ÎNTEMEIEREA  BISERICII.  PERSECUȚIILE.  CULTUL  MARTIRILOR    Întemeierea  Bisericii  

 La   Înălțarea  Mântuitorului   exista   la   Ierusalim   un   grup   de   120   de   frați   care   stăteau  

alături  de  cei  doisprezece  apostoli  (Matia  a  completat  numărul  lor  -­‐  Fapte  1,  15-­‐26)  direcți  ai  lui   Hristos,   așteptând   împlinirea   făgăduinței   lui   Hristos   de   a   le   trimite   un   alt   Mângâietor  (Fapte  1,   4-­‐5).     Învierea   lui  Hristos   şi   Cincizecimea  petrecute   la   Ierusalim   stau   la   începutul  Bisericii  creștine.  Apostolii  erau  adunați   în  casa  lui  Ioan  Marcu,  după  cum  știm  din  Tradiție,  când  pe   la   ceasul   3   din   zi   un   vuiet   puternic   a   umplut   casa,   s-­‐au   arătat   limbi   ca   de   foc   pe  fiecare  dintre  ei  și  s-­‐au  umplut  toți  de  Duhul  Sfânt,  începând  să  vorbească  în  alte  limbi  (Fapte  2,   1-­‐4).   Petru   ține   o   predică,   în   care   arată   că   toate   profețiile   Vechiului   Testament   s-­‐au  împlinit  în  Hristos,  care  a  înviat  din  morți,  iar  în  urma  ei  3000  de  suflete  s-­‐au  botezat.  Auzind  cuvântul  lui  Petru  aceștia  „au  fost  pătrunși  la  inimă“  (Fapte  2,  37)  și  au  întrebat  de  să  facă?  Petru   le-­‐a  răspuns:  „Pocăiți-­‐vă  și  să  se  boteze  fiecare  dintre  voi   în  numele   lui   Iisus  Hristos,  spre  iertarea  păcatelor  voastre  și  veți  primi  darul  Duhului  Sfânt“  (Fapte  2,  38).  Așa  se  intră  în  Biserică  de  atunci  și  până  azi.      

Această   umplere   a   oamenilor   de   Duhul   Sfânt   este   evenimentul   fundamental   al  nașterii  Bisericii.  Prima  comunitate  creștină  se  naşte  din  Duhul  Sfânt  în  ziua  Cincizecimii  şi  îşi  duce   existenţa   în   umbra   Duhului.   Sfântul   Luca   relatează   că   "Biserica,   în   toată   Iudeea   şi  Galileea   şi   Samaria,   avea   pace,   zidindu-­‐se   şi   umblând   în   frica   de   Domnul,   şi   sporea   prin  mângâierea   Duhului   Sfânt"   (F.Ap.   9,   31).   Această   mângâiere   a   Duhului   care   se   revarsă  neîncetat  zidind  împreună  cu  apostolii  şi  ucenicii  Biserica  lui  Hristos  este  experienţa  trăită  de  primele  comunităţi  creştine.  Diferenţa  esenţială  dintre  comunitatea  creştină  şi  orice  alt   tip  de   comunitate   a   fost   şi   trebuie   să   rămână   "calitatea   inspirată   a   propriei   sale   vieţi"1.   Prin  aceasta  Biserica  diferă  de  orice  asociație   sau  confrerie  umană,  deoarece   își   trage  viața  din  Iubirea  nemărginită  a  Sfintei  Treimi  revelată   în  Sfânta  Scriptură  și  Sfânta  Tradiție.  Un  mare  teolog   apusean   spunea   că   „Biserica   este   cel  mai   frumos   gând   de   iubire   al   lui   Dumnezeu“  pentru  această  lume.    

Comunitatea   descrisă   are   un   ethos   propriu,   născut   din   ethosul   iudaic   radicalizat   şi  transformat  calitativ  uneori  până   la   limita  puterilor  umane  de  către  Mântuitorul  Hristos   în  cunoscuta   Predică   de   pe   Munte   prin   celebrele   formulări:   "Aţi   auzit   că   s-­‐a   zis   celor   de  demult...  Eu  însă  vă  spun  vouă..."  (Mt.  5,  21-­‐22,  27-­‐28,  31-­‐34,  38-­‐39,  43-­‐44).  

Creştinismul  s-­‐a  prezentat  încă  la  începuturile  sale  drept  o  cale,  "calea  mântuirii"  sau  citându-­‐l  pe  un  duhovnic  român  din  secolul  al  XX-­‐lea,  drept  Cărarea  Împărăţiei.  Cei  care  s-­‐au  convertit   la   Hristos   dintre   iudei   au   pornit   de   fapt   pe   o   cale   nouă   de   viaţă,   urmându-­‐l   pe  Hristos.   FA   relatează   ca   Saul   a   plecat   la   Damasc   să-­‐i   aducă   legaţi   la   Ierusalim   pe   cei   care  mergeau   pe   calea   lui   Hristos   (FA   9,   2).   Priscila   şi   Aquila   i-­‐au   arătat   lui   Apollo   "cu   de-­‐amănuntul  calea   lui  Dumnezeu"  (FA  18,  26).   Iudeii  din  Efes,  care  nu  au  crezut  mărturiei   lui  

1  James  Vernon  Bartelet,  Church-­‐life  and  Church-­‐order  during  the  first  four  centuries,  Oxford,  1943,  p.  10,  nota  1.  

Pavel,  nu  credeau   în  Hristos,   iar  astfel  bârfeau  calea  Domnului   (FA  19,  9).  Calea  creştină  a  începuturilor   are   "rezonanţe   ecleziale,   fiindcă,   îmbrăţişând   "Calea"   se   adoptă   modul   de  viaţă,  radical   înnoit,  al  comunităţii,  are   loc   inserarea  vieţii  personale   în  Legământul  pe  care  Dumnezeu  l-­‐a  încheiat  cu  această  comunitate,  ce  fiinţează  prin  comuniunea  în  Duhul  Sfânt"2.    

Biserica  s-­‐a  întemeiat  pe  credinţa  în  învierea  lui  Iisus  Hristos,  pe  care  Domnul  Însuşi  o  mijloceşte   ucenicilor   Săi   prin   repetate   arătări,   care   au   culminat   cu   şederea   la   masă   şi  mâncarea  împreună  cu  ei,  urmate  apoi  de  Înălţarea  la  ceruri.  Apostolii  şovăitori  sunt  întăriţi  în  credinţă  de  Mântuitorul  Hristos,  iar  mai  apoi  de  Duhul  Sfânt  pogorât  asupra  lor.  Apostolii  au   devenit   martori   ai   învierii   Domnului.   Mărturia   primă   nu   se   naşte   din   credinţă,   ci   din  evidenţă,   din  manifestarea   directă   a   lui   Hristos   în   faţa   ucenicilor   Săi,   care   vor   propovădui  apoi  ceea  ce  au  văzut  cu  ochii  lor  şi  au  pipăit  cu  mâinile  lor  despre  Cuvântul  vieţii.  

Credinţa  este   însă  un  dar  al   lui  Dumnezeu   şi   se  naşte   în  urma  auzirii   cuvântului   lui  Dumnezeu   din   mărturia   oamenilor   şi   mângâierea   Sfântului   Duh.   Faptele   Apostolilor   ne  prezintă   o   lume   în   care   Dumnezeu   lucrează   prin   îngeri,   oameni   şi   minuni   ale   acestora   la  aducerea   oamenilor   la   credinţă.   Dumnezeu   îi   cheamă   pe   oameni   prin   propovăduirea  kerygmatică  apostolică,  iar  aceştie  răspund  liber  chemării  divine.  Sfântul  Luca  i-­‐a  denumit  pe  primii  creştini  cu  expresiile  "cei  care  cred"  sau  "cei  care  au  crezut"  (FA  2,  44;  4,  32)3.  

Faptele   Apostolilor   (2,   42)   ne   relaează   că   primii   creștini   stăruiau   „în   învățătura  apostolilor   și   în   comuniune   (koinonia),   în   frângerea  pâinii   și   în   rugăciuni“.  Acestea   sunt  de  atunci  încoace  elementele  fundamentale  ale  vieții  creștine.    

Comunitatea   creştină   diferea   de   celelalte   asociaţii   sau   colegii   ale   lumii   antice   nu  numai   prin   faptul   că   era   o   grupare   eterogenă,   ci   şi   datorită   celor   două   "cetăţenii",  pământească   şi   cerească,   obţinută   în   urma   convertirii   prin   botez,   pe   care   membrii   săi   le  deţinea,  asigurându-­‐le  drepturi   şi  datorii.  Participarea   la   rugăciunea  comună  și   la   Liturghia  euharistică   reînnoia   apoi   neîncetat   unitatea   creştinului   cu   Hristos   şi   cu   ceilalţi   fraţi 4 ,  devenind  sursă  de  putere  pentru  "Liturghia  de  după  Liturghie",  adică  slujirea  adusă  lumii  şi  oamenilor  de  către  creştin.  Creștinismul  nu  s-­‐a  afirmat  apoi  ca  o  forță  persuasivă  prin  vorbe,  ci  ca  o  măreție  a  iubirii.    

Mărturia   comunității   apostolice   despre   Iisus   Hristos   cel   Înviat   are   valoarea   unei  paradigme   valabile   în   orice   biserică   creştină   până   la   sfârşitul   veacurilor,   mijlocindu-­‐ne  elementele  fundamentale  ale  ethosului  creştin  al  începuturilor.    

 Sfinții  Apostoli  și  activitatea  misionară  a  acestora    

2  Aurelian   C.   Marinescu,   Semnificaţia   convertirii   la   creştinism   în   teologia   secolelor   I-­‐III,   (Teză   de   doctorat),  Bucureşti,  1999,  p.  117-­‐118,  nota  291.    3  Cf.  Constantin  Preda,  Credinţa  şi  viaţa  bisericii  primare.  O  analiză  a  Faptelor  Apostolilor,  Editura  IBMBOR,  Bucureşti,  2002,  p.  60  ş.u.  4  Euhariastia   este   întâi   o   taină   a   adunării.   Adunarea   în   Biserică   este   prima   lucrare   liturgică,   baza   întregii  Liturghii.  Merg   la   Biserică   pentru   a   alcătui   Biserica   împreună   cu   celelalte  mădulare,   pentru   a   fi   ceea   ce   am  devenit  prin  Botez,  adică  mădular  în  sensul  deplin  şi  absolut  al  trupului  lui  Hristos.  Cf.  Alexander  Schmemann,  Euharistia  Taina  Impărăţiei,  Trad.  Boris  Răduleanu,  Editura  Anastasia,  Bucureşti,  1993,  p.  28-­‐29.  

Cercetătorii   au   distins   trei   cercuri   de   ucenici   ai   lui   Hristos:   grupuri   de   oameni   din  popor   cuceriţi   de  mesajul   şi   Persoana   Sa   (mulţimile   care   îl   urmează  –  de  ex.   la   înmulţirea  pâinilor   Ioan  6),  ucenicii   sau  discipolii   sedentari  şi   itineranţi   (Lazăr  şi  surorile  sale,  Marta  şi  Maria  din  Betania  -­‐  Luca  10,  diferite  case  în  care  intră  şi  mănâncă)  şi  cei  12  apostoli.  

Apostol   înseamnă   trimis   și   prin   acest   concept   sunt   desemnați   toți   cei   care   au   fost  aleși  de  Hristos  și  trimiși  ăn  misiune  cu  împuterniciri  și  daruri  deosebite.      Cei  doisprezece  apostoli    

Izvoarele  evanghelice  prezintă  patru  liste  cu  numele  celor  12  ucenici  (Marcu  3,  16-­‐19;  Matei  10,  2-­‐4,  Luca  6,  14-­‐16  şi  Fapte  1,  13),  iar  Evanghelia  după  Ioan  cuprinde  9  nume.  Cele  douăsprezece   nume   sunt   grupate   în   trei   serii   de   câte   patru,   având   în   frunte   constant   pe  Simon  Petru,  Filip  şi  Iacob,  fiul  lui  Alfeu.      Prima  serie:  Simon  Petru,  Andrei,  Iacob  şi  Ioan            

Este  vorba  de  două  perechi  de  fraţi,  unde  Petru  şi   Iacob  sunt   fraţii  mai  mari.  Primii  doi  sunt  originari  din  Betsaida,  iar  ceilalţi  doi  din  apropiere  de  Capernaum,  toţi  patru  pescari  galileeni.  Andrei  este  ucenicul  prim  al  lui  Hristos,  numit  protocletos  (primul  chemat).    

Petru   era   căsătorit   şi   a   venit   la   Hristos   chemat   de   fratele   său   Andrei,   care   fusese  ucenic  al  lui  Ioan  Botezătorul.  Primeşte  supranumele  aramaic  de  Chefa,  tradus  în  greceşte  cu  Petros,  adică  piatră.    

Iacob   şi   Ioan,   cunoscuţi   ca   „fiii   lui   Zevedeu“,  numiţi   de   Iisus  Boanerghes,   adică   „fiii  tunetului“,  datorită  caracterului  îndrăzneţ  al  celor  doi.    Ultimii  trei,  Petru,  Iacob  şi  Ioan,  sunt  cei  mai   apropiaţi  ucenici   ai   săi,   pe   care   Iisus  a  dorit   să-­‐i   aibă  aproape   în   cele  mai   speciale  momente  ale  activităţii  sale:  învierea  fiicei  lui  Iair  (Marcu  5,  37),  Schimbarea  la  Faţă  (Marcu  14)  şi  în  timpul  rugăciunii  din  Grădina  Ghetsimani.  Preeminenţa  (Matei  26,  37).     Preeminenţa   acestor   trei   ucenici   în   comunitatea   creştină   timpurie   de   la   Ierusalim  este   evidentă   din   faptul   că   Iacob   este   decapitat   din   porunca   lui   Agrippa   (prăznuit   pe   30  aprilie),  iar  Petru  şi  Ioan  îşi  asumă  un  rol  determinant  la  începuturile  Bisericii  (Cf.  FAp  cap.  3-­‐8).     Din   relatarea   lui   Eusebiu   de   Cezareea   știm   că   Andrei   a   predicat   în   Sciția,   Petru   în  Palestina,  Asia  Mică  și  Italia,  iar  Ioan  în  Asia.    Ioan  a  participat  la  Sinodul  de  la  Ierusalim  din  anul  50,  când  s-­‐a  stabilit  ca  creștinii  să  nu  fie  supuși  circumciziei.  Trăiește  ultima  parte  a  vieții  la  Efes,  iar  mai  apoi  în  exil  pe  insula  Patmos,  unde  are  revelația  Apocalipsei.  Este  prăznuit  pe  8  mai.  

Petru  a  participat  la  Sinodul  de  la  Ierusalim  (50),  a  predicat  în  Ierusalim,  Iudeea,  Asia  Mică,   Babilon,   Roma.   La   Roma   a   murit   răstignit   pe   o   cruce   cu   capul   în   jos.   Sfintele   sale  moaște  se  află  în  Basilica  Sfântul  Petru  din  Roma.      A  doua  serie:  Filip,  Toma,  Natanael  Bartolomeu  şi  Matei    

Filip  este  primul  din  al  doilea  grup.  Era  din  Betsaida,  fost  ucenic  al  lui  Ioan,  care  îl  va  chema   şi   pe   Natanael   la   urmarea   lui   Hristos   (Ioan   1).   Eusebiu   ne   spune   că   ar   fi   murit   la  Ieropole  în  Frigia,  unde  au  trăit  și  două  fiice  de-­‐ale  lui  care  aveau  darul  profeției.    

Toma  se  bucură  de  o  atenţie  deosebită  în  Evanghelia  după  Ioan.  Te’oma  înseamnă  în  aramaică   geamăn,   lucru   tradus   în   greacă   prin   dydimos,   fiind   ucenicul   care   reprezintă  trecerea   de   la   îndoială   la   credinţă.   El   este   cel   care   l-­‐a   pipăit   pe   Domnul   Înviat,   iar   după  Cincizecime  se  spune  că  a  predicat  în  India  și  în  Parția.  Biserica  îl  serbează  pe  6  octombrie.        

Bartolomeu,  care  apare  în  trei  din  cele  patru  liste  cu  cei  doisprezece  a  fost  identificat  cu   Natanael.   Natanael   este   prenumele   patronimului   Bartolomeu,   adică   fiul   lui   Tolomeu,  derivate  din  aramaicul  Tolmai.  După  tradiție  ar  fi  predicat  în  Armenia.    

Matei   este   chemat   de   Iisus   în   apropiere   de   Capernaum   să   îl   urmeze,   acesta   fiind  vameş.  Matei  este   identificat   cu  Levi,   fiul   lui  Alfeu,  deşi  este   foarte  greu  de  explicat  de  ce  Marcu   şi   Luca   nu   îl   identifică   pe  Matei   cu   Levi.   El   scrie   Evanghelia   care   îi   poartă   numele  pentru   compatrioții   săi   iudei,   în   anul   43-­‐44,   în   limba   aramaică.   Este   prăznuit   pe   16  noiembrie.      A  treia  serie:  Iacob  al  lui  Alfeu,  Simon  Zelosul,  Iuda  Tadeu  şi  Iuda  Iscarioteanul    

Iacob  al  lui  Alfeu  este  numit  şi  Iacob  cel  Mic,  pentru  a  putea  fi  distins  de  Iacob  al  lui  Zevedeu.  Pe  mama   sa  o   chema  Maria   (femeie  mironosiţă,   numită   la  Matei   28,   1   „cealaltă  Marie“)   şi   avea   şi   un   frate   Iosif.   A   participat   la   alegerea   lui  Matia,   dar   nu   se   știe   unde   a  predicat.  Este  prăznuit  la  9  octombrie.    

Simon  Zilotul  sau  Canaaneul,  de  la  qan’ana  sau  zelotes,  care  înseamnă  „zelos“,  dar  nu  făcea  parte  din  grupul  zeloţilor,  rezistenţii  cu  arma  împotriva  stăpânirii  romane.    

Iuda  Tadeu  apare  în  două  liste  cu  numele  Iuda  (Luca  6  şi  FAp.  1),  iar  în  celelalte  două  cu   numele   Tadeu   (Marcu   3   şi   Matei   3).   Cercetătorii   au   identificat   cele   două   persoane,  considerând  că  numele  lui  era  Iuda  şi  supranumele  Tadeu  (de  la  grecescul  Teodot  –  dăruit  de  Dumnezeu).    

Ultimul   este   Iuda   Iscarioteanul,   diferit   de   celălalt   Iuda,   trădătorul   lui   Iisus   Hristos.  Explicaţia  ultimă  a  trădării  nu  sunt  banii,  ci  faptul  că  diavolul  a  intrat  în  el  (Luca  22,  3).  

Cei  doisprezece  ucenici  îl  părăsesc  pe  Mântuitorul  în  timpul  patimilor  şi  al  răstignirii,  dar  după  arătările  Celui  Înviat  vor  mărturisi  cu  toată  puterea  ceea  ce  au  văzut  şi  auzit  despre  Cuvântul  Vieţii.  Acest  lucru  reprezintă  una  din  cele  mai  puternice  dovezi  pentru  dumnezeirea  şi  Învierea  Domnului.    

Ucenicii,   aleşi   în   număr   de   12   pentru   a   sintetiza   tendinţele  mesianice   existente   în  poporul  Israel,  devin  o  prelungire  vie  a  Persoanei  lui  Iisus  şi  a  activităţii  Sale  în  prezent  şi  în  viitor.  Şederea  apostolilor  pe  12  tronuri  la  venirea  împărăţiei  Sale  arată  că  rolul  celor  12  nu  va   înceta   până   la   sfârşitul   veacurilor.   Apostolii   (trimişii)   vor   face   tot   ceea   ce   a   făcut  Învăţătorul  lor,  vestesc  Împărăţia  lui  Dumnezeu  cu  putere.  Trimişii  au  acelaşi  rang  ca  Cel  care  i-­‐a   trimis:   „Cine   vă   primeşte   pe   voi   pe   mine   mă   primeşte,   şi   cine   mă   primeşte   pe   mine  primeşte  pe  cel  care  m-­‐a  trimis  pe  mine“  (Mt.  10,  40).    

Sfinții  Apostoli  au  fost  cinstiți  ca  martiri,  după  cum  atestă  tradiția  apostolică.  Cea  mai  veche  mărturie  despre  un  martiriu   al   apostolilor   în   totalitatea   lor   o   întâlnim   la   Policarp   al  Smirnei5,   iar  cinstirea  acestora  s-­‐a  realizat  și  printr-­‐un  cult   la  mormintele   lor  de   la  sfârșitul  secolului   al   II-­‐lea6.   Cinstirea   Sfinților   Apostoli   s-­‐a   generalizat   definitiv   în   secolul   al   III-­‐lea7.  Cele  mai  vechi  imagini  ale  Sfinților  Apostoli  Petru,  Pavel,  Ioan  și  Andrei  au  fost  descoperite  în  anul  2012  într-­‐o  catacombă  din  apropierea  Romei  cu  ajutorul  unor  tehnici  noi  de  restaurare  care   folosesc   laserul.   Imagile   pictate   pe   plafonul   unui   mormânt   au   fost   datate   în   a   doua  jumătate  a  secolului  al  IV-­‐lea.  

    Eusebiu  de  Cezareea  menționează  următoarele  teritorii  de  misiune  ale  unora  dintre  Sfinții  Apostoli:  

  «Când  Sfinţii  Apostoli  şi  ucenici  ai  Mântuitorului  nostru  s-­‐au   împrăştiat  peste   întreg  pământul,  lui  Toma,  după  spusele  Tradiţiei,  i-­‐a  căzut  la  sorţi  Ţara  parţilor,  lui  Andrei  Scythia,  lui   Ioan,   Asia,   unde   şi-­‐a   petrecut   viaţa   până   ce   a  murit   la   Efes.   Petru   pare   să   fi   predicat  evreilor   răspândiţi   în  Pont,  Galatia,  Bitinia,   Cappadocia   şi  Asia,   pentru   ca   la  urmă  ajuns   la  Roma  să  fie  răstignit  cu  capul  în  jos,  aşa  cum  singur  dorise  să  pătimească.  Ce  să  mai  spun  de  Pavel,   care,   după   ce   vestise   Evanghelia   lui   Hristos   din   Ierusalim   până-­‐n   părţile   Illyriei,   a  suferit  martiriul  la  Roma  sub  Nero?  Acestea  sunt  arătate  tocmai  de  Origen  în  cartea  a  III-­‐a  a  Comentariilor  asupra  Genezei  »  (Istoria  Bisericească,  III,  1,  1-­‐3).  

   2.2.3  Sfântul  Apostol  Pavel    Alături  de  cei  doisprezece  apostoli,  un  loc  de  frunte  în  răspândirea  creștinismului  l-­‐a  

jucat  Sfântul  Apostol  Pavel.  Deoarece  viața,  activitatea  și  misiunea  sa  sunt  studiate  în  cadrul  Noului  Testament,  vom  schița  doar  succint  importanța  sa  pentru  misiunea  creștină  în  primul  secol.    

Călătoriile  misionare  ale  Sfântului  Apostol  Pavel,   însoţit  de  colaboratorii  săi,  au  avut  drept   consecinţă   întemeierea   mai   multor   centre   creştine   urbane   în   Cipru,   Asia   Mică   şi  Grecia.   Mesajul   creştin   a   ajuns   însă   în   unele   oraşe   înainte   de   misiunea   apostolului  neamurilor,  spre  exemplu  în  Efes8.  Din  nefericire  nu  ştim  decât  foarte  puţin  sau  deloc  despre  modul   în   care   comunităţile   pauline   din   aceste   provincii   s-­‐au   dezvoltat.   După   ce   Pavel   şi  Barnaba  au  vestit  Evanghelia  în  Cipru  nu  mai  avem  nici  o  ştire  despre  evoluţia  creştinismului  

5  Cf.  Sfântul  Policarp  al  Smirnei,  Epistola  către  Filipeni  (9),  în:  Scrierile  Părinților  Apostolici,  traducere  de  pr.  dr.  Dumitru  Fecioru,  București,  1995,  p.  254.    6  Dovezile   se   găsesc   în   Istoria   bisericească   a   lui   Eusebiu   de   Cezareea.   Pentru   amănunte   vezi   Theofried  Baumeister,  „Heiligenverehrung  I”,  p.  105-­‐106.  7  Cf.  Karl  Suso  Frank,  „Vita  Apostolica.  Ansätze  zur  apostolischen  Lebensform  in  der  alten  Kirche”,  în:  Zeitschrift  für  Kirchengeschichte,  Band  82  (1971),  p.  153-­‐159.  8  Cf.  Simon  Légasse,  Les  autres  voies  de  la  mission  (de  l'Orient  jusqu'à  Rome),  în  Histoire  du  christianisme:  Tome  I  -­‐  Le  nouveau  peuple  (des  origines  à  250),  Desclée,  Paris,  2000,  p.  155.  

în  această  insulă  până  în  secolul  al  IV-­‐lea,  când  trei  episcopi  ciprioţi  sunt  prezenţi  la  lucrările  Sinodului   I   Ecumenic.   Nu   ştim   ce   s-­‐a   întâmplat   după   propovăduirea   paulină   în   Perga,  Antiohia   Pisidiei,   Iconium,   Listra,   Derbe,   pentru   a   numi   doar   cetăţile   vizitate   în   prima  călătorie  misionară  (45-­‐48).   În  cea  de-­‐a  doua  și  cea  de-­‐a  treia  călătorie  misionară  (51-­‐54  și  54-­‐58),  Sfântul  Apostol  Pavel  își  mărește  zona  de  misiune  înspre  Nordul  și  Vestul  Asiei  Mici,  petrecând  cea  mai  multă  vreme   în  Efes,  dar   încreștinând   și   cele  mai   importante   cetăți   ale  Greciei  de  azi,  începând  de  la  Filipi  și  până  la  Atena  și  Corint.    

Și-­‐a   sfârșit   viața  martirizat   la   Roma  prin   tăierea   capului   în   anul   67   d.   Hr,   în   timpul  persecuției  împăratului  Nero.      Persecuțiile  împotriva  creștinilor         A.   Persecuții   iudaice:   Sf.   Arhid.   Ștefan;   Iacob,   fratele  Domnului   -­‐  mor   ca  martiri   le  Ierusalim,   fiind   uciși   de   iudei,   acuzați   de   blasemenie   împotriva   lui   Dumnezeu,   prin  recunoașterea  lui  Iisus  Hristos  cel  Înviat  ca  Fiu  al  lui  Dumnezeu.     Martiriul  Sf.  Ștefan.  Sfântul  Ștefan  a  făcut  parte  din  cei  șapte  diaconi  aleși  de  Sfinții  Apostoli   la   Ierusalim   pentru   slujba   diaconiei,   adică   ajutorarea   văduvelor,   săracilor   și  orfanilor.  Sfântul  Luca  istorisește  că  era  un  „bărbat  plin  de  credință  și  de  Duh  Sfânt”  (F.  Ap.  6,  5),  excelând  în  înțelepciune  și  putere,  făcând  semne  și  minuni  mari  în  popor  (F.Ap.  6,  8-­‐10).  Mărturisind  plin  de  curaj  faptul  că  Iisus  Hristos,  cel  răstignit  de  iudei,  este  Fiul  lui  Dumnezeu  și  a  înviat  din  morți,  este  acuzat  de  hulă  și  judecat  în  sinedriu,  instanța  de  judecată  a  evreilor.  În   ședința   sinedriului   Sfântul   Ștefan   ține   o   cuvântare   extraordinară,   în   care   interpretează  toată  istoria  poporului  Israel  în  cheie  hristologică,  iar  urma  acestei  cuvântări  este  condamnat  la  lapidare.  Finalul  vieții  lui  este  istorisit  astfel  de  Sfântul  Luca:     „Iar  Ștefan,  fiind  plin  de  Duh  Sfânt  și  privind  la  cer,  a  văzut  slava  lui  Dumnezeu  și  pe  Iisus  stând  de-­‐a  dreapta   lui  Dumnezeu.  Și  a  zis:   Iată  văd  cerurile  deschise  și  pe  Fiul  Omului  stând  de-­‐a  dreapta  lui  Dumnezeu!  Iar  ei,  strigând  cu  glas  mare,  și-­‐au  astupat  urechile  și  au  năvălit  asupra   lui.   Și   scoțându-­‐l  afară  din   cetate,   îl   băteau  cu  pietre.   Iar  martorii   și-­‐au  pus  hainele   la  picioarele  unui   tânăr,  numit  Saul.  Și   îl  băteau  cu  pietre  pe  Ștefan  care  se  ruga  și  zicea:  Doamne  Iisuse,  primește  duhul  meu!  Și,  îngenunchind,  a  strigat  cu  glas  mare:  Doamne,  nu  le  socoti  lor  păcatul  acesta!  Și  zicând  aceasta  a  murit”  (F.  Ap.  7,  55-­‐60).     Aceasta  este  mărturia  lăsată  nouă  de  primul  sfânt  al  bisericii,  o  mărturie  a  iubirii  de  Dumnezeu   și   a   iertării   dușmanilor.  Martiriul   este   cel  mai   înalt   gest   de  mărturie   pe   care   îl  poate  de  cineva  înaintea  lui  Dumnezeu.           Martiriul   Sf.   Iacob,   fratele  Domnului:   Începând   cu  anul  30  d.  H.   în   fruntea  Bisericii  Ierusalimului  s-­‐a  aflat  Iacov,  "fratele  Domnului".  Hegesip,  evreu  convertit  la  creştinism,  care  a   trăit   în   generaţia   imediat   următoare   apostolilor,   renumit   datorită   călătoriilor   întreprinse  prin  marile   centre   creştine,   a   relatat   în  Memoriile   sale  despre   Iacov   fratele  Domnului   că  a  fost   primul   episcop   al   Ierusalimului,   fiind   aşezat   la   conducerea   Bisericii   de   către   apostolii  

înşişi.9  Mărturia   dată   de   acesta   pentru  mesianitatea   lui   Hristos   şi   faptul   că   a   desfăşurat   o  misiune   deosebită   convertindu-­‐i   pe   mulţi   conducători   evrei   la   creştinism   i-­‐au   atras   ura  iudeilor,   care   l-­‐au  ucis   aruncând-­‐l   de  pe   aripa   templului10.   În   timp   ce   tronul   său   episcopal  putea  fi  văzut  încă  în  vremea  lui  Eusebiu  de  Cezareea11,  mormântul  său  se  poate  vedea  până  azi  în  valea  Chidronului,  alături  de  cel  al  profetului  Zaharia  şi  al  lui  Abesalom.    Între  anii  34-­‐37,  atunci  când  Apostolul  Pavel  a  făcut  prima  vizită  la  Ierusalim,  nu  a  întâlnit  aici  decât  pe  Petru  şi  pe  Iacov  fratele  Domnului  (Gal.  1,  18-­‐19),  pe  care  l-­‐a  vizitat  şi  după  sosirea  la   Ierusalim  din  cea  de-­‐a  treia  călătorie  misionară   în  anul  58  (F.  Ap.  21,  18)12.  Prin  urmare,  ceilalţi   apostoli   nu   se  mai   aflau   în   Cetatea   Sfântă   în   vremea   aceea,   fiind   împrăştiaţi   deja  printre  neamuri  spre  a-­‐L  vesti  pe  Hristos.     Moartea  lui  Iacov  fratele  Domnului  s-­‐a  întâmplat  cu  puţin  timp  înaintea  asediului  lui  Vespasian  asupra  Ierusalimului,  aproximativ  în  anul  62,  fiind  iniţiată  de  către  marele  arhiereu  Anania  din  partida  saducheilor,  care  s-­‐a  folosit  de  dreptul  de  procurator   în  timpul  vacanţei  dintre   procuratorii   romani   Porcius   Festus   şi   Albinus,   lucru   care   a   dus   la   destituirea   sa   din  funcţia  sacerdotală13.       Războiul   iudeo-­‐roman   izbucnit   în  mai   66   din   cauza   jefuirii   casei   templului   de   către  procuratorul  roman  Florus  urmărea  eliberarea  iudeilor  de  sub  jugul  romanilor,  fiind  iniţiat  de  zeloţi.  Vespasian  şi  Tit  au  condus  armatele  romane,  cucerind  în  anul  70  Ierusalimul,  iar  în  73  ultima  fortăreaţă  a  zeloţilor,  Masada14.  Templul  din  Ierusalim,  despre  care  Mântuitorul  Iisus  Hristos  a  mărturisit  că  nu  va  rămâne  piatră  pe  piatră  (Mt.  24,  2)  a  fost  distrus,   iar  astfel  au  încetat   jertfele   sângeroase,   dar   s-­‐a   realizat   și   separarea   definitivă   a   creștinismului   de  iudaism.   Conducerea   spirituală   a   iudeilor   a   fost   preluată   de   școlile   iudaice   din   Babilon   și  Tiberias.         Comunitatea   creştină   din   Ierusalim,   compusă   din   creştini   dintre   evrei,   a   părăsit  cetatea   înainte   de   izbucnirea   războiului   iudaic   datorită   unei   "proorocii   împărtăşite   mai  marilor  acestei   cetăţi"15,  mutându-­‐se   la  Pella,  oraş  păgân  din  Pereea.  Nu  se   ştie  mai  nimic  despre  istoria  posterioară  mutării  la  Pella  a  comunităţii  ierusalimitane.       Intenţia   împăratului   Adrian   de   a   construi   în   locul   Ierusalimului   oraşul   păgân   Aelia  Capitolina,  cât  şi  un  decret  care  interzicea  circumcizia  au  condus  la  o  a  doua  revoltă  condusă  de   Bar   Cohbar   (fiul   stelei)   între   anii   132-­‐135.   După   înăbuşirea   revoltei   şi   dărâmarea   9  Acesta   este   diferit   de   "Iacov   al   lui   Alfeu"   şi   de   "Iacov,   fratele   lui   Ioan",   ambii   fiind   fiii   lui   Zevedei.   Fericitul  Ieronim  şi  după  el  teologii  romano-­‐catolici  îl  identifică  pe  Iacov  al  lui  Alfeu  cu  Iacov  fratele  Domnului,  afirmând  prin  aceasta  că  este  numai  văr  cu  Mântuitorul,   în  timp  ce  răsăritenii,  urmând   lui  Clement,  Origen  şi  Epifanie,  susţin  că  el  este  deosebit  de  apostoli.  O  prezentare  a  persoanelor  cu  numele  de  Iacov  care  apar  în  Evanghelie  prezintă  André  Benoit,  Personajele   din   Evanghelie   numite   Iacov,   în  Originile   creştinismului,   trad.   de  Gabriela  Ciubuc,  Editura  Polirom,  Iaşi,  2002,  p.  208-­‐210.  10  Cf.   Eusebiu,   Ist.bis.,   II,   23,   4-­‐20.   Iosif   Flavius   vorbeşte   despre   omorârea   sa   cu   pietre   Cf.   Josephus   Flavius,  Antichităţi  iudaice,  II,  p.  571.  11  Cf.  Eusebiu,  Ist.bis.,  VII,  19.  12  Privitor   la   importanţa   sa   ca   episcop   al   Ierusalimului   cf.   Iustin   Moisescu,   Ierarhia   bisericească   în   epoca  apostolică,  Editura  Mitropoliei  Olteniei,  Craiova,  1955,  p.  52-­‐53.  13  Cf.  Josephus  Flavius,  Antichităţi  iudaice,  II,  p.  571.  14  O  descriere  amănunţită  a  războiului  oferă     Josephus  Flavius,   Istoria  războiului   iudeilor   împotriva  romanilor,  trad.  de  Gheneli  Wolf  şi  Ion  Acsan,  Editura  Hasefer,  Bucureşti,  1999.  15  Cf.  Eusebiu,  Ist.bis.,  III,  5,  3.  

Ierusalimului   a   fost   construit   pe   locul   templului   un   sanctuar   în   cinstea   lui   Jupiter,   evreilor  fiindu-­‐le   interzis  accesul   în  oraş  sub  pedeapsa  cu  moartea.   În  secolul  al  4-­‐lea   le  era  permis  accesul   în   oraş   numai   în   ziua   de   8   august   (ziua   distrugerii   oraşului   de   către   Tit),   pentru   a  plânge  lângă  vechiul  zid  al  templului16.  De  atunci  până  azi  evreii  se  roagă  zi  şi  noapte  la  Zidul  Plângerii   pentru   binele   personal,   al   poporului   lor,   dar   şi   pentru   reconstruirea   templului  distrus17.     Împăratul   a   construit   în   acelaşi   timp   deasupra   locului   unde   se   aflase   Golgota   şi  Mormântul  Mântuitorului,   locuri  cunoscute  de  creştinii  vremii  prin  tradiţie  şi   respectate  ca  atare,   un   terasament  de  piatră,   pe   care   a   fost   ridicat  un   templu   în   cinstea   zeiţei  Afrodita.  Ceea  ce  trebuia  să  fie  o  victorie  a  păgânismului  s-­‐a  arătat  însă  aproape  200  de  ani  mai  târziu  a   fi   fost   providenţă   divină,   deoarece   această   platformă   a   protejat   locurile   sfinte   ale  creştinilor,   astfel   încât   la   începerea   săpăturilor   de   către   Constantin   cel   Mare   în   anul   326  stânca  Golgotei  şi  peştera  Învierii  au  fost  găsite  intacte.           B.  Persecuții  ale  autorităților  romane  păgâne:  Nero  (54-­‐68)  -­‐  Dioclețian  (285-­‐305)       Persecuțiile  au  cunoscut  două  etape:           1.  până  la  Deciu  (249-­‐251)  -­‐  incidentale  și  locale,  aplicate  pe  bază  de  rescript,  creștinii  fiind  urmăriți  mai  mult  din  inițiativa  guvernatorilor  de  provincii  și  a  mulțimii  păgâne.     2.  de  la  Deciu  la  Dioclețian  (285-­‐305)  -­‐  sistematice  și  generale,  aplicate  pe  bază  de  edict,  fiind  dezlănțuite  de  autoritățile  romane  cele  mai  înalte,  îndeosebi  de  împărați.         Cauzele  persecuțiilor:           Monoteismul   creștin   și   exclusivismul   său   au   intrat   imediat   în   conflict   cu   lumea  politeistă,   care   permitea   în   panteonul   său   nenumărați   zei,   care   nu   se   excludeau   unul   pe  altul.  Strânsa  legătură  dintre  religie  și  viața  socială  și  politică  au  condus  la  prezența  idolatriei  în   toate   manifestările   sociale   și   culturale   ale   lumii   greco-­‐romane.   Nu   exista   nici   o  manifestare   politică   în   care   zeii   să   nu   fie   mai   întâi   cinstiți.   Necinstirea   acestora   de   către  creștini   a   fost   considerată  de  păgâni   ca  ofensă  adusă   statului   și   zeilor   săi.  Orice   calamități  venite  asupra  orașelor  romane  (molime,  incendii,  cutremure  etc.)  erau  considerate  răzbunări  ale  zeilor,  pentru  faptul  că  nu  erau  cinstiți  de  creștini.  Cultul  împăratului,  considerat  în  rândul  zeilor,  era  o  obligație  cetățenească  de  prim  rang  și  el  asigura  unitatea  politică  a  imperiului.  Acesta  se  realiza  prin  jertfe  de  tămâie  și  libații  aduse  în  fața  statuii  împăratului.  Aceste  acte  erau  însă  considerate  idolatrie  de  către  creștini,  fapt  pentru  care  le  refuzau,  fiind  ca  urmare  acuzați  de  ofensă  adusă  majestății  imperiale.    

16  Cf.  Joachim  Gnilka,  op.  cit.,  p.  31-­‐32.  17  Valoarea  spirituală  pe  care  acest  zid  rămas  din  templu  o  are  pentru  evrei  este  arătată  şi  de  faptul  că  cele  mai  scumpe  locuiţe  din  lume  sunt  locuinţele  aflate  în  imediata  apropiere  a  acestui  zid.  Pe  vechiul  loc  al  templului  se  ridică  azi  moscheea  El-­‐aqsa,  al  treilea  loc  sfânt  al  musulmanilor  după  Meca  şi  Medina.    

              Persecuția  lui  Deciu  (249-­‐251)         Edict  de  persecuție  în  toamna  lui  249,  nu  se  păstrează  textul,  dar  se  știe  ce  prevedea  din  modul  de  aplicare.  Creștinii  trebuiau  să  facă  acte  de  adeziune  la  păgânism  în  întreg  imperiul:  sacrificii,  libațiuni,  jertfe  de  tămâie.  Erau  chemați  după  liste  în  toate  orașele,  iar  după  cinstirea  zeilor  se  emiteau  certificate.  Au  fost  nenumărați  apostați,  dată  fiind  amploarea  persecuției,  reprimirea  acestora  în  Biserică  după  încetarea  persecuției  constituindu-­‐se  într-­‐o  foarte  mare  dilemă.  Au  fost  patru  categorii  de  apostați:     -­‐  sacrificati  -­‐  cei  ce  au  sacrificat  zeilor.     -­‐  thurificati  -­‐  cei  ce  au  adus  ardere  de  tămâie     -­‐   libellatici   -­‐   cei   care   au   adus   un   certificat   obținut   fără   mărturisire   creștină   de   la  autorități  (descurcăreții)     -­‐  acta  facientes  -­‐  au  declarat  la  interogatoriu  că  nu  sunt  creștini,  dar  nu  au  adus  jertfă  zeilor  în  nici  un  fel.       Au  fost  stabilite  grade  de  penitență  diferite  pentru  reprimirea   în  biserică,   în  funcție  de  gravitatea  vinei  lor.     În  timpul  lui  Dioclețian  (285-­‐305)  a  fost  declanșată  cea  mai  amplă  ofensivă  împotriva  creștinilor,   fiind  emise  patru  Edicte  de  persecuție   (303-­‐304).   S-­‐a  urmărit  nimicirea   totală  a  creștinismului,   fiind   prevăzută   distrugerea   locașurilor   de   cult,   interzicerea   adunării  creștinilor,  arderea  cărților  sfinte,  arestarea  clericilor  etc.  Au  murit  cei  mai  mulți  martiri  de  până  atunci.           Martiri  din  timpul  persecuțiilor:       Sf.  Ap.  Petru  și  Pavel  (Roma,  67);  Sf.  Ioan  Evanghelistul  (Efes,  100);  Ignatie  al  Antiohiei  (Roma,   107);   Simeon   al   Ierusalimului   (în   timpul   lui   Traian   117-­‐138);   Sf.   Policarp   (Smirna,  155);  Sf.  Justin  Martirul  și  Filozoful  (Roma,  165);  Cecilia  (Roma,  sub  Marcu  Aureliu  161-­‐180);  Potin  și  alți  48  de  martiri  din  Lugdunum  (sub  Marcu  Aureliu);  12  martiri  în  Scili  (Africa),  anul  180,   sub   Comod   180-­‐192;   Leonida   (Alexandria,   sub   Septimiu   Sever   193-­‐211);   Perpetua   și  Felicitas  (Cartagina,  203);  Ipolit  și  Ponțian  ai  Romei  (Roma,  235);  Fabian  al  Romei,  Alexandru  al  Ierusalimului,  Vavila  al  Antiohiei,  preotul  Pionius  din  Smirna  (sub  persecuția  lui  Deciu  249-­‐251);  Sixt  II  al  Romei,  Ciprian  al  Cartaginei,  diaconul  Laurențiu  din  Roma  (sub  persecuția  lui  Valerian  253-­‐260);       Martiri   în   timpul   persecuțiilor   lui   Dioclețian   (285-­‐305):   Antim   al   Nicomidiei;   Sfânta  Varvara   (Eliopol,   Egipt);   Cosma   și   Damian   (medici   fără   de   arginți,   Asia   Mică,   Roma);  Gheorghe  (Capadocia);  Dimitrie,  diacon  din  Sirmium;  Dimitrie  din  Tesalonic;  Ecaterina  (307,  sub  Maximin  Daia),   Petru   al   Alexandriei,   preotul   Pamfil   din   Cezareea  Palestinei;   Cei   40  de  martiri  din  Sevastia  (320  sub  Liciniu).     Epoca  persecuțiilor  s-­‐a  încheiat  în  timpul  împăratului  Constantin  cel  Mare,  care  prin  decretul  de  la  Milano  313,  iar  mai  apoi  prin  învingerea  lui  Liciniu  (324)  a  asigurat  libertatea  totală  de  cult  a  creștinilor.  Chiar  și  în  această  perioadă  nu  toți  împărații  au  fost  persecutori,  

existând  printre  ei  și  unii  care  au  fost  favorabili  creștinilor:  Filip  Arabul  (244-­‐249)  și  Gallienus  (260-­‐268).                  Martiriul  și  cultul  martirilor       Sfântul   Apostol   Pavel   îi   numește   în   adresele   epistolelor   sale   pe   primii   creștini  convertiți,  ca  fiind  mădulare  ale  Trupului   lui  Hristos,  adică  ale  Bisericii,  „sfinți  și  aleși”.  Prin  aceasta   el   exprimă   sfințenia   colectivă   a   comunității   creștine.   Participarea   acestora   la  sfințenia  lui  Dumnezeu  prin  urmarea  lui  Hristos  (cf.  Rom  1,  7;  1  Cor  1,  2)  se  realizează  prin  Sfântul  Duh18.  Dorința  de  sfințenie  este  urmarea  lui  Hristos  în  umbra  Sfântului  Duh19.     În  Noul  Testament  se  întâlnește  calificativul  de  „sfânt”,  de  asemenea,  pentru  profeți,  apostoli  și  martiri.  Sufletele  martirilor  care  au  fost  uciși  pentru  cuvântul  lui  Dumnezeu  se  află  la  picioarele  dumnezeiescului  altar  din  ceruri20,  conform  Apocalipsei  lui  Ioan,  și  strigă  cu  voce  tare:  „Până  când,  Stăpâne  sfinte  și  adevărate,  nu  vei  judeca  și  nu  vei  răzbuna  sângele  nostru,  față  de  cei  ce  locuiesc  pe  pământ?”  (Apoc  6,  9-­‐10)21.  De  aici,  s-­‐a  născut  concepția  că  martirii  după  moartea  lor  petrec  în  rai  la  Dumnezeu  și  pot  vorbi  cu  El22.  Această  înțelegere  a  ridicat  ceata  martirilor   deasupra   „creștinilor   obișnuiți”   și   le-­‐a   creat   un   acces   spre   sfințenie   într-­‐o  manieră  ieșită  din  comun.  Același  proces  s-­‐a  întâmplat  și  cu  privire  la  mărturisitorii  credinței,  asceți,  fecioare,  episcopi  și  alte  personalități  ale  Bisericii  vechi,  care  au  fost  considerați  sfinți  în   sens   restrâns.  Toți  acești   sfinți   sunt   invocați   în   rugăciune   și   cinstiți   ca  vase  ale  Sfântului  Duh.         Aceste  două  aspecte  complementare  ale  sfințeniei  -­‐  cea  a  comunității  și  cea  a  sfinților  -­‐   sunt   exprimate   foarte   clar   și   pot   fi   trăite   în  Dumnezeiasca   Liturghie   a  Bisericii  Ortodoxe.  Înaintea  împărtășirii,  preotul  ridică  Sfântul  Agneț  și  spune:  Să  luăm  aminte!  Sfintele  sfinților.  Comunitatea,   ca   trezită   de   această   chemare23,   cântă   imediat,  mărturisindu-­‐și   nevrednicia:  Unul   Sfânt,  Unul  Domn   Iisus  Hristos,   întru   slava   lui   Dumnezeu   Tatăl.   Amin24.   Prin   aceasta,  membrii  comunității  sfințiți  prin  baia  botezului  primesc  Sfânta  Euharistie  spre  sfințirea  vieții  lor.   La   sfârșitul   Sfintei   Liturghii,   Hristos   este   rugat,   ca   pentru   rugăciunile   Preasfintei  Născătoare  de  Dumnezeu,  ale  Sfinților  Apostoli  și  ale  Sfinților  Martiri  să  ne  miluiască  și  să  ne  

18  Albrecht  Dihle,  „Heilig”,  în:  Reallexikon  für  Antike  und  Christentum,  Band  XIV  (1988),  col.  40.  19  Bernhard  Kötting,  „Entwicklung  der  Heiligenverehrung  und  Geschichte  der  Heiligsprechung”,  în:  Die  Heiligen  in  ihrer  Zeit,  Band  I,  hrsg.  von  Peter  Manns,  Mainz,  1966,  p.  27.  20  Cf.   Arnold   Angenendt,   Heilige   und   Reliquien.   Die   Geschichte   ihres   Kultes   von   frühen   Christentum   bis   zur  Gegenwart,  zweite,  überarbeitete  Auflage,  Verlag  C.  H.  Beck,  München,  1997,  p.  172.    21  Cf.  Apocalipsa  7,  13-­‐17.    22  Theofried   Baumeister,   „Heiligenverehrung   I”,   în:  Reallexikon   für   Antike   und   Christentum,   Band   XIV   (1988),  col.  115-­‐116.    23  Vgl.  Paul  Evdokimov,  „Sfințenia  în  tradiția  Bisericii  Ortodoxe”,  572.    24  Cf.  Die  Göttliche  Liturgie  des  Hl.  Johannes  Chrysostomus  mit  den  besonderen  Gebeten  der  Basilius-­‐Liturgie  im  Anhang,  hrsg.  von  Fairy  von  Lilienfeld,  2.,  verbesserte  Auflage,  (OIKONOMIA,  Band  2,  Heft  A),  Erlangen,  1986,  p.  153.    

mântuiască  pe  noi25.  Prin  aceasta,  comunitatea  euharistică  intră  în  communio  sanctorum  și  primește  prin  mijlocirea  sfinților  harul  mântuitor  al  lui  Dumnezeu26.               Primul   sfânt   cunoscut   al   creștinătății   a   fost   Sfântul   Arhidiacon   Ștefan27,   care   și-­‐a  dăruit   viața   lui   Iisus  Hristos   (FA  6   și   7)   și   prin   aceasta   a   imitat  dăruirea   lui  Hristos  până   la  moarte  și  ascultarea  Sa  față  de  Tatăl28.  Faptele  Apostolilor  relatează  că  el  „plin  de  credință  și  de  Duh  Sfânt  făcea  minuni  și  semne  mari  în  popor”  (FA  6,  5  și  8).  În  timpul  uciderii  cu  pietre  a  strigat  către  Dumnezeu  și  a  zis:  „Doamne  Iisuse,  primește  Duhul  meu!”  (FA  7,  59).  Această  strigare  și  prezența  sufletului  său  la  altarul  lui  Dumnezeu,  așa  cum  este  descris  acest  lucru  în  Apocalipsă  6,  au  creat  premisele   teologice  necesare  pentru   invocarea  martirilor  din  ceruri.  Cinstirea  sfintelor   sale  moaște  este  atestată  mai   târziu,  după  ce  au   fost  descoperite  de  un  presbiter   din   Ierusalim   în   anul   415 29 .   Pentru   sufletul   aflat   în   ceruri   a   fost   creat   un  corespondent   pentru   trup   pe   pământ,   mai   întâi   mormântul   și   apoi   translarea   Sfintelor  Moaște  la  picioarele  altarelor30.  Pe  aceasta  s-­‐a  întemeiat  practica  de  azi  a  Bisericii  Ortodoxe  de  a  construi  bisericile  deasupra  moaștelor  sfinților.       Ceata  Sfinților  era  formată  în  secolele  I  și  II  în  mod  special  din  martiri.  Sfinții  Apostoli,  „martori   ai   învierii”   (FA   1,   21),   au   fost   cinstiți,   de   asemenea,   ca   martiri,   lucru   atestat   în  tradiția  apostolică.  Cea  mai  veche  mărturie  despre  un  martiriu  al  apostolilor  în  totalitatea  lor  o   întâlnim   la   Policarp   al   Smirnei31,   iar   cinstirea   acestora   s-­‐a   realizat   și   printr-­‐un   cult   la  mormintele   lor  de   la  sfârșitul  secolului  al   II-­‐lea32.  Cinstirea  Sfinților  Apostoli   s-­‐a  generalizat  definitiv   în   secolul   al   III-­‐lea 33 .   Marea   cinste   de   care   se   bucura   martirul   a   condus   la  dezvoltarea  unei   teologii   a  martiriului,   care   s-­‐a   combinat   cu  o  venerare  a  martirului.  după  cum   reiese   din  Martyrium   Polycarpi   (jumătatea   sec.   al   II-­‐lea).   În   scrisoarea   „Bisericii   lui  Dumnezeu  din  Smirna  către  Biserica  lui  Dumnezeu  din  Filomelium  și  către  toate  comunitățile  Sfintei  Biserici  catholice  de  pretutindeni”,  se  spune  privitor  la  martiriul  său:      

  „Văzând  deci  centurionul  supărarea  iudeilor,  punând  trupul  Sfântului  Policarp  în  mijloc,  cum  e  obiceiul  lor,  l-­‐a  ars.  În  acest  chip,  noi  am  dobândit  mai   în   urmă   osemintele   lui,   mai   cinstite   decât   pietrele   preţioase   şi   mai  scumpe  decât  aurul,  şi  le-­‐am  aşezat  la  un  loc  cuviincios.  Dea  Domnul  să  ne  adunăm  şi   noi  acolo,  după  putinţă,   cu  bucurie   şi   veselie   ca   să   sărbătorim  

25  Ibidem,  p.  181.    26  Un   loc  foarte   important  referitor   la  cinstirea  sfinților   în  Dumnezeiasca  Liturghie  se  găsește   în  anafora  după  epicleză.   Cf.   Fairy   von   Lilienfeld,   „Die   Bedeutung   der   Heiligenverehrung   in   der   orthodoxen   Theologie   und  Volksfrömmigkeit”,  în:  Fairy  von  Lilienfeld,  Sophia  -­‐  Die  Weisheit  Gottes.  Gesammelte  Aufsätze  1983-­‐1995,  hrsg.  von  Karl  Christian  Felmy,  Heinz  Ohme,  Karin  Wildt,  (Oikonomia,  Band  36),  Erlangen,  1997,  p.  102-­‐103.    27  Cf.  Paul  Evdokimov,  „Sfințenia  în  tradiția  Bisericii  Ortodoxe”,  p.  576.    28  Cf.  Arnold  Angenendt,  Heilige  und  Reliquien,  p.  26.  29  Cf.   Epistula   Luciani,   în:   PL   41,   col.   809-­‐815.   P.   Peeters,   Le   tréfonds   oriental   de   l’hagiographie   byzantine,  Bruxelles,  1950,  p.  56.    30  Cf.  Arnold  Angenendt,  Heilige  und  Reliquien,  p.  173.    31  Cf.  Sfântul  Policarp  al  Smirnei,  Epistola  către  Filipeni  (9),  în:  Scrierile  Părinților  Apostolici,  traducere  de  pr.  dr.  Dumitru  Fecioru,  București,  1995,  p.  254.    32  Dovezile   se   găsesc   în   Istoria   bisericească   a   lui   Eusebiu   de   Cezareea.   Pentru   amănunte   vezi   Theofried  Baumeister,  „Heiligenverehrung  I”,  p.  105-­‐106.  33  Cf.  Karl  Suso  Frank,  „Vita  Apostolica.  Ansätze  zur  apostolischen  Lebensform  in  der  alten  Kirche”,  în:  Zeitschrift  für  Kirchengeschichte,  Band  82  (1971),  p.  153-­‐159.  

ziua  martiriului  lui  ca  zi  a  naşterii,  atât  pentru  amintirea  celor  ce  au  săvârşit  lupta,  cât  şi  pentru  deprinderea  şi  pregătirea  celor  ce  vor  lupta  în  urmă”34.  

  Adunarea  comunității  la  mormânt,  în  ziua  morții  Sfântului  Policarp,  era  legată  foarte  probabil  și  cu  o  celebrare  euharistică  ,   în   cadrul   căreia   era   amintit   numele  martirului   și   era  citită   relatarea  martiriului   său.  Aceasta  este  prima  mărturie  sigură  despre  cultul  martirilor,  aflat   în  formare   în  acea  perioadă35.  Ziua  anuală  a  morții  și   locul  unde  erau  așezate  Sfintele  Moaște  au  format  primele  date  fundamentale  ale  cinstirii  martirilor36.     Toate  actele  martirice  atestă  prezența  și  puterea  Sfântului  Duh  sau  a  Mântuitorului  Iisus   Hristos   în   desfășurarea   pământeană   a   suferinței   (Christus   in   martyre   est)37.   Martirii  simțeau  ajutorul   și  mângâierea   Sfântului  Duh  nu  doar  duhovnicește,   ci   și   în   corporalitatea  lor38.   De   aceea,   nu   trebuie   să   ne   mire   faptul   că   în   cultul   martirilor   au   fost   incluse   și  rămășițele  lor  pământești,  deoarece  acestea  au  fost  considerate  a  fi  pline  de  Sfântul  Duh39.  Astfel,   în  mod  corespunzător,  atât  mormântul,  cât  și  Sfintele  Moaște  ale  unui  martor  al   lui  Hristos  ofereau  celor  rămași  o  posibilitate  de  contact  direct  cu  el  aici  pe  pământ.       Istoricul   bisericesc   Ioan   Rămureanu,   plecând   de   la   cele   mai   vechi   relatări   despre  martiri,   a   stabilit   faptul   că   atât   cultul   martirilor,   cât   și   cel   al   rămășițelor   pământești   ale  acestora  s-­‐au  născut  într-­‐o  strânsă  relație  unui  față  de  altul40.  Epoca  martirilor  era  la  sfârșitul  secolului  al  IV-­‐lea  deja  intrată  în  istorie.  Aceasta  nu  a  însemnat  însă  în  interiorul  comunității  creștine   că   acei   sfinți   ai   începuturilor   și-­‐ar   fi   pierdut   influența   asupra   bisericii.   Prin  răspândirea   Sfintelor   Moaște,   aceștia   nu   au   rămas   prezenți   doar   în   comunitățile   lor   de  baștină,   ci   au   inflențat   biserica   într-­‐o   manieră   mai   mare   decât   în   timpul   existenței   lor  pământești41.   Dacă   au   murit   mai   mulți   martiri   într-­‐o   sigură   comunitate,   aceștia   nu   erau  cinstiți   în  mod   egal.   După   ce   Biserica   a   dobândit   pacea   în   anul   313,   comunitățile   creștine  care   nu   aveau   martiri   au   început   să-­‐ți   creeze   propriile   centre   de   cult   al   martirilor42  prin  

34  Martyrium   des   Hl.   Polykarp   (18),   în:   Frühchristliche   Apologeten,   Band   II.   Aus   dem   Griechischen   oder  Lateinischen   übersetzt   von   Gerhard   Rauschen,   (Bibliothek   der   Kirchenväter,   1.   Reihe,   Band   14),   München,  1913.  35  Theofried   Baumeister,   „Heiligenverehrung   I”,   p.   114.   Referitor   al   relația   din   adorarea   lui   Hristos   și   cinstea  arătată  martirului,  scrierea  relatează:  „[...]  Căci  lui  Hristos  ne  închinăm  pentru  că  este  Fiul  lui  Dumnezeu,  iar  pe  martiri   îi   iubim   după   vrednicie   ca   pe   ucenicii   şi   imitatorii   Domnului,   pentru   neîntrecuta   lor   iubire   faţă   de  împăratul   şi   învăţătorul   lor.   Fie   ca   şi   noi   să   devenim  părtaşi   şi   împreună   ucenici   cu   ei!”.    Martyrium  des  Hl.  Polykarp  (17).  36  Cf.  Hippolyte  Delehaye,  Cinq   leçons  sur   la  méthode  hagiographique,   (Subsidia  Hagiographica  21),  Bruxelles,  1934,  p.  13-­‐17.  37  Cf.  Hippolyte  Delehaye,  Les  origines  du  culte  des  martyrs,  Bruxelles,  1933,  p.  9-­‐10.    38  Cf.  Scrisoarea  comunităților  din  Lyon  și  Vienne  către  Bisericile  lui  Dumnezeu  din  Asia  Mică  despre  persecuția  din   timpul   lui  Marcu  Aureliu   (161-­‐180).  Eusebius,  Ausgewählte  Schriften  Band   II:  Kirchengeschichte,  Aus  dem  Griechischen   übersetzt   von   Phil.   Häuser,   (Bibliothek   der   Kirchenväter,   2.   Reihe,   Band   1),  München,   1932,   p.  207-­‐221.    39  Amănunte  la  Theofried  Baumeister,  „Heiligenverehrung  I”,  p.  113-­‐114.  40  Cf.   Actele   martirice,   studiu,   introducere,   traducere   și   note   de   pr.   prof.   dr.   Ioan   Rămureanu,   Editura  Institutului  Biblic  și  de  Misiune  al  Bisericii  Ortodoxe  Române,  București,  1997,  p.  17.  Dr.  Petru  Rezuș,  Aghiologia  Ortodoxă,  Caransebeș,  1940,  p.  280  ș.u.      41  Cf.  E.  D.  Hunt,  „The  Traffic  in  Relics:  some  Late  Roman  Evidence”,  în:  Sergei  Hackel  (ed.),  The  Byzantine  Saint,  London,  1981,  p.  171-­‐172  și  179-­‐180.    42  Cf.  Karl  Hausberger,  „Heilige/Heiligenverehrung.  III.  Anfänge  der  christlichen  Heiligenverehrung”,  p.  649.    

împărțirea  sau  translarea  acestora43.  Au  existat  însă  două  evoluții  diferite:  1.  în  Roma  au  fost  păstrate   sfintele   trupuri   ale   martirilor   neatinse,   iar   ca   înlocuitor   pentru   aceasta   au   fost  acceptate   relicvele   de   contact44;   2.   în   Răsărit   era   însă   foarte   răspândită   împărțirea   sau  translarea  Sfintelor  Moaște45.     Invocarea  martirilor   în   rugăciune  este  atestată  de   la   jumătatea   secolului   al   3-­‐lea   în  catacombele  din  Roma  de  diferite  inscripții  păstrate  până  azi.  Cu  formule  precum  „pete   pro  nos”   sau  „roga  pro  nos”   s-­‐a  dezvoltat  un  cult  propriu-­‐zis  de   invocare   și   rugăciuni  adresate  martirilor46.   Sfântul  Vasile   i-­‐a  numit  pe  martiri   „intercesori   puternici”,   iar   familia   sa  păstra  Sfinte   Moaște   de-­‐ale   celor   40   de   martiri   din   Sevasta,   care   au   fost   uciși   în   anul   320   sub  împăratul  Liciniu47.  Prin  înmormântarea  ad  sanctos,  ridicarea  de  capele  martirice  și  relatările  despre  nenumăratele  minuni  făcute  de  martiri,  aceste  areae  martyrum  au  devenit  unele  din  cele  mai  importante  centre  de  pelerinaj  ale  Antichității.       Lectura  actelor  martirice   (passio)   aducea   cu   sine  prezența   sfântului   (praesentia),   în  sensul  în  care  acesta  era  cu  adevărat  în  mijlocul  comunității.  Aceasta  conducea  la  speranța  și  încrederea   nestrămutată   în   puterea   (potentia)   lui.   Este   cunoscut   faptul   că   sfinții   ale   căror  acte  martirice  și  vieți  nu  erau  cunoscute,  se  bucurau  de  o  mai  mică  venerare  și   invocare  în  rugăciune48.   Praesentia   înțeleasă   ca   prezență   a   sfântului   în   mijlocul   unei   comunități   prin  Sfintele  Moaște,  constituia  cel  mai  mare  dar  și  cea  mai  mare  binecuvântare  pentru  un  creștin  al   Antichității.   Paulin   de   Nola   descria   în   poemele   sale   dedicate   Sfântului   Felix,   al   cărui  mormânt   se   afla   în   apropierea   orașului,   comuniunea   sa   cu   acest   „însoțitor   și   prieten  nevăzut”49.       Începând   cu   secolul   al   III-­‐lea   poate   fi   observată   o   extindere   a   cinstirii   sfinților.  Mărturisitorii   se   bucurau   de   o   mare   cinstire   la   creștini,   deoarece   s-­‐au   dovedit   martori  curajoși  ai  credinței   în   fața  autorităților   romane50.  Viața  ascetică  și  cea   feciorelnică  au   fost  fost  înțelese  după  schimbarea  din  anul  313  ca  martiriu  nesângeros51,  astfel  că      

  „din  reinterpretarea  martiriului  în  forma  mortificării  exersată  zilnic  s-­‐a   născut   un   nou   tip   de   sfințenie,   cel   al   asceților   și   fecioarelor,   care   s-­‐a  

43  Prima  traslare  cunoscută  a  Sfintelor  Moaște  este  cea  a  rămășițelor  Sfântului  Vavila  din  Antiohia   la  Daphne.  Aceasta  este  însoțită  de  nenumărate  minuni.  Cf.  Jean  Chrysostome,  Discours  sur  Babylas,  (Sources  Chrétienns,  nr.  362),  Paris,  1990,  p.  179  ș.u.      44  Este  vorba  despre  obiecte  de  tot  felul  (de.  ex.  batiste,  amulete,  filacterii  etc.),  care  erau  atinse  de  mormânt  sau  de  moaștele  propriu-­‐zise.    45  Cf.  Hippolyte  Delehaye,  Les  origines  du  culte  des  martyrs,  p.  52-­‐53.    46  Pentru   nenumăratele   dovezi   rămase   până   azi   a   se   vedea   Hippolyte   Delehaye,   Les   origines   du   culte   des  martyrs,   p.   102-­‐105;   Karl   Hausberger,   „Heilige/Heiligenverehrung.   III.   Anfänge   der   christlichen  Heiligenverehrung”,  p.  649;  Damasus  und  die  römischen  Märtyrer,  Città  del  Vaticano,  1986.      47  Cf.   Christoph   Markschies,   Zwischen   den   Welten   wandern.   Strukturen   des   antiken   Christentums,   Fischer  Verlag,  Frankfurt  am  Main,  1997,  p.  121.  48  Cf.   Peter   Brown,  Cultul   Sfinților.   Apariția   și   rolul   său   în   creștinismul   latin,   traducere  de  Doina   Lică,   Editura  Amarcord,  Timișoara,  1995,  p.  89.    49  Cf.   Peter   Brown,   Cultul   Sfinților,   63.   Referitor   la   tema   prieteniei   între   sfinți   vezi   Daniel   Benga,   „Întâlnirea  dintre  istorie  şi  eshaton  în  teologia  şi  viaţa  Sfinţilor  Trei  Ierarhi“,  în:  Studii  Teologice,  Seria  a  III-­‐a,  II  (2006),  nr.  1,  p.  25-­‐26.  50  Cf.  Pr.  dr.  Vasile  Muntean,  „Sfântul  bizantin”,  în:  Biserica  Ortodoxă  Română,  XXXVII  (1986),  nr.  3-­‐4,  p.  104.  51  Referitor   la  asceză  ca  premisă  pentru  un  om  sfânt  vezi  Daniel  Caner,  Wandering,  Begging,  Monks.  Spiritual  Authority  and  the  Promotion  of  Monasticism  in  Late  Antiquity,  University  of  California  Press,  2002,  p.  4-­‐11.  

păstrat  de-­‐a  lungul  secolelor  până  în  ziua  de  azi  și  a  dăruit  bisericii  cea  mai  mare  grupă  a  sfinților  recunoscuți”52.        

  Marii   asceți   ai   lumii  monahale,   părinții   duhovnicești   și   unii   episcopi   erau   cinstiți   ca  sfinți   încă  din  timpul  vieții   lor.  Cete   întregi  de  oameni  mergeau  la  ei   în  pelerinaje,   iar  după  moartea   acestora   la   moaștele   și   mormintele   lor53 .   Un   singur   exemplu   este   de   ajuns.  Sâmbătă,  11  decembrie  493,  a  trecut  la  cele  veșnice  Sfântul  Daniel  Stilitul,  după  ce  trăise  pe  o   coloană   aflată   în   apropiere   de   Constantinopol,   timp   de   33   de   ani.   Era   cunoscut   pentru  asceza   sa   severă,   renumit   exorcist,   sfătuitorul   a   trei   împărați   bizantini,   cea   mai   mare  autoritate  din  imperiu  de-­‐a  lungul  vieții  sale.  Imediat  după  moartea  sa,  „trupul  său  sfânt”  a  fost  venerat  și  sărutat  mai  întâi  de  arhiepiscopul  Eufemiu,  iar  mai  apoi  de  consilierii  imperiali  și  de  toți  credincioșii54.     Cultul   sfinților   a  marcat   într-­‐un  mod   deosebit   istoria   creștinismului   și   a   lumii.   Prin  venerarea  Sfintelor  Moaște  și  pătrunderea  acestora  intra  muros  s-­‐a  creat  o  nouă  topografie  a  orașelor  antice  și  s-­‐a  dezvoltat  o  evlavie  vie.  Granița  dintre  cei  vii  și  cei  morți,   între  cer  și  pământ,   a   fost   anulată.   Creștinismul   a   purtat   cu   el,   oriunde   s-­‐a   răspândit,   „prezența”  sfinților55.  

52  Karl  Hausberger,  „Heilige/Heiligenverehrung.  III.  Anfänge  der  christlichen  Heiligenverehrung”,  p.  650.  53  Cf.  Georgia  Frank,  The  Memory  of  the  Eyes.  Pilgrims  to  Living  Saints  in  Chiristian  Late  Antiquity,  University  of  California  Press,  2000,  p.  79  ș.u.  54  Pr.  Constantin  Necula,  Elena  Tâmpănariu,  Sfântul  Daniil  Stâlpnicul,  Editura  Agnos,  Sibiu,  2007,  p.  134.    55  Cf.  Peter  Brown,  Cultul  Sfinților,  p.  15-­‐23.