unei guvernări supranaţionale,

bazate pe pace şi cooperare. De asemenea, autorii realişti clasici sunt

pesimişti cu privire la natura rea, imperfectă, a omului, la trăsăturile sale

dominatoare, violente, lacome. Din moment ce nu se poate instaura un

contract între state, precum cel existent în politica internă între stat şi

cetăţeni, rezultă că statele se află într-o etapă presocietală de existenţă –

starea de anarhie, care este una de război. Statele sunt egoiste şi vieţuiesc

într-un mediu periculos, de aceea nu sunt încă dispuse să îşi încredinţeze

securitatea unei „societăţi”. Singurele obligaţii morale şi politice ale

323 Vezi Iulia Motoc, „Cuvânt înainte” la ediţia românească a volumului lui Martin Wight, Politica de putere, pp. 9-16. 324 Martin Wight, „An Anatomy of International Thought”, în Review of International Studies, no. 13, 1987, p. 222, citat în Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003.

244

cetăţenilor sunt faţă de statul lor, aşadar în versiunea dură a realismului nu

există moralitate la nivel internaţional325. Dacă lumea statelor e una pur

hobbesiană, rezultă că este imposibil să se vorbească de o societate

internaţională, chiar şi de una minimală.

Raţionaliştii sunt, dimpotrivă, progresişti, ei pun accent pe existenţa

„dialogului internaţional”, pe noţiunea de „societate”, schimbare şi evoluţie,

pe posibilitatea reală ca statele să ajungă să coexiste în pace. Autorii

fundamentali sunt Locke şi Hume. Ei au afirmat că starea de natură

(dinaintea contractului social) nu era nici haotică, violentă în mod paroxistic,

dar nici una a armoniei generale, ci mai degrabă o stare de izolare asocială,

şi o activitate de subzistenţă a indivizilor. Aceştia aveau deja contacte

sociale, dar insuficient dezvoltate. Aşadar, statele suverane, deşi vieţuiesc

într-un mediu structural anarhic, nu sunt defel condamnate să aibă relaţii

preponderent violente, de ură, teamă şi lăcomie. Cooperarea şi coexistenţa

paşnică sunt scenarii perfect realizabile, deoarece indivizii umani sunt dotaţi

cu raţiune, ei pot învăţa din greşelile anterioare şi pot aplica aceste învăţături

şi relaţiilor între state suverane. Chiar dacă universul relaţiilor dintre state

rămâne unul anarhic, prin cultivarea raţiunii, se va ajunge la o lume a

respectului reciproc, a păcii, armoniei şi cooperării pe baza dreptului

internaţional şi a moralităţii.

Revoluţionarismul este curentul de gândire cel mai radical. Dante şi

Kant sunt autorii cei mai importanţi, în concepţia lui Wight, dar în literatura

de specialitate se foloseşte uneori sintagma „Şcoala lui Grotius”. Aceşti

autori ajung să se identifice cu întreaga umanitate şi să dorească realizarea

unei comunităţi morale universale a indivizilor, deasupra statelor. Caracterul

325 Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, 2003, pp. 146-147.

245

misionar şi cosmopolitan al acestei teorii vine în directă contradicţie cu

preferinţa lui Wight pentru o ordine politică conservatoare, organică. Dacă

idealul radical al formării unei societăţi internaţionale a întregii omeniri se

loveşte de bariera existenţei concrete a statelor, rezultă că acest vis nu se

poate realiza decât prin distrugerea statelor. Viziunea este una extremist-

progresistă, constând în ameliorarea continuă a oamenilor prin ideologiile

revoluţionare, în sensul pierderii loialităţii faţă de state şi al transferării

acesteia la nivelul umanităţii ca întreg.

„De aici credinţa, comună în diferite grade hughenoţilor, iacobinilor,

lui Mazzini, preşedintelui Wilson şi comuniştilor, că întreaga istorie

diplomatică a reprezentat o suferinţă continuă până în momentul de faţă şi

comunitatea (umană), ca şi Împărăţia lui Dumnezeu […] sunt la

îndemână.”326

Aşadar, revoluţionarii vor să schimbe ordinea mondială stato-centrică

şi să instituie una nouă, progresistă. Ei pretind că descoperă „legi istorice”,

determinări cauzale pretins ştiinţifice care fac ca lumea să se mişte în sensul

dorit şi anticipat de ei – către triumful unei clase sociale, al unei religii sau

rase. Avându-şi rădăcinile în epoca iluministă, revoluţionarii cred în

perfectibilitatea continuă a naturii umane şi, logic, a instituţiilor create de

oameni. Când va triumfa clasa muncitoare în toate statele capitaliste, vor

exista o solidaritate generală şi o comunitate fără graniţe, iar statul va

dispărea. Este doar un exemplu de teleologie, care concepe eliberarea

generală a umanităţii de sub jugul tradiţiilor şi constrângerilor create de om.

De precizat că Wight nu se identifică pe deplin cu nici unul dintre

aceste trei mari curente de gândire, preferând mai degrabă o sinteză a

326 Martin Wight, „Western Values in International Relations”, în Martin Wight and Herbert Butterfiled (eds), Diplomatic Investigations: Essays in the Theory of International Politics, London, Allen and Unwin, 1966, p. 94.

246

acestora. Fiecare din ele reflectă o anumită perioadă istorică, un anumit set

de interese şi preferinţe şi anumite instituţii politico-diplomatice, iar mulţi

autori importanţi au împrumutat elemente din mai multe paradigme. Este

clar că realismul şi revoluţionarismul reprezintă extremele pe o linie

continuă, al cărei capăt de jos se scaldă în pesimism ontologic, cinism şi

ciclicitate, iar cel de sus în radicalitate, progres, optimism şi o credinţă în

„sfârşitul istoriei”, spre a utiliza sintagma favorită a lui Francis Fukuyama.

Faptul că introduce ca element de mijloc raţionalismul constituie, până la

urmă, inovaţia fundamentală adusă de Wight faţă de clasicul dualism

realism/idealism moştenit de la britanicul Edward Carr.

Criticii lui Wight s-au referit la caracterul arbitrar al împărţirii Teoriei

Internaţionale în cele trei categorii, ştiindu-se faptul că unii autori au utilizat

chiar mai multe grupe de clasificare, iar alţii au combinat paradigmele

oferite de Wight.

Pe urmă, Wight a dat dovadă de multă subtilitate analitică şi a distins

în interiorul fiecărei categorii autori moderaţi şi autori radicali. De exemplu,

realiştii maximalişti neagă posibilitatea existenţei unei societăţi

internaţionale şi a unei minime moralităţi în relaţiile dintre actorii statali

suverani. Moderaţii, pe de altă parte, recunosc puterea de moderare a

dreptului internaţional, dar postulează ideea că dreptul internaţional derivă

din interesul naţional al marilor puteri. Pentru că un autor realist moderat

precum diplomatul american George Kennan cere ca politica externă a SUA

să fie animată de sentimente de reciprocitate, moralitate, generozitate şi

dreptate faţă de alte naţiuni, Wight se grăbeşte să-l includă între raţionalişti,

247

cu argumentul că „G. Kennan este cu adevărat un raţionalist, deoarece

susţine că interesul naţional ar trebui să fie ghidat de dreptate”327.

Hedley Bull este un autor anglo-saxon (australian) de referinţă, mai

ales prin volumul Societatea anarhică. S-a născut în 1932, la Sidney, a

obţinut doctoratul la Oxford şi a predat relaţii internaţionale la London

School of Economics şi la Universitatea Oxford. Membru al Comisiei

Britanice de Teorie Politică Internaţională, a lucrat şi în cadrul MAE

britanic, în departamentul responsabil cu controlul armamentelor. El a

analizat conceptul de „ordine” în relaţiile internaţionale. A definit ordinea

internaţională ca „un model de activitate ce susţine scopurile elementare sau

primare ale societăţii de state sau ale societăţii internaţionale”328. Scopul

principal al unei societăţi anarhice constă în păstrarea ordinii internaţionale,

în evitarea haosului şi a violenţei oarbe.

Bull a identificat o anumită tendinţă a lumii internaţionale anarhice de

a evolua către „un nou Ev Mediu”, pe fondul declinului instituţiilor

suveranităţii statale, al progresului tehnologic, al interdependenţei

economice şi al resurgenţei violenţei intrastatale private. Dacă în secolele de

dinaintea Renaşterii, exista un sistem dispersat de putere şi autoritate

(overlapping and segmented authority), cu legături de comandă/supunere ce

conduceau ierarhic către Împărat şi Papă (forme de putere universalizante),

odată cu sfârşitul Evului Mediu şi mai ales după pacea westphalică (1648) s-

a ajuns treptat la un sistem centralizat politico-administrativ şi militar, care a

asumat controlul asupra întregului teritoriu locuit de o colectivitate

(naţiune). Statele naţiune au devenit centre autonome de viaţă, iar cetăţenii

şi-au îndreptat loialitatea către ele.

327 Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, 2003, p. 149.328 Hedly Bull, Societatea anarhică, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1998, p. 6.

248

În zilele noastre pare să aibă loc un proces invers, statele tinzând să

cedeze autoritate şi putere unor actori nonstatali, de tip organizaţii, grupuri

de interes, reţele, firme multinaţionale etc. Aşadar, alternativa la balanţa

puterii nu este neapărat guvernul mondial, ci lumea anarhică a autorităţilor

multiple şi suprapuse. O lume neomedievală ar putea fi, paradoxal, una

relativ paşnică, statele împărţind controlul asupra teritoriilor şi populaţiilor,

coexistând cu diverse organizaţii suprastatale, transnaţionale, subnaţionale.

Distincţia majoră, care influenţează întreaga sa argumentaţie logică,

este cea preluată de la Martin Wight, anume deosebirea între „societatea

internaţională” şi „sistemul internaţional”. Sistemul de state presupune actori

suverani, care interacţionează constant, din necesitate, şi se concep ca

interdependenţi în materie de securitate.

„Un sistem de state (sau un sistem internaţional) se formează când

două sau mai multe state au contact suficient între ele şi au un impact

suficient unul asupra deciziilor altuia pentru a le face să se comporte – cel

puţin într-o oarecare măsură – ca părţi ale unui întreg. […] Acolo însă unde

statele sunt în contact permanent unele cu altele şi unde, în plus, există

suficientă interacţiune între ele pentru a face din comportamentul fiecăruia

un element necesar în calculele celuilalt, putem vorbi de formarea unui

sistem.”329

Societatea internaţională presupune existenţa unui set de norme, valori

şi principii comune, care şlefuieşte comportamentele actorilor. Membrii ei

acceptă explicit faptul că au drepturi şi obligaţii mutuale.

„O societate de state (sau o societate internaţională) există când un

grup de state, conştiente de anumite interese şi valori comune, formează o

societate, în sensul că ele se consideră a fi legate, în relaţiile dintre ele,

329 Ibidem, p. 8.

249

printr-un set de reglementări comun şi care contribuie la funcţionarea

instituţiilor comune. […] O societate internaţională, în acest sens, presupune

existenţa unui sistem internaţional, însă poate exista un sistem internaţional

care să nu fie o societate internaţională.”330

Socializarea actorilor statali, în cadrul societăţii internaţionale, se

realizează prin instituţiile comune – echilibrul puterii, dreptul internaţional,

diplomaţia, războiul etc. Aceste instituţii sunt „seturi şi practici stabilite

pentru a realiza obiective comune”. Prin viziunea sa asupra societăţii

internaţionale, Bull se înscrie într-un cadru mai degrabă liberal, deşi

importanţa acordată statului (şi anarhiei sistemice) l-ar apropia şi de realism.

Într-un capitol final al volumului său asupra societăţii anarhice, Bull

se referă la perspectivele acesteia. Sistemul de state va rămâne funcţional

doar dacă societatea internaţională pe care o implică este consolidată în

competenţele sale. Este nevoie de „menţinerea şi extinderea consensului

asupra intereselor şi valorilor comune, care, atunci când consensul a scăzut,

constituie baza legilor şi instituţiilor sale comune”331.

Consensul internaţional nu poate ignora interesele statelor sărace din

Lumea a treia, ele fiind majoritare în sistemul internaţional. Bull se referă la

necesitatea redistribuirii bogăţiei între statele şi popoarele lumii, arătând că o

eventuală revoluţie nu va putea rezolva dilema securităţii dintre statele

suverane. Este nevoie de o „cultură cosmopolită”332, fiindcă tradiţionalele

culturi – „diplomatică” şi cea de „politică internaţională” - au dispărut în

secolul al XX-lea. Sistemul actual de balanţă a puterii duce lipsa unei

culturi comune diplomatice a statelor angrenate în el, aşa cum a existat după

330 Ibidem, pp. 11-12.331 Ibidem, p. 296.332 Ibidem, pp. 296-298.

250

pacea westphalică. Bull spera în dezvoltarea culturii intelectuale legate de

modernitate, ca zestre comună a unei societăţi internaţionale.

Celelalte scenarii sunt mai pesimiste. Un concert al puterilor „după

modelul Kissinger” nu poate împiedica apariţia unor actori revizionişti

puternici, dornici să modifice radical ordinea sistemului. Pe de altă parte,

statele „neavute” (sărace, cele din Lumea a treia) nu vor recunoaşte

legitimitatea morală a unui asemenea sistem şi nu va exista o societate

internaţională.

Centralismul global, al doilea scenariu, favorizat de intelectualii

radicali din Europa şi SUA, spre a fi gestionate problemele globale în mod

centralizat şi autoritar, constituie o utopie, deoarece se propune întreruperea

voluntară şi bruscă a actualei ordini mondiale în începerea uneia noi, ex

nihilo, ca şi cum pământul ar fi o „navă cosmică”, iar intelighenţia omenirii

ar furniza noii piloţi ai acesteia, care să o ducă spre binele general.

Modelul regionalismului implică axioma că dezvoltarea organizaţiilor

regionale va conduce către pacea mondială. Cu toate acestea, marile puteri

nu vor renunţa la interesele lor legitime şi la securitatea prin putere, aşadar

posibilitatea creării unei organizaţii universale cu rol de guvern mondial este

utopică.

Un alt scenariu, al „revoluţiei proletare universale”, care va înlătura

inegalităţile economice interne şi externe şi va instaura o nouă ordine, ar

putea reduce diferenţele economice dintre statele sărace şi cele bogate. O

asemenea revoluţie nu va putea însă să înlăture sistemul de state, iar statele

riscă să ajungă în conflicte legate de putere şi securitate, chiar dacă au

aceeaşi orânduire socială internă. O cultură cosmopolită cu pretenţie

universală, chiar dacă se va baza pe o viziune occidentală, trebuie să accepte

şi elemente nonoccidentale reprezentative.

251

În concluzie, deşi Şcoala engleză pare a pendula între realism şi

liberalism, rolul său constă în valoarea adăugată pe care o aduce unor

concepte clasice, precum cele de ordine şi de balanţă a puterii. Deşi balanţa

puterii, ca să luăm acest exemplu, poate exista în mod automat, mai presus

de voinţa statelor suverane, rezultând din multiplicitatea polilor de putere şi

din structura anarhică în care ei coexistă, aşa cum pretinde neorealismul

waltzian, există dovezi istorice că după pacea westphalică a apărut treptat în

Europa o „societate internaţională” ai cărei lideri au început să vadă în ea un

instrument valoros de protejare a suveranităţii şi independenţei statelor.

Aşadar, au început să o apere în mod voluntar contra hegemonilor potenţiali.

Aşa cum arată politologul Barry Buzan, de asemenea un reprezentant al

Şcolii engleze, dar în domeniul studiilor de securitate (Şcoala de la

Copenhaga), dacă se conservă balanţa puterii în sisteme anarhice, acţiunea

ei automată va ajuta la perpetuarea sistemului anarhic, blocând emergenţa

unui stat mondial. Dar în societăţile internaţionale, balanţa este urmărită

voluntar şi devine o virtute păstrarea ei, un adevăr colectiv asezonat cu

norme de comportament adecvat. Dreptul internaţional şi diplomaţia sunt

instituţii sociale care garantează ordinea internaţională333.

333 Barry Buzan, „From International System to International Society. Structural Realism and Regime Theory Meet the English School”, în International Organization, vol. 47, no. 3, Summer 1993, pp. 327-352.

252

15. Şcolile critice: post-modernism, constructivism social,

feminism, neo-marxism

La sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 ai secolului al XX-lea era

în toi disputa dintre neorealismul structural şi neoliberalismul instituţional.

Se observă uşor că ambele curente au avut perioade de hegemonie

intelectuală, dar niciunul nu a putut repurta o victorie decisivă. În schimb, s-

a observat existenţa unor elemente în comun ale acestora. De exemplu,

ambele sunt de acord cu existenţa stării de anarhie în relaţii internaţionale şi

consideră statul ca fiind un actor raţional, dornic să supravieţuiască şi să se

dezvolte. Martin Griffiths le atribuie ca elemente comune „atomismul

ontologic” şi „pozitivismul epistemologic”334. Ambele curente se remarcă

prin practicarea unei metodologii epistemologice de tip „obiectivist”, prin

faptul că atribuie cercetătorului în Relaţii Internaţioanle (ştiinţe umane, în

general) calitatea de observator exterior faţă de o lume reală, concretă,

măsurabilă. Realul este doar ceea ce poate fi observat. Lumea trebuie

descrisă ştiinţific, prin date cuantificabile şi în mod raţional. Pozitivismul a

marcat puternic mai ales neorealismul, după ce modelase ştiinţele

behaviorale, el bazându-se pe tehnici de obiectivare a cercetătorului şi pe

metode empirice de testare a ipotezelor.

Spre deosebire de neoliberali, realiştii, de regulă, afirmă că statele

preferă să joace pe cont propriu şi nu riscă să coopereze, cel puţin nu în

domeniile legate de securitatea naţională. Reticenţa derivă din grija faţă de

distribuirea rezultatelor cooperării, cu alte cuvinte un stat A nu va dori să

coopereze cu un stat B dacă estimează că B va obţine de pe urma

334 Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, 2003, p. 325.

253

parteneriatului avantaje mai substanţiale decât el, deoarece B ar putea deveni

în viitor rival şi chiar inamic, sporindu-şi mult puterea faţă de A ca urmare a

cooperării. Neoliberalii, din contră, susţin la unison că statele cooperează

deoarece sunt mai interesate de câştigurile absolute decât de cele relative.

De asemenea, realiştii nu pun accent pe intenţiile, declarate sau

deduse, ale actorilor statali, ci pe nivelul de putere, afirmând că aceştia

balansează contra puterii şi mai puţin contra ostilităţii manifestate. Aşa cum

s-a văzut anterior, S. Walt a combinat componenta capabilităţilor de putere

cu cea a intenţiilor, incluzând şi un element geografic – proximitatea. A

rezultat modelul „echilibrului ameninţării”, care postulează un

comportament raţional de balansare a actorului celui mai periculos, chiar

dacă nu e şi cel mai puternic din sistem. Liberalii cred în intenţii, în

manifestările discursive favorabile păcii şi cooperării internaţionale,

acordând un loc esenţial instituţiilor internaţionale ca locuri de socializare şi

acomodare a statelor, eventual de formare a unor interese supranaţionale335.

În 1988, unul dintre cei mai cunoscuţi adepţi ai curentului liberal

transnaţionalist, R. Keohane, afirma că neorealismul şi neoliberalismul

formează de fapt o singură paradigmă comună, pe care el o numea

„raţionalistă” (rationalist research programme). Cu alte cuvinte,

asemănările dintre cele două paradigme ar fi mai mari decât deosebirile!

Acestei paradigme i se opune „reflectivismul”, reprezentat în primul rând de

postmodernism, de teoriile critice (feminism, neomarxism etc.) şi, eventual,

de unele versiuni mai radicale de constructivism. S-a vorbit din acel moment

de „neo-neosinteză” pentru a descrie combinaţia de neorealism şi

neoliberalism, continuatoare a pozitivismului metodologic. Pe de altă parte,

335 Vezi David A. Baldwin (editor), Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary Debate, Columbia University Press, New York, 1993.

254

reflectiviştii resping pretenţia pozitiviştilor de a analiza ştiinţific datele şi de

a crea teorii empirice. Reflectiviştii, adică adepţii şcolii critice, resping

pozitivismul şi metodele raţionaliste de a interpreta relaţiile internaţionale336.

În concepţia lor nu există adevăr obiectiv, iar acţiunile actorilor nu sunt

raţionale în sensul dat de raţionalişti, ci influenţate de identităţi, percepţii,

scale de valori, aşadar de latura subiectivă a fiinţei umane. Sensurile şi

semnificaţiile acţiunilor sociale sunt intersubiective, legate de interpretare şi

percepţie337.

Postmodernsimul este un curent care a intrat în domeniul relaţiilor

internaţionale în anii ’80 ai secolului al XX-lea şi s-a axat pe demolarea unor

locuri comune, penetrarea unor tabu-uri semantice şi lingvistice considerate

îndeobşte sacrosante. Postmoderniştii critică vehement curentele clasice, mai

ales realismul, afirmând că hegemonia conceptuală şi de limbaj a acestuia se

datorează supremaţiei SUA pe scena mondială. Realismul este calificat ca

eroare intelectuală şi aroganţă metodologică. Ei contestă însăşi raţionalitatea

actorilor din sistem şi neagă capacitatea Teoriei Relaţiilor Internaţionale de a

face predicţii prin testarea de ipoteze. Postmoderniştii nu îşi propun sub

nicio formă să fie ştiinţifici, să creeze ipoteze pe care apoi să le testeze. În

concepţia lor, nu există cunoaştere obiectivă, observatori neutri ai

fenomenelor sociale, iar teoriile pozitiviste ale dezvoltării cunoaşterii umane

prin acumulări succesive de teorii verificate sunt respinse ca neadevărate.

Faptul că omul de ştiinţă se convinge de adevărul unei teorii „ştiinţifice” este

echivalent, pentru ei, cu ataşamentul credinciosului faţă de religie, fiind

336 Vezi Yosef Lapid, „The Third Debate: On the Prospects of International Theory in a Post-Positivist Era”, în International Studies Quarterly, vol. 33, no. 3 (Sep., 1989), pp. 235-254. 337 Toru Oga, „From Constructivism to Deconstructivism: theorising the Construction and Culmination of identities”, http://www.isanet.org/portlandarchive/oga.html.

255

vorba de subiectivitate. Nu există progres general al umanităţii, nici instituţii

şi agenţii sociale care să exprime progresul şi modernitatea, este vorba de

iluzii şi de manipulare. Negând pozitivismul şi dorind să treacă dincolo de

„capcana” ştiinţei obiective, postmoderniştii au fost adesea numiţi „post-

pozitivişti”.

Cele mai radicale interpretări postmoderne sunt pur negaţioniste,

mărginindu-se la o critică acerbă a conceptelor utilizate de realişti şi liberali.

Cei nai cunoscuţi autori postmodernişti sunt Richard Ashley, Robert

Walker şi James Der Derian. Denunţarea „închisorilor conceptuale” este

prezentată ca o realizare esenţială de către aceşti reprezentanţi. Ştiinţa

socială nu poate fi neutră, aşadar pozitivismul este o falsă metodă ştiinţifică,

iar noţiunile-forţă ale (neo)realismului – anarhia, grija pentru securitate şi

putere – sunt de fapt simple prezumţii, corespunzând subiectivităţii

observatorului. Orice ştiinţă are în spatele ei elemente politice, ideologice,

culturale şi economice, aşadar nu se poate vorbi de neutralitate axiologică.

Cel puternic reuşeşte să impună propriul limbaj şi propria teorie, aşadar între

„cunoaştere” şi „putere” există o legătură directă338.

Din moment ce nu există neutralitate ştiinţifică în actul de observare şi

de testare a ipotezelor, rezultă logic inexistenţa teoriilor empirice. Nu pot fi

testate două teorii rivale în practică, deoarece orice cunoaştere umană este

subiectivă şi manipulată, aşadar tot ce putem cunoaşte este universul specific

analistului (observatorului), elementele personale ce stau în spatele logos-

ului acestuia. Nu există „adevăr” ştiinţific obiectiv, ci doar construcţii socio-

culturale ce joacă rolul adevărului. Tehnica favorită a postmoderniştilor este

deconstrucţia, de aceea teoriile criticate sunt adesea denumite „naraţiuni”

338 Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, 2003, p. 333.

256

(discursuri) sau „metanaraţiuni”339. Fiind creaţia unor indivizi, aşadar a unor

persoane istorice, cu un background cultural, politic, economic şi psihologic,

aceste „adevăruri” pot fi deconstruite, cu alte cuvinte analizate critic, în

scopul identificării viziunilor şi intereselor personale ale autorilor lor.

Accentul se mută dinspre lumea faptelor şi datelor cuantificabile către

limbaj. Poststructuralişti au fost numiţi, din această cauză, deconstructivişti.

De pildă, „axiomele” (neo)realiste privind anarhia, lupta pentru putere şi

necesitatea echilibrului de putere sunt considerate idei subiective ale unor

indivizi îndoctrinaţi cu acest corpus teoretic aparent coerent şi logic, indivizi

a căror poziţie politică în sistemul politic intern explică preferinţa lor

personală pentru conceptele respective. Decidenţi de politică externă, de

securitate sau chiar economici, ei îşi legitimează propriile acţiuni prin

recursul la concepte şi limbaj de acest gen.

Discursul realist tinde să se repete la infinit, deoarece categorii

conceptuale precum puterea, securitatea, conflictul convin elitelor la putere.

În 1984, R. Ashley publica un eseu despre „Sărăcia neorealismului” (The

Poverty of Neorealism), atacând conceptele şi limbajul realiştilor în numele

unui relativism total şi al discursurilor alternative eliberate de sub „tirania”

obsesiilor ştiinţifice. Mai multă sensibilitate există pentru dreptul la

manifestare liberă a minorităţilor etnice, religioase, culturale. Realismul este

considerat sărac, deoarece simplifică la maximum cadrul explicativ general,

iar în cazul celor două mari niveluri de analiză – sistemul internaţional şi

statul – nu poate explica geneza şi evoluţia lor, cantonându-se într-un

anistorism comod340.

339 Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, 2003, pp. 250-251.340 Richard Ashley, „The Poverty of Neorealism”, în International Organization, nr. 38, 1984, pp. 225-268. Vezi şi Iulia Motoc, Teoria relaţioilor internaţionale. Sursele filosofiei morale şi ale dreptului, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p. 128.

257

James Der Derian merge şi mai departe, utilizând metafore

animaliere şi parodiind piese de teatru, limbaje şi concepte clasice din artă şi

literatură, prin transpunerea în domeniul relaţiilor internaţionale341.

Slăbiciunea principală a postmoderniştilor este incapacitatea lor de a

oferi concepte constructive, alternative coerente şi credibile la paradigmele

pe care le critică. Ei se mulţumesc să critice dur teoriile dominante şi pe

autorii cei mai cunoscuţi – Morgenthau, Waltz etc.

Feminismul

Acest curent critic a apărut cu o oarecare întârziere în Teoria

Relaţiilor Internaţionale, după ce se remarcase în ştiinţa politică prin

desfiinţarea analizelor clasice ale statului şi ale sferei politicului în societate,

pe baza dreptului la diferenţă între sexe. La finele anilor ’80 ai secolului al

XX-lea, apariţia curentelor critice şi atacul contra „raţionalismului”, a

metodelor pozitiviste de analiză, au permis dezvoltarea teoriilor feministe.

Problema inegalităţii dintre bărbaţi şi femei şi hegemonia discursului

„masculin” în ştiinţele sociale şi, implicit, şi în Teoria Relaţiilor

Internaţionale au devenit probleme fundamentale ale acestor interpretări

bazate pe gen. Unele statistici indică cu claritate statutul defavorizat al

femeilor la scară planetară. Sunt mai puţin de 5% femei cu funcţii de

ministru sau preşedinte/monarh în lume, iar la nivelul proprietăţii, la scară

mondială, ele deţin cca. 1%. Din masa analfabeţilor se recrutează o

majoritate feminină (60%) şi situaţia este şi mai rea în ceea ce priveşte

refugiaţii (80%)342. Acceptarea sau respingerea diferenţelor legate de gen

341 Vezi James Der Derian, Antidiplomacy: Spies, Terror, Speed and War, Blackwell Pub, 1992. 342 V.S. Peterson, A.S. Runyan, Global Gender Issues, 2nd edition, Boulder Westview, 1999, citaţi în Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, 2003, pp. 274-

258

(sex) nu se bazează decât rareori pe credinţa în superioritatea născută şi

generală a bărbaţilor asupra femeilor, cel puţin nu în Europa şi SUA. Este

vorba de persistenţa unor idei preconcepute, şabloane culturale ce provin din

construcţia socială a reprezentărilor socioeconomice, din procesul de

„învăţare socială” (socially learned behaviour).

Prezentăm, în continuare, două dintre autoarele cele mai cunoscute

aparţinând acestei paradigme.

Ann Tickner, profesor la Şcoala de Relaţii Internaţionale din cadrul

Universităţii Carolina de Sud, şi-a propus să prezinte punctul de vedere

asupra domeniului Relaţiilor Internaţionale al celor oprimaţi, mai ales al

femeilor. În volumul său intitulat Gender in International Relations:

Feminist Perspectives on Achieving Global Security343 a militat pentru o

atenţie mai mare acordată ideilor şi concepţiilor femeilor în acest domeniu,

„monopolizat” de bărbaţi. Securitatea naţională este asociată, de regulă, cu

securitatea militară, definită de curentul realist. Armata, naţionalismul,

puterea naţională sunt concepte legate intim de discursul masculin, dominant

în acest domeniu. Perspectiva masculină tinde să fie universalizată în dauna

punctului de vedere feminin. Totuşi relevanţa diminuată a problematicii

securităţii militare tinde să lase loc preocupărilor pentru securitatea

domestică şi ambientală, pe fondul globalizării.

Menţinerea păcii, a sănătăţii ecologice a planetei, a egalităţii de şanse

între indivizi în plan economic nu se pot realiza doar prin discursul masculin

asupra securităţii militare, bazat pe ideea de rivalitate şi conflict între state

într-un mediu anarhic. Este nevoie de un discurs asupra egalităţii sexelor, de

implicarea mai masivă a femeilor în poziţii de decizie politică, economică,

275.343 Ann Tickner, Gender in International Relations: Feminist Perspective on Achieving Global Security, Columbia University Press, New York, 1992.

259

culturală, spre a se asigura o gestiune mai raţională a resurselor aflate la

dispoziţia umanităţii.

Spre deosebire de bărbaţi, care au o amprentă culturală a conflictului

şi competiţiei, femeile par mai adaptate în roluri sociale bazate pe mediere şi

protecţie, ele putând ajuta mai bine păturile sociale defavorizate sau asigura

o mai bună protecţie mediului. Ideea de bază la această autoare este aceea că

diferenţele de mentalitate şi limbaj legate de gen (sex) nu trebuie să conducă

la o polarizare a domeniului relaţiilor internaţionale, aşadar nu trebuie să

existe o respingere în masă a discursului „masculin” de către feministe, dar

nici negarea oricărei utilităţi a viziunii feministe de către adversarii acestui

curent („non-feminiştii”). Diferenţierea bazată pe apartenenţa sexuală

trebuie să fie recunoscută dar nu absolutizată. Cu alte cuvinte, femeile au

dreptul legitim să ceară încetarea marginalizării lor în domeniul academic al

relaţiilor internaţionale şi să solicite o atenţie mai mare acordată viziunii şi

sensibilităţii lor faţă de unele aspecte pe care bărbaţii le tratează în felul lor

caracteristic.

Cynthia Enloe, profesor de Relaţii Internaţionale la Universitatea

Clarke, este preocupată de specificul diferenţierii de gen, de relaţiile

existente între femei şi bărbaţi şi de caracteristicile paradigmelor consacrate

din teoria relaţiilor internaţionale, în sensul în care nici una dintre aceste

paradigme nu poate cuprinde caracterul complex al domeniului. Acesta este

unul preponderent masculin, aşadar există reguli sociale şi mecanisme

mentale care exclud anumite elemente din grila de interpretare. În universul

mental al opiniei publice, unele grupuri umane nu îşi găsesc rolul şi locul

meritate. Femeile constituie un astfel de grup, cândva marginalizat şi în viaţa

politică, actualmente având o reprezentare scăzută în domeniul academic al

relaţiilor internaţionale.

260

În volumul care a consacrat-o, intitulat Bananas, Beaches and

Bases344, Enloe analizează rolul femeii în relaţiile internaţionale în activităţi

tipice acestui domeniu: turism, diplomaţie, baze militare, naţionalism,

agricultură, industrie textilă şi servicii. Femeia poate fi lucrătoare în turism,

angajată în baze militare sau soţie de militar, diplomat sau soţie de diplomat

(jucând un rol informal deosebit în stabilirea de relaţii cordiale între state),

angajată în domeniul industriei textile, în agricultură sau servicii (femeile de

serviciu din Filipine angajate în ţările Golfului Persic contribuie masiv la

PIB-ul acestui stat). În domeniul agriculturii bazate pe producţia de banane,

femeile îndeplinesc funcţii cu vizibilitate scăzută, legate de prelucrare şi

ambalare, dar fără aceste munci produsul nu ar ajunge la consumator în

condiţii optime. Politicile de nivel înalt (high politics) studiate cu predilecţie

în domeniul relaţiilor internaţionale (pacea, războiul, diplomaţia, economia

internaţională etc.) se bazează de fapt pe acţiunile puţin vizibile, dar

constante ale femeilor, în rolurile lor de soţii, mame, surori, fiice sau

prostituate etc. Fără echilibrul familial şi/sau erotic, asigurat de femei,

bărbaţii ar avea dificultăţi în gestionarea politicilor „înalte”. Relaţiile private

bărbat-femeie se repercutează direct la nivelul politicii internaţionale. În

general, feministele constată că munca prestată de bărbaţi este mai vizibilă,

mai prestigioasă şi mai bine plătită decât a femeilor. Şabloanele culturale

atribuie conotaţii adesea negative trăsăturilor feminine de caracter –

emotivitate, pasivitate, o anume slăbiciune psihologică şi labilitate în situaţii

de criză în contrast cu cele „pozitive” atribuite trăsăturilor masculine –

putere, rezistenţă, raţionalitate etc.345

344 Cynthia Enloe, Bananas, Beaches and Bases. Making Feminist Sense of International Politics, Berkely, University of California Press, 1990.345 Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, 2003, p. 275.

261

În ceea ce priveşte mişcarea de independenţă naţională şi de

autodeterminare a popoarelor colonizate, eliberarea acestora nu a condus de

regulă şi la obţinerea de către femei a drepturilor cuvenite. Bărbaţii din

propria naţiune le marginalizează şi le discriminează, continuând, de fapt, să

le aplice statutul pe care îl aveau şi în vremea colonialismului. Femeile

întâmpină mari dificultăţi în a critica mentalitatea patriarhală, deoarece

bărbaţii se prevalează de imperativele securităţii militare şi solicită unitate

naţională în lupta cu alte state sau cu comunităţi rivale. Discursul securităţii

naţionale şi mai ales militarismul, înăbuşă, aşadar, discursul feminist al

emancipării.

Cu siguranţă, feminismul a avut o contribuţie importantă la

dezvoltarea Teoriei Relaţiilor Internaţionale, prin faptul că a contestat

supremaţia viziunii „masculine” asupra acestui domeniu şi centralitatea

noţiunilor de conflict, putere, anarhie. Prin mutarea accentului dinspre

relaţiile interstatale către relaţiile de putere dintre sexe, clase sociale, rase

etc., feminismul a permis studierea unor puncte de vedere ignorate în foarte

mare măsură de analiza clasică. Dar aceste teorii feministe sunt în special

critice faţă de main-stream, ele nu reuşesc să creeze cadre explicative la fel

de coerente precum cele furnizate de (neo)realism sau liberalism. Nu există

nicio dovadă că dacă societăţile umane ar fi bazate pe egalitatea între sexe,

sistemul anarhic de state ar fi unul inerent paşnic346. Până la urmă,

comunitatea pluralistică de securitate din Europa de Vest (UE, NATO) nu s-

a realizat atât prin emanciparea celor marginalizaţi în plan socioeconomic,

cât prin acordurile de punere în comun a unei părţi din suveranitate,

respectiv prin formarea unei comunităţi de valori şi norme care au dus la

excluderea războiului din relaţiile reciproce. Desigur, feministele pot replica

346 Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, p. 362.

262

prin afirmaţia că în spatele eforturilor de clădire a NATO şi UE au stat

eforturile necunoscute ale femeilor: mame, soţii, amante, muncitoare,

angajate civile şi militare etc. Aşadar, un raţionament în cerc, care îşi susţine

propria validitate în orice situaţie. Contrazicând argumentul falsificabilităţii

al lui Karl Popper şi ridicând semne de întrebare în privinţa caracterului

ştiinţific al teoriilor feministe.

Constructivismul social

Apariţia constructivismului social se înscrie în ceea ce Yosef Lapid a

denumit „a treia dezbatere” (The Third Debate), polemica dintre pozitivişti

şi postpozitivişti347. Între alţii, John Ruggie a atacat validitatea ştiinţifică a

„neo-neosintezei”. Raţionalismul nu s-a dovedit capabil să explice felul în

care se formează identităţile actorilor statali, deoarece „identitatea” este o

componentă socioculturală şi psihologică, nu una raţională şi măsurabilă. De

asemenea, nu a putut explica procesul istoric de construire a statului-naţiune

modern, fiind o teorie statică, anistorică, ce postulează perpetuarea entităţilor

politice dominante la un moment dat. Statele intervin, în opinia realiştilor, în

afacerile altor state spre a obţine putere, securitate, prestigiu. Dacă un autor

neorealist poate uşor să gloseze pe marginea intereselor unei mari puteri

hegemonice, interesate să îşi extindă sfera de influenţă în dauna altor state,

el nu poate explica intervenţia umanitară. Aceasta nu se bazează pe calcul

raţional, ci pe norme, valori şi identitate şi nu doar la nivelul leadership-ului

politic, ci şi la cel al opiniei publice! Astfel, constructivismul se demarcă de

raţionalism, afirmând că identităţile şi interesele statelor nu sunt

347 Yosef Lapid, „The Third Debate: On the Prospects of International Theory in a Post-Positivist Era”, în International Studies Quarterly, vol. 33, no. 3 (Sep., 1989), pp. 235-254.

263

predeterminate de factori macrostructurali precum distribuţia puterii în

sistem, echilibrul puterii etc.348 Aceste identităţi sunt construcţii sociale,

rezultând din interacţiunea actorilor, din dialog, schimburi, socializare.

A. Wendt a explicat bine relaţia dintre structura materială şi idei:

„Semnificaţia distribuţiei puterii în politica internaţională este dată în

bună parte de distribuţia intereselor, iar conţinutul intereselor este dat în

mare parte de idei. […] Nu afirmăm că ideile sunt mai importante decât

puterea şi interesul sau că sunt autonome de putere şi interes. Puterea şi

interesul sunt la fel de importante şi determinante ca şi înainte. Ceea ce vrem

să spunem este mai degrabă că puterea şi interesul au efectele pe care le au

în virtutea ideilor care le constituie. Explicaţiile date puterii şi interesului

presupun existenţa ideilor, şi în acest sens, nu sunt rivale explicaţiilor

ideaţionale în niciun fel.”349

Aşadar, constructivismul se află situat între raţionalism şi reflectivism,

cu elemente ale ambelor paradigme. Poate fi considerat chiar ca fiind o

versiune moderată de postmodernism. Autorii constructivişti – politologi,

sociologi, filosofi – sunt preocupaţi de aspectele nemateriale, ideatice ale

relaţiilor internaţionale: norme, valori, idei, principii. Ei urmăresc dinamica

interacţiunilor între actorii politici – state, organizaţii internaţionale, ONG-

uri etc. Identitatea este analizată prin studierea sinelui şi a alterităţii, din

perspectivă sociologică, psihologică şi culturală.

Autori precum Alexander Wendt, Jeffrey Checkel, Friedrich

Kratochwil, M. Onuf sau Peter Katzenstein studiază circulaţia ideilor şi

normelor, socializarea lor de către actorii internaţionali. În acest context,

există o preocupare majoră pentru formarea unei teorii a identităţilor, care să

348 John Ruggie, „What Makes the World Hang Together? Neo-utilitarianism and the Social Constractivist Challenge”, în International Organisation, 52 (4), 1998.349 Alexander Wendt, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press, 1999, p. 135.

264

poată explica în câmpul relaţiilor internaţionale ceea ce este imposibil de

explicat corect prin factori materiali („obiectivi” în limbajul pozitivist)

precum distribuţia elementelor puterii, interesul naţional bazat pe putere şi

securitate, cooperarea raţională şi egoistă.

Wendt îşi propune să creeze o punte între raţionalism şi reflectivism,

îmbinând elemente liberale cu elemente constructiviste350. El se recunoaşte

un pozitivist în epistemologie, dar un postpozitivist în ontologie. Un alt

autor constructivist, Jeffrey Checkel, afirmă că acest curent se situează la

mijloc între teoriile rational choice şi cele postmoderne351. Aşadar, din punct

de vedere epistemologic, mulţi constructivişi acceptă postulatele pozitiviste

ale unei ştiinţe sociale empirice. Atunci când vine vorba, de exemplu, de

socializarea statelor prin interacţiune în cadrul instituţiilor internaţionale, de

circulaţia normelor şi remodelarea identităţilor colective, constructivismul se

apropie mult de neoliberalismul instituţional. Cele două curente tind să se

separe când vine vorba de importanţa ideilor şi normelor asupra

comportamentului statelor: neoliberalii consideră că acestea se vor comporta

raţional, constructiviştii anticipează o atitudine modelată ideatic, nu neapărat

raţională. Factorii culturali şi identitari fac imposibilă postularea unui model

raţional pur al luării deciziei în politica externă. Acceptând metodele

ştiinţelor sociale, constructiviştii tind să se separe de adevăraţii reflectivişti,

mai ales de postmodernişti. Desigur, există subramuri ale

constructivismului, cea mai bună descriere fiind cea trasată în 1998 de

Ruggie: neoclasici, postmodernişti, naturalistici. Neoclasicii sunt atraşi de

semnificaţiile intersubiective, postmoderniştii se axează pe fractura

350 Wendt, Alexander, „Anarchy is what states make of it”, în International Organization, 46, 1992, pp. 393-394.

351 Checkel, Jeffrey , „The constructivist turn in international relations theory”, în World Politics, 50, 1998, pp. 324-348.

265

epistemologică faţă de modernitate iar naturalisticii pe doctrina realismului

ştiinţific. Alexander Wendt a definit constructivismul ca fiind „o teorie

structurală a sistemului internaţional” care se bazează pe trei mari afirmaţii:

statele sunt actorii principali în RI, structurile în care evoluează statele sunt

mai degrabă de natură sociopsiohologică, intersubiectivă, decât materială, iar

identităţile şi interesele asumate de state provin dintr-un proces de

construcţie socială, nefiind în principal „date în mod exogen sistemului de

natura umană sau de politicile interne”352.

Constructivismul nu este nici el ferit de critici. I se poate reproşa

ignorarea adesea voluntară a elementelor materiale relevante în relaţiile

internaţionale, credinţa uneori excesivă în puterea normelor de a modifica

identităţile şi interesele actorilor, dar şi incapacitatea de a explica cum au

apărut structurile sociale, cum au evoluat în timp şi procesul de constituire a

actorilor. Această din urmă critică este comună şi (neo)realismului, lipsit şi

el de aportul unei sociologii istorice care să îi poată fi încorporată.

De origine austriacă, născut în 1944 şi emigrat în Canada, apoi în

SUA, John Gerrard Ruggie a predat la Universitatea din California, apoi la

Universitatea Columbia din New York. În 1997 a fost numit în funcţia de

asistent al secretarului general al ONU, Kofi Annan, însărcinat cu reforma

bugetului acestei organizaţii. Deşi a preluat elemente din mai multe

paradigme, ne-am permis să îl încadrăm în paradigma constructivistă.

Ruggie a analizat într-un articol din 1986 noţiunile de anarhie şi drepturi de

proprietate printr-o comparaţie între sistemul medieval şi sistemul

internaţional modern. A luat în calcul dreptul la proprietate privată şi

legătura dintre acesta şi suveranitate. Entităţile medievale nu dezvoltaseră o

352 Alexander Wendt, „Collective Identity Formation and the International State”, în American Political Science Review, no. 88, 1994, pp. 384-396.

266

legislaţie comparabilă cu cea de astăzi privind drepturile de proprietate. De

asemenea, teritoriul era fragmentat, nu unificat, precum cel deţinut de state,

aşadar suveranitatea era stratificată şi împărţită. Statul modern dispune şi de

un corpus legal vast privind dreptul de proprietate, dispune de un teritoriu şi

de forţe militare de apărare. Aşadar, statul modern a reuşit să centralizeze

sursele de autoritate privată, a avut loc o construcţie socială a suveranităţii

unice în paralel cu cea a proprietăţii private. A fi suveran înseamnă a

exclude pe alţii de la acelaşi drept pe acelaşi teritoriu, la fel cum şi dreptul

de proprietate este exclusiv353. Deşi este vorba de două sisteme de tip

anarhic, semnificaţiile lor diferă, fiind construite social, nu generate de

natura sistemului. Suveranitatea şi proprietatea erau diferit definite în Evul

Mediu. Nu se poate postula o continuitate între sistemul medieval şi cel

modern, diferenţa fiind dată de „principiile pe bază cărora unităţile

constituente sunt separate unele de altele”. Neorealismul nu ne spune decât

că ambele sisteme erau de tip anarhic, dar nu poate explica baza pe care are

loc segmentarea. Nu poate genera explicaţii valabile despre procesele care

au avut loc în interiorul statului – centralizarea suveranităţii şi legiferarea

proprietăţii.

„Caracteristica principală a conceptului modern de proprietate privată

este dreptul de a-i exclude pe alţii de la posesia unui obiect. Iar caracteristica

principală a autorităţii moderne este aspectul său totalizant, integrarea într-

un domeniu public al autorităţii segmentate şi private. […] Per ansamblu,

acest sistem medieval a fost în mare un sistem bazat pe o conducere

teritorială segmentată: era o anarhie. Însă a fost o formă de conducere

teritorială segmentată care nu avea nici una dintre conotaţiile posesiunii şi

353 J.G. Ruggie, „Continuity and Transformation in the World Polity: Toward a Neorealist Synthesis”, în World Politics, nr. 35, 1983, pp. 270-273..

267

excluderii care sunt cuprinse în conceptul modern de suveranitate.

Reprezintă o organizare heterogenă a drepturilor şi revendicărilor teritoriale

ale spaţiului politic.”354

Ruggie continuă critica neorealismului arătând că cei care vor să

descrie viitorul „postmodern” al sistemului internaţional duc lipsă de

concepte şi de vocabular adecvat, de aceea cred că în locul statelor vor exista

tot nişte entităţi de tip statal, şi nu actori transnaţionali, globali,

deteritorializaţi, aşa cum realitatea tinde să o arate355. În viitor, consideră el,

societatea internaţională se va ancora într-un „spaţiu funcţional

nonteritorial”. Cu alte cuvinte, actorii internaţionali ai viitorului vor gestiona

problemele spinoase ale globalizării prin abandonarea teritorialităţii. Autorul

se referă şi la caracteristicile Uniunii Europene, afirmând că este vorba de

„prima formă politică internaţională cu adevărat postmodernă”356. Politica

internaţională a Uniunii se deosebeşte clar de politicile interguvernamentale,

de cele naţionale sau supranaţionale. Liderii europeni pot fi aşadar definiţi ca

„antreprenori de identităţi politice alternative”, cu referire la emergenţa unei

identităţi europene distinctă de cele naţionale.

Alexander Wendt s-a născut în Germania, în 1958, şi-a susţinut

doctoratul la Minessota University şi s-a stabilit în SUA, predând mai ales la

Yale University, Departamentul pentru Ştiinţe Politice.

Wendt a criticat teoria neorealistă waltziană nu neapărat pentru

caracterul pozitivist al metodologiei ştiinţifice, cât pentru materialismul ei

excesiv, pentru caracterul simplist şi predeterminare explicativă. A afirmat

imposibilitatea analizării factorilor materiali (arme, teritoriu, populaţie etc.)

354 Ibidem, p. 275. 355 John G. Ruggie, „Territoriality and Beyond. Problematizing Modernity in International Relations”, în International Organization, 47(1) (1993), pp. 139-174.356 Ibidem, p. 140.

268

în afara structurilor sociale şi a cadrului de interacţiune care creează

semnificaţia. Interesele naţionale ale statelor nu sunt imuabile, fixe, rezultate

clare ale distribuţiei puterii şi caracteristicilor de polaritate ale sistemului

internaţional, ci derivă din preferinţele actorilor, iar acestea, la rândul lor,

provin din identităţile asumate de aceştia. La fel de importantă ca distribuţia

materială şi cuantificabilă a puterii între actorii sistemului internaţional este

şi percepţia asupra stării de fapt, semnificaţia şi interpretarea pe care actorii

le dau propriilor identităţi şi celor ale alterităţii. În funcţie de aceste percepţii

identitare, un stat A poate percepe un alt stat B ca fiind un inamic, un rival

sau un prieten, indiferent de nivelul comparat al puterii celor doi.

Wendt reproşează lui Waltz şi adepţilor teoriei neorealiste faptul că nu

au făcut distincţia clară între puterile satisfăcute şi cele revizioniste. „O

anarhie a puterilor statu quo va fi o lume relativ stabilă în care statele în

general îşi respectă reciproc drepturile de proprietate teritorială şi nu caută

conflictul. Trăieşte şi lasă să trăiască va fi regula operativă. Chiar şi statele

slabe vor supravieţui într-un asemenea mediu, deoarece ceilalţi nu vor să le

cucerească, şi ca urmare statele vor cunoaşte o rată scăzută de decese.”357

Aşadar, comunicarea şi interacţiunea dintre actori determină circulaţia

ideilor, normelor, socializarea acestora de către actori, fapt ce conduce la

transformarea identităţilor, preferinţelor şi implicit şi a interesului naţional.

Concluzia sa este că procesul, mai degrabă decât structura, determină

evoluţiile şi caracteristicile politicii internaţionale. Procesul construcţiei

sociale a semnificaţiilor are, epistemologic vorbind, întâietate asupra

structurilor materiale preexistente.

Wendt se va apleca atent şi asupra relaţiei dintre agent şi structură în

relaţiile internaţionale, întrebarea fundamentală fiind care dintre aceste două

357 Wendt, Social Theory of…, p. 105.

269

niveluri are o acţiune decisivă la nivelul interacţiunii sociale358. Faptul că

există o influenţă reciprocă arată că ambele niveluri de analiză sunt

relevante. Wendt respinge prevalenţa generală a sistemelor internaţionale şi

pune accent pe acţiunea agenţilor umani asupra instituţiilor sociale. Preluând

„teoria structurării” de la Roy Bhaskar, din filosofia ştiinţei, el afirmă că

existenţa agenţilor nu poate fi concepută independent de structurile în care

aceştia evoluează, dar nici aceste structuri nu sunt intangibile. Cu alte

cuvinte, agenţii acţionează la rândul lor asupra structurilor şi le transformă

treptat, voluntar sau nu. Agenţii şi structurile coexistă şi se remodelează

reciproc, fiind vorba de o mişcare cu dublu sens – de jos în sus şi de sus în

jos. Sistemul este o structură socială şi rezultă din relaţiile sociale existente

între indivizi, iar acţiunea indivizilor afectează sistemul. Aşadar, Wendt ne

îndeamnă să evităm capcana determinismului structuralist, care susţine că

agenţii sunt nişte marionete ale structurilor în care evoluează.

În 1992, Wendt analizează într-un celebru articol problema relevanţei

anarhiei din relaţiile internaţionale359. Preluând de la realişti asumpţia rolului

principal jucat de state ca actori ai relaţiilor internaţionale şi acceptând

existenţa de facto a stării de anarhie (inexistenţa unui guvern mondial de

care să asculte actorii statali), el critică direct realismul, care vedea starea de

anarhie ca pe ceva inevitabil, material, dat, imuabil. Constată că epoca post-

Război Rece se caracterizează prin diminuarea riscului de război între marile

puteri, prin creşterea rolului instituţiilor internaţionale şi respectarea în mai

mare măsură a normelor de drept internaţional. Aşadar, comportamentul

statelor nu este în mod inerent agresiv, anarhia internaţională nefiind un dat

358 A. Wendt, „The Agent-Structure Problem in International Relations Theory”, în International Organization, no. 41, 1987, pp. 335-370.359 A. Wendt, „Anarchy is what states make of it: the social construction of power politics”, în International Organization, 1992, pp. 391-425.

270

sistemic fix, material şi beligen, ci o construcţie mentală. Anarhia este exact

ceea ce statele îşi imaginează că este. Are o natură intersubiectivă, bazându-

se nu atât pe elemente materiale, cât pe cele cultural-psihologice şi sociale.

Ca şi neoliberalii, acordă o importanţă deosebită instituţiilor internaţionale

ca agenţii care facilitează cooperarea între state, dar el afirmă rolul de

catalizator al socializării normelor.

Ideile determină sensul şi conţinutul unor noţiuni precum anarhia,

interesul naţional, puterea şi securitatea. Anarhia, în sine, denotă o absenţă,

este un „nimic”, iar acesta nu poate fi o structură internaţională. Anarhia

„este un vas gol, fără sens intrinsec. Ceea ce conferă sens anarhiei este tipul

de oameni care trăiesc în ea şi structura relaţiilor acestora. […] Am

argumentat că este fundamental să se înţeleagă că cele mai importante

structuri în care sunt încorporate statele sunt constituite din idei, nu din forţe

materiale. Ideile determină semnificaţia şi conţinutul puterii, strategiile prin

care statele îşi urmează interesele şi interesele însele. […] Anarhia este un

nimic, iar nimicurile nu pot fi structuri.”360

În funcţie de percepţiile actorilor statali, Wendt, inspirat de scrierile

lui Martin Wight361, identifică trei ideal-tipuri de „culturi ale anarhiei”:

„hobbesian”, „lockean” şi „kantian”. Prin cultură de securitate, se înţelege

percepţia sinelui şi a alterităţii, ideile dominante despre securitate şi putere

pe care actorii le posedă în comun, aşteptările, credinţele pe care le au

aceştia şi care le influenţează comportamentul. Deşi le consideră ideal-tipuri

în sensul weberian al sintagmei, aplicându-le doar actorilor statali, Wendt

360 Wendt, Social Theory…, pp. 308-309.361 M. Wight a deosebit teoriile realiste, raţionaliste şi revoluţioniste, denumite uneori şi „machiavelliene”, „grotiene” şi „kantiene”.

271

recunoaşte că ele au existat în stare destul de pură în anumite momente ale

istoriei şi în anumite regiuni362.

Modelul hobbesian se referă la viziunea pur negativă a alterităţii, la

prevalenţa sentimentelor de frică, de ostilitate faţă de celălalt. Formula tipică

este „ucide sau vei fi ucis”. Statele îşi neagă reciproc dreptul la existenţă şi

sunt dispuse să aplice nelimitat violenţa în relaţiile reciproce363. Toate se

comportă ca actori revizionişti, iar interacţiunea lor este un model de joc cu

sumă nulă, miza fiind supravieţuirea sau moartea.

Modelul lockean se referă la state rivale, dar care nu vor să se elimine

reciproc, îşi recunosc suveranitatea şi dreptul la existenţă, concurând însă

pentru resurse, prestigiu etc. Rivalitatea este, desigur, limitată de structura

drepturilor suverane recunoscute de dreptul internaţional, ceea ce nu exclude

defel recursul la violenţă armată. Războiul este şi el, în această viziune, un

drept suveran al statelor, dar va fi limitat de normele comune de civilizaţie şi

respect, aşadar nu va fi un război de anihilare, ci de impunere a voinţei.

Ameninţările nu sunt de natură existenţială, iar instituţia socială a

suveranităţii recunoscute mutual oferă un plus de predictibilitate şi relaxare

relaţiilor dintre state364. Acestea pot lua în calcul unele forme limitate de

cooperare.

Modelul kantian se referă la percepţia pozitivă între actorii statali,

sentimentul de prietenie şi solidaritate, iar formele tipice de manifestare sunt

cooperarea, federaţiile, securitatea colectivă, comunităţile de securitate. Deşi

realiştii consideră sentimentul de prietenie în relaţiile internaţionale ca pe

ceva utopic, greu de demonstrat sau de scurtă durată, iar adepţii

raţionalismului descriu un model de stat egoist, dornic să îşi maximizeze

362 Wendt, op. cit., p. 257.363 Ibidem, p. 260.364 Ibidem, pp. 279-285.

272

beneficiile, realitatea istorică demonstrează că uneori există pasiuni pozitive

în RI. SUA şi Marea Britanie, Franţa şi Germania se găsesc în zilele noastre

într-o relaţie amicală, ce merge dincolo de interesele egoiste. Faţă de aliaţi,

care ştiu că relaţia lor e conjuncturală şi limitată în timp, bazată pe un interes

comun de tip „raţional” (contracararea unui inamic comun, preluarea

hegemoniei în sistem etc.), prietenii au o relaţie permanentă bazată pe afecte.

Statele aflate într-un pattern kantian se vor baza pe două reguli

fundamentale: nonrecurs la violenţă şi sprijin reciproc necondiţionat în cazul

în care celălalt este victima unei agresiuni din partea unui terţ365.

„Decât să îi urmăm pe neorealişti punând accentul întâi de toate pe

structura materială, cred că dacă vrem să spunem un număr mic de lucruri

mari şi importante despre politica mondială am face mai bine să ne

concentrăm mai întâi asupra ideilor statelor şi a intereselor pe care le

întruchipează, şi abia după aceea să ne întrebăm cine are şi cât de multe

arme are.”366

Aşadar, anarhia nu înseamnă neapărat conflict inevitabil între state, iar

lumea internaţională are şansa de a progresa, de la epoca anarhiilor beligene

către modele de cooperare şi integrare supranaţională, de pace şi armonie.

Contrar pesimismului realiştilor, lumea politicii internaţionale poate

progresa substanţial.

Menţionăm şi un articol publicat de Wendt în anul 2003, intitulat De

ce este inevitabil un stat mondial367, şi care a stârnit ample polemici368. 365 Ibidem, pp. 298-299.366 Ibidem, p. 256.367 A. Wendt, „Why a World State is inevitable”, în European Journal of International Relations, vol. 9(4): 491–542 [1354–0661 (200312) 9:4, pp. 491–542.368 A se vedea critica pe care Vaughn Shannon o face metodologiei ştiinţifice a lui Wendt. El afirmă că acesta a abandonat proiectul constructivist în favoarea unui structuralism accentuat şi a unui determinism nejustificat. Statul universal nu va apărea în mod automat, din constrângerile sistemice ale anarhiei, ci ar putea rezulta doar din acţiunile voluntare ale statelor convinse de necesitatea acestuia. (Vaughn Shannon, „Wendt s Violation of the Constructivist Project: Agency and Why a World State is Not Inevitable”, în European Journal of International Relations, vol. 11 (4), 2005, pp. 581-587.)

273

Autorul afirmă că logica anarhiei sistemice şi progresul tehnologiei militare

determină statele să evite războiul. Pe fondul „luptei pentru recunoaştere”,

statele vor evolua dincolo de un model kantian, în sensul în care identităţile

egoiste se vor transforma treptat în identităţi colective. Statele nu caută doar

securitate, ci şi recunoaştere, iar logica „teleologică” a anarhiei le va

împinge în mod involuntar către contopirea într-un „stat mondial”. Procesul

acesta de centralizare este favorizat şi de acţiunea la nivel microstructural

desfăşurată de indivizi şi grupuri aflate în căutarea recunoaşterii rolului jucat

de ele.

În opinia lui Wendt vor exista cinci etape în acest proces de formare a

statului global: sistem de state, societate a statelor, societate mondială,

securitate colectivă şi stat mondial. Statul mondial va duce la o recunoaştere

reciprocă deplină a suveranităţii fiecărui actor statal. În plus, statele care vor

înţelege logica inevitabilităţii acestui proces şi o vor sprijini vor beneficia

mult mai mult de noua configuraţia macrosistemică decât cele care i se opun.

Vor apărea grupuri umane de susţinători ai acestei evoluţii, dar probabil şi

adversari. Autorul dă dovadă de un anumit determinism arătând că,

indiferent de puterea opozanţilor, ei nu vor putea influenţa rezultatul final…

Marea întrebare pe care şi-o pune autorul, preluând una din temele

favorite ale lui Francis Fukuyama, este următoarea: după formarea acestui

stat mondial, se va putea spune că istoria şi politica au ajuns în momentul lor

final? Răspunsul este unul nuanţat. Se va pune capăt anarhiei beligene,

clasicei lupte pentru recunoaştere între state. Dar noul stat se va afla într-un

proces continuu de existenţă, îşi va reproduce permanent structurile, aşadar,

nu va fi în nici un caz un sistem închis, rupt de istorie. Va continua, desigur,

lupta pentru recunoaştere, între grupuri şi indivizi, dar va deveni o rivalitate

274

internă369. Preluând ceva din pesimismul lui Morgenthau, care explica goana

după putere prin firea omului politic, Wendt recunoaşte că lupta pentru

recunoaştere este înscrisă în natura umană şi tot ce se va putea face va fi să

se instituie un cadru legal care s-o reglementeze şi s-o facă suportabilă.

Aşadar, după ce a adaptat un concept mai degrabă hegelian, cel al luptei

pentru afirmare, Wendt ne asigură că noua entitate mondială nu este o cetate

utopică, ci o lume reală, imperfectă, dar perfectibilă!

Wendt foloseşte o analiză pe nivel micro şi macro, utilizează o

metodologie teleologică şi pare să acorde o pondere explicativă structurii

(anarhiei) asupra agenţilor (statelor, respectiv, grupurilor umane).

Peter Katzenstein, ca şi Al. Wendt, s-a născut în Germania, ulterior

stabilindu-se în SUA. Profesor de studii internaţionale la Universitatea

Cornel-New York, a devenit cunoscut mai ales prin studiile sale privind

problematica securităţii şi culturii în ţări ca Germania şi Japonia. Prin

volumul al cărui editor a fost, în 1996, Cultura securităţii naţionale, a arătat

felul în care propagarea normelor, ideilor, valorilor afectează percepţiile de

securitate ale decidenţilor şi opiniei publice, determinând evoluţii ale

culturilor de securitate.

Cultură, religie, identitate sunt factori nemateriali care explică

structurarea interesului naţional al actorilor statali şi comportamente de

politică externă care nu s-ar justifica doar pe baza modelului alegerii

raţionale. Autorul, care este şi editor, încearcă să demonstreze că normele au

un rol decisiv în modelarea identităţii statelor, influenţându-le preferinţele de

politică externă şi de securitate. Mediile/societăţile (environments/societies)

internaţionale şi cele interne modelează identităţile actorilor, deoarece statul

369 Wendt, op. cit., p. 528.

275

este un actor social, care se află prins într-o reţea de norme şi reguli de

natură socială.

Aşadar, constructivismul are rolul de a furniza o viziune sociologică

asupra actorilor şi sistemului lor de interacţiune. Neorealismul şi

neoliberalismul scapă din vedere exact latura sociologică, neglijând rolul

factorilor nemateriali – normele, valorile, credinţele. Normele sunt „aşteptări

colective privind comportamentul adecvat al actorilor cu o identitate dată. În

anumite situaţii, normele acţionează ca reguli ce definesc identitatea unui

actor, având „efecte constitutive”, care specifică ce acţiuni vor face ca alţii

să recunoască o anumită identitate”370. Există norme constitutive – cele care

definesc identitatea unui actor – şi norme regulatorii – care definesc

modelele de comportament recomandate. De asemenea, nu pot explica

apariţia şi modificarea identităţii actorilor, deoarece consideră toate statele

ca unităţi cvasiidentice, care îndeplinesc funcţii similare (supravieţuire,

dezvoltare) într-un mediu anarhic, fără o diviziune a muncii, fără identităţi

proprii.

„Istoria este mai mult decât o căutare progresivă a instituţiilor

eficiente ce reglementează drepturile de proprietate. Iar istoria nu poate fi

redusă la o repetare eternă a aceloraşi elemente, conflictul şi balancing-ul.

Istoria este un proces al schimbării care lasă o amprentă asupra identităţii

statului. Într-o perspectivă istorică mai largă, succesul final al statului-

naţiune în Europa de Vest nu trebuie să ne facă orbi cu privire la o mulţime

de experimente instituţionale, atât interne, cât şi internaţionale, care l-au

precedat.”371

370 Katzenstein (ed.), The Culture of National Security, Columbia University Press, New York, 1996, p. 5.371 Ibidem, p. 23.

276

Aşadar, identităţile colective politice trebuie situate în contexte

istorice specifice, iar politicile securităţii naţionale nu derivă atât din

structura sistemului internaţional şi din starea de anarhie, cum cred

neorealiştii, cât din elementele cultural-ideaţionale construite în mod istoric

şi social. Contrar credinţei neorealiste, sistemul internaţional nu este lipsit de

conţinut normativ. Identitatea unui stat nu trebuie neapărat redusă la

prejudecăţile structuraliste de tip neorealist – dorinţa de a supravieţui, teama

de ceilalţi, grija de a echilibra puterea etc. Diverse contexte istorice,

culturale şi sociale pot genera identităţi diferite în timp şi spaţiu. Identităţile

şi normele nu derivă automat din capacităţile materiale, nici nu sunt utilizate

de actori doar în scop instrumental, pentru maximizarea puterii şi securităţii.

Ele au valoare intrinsecă şi sunt incorporate în definirea interesului naţional.

„Interesele de securitate sunt definite de actori ce răspund la factori

culturali.” Desigur, statele sunt foarte interesate să acumuleze resurse de

putere, dar, când vine vorba să utilizeze această putere în apărarea

interesului naţional, intră în joc criteriile socioculturale şi istorice ale

identităţii.

„Mediul intern şi internaţional în care statele există produce efecte;

sunt arenele în care actorii contestă normele şi, prin procese politice şi

sociale, îşi construiesc şi reconstruiesc identităţile”372.

În 2005, P. Katzenstein a publicat A World of Regions: Asia and

Europe in the American Imperium373, în care afirmă că regiunile au devenit

elemente esenţiale ale politicii internaţionale contemporane. Globalizarea şi

interdependenţa economică şi tehnologică dintre naţiuni generează regiuni

cu frontiere permeabile, în continuă transformare, care coexistă în umbra a

372 Ibidem, p. 25.373 Peter Katzenstein, A World of Regions: Asia and Europe in the American Imperium, Cornell University Press, New York, 2005.

277

ceea ce el numeşte „American Imperium”. Regiunile tind să devină actori

internaţionali mai importanţi decât statele, răspunzând mai bine provocărilor

globalizării.

Friedrich Kratochwil, universitar de origine tot germană, este şi el

un foarte cunoscut autor constructivist. Doctor al Universităţii Princeton din

SUA, a predat relaţii internaţionale la acestă universitate, dar şi în Columbia,

Pennsylvania şi Maryland. Din anul 2002 deţine catedra de relaţii

internaţionale de la European Institute University din Florenţa, Italia. În

2005 a publicat International Organization and Global Governance (New

York, Pearson, 2005)374. În 1989 publica un volum care avea să îi aducă

faima – Rules, Norms and Decisions375.

Jeffrey Checkel este un autor american care s-a afirmat mai ales în

cadrul Universităţii din Oslo, Norvegia (ARENA), începând de la sfârşitul

anilor ’90 ai secolului trecut. Între altele, a analizat legătura dintre apariţia

normelor legate de cetăţenia europeană şi identităţile naţionale ale statelor

europene, centrându-se mai ales asupra relaţiei dintre emergenţa unei

cetăţenii europene, cu normele aferente acesteia, şi procesul de schimbare

internă a identităţilor. În acest fel, a studiat posibilitatea procesului de

europenizare a identităţilor naţionale în rândul populaţiilor statelor membre

ale UE376.

Un alt proiect este cel legat de „socializare şi schimbarea identităţii”.

Combinând paradigme ştiinţifice deosebite – constructivism social, rational

choice, teoria organizaţiei, psihologie socială –, autorul explorează dinamica

374 F. Kratochwil, Edward D. Mansfield (eds)., International Organization and Global Governance. A Reader, Pearson Longman, Second Edition, 2005.375 F. Kratochwil, Rules, Norms and Decisions. On the Conditions of Practical and Legal Reasoning in International Relations and Domestic Society, Cambridge, England, Cambridge University Press, 1989.376 J. Checkel, „The Europeanization of Citizenship?”, în James Caporaso, Maria Cowles, Thomas Risse, Editors, Transforming Europe: Europeanization and Domestic Change, Ithaca, Cornell University Press, 2001.

278

socializării în câteva state europene. Checkel s-a aplecat în analizele sale

asupra „mecanismelor cauzale ale alegerii”, cu alte cuvinte asupra felului în

care agenţii decid să acţioneze în cadrul structurilor sociale existente. În

acest sens, instituţiile şi regimurile internaţionale creează o plasă de norme

pe care actorii sunt chemaţi să le respecte. „Persuasiunea argumentativă” şi

„învăţarea socială”, combinate, permit dezvoltarea unei teorii comprehensive

a agenţiei (theory of agency), bazată pe modelul alegerii sociale.

Constructivismul nu trebuie să se mulţumească doar cu schema

clasică a reproducerii realităţii sociale prin interacţiunea dintre agenţi şi

structuri, ci trebuie să teoretizeze mecanismele socializării – interacţiunea şi

alegerea, „ca procese dinamice de persuasiune şi învăţare.”377. Prea multă

vreme, adepţii constructivismului au studiat deosebirile ontologice şi

metateoretice care separă teoriile raţionaliste de cele constructiviste, în loc să

se dedice proceselor intrinseci de socializare a normelor şi credinţelor.

De ce se supun agenţii normelor ? Răspunsul clasic se bazează pe doi

factori – „protestul social/mobilizarea” şi „învăţarea socială”. În prima

variantă, diverse ONG-uri, grupuri de interes se mobilizează şi fac presiuni

asupra guvernelor spre a se conforma unor norme considerate corecte,

benefice. Aceste grupuri pot fi naţionale sau transnaţionale, iar decidenţii

politici se vor supune mai ales din motive raţionale, spre a obţine cooperarea

şi bunăvoinţa acestor grupuri, spre a evita sancţiunile, deci nu neapărat din

convingere. Elitele decidente apar ca actori raţionali, egoişti, calculând

costurile şi beneficiile acţiunilor lor, pe când grupurile care deja au socializat

(interiorizat) normele se folosesc de ele fie în scopuri egoiste, fie din motive

377 J. Checkel, „Why Comply? Constructivism, Social Norms and the Study of International Institutions”, în ARENA Working Papers, WP 99/2, www.sv.uio.no/arena.

279

idealiste. Această interacţiune analizată are asemănări cu teoria regimurilor

şi a negocierii.

De altfel, tot la finele anilor ’90, autorii constructivişti Thomas Risse,

Stephen Ropp şi Kathryn Sikkink au publicat volumul The Power of Human

Rights: International Norms and Domestic Change378, în care prezintă o

teorie a socializării în spirală, cu cinci etape. În prima etapă, pe fondul

presiunii efectuate de actori substatali (ONG-uri, grupuri de presiune), elitele

conducătoare se abţin de la a viola drepturile omului, din teama de sancţiuni.

În etapa următoare, are loc un proces psihologic de conştientizare a

semnificaţiei acestor drepturi. În faza a treia, elitele respectă drepturile

omului, spre a evita sancţiunile, marginalizarea. În faza a patra are loc

iniţierea unui dialog între elite şi adepţii drepturilor respective, iar în etapa a

cincea, elitele interiorizează preferinţele şi respectă drepturile omului din

convingere. Aşadar, procesul de învăţare socială presupune asimilarea,

interiorizarea normelor, implicit dispariţia motivaţiilor preponderant

strategice.

Checkel, la rândul său, îşi pune întrebarea: „La nivelul micro/al

agentului, cum se explică această dinamică a protestului şi conformării

(compliance)? În ce priveşte elitele, răspunsul pare clar: normele sunt chiar o

constrângere behaviorală şi nu sunt internalizate. Conformarea faţă de ele

este uşor explicabilă prin modele raţionaliste standard, care văd structurile

sociale în acest sens behavioral, constrângător. La nivelul cel mai de jos, al

activiştilor, ONG-urilor, explicaţiile sistemice pentru conformare sunt însă

mult mai puţin clare. În unele cazuri, normele par să constituie agenţii în

sensul dat de constructivişti, oferindu-le actorilor noi înţelesuri ale

378 Thomas Risse, Stephen Ropp, Kathryn Sikkink, The Power of Human Rights: International Norms and Domestic Change, Cambridge University Press, 1999.

280

interesului/identităţii. Totuşi, în multe alte cazuri, normele produc

conformitate în feluri care sunt mai bine descrise prin argumente raţionaliste

– de exemplu, creând puncte focalizante pe scena internă sau, pur şi simplu,

fiind instrumentalizate de agenţi (să zicem ONG-uri) spre a-şi realiza

interesele date.”379

Psihologia socială este aplicată eforturilor de persuasiune, pentru

explicarea ipotezelor privind socializarea normelor. Metoda aleasă de

Checkel, spre a verifica intensitatea socializării prin persuasiune este diferită

de cea rezultată din descrierea socializării ca urmare a unor presiuni exogene

(ONG-uri, grupuri de presiune etc.) şi constă în realizarea de interviuri,

analizarea înregistrărilor publice şi a unor documente private380. Deşi la nivel

teoretic analizarea motivaţiei actorilor de a se conforma normelor identifică

cu claritate câteva modele – calculul strategic, raţional, mimetismul sau

socializarea sinceră a normelor –, în realitate este dificil să fie separate

aceste paliere explicative, ştiut fiind faptul că fiinţele umane sunt marcate de

aspecte motivaţionale complexe, multiple.

„Cele patru ipoteze ale învăţării sociale sunt381:

1. Învăţarea socială e mai probabilă în grupuri în care indivizii au în

comun o bază profesională – de exemplu, când toţi sau aproape toţi membrii

sunt avocaţi.

2. Învăţarea socială este mai probabilă când grupul se simte ca fiind în

criză sau când este confruntat cu dovada clară a eşecului politic.

3. Învăţarea socială este mai probabilă când un grup se reuneşte în

mod repetat şi există o mare densitate a interacţiunilor între participanţi.

379 J. Checkel, op. cit. 380 Andrew Moravcsik, „Bringing Constructivist Integration Theory Out of the Clouds: Has it Landed Yet?”, în European Union Politics, 2/2, http://www.princeton.edu/~amoravcs/library/clouds.pdf.381 http://www.arena.uio.no.

281

4. Învăţarea socială este mai probabilă când un grup este izolat de

presiunea politică şi de expunerea directă.

16. Stabilitate şi schimbare sistemică în relaţiile internaţionale

O componentă extrem de importantă a relaţiilor internaţionale este

securitatea. Termenul se referă la menţinerea existenţei unui actor, fie el la

nivel micro – individ, grup –, la nivelul standard al statului sau la nivelul

macro – sistemul regional/internaţional. Termenul „securitate” este utilizat

cât se poate de frecvent în zilele noastre cu referire la numeroase domenii ale

activităţilor umane. În mod cert, securitatea acoperă mai mult decât relaţiile

externe. Trăim într-o lume puternic marcată de globalizare, de transformările

apărute pe scena internă şi externă după sfârşitul Războiului Rece, mass

media insistă zilnic asupra unor dezastre umane sau naturale, iar existenţa

statelor, comunităţilor şi indivizilor este analizată atent, spre a se identifica

sursele de risc şi ameninţare şi, eventual, a se propune remedii cât mai

eficiente şi generale.

Aşadar, într-o lume obsedată de propria supravieţuire şi de „inamici”

reali sau imaginari, a existat necesitatea de a avea un corp de experţi care să

identifice riscurile şi obiectele ameninţate (referentul) şi să formuleze

politici ale supravieţuirii lor. Aceştia sunt cei care au ca instrumente de lucru

teorii ale securităţii, prin care identifică obiectul-referent, factorii de

ameninţare şi posibilele scenarii de manifestare a acestora. Denumirea

„studii de securitate” (security studies) a început să se impună treptat, în anii

’90, ca un substitut pentru „studii de securitate naţională” (national security

studies – în SUA) şi „studii strategice” (strategic studies – în Marea

282

Britanie)382. Curentele de analiză care fuseseră considerate cele mai valide în

epoca Războiului Rece (mai ales cele stato-centrice şi axate pe problematica

supravieţuirii şi a conflictelor militare) au început să fie contestate de noile

teorii denumite „critice”, acestea insistând pe existenţa unor actori multipli

ai mediului de securitate, pe importanţa factorilor nemilitari şi pe

centralitatea conceptului de „identitate” în definirea priorităţilor şi

comportamentului actorilor relevanţi. „Statismul” (stato-centrismul) este

predilecţia de a privi statele ca pe singurii actori relevanţi ai politicii

mondiale, unităţile cele mai valoroase din câmpul politicii mondiale,

deoarece sunt autoreferenţiale axiologic. Cu alte cuvinte, statul este valoarea

supremă pe care un grup de referinţă trebuie să o conserve. Realismul şi

neorealismul în relaţiile internaţionale au ca normă centrală chiar stato-

centrismul metodologic.

Abordarea unei teme de securitate prin mijloace ştiinţifice are nevoie

de concepte, iar o teorie ştiinţifică necesită un set de ipoteze, o teorie de

confirmat sau de respins, instrumente de lucru şi coerenţă explicativă

sporită.

Studiul securităţii s-a inspirat adesea din modelul economic al

„calculului raţional” (rational choice) şi al „teoriei jocurilor”, mai ales

referitor la felul în care statele îşi evaluează şansele de îndeplinire a

intereselor naţionale – supravieţuire (singur, în alianţă sau pact multilateral

de securitate), maximizarea resurselor prin efort productiv intern, comerţ

internaţional sau război prădător383.

Modelul rational choice a dus la folosirea teoriei jocurilor şi a unor

algoritmi matematici în economie, sociologie, ştiinţă politică, dar şi în

382 Vezi Richard Wyn Jones, Security, Strategy and Critical Theory, Lynne Rienner Publishers, Inc., 1999.383 Vezi Charles J. Hitch, „National Security as a Field for Economics Research”, în World Politics, vol. 12, no. 3, April 1960, pp. 434-452.

283

studiile de securitate (strategiile descurajării agresiunilor, cooperarea

internaţională, formarea alianţelor). Adepţii acestei metode consideră că

abordarea lor prezintă un grad ştiinţific sporit şi posibilitatea progresului

cumulativ, pe când adversarii acesteia invocă incapacitatea modelelor

formale de a surprinde şi a ordona realitatea complexă a relaţiilor

internaţionale, fiind necesar recursul la studiul normelor, al valorilor, al

identităţilor (constructivism social) şi la psihologia actorilor384.

Principalele axiome ale curentului rational choice sunt: acţiunile

politice şi sociale ale actorilor sunt urmarea directă a alegerilor făcute de

actori individuali şi unitari, care cunosc bine mediul înconjurător; actorii

caută mai ales să maximizeze utilitatea marginală (beneficiul propriu); există

o ordine a preferinţelor fiecărui actor, iar regulile jocului permit fiecăruia să

conceapă strategii ale succesului. Dacă toţi actorii tind să accepte regulile

jocului şi să concureze în cadrul acestora, se poate vorbi de o stare de

echilibru dinamic.

Stephen Walt a propus o evaluare a validităţii ştiinţifice a modelelor

rational choice prin raportarea la trei criterii fundamentale: consistenţa

logică şi precizia, originalitatea şi validitatea empirică385. În opinia sa,

„scopul fundamental al ştiinţei sociale este acela de a dezvolta o cunoaştere

utilă (useful knowledge) referitoare la comportamentul social uman”386.

Consistenţa logică cere unei teorii să desprindă concluziile/predicţiile din

premisele (ipotezele) originale care au fost supuse testării. Inconsistenţa

reprezintă o falsificare accidentală a rezultatelor validării, acceptarea unui

384 Michael E. Brown, Owen R. Cote, Sean M. Lynn Jones, Steven E. Miller (editors), Rational Choice and Security Studies. Stephen Walt and His Critics, The MIT Press, Cambridge, Massachussets, London, England. 385 Stephen M. Walt, „Rigor or Rigor Mortis”, în Michael E. Brown, Owen R. Cote, Sean M. Lynn Jones, Steven E. Miller (editors), Rational Choice and Security Studies. Stephen Walt and His Critics, The MIT Press, Cambridge, Massachussets, London, England, pp.1-43. 386 Ibidem, p. 9.

284

hiatus metodologic în lanţul cauzal, spre deosebire de falsificarea voluntară

propusă de Karl Popper drept criteriu de validare a teoriei ştiinţifice. Precizia

se referă la delimitarea contextelor precise în care teoria se poate aplica şi la

evitarea utilizării ei abuzive.

Originalitatea este necesară, de asemenea, prin aceea că impune o

viziune nouă asupra lucrurilor prin ordinea algoritmică asupra unor elemente

anterior disparate, fapt ce permite desprinderea unei teorii explicative.

Validitatea empirică reprezintă metoda prin care se compară predicţiile cu

dovezile obţinute după testarea ipotezelor. Testarea teoriilor se poate face fie

prin examinarea corelaţiei dintre variabilele dependente şi cele

independente, conform predicţiilor teoriei respective, sau prin analizarea

lanţului cauzal, dinspre rezultat spre cauza primară387.

Este destul de greu de precizat dacă teoria securităţii naţionale s-a

constituit iniţial la nivelul abstractului, al teoreticului, fiind ulterior testată şi

ajustată în practică sau a avut ca bază de pornire chiar impactul realităţii

asupra individului uman şi a grupurilor de referinţă. Dezvoltarea istoriei,

sociologiei şi a altor ştiinţe umane în a doua parte a secolului al XIX-lea a

permis şi elaborarea primelor modele de studiu al catastrofelor ce afectează

comunităţile umane, iar după Primul Război Mondial s-au făcut eforturi

susţinute pentru studierea cauzelor războiului interstatal modern şi atât de

devastator.

Cu vremea, limbajul specific utilizat de Teoria Relaţiilor

Internaţionale şi de studiile de securitate (după 1945) a căpătat un caracter

tot mai exacte ştiinţific, prin standardizare, prin rigoarea selecţionării

vocabularului, prin apariţia unor definiţii recunoscute de majoritatea

comunităţii ştiinţifice, printr-o sintaxă logică specifică etc. Existenţa unei

387 Ibidem, pp. 9-10.

285

baze teoretice şi a unor instrumente ştiinţifice a permis construirea unor

concepte, principii, axiome cu nivel sporit de abstractizare şi apariţia

tentativelor de a valida aceste enunţuri ipotetice prin raportarea la realitatea

din teren. De precizat că teoria securităţii naţionale are, în mod tradiţional,

valoare mai ales pentru decidenţii politico-militari ai statelor (ei fiind cei

care „securizează” domeniile de interes), aceştia fiind interesaţi nu atât de

caracterul „ştiinţific” intrinsec al domeniului, cât de eficacitatea practică şi

de costurile reale ale implementării strategiilor de securitate care garantează

supravieţuirea şi bunăstarea popoarelor, valorile spirituale apărate,

integritatea statelor etc. De aceea, nu e de mirare că mulţi consilieri pe

probleme de securitate le spun decidenţilor exact ceea ce aceştia vor să audă!

Caracterul de policy-oriented a permis totuşi, ironie a sorţii, aplicarea

a posteriori a testabilităţii teoriilor prin aceea că a confirmat sau infirmat

raţionalitatea factorilor de decizie puşi în faţa unor situaţii-limită – de

exemplu, eşecul notoriu al politicii de appeasement al anglo-francezilor în

faţa lui Hitler în 1938, după Acordurile de la München sau succesul

strategiei mixte de containment şi engagement aplicat de SUA faţă de URSS

şi Pactul de la Varşovia.

Se pot utiliza metode calitativiste sau cantitativiste de cercetare, în

funcţie de factori precum: natura statică sau dinamică a obiectului de

cercetat, timpul şi resursele disponibile. Metodele calitativiste presupun

teorii flexibile, adaptabile permanent, în funcţie de realitatea din teren, pe

când cele cantitative presupun teorii fixe, rigide, care sunt preexistente

cercetării şi se impun cu autoritate realităţii, fiind fie confirmate în totalitate,

fie respinse integral. Grilele de interpretare calitative se caracterizează

printr-o paradigmă epistemologică de tip fenomenologic şi comprehensiv,

predilecţia pentru analizarea realităţii la nivel contextual, microsocial, natura

286

realităţii fiind una construită social prin interacţiunea actorilor, iar punctul de

vedere relevant fiind cel al subiecţilor care oferă anumite înţelesuri şi

interpretări acţiunilor. Grilele de analiză cantitative se caracterizează printr-o

epistemologie pozitivistă, de tip explicativ, vizează un nivel al realităţii de

tip macrosocial, global, sistemic, iar natura realităţii este una preponderent

statică şi situată în exteriorul actorului social. Punctul de vedere al

cercetătorului se impune asupra opiniilor şi sensurilor furnizate de subiecţi.

Realitatea principală este dată de macrostructuri, de sistemul global

iar acesta constrânge şi limitează actorii în acţiunea lor, tinzându-se spre un

anume determinism structural.

Analiza cantitativistă are o certă predilecţie pentru teorii fixe, rigide,

pentru modele omniexplicative, care nu tolerează modificările de parcurs şi,

mai ales, nu sunt „falsificabile” la modul indicat de Karl Popper şi de adepţii

săi388. Popper indică faptul că ştiinţelor naturii (fizica, matematica) li se

aplică mai facil metodele cantitative – explicarea riguroasă şi cuantificabilă

a evenimentelor analizate –, pe când ştiinţele umane (sociologie, istorie,

politologie) se pretează mai bine metodelor calitative, care iau în calcul

factori precum „spirit naţional”, „impuls cultural”, „contextul epocii”,

„identitatea de grup” etc., aşadar prin recurs la înţelegere intuitivă389.

În opinia sa, înţelegerea intuitivă cunoaşte trei posibile variante390:

1. Înţelegerea unui eveniment social ca rezultat al acţiunii unor forţe

declanşatoare – indivizi, grupuri care au scopuri, interese şi mijloace de

acţiune, putere. Sociologul porneşte la reconstrucţia bazată pe empatie a

actelor raţionale comise de indivizi raţionali, cu anumite scopuri.

388 Karl R. Popper, Konrad Lorenz, Viitorul este deschis. O discuţie la gura sobei, Editura Trei, Bucureşti, 1997, pp. 50-52.389 Karl R. Popper, Mizeria Istoricismului, Editura All, Bucureşti, 1996, pp. 11-16.390 Ibidem, pp. 12-14.

287

2. Cunoaşterea sensului produs de un eveniment social care creează o

situaţie nouă care modifică vechea situaţie şi recompune sensul. Dincolo de

corelaţia cauze-efecte, scopuri-interese-mijloace, evenimentul major în sine

capătă semnificaţie prin acţiunea de reconstrucţie asupra întregului, acesta

din urmă proiectând asupra evenimentului o semnificaţie globală.

3. Cercetarea tendinţelor istorice fundamentale, „obiective”, a marilor

trenduri care domină o epocă sau o civilizaţie, a conflictului dintre tendinţe

istorice rivale care dau un anume curs evenimentelor. Întregul este surprins

în evoluţia sa, în momente succesive definitorii, deci mult dincolo de simpla

cauzalitate contextuală şi de calculul raţional al actorului social care are

interesul de a produce un eveniment.

În cercetarea calitativă, actorii sociali au mai multă libertate, nu sunt

strict condiţionaţi de poziţia lor în sistem, iar cercetătorul construieşte treptat

o teorie flexibilă, adaptabilă la situaţiile întâlnite pe parcursul testării

ipotezelor. Ipotezele sunt alese, de la început, de asemenea natură, încât să

fie modificabile pe parcurs, iar cercetătorul cooperează şi interacţionează

chiar cu subiectul social analizat.

Aplicând aceste paradigme la studiul relaţiilor internaţionale, se poate

spune că analiza cantitativistă cu tendinţe de obiectivare, de pozitivism şi

explicaţii riguroase, cauzaliste este reprezentată de curentul (neo)realist sau

chiar de sinteza raţionalistă (realism şi liberalism), pe când paradigma

calitativă, cu tendinţă spre intuiţie, spre înţelegerea tendinţelor istorice, a

interacţiunilor cultural-imagistice dintre actorii sociali, se regăseşte în

constructivismul social şi în curentele critice precum feminismul.

Neorealismul postulează un comportament previzibil al statelor pe scena

internaţională sau regională, cauzalist, conform unui model predeterminat,

fiind mai degrabă „istoricist”, prin aceea că descoperă legi pretins exacte ale

288

evoluţiei raporturilor internaţionale, pe când constructivismul este mai

degrabă descriptiv şi caută să aplice metode intuitive de înţelegere a

comportamentului actorilor, prin recursul la imagine, identitate, şabloane

psihoculturale dominante.

De asemenea, marxismul şi derivatul său în relaţii internaţionale,

teoria dependencia inspirată de scrierile lui I. Wallerstein, Samir Amin şi ale

altor structuralişti, se bazează tot pe aşa-numite „legi” obiective, care explică

marginalizarea şi exploatarea unor state aflate la periferia sistemului

economic mondial de către statele bogate din „centru”.

Stephen Walt atrage atenţia asupra faptului că recursul la metode

„formale” de rational choice nu asigură automat un grad sporit de

consistenţă logică, iar consistenţa logică totală nu garantează progresul

ştiinţific, acesta realizându-se uneori prin existenţa unor teorii creative, dar

lacunare, cu ambiguităţi şi hiatusuri logice. De exemplu, Stephen Walt

afirma că sistemele internaţionale bipolare sunt cele mai stabile, deoarece

două puteri concurează pretutindeni şi astfel se reduc riscurile de calcul

eronat (anticipare greşită a comportamentului celuilalt). Dar tot acest autor

considera că zonele periferice prezintă o mică importanţă strategică pentru

superputeri şi în acest caz niciun pol de putere raţional nu ar alege să

concureze cu altele cu prioritate într-o asemenea zonă391. Sofisticarea tehnică

şi rigoarea logică nu conduc întotdeauna la rezultate creative sau originale,

nu răstoarnă opiniile încetăţenite. Adesea, modelele formale nu fac decât să

aplice etichete noi unor concepte mai vechi, ceea ce duce cu gândul la

redescoperirea Americii. Nu este de mirare că în studiile de securitate

391 Stephen M. Walt, „Rigor or Rigor Mortis”, în Michael E. Brown, Owen R. Cote, Sean M. Lynn Jones, Steven E. Miller (editors), Rational Choice and Security Studies. Stephen Walt and His Critics, The MIT Press, Cambridge, Massachussets, London, England, p. 13.

289

actuale cele mai multe inovaţii au fost realizate de cercetători care au recurs

la metode nonformale.

În planul securităţii militare, prin recursul la metode cantitative şi la

rational choice, se pot evalua factori precum: economia naţională şi

susţinerea războiului, efectele bugetelor militare extinse asupra economiei în

vreme de pace (inclusiv tendinţele complexului militaro-industrial de a

perpetua efortul de înarmare), eficienţa în managementul resurselor apărării,

costurile şi câştigurile provenind din participarea la alianţe, strategii ale

dezarmării şi controlului armamentelor. Teoria ştiinţifică a securităţii va

merge dincolo de pozitivismul şi empirismul curentului neorealist şi va

încorpora în analiză şi elemente subiective legate de identitate, percepţii,

preferinţe ale agentului. Este adevărat că şi neorealismul are o bază solidă de

critică la adresa constructivismului, acuzându-l de lipsa rigorii metodologice

şi a obiectivităţii în cercetarea lumii reale a relaţiilor internaţionale, de

afundare în psihologism şi modele culturale care, finalmente, nu au niciun

fel de valoare predictivă392.

Totuşi neorealismul, axat pe analiza sistemică a mediului internaţional

anarhic, cu actori statali obsedaţi de supravieţuire şi putere, nu este, cum s-ar

putea crede, absolut neutru în plan cultural-imagologic, deoarece el trimite

constant şi aprioric la o lume a conflictului, a competiţiei şi fricii, elemente

care se pot afla la originea unei identităţi intersubiective. O identitate de tip

aristocrat-militarist, asociată unei productivităţi interne relativ scăzute, va

spori tentaţia conducerii statului de a investi în sectorul militar, putându-se

ajunge la războaie de cucerire.

392 Michael C. Williams, „Identity and the Politics of Security”, în European Journal of International Relations, London, vol. 42 (2), 1998, pp. 204-225.

290

Factori iraţionali precum rasismul, naţionalismul, „foamea” de

teritorii agrare şi resurse trebuie încadraţi în paradigma securităţii

internaţionale, prin asocierea psihosociologiei şi biopoliticii, deoarece aceste

credinţe „iraţionale” trec dincolo de nivelul subiectiv al convingerilor

actorilor393. Ele se transformă în acţiuni de un anumit fel, iar acestea

provoacă contra-acţiuni din partea altor actori, o înlănţuire de evenimente

care dau carnaţia necesară realităţii. În faţa unui actor agresiv se poate

încerca o strategie fie de descurajare (în cazul în care actorul pro statu-quo

are mijloacele necesare sau găseşte aliaţi), fie de appeasement, dar cu

condiţia ca apărătorul să fie sigur că potenţialul agresor se va mulţumi cu

ceea ce a obţinut, evitând angajarea în război. În plus, un stat poate evolua

către situaţia de monopol în domeniul tehnologiilor militare de vârf,

investind tot mai mult în militarizare, depăşindu-şi rivalii şi obţinând

finalmente avantaje economice din capitalizarea domeniului industrial

militar şi apoi prin cuceriri, aşadar, printr-o strategie imperială. Pe de altă

parte, securitatea „societală” a unui grup, analizată prin prisma existenţei

unei identităţi colective şi a unor factori de ameninţare la nivelul intrastatal

conduce la un mecanism de autoapărare (conservare) pe care neorealismul l-

ar putea explica uşor dacă dezbaterea s-ar muta la nivel internaţional.

Încheiem acest subcapitol prin precizarea că se pot aplica diverse

modele epistemologice domeniului securităţii naţionale – deductiv, inductiv,

empirist, raţionalist, evoluţionist, sociologic-istoric etc. Se poate recurge la

un model ştiinţific „categorial-deductiv” (aristotelic), care trimite spre

diverse tipuri de postulate – de deductivitate, de evidenţă, de realitate

393 Vezi, de exemplu, Jack Hirschleifer, The Dark Side of the Force: Economic Foundations of Conflict Theory, New York Cambridge University Press, 2001.

291

empirică sau de adevăr394. Un model baconian inductivist-empirist al ştiinţei

ar putea facilita identificarea presupoziţiilor şi prescripţiilor metodologice,

apoi deducerea din fenomene a propoziţiilor, acestea căpătând prin inducţie

un caracter general valabil. Mergând de la particular spre general, s-ar obţine

un set de „legi” care transcend coordonatele „aici şi acum”, însă există şi

riscul de a simplifica excesiv teoria şi a o face imună (nefalsificabilă în sens

popperian) la descoperirile din teren.

Invers, plecând de la general spre particular, pe cale deductivă, s-ar

putea postula un alt model ştiinţific al securităţii naţionale, în tradiţia lui

G.C. Hempel sau R. Carnap. Ipotezele de lucru ar trebui adunate într-un

conglomerat (sistem ipotetico-deductiv) bazat pe relaţia de deductibilitate,

astfel încât să nu apară enunţuri izolate. Unii cercetători au identificat chiar

un „corp al supoziţiilor fundamentale” (axiome ce nu trebuie demonstrate) –

interesele naţionale esenţiale, situaţia socioistorică a naţiunii care se dotează

cu o strategie de securitate, principiile fundamentale pe care naţiunea îşi

bazează existenţa materială şi spirituală – şi un „corp al consecinţelor

logice”, adică ansamblul conceptelor, principiilor, tezelor care pot fi deduse

din axiomele originare de mai sus; riscuri, ameninţări, vulnerabilităţi la

adresa obiectului de referinţă, prin prisma viziunii acestuia395.

Concepte ale schimbării în Teoria Relaţiilor Internaţionale

Domeniul relaţiilor internaţionale se caracterizează prin existenţa unor

actori specifici – statele-naţiune – şi a unora mai deosebiţi – societăţile

multinaţionale, grupurile transnaţionale – şi a unor interacţiuni diverse,

394 Teodor Repciuc, „Securitatea naţională de la noţiune la teorie”, în Securitate Naţională, Politică de Apărare şi istorie militară în România la sfârşit de mileniu, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară şi IDEA, Bucureşti, 2000, pp. 45-51.

395 Ibidem, pp. 45-46.

292

mergând de la cooperare, comerţ, alianţe la conflict, rivalitate şi război.

După sfârşitul Războiului Rece, cel puţin trei parametri importanţi ai

sistemului internaţional s-au transformat în variabile, fapt ce îl determină să

afirme că omenirea a intrat într-o nouă eră, „politica post-internaţională”

(post-international politics), caracterizată prin bifurcarea domeniului

relaţiilor internaţionale: pe de-o parte există în continuare lumea statelor

naţionale, axate pe logica puterii militare, interacţiuni diplomatice şi

recunoaşterea reciprocă a suveranităţilor, iar pe de altă parte se afirmă activ

o lume a actorilor sub şi transnaţionali, liberi de afilieri teritoriale şi

suveraniste (firme multinaţionale, mafii transfrontaliere, secte religioase,

grupuri identitare – sovereignty free actors)396.

Elementele vechii ordini coexistă aşadar cu cele ale noii paradigme,

iar logica de acţiune a actorilor clasici (statele) şi a celor noi (reţelele) nu

coincide defel, astfel încât cooperarea sau conflictul dintre ei nu se

subsumează unui model standard, predictiv, de tipul neorealismului. Există o

multitudine de actori substatali care au interes în cooperarea internaţională

sau transnaţională: lobby-uri ale producătorilor agricoli sau industriali,

grupuri patronale, ONG-uri, dar şi categorii politice cu afinităţi ideologice

similare, regiuni de frontieră.

Statul naţional nu mai apare ca fiind strict unitar şi nici egoist la

modul abstract, cum postula neorealismul. Din contră, aceste grupuri sub-

statale au propria logică şi interese specifice, care nu reflectă prin însumare

matematică interesul statului ca actor fundamental. Lumea westphalică este

una ne-hobbesiană, afirmă constructivistul Alexander Wendt, deoarece

există un respect general pentru anumite norme etice care reglementează

recursul la forţă şi doar în cazul regimurilor totalitare şi revoluţionare s-au

396 Jack Hirschleifer, op. cit., pp. 107-112.

293

produs reveniri la modelul „stării de natură”, exportate apoi în zonele de

interferenţă. Schimbările au fost mai întâi interne acelor state – a se vedea

genocidul contra unor grupuri etnice sau ideologice, considerate aidoma

inamicului exterior397.

Cultura anarhiei de tip „hobbesian” descrie un model foarte apropiat

de cel postulat de realişti şi neorealişti, cu state-naţiune suverane, constituind

centre de decizie politico-militară autonome, concurând pentru securitate şi

putere într-un sistem anarhic în care doar cei puternici supravieţuiesc şi se

afirmă. Teama de anihilare, de înglobare în ordini imperiale-ierarhice

constituie fundamentul conceperii strategiilor de securitate de către statele

respective. Toate variabilele specifice analizei domeniului relaţiilor

internaţionale sunt supuse schimbărilor istorice, aşadar transformarea este un

concept-cheie atât pentru istoria relaţiilor internaţionale, cât şi pentru studiile

de securitate, Teoria Relaţiilor Internaţionale, sociologia internaţională etc.

Sistemele internaţionale cunosc desigur faze de continuitate şi de

conservare, dar oricând pot fi detectaţi şi factori de transformare, pe multiple

niveluri.

Sfârşitul Războiului Rece a adus cu sine schimbări esenţiale la nivelul

sistemului internaţional: dispariţia bipolarităţii, a regulilor sistemice

(tendinţele de reformare a ONU, mai ales a Consiliului de Securitate),

interacţiunile (globalizarea, cu problematica sa, rarefierea războaielor

interstatale şi multiplicarea celor intrastatale în Africa, Asia şi Sud-Estul

Europei ). Trendurile semnificative descriu atât modificările cantitative, cât

şi pe cele calitative, iar studiile de securitate internaţională sunt interesate de

aceste tendinţe de transformare care afectează sectoarele relevante pentru

397 Mlada Bukovansky, „The Altered State and the State of Nature: the French Revolution In International Politics, în Review of International Studies, no. 25, pp. 197-216.

294

paradigma pluralistă – afacerile militare, politica, economia, psihologia

identitară, mediul înconjurător. Elementele indicatoare ale schimbării pot fi

clasificate astfel: trenduri accentuate, mari evenimente (care schimbă cursul

istoriei), mari realizări (politice, militare, culturale), inovaţii sociale sau

tehnologice majore (revoluţia nucleară, revoluţia informatică etc.398).

Kalevi Holsti identifică unele concepte ale schimbării: „schimbarea ca

adăugare” (change as addition), „schimbarea dialectică” (dialectal change),

„schimbarea ca transformare”399. Schimbarea ca adăugare indică faptul că

vechiul şi noul coexistă, în relaţiile internaţionale se remarcă apariţia unor

noi fenomene şi actori (reţele teroriste transnaţionale de tip Al Qaeda,

războaie comunale cu purificare etnică, identităţi regionale/naţionale/globale

care coexistă în unele state din UE), dar asta nu implică automat dispariţia

altora (statele-naţiune, conflictele militare interstatale, sentimentele

naţionale dominante). Studiile de securitate se deschid progresiv analizei

acestor transformări, pe care le surprind atât în ipostaza lor statică (ca

sisteme de elemente), cât şi în cea dinamică (etape istorice, continuitate şi

discontinuitate, catalizatorii transformării, ordine şi haos/turbulenţă).

Complexitatea actorilor, a interacţiunilor şi sistemelor de referinţă

obligă pe analist să îşi focalizeze atenţia asupra unei paradigme anume (de

exemplu problematica ameninţărilor neconvenţionale la adresa statului-

naţiune modern), căutând să subsumeze grilei sale de interpretare elementele

disparate de care dispune şi să formuleze ipotezele pe care apoi le va valida

sau respinge. Atunci când noile forme se construiesc plecând de la cele

existente, bazându-se pe acestea şi chiar raportându-se la ele, vorbim de o

„schimbare dialectică” – de exemplu, identităţile locale, regionale se

398 K.J. Holsti, „The Problem of Change in International Relations Theory”, Institute of International Relations, the University of British Columbia, Working Paper no. 26, December 1998. 399 Ibidem, pp. 8-9.

295

construiesc ca reacţie la identitatea naţională centrală şi la discursul

dominant asupra securităţii naţionale. Schimbarea ca transformare descrie

apariţia unor mari rupturi (discontinuităţi) la nivelul sistemului, al

interacţiunii actorilor şi al ordinii existente, rezultând etape de turbulenţă şi

de haos sistemic, mişcări ale „plăcilor tectonice”.

James Rosenau a analizat stabilitatea şi schimbarea în relaţiile

internaţionale, afirmând că schimbarea globală se produce atunci când

parametrii devin variabili. „Parametrii” sistemului sunt elementele

continuităţii – norme, proceduri, instituţii consacrate – şi se opun prin inerţia

lor schimbărilor. Aşadar, parametrii sunt „regula jocului”, principiile de bază

ale unui sistem existent pe care actorii relevanţi le respectă şi le aplică şi

altora400. Autorul identifică trei parametri esenţiali: parametrul individual

(micro parameter) – nivelul micropolitic, acţiunile cetăţenilor statelor şi

membrilor unor grupuri nonstatale prin care influenţează nivelul

macropolitic, parametrul structural – constrângerile sistemice create de

distribuţia puterii între entităţile din sistemul global; şi parametrul relaţional

– natura relaţiilor de autoritate care leagă indivizii aflaţi la nivel micro de

colectivitatea de apartenenţă.

Desigur, abordările teoretice ale securităţii nu pot fi desprinse de

marile mutaţii intervenite pe scena internaţională în ultimii 14 ani: sfârşitul

Războiului Rece şi dizolvarea URSS, triumful Vestului, sfârşitul sistemului

bipolar, multiplicarea actorilor transnaţionali şi a mecanismelor de integrare

regională, structurarea actorilor transnaţionali în reţea (modelul Al Qaeda) şi

semieşecul descurajării clasice etc.

400 James Rosenau, Turbulence in World Politics, Princeton University Press, 1990, p. 79.

296

17. Concluzii

Teoriile relaţiilor internaţionale au rolul de a oferi interpretări

coerente şi unitare unei multitudini de fenomene din viaţa cotidiană, atât pe

termen scurt, cât şi pe termen lung, utilizând instrumente şi paradigme pluri-

disciplinare şi neputându-se focaliza exclusiv asupra unui obiect de studiu

incontestabil – statul, războiul şi pacea, cooperarea/alianţa etc.

Epoca „post-westphalică” a statului-naţiune s-a caracterizat prin

dominaţia paradigmei „securităţii militare”, descrisă în limbajul diplomaţiei

tradiţionale ca „politică de putere” sau „Realpolitik”, iar ulterior prin

curentul „realist/neorealist”. Scena internaţională a fost descrisă ca o

înfruntare permanentă între marii poli de putere, presărată cu momente de

acalmie (acomodare) şi chiar de cooperare, dar regula generală a fost

prevalenţa conflictului pentru resursele puterii şi ale securităţii, sub

stindardul interesului naţional. Se considera că statele sunt conduse în acest

joc periculos de două imperative: acumularea de putere pe seama

competitorilor (jocul cu sumă nulă) sau, mai rar, în cooperare (joc cu sumă

pozitivă) şi garantarea propriei securităţi, adică supravieţuirea. Astfel spus,

realismul şi neorealismul descriu scena internaţională ca locul de

interacţiune al statelor suverane, neguvernate de nicio autoritate superioară

lor, sistem denumit „anarhie” şi considerat ca aducând riscul de război

interstatal şi de dispariţie a unor entităţi statale care nu fac faţă conflictului –

dezmembrare, alipire la unităţi de tip imperial, transformare în sateliţi sau

clienţi.

Curentul neorealist în teoria internaţională îşi extrage o mare parte din

puterea explicativă a modelului său de balance of power din axioma

existenţei unei stări de „anarhie” pe scena mondială, cel puţin începând din

297

epoca statului modern (statul „westphalic”), fiind vorba de o lume a statelor

suverane, neconstrânse de o autoritate superioară. Statele care ignoră această

realitate sistemică multiseculară şi nu interpretează corect configuraţia de

putere (polaritatea) la un moment dat, riscă să fie eliminate fizic prin

cucerire. Efectele produse de structura sistemică asupra actorilor sunt

„perverse”, în sensul că se produc chiar în afara intenţionalităţii explicite, iar

aspecte ideaţionale comune statelor nu pot de regulă împiedica repetarea

conflictelor deduse din distribuţia puterii. Fiind egoiste şi vieţuind într-un

sistem tip „self-help”, statele nu se pot baza decât parţial pe sprijin exterior

pentru supravieţuire, astfel încât sunt constrânse să caute strategiile de

„descurajare” fie prin sporirea puterii interne, fie prin alianţe (Waltz).

Realismul şi neorealismul în relaţiile internaţionale se bazează pe o

metodologie ştiinţifică pozitivistă şi empiristă; ele caută să cuantifice o

realitate direct observabilă şi măsurabilă în termeni de: putere economică,

armamente, populaţie, armate, resurse naturale etc. Cel mai adesea se exclud

factorii subiectivi, legaţi de identitate, percepţii, valori, sau sunt deduşi ca

simple consecinţe ale factorilor materiali, direct observabili401. De la

pozitivism provin cerinţa imperativă de a avea date măsurabile,

cuantificabile şi analiza materială a realităţii. Ideile, normele, valorile sunt

construite social, prin interacţiunea actorilor şi prin influenţele sistemelor,

aşadar nu există în realitatea directă la care se referă neorealismul. Realismul

postulat de Morgenthau a căutat să identifice un set de legi obiective care

guvernează relaţiile internaţionale şi să îl izoleze metodologic cât mai

complet pe observator de realitatea supusă observaţiei402. 401 Michael C. Williams, „Identity and the Politics of Security”, în European Journal of International Relations, London, vol. 42 (2), 1998, pp. 204 – 225.402 Hans Morgenthau, Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace, Alfred Knopf, New York, 1964 (3rd edition), pp. 3-15. Autorul propune şase principii ale realismului politic în relaţiile internaţionale, domeniu guvernat de „legi obiective, care îşi au rădăcina în natura umană” şi care se pretează unei teorii raţionale. Ipotezele raţionale vor fi apoi testate prin raportare la fapte şi consecinţele

298

Realiştii au crezut că superioritatea lor ontologică asupra idealiştilor

constă în faptul că ei descriu lumea „aşa cum este”, nu cum ar trebui să fie şi

că prin legile postulate de ei se poate avea acces la o cunoaştere obiectivă,

eliberată complet de ideile preconcepute, de credinţele şi valorile

cercetătorului403. Miza esenţială pentru cercetătorii acestui curent au devenit

descoperirea şi validarea epistemologică a unor legi obiective, eterne,

cauzale, care guvernează natura umană şi respectiv natura statelor suverane

într-un mediu anarhic. Modelele au pendulat între cele filosofice preluate de

Morgenthau şi modelele pozitiviste inspirate din ştiinţele naturale, plecându-

se mereu de la prezumţia că lumea de observat este exterioară

observatorului, constantă şi neutră.

Recent, anumite curente critice au subliniat faptul că nu se poate izola

o astfel de realitate complet separată de observator, deoarece chiar actul de a

privi conduce la transformări ale obiectului studiat, iar modelele preluate din

ştiinţele naturii nu pot fi aplicate mecanic şi simplificator în cazul ştiinţelor

umane! Ideile, credinţele, valorile omului de stat nu rezultă automat şi

cauzalist din poziţia sa în establishment-ul intern sau din identificarea totală

cu interesul naţional abstract, la fel cum grila cognitivă a cercetătorului este

preexistentă şi exterioară obiectului studiat, dar teoria postulată trebuie să

poată accepta modificări după confruntarea cu realitatea din teren.

Studiile de teorie internaţională trebuie să facă faţă, la începutul

acestui mileniu, atât marilor provocări metodologice generate de apariţia şi

dezvoltarea unor noi teorii ştiinţifice postpozitiviste, critice faţă de main

stream-ul clasic, cât şi mutaţiilor geopolitice majore provocate sau

acestora, spre a confirma teoria. 403 Vezi dezbatarea dintre realişti şi idealişti asupra obiectului de studiu şi a metodelor de analiză în Lucian M. Ashworth, „Did the Realist-Idealist Great Debate Really Happen. A Revisionist History of International Relations”, în International Relations, vol. 16 (1), 2002, pp. 33-51.

299

amplificate de globalizare, de evoluţia sistemului internaţional dinspre

unipolaritate către multipolaritate şi policentrism şi de transformările sociale

şi culturale ce afectează popoarele lumii. Disciplina Teoriei Relaţiilor

Internaţionale trebuie să evite explicaţiile simpliste, reducţioniste,

determinismul cauzalist bazat pe aşa-zise legi „obiective”, general valabile şi

atemporale, dar şi tentaţia de a construi teorii „de fier”, dogmatice şi

inflexibile faţă de realitatea pe care cercetătorul o găseşte în teren.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Adler, E.; Crawford, B. (eds.), Progress in Postwar International

Relations, New York, Columbia University Press, 1991.

Adler, Emanuel; Barnett, Michael, Security Communities, Cambridge

University Press, 1998.

300

Allison, Graham, Essence of Decision. Explaining the Cuban Missile

Crisis, Little Brown, Boston, 1971.

Amin, Samir, Obsolescent Capitalism, London: Zed Books, 2003.

Angell, Norman, The Great Illusion. A Study of Relations of Military

Power in Nations to their Economic and Social Advantage, William

Heinemann, London, 1912.

Aron, Raymond, Paix et guerre entre les nations, Calman-Lévy, Paris,

1962, 1984 etc.

Azar, Edward E.; Chung In Moon, National Security in the Third

World, Center for International Development and Conflict Management,

University of Maryland, 1988.

Baldwin, A. (ed) Neorealism and neoliberalism: the contemporary

debate, New York: Columbia University Press, 1993.

Barnes, Barry, The Nature of Power, Cambridge Polity Press, 1988.

Barnett, Michael , Confronting the Costs of War: Military Power,

State and Society in Egypt and Israel, Princeton University Press, 1992.

Beitz, Charles R., Political Theory and International Relations,

Princeton University Press, New Jersey, 1979.

Black, Jeremy, War. Past, Present and Future, Gloucestershire,

Sutton Publishing, 2000.

Black, Jeremy, Why Wars Happen. Washington Square, NY, New

York University Press, 1998.

Blainey, Geoffrey, The Cuases of War, New York Free Press, third

edition, 1988.

Booth, Ken; Smith, Steve; and Zalewski, Maarysia. (eds.)

International Theory: Positivism and Beyond, Cambridge University Press,

1996.

301

Boulding, Kenneth, International Systems: Peace, Conflict

Resolution, and Politics, Colorado Associated University Press, 1975.

Brecher, Michael; Harvey, Frank P. (editors), Realism and

Institutionalism in International Studies, The University of Michigan Press,

2002.

Bueno de Mesquita, Bruce, The War Trap, Yale University Press,

New Haven, 1981.

Bull, Hedley, Societatea anarhică, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1998.

Buzan, Barry; Jones, Charles; Little, Richard, The Logic of Anarchy,

Columbia University Press, New York, 1993.

Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2000

Buzan, Barry; Waever, Ole, de Wilde, Jaap, Security: A New

Framework for Analysis, Lynne Rienner Publishers, 1998.

Buzan, Barry; Waever, Ole, Regions and Powers. The Structure of

International Security, Cambridge University Press, 2003.

Carr, E. H., The Twenty Years' Crisis, 2nd edition Macmillan, London,

1946.

Claude, Inis, Power and International Relations, Random House,

New York, 1962.

Der Derian, James, Antidiplomacy: Spies, Terror, Speed, and War,

Blackwell Publishing, 1992.

Deutsch, Karl, Political Community and the North Atlantic Area,

Princeton University Press, 1957.

Dougherty, James E.; Pfaltzgraff Jr, Robert L., Contending Theories

of International Relations: A Comprehensive Survey, Longman, 2001 (5th

edition).

302

Doyle, Michael W. and Ikenberry, G. John, New Thinking in

International Relations Theory, Boulder, Colo, Westview Press, 1997.

Enloe, Cynthia, Bananas, Beaches and Bases. Making Feminist Sense

of International Politics, Berkely, University of California Press, 1990.

Giddens, Anthony, The Nation-State and Violence, Cambridge, Polity,

1985.

Gilpin, Robert, War and Change in World Politics, Cambridge

University Press, Cambridge, 1981.

Gilpin, Robert, The Political Economy of International Relations,

Princeton University Press, New Jersey, 1987.

Griffiths, Martin – Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori,

Ed. Ziua, Bucureşti, 2003.

Guzzini, Stefano, Realism şi Relaţii Internaţionale, Iaşi: Institutul

European, 2000.

Haas, Ernst, The Uniting of Europe, Stanford University Press, 1958.

Hasenclever, Andreas; Mayer, Peter and Rittberger, Volker, Theories

of International Regimes, Cambridge University Press, 2000.

Hassard, John, Sociology and Organisation Theory. Positivism,

Paradigm and Postmodernity, Cambridge University Press, 1993.

Herz, John H, Political Realism and Political Idealism. A Study in

Theories and Realities, Chicago: The University of Chicago Press, 1964.

Hoffmann, Stanley, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi

practicii politicii internaţionale, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1999.

Hollis, Martin; Smith, Steve, Explaining and Understanding

International Relations, Oxford Univ Press, 1990.

Holsti, Kalevi, The State, War and the State of War, Cambridge

University Press, 1996.

303

Ikenberry, G. John (ed), America Unrivaled: The Future of the

Balance of Power,Ithaca, N.Y.: Cornell University Press, 2002.

Inis, Claude, Power and International Relations, New York, Random

House, 1962.

Ionescu, Mihail E., După hegemonie. Patru scenarii de securitate

pentru Europa de Est în anii 90, Editura Scripta, Bucureşti, 1993.

Jackson, Robert, Quasi-States: Sovereignty, International Relations

and the Third World, Cambridge University Press, 1990.

Jackson, Robert; Sorensen, Georg, Introduction to International

Relations, Oxford University Press, 2003.

Kagan, Robert, Despre paradis şi putere, Ed. Antet, Bucureşti, 2003.

Kaldor, Mary, New and Old Wars, Stanford, Stanford University,

1999.

Kaplan, Morton, System and Process in International Politics, New

York, Willey, 1964.

Katzenstein, Peter (ed.), The Culture of National Security: Norms and

Identity in World Politics. New York, Columbia University Press, 1996.

Kegley, B.W., Controversies in International Relations: Realism and

the Neoliberal Challenge, St Martin’s Press.

Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Powers, Vintage

Books, New York, 1987.

Keohane, Robert & Joseph S.Nye, Transnational Relations and World

Politics, Cambridge, Ma, Harvard University Press, 1972.

Keohane, Robert; Nye Jr., Joseph, Power and Interdependence. World

Politics in Transition, Boston Little Brown, 3rd edition, New York Longman,

2001.

304

Keohane, Robert O, After Hegemony: Cooperation and Discord in the

World Political Economy. Princeton, N.J., Princeton University Press, 1984.

Keohane, Robert; Nye, Joseph S; and Hoffmann, Stanley (eds.), After

the Cold War: International Institutions and State Strategies in Europe,

1989-1991, Cambridge, Ma, Harvard University Press, 1993.

Kissinger, Henri, Diplomaţia, Ed. All, Bucureşti, 1998.

Krasner, Stephen D. (ed), International Regimes. Ithaca, Cornell

University Press, 1983.

Krasner, Stephen, Defending the National Interest: Raw Material

Investment and US Foreign Policy, Princeton University Press, New Jersey,

1978.

Kratochwil, Friedrich; Mansfield, Edward D. (editors), International

Organization and Global Governance. A Reader, Pearson Longman, second

edition, 2005.

Kratochwil, F., Rules, Norms and Decisions, On the Conditions of

Practical and Legal Reasoning in International Relations and Domestic

Society, Cambridge, England, Cambridge University Press, 1989.

Kugler, Jacek; Douglas Lemke (editors), Parity and War, Ann Arbor,

University of Michigan Press, 1996.

Kuhn, Thomas, The Structure of Scientific Revolutions, University of

Chicago Press, 3rd edition, 1996.

Lakatos, Imre; Musgrave, Alan (editors), Criticism and the Growth of

Knowledge: Proceedings of the International Colloquium in the Philosophy

of Science, L ondo n, 1965 .

Lenin, V.I., Imperialism: The Highest Stage of Capitalism, New York,

International Publishers, 1939.

305

Liska, George, Nations in Alliance: The Limits of Interdependence ,

Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1962.

Mattli, W., The Logics of Regional Integration, Cambridge University

Press, United Kingdom, 1999.

Mearsheimer, John J., The Tragedy of Great Power Politics, WW

Norton and Co, New York, 2001.

Migdal, Joel, Strong Societies and Weak States: State-Society

Relations and State Capabilities in the Third World, Princeton Univeristy

Press, 1998.

Miroiu, Andrei, R. S. Ungureanu, Manual de relatii internationale,

Polirom, Iasi, 2006

Mitrany, David, A Working Peace System, Quadrangle Books,

Chicago, 1966

Moravcsik, Andrew, The Choice for Europe. Social Purpose and State

Power from Messina to Maastricht, UCL Press, Cornell University, 1998

Morgenthau, Hans, Politics among nations. The Struggle for Power

and Peace, Alfred A. Knopf, New York, 1948.

Morgenthau, Hans, Scientific Man versus Power Politics, Chicago

University Press, 1946.

Motoc, Iulia, Teoria Relaţiilor Internaţionale. Sursele filosofiei

morale şi a dreptului, Ed. Paideia, Col. Ştiinţe Juridice, 2001.

Ned Lebow, Richard; Risse-Kappen, Thomas, International Relations

Theory and the End of the Cold War, New York, Columbia University Press,

1995.

Nye Jr, Joseph S., Descifrarea conflictelor internaţionale, Ed. Antet,

Bucureşti, 2005.

306

Nye Jr., Joseph, Bound to Lead. The Changing Nature of American

Power, Basic Books, 1991.

Organski, A.F.K., World Politics, Knopf, New York, 1958.

Paul, T.V.; Wirtz, James; Fortmann, Michel, Balance of Power.

Theory and Practice in the 21st Century, Stanford University Press,

California, 2004.

Popper, Karl, The Logic of Scientific Discovery, Hutchinson & Co,

1959.

Porter, Bruce, War and the Rise of the State. The Military

Foundations of Modern Politics, New York, Free Press, 1994.

Richardson, Lewis, Arms and Insecurity, Quadrangle Books, Inc.,

Chicago, 1960.

Rosenau, James N., Turbulanţa în politica mondială. O teorie a

schimbării şi continuităţii, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1994.

Schelling, Thomas C., The Strategy of Conflict, Harvard University

Press, 2006.

Sewell, James P., Functionalism and World Politics, Princeton

University Press, 1966.

Sheehan, Michael, The Balance of Power: History & Theory,

Routledge, 2000.

Smouts, Marie-Claude, Le Retournement du monde, sociologie de la

scène internationale, Presses de Science Po, Paris, 1992.

Snyder, Jack, Myths of Empire, Cornell University Press, Ithaca,

1991.

Strategy in the Contemporary World. An Introduction to Strategic

Studies, Oxford: Oxford University Press, 2002.

307

Szayna, Thomas; Bynan, Daniel; Bankes, Steven; Lesser, Ian;

Rosenau, William; Eaton, Derek, The Emergence of Peer Competitors. A

Framework for Analysis, RAND, ISBN: 0-8330-3056-6, MR-1346-A, 2001.

Tickner, Ann, Gender in International Relations: Feminist

Perspective son Achieving Global Security, Columbia University Press, New

York, 1992.

Van Creveld, Martin, The Transformation of War, New York: The

Free Press, 1991.

Van Evera, Stephen, Causes of War, Cornell University Press, 1999.

Vasquez, John, The War Puzzle, Cambridge University Press, New

York, 1993.

Vasquez, John, What Do We Know about War?, Rowman &

Littlefield Publishers, 2000.

Viotti, Paul R.; Kauppi, Mark V., International relations theory.

Realism, pluralism, globalism and beyond, Allyn and Bacon, 1998.

Waever, Ole; Neumann, Iver B., The Future of International

Relations. Masters in the Making?, Routledge, 1997.

Waever, Ole; Buzan, Barry; Kelstrup, Morten; Lemaitre, Pierre,

Identity, Migration and the New Security Agenda in Europe, St Martin s

Press New York and CEU Budapest, 1993.

Wallerstein, Immanuel, The Capitalist World Economy: Essays,

Cambridge University Press, 1979.

Wallerstein, Immanuel, The Modern World System, Academic Press,

New York, 1974.

Walt, Stephen, The Origins of Alliances, Ithaca: Cornell University

Press, 1987.

308

Waltz, Kenneth, Man, the State and War, Columbia University Press,

New York, 1959 (Waltz, Kenneth, Omul, statul şi războiul, Iaşi, Institutul

European, 2001).

Waltz, Kenneth, Theory of International Politics, Reading:

Addison Wesley, 1979.

Wendt, Alexander, Social Theory of International Politics,

Cambridge.

Wolfers, Arnold, Discord and Collaboration:Essays on International

Politics, Baltimore and London, The Johns Hopkins University Press, 1962.

Young, Oran, International Cooperation: Building Regimes for

Natural Resources and the Environment. Ithaca, Cornell University Press,

1989.

Zartman, Ira, Collapsed States: The Disintegration and Restoration of

Legitimate Authority, L. Rienner Publishers, 1995.

Zimmern, Alfred, The League of Nations and the Rule of Law 1918-

1935, Macmillan, London, 1936.

309