INTERVIUL ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

Kadushin (1990; 1997) consideră că una dintre definiţiile cele mai simple ale interviului este aceea de conversaţie (convorbire) care urmăreşte un anumit scop, acceptat de participanţi.

Asemănări

• presupun relaţia directă între cel puţin două persoane ;

• presupun comunicare verbală şi non-verbală prin intermediul cărora se produc schimburi de idei, atitudini, sentimente;

• sunt de regulă interacţiuni de tipul faţă în faţă (deşi pot fi realizate si prin intermediul telefonului sau al internetului);

• există o influenţare reciprocă a participanţilor;

• când sunt de calitate, ambele oferă satisfacţie participanţilor.

Diferenţe

• Cea mai semnificativă caracteristică a interviului constă în faptul că acesta este proiectat, conceput şi realizat pentru atingerea unui scop specific, stabilit în mod conştient în prealabil şi acceptat de participanţi.

Diferenţe între conversaţie şi interviu: 1.conţinut

Conversaţie: În lipsa unui scop prestabilit, conţinutul este difuz, fără o temă centrală;

Interviu: orientarea este asociaţională. Investigatorul selectează conţinutul interviului în funcţie de scopul prestabilit, controlează şi focalizează interacţiunea urmărind atingerea acestuia. În acest mod, interviul prezintă o unitate, o progresie şi o continuitate tematică.

2. Responsabilităţi

• Conversaţie: Nu există responsabilităţi clare ale participanţilor privind orientarea interacţiunii, fiecare dintre ei putând să pună întrebări şi să introducă teme de discuţie

• Interviu: Există o diferenţiere clară a rolurilor. Intervievatorul are responsabilitatea de a orienta interacţiunea pentru a putea fi atins un anumit scop, deţinând cunoştinţele privind tehnica de intervievare. Există o structură formală a rolurilor şi aşteptărilor reciproce.

3. Caracterul relaţiei

• Conversaţie: Relaţia este reciprocă, fiecare participant având ocazia sa pună aceleaşi întrebări şi să introducă o temă de discuţie.

• Interviu: Intervievatorul are prerogativa de introducere a conţinutului comunicării şi de a adresa întrebările. Relaţia este asimetrică, stabilită şi dezvoltată în interesul persoanei intervievate; intervievatorul relevă doar aspecte ale vieţii sale profesionale, iar intervievatul relevă largi segmente ale vieţii sale personale.

4. Tipul interacţiunii

• Conversaţie: Interacţiunea este spontană şi se desfăşoară în acord cu aşteptările şi normele sociale.

• Interviu: Interacţiunea este profesională, adică o comunicare planificată, conştient dirijată pentru a atinge scopul interviului.

5. Cadru formal/informal

• Conversaţie: Nu există un cadru formal, cum ar fi locul, durata şi frecvenţa.

• Interviu: Există o alegere atentă a locului, momentului, duratei şi frecvenţei

6. Obligaţia iniţierii

• Conversaţie: Obligaţia de a iniţia sau continua conversaţia nu revine niciunuia dintre participanţi.

• Interviu: Specialistul are obligaţia de a răspunde solicitării unei persoane de a fi intervievată. Întrucât scopul general al contactului se referă la nevoile persoanei în dificultate, intervievatorul este obligat să menţină respectivul contact până la atingerea acestuia sau până atunci când este clar că nu poate fi îndeplinit.

7. Tipul scenariului• Conversaţie: Conversaţia urmăreşte un

scenariu mai mult sau mai puţin predictibil, putând fi periferică altor activităţi (munca, servitul mesei etc). Pot exista întreruperi ale frazelor, ezitări, repetiţii. Există aşteptări reciproce ale celor angajaţi într-o conversaţie la o participare activă, echilibrată.

• Interviu: Interviul presupune atenţie acordată exclusiv interacţiunii. Comunicarea tinde să fie formală, structurată, organizată. Intervievatorul vorbeşte mai puţin, oferind interlocutorului ocazia de a vorbi mai mult.

8. Alegerea partenerilor

• Conversaţie: Conversaţiile sunt scopuri în sine şi partenerii pot fi aleşi. Cel mai adesea, ei se aseamănă din punct de vedere cultural şi se angajează în conversaţie pentru că interacţiunea le oferă un anumit grad de satisfacţie.

• Interviu: Participanţii diferă din punctul de vedere al experienţei, stilurilor de viaţă. Intervievatorul are obligaţia profesională de a iniţia contactul şi de a conduce interviul.

9. Tipul normelor

• Conversaţie: În conversaţie există de obicei norme de comunicare interpersonală care presupun un acord tacit de evitare a aspectelor neplăcute.

• Interviu: Normele profesionale circumscriu comportamentul intervievatorului, impunându-i să aducă în discuţie faptele şi sentimentele neplăcute, dacă acest lucru este util.

10. Atributul descriptiv

• Conversaţie: Atributul descriptiv principal al conversaţiei este sociabilitatea. Pattern-urile de vorbire presupun de regulă ezitările, ambiguităţile, frazele întrerupte, repetiţiile

• Interviu: Principala caracteristică a interviului este profesionalismul, în condiţiile în care este orientat spre atingerea unui obiectiv. Patternul de vorbire este mai formal, precis, structurat, explicit (cel puţin în ce-l priveşte pe intervievator).

11. Valorificarea rezultatelor

• Conversaţie: Participanţilor nu le revine nici o responsabilitate privind valorificarea unor rezultate ale conversaţiei.

• Interviu: Intervievatorului îi revine respon-sabilitatea de a reţine aspectele relevante, pentru a le utiliza în procesul de acordare a ajutorului.

Context

• Interviul presupune un context, care ţine de faptul că o anumită agenţie (organizaţie) are drept obiectiv acordarea de ajutor persoanelor, familiilor, grupurilor care se confruntă cu diferite dificultăţi; asistentul social are statutul de reprezentant al acelei agenţii, urmărind aplicarea unor proceduri specifice în vederea intervenţiilor. Prin urmare, contextul respectiv este cel care generează posibilitatea interviului.

Diferenţe faţă de alte tipuri de interviu

1. relevanţa în raport cu misiunea, cu funcţiile şi cu domeniul acestei profesii:

funcţionare socială, integrare socială, incluziune socială.

Prin intermediul interviului nu sunt sunt vizate decât aspectele relevante care decurg din misiunea asistenţei sociale.

2. se realizează întotdeauna sub auspiciile unei agenţii, unei organizaţii care performează anumite funcţii, adresându-se anumitor probleme sociale, anumitor categorii de persoane, anumitor aspecte ale funcţionării sociale. De aici, rezultă necesitatea stabilirii şi respectării unor repere pentru scopul şi conţinutul interviului.

3. este mai difuz, nestandardizat, controlat în bună măsură de subiect (de cel intervievat), fără o agendă strictă prestabilită, concentrat pe componenta afectivă şi preocupat de interacţiunea interpersonală a participanţilor. O mare parte din ceea ce trebuie făcut în general în cadrul interviului nu poate fi stabilit în avans, pentru că trebuie să se răspundă situaţiei care se dezvoltă, reacţiilor, comportamentului persoanei intervievate.

4. vizează o entitate unică: o persoană, o familie, un grup. De aici, distincţia faţă de alte tipuri de interviuri, cum ar fi cel de opinie publică, unde respondentul este selectat şi abordat ca aparţinând unui număr de persoane comparabile şi unde sunt urmărite răspunsurile sale ca membru al unui grup, al unei categorii şi nu ca o persoană în sine.

5. subiecţii interviurilor în asistenţa socială sunt persoane care se confruntă cu dificultăţi. Ceea ce se discută cu ei vizează aspecte intime şi cu mare încărcătură emoţională. Iată de ce, interviul în asistenţa socială nu urmăreşte doar date factuale, obiective, ci este caracterizat de o mare preocupare pentru interacţiunea cu persoana intervievată şi pune un mare accent pe atitudinile şi sentimentele acesteia.

• difuze, urmărind largi segmente ale vieţii subiecţilor. Deşi există o tendinţă de specializare a funcţiilor serviciilor sociale, asistenţii sociali nu pot neglija principiul holismului atunci când încearcă să afle cât mai multe lucruri despre persoanele cu care lucrează. Cu cât este explorată mai complet lumea personală a subiecţilor, cu atât creşte probabilitatea interacţiunii afective şi a implicării emoţionale.

• conţinut mai difuz determinat şi de imprecizia procedurilor de acordare a ajutorului. Nu se poate spune cu precizie ce ar trebui aflat despre subiecţi pentru a putea trece la schimbarea eficientă a situaţiei lor necorespunzătoare. Iată de ce sarcina investigatorilor este mai dificilă, pentru că ei trebuie să reacţioneze la situaţia care se dezvoltă în cadrul interacţiunii cu subiecţii.

Concluzie: particularizare prin:

• raportarea la funcţiile profesiei;

• raportarea la obiectivele agenţiei sub auspiciile căreia sunt realizate;

• caracterul difuz, nestandardizat;

• controlul pe care îl exercită subiectul;

• focalizarea pe aspectele afective;

• preocuparea deosebită privind dinamica relaţiei interpersonale a participanţilor.

Tipuri generale de interviuri

1. structurate, care conţin întrebări specifice cu ajutorul cărora subiectul este direcţionat să ofere răspunsuri predeterminate. În acest caz este utilizat un tip de ghid de interviu care se aseamănă mult cu chestionarul formal(izat). Proiectarea acestui tip de interviu presupune o bună cunoaştere a domeniilor vizate de întrebările respective. Ipoteza implicită ar fi aceea că participanţii la interviu înţeleg întrebările în acelaşi mod şi că se pot orienta uşor spre variantele de răspuns;

2. semistructurate, care permit o mai mare libertate participanţilor. De data aceasta, poate fi dezvoltată o listă cu aspectele care urmează să fie abordate, sau, acestea vor depinde de conţinutul interviului. Dacă ar fi raportate la o scală, aceste interviuri se situează între cele structurate şi cele nestructurate;

3. nestructurate (de tipul conversaţiei), care permit o variaţie maximă a răspunsurilor. De data aceasta nu este utilizată nicio listă de întrebări. Orientarea comunicării depinde de evoluţia interacţiunii. Par mai degrabă conversaţii prieteneşti, unde investigatorul urmăreşte anumite scopuri;

4. în profunzime, care pot fi structurate, semistructurate sau nestructurate şi care permit obţinerea de date semnificative referitoare la vieţile subiecţilor. Relatările personale, biografiile, poveştile vieţii sunt abordate de regulă prin intermediul unor interviuri în profunzime;

5. etnografice, ca tipuri de interviuri nestructurate, care permit investigatorului să abordeze semnificaţiile subiective ale participanţilor la cercetare. În acest mod, este cunoscut punctul de vedere al subiecţilor (consideraţi “experţi”) referitor la anumite situaţii.

Tipuri de interviuri în as. socială

• în funcţie de scop:

• a) obţinerea de informaţii (realizarea unui studiu social);

• b) estimarea, evaluarea iniţială, care vizează înţelegerea situaţiei problematice);

• c) terapia (realizarea schimbării).

A) Interviuri centrate pe obţinerea de informaţii

• Scopul unor astfel de interviuri este acela al obţinerii de informaţii referitoare la o persoană, o familie, un grup, o comunitate, confruntate cu situaţii de dificultate, care le determină să se adreseze unui anumit serviciu social pentru a solicita ajutor.

• Distincţie între “colectarea de informaţii” şi “generarea de date”

Selectarea informaţiilor

• Sunt urmărite acele informaţii de natură obiectivă şi subiectivă care să fundamenteze procesul de asistenţă, de acordare a ajutorului, de schimbare de la o stare necorespunzătoare, nedorită, la alta dorită. În domeniul asistenţei sociale, informaţiile obţinute prin intermediul acestui tip de interviu asigură înţelegerea situaţiei de dificultate generatoare de marginalizare sau excludere socială, fundamentând atât planificarea intervenţiei, cât şi realizarea acesteia.

B) Interviuri având ca scop evaluarea iniţială (estimarea) şi

luarea deciziilor• Cele mai frecvente interviuri realizate de

asistenţii sociali încearcă, pe de o parte, să înţeleagă cât mai bine situaţia de dificultate a persoanei solicitante de ajutor, iar pe de altă parte, să stabilească eligibilitatea acestora în raport cu anumite prestaţii şi servicii sociale.

• Agenţiile, instituţiile din sfera serviciilor sociale îşi definesc anumite criterii care le circumscriu activităţile: o populaţie ţintă, o anumită problematică socială, anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească solicitanţii de ajutor pentru a deveni beneficiari ai asistenţei sociale. Prin urmare, fiecare serviciu social trebuie să ajungă la luarea unei decizii referitoare la ceea ce se va întreprinde în raport cu problemele specifice unui caz ( persoană, familie, grup, comunitate).

• individualizat precum cel cu scop informaţional şi cel cu scop terapeutic; totuşi, caracterul său este mult mai structurat, întrucât investigatorul urmăreşte generarea, obţinerea de informaţii, având drept repere criteriile specifice politicii sau programelor sociale în ale căror cadre îşi desfăşoară activitatea. Un astfel de interviu are ca finalitate luarea unor decizii de ordin administrativ, în funcţie de procedurile specifice de acordare a serviciilor sociale

Domenii:

• starea de sănătate; • nevoile şi resursele de suport informal

(incluzând aici membrii de familie, prietenii, vecinii, organizaţiile din care face parte s.a);

• rolurile sociale şi modul de îndeplinire a cerinţelor lor;

• problemele ce ţin de mediu, inclusiv situaţia economică, ocuparea, alte nevoi de bază;

• factori relevanţi de factură culturală şi religioasă.

C) Interviurile terapeutice

• asistenţa socială urmăreşte să planifice şi să realizeze anumite intervenţii, adică să inducă anumite schimbări la nivelul persoanelor, familiilor, grupurilor şi comunităţilor confruntate cu anumite dificultăţi.

• Interviurile terapeutice urmăresc să determine anumite transformări la nivelul celor asistaţi, la nivelul situaţiei lor sociale, ori la ambele niveluri.

• Prin aceasta, efectul urmărit este acela al îmbunătăţirii gradului de integrare socială, de funcţionare socială. În acest scop se tinde spre anumite modificări ale cunoştinţelor, atitudinilor, sentimentelor şi comportamentelor asociate cu o anumită situaţie socială.

• Pot să existe interviuri terapeutice chiar şi în absenţa persoanei la nivelul căreia se doreşte schimbarea, în situaţiile în care sunt contactate şi intervievate persoane importante din viaţa acesteia. Este urmărită promovarea unor schimbări pozitive la nivelul celor asistaţi

• Nu se pot face distincţii absolute între aceste tipuri de interviu.

responsabilităţile asistentului social

• 1. Crearea unui climat productiv, pozitiv, în care cel intervievat să-şi poată prezenta în mod confortabil gândurile, sentimentele şi percepţiile necesare luării deciziilor privind intervenţia. Întrebările trebuie adresate într-o manieră care să motiveze şi să încurajeze participarea.

• 2. Asigurarea unei concentrări, a unei focalizări a interviului, prin stabilirea în comun a unui scop iniţial şi prin concentrarea interacţiunilor în raport cu acel scop. Altfel spus, conţinutul comunicării trebuie să prezinte relevanţă în raport cu scopul interviului.

3. Identificarea şi separarea nivelurilor de răspuns:

a) perceptiv, care cuprinde interacţiunile şi comunicările referitoare la ceea ce subiectul interviului percepe sau a perceput (Ce a văzut , ce a auzit);

b) cognitiv, care cuprinde interacţiunile şi comunicările referitoare la ceea ce subiectul gândeşte (Ce sens atribuie la ceea ce a văzut şi a auzit);

c) afectiv, adică interacţiunile şi comunicările referitoare la sentimentele generate de percepţii şi cogniţii( Ce simte în raport cu ce a văzut, auzit sau a gândit);

d) comportamental, adică interacţiunile şi comunicările referitoare la comportamente din trecut sau la comportamente anticipate (cum s-a comportat şi cum se va putea comporta în raport cu ceea ce a văzut, a auzit ori în raport cu ceea ce va vedea şi auzi).

Fidelitatea

• reprezintă gradul în care interviul produce informaţie consistentă. Dacă sunt receptate diferite mesaje de la acelaşi subiect, în momente diferite, acele diferenţe trebuie să reflecte schimbările intervenite în situaţia persoanei, să nu rezulte din stilul de intervievare.

Validitatea

• reprezintă gradul în care informaţiile obţinute reflectă percepţiile, gândurile, sentimentele şi comportamentele subiectului.

• Asistentul social are responsabilitatea de a crea climatul optim în care solicitantul de autor să devină apt de a oferi informaţii valide şi fidele. Această cerinţă presupune luarea în considerare a unor posibile bariere ale comunicării.

BARIERE ALE COMUNICĂRII SPECIFICE INTERVIULUI

• Anticiparea;

• Presupuneri asupra sensului mesajelor;

• Caracterul insuficient de explicit al scopului;

• Angajarea prematură a solicitanţilor de ajutor în activităţile de schimbare;

• Lipsa de atenţie a asistentului social;

• Rezistenţa solicitantului de ajutor.

Anticiparea.

Această barieră apare datorită faptului că, atunci când subiectul vorbeşte, asistentul nu mai ascultă, deoarece pare să fie sigur cu privire la ceea ce urmează a i se spune şi se concentrează doar asupra mesajelor care-i confirmă aşteptările.

• Apare un fel de receptare selectivă. De cele mai multe ori, comunicarea este afectată de anumite etichete diagnostic, rezultate din experienţa cu persoane confruntate cu situaţii similare. Astfel apar noţiuni preconcepute referitoare la interlocutor

Presupunerile asupra sensului mesajelor

• asistentul primeşte un mesaj ambiguu, îl controlează insuficient şi îl consideră ca fiind cel corect. Cuvintele însele pot fi ambigui, modul în care sunt pronunţate poate conduce la gânduri şi sentimente neclare despre comportamentul celui intervievat.

Caracterul insuficient de explicit al scopului

• asistentul nu explică destul de bine scopul interviului, situaţie care poate determina ca el şi cel intervievat să vizeze scopuri diferite, poate chiar contradictorii.

• Confuzia în ce priveşte scopul îi determină să interpreteze mesajele (proprii şi ale celuilalt) într-o lumină particulară, să se îndrepte în direcţii diferite.

Angajarea prematură a solicitantului de ajutor în activităţile de schimbare

• Efectuarea schimbării însă nu este primul scop al interviului, ci colectarea de date pe care să se bazeze deciziile privind intervenţia. A iniţia schimbarea în această etapă a colectării datelor înseamnă a crea o barieră a comunicării. Este vorba de o anumită prioritate.

Lipsa de atenţie a asistentului social

• Cel intervievat se aşteaptă să fie tratat cu toată atenţia. Asistentul are responsabilitatea de a stabili cadrul şi momentul optim pentru interviu, să asigure condiţiile evitării unor eventuale întreruperi.

Rezistenţa solicitantului de ajutor.

• tip special de apărare la care recurge cel asistat, încercând să se protejeze de disconfortul participării la procesul de soluţionare a problemei.

Sursele acestui disconfort:

– contactul cu o persoană străină, într-o situaţie neobişnuită, care poate genera anxietate;

– normele culturale şi subculturale privind solicitarea ajutorului şi implicarea serviciilor sociale;

- unii solicitanţi se simt în siguranţă atunci când au probleme

IDEI DESPRE TEHNICĂ

• Utilizarea întrebărilor deschise, la care se pot obţine răspunsuri mai elaborate, altele decât „da” sau „nu”.

• Începerea cu întrebări de examinare.

• Asigurarea neutralităţii, evitarea întrebărilor care sugerează răspunsurile.

• Evitarea întrebărilor de tipul „de ce”, care provoacă o reacţie defensivă. Cel întrebat astfel tinde să dea explicaţii privind propriul comportament, însă nu interesează explicaţiile, ci descrierea situaţiei în care s-a comportat.

• Este necesar să se exploreze modurile alternative de interpretare şi de reacţie la situaţia luată în discuţie. S-ar putea utiliza întrebări de tipul: „Ce s-a întâmplat?”, „Ce a urmat?”, „Puteţi să-mi spuneţi ce aţi făcut?”, „Care pare să fie natura problemei?”

• Utilizarea unui ton adecvat al vocii şi urmărirea atentă a comunicării non-verbale.

• Evitarea întrebărilor prea lungi.

• Evitarea întrebărilor multiple, care se referă la mai multe aspecte diferite, întrucât atenţia subiectului este disipată.

Tipuri de replici care pot genera bariere verbale

1. Moralizarea prin folosirea expresiilor „trebuie”, „ar trebui”, „se cuvine”.

• Exemple:

• - „Nu ar fi trebuit să faci asta”.

• -„Eşti prea tânără pentru căsătorie”.

• -„Ar trebui să încerci să înţelegi poziţia părinţilor; ei sunt preocupaţi cu adevărat”.

• -„Se cuvine să…”

• Asemenea mesaje implică raportarea la o anumită autoritate. Probabil că au fost utilizate frecvent de cei din mediul de viaţă, arătându-i subiectului că este vinovat de ceva.

• Mesajele de acest gen pot genera sentimente de vinovăţie şi antrenează neîncrederea. Semnificaţia lor ar fi următoarea: „Îţi spun ce să faci pentru că nu eşti în stare să-ţi dai seama”.

2. Acordarea prematură de sfaturi şi sugestii de soluţii.

• Exemple: • - „Îţi sugerez să te muţi în alt loc, pentru că aici

ai avut atâtea probleme”• -„Cred că ar fi necesar să abordezi altfel

lucrurile cu soţia ta. Îţi sugerez să…”• -„Cred că cel mai bine pentru tine ar fi să faci o

pauză”.• -„Dacă prietenul tău este aşa cum spui, de ce

nu îl părăseşti şi de ce nu stabileşti o relaţie cu alt băiat?”

• Subiecţii caută sfaturi; acestea, acordate la momentul potrivit, au un rol important. Chiar dacă sfatul este cerut, anumite recomandări de soluţii, pe fondul unei informări superficiale, pot declanşa reacţii negative. Subiectul poate să răspundă: „Da, dar am încercat deja… Nu merge”.

3. Încercarea de convingere a subiectului privind corectitudinea unor puncte de vedere prin argumentare.

• Exemple:

• - „Să vedem ce înseamnă consumul de droguri”

• -„Vă reamintesc că aveţi o responsabilitate în ce priveşte rezolvarea problemei”.

• -„Dacă procedaţi aşa, veţi avea şi mai multe încurcături”.

• -„Această atitudine nu duce nicăieri”.

• Subiecţii analizează uneori variante care par asistentului social nesigure, ilegale sau chiar contrare obiectivelor. Dacă asistentul încearcă să aducă dovezi împotriva acelor variante, ignorând sentimentele şi punctele de vedere ale subiectului, se declanşează ostilitatea şi resentimentele acestuia.

• Se impune furnizarea de informaţii pe baza cărora să se poată examina avantajele şi dezavantajele fiecărei opţiuni.

4. Judecarea, criticarea, învinovăţirea.

• Exemple:

• - „Aici greşiţi”.

• -„Plecarea de acasă’ a fost o mare greşeală”.

• -„Una dintre problemele dumneavoastră este aceea că nu vreţi să analizaţi şi un alt punct de vedere”

• -„Nu gândiţi corect”.

• Răspunsurile care evaluează sau care arată dezaprobarea antrenează efecte negative asupra subiecţilor ţi asupra procesului de acordare a ajutorului. Ele declanşează reacţia defensivă sau contraatacul.

5. Analizarea, diagnosticarea, interpretarea teatrală, etichetarea comportamentului subiectului.

• Exemple:

- „Vă comportaţi astfel pentru că sunteţi supărată pe soţul dvs.”

-„Atitudinea dvs. pare să vă împiedice să le daţi idei despre şansele pe care le au”.

-„Acesta este un comportament pasiv-agresiv”.

-„Sunteţi cu adevărat ostil astăzi”.

• Utilizarea unor interpretări adecvate ale comportamentului pot ajuta la schimbare. Totuşi, chiar dacă ele sunt corecte, pot declanşa rezistenţa subiectului. Acestea i-ar sugera: „Ştiu care este problema dvs., ce este în neregulă…cum vă simţiţi…care sunt nevoile dvs. reale”.

• Cel intervievat ori va încerca să demonstreze că nu este aşa, ori să explice, ori se va arăta deranjat în loc să se concentreze asupra problemei de rezolvat.

• Utilizarea jargonului profesional în prezenţa subiecţilor („fixaţie”, „transfer”, „rezistenţă”, „pasivitate”) are efecte negative. Uneori se produce o simplificare exagerată a fenomenelor complexe, a mecanismelor psihice, neglijându-se unicitatea şi individualitatea subiectului.

• Anumite generalizări nu servesc definirii corecte a problemelor şi nici nu sugerează căi de modificare a comportamentului.

• Dacă subiectul acceptă anumite etichetări, le poate folosi ca scuze pentru a nu se implica.

6. Liniştirea, consolarea, scuzarea, exprimarea simpatiei.

• Exemple: - „Vă veţi simţi mai bine mâine”.

• -„Nu vă îngrijoraţi, lucrurile se vor rezolva”.

• -„Îmi pare foarte rău pentru dvs.”

• Exemple:

- „Vă comportaţi astfel pentru că sunteţi supărată pe soţul dvs.”

-„Atitudinea dvs. pare să vă împiedice să le daţi idei despre şansele pe care le au”.

-„Acesta este un comportament pasiv-agresiv”.

-„Sunteţi cu adevărat ostil astăzi”.

• Când se utilizează expresii de tipul „oricine are probleme”, „situaţia nu este atât de gravă pe cât pare”, se evită explorarea sentimentelor de disperare, teamă, lipsă de ajutor.

• Scopul principal al interviului este explorarea, nu liniştirea subiectului. Încercarea de liniştire efectuată prematur poate ridica îndoieli privind autenticitatea punctului de vedere al asistentului social.

7. Ameninţarea, avertizarea.

Exemple:

- „Dacă nu procedaţi aşa, vă va părea rău”.

-„Dacă v-aţi da seama de ceea ce ar fi mai bine pentru dvs., atunci ar trebui să…”

-„Ori procedaţi aşa, ori nu veţi primi nici un ajutor”.

• Uneori subiecţii iau în considerare acţiuni care ar fi riscante pentru ei sau pentru ceilalţi, ori care ar contraveni prevederilor legale. Asistentul social trebuie să îi avertizeze asupra consecinţelor potenţiale. Totuşi, utilizarea unor formulări de tipul celor de mai sus, pot declanşa dezacordul.

• Chiar şi cei mai experimentaţi asistenţi sociali pot deveni iritaţi sub presiunea abuzului verbal, a replicilor acuzatoare, a atingerilor aduse integrităţii, competenţei sau autorităţii lor.

• Este important ca asistenţii sociali să-şi controleze propriile reacţii defensive şi să dezvolte modalităţi adecvate de abordare a sentimentelor negative.

RELAŢIA

Există două modalităţi în care cele două părţi ajung să intre în relaţie:

a) persoana, familia, grupul caută ajutor pentru o problemă pe care o identifică a fi dincolo de mijloacele lor de soluţionare – situaţie în care se poate vorbi de asistat voluntar;

b) o sursă a comunităţii poate identifica un individ, o familie, un grup ca având o problemă serioasă care necesită intervenţia asistenţei sociale pentru rezolvare – asistat nevoluntar.

• Ce înseamnă a acorda şi a primi ajutor?

Ajutorul reprezintă ceva tangibil sau intangibil, oferit de o persoană sau de un grup unei alte persoane sau altui grup, într-o formă care să permită celui ajutat să ajungă la soluţia unei probleme.

• Ajutorul poate fi caracterizat de două elemente importante:

• - CE se oferă• - CUM se oferă şi cum este utilizat ceea ce este

oferit.• A fi de ajutor reprezintă ceva de valoare, acordat

într-un anumit mod, care să lase libertatea primitorului de a-l utiliza, fără a fi ameninţat de pierderea respectului de sine sau de pierderea controlului asupra cursului propriei vieţi.

Persoana care acceptă ajutorul:

- se confruntă cu o situaţie pe care doreşte să o schimbe, dar această schimbare nu o poate realiza prin propriile forţe

- trebuie să fie dispusă să discute problema cu o altă persoană

- trebuie să fie de acord ca o altă persoană să aibă dreptul, cel puţin pe o perioadă limitată, să îi spună cum să acţioneze sau chiar să întreprindă ceva pentru ea

- să fie dispusă să se transforme sau să participe la schimbarea pe care ceilalţi o întreprind pentru ea.

Prima întrevedere

• Prima întrevedere nemijlocită cu subiectul, primul interviu asigură baza unei bune relaţii de lucru. Atunci se formează primele impresii. Asigurarea unui bun început al relaţiei necesită respectarea de către asistent a mai multor cerinţe:

1. Înainte de întâlnire, să anticipeze modul în care solicitantul de ajutor ar putea gândi şi simţi, pentru a fi pregătit să răspundă unor eventuale stări de teamă, confuzie, disconfort, determinate de prima întâlnire cu un străin, deseori perceput ca o figură autoritară;

2. Să creeze un aranjament, un cadru fizic favorabil comunicării:

- dispunerea scaunelor; - temperatura din cameră trebuie să fie

confortabilă;- atenţie privind propriul limbaj non-verbal

(vestimentaţie, gesturi, expresie facială) care , trebuie să emită mesaje de respect, preocupare şi profesionalism către interlocutor;

3. Dacă solicitantul de ajutor a cerut întrevederea, trebuie început cu remarci introductive, pentru ca apoi să se treacă la aspectele care l-au adus la agenţia respectivă. Dacă asistentul este cel care iniţiază interviul, trebuie să explice cine este, pe cine reprezintă şi motivele pentru care este necesar să poarte o discuţie cu acea persoană;

4. Să explice regulile de confidenţialitate şi să informeze interlocutorul dacă anumite aspecte nu pot fi păstrate complet confidenţial;

5. Dacă timpul alocat întrevederii este limitat, trebuie să explice acest lucru subiectului şi să înceapă cu discutarea aspectelor prioritare;

6. Să acorde atenţie modului în care persoana îşi descrie problemele, deşi, deseori, aceasta mai întâi testează competenţa asistentului înainte de a prezenta complet situaţia. Se începe cu aspectele pe care persoana le consideră importante;

7. Nu trebuie să se grăbească să ajungă la concluzii privind natura sau cauza problemei prezentate. Percepţiile şi ipotezele trebuie verificate. Nu trebuie să se afişeze surpriza sau neîncrederea referitoare la ceeea ce subiectul relatează;

Alte responsabilităţi ale asistentului legate de prima întrevedere

8. Subiectului trebuie să i se asigure timpul necesar să-şi formuleze prezentarea;

9. Să adapteze limbajul la capacitatea de înţelegere a subiectului. În cazul în care asistentul nu înţelege ceea ce spune subiectul, să ceară clarificări,

10. Să utilizeze cu precădere întrebările deschise;

11. Să nu facă promisiuni referitoare la anumite servicii pe care nu le va putea respecta;

12. Să noteze aspectele relevante; dacă subiectul pare deranjat de acest lucru, să i se arate notiţele şi să i se explice necesitatea lor;

13 Să planifice următoarea întrevedere, dacă este cazul.

Condiţii ale generării informaţiilor:

• 1.sursa primară de informare va trebui să fie cel asistat;

• 2.infomaţiile sunt generate pentru a fi utilizate, deci ele trebuie să fie legate de problema luată în discuţie;

• 3.asistentul social nu trebuie să obţină în prealabil informaţii despre cel asistat, pe care ar fi dispus să nu i le aducă la cunoştinţă.

• Uneori, asistentul social nu poate spune celui asistat care este sursa anumitor informaţii (ex – în cazuri de neglijare sau de abuz faţă de copii), dacă cel care a semnalat cazul doreşte să nu i se facă numele cunoscut.

• Funcţia asistenţei sociale nu este aceea de a descoperi dacă oamenii spun adevărul sau mint, ci de a încerca stabilirea unei relaţii oneste (ex: tânăr acuzat de furtul unui autoturism).

• Alt ex.: dacă se lucrează cu o familie care are numeroase probleme avute anterior, este de preferat să se studieze cazul şi să se înceapă cu prezentarea de către asistentul social a unui scurt sumar privind respectivele probleme, apoi se cere să comenteze, dacă informaţiile sunt corecte.

• Atunci când este vorba de un asistat “nevoluntar”, asistentul social trebuie să fie pregătit să explice motivele pentru care are loc întrevederea şi să aibă grijă să lase interlocutorul să discute scopul relaţiei.

• In mod frecvent, când se intervine în viaţa cuiva, se declanşează o stare de anxietate sau chiar de revoltă. Unele persoane asistate au avut experienţe anterioare ale contactelor cu serviciile sociale, cu instituţiile şi poate s-au simţit judecate, înşelate.

implicarea asistentului social

1.Asistentul social nu trebuie să uite că se implică uneori neinvitat în situaţie, motiv care poate declanşa o reacţie de respingere din partea celui cu probleme.

2. Al doilea aspect se referă la sentimentele asistentului privind propriul său rol; întrucât în viaţa sa a fost obişnuit să fie politicos, îi va fi dificil să confrunte persoana asistată cu situaţia sa şi să interacţioneze cu cei care în mod frecvent se prezintă pe ei însăşi într-o lumină negativă. In această etapă, asistentul nu încearcă să schimbe oamenii, ci să ajungă la o înţelegere comună a problemei, pentru a se proiecta activităţi comune şi pentru ca cei asistaţi să poată efectua alegeri care îi vizează.

3. Atunci când apar fapte şi evaluări negative, ele nu trebuie ascunse, ci aduse în discuţie, pentru ca acestea să devină probleme de rezolvat. Ex. : de abuz faţă de copii.

DEFINIREA PROBLEMEI

• Punctul de plecare îl constituie analizarea perspectivei pe care o are persoana asistată asupra dificultăţii sale.

• Sunt necesare abilităţi de intervievare, comunicare, relaţionare, empatie. Dacă cel asistat este apt să vorbească, este de preferat să fie ascultat decât să i se adreseze întrebări.

• Se fac scurte comentarii, se pun scurte întrebări relativ la mesajele care tocmai au fost emise, pentru a se încuraja şirul relatărilor. Subiectul trebuie lăsat să-şi spună propria poveste, timp în care asistentul caută să înţeleagă.

• Referitor la capacitatea de înţelegere a asistentului, s-ar părea că este vorba de mai multe paradoxuri: Cum poate înţelege, dacă nu a avut o experienţă personală similară? Si dacă a avut o experienţă similară, oare nu apare riscul de a interpreta în mod identic situaţia persoanei asistate? Nu există două persoane identice.

• Alt aspect al cunoaşterii şi înţelegerii care contribuie la definirea problemei este legat de ceea ce persoana asistată doreşte de la contactul cu asistentul social. Ce rezultat speră să obţină?

• Sunt necesare discuţii şi negocieri orientate spre definirea, spre conturarea problemei care urmează să o abordeze împreună.

• Totul depinde de corecta identificare a problemei. Dacă acest proces nu este corect, toate celelalte etape eşuează. Este necesar un cadru de referinţă unic, acelaşi pentru asistentul social şi pentru cel asistat.

Ex: Un băiat în vârstă de 13 ani:

1- a furat un autoturism;

2- vine dintr-o familie în care tatăl tocmai a decedat într-un accident auto;

3- are o mamă care recunoaşte că este hiperprotectivă cu el.

• Care dintre cele trei aspecte ar fi problema principală?

STABILIREA OBIECTIVULUI

• Fiecare dintre participanţii la o situaţie are un punct de vedere personal asupra acesteia şi un răspuns, un obiectiv dat.

• Adesea, persoanele implicate într-o situaţie ne prezintă mai degrabă soluţia decât problema. Uneori ei cer un lucru concret, fără a lua în considerare şi alte posibilităţi.

• Obiectivele solicitantului de ajutor (rezultatele pe care le doreşte) nu trebuie niciodată ignorate. Insă, de la început, asistentul trebuie să încerce să separe problema de obiectiv, pentru ca fiecare să poată beneficia de un tratament separat.

• Ex.: o mamă vine şi cere ajutor pentru internarea copilului său într-o instituţie. Acesta ar fi obiectivul, rezultatul dorit de ea, ca răspuns la problemele pe care le are. Insă, oare nu există un alt răspuns mai bun? Nu trebuie confundate problemele cu răspunsul.

CRITERII DE FORMULARE A OBIECTIVULUI

1.să fie o realizare, nu un program;

2.să fie clar şi specific din punctul de vedere al comportamentului;

3.să fie măsurabil sau verificabil;

4. să fie realist, adică sub controlul celui asistat, în acord cu resursele sale şi ale mediului;

5.să fie adecvat, adică dacă este realizat, să contribuie parţial sau total la tratarea problemei;

6.să fie în acord cu valorile celui asistat;

7.să fie realizabil într-un cadru rezonabil de timp.