INTERVIU

Ştefan de Fay - sau cum se vede istoria de la înălţimeaŞtefan de Fay - sau cum se vede istoria de la înălţimea unui arbore genealogic de aproape două milenii!unui arbore genealogic de aproape două milenii!

Publicat în Ziarul Financiar / Ziarul de Duminică / de către Domnul Radu Constantinescu, jurnalist din Cluj

Dacă intenţionaţi să vă petreceţi concediul de odihnă pe Coasta de Azur, nu ezitaţi să-l căutaţi pe Consulul Onorific al României la Nisa, Ştefan de Fay. Nu veţi regreta. Veţi avea ocazia să întâlniţi unul dintre puţinii oameni care mai vorbeşte astăzi despre patriotism, cu înflăcărare şi căldură, care evoca România şi pe oamenii ei cu o emoţionantă vibraţie a sufletului. Având un arbore genealogic ale cărui rădăcini pot fi identificate cu aproape două mii de ani în urmă, Ştefan de Fay nu pare împovărat de gloria antecesorilor săi, deşi nu e puţin lucru să ai un strămoş patern Cavaler Cruciat, iar altul matern din neamul lui Bogdan Voievod descălecătorul.

- În profesiunea de credinţă a tatălui dvs., Ştefan J. Fay, datată Paris, 10 octombrie 1993, acesta lăsă de înţeles că originile familiei nu sunt româneşti. Ce ştiţi despre strămoşii dvs. paterni? Cine au fost ei?

- Pentru că distinsul cititor să aibă o imagine cât maiclara despre Ştefan J. Fay, aş începe prin a reda textul profesiunii sale de credinţă: „Primul - şi cel maiputernic atribut al apartenenţei la un neam tine de cultură în care trăieşte omul. Eu nu-s român prin sânge, ci prin cultură, prin limba. Limba şi cultura mi-au dat mie Patria. Ele m-au făcut român. Pe Tata, la răscrucea marilor întrebări pe care le punea istoria, l-a făcut român opţiunea pentru dreptatea cauzei româneşti în problema Transilvaniei. Pentru el, dreptatea i-a impus atitudinea. Pentru mine nu a existat chestiunea alegerii. M-am născut într-o cultură, într-o limbă, într-o privelişte dominată de această limbă ale cărei farmec şi bogăţie transcendentală le-am simţit din copilărie; nu pot să le aparţin decât lor, adică României. Ştiu că aceasta

1 | P a g e

Românie este asediata fără încetare de toţi duşmanii şi chiar prietenii ei, dar nu mă voi preda celor care incearcaa a-mi jefui ori denigra Patria.”

Textul acestui credo se găseşte, cel puţin pentru Tata, la capătul unui foarte lung periplu al familiei. Fiecare dintre noi purtăm în sufletul nostru istoria familiei din care coborâm. Prin cine ştie ce „capricii” ale destinului, de unele personaje istoricii şi genealogiştii s-au ocupat şi astfel, mărturii despre ei au ajuns până în zilele noastre. Dar şi alte familii pot avea o istorie la fel de bogată, dacă nu chiar mai bogată şi uneori mai onorabilă decât familiile care s-au bucurat de atenţia istoricilor. Aşa că, în timp, unii vor fi descoperiţi şi vor deveni celebri, iar alţii, acum celebri, vor intra în uitarea cu care luptăm prin tot ce facem, fiecare pentru familia sa şi pentru descendenţii săi. Aşa au făcut Ştefan J. Fay, Tatăl meu, aşa a făcut Voica, născută Bogdan, Mama mea, aşa voi face şi eu, aşa vor face, sunt sigur, şi copii mei.

- Cum s-au manifestat aceste „capricii” ale istoriei, cum le numiţi, în cazul familiei dvs.?

- În cazul familiei noastre, trebuie să aduc trei mulţumiri pentru scoaterea ei din uitare. În primul rând, Tatălui meu, Ştefan J. Fay, scriitor, care între 1942 şi 1997 s-a preocupat de strângerea informaţiilor documentare pentru a scrie istoria familiei; apoi o contribuţie importantă a adus-o prietenul nostru, genealogistul şi profesorul universitar dr. Mihai Sorin Rădulescu; de asemenea trebuie să mulţumesc genealogiştilor francezi, şi sunt mulţi aceştia, care, fără să avem vreun contact direct cu ei, s-au preocupat de genealogia familiei noastre aducând la suprafaţă nume şi date care coboară departe în timp; sunt cei de pe situl Geanet.fr.

Deviza familiei noastre este „Par toute voie chemine” care ar putea fi tradus cu „Pe orice drum îmi găsesc calea”. Începuturile familiei le găsim, atât după Tata cât şi după Mama, foarte departe în negura timpului. După Mama, familia se trage din vechea familie Bogdan, a descălecătorului din Moldova. Din partea Tatei, familia vine din Franţa, iar numele provine de la cel al localităţii care, înainte de cruciade, se numea FAYUM.

- Puteţi încerca să schiţaţi, chiar şi sumar, genealogia paternă?

- La începuturile ei, ramură franceză a familiei se numea Chapteuil (dar o găsim şi sub numele Capdeuil). Familia se stabileşte în fieful baroniei ei din localitatea Fay sur Lignon (din zona Velay, numită până în 1921 Fay le Froid) de la poalele munţilor Mezenc şi îşi adaugă numele baroniei devenind Chapteuil de Fay, pentru că, mai târziu, să rămână numai „de Fay”. După mai mulţi genealogişti francezi (vedeţi situl internet Geanet citat mai sus), cel mai îndepărtat strămoş ar fi Saint Ursain, cunoscut şi sub numele latin Saint Ursulis şi care ar fi trăit pe la anii 260 (nu-i o greşeală!). Există documente care atestă continuitatea familiei de-a lungul următorilor 700 de ani.

Apoi, la 1095, îl găsim pe Pierre de Fay care, la chemarea Papei Urban al V-lea, de la Clermond Ferrand, pleacă în prima Cruciadă. Astfel blazonul familiei figurează înaintea anului 1840 în Sala Cruciaţilor din Palatul Versailles. Jean-Claude Morel în monografia să «Fay sur Lignon» menţionează trei băieţi ai cruciatului Pierre de Fay: Sylvion, Pons şi Francois. După J.C. Morel, Fran'ois de Fay a fost unul dintre cei opt cofondatori al Ordinului de Malta. Pot spune că încerc o intensă emoţie ca 900 de ani mai târziu să fiu primit în Ordinul cel mai prestigios din lume la naşterea căruia un de Fay a fost cofondator. Familia de Fay număra peste 40 de cavaleri ai Ordinului de Malta, dintre care trei se odihnesc în Catedrala Ordinului din la Valetta.

2 | P a g e

- Şi totuşi, cum s-au învălmăşit drumurile istoriei, astfel încât strămoşii dvs. să ajungă şi pe meleagurile noastre?

- În secolul al XII-lea, familia de Fay a ajuns la curtea regelui Ungariei, Bella al IV-lea. După celebrul Szabolcs de Vajay, preşedintele Asociaţiei Mondiale a Genealogiştilor, documentele atestă fără greş prezenţa familiei la curtea regelui cel puţin dinanul 1188prin Rugaci de Fay (probabil maghiarizarea lui Rogerius). Apoi, fiii acestuia, Don şi Barnabas de Fay, participa în 1241, alături de regele Bela, la bătălia cu turcii, de la Saiou-Muhi. Barnabas cade în luptă. Regele îşi pierde calul. Pe blazonul familiei este ilustarata scena în care Don de Fay tine dârlogii calului său pe care-l da regelui pentru a-l salva. Calul se cabrează, îl loveşte pe Don la umăr cu copita şi legenda spune că regele l-a întrebat pe Cavalerul Don: „Fajiy, Fay?”, adică „Te doare, Fay?”. După bătălia pierdută de rege, Don devine curierul personal al Regelui Bela al IV-lea. Tot legenda spune că regele, dorind să-l innobileze pe Don de Fay pentru bravură şi fidelitatea sa, s-a lovit de faptul că Don avea deja titlul nobiliar de baron din Franţa şi deci nu putea fi reinnobilat. Atunci regele ar fi decis că, în loc ca Don să ia numele proprietăţii ce i se dăruia la Abauy, proprietatea sa primescă numele Fay al cavalerului.

Familia de Fay a stat sute de ani în Ungaria, devenind, pentru o bună perioadă de timp, una dintre cele mai importante familii. În secolul al XIX-lea, scriitorul şi fabulistul Andras Fay a fost unul dintre iniţiatorii Academiei Maghiare, fondator al Băncii Naţionale Ungare şi primar al Budapestei.

- Cine a fost primul strămoş care s-a născut şi a trăit pe actualul teritoriu al ţării noastre?

- Bunicul meu după Tată, Iosif de Fay, s-a născut în Transilvania şi s-a căsătorit cu Gabriela Kemeny, descendenţa din Ioan Kemeny. A fost mai întâi Căpitan de Făgăraş, apoi Principe al Transilvaniei. Ioan Kemeny se trăgea din familia Micula de pe Somes cu numele maghiarizat în Kemeny. Iosif de Fay, la îndemnul insistent al lui lui Octavian şi Eugen Goga, al lui Octavian Tazlauanu şi al altor mari patrioţi români, a fost deputatul secuimii din Odorhei în Parlamentul României, iar discursul sau în româna pe care abia o învăţase pentru acea ocazie, pe 19 februarie 1920, nu numai că a fost ovaţionat, dar şi remarcat de Nicolae Iorga, pe atunci preşedintele Parlamentului. Regele Ferdinand i-a propus bunicului meu intrarea în diplomaţie. A fost numit responsabilul Legaţiei Române de la Tokyo şi, învăţând pe lângă alte 13 limbi şi japoneză, a fost ales de ansamblul Corpului Diplomatic din Japonia să ţină discursul la aniversarea Mikado-ului. Apoi a ajuns prim-secretar de ambasada la Bruxelles unde se pare că a fost asasinat. În orice caz, a fost găsit fără viaţă, în condiţii neelucidate. Pentru meritele sale, a fost decorat cu Coroana României, Steaua României şi Ordinul Soarelui Răsare al Japoniei.

- Dar ascendenta genealogica pe linie maternă?

- Cred că nu greşesc prea mult afirmând că şi din partea Mamei moştenesc o istorie la fel de bogată, care începe de la Bogdan Descălecătorul şi şerpuieşte printre marile familii din Moldova: Musatinii, Cantemir, Rosetti, Ghika. Monseniorul Vladimir Ghika, de la care am primit în august 1952 prima împărtăşanie, era unchiul Mamei. Povestea spune că la Căiuţi, în conacul familiei, s-au pregătit multe dintre cele ce au dus la Unirea Moldovei cu Muntenia. Se spune, de asemenea, ca fiul hatmanului Raducanu Rosetti, şi el pe nume Raducanu, i-ar fi dat lui Cuza o moşie pentru că astfel Cuza să poată candida la domnie. Străbunii Bunicei mele vin din Scoţia, Irlanda şi Anglia prin familia Wemiss Swan, stabilită tot în Moldova pe la 1880. Dar pentru că istoria Moldovei este mult mai cunoscută de cititor, nu voi insista mai mult.

- V-aţi format într-o familie nu numai cu o genealogie impresionantă, ci şi cu variate preocupări literare şi artistice...

3 | P a g e

- Într-adevăr. Mama a terminat dreptul, dar a fost cercetătoare în domeniul istoriei şi al limbii române. A creat un dicţionar unic de corespondente între limba româna, bretona şi, prin ea, cu cea presupus celta. A inventariat şi analizat circa 400 de cuvinte din limba româna, care nu au etimologie slavă, cum afirma unii lingvişti, ci au rădăcini mult anterioare. Ele sunt celte! Când mijloacele financiare îmi vor permite, voi publica acest dicţionar de excepţie şi extrem de valoros, cred eu, pentru România. Cu acelaşi prilej vor fi traduse, cel puţin în franceză, şi cărţile Tatălui meu, cele care se pretează pentru că publicul francez să cunoască mai bine această ţară care este România. Celelalte cărţi ale lui Ştefan J. Fay (precizez că şi-a adăugat la nume iniţială „J” în amintirea Tatălui său pe care îl venera) vor fi reunite în cofrete pe teme şi reeditate în limba româna.

- Totuşi, aceasta nu reprezintă o premieră editoriala... O bună parte a cărţilor sale au fost publicate la edituri clujene. Recent, aţi revenit în oraşul nostru cu prilejul lansării unui volum de corespondenţă al tatălui dvs. Ce va leagă de Cluj? Sau, poate, de oamenii săi?

- Tata era mult mai legat de oraşul dumneavoastră decât mine. Se legase mai ales de oamenii Clujului: criticii şi istoricii literari Irina Petras şi Mircea Popa, publiciştii Ilie Râd şi Constantin Mustaţa, profesorul Mircea Goga şi atâţia alţii pe care eu îi ştiu mai puţin şi le cer iertare că nu-i citez. Am venit toamna trecută ca să-l reprezint la lansarea cărţii „De amiciţia”, o culegere de 200 de scrisori intre domnul Ilie Râd şi Tata. El plecase deja în „altă galaxie”, cum îi plăcea să-l parafrazeze pe Eliade. Tata a găsit în Clujul Transilvaniei în care s-a născut (la Iernut) oameni cu care s-a înţeles bine, dincolo de cuvinte şi cu care a fraternizat pentru acelaşi ideal fundamental, dincolo de orice polemică. Şi după plecarea sa, tot de Cluj a rămas legat pentru că aici va apare volumul Fara-mituri, părţi din jurnalul său între 1948 şi 1989.

- Din volumele apărute până acum, am înţeles că preocupările artistice ale tatălui dvs. nu se legau doar de literatură...

- Da. Tata nu a fost doar scriitor, ci şi sculptor. Ca ucenic al lui Ion Jalea, la 16 ani a realizat ştiuletele de porumb de pe piesa de 1 leu din anii 1940. De-a lungul vieţii, a făcut nenumărate portrete dintre care ultimele au fost patru bazoreliefuri ale nepoţilor lui: Pierre şi Serge de Fay, al Andreei Manoiu, dar şi al lui Panait Istrati, acesta din urmă pentru a fi pus la una din casele în care a trăit scriitorul român descoperit la Nisa.

Ştefan J. Fay a fost şi pictor. Pictor original şi cu multă personalitate. Ca portretist a creat o remarcabilă galerie de portrete care ne umple casa de istoria familiei, începând cu secolul al XV-lea prin Principele Ioan Kemeny, trecând prin al XVI-lea cu portretul lui Manolache Bogdan (decapitatul), apoi Dimitrie Cantemir. Hatmanul şi fiul său cu aceleaşi nume Raducanu Rosetti sau Grigore Ghika ne amintesc de secolul XVII şi XVIII.

Ştefan J. Fay rămâne prin ceea ce a scris, a pictat şi sculptat, prin felul cum a trăit, un adevărat personaj de legenda iar eu, prin tot ce voi putea face, mă voi strădui să îl păstrez astfel în conştiinţa familiei, prietenilor şi românilor.

- Ce legătură există între biografia fabuloasă pe care aţi evocat-o anterior şi faptul că, în prezent, sunteţi Consul Onorific al României la Nisa?

- De-a lungul vieţii, acumulam cunoaştere, relaţii şi experienţa de viaţă pe care avem datoria, dar şi dorinţă, de a le transmite atât copiilor cât şi celor care sunt interesaţi. În ce mă priveşte, pot spune că am acumulat extrem de multe din toate acestea. Am fost un privilegiat. Graţie părinţilor am moştenit, veritabil tezaur, o istorie excepţională. Am trei băieţi (toţi trei vorbesc româneşte) cărora încerc să le transmit tot ce pot cu fiecare ocazie

4 | P a g e

care mi se iveşte. şi văd că toţi trei sunt înscrişi pe panta reuşitei: Ştefan, cel mai mare dintre ei, este Consilier personal al unui Ministru din Franţa, Sergiu urmează cursurile de pregătire pentru examenul la şcolile superioare franceze, iar Pierre este în primul an de liceu. Dar cum disponibilitatea îmi este mult mai mare decât atât şi cum ei i se adăuga o altă dimensiune moştenita prin educaţie şi, aş zice, chiar genetic, numită patriotism (cuvânt pe care, din mare păcat, multă lume îl considera prăfuit şi chiar jenant sau ruşinos de afirmat), atunci când mi s-a propus să fiu Consul Onorific al României la Nisa, sperând ca voi avea ce face în această funcţie, am acceptat.

Mai exista, însă, şi un alt motiv pentru care am primit această onorantă funcţie, motiv moştenit mai întâi prin educaţie şi apoi prin convingere; îl citez pe Tata: avem o datorie faţă de ţară care ne-a dat limba şi cultura. Am acceptat şi pentru că am crezut şi cred foarte mult că trebuie făcută cunoscută România la Nisa. De aceea am creat Catedra-tribuna a României «Dimitrie Cantemir» pentru conferinţe cum au fost: Mircea Eliade, Panait Istrati, Eugen Ionescu, dar şi Unirea Principatelor, Napoleon al II-lea şi Francmasoneria, Icoanele pe sticlasauCasele tradiţionale româneşti. În acelaşi spirit, de a face cunoscută România prin ce are ea mai bun, se înscrie şi Săptămâna Filmului Românesc de la Nisa aflată la a treia ediţie, sau crearea unui Centru Cultural Franco-Român, noutate în Franţa şi deloc în concurenţă cu Institutul Cultural Român, ci dimpotrivă.

- La reşedinţa dvs. de la Nisa, acolo unde este şi consulatul, aveţi o bibliotecă româneasca de o bogăţie extraordinară. Ce conţine? Cum aţi constituit-o şi cum o îmbogăţiţi?

- Centrul Cultural Franco-Român va porni având ca nucleu o bibliotecă excepţională de circa 10 000 de volume, în marea majoritate în franceză şi al cărui conţinut acoperă domenii cum ar fi istoria, religiile, ezoterismul, simbolismul etc. Este vorba de Fondul Paul Barbaneagra, prieten spiritual, cineast şi eminenta personalitate a exilului românesc în general şi, în special, al celui din Franţa. Acestui fond, care are calitatea de magnet cultural, i se vor adăuga câteva alte fonduri, mai modeste, luate în parte fiecare, dar care vor însuma alte circa 15 000 de volume. Familia noastră va construi şi va pune la dispoziţie sediul acestui Centru Cultural Franco-Român, care va fi dotat cu un local pentru biblioteca, cu săli de conferinţe, de proiecţie, de recepţii, de expoziţii etc. Tot aici va fi amenajat şi sediul Consulatului Onorific al României de la Nisa şi Reprezentanta secţiei române a Ordinului de Malta pentru sudul Frantei-Corsica şi Monaco.

În rezumat trebuie spus că, în mod normal, străbunii care stau pe umerii fiecăruia din noi nu ne lasă să facem orice, ei inceraca prin prezenţa lor istorică să ne înscrie pe noi, urmaşii lor, în aceeaşi albie a istoriei pentru a participa la rândul nostru la adâncirea ei.

- Soţia dvs., doamna Ioana de Fay, este autoarea proiectului bisericii româneşti de la Nisa. Care este povestea acestui proiect? Când va fi el finalizat?

- Ioana Glavce de Fay (a cărei familie are, de asemenea, o bogată istorie, Lady Douglas-Hamilton, de exemplu, fiind una dintre mătuşile sale) este absolventă a Institultului de Arhitectura „Ion Mincu” de la Bucureşti promoţia 1984. În martie anul trecut, Ioana a oferit parohiei de la Nisa proiectul unei Biserici dar, în ultimul moment, terenul a fost vâdut unui „fabricant de blocuri”. S-a căutat un alt teren. Pentru acest al doilea teren, s-a organizat la Bucureşti un concurs de arhitectura având ca tema construirea primei Biserici Ortodoxe Române la Nisa, concurs câştigat de ea. Biserica va fi în stil inspirat din cel Brâncovenesc. Va fi singura biserica cu mozaicuri exterioare din Franţa. Proiectul este gata şi cererea de permis de construcţie va fi depusă la sfârşitul lunii ianuarie. Cei peste 5 000 de români din departamentul Alpilor-Maritimi vor avea, în sfârşit, lăcaşul pe care şi-l râvnesc de acum zece ani, de la crearea primei Parohii Ortodoxe Române la Nisa. Parohie care a început cu mai puţin de 15 enoriaşi de Crăciunul anului 2001 şi care, de Pastele lui 2008 a întrunit peste 1 200 de credincioşi.

5 | P a g e

Sunt cu atât mai bucuros şi chiar mândru, recunosc, cu cât la originea acestui proiect s-au găsit numai patru persoane: Doamna Ileana Cotrubas, celebra mezosoprana, Domnul Manfred Rămân, soţul Domniei sale, arhitecta Ioana Glavce de Fay şi cu mine. Primii copii ministranţi au fost Sergiu şi Pierre de Fay, pe atunci în vârsta de numai de 9 şi 7 ani, iar primele icoane împărăteşti au fost oferite noii parohii tot de Ioana. Mai pot adăuga faptul că înrudirea familiei noastre cu Monseniorul Vladimir Ghika prin Mama, care i-a fost nepoata, a făcut ca Episcopia catolică de la Nisa (care era la curent cu deschiderea „procesului” sau de beatificare) să ne pună la dispoziţie cea mai frumoasă capelă din departament, cea a marelui seminar. Un alt „semn de sus” a fost ca prima slujbă să aibă loc, cum am spus, de Crăciun, adică de ziua de naştere nu doar a Mântuitorului, ci şi a lui «Oncle Vladimir», Monseniorul Vladimir Ghika!

- După toată această fantastică şi aproape mitica biografie, a mai rămas, oare, ceva nespus?

- Dacă-mi permiteţi, aş adăuga ca Ştefan J. Fay a plecat dintre noi aşa cum a dorit, în pace cu sine. Mai mult decât atât, graţie unui extraordinar hazard, pe care l-aş numi voia Domnului, la numai trei zile înainte de momentul despărţirii, a primit primul exemplar din ultima lui carte scrisă împreună cu publicistul clujean Ilie Râd: De Amiciţia. Apoi, la numai câteva minute, primea decretul prin care România lui aşa de dragă îi recunoştea eforturile întregii sale activităţi de scriitor pentru restituirea excepţionalei sale istorii, decret prin care i se decerna Ordinul Meritul Cultural pentru Literatură. A putut astfel să se despartă de noi în pace şi discreţie, aşa cum a trăit, şi, în plus, cu sentimentul că şi-a împlinit cea mai mare parte din datoria să. Subliniez - numai în parte pentru că, în ultimele sale zile mi-a mărturisit regretul că nu a putut scrie despre cei pe care i-a cunoscut. Cartea s-ar fi numit: Portretele celor cincizeci care mi-au modelat viaţa. Este vorba de Mircea Vulcănescu, Octavian Goga, Ion Jalea, Constantin Noica, Mircea Eliade, Monseniorul Vladimir Ghika, George Enescu, Generalul Racovita-Cehan, Octavian Taslauanu, Mircea Cancicov, fraţii Cernovodeanu, Ferdinand Barch, Constantin Gane, Iură Kulibin, Esteban şi Dafina Voiculescu şi mulţi alţii. Dumnezeu să-l ierte! Fără nici o exagerare şi orgoliu, cred că Bunul Dumnezeu va avea mult de căutat până va găsi ceva de iertat le Ştefan J. Fay. Pentru toate cele spuse aici (dar foarte incomplete), îndrăznesc să spun că Ştefan J. Fay a fost, este şi va rămâne un Sfânt laic.

Ştefan J. Fay, Tată, Bunic şi Străbunic, a fost pictor, sculptor, scriitor, dar mai ales mare patriot şi revelator al istoriei adevărate a României, pe care a iubit-o fără limite şi cu un devotament nemăsurat.

Nisa, 24 ianuarie 2010

6 | P a g e