Institutul European din România

Institutul European din România – Studii de impact (PAIS II)

1

Institutul European din România

Studiul nr. 12

Evaluarea costurilor şi beneficiilor aderării

României la UE

Autori: Dr. Constantin CIUPAGEA – coordonator Lect. univ. dr. Laura MARINAS Drd. Geomina TURLEA Dr. Manuela UNGURU Asist. Univ. drd. Radu GHEORGHIU Prof. univ. dr. Dorin JULA

Institutul European din România, Bucureşti, 2004


2

Cuprins 1. INTRODUCERE..................................................................................................................................3

1.1. CONTEXTUL GENERAL AL EXTINDERII UNIUNII EUROPENE...................................................................3 2. ABORDAREA METODOLOGICĂ A BALANŢEI COSTURI-BENEFICII PRIVIND INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UE ............................................................................................................9

2.1. CONDIŢIONALITĂŢILE ADERĂRII LA UNIUNEA EUROPEANĂ..................................................................9 2.2. COSTURI ŞI BENEFICII. PRINCIPALELE ACCEPŢII DATE TERMENILOR ...................................................15

3. ANALIZA PE BAZA FLUXURILOR FINANCIARE.........................................................................17

4. COSTURI SI BENEFICII MACROECONOMICE EVALUATE PE BAZA MODELULUI LINK.......................................................................................................................................................................22

4.1. ESTIMAREA MACROECONOMICĂ A COSTURILOR ŞI BENEFICIILOR INTEGRĂRII ÎN PRIMA ETAPĂ A INTEGRĂRII, 2000-2004 .............................................................................................................................22

4.1.1. Descrierea ipotezelor scenariilor alternative.............................................................................22 4.1.2. Rezultatele estimărilor pentru perioada 2000-2004...................................................................25

4.2. ESTIMAREA MACROECONOMICĂ A COSTURILOR ŞI BENEFICIILOR INTEGRĂRII ÎN CEA DE-A DOUA ETAPĂ A INTEGRĂRII, 2005-2015 ..........................................................................................................................33

4.2.1. Descrierea ipotezelor scenariilor alternative.............................................................................33 4.2.2. Rezultatele estimărilor pentru perioada 2005-2015...................................................................37

4.3. CONVERGENŢA REALĂ ........................................................................................................................42 4.3. CONVERGENŢA REALĂ ........................................................................................................................43

5. IMPLICAŢIILE PROCESULUI DE INTEGRARE ASUPRA SECTORULUI CORPORATIST 44

6. AGRICULTURA ŞI POLITICA AGRICOLĂ .....................................................................................50

7. POLITICA DE PROTECŢIE A MEDIULUI .......................................................................................55

8. COMERŢUL EXTERIOR......................................................................................................................62

9. CONCURENŢA.......................................................................................................................................65

10. EDUCAŢIA ŞI DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE............................................................67

11. CERCETAREA, DEZVOLTAREA ŞI INOVAREA..........................................................................75

12. TEHNOLOGIA INFORMAŢIEI SI COMUNICAŢII (TIC) ............................................................77

13. POLITICA REGIONALĂ ....................................................................................................................85 13.1. O ABORDARE STRATEGICĂ PROSPECTIVĂ (FORESIGHT-MODELARE) A DEZVOLTĂRII REGIONALE ÎN ROMÂNIA...................................................................................................................................................92 13.2. SCENARII DE DEZVOLTARE REGIONALĂ A ROMÂNIEI ........................................................................96

13.2.1. Scenariul de dezvoltare regională bazat pe perspectiva coordonării ......................................96 13.1.2. Scenariul de dezvoltare regională fundamentat pe perspectiva pieţei libere ...........................97

14. CONCLUZII FINALE ........................................................................................................................100

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ................................................................................................................103


3

1. INTRODUCERE

Colapsul regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est şi opţiunea fermă a acestor state de adopta modelul economiei libere a reprezentat un eveniment fără precedent în istoria mondială. Începând cu 1990, majoritatea ţărilor din centrul şi estul Europei, inclusiv România, au văzut în Uniunea Europeană un punct de sprijin, iar în procesul de integrare europeană, o şansă pentru relansarea lor în plan economic.

Dobândirea statutului de membru al UE, într-un orizont de timp cât mai apropiat, constituie o prioritate absolută a politicii româneşti. În ultimii 14 ani, aproape fără excepţie, programele de guvernare s-au definit în funcţie de imperativul aderării la Uniunea Europeană, bazat pe îndeplinirea criteriilor de aderarea de la Copenhaga, în timp ce deciziile adoptate de autorităţile naţionale au influenţat semnificativ „traseul”, momentul şi condiţiile aderării României. Pană în 2000, România s-a confruntat cu situaţia de a lua decizii de importanţă majoră pentru viitorul său: în funcţie de rezultatele concrete ale negocierilor din perioada de pre-aderare, demarate la 1 ianuarie 2000, "traseele" potenţiale care vor fi parcurse în cursa pentru eficienţă, competitivitate, dezvoltare şi stabilitate sunt distincte, iar evoluţia social-economică de facto a fost diferită, diferă şi va diferi în funcţie de traseul urmat. Un fapt trebuie remarcat dincolo de incertitudinea prospectivă inerentă: demararea negocierilor de aderare a accentuat voinţa politică în favoarea integrării României şi a întărit conştinţa românilor de a fi cetăţeni "cu drepturi depline" ai Europei.

1.1. Contextul general al extinderii Uniunii Europene

Debutul anilor '90, în Europa, a fost unul mai puţin obişnuit. Evenimentele petrecute în această perioadă au schimbat istoria. Ideea unei noi extinderi, către estul şi centrul Europei nu a fost respinsă, ci dimpotrivă, a fost privită cu interes ca o şansă de a realiza "o Europă Integrată de la Atlantic la Urali", cum se exprima cu ani în urmă preşedintele francez de Gaulle. Ideea extinderii a fost prezentă mai ales la nivelul declaraţiilor şi al discuţiilor politice; deşi, la nivel declarativ poziţiile oficialilor europeni erau favorabile, de principiu, ideii unei noi extinderi, poziţiile ţărilor membre nu au fost identice, ci adesea contradictorii, mai ales cu privire la condiţiile concrete şi momentul în care se va produce aderarea. A existat totuşi un consens, acela că lărgirea către Est va fi posibilă, dar într-un orizont de timp mai îndepărtat, nedefinit, după îndeplinirea de către ţările candidate a unor criterii bine definite asupra cărora UE avea se pronunţe abia în 1993, la Consiliul European de la Copenhaga. Ceea ce s-a înţeles în anii care au urmat a fost necesitatea de a revizui sistematic setul de criterii de integrare, fapt care a condus la o alunecare treptată a dezbaterilor şi negocierilor din sfera monitorizării cantitative în cea a evaluării calitative.

Uniunea Europeană, a fost ea însăşi, pe parcursul anilor '90 protagonista unor transformări semnificative. La începutul anilor '90, optimismul reţinut şi în unele cazuri reticenţa membrilor UE de a şi de a se pronunţa imediat asupra acceptării României şi a altor ţări din Europa de Est ca membri cu drepturi depline pare a fi pe deplin justificat în planul realităţilor obiective. Pe de o parte, Uniunea Europeană se găsea la finalul perioadei de tranziţie al celui de-al doilea si al treilea val de lărgire. Protagoniştii acestor extinderi, spre Sud, au fost Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1985-1986), ţări cu nivel


4

de dezvoltare inferior nivelului mediu comunitar şi a căror integrare în structurile grupării s-a dovedit costisitoare. De asemenea, reunificarea Germaniei, produsă la începutul anilor 90, a necesitat eforturi, în plan financiar, nu numai din partea statului german dar şi din partea grupării europene. După acest experiment "costisitor", reţinerea manifestată de ţările din Uniune de a accepta ţări lipsite de experienţa unei economii de piaţă autentice (ca România şi alte ţări din blocul estic), cu nivele de dezvoltare economică scăzute, în majoritatea cazurilor inferioare chiar şi nivelului de dezvoltare al celor mai noi membri ai grupării, pare a fi justificată.

Totodată conjunctura economică nefavorabilă pentru ţările membre UE din prima jumătate a deceniului este un alt element care a generat o anumită reţinere a acestora faţă de o nouă extindere. Nu trebuie să se înţeleagă că ideea lărgirii a fost respinsă, ci doar că realizarea acesteia a fost amânată pentru o perioadă de timp, când vor fi fost întrunite toate condiţiile necesare de către statele candidate şi Uniunea Europeană va fi fost dispusă şi capabilă să facă faţă unor noi eforturi financiare pentru a susţine o nouă extindere. Că Uniunea Europeană era adepta ideii de lărgire, dar a unei extinderi prin acceptarea unor membri cu nivel de dezvoltare şi potenţial economic ridicat, poate fi dovedit prin faptul că la acel moment erau în plină desfăşurare tratativele pentru realizarea celui de-al treilea val de lărgire, spre Nord, finalizate, în 1995, prin aderarea Suediei, Finlandei şi Austriei.

Pe de altă parte, această reţinere la ideea lărgirii spre Est trebuie înţeleasă şi prin prisma priorităţilor şi a provocărilor cu care se confruntă Uniunea Europeană. La începutul anilor '90, atenţia autorităţilor şi statelor membre UE era concentrată asupra altor aspecte ale integrării europene. Gruparea se afla într-o fază avansată de realizare a Pieţei Unice Interne fiind preocupată de rezolvarea tuturor problemelor derivate din acest nou stadiu integraţionist. Totodată, pe măsura desăvârşirii pieţei unice interne şi, în acelaşi timp, în concordanţă cu ideile ambiţioase promovate prin tratatul de la Roma şi prin Actul Unic European, Uniunea Europeană îşi redefineşte priorităţile. Concretizarea acestor redefiniri se regăseşte în Tratatul de la Maastricht din 19921. Acţiunile UE se canalizează spre adâncirea integrării, şi acest fapt este evident pe tot parcursul anilor '90. În tot acest deceniu, eforturile statelor membre au fost direcţionate spre crearea condiţiilor pentru aplicarea unor politici sectoriale unice, accentuarea interdependenţelor şi îndeplinirea criteriilor de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht ca premise esenţiale pentru realizarea obiectivului extrem de ambiţios al grupării, cel al realizării Uniunii Economice şi Monetare. Costurile pe termen scurt asociate tuturor acestor proiecte de creştere a coeziunii europene erau deja estimate drept mari, consecinţa fiind mărirea ponderii asignate criteriului costuri-beneficii în cadrul evaluărilor deciziilor politice care aveau să urmeze.

Lărgirea spre Est a fost şi continuă să rămână un subiect extrem de dezbătut în mediile din Uniunea Europeană. Nici un alt val de lărgire anterior nu s-a bucurat de o asemenea atenţie. Fenomenul este explicabil. Condiţiile şi premisele lărgirii spre Est sunt total diferite decât cele în care s-a discutat şi s-a realizat oricare din extinderile anterioare.

În primul rând, extinderea spre est presupunea aderarea, într-un interval redus de timp, a unui număr foarte mare de state: 11 ţări din Europa Centrală şi de Est (printre care şi România), la care se adaugă Cipru şi Turcia a căror situaţie este una particulară faţă de cea a celor unsprezece. Acest fapt a implicat, din partea UE, eforturi deosebite care însumează: procesul de monitorizare a performanţelor ţărilor candidate pe linia îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga, începerea simultană a negocierilor de aderare cu cele 11 ţări (proces extrem de dificil datorită dinamicii diferite şi problematicii specifice a

1 Agnew, J. A. 2000: How Many Europes? The European Union, Eastward Enlargement and Uneven Development. Progress in Human Geography, 2000, pag. 1


5

fiecăreia dintre ţările candidate), eforturi financiare suplimentare pentru susţinerea procesului de tranziţie şi a programelor de preaderare a candidaţilor.

În al doilea rând, lărgirea spre Est era cu totul deosebită, dată fiind situaţia particulară a ţărilor candidate. Profilul României şi al ţărilor din Est care au aderat în mai 2004 este cel al unor ţări în tranziţie care nu au încă o economie de piaţă matură, iar experienţa de numai 14 ani de funcţionare a unui sistem politic democratic este considerată, în multe cazuri, insuficientă. Din acest motiv s-au introdus, spre deosebire de celelalte lărgiri, o serie de criterii extrem de bine definite care trebuie îndeplinite de statele membre, indiferent de rezultatul negocierilor, pentru a putea deveni membre cu drepturi depline ale grupării europene.

În al treilea rând, mai trebuie precizat faptul că ţările din Est nu dispun de experienţa specifică a participării la grupări integraţioniste. Ţările care au făcut obiectul extinderilor anterioare aveau deja experienţa participării la grupări regionale, cele mai multe fiind foste membre AELS. În acest condiţii, implicit, Uniunea Europeană a sugerat ţărilor din Est că participarea la grupări integraţioniste proprii, anterior integrării în UE ar fi o experienţă utilă pentru ţările candidate în ceea ce priveşte beneficiile şi constrângerile participării la o grupare integraţionistă. Aceste este un alt element de noutate care, deşi nu s-a concretizat ca o cerinţă sau ca o condiţie expresă a aderării, vădeşte îngrijorarea autorităţilor din UE cu privire la capacitatea României şi a altor state din Estul Europei de face faţă ci succes cerinţelor participării la o grupare regională aflată într-un stadiu extrem de avansat de integrare economică.

În al patrulea rând, fundamentele acestei lărgiri au fost în mare măsură diferite faţă de celelalte extinderi, fiind primordial ancorate în sfera deciziei politice. Primul şi val al lărgirii UE, concretizat prin aderarea Angliei, Irlandei şi Danemarcei, a avut la bază în primul rând raţiuni economice, legate de potenţialul economic al noilor membri şi de diminuarea concurenţei dintre aceste state aflate în afara grupării şi ţările din interiorul UE. Al doilea val s-a concretizat prin aderarea unor ţări din Sudul continentului cu un nivel de dezvoltare şi potenţial economic net inferior UE, a fost determinat în principal de consideraţii geopolitice legate de atenuarea tensiunilor dintre Spania şi Anglia şi de întărirea flancului sudic al NATO. Al treilea val de lărgire din 1995 a avut ca rezultat aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei a fost determinată de raţiuni economice, legate de întărirea forţei economice a UE, atenuarea concurenţei în interiorul grupării şi de nevoia de protecţie şi de întărire a capacităţii concurenţiale a participanţilor la grupare faţă de SUA şi Japonia. Al treilea val de lărgire poate fi considerat consecinţa firească a evoluţiilor înregistrate în Spaţiul Economic European (realizat în anii '80 între Uniunea Europeană şi AELS, organizaţie printre ai cărei membri se regăseau şi cele trei state).

Conform Tratatului de la Roma nu există limite geografice sau alte restricţii care să interzică unui stat participarea la UE, singura condiţie pentru a deveni membru UE fiind aceea ca statul candidat să împărtăşească valorile europene. Extinderea spre estul Europei este o experienţă cu totul nouă şi pentru UE care îşi va selecta noii membri din afara AELS (candidaţii tradiţionali) şi pare a avea la bază inclusiv raţiuni politice şi de natură sentimentală. Într-o declaraţie din octombrie 2000, comisarul european pentru lărgire Gunther Veurheugen sublinia caracterul unitar al Europei şi ireversibilitatea extinderii spre est "lărgirea UE este un proces ireversibil...Nu vom mai lăsa Europa să fie divizată pe criterii politice, ideologice sau de altă natură" şi nu există motive întemeiate pentru a refuza accesul unor noi ţări în interiorul grupării: "cum am putea spune ţărilor din Europa care şi-au cucerit de curând libertatea că beneficiile integrării Europene sunt


6

destinate unui număr restrâns de state privilegiate care, din întâmplare, s-au aflat după 1945 de o anumită parte a Cortinei de Fier ?"2.

Evenimentele petrecute în 1990 în Europa de Est ca şi opţiunea fermă exprimată imediat a ţărilor din spaţiul estic de a de integra în structurile europene au luat pe nepregătite statele membre şi autorităţile UE, astfel încât reacţia acestora nu a fost una promptă şi bine definită. Divergenţele de opinii dintre statele membre cu privire la modalitatea concretă de abordare a problemei lărgirii spre Est, schimbările de atitudine faţă de statele candidate etc., evidente pe tot parcursul ultimilor zece ani sunt semnale, că în anumite situaţii sau cazuri, atitudinea UE nu a fost una bine articulată, ci că, în mare parte, această atitudine s-a format şi s-a definit „ad hoc” pe măsură ce procesul a avansat în timp. Analiza perioadei 1994-2004, permite identificarea anumitor elemente care au constituit cadrul principial de gestiune a extinderii UE spre Est3:

•µ statele candidate trebuie să accepte acquis communautaire în întregime. Nu este posibilă derogarea permanentă de la nici un aspect al acquis-ului;

•µ negocierile de aderare sunt concentrate aproape exclusiv asupra aspectelor practice legate de preluarea acquis-ului de către statul candidat;

•µ probleme ce apar din caracterul divers mai pronunţat al unei grupări integraţioniste extinse sunt rezolvate prin crearea unor noi instrumente ce se suprapun celor existente, mai degrabă decât printr-o reformă fundamentală care să elimine sau să atenueze inconsecvenţele instrumentelor existente;

•µ noii membri sunt integraţi în structura instituţională comunitară în baza unei adaptări progresive a acesteia din urmă, cu promisiunea unei reforme mai cuprinzătoare după momentul extinderii;

•µ se preferă negocierea cu grupuri de state care au deja relaţii strânse de colaborare între ele;

•µ statele membre folosesc procesul de extindere pentru urmărirea propriilor interese şi externalizarea pe o bază comună a problemelor de pe plan intern.

Un reputat analist4, afirma că lărgirea spre Est a generat un număr mare de abordări şi opinii variind de la argumente generale de natură economică şi politică în sprijinul/în defavoarea ideii de lărgire până la argumente punctuale legate de îndeplinirea unui număr determinat de criterii de aderare bine definite, nefiind neglijate nici alte alternative pentru ţările din Est, cum ar fi reorientarea spre alte grupări (CEFTA, Spaţiul Economic European) şi organisme, NATO sau Consiliul Europei, ca precondiţii, ca un vot de încredere din partea ţărilor occidentale sau chiar ca substituenţi temporari pentru gruparea europeană. Cea mai mare schimbare de atitudine constă în trecerea de la tratarea Estului Europei ca un întreg, ca un bloc unitar în cadrul economiei procesului de extindere la susţinerea ideii de Europa cu mai multe viteze şi cu "grade diferite de participare" a statelor membre la grupare. Trecerea de la "Europa cercurilor concentrice", despre care se discuta la începutul anilor '90, la o Europă "a la carte" vehiculată spre sfârşitul deceniului, nu trebuie interpretată ca o abandonare a ideii de "o singură Europă", ci ca mai degrabă ca posibilităţi sau stadii intermediare de realizare a acesteia. Una dintre schimbările de atitudine cele mai evidente şi considerate printre cele mai benefice (pentru 2 Gunter Verheugen, comisar european responsabil cu probleme legate de lărgirea UE, în alocuţiunea susţinută în faţa Parlamentului european în octombrie 2000 3 Preston, C.., Enlargement and Integration in the European Union, London: Routledge, 1997. 4 Baun, M: Enlargement. In L. Cram, D. Dinan, and N. Nugent (eds.), Developments in the European Union. London: Macmillan, 1999 pag. 269-89; Agnew, J. A. 2000: From the political economy of regions to regional political economy. How Many Europes? The European Union, Eastward Enlargement and Uneven Development. Progress în Human Geography, 2000, pag. 2


7

UE) o reprezintă trecerea de la abordarea statelor candidate din Est ca un grup compact (pornind de la premisa că împărtăşesc valori, istorie, caracteristici economice şi politice similare formate de-a lungul timpului şi că cei cincizeci de ani de regim comunist le-a imprimat o serie de similitudini care le individualizează net de celelalte state membre ale UE sau de candidaţii precedenţi) la tratarea fiecărui stat ca o individualitate distinctă. Acest abordare, mai complexă, va oferi Uniunii Europene o viziune mult mai realistă care să permită obţinerea, în urma procesului de lărgire, preponderent efecte pozitive pentru cei doi parteneri de discuţie.

Toate aceste elemente au impus a procesului de extindere al UE spre Estul Europei, o dinamică diferită de la o perioadă la alta, de la o ţară la alta care surprinde de asemenea schimbările de optică şi de abordare, intervenite în anii '90, atât la nivelul fiecărei ţări candidate, cât şi la nivelul UE. Printre factorii care au influenţat viziunea UE asupra extinderii şi dinamica procesului, din perspectiva UE trei pot fi consideraţi esenţiali: gradul de pregătire al ţărilor candidate, implicaţiile extinderii asupra bugetului comunitar şi stadiul avansat de integrare în UE (uniunea economică şi monetară). Acest ultim element poate fi considerat determinant, în sensul că aderarea ţărilor din Est a implicat adoptarea unui volum mare al acquis-ului comunitar cu impact asupra duratei negocierilor şi eforturilor candidaţilor de a implementa prevederile comunitare; totodată dată fiind vulnerabilitatea economică ridicată a ţărilor din Est, costurile implicate, asumarea criteriilor de aderare şi aderarea propriu-zisă la UE nu puteau fi acoperite de candidaţi decât parţial, fiind necesară preluarea unei părţi din aceste costuri de către Uniunea Europeană. Elaborarea unei politici adecvate în ceea ce priveşte extinderea a reprezentat o provocare majoră pentru decidenţii comunitari. Analiza dinamicii acestui proces până în prezent este un execiţiu pe cât de provocator, pe atât de util. Uniunea Europeană a fost ea însăşi, pe parcursul anilor '90 protagonista unor transformări semnificative. Inexistenţa unei politici anterioare în acest domeniu (combinată cu caracterul net diferit al extinderii către Est faţă de extinderile anterioare) a necesitat un înalt grad de inovare, creativitate şi acţiune strategică. În plus, perspectiva unei lărgiri la o asemenea scară fără precedent a pus în discuţie întreaga configuraţie a demersului integraţionist european, atât în ceea ce priveşte structura instituţională, cât şi celelalte politici comunitare. Practic, extinderea depinde de trei factori: pregătirea internă a statelor candidate, pregătirea internă a UE şi negocierile de aderare propriu-zise.

Contextul aderării României la Uniunea Europeană este unul cu totul special: România va adera la o Uniune Europeană cu 25 de membri, la trei ani după ultima extindere5. O astfel de conjunctură se poate dovedi delicată, în sensul obţinerii consensului membrilor UE (şi mai ales a cetăţenilor europeni, în măsura în care procesul de ratificare a Tratatului de Aderare de către unele State Membre implică consultarea populaţiei prin referendum) de a-şi asuma costurile unei noi lărgiri, la foarte scurt timp după precedenta. Un alt element care poate influenţa aderarea României la Uniunea Europeană este legat de viziunea UE legat de extinderea spre Est. Sfârşitul anilor 90 a fost marcat de o adoptarea de către Uniunea a unei viziuni a extinderii spre Est în „blocuri regionale”. În aceste context, trebuie avută în vedere şi posibilitatea amânării aderării României şi Bulgariei şi adoptarea deciziei ca al doilea val de extindere spre est să se înscrie în această viziune a aderării în bloc a României, Bulgariei, Croaţiei şi Macedoniei (ultimele două state au depus recent cereri de aderare la Uniunea Europeană).

În ceea ce priveşte atitudinea populaţiei faţă de aderarea la Uniunea Europeană, în România atitudinea populaţiei este una favorabilă, susţinerea acestui demers întrunind acordul a peste 81% din cetăţeni (Eurobarometru, noiembrie 2003). Suportul acestora se bazează pe o atitudine pozitivă faţă de gruparea europeană şi pe premisa ca „aderarea la

5 data asumată oficial de autorităţile române pentru aderare este anul 2007.


8

Uniunea Europeană este un lucru bun” (Eurobarometru, 2003). Menţinerea unei astfel de atitudini este de natură să asigure, mai uşor, acceptarea de către cetăţeni a costurilor induse de aderarea la Uniunea Europeană şi să limiteze riscul unor tulburări social-politice importante. În final, vom face totuşi observaţia că, dincolo de aspectele politice, instituţionale, culturale sau sentimental-istorice care ar putea constitui motivaţii pro sau contra extinderii către Est a UE, aspectul economic este cel care a alimentat permanent dorinţa de unificare a întregii Europe, pentru a atinge obiectivul fundamental de a deveni cea mai puternică economie a lumii şi cea mai mare piaţă de consum unitară, după cum tot aspectele de natură economică s-au transformat de multe ori în bariere ridicate în faţa ideii de lărgire, datorită situaţiei de sub-dezvoltare relativă a noului val de state candidate în raport cu nivelul mediu economic al UE. Extinderea din 2004 nu este fără precedent din acest punct de vedere, deoarece ea implică integrarea în UE a unei populaţii suplimentare de 21% din actuala populaţie a UE, perfect comparabilă cu etapa 1980 de extindere către Sud, atunci când populaţia UE a crescut cu 22%. Este adevărat ca standardul relativ de trai al grupării de 10 state care a aderat în mai 2004 este chiar mai scăzut decât a fost cel al grupării sudice în 1980, dar ceea ce face ca acest proces de lărgire să apară mai riscant din punct de vedere al posibilelor costuri este gradul redus de dezvoltare comparativă al structurilor economiei de piaţă şi nivelul de cunoştinţe redus al resursei umane în sfera relaţiilor sistemice organizaţionale care se stabilesc în cadrul unei economii de acest tip.


9

2. ABORDAREA METODOLOGICĂ A BALANŢEI COSTURI-BENEFICII PRIVIND INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UE 2.1. Condiţionalităţile aderării la Uniunea Europeană

Participarea la o grupare integraţionistă determină o serie de transformări, de mai mică sau mai mare amploare, la nivelul statelor participante. Amploarea acestor transformări variază în funcţie de stadiul de integrare atins de gruparea regională şi pot îmbrăca forma redefinirilor instituţionale şi/sau de conţinut/adoptare al politicilor sectoriale (policy making). Dat fiind stadiul avansat de integrare atins la nivelul Uniunii Europene (uniune economică şi monetară), transformările în adoptarea politicilor economice sunt evidente la nivelul statele membre. În esenţă aceste transformări sunt rezultatul transferului de competenţe decizionale în domeniul politicilor sectoriale de la nivelul statului membru, la nivel supranaţional (al organismelor comunitare), factorul „european” devenind într-o măsură din ce în ce mai mare parte din logica procesului de policy making la nivelul statelor participante. Adoptarea unor politici economice în care factorul „european” devine dominant înseamnă, în esenţă, reducerea gradelor de libertate (introducerea unor restricţii), justificată de urmărirea interesului comun „european”, în formularea şi implementarea politicilor economice. Altfel spus, participarea la Uniunea Europeană presupune, pentru statele membre, acceptarea unor condiţionalităţi externe în construcţia politicilor economice.

Recent a fost dezvoltată o întreagă literatura de specialitate care încearcă să definească cât mai bine şi să identifice implicaţiile transferului de competenţe în materie de politică economică de la nivelul statal la cel supranaţional. Arhitectura conceptuală se bazează pe studiile empirice realizate la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. Conceptul lansat este cel de europenizare (Borzel TA, 1999).

Cadrul conceptual al acestui proiect este construit pe definirea europenizării ca „proces de construire, diseminare şi instituţionalizare, formală şi informală, a regulilor, procedurilor, paradigmelor de politică economică, know-how, şi convingeri şi valori comune definite şi consolidate în logica procesului decizional al UE care fac obiectul integrării lor în logica proceselor decizionale, discursului, structurilor politice şi instituţionale şi politicile economice naţionale ale statelor membre” (Rafaelli, 2001).

Cea mai mare pare a eforturilor de analiză a condiţionalităţilor „europene” impuse statelor membre a fost concentrată la nivelul statelor membre ale grupării. Premisa de bază a acestor teorii era aceea că europenizarea constituie un proces care se manifestă exclusiv la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. Recent, având în vedere şi concretizarea eforturilor de extindere a UE6, literatura de specialitate a extins sfera de analiză a europenizării şi la nivelul statelor candidate la UE. Ipoteza de analiză este aceea că europenizarea presupune extinderea modelului european de guvernare economică către statele candidate (printre care se regăseşte si România) şi afectează deopotrivă statele membre cât şi statele candidate (Hughes J, Sasse G, Gordon C, 2002). Europenizarea afectează atât statele membre, cât şi statele candidate în sensul impunerii unor modele, norme si politici comunitare care implică redefiniri de substanţă ale politicilor naţionale şi a cadrului instituţional de adoptare şi aplicare a acestora. Instrumentul principal al europenizării, în cazul statelor candidate, este cel al condiţionalităţilor europene impuse pentru aderarea la UE, aceste condiţionalităţi fiind vizibile, în primul rând sub forma

6 Aderarea la Uniunea Europeană a 10 din cele 13 state candidate în 2004


10

criteriilor de aderare (Hughes J, Sasse G, Gordon C, 2002). Aderarea României, ca şi a celorlalte state candidate, este condiţionată de respectarea elementelor de condiţionalitate impuse prin cele patru criterii de aderare:

•µ criteriul politic - garantarea statului de drept;

•µ criteriul economic - existenţa unei economii de piaţă funcţionale care să permită statului candidat să facă faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor pieţei în cadrul UE;

•µ criteriul juridic - însuşirea acquis-ului comunitar în vigoare la momentul aderării;

•µ criteriul administrativ – asigurarea stabilităţii instituţiilor şi a capacităţii de a-şi asuma obligaţiile derivate din calitatea de membru al Uniunii Europene.

Condiţionalitatea europeană reprezintă, în esenţă, un aranjament instituţional, o normă, un standard de comportament care permite realizarea conexiunii între beneficiile apartenenţei la o grupare economică regională, de tipul UE, cu respectarea exigenţelor şi principiilor impuse de calitatea de membru. Condiţionalităţile europene induc transformări de ordin instituţional şi în ceea ce priveşte conţinutul politicilor economice la nivelul statelor membre în măsura în care între normele, cadrul de adoptare şi conţinutul al politicilor la nivel naţional şi cadrul european există neconcordanţe (Hughes J, Sasse G, Gordon C, 2002). Aceste ajustări presupun costuri pentru ţările candidate iar beneficiile derivate din aderarea la UE pot fi evidenţiate şi maximizate numai în măsura în care există un grad ridicat de compatibilitate/convergenţă între politicile şi cadrul instituţional de adoptare a acestor politici la nivel naţional, pe de o parte, şi politicile şi modelul instituţional european de adoptare a acestor politici, pe de altă parte.

Condiţionalităţile europene cuprinse în criteriile de aderare de la Copenhaga constituie un vector important în asigurarea acestei convergenţe. Condiţionalităţile europene ale aderării şi implicaţiilor lor în termeni de cost-beneficiu trebuie analizate nu numai după momentul dobândirii de către România a statutului de membru al Uniunii Europene, ci şi anterior aderării. O astfel de abordare este justificată deoarece analiza perioadei de tranziţie în România, cât şi studiile realizate la nivelul altor state candidate, relevă faptul că politicile economice, redefinirile de ordin instituţional şi toate obiectivele strategice ale guvernelor ţărilor respective au avut ca determinant unic aderarea la UE, ceea ce în plan concret a presupus eforturi susţinute pentru respectarea condiţionalităţilor europene cuprinse în criteriile de la Copenhaga. Până în prezent, se poate afirma că internalizarea normelor şi politicilor economice europene a influenţat ritmul şi direcţia transformărilor politice şi economice în România, dar a redus gradele de libertate decizională şi a generat un grad relativ de dependenţă decizională (path dependence) a autorităţilor române faţă de autorităţile comunitare de la Bruxelles (Lăţăianu G., 2003).

Unul dintre cele mai importante elemente (formale) de condiţionalitate europeană, cu implicaţii evidente în termeni de cost şi beneficiu, este cel exprimat prin criteriul juridic, respectiv asumarea acquis-ului comunitar relevant în adoptarea politicilor sectoriale şi cu implicaţii asupra competitivităţii firmelor româneşti. Concentrarea studiului de faţă asupra acestui criteriu – pe lângă cel economic - este justificată prin prisma următoarelor elemente:

•µ adoptarea acquis-ului comunitar presupune adoptarea normelor şi obiectivelor ca şi a modelului instituţional al UE de elaborare a politicilor sectoriale, factorul european prevalând asupra elementelor naţionale;

•µ adoptarea acquis-ului comunitar presupune nu numai transpunerea în legislaţia românească a reglementărilor europene, ci şi implementarea lor şi


11

este un demers ce trebuie realizat, în principiu, anterior aderării propriu-zise la UE, ceea ce implică faptul că aderarea la UE va genera costuri şi beneficii, atât ante cât şi post aderare;

•µ acquis-ul comunitar cuprinde norme care au impact asupra competitivităţii firmelor româneşti, creând noi condiţii de desfăşurare a activităţii acestora.

De asemenea, trebuie făcută precizarea că studiul nu se va concentra asupra celorlalte două criterii (politic şi administrativ) deoarece o mare parte din condiţionalităţile impuse de aceste criterii ar fi existat şi în absenţa aderării la Uniunea Europeană, fiind indispensabile perioadei de tranziţie. Existenţa şi stabilitatea instituţiilor democratice ale statului de drept, asigurarea premiselor administrative necesare creării unei economii de piaţă funcţionale, competitive etc. constituie elemente definitorii ale tranziţiei; transformări induse de urmărirea acestor imperative ar fi existat şi în absenţa aderării la Uniunea Europeană, diferenţa constă în orizontul de timp alocat pentru realizarea lor (aderarea la UE accelerează acest proces prin asumarea de către autorităţile române a unei date limită a aderării, respectiv anul 2007). În ceea ce priveşte criteriul juridic, adoptarea acquis-ului comunitar, acesta are un impact direct şi evident deoarece impune priorităţile, obiectivele conţinutul şi un cadru instituţional uniform de adoptare şi implementare a politicilor economice naţionale, interesul şi modelul comunitar prevalând în această ecuaţie. În acest context, este evident că respectarea criteriilor de aderare şi implicit aderarea României la Uniunea Europeană implică o serie de transformări la nivel economic şi politic.7

Impact direct Impact indirect

Economic - eliminarea barierelor din calea schimburilor comerciale

- aplicarea prevederilor comunitare în materie de concurenţă (cu efecte evidente asupra mediului de afaceri) - implementarea instrumentelor PAC în agricultură

- accesul la fondurile structurale

- reorientarea fluxurilor comerciale (creare şi deturnare de comerţ)

- restructurarea industrială şi agricolă

- implicaţii în plan regional

- aderarea la criteriile de convergenţă pentru UEM (Maastricht)

Politic - prevalenţa dreptului comunitar asupra celui naţional

- aplicabilitatea directă a legislaţiei comunitare

- modificări ale Constituţiei şi a statutului constituţional al parlamentului naţional

- reprezentarea şi participarea la procesul decizional comunitar

- reorientarea politicii externe (inclusiv a diplomaţiei comerciale)

- modificarea modului de elaborare şi punere în practică a politicilor guvernamentale

- apariţia de noi modele de reprezentare a intereselor la nivelul societăţii

Studiul de faţă nu îşi propune inventarieze, într-o manieră exhaustivă transformările şi efectele induse de aderării României la Uniunea Europeană, ci să le cuantifice şi să le analizeze prin prisma costurilor şi beneficiilor generate.

7 Preston, C., Enlargement and Integration in the European Union, London: Routledge, 1997.


12

Este evident că ajustările în plan instituţional, economic şi social induse de adoptarea normelor comunitare şi a politicilor comunitare sunt generatoare de costuri. Ţinând cont de maniera în care sunt formulate criteriile de aderare, respectiv cel administrativ (capacitatea statului candidat de a face faţă obligaţiilor de membru al UE) şi de modul de derulare al negocierilor de aderare (care se poartă asupra eventualelor perioade de tranziţie, după aderarea propriu-zisă, alocate pentru implementarea acquis-ului comunitar), cea mai mare parte a costurilor legate de îndeplinirea a criteriilor de la Copenhaga se va concentra în perioada anterioară anului 2007 (data preconizată a dobândirii statutului de membru al UE). Principalele categorii de costuri legate în mod direct de aderarea la Uniunea Europeană pot fi grupate astfel8:

1. costuri de adoptare a normelor şi politicilor europene (acquis-ul comunitar), fiind incluse în această categorie: costurile generate de crearea sau modificarea cadrului instituţional de aplicare a acestora, costurile de formare a resurselor umane din aceste structuri, costurile legate de asumarea obiectivelor comunitare de politică economică (care, în funcţie de caracteristicile domeniului şi/sau perioada de timp pot implica costuri ridicate pe perioade scurte de timp, evidente fiind în domeniile în care priorităţile pe termen scurt ale celor doi parteneri, România şi UE, diferă) etc. Cea mai mare parte a acestor costuri se va concentra în perioada anterioară aderării propriu-zise.

2. costuri legate de respectarea şi implementarea standardelor definite de normele şi politicile europene – se încearcă cuantificarea eforturilor necesare pentru respectarea prevederilor comunitare în domeniile care fac obiectul acquis-ului comunitar. Aceste costuri pot apărea atât la nivelul instituţional (al autorităţilor publice), cât şi la nivel microeconomic. În această categorie se includ costuri în domenii specifice cum ar fi: modernizarea infrastructurii de transport, standarde de muncă şi protecţie socială, protecţia consumatorilor, standarde de calitate, standarde de mediu etc. Tot în această categorie se includ şi costurile derivate din procesele de liberalizare a circulaţiei mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor9. Cea mai mare parte a acestor costuri vor fi evidente la nivel microeconomic şi au capacitatea de a afecta competitivitatea firmelor româneşti. Repartizarea în timp (ante şi post aderare) a acestor costuri este dificil de realizat, dat fiind faptul că materializarea lor se va produce după adoptarea şi implementarea propriu-zisă a unui standard european în România şi că implementarea acestor norme se află în stadii diferite în funcţie de domeniul analizat (spre exemplu standardele europene de mediu nu sunt în totalitate adoptate, fiind solicitate, în unele cazuri perioade de tranziţie mai mari de 10 ani).

3. costuri legate de asumarea statutului de membru al Uniunii Europene. Aceste costuri se vor materializa după aderarea la Uniunea Europeană şi includ contribuţiile la bugetul comunitar, participarea la instituţiile comunitare etc. O mică parte din aceste costuri, ca volum, poate fi evidenţiată şi anterior aderării propriu-zise şi se compune din contribuţiile României, sub formă de cofinanţare,

8 Primele două categorii de costuri din această tipologie sunt direct legate de adoptarea şi implementarea acquis-ului comunitar, celelalte fiind legate de respectarea celorlalte criterii de aderare, cuantificarea lor nefăcând obiectul principal al acestui studiu. 9 În ceea ce priveşte costurile legate de procesele de asigurare a celor patru libertăţi de circulaţie în relaţiile dintre România şi Uniunea Europeană, până la momentul aderării se poate vorbi de costuri legate de liberalizarea comercială convenită pentru produsele industriale între România şi Uniunea Europeană; pentru celelalte libertăţi de circulaţie, costurile se vor materializa după aderarea propriu-zisă (imediat, sau după caz după expirarea perioadei de tranziţie negociate), acesta fiind momentul în care vor începe să funcţioneze efectiv.


13

la programele Uniunii Europene la care participă (de ex. programul Phare, SAPARD, ISPA, Leonardo da Vinci, FP6 etc.).

4. costuri legate de modernizarea economiei româneşti. Costurile cuprinse în această categorie sunt legate direct de modernizarea capacităţilor productive, de creşterea competitivităţii produselor şi serviciilor româneşti pentru a face faţă presiunilor concurenţiale din Uniunea Europeană. Cea mai mare parte a acestor costuri este poziţionată, în timp, anterior momentului aderării. În această categorie de costuri se includ: costurile strict legate de modernizarea capacităţilor de producţie din sectoarele economiei (creşterea nivelului tehnologic, creşterea calităţi produselor şi serviciilor realizate etc.) nefiind incluse şi costurile de modernizare a echipamentelor de producţie pentru a asigura respectarea standardelor de producţie, de mediu, de siguranţă etc. impuse de Uniunea Europeană, acestea din urmă fiind surprinse într-o altă categorie în tipologia propusă de acest studiu. Costurile din această categorie vizează „investiţii obligatorii” pentru dezvoltarea economică şi socială a României şi este dificilă evidenţierea distinctă a costurilor de modernizare legate direct de aderarea la Uniunea Europeană şi cele impuse de perioada de tranziţie.

Cea mai mare parte a costurilor derivă din diferenţele existente între structurile instituţionale, priorităţile şi conţinutul politicilor economice la nivelul României, pe de o parte, şi elementele definitorii ale modelului comunitar, pe de altă parte. Aderarea al UE implică adoptarea acestui model şi înlocuirea celui naţional şi, implicit, costuri aferente de adoptare/asigurare a compatibilităţii/convergenţei în acest sens. De asemenea, în perspectivă sectorială, cea mai mare parte a costurilor derivă din nivelul redus de dezvoltare a unor sectoare comparative cu cele din UE, ceea ce face ca adoptarea acquis-ului comunitar să afecteze serios competitivitatea de preţ a sectoarelor în cauză şi să ridice costurile alinierii şi prin dispariţia anumitor firme sau domenii de activitate care nu pot susţine financiar transpunerea acquis-ului comunitar.

Cuantificareaarea costurilor aderării României la Uniunea Europeană este un demers dificil, chiar şi în condiţiile în care estimarea are ca limită temporală aderarea propriu-zisă (anul 2007) datorită dinamicii ridicate a transformărilor economice, politice şi sociale din Uniunea Europeană. Este oricând posibilă modificarea anumitor politici economice, a mecanismelor de implementare sau a obiectivelor acestor politici în Uniunea Europeană, un astfel de scenariu fiind plauzibil şi datorită faptului că aderarea la 1 mai 2004 a 10 ţări poate fi un element de natură să creeze presiuni pentru astfel de ajustări.

Totodată, nu trebuie negate nici efectele pozitive ale respectării condiţionalităţilor europene, atât anterior cât şi post aderare. Unul din beneficiile importante ale europenizării îl constituie asistenţa financiară şi tehnică acordată de Uniunea Europeană României în domeniul creării cadrului legal şi instituţional necesar pentru buna funcţionare a economiei (ex. Crearea Oficiului pentru Drepturi de Autor, Consiliul Concurenţei, legislaţia vamală, standardele de mediu etc.). Totodată, imperativul aderării la Uniunea Europeană, şi implicit respectarea condiţionalităţilor impuse, au avut un efect benefic în sensul accelerării reformelor economice şi adoptării măsurilor necesare pentru creşterea economică şi creşterea competitivităţii firmelor româneşti. Principalele beneficii ale aderării României la Uniunea Europeană pot fi clasificate astfel:

1. suplimentarea şi diversificarea resurselor financiare Statutul de membru al Uniunii Europene asigură accesul României la fondurile structurale şi la fondurile de coeziune. Volumul acestor transferuri de fonduri către România nu poate fi evaluat la acest moment (şi implicit nici efectele derivate), alocările financiare naţionale din fondurile structurale făcând obiectul noii perioade programare 2007-


14

2013. O parte din aceste beneficii poate fi evidenţiată şi anterior momentului aderării şi surprinde cuantumul şi efectele pozitive ale intrărilor de fonduri prin intermediul instrumentelor financiare de preaderare şi a altor instrumente şi programe dezvoltate de UE pentru ţările candidate.

2. beneficii derivate din statutul de membru. Aceste beneficii vor apărea după aderarea la UE şi sunt derivate din participarea la piaţa unică, la uniunea economică şi monetară, o mai bună susţinere a intereselor naţionale prin participarea la instituţiile UE etc.

3. accelerarea reformelor şi susţinerea tranziţiei prin furnizarea elementelor de bază pentru definirea politicilor economice naţionale. Trecerea de la regimul economiei de comandă la economia de piaţă nu are precedent istoric. În aceste condiţii, pe toata perioada de tranziţie, până la aderare, UE a furnizat României un model de elaborare a politicilor sale economice (date fiind criteriile de aderare şi dorinţa de integrare în UE, aceasta a însemnat, în cele mai multe cazuri, chiar preluarea obiectivelor şi politicilor comunitare respective în ansamblul lor sau copierea politicilor anumitor state membre, în măsura în care politica respectivă nu este comunitară). Aceste beneficii sunt dificil de estimat şi pot îmbrăca forma scurtării perioadei de tranziţie. Asistenţa tehnică acordată de UE României în diferite domenii constituie un exemplu de beneficiu din această categorie.

Costurile şi beneficiile aderării la Uniunea Europeană pot fi exprimate şi sub forma implicaţiilor bugetare. Efectele asupra bugetului sunt evidente la următoarele capitole: contribuţii către bugetul comunitar, PAC şi fonduri structurale (politică regională).

Din punct de vedere metodologic, apare ca dificilă distincţia clară între efectele integrării şi cele ale procesului de tranziţie. Pe de altă parte, dihotomia câştigător/perdant este relativă. Identificarea unui sector drept câştigător sau perdant în procesul de integrare nu înseamnă că acelaşi lucru se poate spune despre orice firmă sau individ din acel sector. În plus, analiza sectorială nu corespunde neapărat unei influenţe pozitive/negative asupra bunăstării întregii societăţi. Un sector perdant poate elibera resurse pentru alte sectoare, îmbunătăţind astfel eficienţa alocării resurselor în economie10.

Integrarea reprezintă şi atingerea ţintelor de convergenţă socio-economică, ţinte definite şi actualizate periodic conform imperativelor momentului istoric (pentru o discuţie a conceptului de convergenţă vezi de exemplu Ghiţă (2002)). Din punct de vedere al modelării, convergenţa se defineşte printr-un set de indicatori aleşi ca reflectând acele criterii care se află dincolo de cerinţa de convergenţă. Definirea concretă a acestor criterii diferă însă, nu numai de la un moment la altul, dar şi de la un caz la altul.

Prin statutul său de ţară candidată România urmăreşte în primul rând îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, respectiv “stabilirea unei economii de piaţă funcţionale care să aibă capacitatea de a rezista presiunii competitive şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii Europene”. Uniunea Europeană a trecut la monitorizarea progreselor înregistrate pe calea îndeplinirii criteriilor de la Lisabona, urmărind să devină “cea mai dinamică şi competitivă Economie Bazată pe Cunoaştere din lume până în 2010, menţinând şi chiar accentuând coeziunea socială”. Acest obiectiv va trebui să fie atins prin aşa numita metodă de coordonare deschisă, în cadrul căreia monitorizarea joacă un rol foarte important (Keuning şi Verbruggen (2001)).

10 Dăianu, D. (coord.), Câştigători şi perdanţi în procesul de integrare europeană. O privire asupra României”, Bucureşti: Centrul Român de Politici Economice, 2001.


15

2.2. Costuri şi beneficii. Principalele accepţii date termenilor Atât costurile, cât şi beneficiile integrării pot avea mai multe accepţiuni, in funcţie

de sfera de cuprindere:

1. Privite doar din punctul de vedere al fluxurilor financiare bilaterale pre-stabilite oficial intre UE si România (externe): sumele alocate de către UE şi respectiv contribuţia ţării noastre la diferite programe ale Uniunii.

2. Includerea pe lângă punctul 1 a întregului efort bugetar (inclusiv prin efectele asupra reducerii taxelor vamale).

3. Includerea tuturor fluxurilor monetare, deci si cele ale agenţilor economici (derivate din aplicarea normelor, sau din efectele de stimulare a comerţului ca rezultat al modificării taxelor vamale)

4. Impact larg la nivel macroeconomic, incluzând modificări în productivitatea muncii, de competitivitate (în afara celei rezultate din modificarea taxelor vamale), precum şi cele legate de rata de ocupare.

Raportul costuri-beneficii poate diferi între aceste accepţiuni. Este clar că dacă luăm în considerare doar nivelul 1, atunci integrarea apare ca fiind extrem de favorabilă. Însă pe nivelurile 2 si 3 balanţa se va înclina treptat înspre costuri, deoarece in acest caz cheltuielile nu sunt privite ca investiţii, efectele lor proiectate in viitor nefiind evaluate.

Evaluarea relativ corectă si maximal-posibilă a rezultatelor este posibilă doar pe nivelul 4, care are in vedere chiar miza integrării din punct de vedere strict economic. Doar la acest nivel se poate pune problema urmăririi intercondiţionărilor dintre indicatorii macroeconomici (cum ar fi productivitatea totală a factorilor, rata de ocupare, inflaţie etc.).

Pe palierul macro-economic de evaluare a raportului costuri-beneficii vom avea următoarele efecte directe ale procesului de integrare:

Costuri

- cota de participare la programele europene;

- investiţii obligatorii (care presupun răsturnarea priorităţilor şi un risc suplimentar de non-sustenabilitate);

- renunţări (derivate din afectarea partenerilor sau din posibile penalităţi).

Beneficii

- fluxuri monetare mărite;

- facilitare acces (programe, comerţ, circulaţia forţei de muncă);

- rezultate directe ale aplicării acquis-ului cu creşterea gradului de integrare a sistemului socio-economic romanesc în cel european.

- creşterea competitivităţii.

Lucrarea de faţă va analiza în primul rand fluxurile monetare (cap. 3), apoi va realiza o estimare a costurilor macroeconomice (cap.4) pe baza modelului macroeconomic LINK-Dobrescu, pentru ca apoi să detalieze această balanţă pe diferite dimensiuni. Modelul LINK-Dobrescu, este prezentat în extenso în (Ciupagea, 2000) unde există un capitol dedicat acestui subiect, iar în scopul de a servi exerciţiului din acest studiu, a fost îmbogăţit cu un modul special care include fondurile financiare din UE şi efectele acestora asupra economiei. Acest model este utilizat din anul 1998 in cadrul ONU, pentru modelarea economiei României, fiind singurul model românesc recunoscut


16

oficial în exteriorul ţării înglobat într-un sistem functional de modele macroeconomice ale statelor lumii. Dintre dimensiunile menţionate, unele vor fi sectoriale, ca de exemplu agricultura şi industria, altele orizontale precum mediul, concurenţa, factorul uman, cercetarea dezvoltarea. În fine, balanţa costuri-beneficii va fi tratată şi din perspectivă regională, dată fiind importanţa pe care acestă dimensiune o are la nivelul Uniunii Europene.


17

3. ANALIZA PE BAZA FLUXURILOR FINANCIARE

Deşi implicaţiile financiare directe reprezintă doar o parte a costurilor şi beneficiilor integrării, totuşi, fiind unul dintre aspectele care pot avea o determinare cantitativă în termeni prospectivi, considerăm că abordarea acestora reprezintă un aspect important al problematicii propuse în prezentul studiu. În acest cadru, analizăm consecinţele (probabile) ale adoptării de către Comisia Europeană a pachetului financiar pentru România şi Bulgaria, pentru anii 2007 – 2009. Pentru a se putea urmări trendurile în finanţare, am prezentat în Anexa 1 implicaţiile financiare pentru perioada 2000-2006, fără a mai detalia analiza acestora. Fluxurile sunt preluate ca input-uri în model, după cum va reieşi din capitolul 4, pentru a estima impactul la nivel macroeconomic.

La 10 februarie 2004, Comisia Europeană a prezentat Parlamentului propunerile privind noua perspectivă financiară a bugetului Uniunii Europene pentru perioada 2007-2001311.

Propunerile Comisiei Europene au inclus şi Pachetul financiar alocat României şi Bulgariei, pentru anii 2007 – 2009.

Având în vedere experienţa acumulată în ultimii ani, principiile şi metodologia utilizate pentru pachetul financiar propus în cazul primelor 10 ţări care au aderat deja la Uniunea Europeană, Comisia a considerat că este prudent să limiteze pachetul financiar acordat României şi Bulgariei la o perioadă de trei ani.

Aceasta înseamna că în primii trei ani ai perspectivei financiare a Uniunii Europene (2007-2009), României şi Bulgariei li se vor aplica din punct de vedere financiar, pachetul prezentat, iar în ultimii patru ani (2010 - 2013) perspectiva financiară ca atare.

Referitor la propunerea Comisiei Europene, menţionăm faptul că, în acest context, prin pachet financiar se înţelege, în principal, totalitatea implicaţiilor directe, financiare şi bugetare, ale negocierilor de aderare pentru capitolele 7 – Agricultura, 21 – Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale şi 29 – Prevederi financiare şi bugetare.

În ceea ce priveşte angajamentele Uniunii Europene, sumele totale alocate au fost defalcate pe capitole şi pe ani, pornind de la datele din propunerea de pachet 11 Perspectiva financiară a Uniunii Europene acoperă perioada 2007 – 2013 şi se referă la o Uniune cu 27 de membri.

Box 3.1. PROPUNEREA DE PACHET FINANCIAR PENTRU ROMÂNIA:

ANGAJAMENTE ALE UNIUNII EUROPENE

• Agricultura: 4037 milioane euro – Măsuri de piaţă: 732 milioane euro – Plăţi directe: 881 milioane euro – Politica de dezvoltare rurală: 2424 milioane

euro • Fonduri structurale şi de coeziune – 5973

milioane euro • Politici interne: suma de 1304 milioane euro nu

este defalcată pentru România şi Bulgaria • Cheltuieli administrative: suma de 346 milioane

euro nu este defalcată pentru România şi Bulgaria.

Sursa: Commission of the European Communities, A financial package for the accession negotiations with Bulgaria and Romania, Communication from the Commission, Brussels, 19.2.2004, SEC(2004) 160 final


18

financiar, precum şi de la principiile şi metodele aplicate primelor 10 ţări care au aderat la Uniunea Europeană. A rezultat o sumă totală a angajamentelor Uniunii Europene de aproape 11,3 miliarde euro, cumulat pentru perioada 2007-2009.

Sumele rezultate au un caracter indicativ, urmând a fi determinate/propuse cu mai mare precizie în momentul adoptării documentul de poziţie comună România – Uniunea Europeană.

2837

1973

3953

2465

4498

2973

0500

10001500

200025003000

350040004500

mil. €

2007 2008 2009

Grafic 3.1. Pachetul financiar pentru România- angajamente financiare 2007- 2009 -

Angajamente UE Efort bugetar

Efortul bugetar al României (angajamente) este determinat pe baza principiilor de cofinanţare stabilite prin metodologiile de acces la fondurile structurale şi de coeziune ale Uniunii Europene, precum şi de la calculul contribuţiei României la bugetul Uniunii Europene. Contribuţia României la Bugetul UE este calculată aplicând un procent de 1,14% la Produsul Intern Brut al României prognozat la nivelul anilor 2007-2009. A rezultat un efort bugetar al României (angajamente) de circa 7,4 miliarde euro, pentru perioada 2007-2009.

Tabel 3.1. Pachetul financiar pentru România – angajamente (milioane euro, preţuri 2004)

Angajamente ale Uniunii

Europene Efortul bugetar al României

(angajamente)

2007 2837 1973

2008 3953 2465

2009 4498 2973

Total: 11287 7411

Sursa: vezi Anexa 2

Plăţile (transferurile efective de la bugetul comunitar la bugetul naţional) vor fi mai reduse, din considerente procedurale: un proiect acceptat potrivit metodologiei


19

specifice fiecărui program poate fi finanţat prin sumele angajate într-un singur an, plăţile urmând însă a fi făcute eşalonat, pe durata realizării efective a proiectului respectiv.

În consecinţă, plăţile depind de capacitatea de absorbţie efectivă, capacitate determinată de prezentarea unor proiecte (sau măsuri) eligibile, de funcţionlitatea instituţiilor şi a procedurilor de management şi control financiar al fondurilor, de asigurarea co-finanţării (de la bugetul de stat, bugetele locale, sau din surse private).

Calcule estimative, folosind principiile şi metodologia pachetului Copenhaga, arată că plăţile pentru România din pachetul financiar, s-ar putea situa la nivelul a 7 miliarde euro în intervalul 2007-2009. Împreună cu sumele care vor fi alocate în anii respectivi din fondurile de pre-aderare angajate în anii anteriori (peste 1.9 miliarde euro pentru cei trei ani) rezultă o sumă totală de aproape 9 miliarde de euro (8893 milioane euro).

La fel ca şi în cazul angajamentelor, efortul bugetar al României (plăţi) este determinat pe baza principiilor de cofinanţare stabilite prin metodologiile de acces la fondurile structurale şi de coeziune ale Uniunii Europene, precum şi de la calculul contribuţiei României la bugetul Uniunii Europene. În plus, în acest caz intervin şi necesităţile de cofinanţare induse de defalcarea fondurile de pre-aderare angajate în anii anteriorii (până în 2006).

Tabel 3.2 Pachetul financiar pentru România – plăţi (milioane euro, preţuri 2004)

Plăţi ale

Uniunii Europene Efortul bugetar al României (plăţi)

2007 2361 1678

2008 3124 1687

2008 3409 2298

Total 8893 5663

Sursa: vezi Anexa 2.

2361

1678

3124

1687

3409

2298

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

2007 2008 2009

Grafic 3.2. Pachetul financiar pentru România - plăti UE / efort

Plăţi UE Efort bugetar


20

Balanţa netă a transferurilor financiare dintre România şi Uniunea Europeană este calculată ca diferenţă între plăţile propuse de Uniunea Europeană prin pachetul financiar şi contribuţia României la bugetul UE.

Valorile prezentate privind anvelopa financiară pot suferi modificării uşoare, prin negocierea dintre România – Uniunea Europeană în vederea adoptării documentul de poziţie comună, sau prin modificări ale politicii UE privind fondurile structurale. De asemenea, în capitolele de plăţi pot surveni unele modificări, deoarece plăţile, aşa cum s-a arătat, depind de capacitatea de absorbţie efectivă, capacitate determinată de prezentarea unor proiecte (sau măsuri) eligibile, de funcţionalitatea instituţiilor şi a procedurilor de management şi control financiar al fondurilor.

Tabel 3.3. Pachetul financiar pentru România – balanţa netă (milioane euro, preţuri 2004)

Plăţi ale

Uniunii Europene

Contribuţia României la

bugetul Uniunii Europene

Balanţa netă

(1) (2) (3) = (1)-(2)

2007 2361 808 1553

2008 3124 847 2277

2009 3409 892 2517

Total 8893 2547 6346

Sursa: vezi Anexa 2

Grafic 3.3. Balanţa de plăţi Uniunea Europeană -R â i (2007-2009)

892847808

25172277

1553

2361

31243409

0

500

1000

1500

2000

2500

3000

3500

4000Milioane

Balanţată

1553 2277 2517ContribuţiaRomânieilbugetul UE

808 847 892

Plăţi ale UE 2361 3124 3409

2007 2008 2009

Sub rezervele menţionate, România ar putea înregistra un flux net de fonduri de peste 6.3 miliarede euro în primii trei ani după integrare (2007-2009).


21

În anul 2007, fluxul net, estimat la 1553 milioane euro ar depăşi fluxul net din anul anterior integrării – 2006 (flux estimat la circa 800 milioane euro12), cu peste 750 milioane euro. Într-un scenariu al amânării integrării europene a României cu 3 ani, doar pierderea netă directă de fluxuri financiare provenite din fondurile structurale s-ar situa la circa 3.95 miliare euro.

Impactul macro-economic al pachetului financiar nu poate fi redus doar la valoarea absolută a sumelor acordate României. Aceasta deoarece programele şi acţiunile structurale dezvoltate pornind de la sumele respective pot genera şi susţine un proces de creştere economica durabilă, cel puţin în domeniul agriculturii, al infrastructurii şi mediului, al resurselor umane, o creştere a coeziunii sociale prin dezvoltarea rurală şi dezvoltarea regională echilibrată.

12 Flux provenit din fondurile pre-structurale Phare, ISPA şi SAPARD.


22

4. COSTURI SI BENEFICII MACROECONOMICE EVALUATE PE BAZA MODELULUI LINK

Analiza de impact a procesului de inegrare europeană a României trebuie efectuată separat pentru perioada de pre-aderare şi perioada post-integrare. De asemenea, scenariile avute în vedere pentru evaluarea impactului, trebuie şi acestea gândite diferenţiat. La nivel macroeconomic, un tip de analiză se va referi la diverse simulări încadrate temporal în perioada 2000-2004 (deja parcursă), pentru a compara realitatea petrecută cu ceea ce s-ar fi putut întâmpla în societatea românească dacă nu ar fi fost demarat procesul de negociere. Al doilea tip de analiză este de tip prospectiv, comparând scenarii distincte plauzibile pentru perioada 2005-2015 (în care va fi inclus şi momentul aderării, mai devreme – 2007-2008 – sau mai târziu – 2011-2012, în raport cu evoluţia procesului de pre-aderare şi a celui de negociere. În scopul cuantificării efectelor integrării asupra economiei româneşti au fost realizate două scenarii alternative pentru fiecare dintre cele două perioade (2000-2004 şi respectiv 2005-2015).

4.1. Estimarea macroeconomică a costurilor şi beneficiilor integrării în prima etapă a integrării, 2000-2004

4.1.1. Descrierea ipotezelor scenariilor alternative

Pentru perioada 2000-2004 cele două scenarii, integraţionist şi izolaţionist sunt realizate ca prognoze pe modelul estimat cu date până in 1999 inclusiv. Ele reprezintă deci ceea ce s-ar fi previzionat să se întample la momentul respectiv în cele două alternative:

•µ Scenariul izolaţionist: negocierile de pre-aderare nu ar fi inceput in 1999, iar economia românească ar fi continuat reforma economică în afara perspectivelor şi constrângerilor legate de integrare.

•µ Scenariul integraţionist: în care negocierile au fost demarate după Helsinki, dar conform condiţiilor care erau presupuse atunci (majoritatea incluse în aquis şi în Strategia de Dezvoltare pe Termen Mediu 2000 (Postolache-Isarescu), cea care stă la baza programelor de dezvoltare actuale).

Scenariile astfel definite sunt comparate cu datele statistice existente până la nivelul anului 2003. Cele două scenarii se bazează pe o serie de ipoteze comune, fiind în acelaşi timp diferenţiate prin valorile unui set de variabile exogene considerate a fi puncte de intervenţie politică asupra economiei în cele două cazuri. Valorile date exogenelor sunt identice cu datele statistice efectiv înregistrate până în 2002-2003 (în funcţie de disponibilitatea datelor). Atunci când valorile exogenelor sunt diferenţiate, acesta sunt păstrate la nivelul datelor statistice în scenariul integraţionist, fiind ajustate conform ipotezelor avute în vedere în cel izolaţionist.

Ipotezele luate în calcul în realizarea celor două scenarii pot fi circumscrise următoarelor elemente:

1. Poziţionarea ţării pe piaţa internaţională. România corespunde profilului unei economii mici deschisă, care nu are capacitatea de a influenţa comerţul internaţional


23

(volumul şi valoarea schimburilor internaţionale), ceea ce se traduce în menţinerea identică în cele două scenarii a:

- volumului comerţului internaţional, pentru care este estimată o creştere de cca 5% pe an, conform previziunilor realizate de ONU-Departamentul de Politici Economico-Sociale;

- preţurilor mondiale ale bunurilor comercializate pe pieţele internaţionale, pe grupe SITC.

Totuşi, încă de la nivelul ipotezelor, se presupune că există diferenţe în modul în care economia României se raportează la participarea la piaţa internaţională. În particular, ponderea importurilor şi respectiv exporturilor de servicii în total importuri şi exporturi este considerată a ajunge cu cca 2% mai mici la sfârşitul orizontului acestei analize în cazul scenariului izolaţionist. Aceasta reflectă mutaţiile pe care integrarea europeană le aduce în planul diversificării comerciale ca şi a liberalizării comerţului cu servicii.

Nu s-a presupus că între cele două scenarii există o diferenţă în ceea ce priveşte protecţionismul comercial, rata taxelor vamale fiind identică, datorită acordurilor României ca membru OMC.

2. Agricultura şi politica agricolă. Am pornit de la premisa că valoarea adăugată în agricultură, exogenă în modelul folosit de noi, cunoaşte variaţii corelate cu influxul de fonduri europene de pre-aderare destinate agriculturii (cca 150 de milioane de Euro anual, între 2000-2006, respectiv echivalentul a approx. 0.3% din PIB, sau 4% din valoarea adăugată în agricultură).

În plus, dată fiind dinamica de ansamblu a economiei şi a PIB, contribuţia sectorului la producerea PIB ar fi fost mult diferită în cele două scenarii, atât între ele cât şi comparativ cu situaţia înregistrată statistic. Modificările de comportament, care se reflectă în modificări ale valorii elasticităţilor se dovedesc astfel deosebit de importante asigurând un efect de multiplicare a impactului direct.

3. Politica de coeziune şi asistenţă socială: Ponderea în PIB a cheltuielilor cu educaţia şi sănătatea ca şi a celor cu asistenţa socială sunt păstrate egale în cele două scenarii, la valorile statistice şi respectiv cele prognozate de guvernul României pentru perioada avută în vedere. Desigur, dată fiind evoluţia diferită a PIB, valorile absolute ale efortului bugetar dedicat politicii sociale diferă de la un scenariu la altul, dar nu există motive să se considere că între cele două situaţii alternative ar exista diferenţe în ceea ce priveşte impactul asupra duratei medii a vieţii şi dezvoltării umane. Dintre indicatorii demografici, numărul pensionarilor este păstrat acelaşi în cele două scenarii.

4. Politica pieţei muncii şi a veniturilor. Venitul disponibil brut aşteptat este mai mare în cazul scenariului izolaţionist ca urmare a unui spaţiu de manevră mai lax de care dispun diferiţi actori interesaţi în obţinerea unor venituri nominale ridicate în condiţiile unei stucturări mai slabe a economiei, şi a capacităţii lor de a impune realizarea acestor venituri. La o politică monetară presupusă indiferentă la condiţiile alternative concrete ale celor două scenarii, şi o ofertă internă care prezintă importante rigidităţi, impactul realizării unor venituri mai mari se va regăsi mai ales în inflaţie.

Se păstrează identic în ambele cazuri raportul dintre venitul mediu net al persoanelor asistate social şi al celor încadrate pe piaţa muncii. Pentru perioada analizată, acest raport se situează la valori în jur de 40-45%). De asemenea şi în structură, raportul dintre pensia medie şi salariul mediu ca şi cel dintre ajutorul de şomaj şi venitul mediu sunt identice în cele două scenarii.

Desfăşurarea negocierilor de integrare aduce cu sine şi facilitarea migraţiei, ceea ce se traduce prin introducerea ipotezei unei populaţii active (şi implicit, totale) mai


24

redusă în cazul scenariului integraţionist. Totuşi, ponderea pensionarilor care depun activităţi remunerate salarial este menţinută la acelaşi nivel în cele două scenarii (la cca 1 sfert) în ipoteza că această categorie este cea mai puţin flexibilă comportamental la fluctuaţiile pieţei muncii.

4. Politica de reformă structurală: Având în vedere faptul că etapa majoră de privatizare fusese deja parcursă în anii 1997-1998 şi că variabila inclusă în model se referă specific la veniturile bugetare obţinute din privatizare, diferenţele dintre cele două scenarii în acest caz s-au considerat neglijabile (depinzând nu numai de rata de transfer a drepturilor de proprietate dar şi de preţul practicat). De asemenea, mecanismul de alocare a cheltuielilor de cercetare dezvoltare de la bugetul consolidat este similar în cele două scenarii.

Diferentele de natură structurală rezultate ca urmare a reformelor se regăsesc în modificările elasticităţilor şi coeficientilor din model, afectând decisiv rezultatele testarii.

6. Politica monetară: Presupunem că politica monetară are un comportament similar în cele două scenarii, din trei perspective: in primul rând, politica monetară este la fel de laxă, în al doilea rând rata expectată a inflatiei este considerată aceeaşi şi în al trelea rând, ponderea sectorului public în datoria externă exprimată în valută este identică în cele două scenarii. Instrumentul de politică monetară considerat diferit în cele două scenarii este rata reală a dobânzii. De asemenea, trebuie subliniat faptul că perioada se caracterizează prin folosirea creditului ca ancoră anti-inflaţionistă şi nu a ratei de schimb. Modificările în nivelul rezervelor de valută străină ale BNR se presupun a avea creşteri mai mici în scenariul izolaţionist.Valoarea fluxurilor financiare către Romania sunt considerate a fi mai mici în scenariul izolaţionist, datorită menţinerii unui nivel de risc financiar si economic asociat României pe pieţele financiare internationale. Au fost luate in considerare datele privind plata tranşelor si a dobânzilor asociate la datoriile externă şi internă-publică, conform cu estimările MFP.

7. Politica fiscală: Pe latura cheltuielilor am presupus o politică de intervenţie directă în economie mai ridicată în cazul scenariului izolaţionist, cu ponderea cheltuielilor pe subvenţii în total transferuri destinate activităţilor economice cu până la 10 puncte pocentuale mai mari. Aceasta se datorează însă exclusiv diferenţelor ponderii subvenţiilor directe. Astfel, deşi rata transferurilor directe în PIB este mai mare în cazul scenariului integraţionist, acestea se vor regăsi mai mult sub forma finanţărilor pentru investiţii.

La nivelul veniturilor, scenariul integraţionist presupune în general un nivel mai ridicat al colectării taxelor, atât directe, cât şi indirecte, un atat prin cresterea ratelor de taxare, cat prin imbunatatirea disciplinei fiscale. Astfel, presupunem un nivel mai mare (cu 5 până la 10 puncte procentuale) a volumului taxelor pe profit colectate, raportate la PIB în cazul scenariului integraţionist ca şi a celor asupra veniturilor salariale (cu cca 1 punct procentual) şi a TVA (cu cca 1 punct procentual).

8. Influxurile de fonduri străine: acestea constituie o problemă cheie în jurul căreia gravitează întreagul proces de cuantificare a costurilor şi beneficiilor. Prin construcţia modelului, impactul fondurilor europene are impact asupra: valorii adăugate în toate sectoarele economiei, productivităţii muncii, dar şi ca mijloc de acoperire a necesarului intern de finanţare. ISD-urile prezintă impact asupra investiţiilor (si, implicit, asupra productivitatii muncii) şi a gradului de acopeire a necesarului de finanţare. Ipotezele utilizate aici sunt deci deosebit de importante.

În ceea ce priveşte fondurile Europene, în cazul scenariului integraţionist, acestea reprezintă de cca 5 ori mai mult decât ceea ce ar fi fost dacă România ar fi decis să se menţină în afara Uniunii Europene. ISD ar fi înregistrat în cazul scenariului izolaţionist rate de creştere mult mai mici sau chiar negative.


25

4.1.2. Rezultatele estimărilor pentru perioada 2000-2004

Diferenţele dintre cele două scenarii descrise mai sus sunt atribuibile direct efectelor integrării, aşa cum este aceasta definită ca proces sinergic ale cărui determinări exogene au fost trasate prin constructia scenariilor, dupa cum este explicat în secţiunea anterioară.

Aceste efecte sunt estimate deci prin raportarea scenariului integraţionist la cel izolaţionist. Rezultatele comparative referitoare la principalele variabile macroeconomice sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Tabel 4.1. Estimarea consecinţelor macroeconomice ale integrării României în prima etapă a procesului, 2000-2004, valori cumulate faţă de anul 1999

- diferenţă procentuală între scenarii (integraţionist vs izolaţionist) - 2000 2001 2002 2003 2004

PIB 0.01% 0.90% 4.59% 5.52% 10.75%

Absorbţia internă 0.97% 2.39% 6.00% 6.22% 12.32%

Investiţii 1.70% 2.64% 4.28% 4.84% 8.39%

Consumul gospodăriilor 0.28% 0.88% 3.36% 3.60% 7.18%

Deficitul comercial* -0.95% -1.41% -1.13% -0.35% -0.84%

Deficitul bugetului general consolidat* -0.71% 0.11% 0.89% 0.85% 1.55%

Rata de activitate** -0.05% -0.05% -0.35% -0.68% -1.17%

Rata de ocupare** -0.12% 0.06% -1.37% -3.98% -2.73%

Rata şomajului** 0.13% -0.23% 1.28% 1.88% 2.34%

Productivitatea muncii*** 0.28% 0.83% 3.04% 6.22% 7.47%

Salariul brut real 0.77% 0.62% 3.01% 6.29% 7.43%

Inflaţia** -3.84% -7.75% -4.65% -1.61% -3.96%

*Deficitul este exprimat ca raport din GDP şi are valori negative. Diferenţele prezentate aici se citesc astfel: o valoare negativă înseamnă un deficit mai mare în scenariul integrationist, exprimat ca raport din PIB, o valoare pozitivă, reprezintă un deficit mai mic în scenariul integrationist, exprimat ca raport din PIB

**Diferenţe dintre valorile efectiv înregistrate în anul respectiv

***PIB pe persoană ocupată

Rezultatele simulării arată că rata medie anuală de creştere a PIB în scenariul integraţionist este pentru perioada 2000-2004 cu 1.97% mai mare decât în scenariul izolaţionist. Cumulată, aceasta diferenţă de creştere arată că în anul 2004 peste 10% din creşterea PIB faţă de 1999 este direct atribuibilă efectelor integrării.


26

Box 4.1: Ce tip de proces determină creşterea? O precizare metodologică devine necesară în acest punct. Numai efectele definite prin diferenţa

dintre cele două scenarii pot fi direct atribuibile integrării. Restul sunt rezultate fie ale mixului politicilor interne fie ale efectelor asupra economiei a altor factori independenţi de integrare, cum ar fi situaţia economică a partenerilor comerciali ai României din afara spaţiului Uniunii, sinergiile create de globalizare, dar şi mutaţiilor de comportament care duc la modificarea elasticităţilor şi care sunt atribuibile efectelor indirecte ale procesului integraţionist. Acestea din urmă sunt mai ales efecte pe termen lung şi se încorporează modelului odată cu reestimarea coeficienţilor.

Pentru perioada 2000-2003, creşterea medie anuală a PIB înregistrată se poate împărţi astfel: Tipologia creşterii PIB pe perioada 2000-2003

Creştere datorată politicilor de restructurare interne 2.5% Creştere datorată polticilor integraţioniste 1.3% Creştere datorată factorilor sinergici şi adiacenţi 0.4% Total creştere medie anuală 4.2%

Totuşi această clasificare este pur orientativă. In particular, este foarte dificil de distins în ce măsură factorii sinergici şi adiacenţi sunt, direct sau indirect atribuibili pocesului de integrare. De aceea, putem spune că rezultatele de model reprezintă un minim al efectelor totale ale integrării la nivel macroeconomic.

Principalii indicatori macroeconomici

În termeni de factori şi determinări, diferenţa de creştere pare indusă cu prioritate pe latura de cerere de către absorbţia internă, aceasta înregistrând ritmuri superioare PIB-ului, ceea ce are ca efect direct accentuarea deficitului comercial, peste ceea ce ar fi însemnat acesta în cazul scenariului izolaţionist, şi reflectă efectele mai mari ale inadecvării ofertei interne la momentul competiţiei directe cu firmele europene. Pe măsură însă ce oferta internă se dezvoltă, şi capacitatea de acoperire a cererii interne şi externe creşte, deficitul comercial suplimentar se reduce.

Este de asemenea de remarcat faptul că, în scenariul integraţionist, ponderea economiei informale în PIB scade între 1999 şi 2004 cu 3,6%, în timp ce în cazul scenariului izolaţionist, acesta se va menţine practic constantă (+0.4%)

Dezvoltarea superioară a ofertei interne este rezultatul direct al creşterilor suplimentare de productivitate, cea ce înseamnă că avem de a face cu un model de creştere mai intensivă în cazul scenariului integraţionist, deci de un spor relativ de competitivitate. Caracterul intensiv al creşterii este indirect o consecinţă a competiţiei la nivel zonal şi european, având şi efecte negative, îndeosebi în planul ocupării. Atât rata de activitate, cât şi cea de ocupare (ambele raportate la populaţia totală) sunt inferioare în cazul scenariului integraţionist. Aceasta reflectă inabilitatea politicilor promovate de a stimula realocarea mai intensă a forţei de muncă din sectoarele bunurilor comercializabile către cele necomercializabile, existând deci un potenţial de creştere suplimentară asociat acestui tip de politici.

Creşterea suplimentară a investiţiilor în cazul scenariului integraţionist este apropiată de cea a PIB, deşi superioară creşterii relative de productivitate. În paralel cu evoluţia ocupării, aceasta se poate explica prin faptul că o bună parte a investiţiilor se concretizează în lucrări ale căror efecte economice se vor resimţi pe termen lung, cum ar fi investiţiile în infrastructură.

La un nivel de –6.2% în 2004 în cazul scenariului integraţionist, deficitul contului curent este încă în limite sustenabile. Totuşi, spre deosebire de deficitul bugetului general consolidat, deficitul balanţei comerciale este în creştere şi se apropie la sfârşitul anului 2004 de limita superioară a ceea ce este de obicei considerat ca nivel sustenabil. Această


27

concluzie atrage atenţia asupra nevoii de a insista asupra accelerării proceselor de restructurare a ofertei interne pentru a face faţă presiunilor competitive în cadrul Uniunii.

Mutaţii structurale

O presupunere de bază este aceea că, şi în scenariul izolaţionist, România va urma un proces de ajustare la pieţele globale, ceea ce induce diverse variaţii structurale şi ajustări ale modelului de creştere.

Analiza multidimensională a acestuia din urmă trebuie să aibă în vedere modul în care echilibrele macroeconomice se stabilizează pe diferite pieţe, ca şi ce anume le determină mutaţiile. Este important de înţeles în ce măsură stimulentele aplicate cererii sau ofertei se propagă în ţesutul economic pe diferite canale de transmisie. De aceea, vom analiza PIB-ul şi componentele lui pe atât pe latura ofertei cât şi pe cea a cererii.

Determinaţiile creşterii pe latura cererii. Ca urmare a ratelor ridicate de creştere atât în scenariul izolaţionist cât şi în cel integraţionist, principala mutaţie structurală care intervine este legată de creşterea semnificativă a ratei de acumulare (formarea brută de capital fix + variaţia stocurilor ca procent din PIB). În ambele scenarii, aceasta ajunge la cca 23% din cererea internă totală. Totuşi, caracterul mai accentuat pro-creştere competitivă în cazul scenariului integraţionist este revelat de variaţia stocurilor, negativă în acest ultim caz. După cum am arătat în descrierea exogenelor, aici este unul dintre punctele în care se regăseşte nu numai cantitativ, dar şi calitativ, efectul unei creşteri mai mari a ISD, care înseamnă şi o creştere mai rapidă a gradului a adecvare a ofertei interne la cerinţele pieţei.

Nota: ponderile consumului privat şi public în total cerere agregată internă sunt estimate folosind metodologia SEC 1979, pentru a asigura continuitatea seriilor şi a face posibilă estimarea econometrică.

De asemenea comun în ambele scenarii este procesul de reducere a ponderii atât a consumului privat cât şi a celui public în total cerere internă, ca urmare a creşterii mai accelerate a investiţiilor. După cum va reieşi din secţiunea dedicată evoluţiei preţurilor, şi

Grafic 4.1. Variatia prognozata a structurii cererii interne, 2004

64.84%65.50%72.10%

11.18%11.10%15.24%

25.79%20.45%17.43%

-4.77% -1.81%

2.95%

-20%

0%

20%

40%

60%

80%

100%

1999 2004_izolationist 2004_integrationist

Variatia stocurilor

FBCF

Consumulguvernamental

Consumul privat


28

de unde va rezulta că preţurile relative nu sunt înca stabilizate, şi acestea joacă un rol în medierea dintre evoluţiile reale şi structura nominală. În particular, creşterea cererii de bunuri de investiţii împinge preţurile acestora peste valoarea deflatorului PIB.

După cum am arătat mai sus, deficitul comercial se apropie mai mult de limita considerată de sustenabilitate în cazul scenariului integraţionist. Totuşi, ceea ce este relevant în acest caz este capacitatea de a acoperi acest deficit şi prin ce resurse. Mai precis, deşi în scenariul integraţionist, deficitul comercial este mai ridicat, el este acoperit într-o mai mare măsură prin mijloacele perfect sustenabile pe care le reprezintă investiţiile străine directe, şi fondurile transferate de la UE, în timp ce necesarul net de finanţare, cel care va fi acoperit prin împrumuturi, este mult mai mic în cazul scenariului integraţionist.

Tabel 4.2. Nivelul şi structura necesarului de finanţare la orizont 2004, în cele două scenarii, % din PIB

Izolationist Integrationist

Necesarul de finantare (% din PIB) 4.0% 0.2%

Sold net – ieşiri, din care: 7.3% 8.4%

- Deficitul de cont curent -5.31% -6.20%

- Plata tranşelor la datoria externă 2.00% 2.16%

Sold net – intrări, din care: -3.3% -8.2%

- ISD -1.95% -5.11%

- Venituri din privatizare -0.50% -0.40%

- Transferuri de la fondurile europene -0.40% -2.00%

- Rezervele valutare ale BNR -0.47% -0.65%

Grafic 4.2a. Finantarea prin investitii straine directe a deficituluicomercial în scenariul izolationist (% din PIB)

-4.4% -4.1% -3.9% -4.1%-5.5% -5.3%

2.6% 2.0% 2.5% 2.9% 2.8% 2.0%

-6.0%-5.0%-4.0%-3.0%-2.0%-1.0%0.0%1.0%2.0%3.0%4.0%

1999 2000 2001 2002 2003 2004

ISD

Deficitulcomercial

Grafic 4.2b. Finantarea prin investitii straine directe a deficituluicomercial în scenariul integrationist (% din PIB)

-4.4% -4.9% -5.2% -5.2% -5.8% -6.2%

3.2% 3.4% 4.2% 4.2% 4.5% 5.1%

-8.0%

-6.0%

-4.0%

-2.0%

0.0%

2.0%

4.0%

6.0%

1999 2000 2001 2002 2003 2004

ISD

Deficitulcomercial


29

Determinaţiile creşterii pe latura ofertei. Variaţia output-ului total şi sectorial apare ca efect pe care integrarea îl induce în comportamentul firmelor, natura competiţiei şi competitivităţii de pe piaţa internă şi externă. Astfel se poate arăta că dezvoltarea superioară a ofertei în scenariul integraţionist se regăseşte într-o creştere suplimentară cu 9% faţa de scenariul izolaţionist pentru perioada 1999-2004. Aceasta este deci responsabilă pentru mai bine de 90% din creşterea totală a PIB, dar trebuie remarcată şi o accentuare a procesului redistributiv indirect, atât ca urmare a creşterii taxelor vamale şi a TVA colectat cât şi a reducerii subvenţiilor pe produs (aceste elemente de fiscalitate fiind cele care mediază relaţia dintre totalul valorii adăugate şi PIB).

Evoluţia pozitivă a ofertei este rezultatul pe de o parte a mixului de reforme şi politici aşa cum a fost el descris ca definind scenariul integraţionist, aceste politici propagându-se atât direct mai ales prin creşterea gradului de capitalizare al agenţilor economici din economie şi ameliorarea comportamentului de investire, cât şi indirect prin stimularea cererii. De aceea, funcţiile sectoriale care definesc oferta în modelul utilizat sunt construite ca un mix de factori de cerere şi ofertă, cu elasticităţi estimate prin metode econometrice.

Sectoarele compozite ale valorii adăugate în dezagregarea folosită aici ca şi principalii factori determinanţi sunt prezentate în Box 4.2.

Determinarea ofertei este deci complexă, iar impactul integrării se regăseşte direct mai ales prin intermediul efectelor fondurilor structurale, dar şi prin alte canale care asigură propagarea efectelor induse mai cu seamă pe latura cererii.

Variaţia structurală prevăzută ca urmare a diferenţierilor sectoriale în ofertă, este prezentată (în preţuri curente ale anului respectiv) în graficul de mai jos. Se observă faptul că, în cazul scenariului integraţionist, avem de a face cu o realocare mai intensă către sectoarele de servicii de piaţă, dar şi către industrie şi construcţii. Trebuie subliniat faptul

Box 4.2.: Determinarea ofertei Modelul foloseşte o împărţire pe patru sectoare, astfel:

1. Agricultura – aşa cum este descris şi în secţiunea dedicată ipotezelor de modelare,valoarea adăugată în agricultură este tratată ca exogenă, deoarece agricultura încă ne-modernizată a României este puternic dependentă de condiţiile de climă. Diferenţele dintre scenarii sunt corelate cu valoarea fondurilor transferate către sector, atât din bugetul ţării,cât şi de la UE

2. Industria şi construcţiile – dinamica valorii adăugate în aceste sectoare este consideratădependentă de următorii factori: a. pe latura cererii: cererea internă, cererea externă şi b. pe latura ofertei: volumul fondurilor structurale, cheltuielile bugetare, creştereaneacomodativă a masei monetare, povara fiscală asupra firmelor.

3. Serviciile de piaţă (transport şi depozitare, poşta şi telecomunicaţii, servicii financiare şide asigurări, servicii comerciale) – dinamica valorii adăugate în aceste sectoare este considerată dependentă de următorii factori: a. pe latura cererii: cererea internă, cererea externă şi b. pe latura ofertei: volumul fondurilor structurale, povara fiscală asuprafirmelor.

4. Servicii publice (administraţie, educaţie, sănătate) - dinamica valorii adăugate în aceste sectoare este considerată dependentă de volumul cheltuielilor bugetare


30

că dezagregarea folosită cumulează ramura de producere şi distribuţie a energiei şi apei în categoria serviciilor de piaţă, după modelul utilizat de statele membre UE. Rezultatele obţinute sunt datorate în principal modificării structurii preţurilor, şi sunt urmarea faptului că preţurile din sectorul serviciilor de piaţă au crescut mult mai pronunţat decât preţurile din agricultură, de exemplu. Deflatorul serviciilor de piaţă a fost 1380 cumulat pe perioada 1990-1999, comparat cu valoarea de 477 a deflatorului preţurilor agricole în aceeaşi perioadă. Diferenţele au început să se reducă considerabil în perioada post-2000, odată cu stabilizarea macro-economică. În termeni reali, valoarea adăugată în agricultură este prognozată a avea cea mai mare creştere, datorită influenţei fondurilor structurale, în timp ce sectorul serviciilor de piaţă atinge aproape aceeaşi rată de dezvoltare doar în scenariul integraţionist.

De altfel, descompunerea creşterii suplimentare datorată integrării, relevă aceleaşi efecte sectoriale: Total creştere VA datorată integrării13

Agricultura Construcţii şi industrie

Servicii de piaţă Servicii publice

9.00% 5.94% -0.93% 3.24% 0.75%

13 Diferenţa în puncte procentuale dintre scenariul integraţionist şi cel izolaţionist

Grafic 4.3. Variatia prognozata a structurii ofertei interne, 2004 vs. 1999(% din total valoare adaugata)

15.2% 15.5% 14.0%

33.9% 31.5% 31.9%

41.5% 44.5% 46.2%

8.5% 7.9%9.5%

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

90%

100%

1999 2004_isolation 2004_integration

Servicii publice

Servicii de piata

Industrie si constructie

Agricultura


31

În termeni reali, câştigătorii în termen de ofertă a integrării sunt deci agricultura şi serviciile de piaţă, odată cu modernizarea de facto a economiei.

Preţurile

Dintre preţurile care realizează tranziţia dintre structura nominală şi cea reală a economiei ne-am oprit asupra celor mai relevante în analiza economică şi anume preţul output-ului total14 şi preţurile de consum (care definesc echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor), rata dobânzii (preţul capitalului), rata de schimb şi salariul mediu (preţul muncii).

Echilibrul preţurilor pe piaţa bunurilor şi serviciilor: în ciuda aşteptărilor nediferenţiate pe scenarii privind nivelul preţurilor output-ului şi consumului, simulările arată că acestea se ridică la niveluri semnificativ mai mari în scenariul izolaţionist. Cumulat faţa de 1999, deflatorul PIB şi CPI sunt cu 47.7% şi respectiv 48% mai mari în 2004 în scenariul izolaţionist.

Deflatorul PIB şi CPI au dinamici apropiate între ele atât în scenariul integraţionist cât şi în cel izolaţionist (diferenţa cumulată în 2004 faţă de 1999 dintre cele două serii de preţuri este sub 4%, cu o creştere mai accentuată a CPI în izolationist, ca urmare a multiplicării variaţei deflatorului PIB (la rândul său determinată de realizarea veniturilor nominale aşteptate mai mari, utilizarea ancorei ratei dobânzii şi implicita creştere a vitezei de rotaţie a banilor) dar şi evoluţiei cererii de investiţii.

Pe piaţa monetară, diferenţele dintre scenariul integraţionist şi cel izolaţionist se regăsesc mai ales ca urmare a evoluţiei impuse prin construcţia scenariilor ratei reale a dobânzii. Desigur, ipoteza implicită este că odată cu restructurarea economiei, are loc şi o

14 Referiri la evoluţia preţurilor sectoriale au fost făcute în capitolul 4.1.1.

Grafic 4.4. Diferenta ratei anuale a inflatiei (scenariul integrationist vs. scenariulizolationist)

-3.84%

-7.75%

-4.65%

-1.61%

-3.96%

-4.00%

-7.74%

-4.35%

-1.83%

-4.01%

-9.00% -8.00% -7.00% -6.00% -5.00% -4.00% -3.00% -2.00% -1.00% 0.00%

2000

2001

2002

2003

2004

GDPDCPI


32

activare a funcţionării canalului de transmisie monetară asociat creditului. Totuşi diferenţele în rata nominală a dobânzii sunt induse prin construcţia modelului mai ales de către indicele preţurilor de consum.

Determinarea endogenă a masei monetare ia în calcul cererea de bani care rezultă ca urmare a nevoii de acoperire a presiunilor inflaţioniste generate de deficitul bugetar şi variaţia ratei reale de schimb, precum şi ca urmare a efectului de distorsiune monetară care provine din existenţa arieratelor, şi a efectului dolarizării. Aceasta se converteşte într-un nivel mai redus cu 2% a nivelului de capitalizare a economiei în scenariul integraţionist faţă de cel izolaţionist, datorită restricţiilor de natură monetară şi a eforturilor dezinflaţioniste ale băncii centrale.

Variaţia ratei reale de schimb are o determinare complexă bazată pe variaţia ratei reale a dobânzii, evoluţia deficitului comercial şi cererea de investiţii. În ambele scenarii totuşi, influenţa cumulată a acestor factori se regăseşte în evoluţia foarte apropiată a ratei reale de schimb, care se apreciază cu cca 3% pe an în perioada 2000-2004.

Valoarea salariului real exprimă preţul forţei de muncă şi echilibrul pe piaţa muncii. Atât în scenariul integraţionist cât şi în cel izolaţionist salariul nominal cât şi cel real cresc, exprimând resursa principală de creştere de tip keynesian, pe baza cererii interne. Aceasta conduce, după cum s-a arătat mai sus, atât la dezvoltarea ofertei interne cât şi la creşterea deficitului comercial. Existenţa mecanismului de alimentare a creşterii prin stimularea cererii este cu atât mai adevărată cu cât creşterea salariului real (0.4% medie anuală în scenariul izolaţionist şi 1.89% medie anuală în scenariul integraţionist) depăşeşte în ambele scenarii creşterea productivităţii muncii (-0.5% şi respectiv 0.9%). Si în termeni nominali, costul unitar al forţei de muncă va înregistra o creştere, apropiată ca valoare în ambele scenarii, de la cca 46% în 1999 la peste 52% în 2004.

Este interesant însă de remarcat că, în ceea ce priveşte creşterile datorate exclusiv integrării, după cum reiese din tabelul 4.1, creşterea suplimentară a salariilor reale este, cumulat la sfârşitul intervalului analizat, similară cu cea a productivitătii. Deşi creşterea rămâne condusă de evoluţiile cererii, marginal, efectul integrării se regăseşte în şi prin eficientizarea ofertei interne. Evoluţia diferită a salariului real este însă asociată unei pieţe a muncii mai tensionate în cazul scenariului integraţionist, cu o rată a şomajului mai

Grafic 4.5. Diferentele in rata nominala a dobanzii,scenariul

-9.0%

-8.0%

-7.0%

-6.0%

-5.0%

-4.0%

-3.0%

-2.0%

-1.0%

0.0%2000 2001 2002 2003 2004

Diferenta in variatia rateireale a dobanzii intrescenariul integrationist sicel izolationist

Diferenta dintre ratainflatiei (CPI) inscenariul integrationist sicel izolationist


33

mare, şi rată de activitate mai mică. Aceasta se poate explica prin următorul mecanism: investiţiile, atât interne cât şi străine, mai mari se regăsesc în eficientizarea capacităţilor de producţie existente, ceea ce rezultă în reducerea suplimentară a forţei de muncă angajate, dar şi productivităţi şi salarii pe angajat mai mari. Acestea la rândul lor alimentează cererea de consum şi induc (împreună cu nevoile mai ridicate de modernizare a economiei) la deficite comerciale mai mari, finanţate însă prin surse care le asigură sustenabilitatea. Pe măsură ce procesul de modernizare va progresa, procesul de dezvoltare extensivă îşi va face simţită prezenţa prin crearea de noi locuri de muncă. Şomajul suplimentar este, în această viziune, asimilabil şomajului tranzitoriu propus de Aghion şi Blanchard (1994).

4.2. Estimarea macroeconomică a costurilor şi beneficiilor integrării în cea de-a doua etapă a integrării, 2005-2015

4.2.1. Descrierea ipotezelor scenariilor alternative

Pentru perioada 2004-2015, cele două scenarii alternative, integraţionist şi integraţionist-întârziat, au fost construite ca prognoze pe structura aceluiaşi model LINK, estimate de această dată pe baza datelor disponibile până in 2003 inclusiv. Modelul în sine a fost modificat pentru a putea surprinde mai riguros efectele fondurilor structurale expectate a fi transferate dinspre Uniunea Europeană în perioada deceniului următor. Cele două scenarii au multe elemente şi prezumpţii comune, dar se diferenţiază în următoarele aspecte:

•µ Scenariul integraţionist-întârziat: negocierile de pre-aderare nu vor fi urmate de acţiuni de implementare rapide în anii 2005-2006, ceea ce va face ca statele membre ale Uniunii Europene să decidă împreună cu decidenţii politici români întârzierea momentului integrării efective până în 2010-2012 (funcţie de exerciţiul bugetar european). Pe cale de consecinţă, România va continua o politică de asimilare treptată a acquis-ului european, dar într-un ritm mai lent, cu mai mult accent pus pe politicile sociale interne şi mai puţin pe transpunerea tuturor ţintelor mobile pe care Uniunea Europeană şi le va auto-propune în căutarea atingerii obiectivului prioritar de a deveni cea mai competitivă economie a lumii. Uniunea Europeană va reduce fluxurile de fonduri destinate ţării noastre în raport cu sumele prevăzute în acordurile actuale.

•µ Scenariul integraţionist: presupune faptul că integrarea României se va produce conform previziunilor actuale, în cursul anului 2007, politicile social-economice vor continua tendinţa de aliniere la standardele europene, iar fondurile de tip structural vor fi dirijate către economia românească conform acordurilor pre-stabilite.

Scenariile sunt diferenţiate prin valorile setului de variabile exogene care descriu intervenţiile politice asupra economiei în cele două cazuri. Valorile date exogenelor sunt compatibile cu presupunerile privind evoluţia viitoare a economiei şi nivelurile expectate ale instrumentelor de politică economico-socială în forma lor cuantificată. Principalele diferenţe la nivelul variabilelor de politică economică între scenariul integraţionist şi cel integraţionist-întârziat sunt prezentate în continuare. Afirmaţiile generale făcute la descrierea scenariilor pentru perioada 2000-2004 care rămân valabile nu vor fi repetate.

1. Poziţionarea ţării pe piaţa internaţională. Continuă să existe diferenţe în modul în care economia României se raportează la

participarea la piaţa internaţională, datorită modificărilor structurale care apar la nivelul relaţiilor de comerţ exterior cu bunuri şi servicii. Ponderea importurilor şi respectiv


34

exporturilor de servicii în total importuri şi exporturi este considerată a ajunge cu cca 5% şi respectiv 2.5% mai mici la sfârşitul perioadei de prognoză în cazul scenariului integraţionist-întârziat. Aceasta reflectă mutaţiile pe care integrarea europeană le aduce în planul diversificării comerciale ca şi a liberalizării comerţului cu servicii.

Ca urmare a creşterii productivităţii în agricultură prin asimilarea fondurilor UE specifice, precum şi a creşterii comparative a puterii de cumpărare a populaţiei României, elasticitatea de venit (de cerere mondiala adresata exporturilor româneşti) se presupune a avea o creştere către finalul intervalului de prognoză, în cadrul scenariului integraţionist. Un fenomen de diminuare comparativă a elasticităţii de venit se petrece la nivelul importurilor de produse prelucrate, în timp ce elasticitatea de venit a importurilor de produse energetice se reduce, consecinţă a preconizatei intrări în funcţiune a unui nou reactor nuclear la Centrala Cernavodă, care este expectată pentru anul 2007-2008 în scenariul integraţionist şi mult mai târziu în scenariul alternativ.

S-a presupus că între cele două scenarii există o mică diferenţă în ceea ce priveşte protecţionismul comercial, rata taxelor vamale fiind puţin mai scăzută în cazul scenariului integraţionist, prin rapidizarea schemei de implementare a noilor tarife şi cote, urmare a integrării, dar şi prin schimbarea structurii importurilor.

2. Agricultura şi politica agricolă. Valoarea adăugată în agricultură, exogenă în modelul folosit de noi, prezintă variaţii expectate corelate cu influxul de fonduri europene structurale destinate agriculturii şi cu creşterea de ansamblu a productivităţii în sector urmare a restructurării mai rapide (ceea ce face ca la finele orizontului de prognoză, valoarea adăugată în agricultură să fie cu 10% mai mare în scenariul integraţionist decât în cel alternativ).

3. Politica de coeziune şi asistenţă socială: Una dintre cele mai importante diferenţe între cele două scenarii este expectată a se reliefa în sfera politicii de coeziune socială. Ponderile în PIB şi în cheltuielile bugetare ale cheltuielilor cu educaţia şi sănătatea ca şi ale celor cu asistenţa socială sau ajutorul de şomaj sunt sensibil mărite în scenariul integraţionist, datorită posibilităţii de susţinere a unui astfel de efort bugetar (cu 1% din PIB mai mari cheltuielile cu educaţia şi sănătatea). Desigur, dată fiind evoluţia diferită a PIB, valorile absolute ale veniturilor şi ale cheltuielilor bugetare sunt estimate a fi mai mari în scenariul integraţionist, ceea ce va permite chiar diminuarea unor rate de taxare în cazul în care decidenţii politici ar hotărî o asemenea măsură. Rata previzionatăa pensiei medii - în raport cu venitul mediu brut pe economie – este mai mare în scenariul integraţionist cu 11% la finele perioadei de prognoză, urmare şi a ipotezei de elevare a vârstei de pensionare pentru ambele sexe, care este estimată a se produce între anii 2011-2013 în scenariul integraţionist, urmărind modelul social european.

Dintre indicatorii demografici, schimbarea sistemului de pensionare face ca numărul estimat de persoane active să crească cu aproape 700,000 în scenariul integraţionist până în anul 2015, ceea ce are consecinţe şi asupra creşterii forţei de muncă. Un posibil motiv suplimentar în favoarea unui astfel de fenomen ar fi reducerea fluxului net de populaţie română emigrantă.

4. Politica pieţei muncii şi a veniturilor. Venitul disponibil brut al populaţiei este aşteptat să fie mai mare în cazul scenariului integraţionist, şi drept urmare s-a presupus posibilitatea unei creşteri a ratei de taxare a venitului individual. Expectaţiile asupra exogenelor presupun că volumul efectiv al veniturilor bugetare colectate din taxe pe venit va creşte treptat în scenariul integraţionist, ajungând să fie cu 26% mai mare în 2015 decât volumul efectiv de impozit pe venit în scenariul alternativ.

Urmare a creşterii productivităţii în sectorul competitiv, expus pieţei unice europene, care cumulează majoritatea populaţiei ocupate salariate, în scenariul


35

integraţionist este presupusă creşterea treptată a raportului dintre salariul mediu net şi câştigul mediu net al persoanelor ocupate nesalariate, acesta stabilizându-se între 1,05 şi 1,1. Creşte în acelaşi scenariu şi raportul dintre valoarea medie a ajutorului de şomaj şi salariul mediu net pe economie.

5. Politica de reformă structurală: Scenariul integraţionist-întârziat presupune o scădere a interesului investitorilor străini în economia românească, ceea ce se va traduce prin stagnarea fluxurilor de investiţii străine directe la nivelul lor scăzut actual şi menţinerea unor preţuri la vedere foarte scăzute pentru cele câteva întreprinderi pe care guvernele României vor mai decide să le privatizeze în perioada următoare. În plus, se presupune că întârzierea momentului integrării ar fi fost generată exact de politica de întărziere a reformelor în anumite sectoare de utilităţi publice, care nu vor fi privatizate deloc în perioada de prognoză. Drept urmare, veniturile bugetare din privatizare sunt estimate să fie mai mari în scenariul integraţionist, în special în perioada 2004-2010. Pentru a nu rula modelul cu prea multe variabile exogene de factură similară (fonduri financiare care intră în categoria fluxurilor nete cu exteriorul), veniturile din privatizare considerate comune între cele două scenarii au fost introduse în categoria reziduală care descrie balanţa de plăţi a României. Au fost evidenţiate separat doar veniturile din privatizare suplimentare din scenariul integraţionist

Mecanismul de alocare a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare de la bugetul consolidat este diferit în cele două scenarii. În scenariul întârziat, cheltuielile cu C-D de la buget îşi menţin ponderea în PIB până la sfârşitul perioadei de prognoză. În scenariul integraţionist, ele urmează un plan de creştere (ţinta propusă la Consiliul European de la Barcelona) graduală, care să aducă procentul din PIB destinat cercetării de toţi agenţii economici la 3%, din care o treime să fie alocat din surse bugetare (guvernamentale).

Diferenţele de natură structurală urmare a reformelor sunt manifeste în modificările elasticităţilor şi coeficienţilor din model (ecuaţiile productivităţii, investiţiilor, exporturilor şi importurilor), afectând decisiv rezultatele testării.

6. Politica monetară: Politica monetară are un comportament diferit în cele două scenarii: în primul rând, politica monetară este iniţial mai laxă, iar apoi mai restrictivă în scenariul integraţionist (exogena de restricţie monetară - crescut între 2007-2009 şi diminuat după 2012), pentru a permite ajustarea politicilor finaciare-bancare la impactul aderării în 2007, şi a induce atingerea ţintei de inflaţie după 2012, când se estimează posibilitatea intrării României în UME. În al doilea rând rata expectată a inflatiei este mai redusă în scenariul integraţionist. În al trelea rând, instrumentul de politică monetară care continuă să fie diferit în cele două scenarii este rata reală a dobânzii, mai mare în scenariul alternativ. Scenariul integraţionist se caracterizează prin folosirea creditului ca ancoră anti-inflaţionistă şi nu a ratei de schimb, ceea ce face ca spre finalul perioadei de prognoză BNR să nu intervină deloc împotriva tendinţei masive de apreciere nominală a leului. Modificările în nivelul rezervelor de valută străină ale BNR, considerate a fi o categorie reziduală a modelului care explică echilibrul balanţei de plăţi, sunt presupuse a avea creşteri mai mici în scenariul integraţionist-întârziat, deoarece fluxurile financiare către şi dinspre România sunt considerate a fi reduse în acest caz (datorită menţinerii unui nivel mai mare de risc financiar si economic asociat României pe pieţele financiare internationale şi datorită unor transferuri bilaterale de venituri ale factorilor de producţie mai reduse).

7. Politica fiscală: Pe latura cheltuielilor diferenţele între cele două scenarii se datorează oportunităţilor mai mari oferite de creşterea economică sustenabilă în cazul scenariului integraţionist. Ponderile cheltuielilor cu subvenţiile în totalul transferurilor destinate activităţilor economice şi al acestora din urmă în PIB rămân aceleaşi, dar se modifică structura taxelor directe şi indirecte şi dimensiunea bazei de impozitare. În


36

scenariul integraţionist, eforturile bugetare suplimentare care însoţesc fondurile nete mai mari primite de la UE sunt considerate separat de fostul efort bugetar pentru subvenţii, cifrele utilizate pentru scenarii urmărind cu rigurozitate sumele înscrise în acordurile actuale ale României cu UE, prezentate în capitolul financiar din această lucrare. Cheltuielile cu acţiunile social-culturale şi sportive sunt mărite în perioada 2004-2009, în scenariul integraţionist, iar cheltuielile bugetare reziduale şi de capital micşorate doar ca pondere către sfârşitul perioadei de prognoză. Sunt prevăzute subcapitole de cheltuieli bugetare specifice echivalente investiţiilor făcute de guvern ca efort financiar propriu ce însoţeşte sumele provenite din fonduri europene, investiţii contractate apoi cu sectorul privat din economie. Evident, ecuaţia investiţiilor este influenţată în model de veniturile din fonduri europene, de efortul bugetar adiacent şi de investiţiile străine directe.

La nivelul veniturilor, scenariul integraţionist presupune în general un nivel mai ridicat al colectării taxelor, atât directe, cât şi indirecte, prin imbunatatirea disciplinei fiscale. Drept urmare, se prevede scăderea ratei de taxare pe valoarea adăgată după anul 2012, precum şi introducerea unei noi etape de scădere a ratei de impozitare a contribuţiilor sociale, începând cu anul 2009. Consecinţa îmbunătăţirii colectării şi a creşterii prin lege a bazei de impozitare a veniturilor individuale după 2008, este creşterea volumului impozitelor pe venituri (vezi mai sus).

Au fost luate in considerare cifre de plata a tranşelor si a dobânzilor asociate la datoriile externă şi internă-publică mai mici în cazul scenariului integraţionist, pe baza expectaţiilor de redresare a datoriilor respective.

8. Influxurile de fonduri străine:

În ceea ce priveşte fondurile Europene, în cazul scenariului integraţionist, acestea reprezintă de cca 3 ori mai mult decât în cazul scenariului alternativ (fonduri directe plus efort bugetar propriu) în perioada 2007-2009 şi de 4-5 ori mai mult după anul 2010, datorită ratării momentului de decizie asupra transferurilor noilor fonduri prin întârzierea procesului de integrare (mutarea intereselor financiare şi economice ale UE este foarte probabilă dacă România întârzie aderarea din motive proprii).

Fluxurile de ISD în cazul scenariului integraţionist prezintă rate de creştere mai mari în perioada 2006-2012, ceea ce face ca stocul de ISD să devină semnificativ în cazul acestui scenariu şi să genereze efecte orizontale importante.

Începând cu anul 2006, când se estimează conştientizarea momentului de posibilă întârziere a integrării în scenariul alternativ, fluxurile nete de transferuri de venituri dinspre forţa de muncă care lucrează în afara României se dimunează în acest scenariu faţă de cel integraţionist, atingând diferenţe de aproape 1 miliard euro pe an către sfârşitul intervalului de prognoză.


37

4.2.2. Rezultatele estimărilor pentru perioada 2005-2015

Rezultatele rulării modelului în cazul celor două scenarii propuse sunt prezentate în tabelele şi graficele următoare. Cifrele şi tendinţele evidenţiate vorbesc de la sine, astfel încât ne vom limita doar la a puncta efectele de bază şi la a rezuma în finalul întregii lucrări câteva concluzii importante care pot fi extrase din prognozele bazate pe scenariul integraţionist normal prin comparaţie cu cel întârziat (alternativ).

Principalii indicatori macroeconomici Tabel 4.3. Estimarea consecinţelor macroeconomice ale integrării României în a doua etapă a procesului, 2005-2015, valori cumulate faţă de anul 2004

- diferenţă procentuală între scenarii (integraţionist vs întârziat) - 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015

PIB 0.12% 0.60% 3.18% 6.48% 9.18% 10.51% 13.32% 17.52% 21.49% 26.80% 32.02%

Absorbţia internă

0.90% 0.40% 2.57% 5.91% 8.61% 9.65% 12.22% 16.47% 20.40% 25.53% 30.24%

Investiţii 0.19% 0.43% 4.72% 10.21% 16.53% 20.58% 27.66% 37.01% 46.04% 58.53% 71.78%

Consumul gospodăriilor

0.11% 0.12% 2.44% 5.13% 7.72% 8.75% 11.31% 15.60% 18.91% 24.25% 29.31%

Deficitul comercial*

0.00% -0.05% -0.31% -0.46% -0.57% -0.41% -0.40% -0.74% -1.10% -1.48% -1.77%

Deficitul bugetului general consolidat*

0.39% 0.18% 0.04% 0.17% 0.20% 0.11% -0.25% -0.43% -0.27% -0.14% -0.19%

Rata de ocupare**

1.88% 2.65% 1.73% 1.72% -0.22% 2.37% -0.95% -0.50% -2.61% -3.18% -5.52%

Rata şomajului**

-1.87% -2.75% -1.67% -1.77% 0.26% -2.57% 1.05% 0.50% 2.64% 3.35% 5.48%

Productivitatea muncii***

0.03% 0.07% 1.22% 2.84% 4.37% 5.30% 5.96% 8.69% 12.16% 16.99% 22.46%

Salariul brut real

0.01% 0.05% 0.85% -1.74% -1.57% -0.16% -0.08% -0.06% 0.12% 3.11% 5.53%

Inflaţia** 0.01% -0.01% -0.99% -1.04% -0.96% 0.05% -0.43% -1.00% -1.50% -1.02% -1.03%

*Deficitul este exprimat ca raport din GDP şi are valori negative. Diferenţele prezentate aici se citesc astfel: o valoare negativă înseamnă un deficit mai mare în scenariul integrationist, exprimat ca raport din PIB, o valoare pozitivă, reprezintă un deficit mai mic în scenariul integrationist, exprimat ca raport din PIB

**Diferenţe dintre valorile efectiv înregistrate în anul respectiv

***PIB pe persoană ocupată

Pe perioada de prognoză considerată - din 2004 până în 2015 – ritmul mediu de creştere anuală rezultă a fi cu aproximativ 2 puncte procentuale în cazul scenariului integraţionist (4.54% media anuală în scenariul integraţionist faţă de 2.55% în cel întârziat), menţinându-se foarte apropiat de cel observat şi pentru perioada 2000-2004. Ponderea


38

economiei informale scade între 2004 şi 2015 cu 3.5% în cazul scenariului integraţionist şi cu 2.8% în cazul celui integraţionist-întârziat (alternativ).

Totuşi mecanismele care generează creştere suplimentară diferă între cele două perioade.

In primul rând, creşterea suplimentară de PIB este de această dată consecinţă directă a dezvoltării ofertei interne, cu investiţiile înregistrând rate cu mult mai mari în scenariul integraţionist decât în cel întârziat. Absorbţia internă, consumul şi salariile reale au o dinamică atribuibilă procesului de integrare mai reduse decât cea a PIB, situaţie parţial explicabilă de către dinamica suplimentară mult mai redusă a salariilor reale faţă de cea a productivităţii. Aceasta este de aşteptat să reflecte condiţiile încă restrictive ale pieţei muncii, condiţii care par a se accentua către sfârşitul intervalului. Deşi în preajma integrării situaţia pare să ia o turnură pozitivă, efectul este de scurtă durată. Dezvoltarea ofertei interne este mai degrabă de natură intensivă, prin eficientizare şi creşterea productivităţii, în timp ce dezvoltarea extensivă, prin creare de noi afaceri şi de locuri de muncă stabile, înregistrează o rămânere în urmă, probabil ca urmare a barierelor de la nivelul mediului de afaceri. Creşterea suplimentară excedentară îşi va găsi debuşeul pe piaţa externă, dată fiind o reducere semnificativă a deficitului comercial în scenariul integraţionist.

Mutaţii structurale Evoluţiile structurale pe latura cererii exprimă efectele dinamicilor descrise mai sus, cu ponderea consumului privat înregistrând variaţii minore în scenariul integraţionist, în compensaţie faţă de evoluţia impresionantă a ratei de acumulare.

Deficitul de cont curent devine pozitiv în ultimul an 2015 în cazul scenariului integraţionist, şi în ambele cazuri balanţa de plăţi prezintă un excedent.

Tabel 4.4. Nivelul şi structura necesarului de finanţare la orizont 2015, în cele două scenarii, % din PIB

Integraţionist-întârziat

Integrationist

Grafic 4.6. Structura prognozata a cererii interne, 2015

70.47% 66.60%

11.68%11.11%

24.51%30.45%

-8.16%-6.66%

-20%

0%

20%

40%

60%

80%

100%

2015_integrationist-intarziat 2015_integrationist

Variatia stocurilor

FBCF

Consumulguvernamental

Consumul privat


39

Necesarul de finantare (% din PIB) -0.65% -3.06%

Sold net – ieşiri, din care: 2.46% 8.37%

- Deficitul de cont curent -3.03% 1.26%

- Plata transelor la datoria externa 5.49% 7.11%

Sold net – intrări, din care: -3.11% -11.43%

- ISD -2.11% -6.34%

- Venituri din privatizare 0.00% 0.00%

- Transferuri de la fondurile europene -0.60% -3.00%

- Rezervele valutare ale BNR -0.39% -2.09%

Pe latura ofertei, mutaţiile structurale continuă în direcţia observată în perioada anterioară.

De această dată însă, în termeni reali, serviciile de piaţă ca şi industria şi construcţiile beneficiază de efecte ale creşterilor suplimentare. In mod particular este de remarcat industria şi construcţiile, sector care trece de la situaţia de pierzător net la cea de câştigător net din procesul de integrare. Aceasta este foarte probabil explicabil prin nevoia de restructurare a domeniului prior creşterii, ceea ce este mai puţin cazul serviciilor.

Total crestere VA datorata integrarii

Agricultura Constructii si industrie

Servicii de piata Servicii publice

34.20% 5.83% 9.12% 12.59% 6.66%

Preţurile

Variaţia medie anuală,

2005-2015

Deflatorul PIB Indicele preţurilor de consum Deflatorul investiţiilor

Grafic 4.7. Structura prognozata a ofertei interne, 2015

12.60%13.94%

28.45%30.03%

51.99%49.01%

7.02% 6.96%

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

90%

100%

2015_integrationist intarziat 2015_integrationist

Servicii publice

Servicii de piata

Constructii si industrie

Agricultura


40

Scenariul integrationist 6.74% 6.69% 7.20%Scenariul integraţionist-întârziat

7.29% 7.49% 7.98%

Este evident că inflaţia este mai redusă în cazul scenariului integraţionist, cu precădere către finalul perioadei de prognoză, chiar dacă ipotezele de politici monetare şi fiscale nu lasă să se întrevadă din start un astfel de comportament economic.

Desigur că aceste ipoteze sunt direct dependente de rezolvarea prin mutaţii de comportament a constrângerilor pe latura ofertei care sunt recunoscute în literatura de specialitate.

Deficitul bugetar

Echilibrul bugetar rezultă din diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile bugetare.. Tehnica de modelare a acestora este prezentată mai jos (Box 4.3). Rezultatele cumulate pe cele două perioade de analiză sunt prezentate simultan, în graficele 4.8 a şi b.

Deficitul bugetar se reduce în ambele scenarii către mijlocul perioadei de prognoză dar începe din nou să se acumuleze după anul 2010. Este un semnal pentru decidenţii politici, provenit din rularea scenariilor bazate pe menţinerea premiselor actuale privind politica fiscală, de a monitoriza continuu evoluţia reală a veniturilor bugetare şi a decide oportunitatea de a majora ratele impozitelor existente sau – alternativa dezirabilă - a încerca să mărească baza de impozitare în cazul mai multor tipuri de impozite (pe avere şi venituri, cu precădere, dar şi pe valoare adăugată, unde încă exceptările şi scutirile sunt numeroase). Nivelul rezultat din rularea scenariilor pentru ponderea veniturilor sau cheltuielilor în PIB trebuie privit cu precauţie; el reprezintă doar o proiecţie a unor niveluri de colectare şi taxare presupuse a exista acum şi a fi menţinute în viitor (după cum s-a arătat anterior în descrierea scenariilor). Ele nu se constituie într-o prognoză a veniturilor sau cheltuielilor bugetare, dată fiind postura de variabile de politică, deci variabile exogene, a acestor categorii economice din cadrul modelului. Chiar şi în această situaţie, valoarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare – exprimate în echivalent euro – creşte pe perioada orizontului de prognoză, datorită aprecierii reale a

Box 4: Condiţionalităţi instituţionale şi comportamentale pe latura ofertei

Dobrescu (2000, 2002a, 2002c, 2003) a identificat patru factori esenţiali care afectează performanţele productive ale economiei româneşti din perspectiva ofertei: a) existenţa unui important sector de întreprinderi cronic ineficiente; b) subutilizarea sau chiar completa ieşire din circuitul economic a multor capacităţi, altminteri potenţial profitabile, datorită întârzierilor înregistrate în procesul de privatizare şi numeroaselorlitigii patrimoniale; c) subcapitalizarea unei mari părţi a segmentului viabil al economiei; d) fiscalitatea relativ ridicată îndeosebi în ceea ce priveşte forţa de muncă. Acesta din urmă este tratat aici ca factor de politică macroeconomcă şi abordat ca atare. De asemenea se controlează în mare efectul asupra capitalizării agenţilor economici, după cum s-a arătat mai sus. Pentru ceilalţi se exprimă ipoteza conform căreia aderarea la Uniunea Europeană va însemna un şoc pozitiv pentru economia românească, antrenând mutaţii de comportament mai ales prin intermediul clarificării drepturilor de proprietate şi a implementării hotărâte a acquis-ului comunitar. Desigur că această ipoteză comportă un anumit risc.


41

Box 4.3: Determinarea componentelor bugetare Tehnica de modelare a componentelor bugetului pe latura veniturilor se bazeză pe principiul căveniturile sunt funcţii cu dependenţe liniare faţă de baza de impozitare specifică sau proxi aleacesteia. Ratele de impozitare utilizate sunt implicite, atât în sensul că mediază distribuţia pe tranşe inclusivefectele diferitelor deduceri, cât şi în sensul în care captează toate efectele şi elementele, inclusivcele de natura calităţii procesului de adimistrare fiscală, care se vor regăsi în volumul total alveniturilor bugetare. Categoriile bugetare considerate pe latura veniturilor sunt:

Venituri directe Venituri din impozitul pe profit = f(excedentul brut de exploatare) Contribuţii sociale plătite de firme = f(cheltuieli salariale totale) Venituri din impozitul pe venit = f(veniturile populaţiei)

Venituri indirecte Venituri din TVA şi accize = f(PIB) Venituri din taxele vamale = f(importuri)

Alte venituri (cumulează atât categoriile reziduale de venituri directe şi indirecte cât şi veniturilenefiscale) Venituri bugetare variate = f(veniturile sectorului public) Venituri din privatizare = exogene Pe latura de cheltuieli, se consideră că diferitele categorii de cheltuieli bugetare sunt determinateprin funcţii de determinare directă faţă de obiectivul cheltuielii. Ca şi în cazul veniturilor, sefolosesc rate implicite. Categoriile de cheltuieli astfel considerate sunt: Cheltuieli cu pensiile = f(numărul de pensionari, pensia medie) Cheltuieli cu ajutorul de şomaj = f(numărul de şomeri înregistraţi, nivelul îndemnizaţiei medii) Alte cheltuieli cu ajutoarele sociale = f(nivelul prognozat al cheltuielilor bugetare totale din anulîn curs) Cheltuieli cu activităţi economice = f(GDP), detaliat pe subvenţii şi subvenţii pe produs Cheltuieli de apărare = f(trend, factori de politică) Cheltuieli cu educaţia şi cercetarea = exogene Cultură, religie şi acţiuni sportive şi de tineret = f(trend, populaţie) Alte cheltuieli = f(excegentul brut de exploatare) Serviciul datoriei publice = f(datoria publică totală)

monedei naţionale. Ceea ce trebuie însă observat cu atenţie este restructurarea internă a categoriilor bugetare mari: veniturile traversează o perioadă de creştere a ponderii categoriei de venituri indirecte, în timp ce cheltuielile îşi menţin ponderea în PIB datorită reducerii graduale a valorii plăţilor legate de datoria publică totală.


42

Grafic 4.8b: Echilibrul bugetar in scenariul izolationist (% din PIB)

25.00%

27.00%

29.00%

31.00%

33.00%

35.00%

37.00%

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015-5.00%

-4.50%

-4.00%

-3.50%

-3.00%

-2.50%

-2.00%

-1.50%

-1.00%

-0.50%

0.00%Cheltuielile bugetuluiconsolidat (total)Veniturile bugetuluiconsolidat (total)Deficitul bugetului generalconsolidat (total

Grafic 4.8a: Echilibrul bugetar in scenariul integrationist (% din PIB)

25.00%

27.00%

29.00%

31.00%

33.00%

35.00%

37.00%

39.00%

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015-4.50%

-4.00%

-3.50%

-3.00%

-2.50%

-2.00%

-1.50%

-1.00%

-0.50%

0.00%Cheltuielile bugetuluiconsolidat (total)Veniturile bugetuluiconsolidat (total)Deficitul bugetului generalconsolidat (total


43

4.3. Convergenţa reală

La nivelul convergenţei reale am analizat variaţia prognozată a PIB pe locuitor în cele două scenarii, în paritate standard de cumpărare, faţă de UE, în scenariul integraţionist şi cel integraţionist-întârziat, în ipoteza unei creşteri a PIB/locuitor în UE de 2.5% pe an în PPS şi a deflatorului PIB al UE cu 1.9% pe an. Metodologia utilizată pentru actualizarea termenului PPS este cea propusă de OCDE.

Se poate astfel observa că, în ipoteza scenariului integraţionist, PIB-ul pe locuitor al României converge către aproape 37% din cel al UE (la paritate a puterii de cumprare) până în 2015, în timp ce în condiţiile scenariului integraţionist-întârziat, procesul de convergenţă se opreşte după anul 2012. Desigur că, în cazul satisfacerii ipotezelor Balasa-Samuelson, convergenţa va fi mai rapidă, datorită restructurării sistemului de preţuri (inclusiv al aprecierii reale a monedei naţionale). În acest caz, se poate presupune că, la nivelul anului 2015, nivelul de trai în România (la paritate a puterii de cumpărare) se va situa în jurul a 43-47% din nivelul mediu al Uniunii Europene în structura cu 15 state membre pe care o deţinea la începutul anului 2004 (nivel asimilabil cu 55-60% din cel al Uniunii Europene cu 25 state membre).

Grafic 4.9: PIB/ locuitor, PPS, EU=100

27.7%28.1%

28.9%

30.0%

31.1%

32.2%

33.0%33.7%

34.5%35.1%

35.8%36.4%

27.0%27.6%

28.1%28.8%

29.2%29.5%29.8%

30.3%30.4% 30.3%30.1%

29.7%29.3%

25.0%

27.0%

29.0%

31.0%

33.0%

35.0%

37.0%

39.0%

2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015

Scenariul Integrationist

Scenariul integrationist-întârziat


44

5. IMPLICAŢIILE PROCESULUI DE INTEGRARE ASUPRA SECTORULUI CORPORATIST

Paradigma europeană în ceea ce priveşte comportamentul firmelor este centrată pe reglementarea majorităţii aspectelor legate de activitatea agenţilor economici, de la protecţia muncii la standarde de mediu, de calitate etc. O astfel de abordare a atras numeroase critici privind riscul de reglementare excesivă şi chiar de eliminare a libertăţii de acţiune, însă prezintă şi beneficii considerabile.

În primul rand, adoptarea standardelor de calitate aduce beneficii imediate la nivelul cosumatorilor, ca şi prin deschiderea accesului către piaţa europeană.

Un efect important al acestor reglementări vizează contracararea asimetriei de informaţie existente în mod natural dintre producatori si clienţi15, asimetrie care reprezintă una dintre cauzele majore ce afectează competiţia reală. Cu alte cuvinte, clientul nu cunoaşte detaliile procesului de producţie şi dacă anumite condiţii nu ar fi reglementate, producătorii care le respectă ar fi necompetitivi în raport cu cei care le ignoră.

Din această perspectivă, reglementarea şi deci adoptarea acquis-ului reprezintă o şansă pentru România care se confruntă cu un nivel scăzut de sofisticare a consumatorilor16, fapt care afectează gradul de antrenare pe care cererea îl are asupra ofertei.

Într-un sens mai larg, adoptarea acquis-ului presupune plasarea pe alt nivel de alocare a resurselor. Pentru a realiza bunuri si servicii în maniera şi în consecinţă la calitatea europeană, este nevoie nu doar de disciplina pe care acquis-ul o impune, ci şi de mobilizarea unor resurse sporite. Saltul nu se poate realiza decât decât odată cu creşterea cuantumului capitalului şi a intensităţii utilizării factorului uman. De aceea, există riscul de sufocare pentru mulţi agenţi economici, riscul ca aceştia să nu poată mobiliza resursele necesare pentru pentru a se înscrie pe noul model de producţie. Aceste limitări pot surveni din mai multe motive:

•µ Accesul limitat la capital.

•µ Lipsa de personal cu experieţă sau cu calificările necesare

•µ Dependenţa de alte activităti suport care nu s-au dezvoltat încă

•µ Insuficienta dezvoltare a infrastructurii

•µ Incapacitatea de administrare în condiţiile unei complexităţi crescute.

Având în vedere toate aceste dificultăţi, reuşita saltului calitativ la nivelul modelului de producţie va depinde de capacitatea instituţiilor abilitate de a asigura atât supravegherea cât şi asistenţa privind aplicarea noilor norme. Considerăm că un sistem centrat doar pe penalităţi pentru nerespectarea regulilor nu este sustenabil în România, el riscând să descurajeze firmele.

15 vezi Stiglitz în „Competition and competitiveness”. 16 Potrivit World Competitiveness Report, 2003.


45

La nivelul întregului aquis ce afectează comportamentul firmelor, apare riscul de este cel de implementare asimetrică. Astfel dacă un domeniu nu este acoperit el devine punct de eşapare, în condiţiile mai sus menţionatei presiuni ce se exercită asupra agenţilor economici. Pentru a face faţă regulilor stricte din anumnite domenii agenţii economici pot exercita presiuni în altele. De exemplu dacă standardele de calitate nu sunt dublate de standarde privind protecţia muncii, se poate ajunge la creşterea accidentelor de muncă.

Prevederile acquis-ului afectează diferit sectoarele economiei, fapt care presupune şi o focalizare a politicilor de susţinere.

Tabel 5.1. Gradul de expunere a diferite sectoare industriale la acquis-ul comunitar

Sectoare industriale Legislaţia pieţei unice

Acquis de mediu

Sănătate şi securitate ocupaţionale

Concurenţa

Produse alimentare, băuturi şi tutun

*** * *

Textile şi produse textile **

Piele şi produse din piele **

Lemn şi produse din lemn * ***

Hârtie şi produse din hârtie ***

Cocs, produse rafinate din petrol şi combustibil nuclear

***

Chimicale, produse chimice şi fibre prelucrate manual

*** * *** *

Cauciuc şi produse din plastic

* *

Alte produse minerale nemetalice

* *** ** ***

Metale primare şi produse fabricate din metal

** * ** *

Maşini şi echipamente ** * ** *

Echipamente optice şi electrice

** **

Echipamente de transport ** * * **

Prelucrare * * Sursa: Michael Landesman, Roman Rőmisch, Robert Steher and Bjőrn Gillsäter (2001) în studiul PAIS 6

Integrarea în cadrul Uniunii Europene şi în perspectivă în uniunea monetară va conduce cel mai probabil la reducerea inflaţiei ceea ce va contribui la creşterea ratelor de investire. Totodată macrostabilizarea expectată va creşte accesul la credite externe reducând totodată şi costurile acestora.


46

Unul dintre aspectele derivate ale procesului de aderare la UE vizează o expectată majorare a investiţiilor străine directe (ISD), dimensiune decisivă dacă luăm în considerare nevoia acută de capital. Mai multe studii arată că a existat o corelaţie între anunţul privind extinderea Uniunii Europene şi evoluţia ISD.17 Astfel anunţul Consiliului de la Essen din 1994 a fost urmat de creşterea semnificativă a ISD în ţările aflate în plutonul ţărilor cu cele mai multe şanse de aderare – adică Ungaria, Cehia şi Polonia. Mai mult, decizia UE din 1997 de a deschide negocierile cu cinci dintre ţările candidate a condus de asemenea la majorarea ISD în aceste ţări, stimulând cercul virtuos al creşterii economice şi restructurării.

Principalele beneficii pe care le aduc ISD sunt:

•µ Crearea de noi locuri de muncă

•µ Efecte de antrenare pe verticală şi creştere a concurenţei pe orizontală. Creşterea concurenţei poate însă, în condiţiile necompetitivităţii firmelor locale, să conducă la falimentul acestora.

•µ Transfer tehnologic (în cele mai multe cazuri), de know-how managerial şi de marketing,

•µ Acces la pieţe, respectiv la pieţele pe care companiile investitoare activează.

•µ O pregătire superioară a personalului şi impact mai redus asupra mediului. Experienţa a arătat că în general racordarea de facto la normele europene a avut

efecte benefice asupra ISD dar au existat şi cazuri contrare. Domenii ca piaţa titlurilor financiare şi ca sectorul serviciilor financiare nebancare s-au dovedit a nu avea un impact pozitiv iar în cazul reglementărilor privind concurenţa impactul a fost chiar negativ.

Dintre ţările candidate, România se află alături de Bulgaria, Slovenia si Slovacia în coada clasamentului privind atragerea ISD,. Pentru comparaţie, Polonia a reuşit să atragă de exemplu mai multe ISD decât Portugalia. Grupul de la Visegrad (Cehia, Ungaria, Polonia şi Slovacia) a colectat aproximativ două treimi din totalul ISD în regiune. Prin contrast, România şi Bulgaria au atras doar 10%, comparaţia fiind şi mai dezavantajoasă dacă ne raportăm la numărul de locuitori.

În ceea ce priveşte noul context, fluxul de ISD va fi determinat de o serie de factori:

•µ Dimensiunea lărgirii UE care face ca ISD să fie destul de disipate.

•µ Şansa ca întreaga zonă să devină un atractor pentru ISD, impunând imaginea unui potenţial mare de creştere.

•µ În condiţiile integrării, dimensiunea pieţei interne nu mai reprezintă un avantaj/factor stimulator, ceea ce transferă competiţia pentru ISD în planul costului şi calificării forţei de muncă, nivelul corupţiei şi al fiscalităţii.

•µ Ratingul privind creditul. Alături de acest factor poate fi menţionat şi semnalele de recunoaştere privind stadiul integrării. Studiile arată că acest mecanism a funcţionat şi independent de ratingul privind creditul.

Dezvoltarea infrastructurii reprezintă unul din factorii cheie ai succesului în realizarea saltului pe care firmele trebuie să îl realizeze la modelul european de producţie. În acestă privinţă două sunt direcţiile majore pe care România trebuie să acţioneze:

17 Alan Bevan, Saul Estrin and Heather Grabbe, The impact of EU accession prospects on FDI inflows to central and eastern Europe, POLICY PAPER 06/01, ESRC “One Europe or Several ?” Programme


47

- Infrastructura de transport, care face obiectul Capitolului 9 de negocieri.

- Infrastrucura informaţională (tehnologia informaţiilor şi comunicaţii –TIC) – vezi capitolul 12.

În ceea ce priveşte costurile integrării în domeniul transporturilor acestea sunt dintre cele mai semnificative, atingând 18,3 mld Euro doar pe linia infrastructurii în perioada 2004-2007 din care 10, 6 mld Euro în perioada 2008-2015.18

18 Estimare furnizată Ministerului Integrării Europene de către Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului. (Vezi anexa Transporturi)

Institutul European din Rom

ânia – Studii de impact (PAIS II)

48

Tabelul 5.2. N

ecesarul de finanţare estimat pentru im

plementarea acquis-ului din capitolul T

ransporturi privind infrastructura (mil.

Euro)

din care

TO

TAL

2004 2005

2006 2007

2008 2009

2010 2011

2012 2013

2014 2015

I.Infrastructura (A

+B), din care :

16697.16 478.46

1565.63 1922.56

2591.29 1456.98

1151.88 1274.68

1544.79 1574.9

1411.69 1045.79

678.51

A.Proiecte de

infrastructura – R

aportul TINA

: 10629.06

244.96 1259.13

1396.16 1650.29

648.98 579.9

816.8 991.4

881.2 898.99

743.99 517.01

Infrastructura rutiera 2004- 2015

0 0

0 0

0

Infrastructura feroviara

8650.3 165.7

1044.5 1187.5

1462.3 491.6

419.6 620

848.7 748.7

754.5 605.3

301.9

Infrastructura portului C

onstanta 344.6

17.5 64

67.1 90

40 38

18 10

0 0

0 0

Infrastructura porturilor si apelor de interior

1206.06 29.06

117.43 115.46

80.59 111.48

116.48 124.48

78.29 77.9

96.29 90.49

168.11

Infrastructura aeriana

418.1 32.7

33.2 26.1

7.4 5.9

5.9 54.4

54.5 54.6

48.2 48.2

47

B. R

eabilitarea drum

urilor nationale

6068.1 233.5

306.5 526.4

941 808

571.9 457.8

553.3 693.7

512.7 301.8

161.5

II. Costul aplicarii

acquis-ului 1595.5

296.126 276.776

280.238 254.5

197.9 145.48

144.48 0

0 0

0 0

Total (I+II) 18292.66

774.586 1842.40

2202.79 2845.79

1654.88 1297.36

1419.16 1544.79

1574.9 1411.69

1045.79 678.51

Sursa: Estimare furnizată M

inisterului Integrării Europene de către Ministerul Transporturilor, C

onstrucţiilor şi Turismului.


49

În calitate de ţară candidată, România beneficiază de asistenţa financiară nerambursabilă din partea ISPA (Instrument for Structural Policies for Pre-Accession), care are ca obiectiv dezvoltarea infrastructurii de căi ferate, porturi şi aeroporturi. Doar pentru proiectele legate de infrastructura feoviară, asistenţa ISPA se ridică la 240 milioane euro, sumă condiţionată de participarea natională cu încă 70 milioane euro.19

Acquis-ul privind transporturile presupune şi o seria de alte costuri, care se ridică la 1,59 miliarde euro pentru perioada 2004-2009 (vezi anexa 3).

19 http://www.cfr.ro/JF/engleza/0010/financing.htm


50

6. AGRICULTURA ŞI POLITICA AGRICOLĂ

Pentru România, agricultura constituie unul din domeniile sensibile ale negocierilor de aderare, dat fiind în principal numărul mare al populaţiei care lucrează în acest domeniu, precum şi productivitatea foarte scăzută. O analiză a structurii ocupării în agricultură relevă faptul că ponderea salariaţilor este extrem de scăzută şi în acelaşi timp cea a lucrătorilor cu timp parţial de muncă este foarte mare. Dacă luăm în considerare faptul că în ciuda acestor aspecte migraţia din urban în rural continuă să o depăşească pe cea din rural în urban, se profilează imaginea unui sector de subzistenţă, mărturie a costurilor sociale pe care tranziţia le-a presupus în România.

Date fiind preponderenţa suprafeţei agricole în totalul suprafeţei arabile (63% reprezintă suprafaţă arabilă), preponderenţa proprietăţii private (63% din total suprafaţa agricolă este în proprietate privată), şi dimensiunea medie redusă exploataţiilor agricole (circa 2 hectare), se poate afirma că Politica Agricolă Comună (PAC) va avea un efect semnificativ asupra României. Producţia realizată de România în acest sector se află sub incidenţa PAC: în 2002, 57% din producţia agricolă a fost reprezentată de producţia vegetală (dominată de cereale) – care repezintă principala grupă de produse sub incidenţa PAC, şi 41% de producţie animală - aflată în totalitate sub incidenţa politicii agricole comune.

Astfel, în Documentul comun de poziţie prin care s-au închis provizoriu negocierile (la 4 iunie 2004), au fost identificate cinci domenii strategice: dezvoltarea rurală, suprafată cultivabilă pentru cereale, zootehnie- cresterea animalelor, sectorul viti-vinicol, agro-industrie (prelucrarea zahărului si laptelui). Aceste domenii reliefează faptul că politica agricolă pe care România o are în vedere este coerentă cu noua Politică Agricolă Comună, care se orientează tot spre dezvoltare rurală, eliminarea treptată a cotelor de producţie (până în 2013), reducerea treptată a plăţilor directe şi transferul banilor către dezvoltare rurală, reducerea subvenţiilor si condiţionarea acestora de respectarea normelor de siguranţă alimentară, mediu si îngrijirea animalelor etc.

Cea mai mare parte a costurilor legate de aderarea României la UE în ceea ce priveşte agricultura şi politica agricolă derivă din competitivitatea şi gradul redus de dezvoltare al agriculturii româneşti faţă de standardele comunitare. Aşa cum se arată în ultimul Raport de ţară al Comisiei Europene (2003), „agricultura României este extrem de vulnerabilă la condiţiile meteorologice nefavorabile din cauza problemelor structurale ale acestui sector. Una din problemele majore este reprezentată de fragmentarea terenului agricol, ceea ce face ca fermele să fie prea mici pentru a-şi permite să facă investiţiile necesare şi să aplice tehnologia. Activitatea fermelor este, în continuare, prea puţin corelată cu piaţa, având în vedere că unităţile de procesare şi comercializare continuă să se orienteze spre marile unităţi producătoare şi mai puţin spre fermele mici, care, care în momentul actual sunt majoritare”. În perioada imediat următoare cea mai mare parte a costurilor derivă din necesitatea „realizării concordanţei depline până la aderare în ce priveşte cerinţele comunitare pe siguranţa alimentară şi protecţia consumatorului. România trebuie să-şi concentreze în continuare eforturile asupra întăririi capacităţii administrative în vederea implementării şi intrării în vigoare a acquis-ului, în special în sectorul sanitar veterinar şi cel fitosanitar şi asupra accelerării reformei structurale în sectorul agricol şi cel agroalimentar” (Comisia Europeană, 2003).


51

Efectele implementării PAC trebuie analizate din mai multe perspective. Agricultorii vor trebui să producă respectând normele de calitate, normele sanitare şi fitosaniatre etc. ale Uniunii Europene dacă vor să îşi poată vinde produsele pe piaţă (fie că este vorba de piaţa naţională, fie de piaţa Uniunii Europene sau de vânzarea producţiei către FEOGA). Pentru a putea beneficia de susţinere în cadrul PAC, vor trebui să cultive mai puţin şi să producă la standarde europene. În caz contrar, vor putea continua să producă, dar nu vor mai putea vinde; toată producţia realizată va putea fi utilizată doar pentru autoconsum. O astfel de alternativă nu ar face decât să transforme o mare parte a agriculturii româneşti, şi implicit cea mai mare parte a economiei rurale (bazată în principal pe agricultură), într-o agricultură de autoconsum şi respectiv o economie de autoconsum. O astfel de alternativă este imposibil de acceptat în condiţiile unei economii de piaţă. Se creează, într-o anumită măsură un cerc vicios: fără respectarea standardelor UE, fermierii nu vor putea vinde, nu îşi vor putea procura resursele financiare necesare pentru rentabilizarea fermelor şi implementarea standardelor, se va perpetua caracterul de autoconsum al agriculturii şi economiei rurale, beneficiile rezultate din creşterea preţurilor la produsele agricole (datorită faptului că preţul de intervenţie este superior nivelului actual al preţurilor pe piaţa românească) nu vor putea fi valorificate pentru că FEOGA nu va achiziţiona decât produsele conforme cu standardele UE, capacitatea financiară va rămâne modestă şi nu se vor putea susţine costurile implementării standardelor PAC.

La nivel macroeconomic, pentru a susţine agricultorii în procesul de implementare PAC şi de competitivizare a agriculturii româneşti, vor trebui finanţate programe naţionale, din fonduri proprii şi va fi necesară o mai bună valorificare a fondurilor europene disponibile anterior preaderării, în cadrul programului SAPARD. Dat fiind gradul ridicat de fragmentare a proprietăţii agricole în România, cu consecinţe evidente asupra dimensiunii reduse a exploataţiilor agricole, competitivitatea produselor româneşti este serios afectată, iar costurile pe termen scurt pentru eficientizarea acestora includ nu numai costuri de retehnologizare şi eficientizare, ci şi costuri de aliniere la standardele sanitare si fitosanitare şi alte norme ale Uniunii Europene. Cele mai afectate de introducerea noilor standarde de calitate şi norme sanitare şi fitosanitare vor fi exploataţiile agricole de mici dimensiuni. În acest condiţii, demararea unui program de identificare a măsurilor de susţinere a fermelor de semisubzistenţă pentru susţinerea exploataţiilor agricole de mici dimensiuni care pot fi viabile constituie o categorie de „investiţii obligatorii” pentru competitivizarea agriculturii româneşti şi pentru a crea premisele valorificării beneficiilor derivate din statutul de membru al Uniunii Europene.

Principalele elemente generatoare de costuri pot fi sintetizate astfel:

a. Costuri bugetare de implementare a politicii agricole comune. Gradul de adoptare şi transpunere a acquis-ului comunitar, în ceea ce priveşte capitolul 7 „Agricultura” rămâne încă scăzut. Astfel, în 2003 au fost adoptate circa 253 de acte normative de transpunere a acquis-ului comunitar în legislaţia naţională (circa 100 de astfel de acte au fost adoptate în anul 2002, şi 14 în primele trei luni ale anului 2004); cele mai multe dintre acestea au vizat domenii sensibile ale negocierilor de aderare, menţionate şi în ultimul Raport de ţară al Comisiei, respectiv organizarea comună de piaţă, certificare calităţii, control sanitar şi fitosanitar etc. Dat fiind gradul relativ redus de transpunere şi implementare a acquis-ului comunitar, precum şi caracteristicile sectorului agricol şi a ale mediului rural din România, în perioada imediat următoare vor deveni


52

vizibile o serie de costuri legate de implementarea noilor prevederi, de necesitatea realizării, la nivel local şi regional, a unor redefiniri instituţionale precum şi costuri la nivel microeconomic. Costurile de tipul „investiţii obligatorii” aferente implementării politicii comunitare vor continua să fie evidente până în 2015.

In plus, dobândirea statutului de membru de către România implică transferuri de fonduri din bugetul comunitar pentru susţinerea acestei politici (din cadrul Fondului European de Orientare şi garantare Agricolă, - secţiunea Garantare). Aceste sume ar trebui să fie disponibile, în integralitatea lor, de la bugetul comunitar. Studii ale Comisiei Europene indică însă faptul că Uniunea Europeană nu va putea face faţă acestei obligaţii, decât cel mai devreme din 2013, moment până la care va creşte gradual participarea comunitară la finanţarea politicii agricole a noilor membri (în conformitate cu mecanismul PAC); o astfel de concluzie implică faptul că România să asigure surse proprii de finanţare a aplicării prevederilor specifice ale PAC.

b. Costuri legate de construcţia instituţională. La aceste costuri se adaugă costurile legate de construcţia cadrului instituţional de aplicare a acestei politici. Eforturile de aliniere a României la PAC au inclus până în prezent, pe lângă adoptarea parţială a cadrului legal care formează acquis-ul comunitar, şi redefinirea sistemului de susţinere a agriculturii româneşti pe criterii de eficienţă şi de natură să stimuleze creşterea dimensiunii exploataţiilor agricole. Având în vedere că mecanismul de susţinere adoptat de România (ca şi cel european) presupune instrumente de susţinere prin preţ, implicaţiile bugetare, în termeni de cost, sunt evidente. În domeniul agriculturii, construcţia instituţională este departe de a se fi finalizat. Procesul poate fi considerat început o dată cu crearea Agenţiei SAPARD şi a mecanismelor instituţionale pentru implementarea programului. La rândul lor, costuri legate de participarea la programul SAPARD pot fi măsurate în termeni legaţi de dimensiunea obligaţiilor de cofinanţare din partea guvernului României, cât şi în costuri legate de gradul redus de utilizare a acestor fonduri şi de întârzieri în derularea programului. Întinderea în timp a acestor costuri are ca limită superioară momentul aderării (anul 2007).

În acest moment, procesul de construcţie instituţională este încă în derulare şi a presupus crearea unor noi instituţii, necesare pentru gestionarea, după aderare, la nivel naţional a PAC (ex. Agenţia Română pentru Siguranţa Alimentară, Reţeaua de Informare Contabilă Agricolă etc.). Astfel de costuri se vor diminua progresiv, pînă în 2007 – termenul limită până la care procesul de construcţie instituţională trebuind finalizat (cel puţin în linii generale), iar cadrul instituţional pentru aplicarea PAC ar trebui să fie creat şi operaţional.

c. Costuri legate de adoptarea şi implementarea standardelor de calitate a produselor agricole şi prelucrate, a normelor sanitare şi fitosanitare, a sistemelor de certificare a calităţii etc. Aceste costuri se materializează atât la nivelul macroeconomic (pe linia adoptării legislaţiei specifice, a creării cadrului de certificare a calităţii produselor etc.), cât şi la nivel microeconomic (derivate mai ales de impunerea unor standarde de calitate şi de producţie mai ridicate decât cele existente în prezent). Faptul că cea mai mare parte a producţiei agricole este obţinută în cadrul exploataţiilor agricole private (91% din produţia de cereale în anul 2002 a fost obţinută de pe suprafeţe aflate în proprietate privată) constituie un element de natură să transfere cea mai mare parte a costurilor implementării standardelor sanitare şi fitosanitare prevăzute în cadrul PAC la nivelul exploataţiilor agricole private de mici dimensiuni. Elementele de cost aferente


53

implementării PAC vor fi suportate în mod direct de producătorii agricoli, neexistând nici o componentă în cadrul PAC de acordare a unor facilităţi fermelor de mici dimensiuni; actualele mecanismele PAC nu sunt favorabile exploataţiilor mici. Altfel spus, cei mai afectaţi, în termeni relativi vor fi micii fermieri, datorită capacităţii financiare reduse care nu le permite, simultan, implementarea standardelor PAC şi eficientizarea producţiei.

Pentru perioada 2004-2007 cheltuielile totale pentru dezvoltarea cadrului instituţional, inclusiv cele menite să ridice standardele de calitate ale produselor şi să ajute la îndeplinirea normelor sanitare şi fitosanitare sunt estimate la 538,0261 milioane euro, din care circa 80% pentru sanitar veterinar, iar restul sunt repartizate după cum se poate urmări în graficul de mai jos.

Beneficiile adoptării politici agricole comunitare sunt evidente pe termen mediu şi lung, cu precădere, şi derivă din:

a. Susţinerea financiară din bugetul comunitar a politicii agricole în România. Documentul de poziţie prin care se încheie provizoriu capitolul 7 „Agricultura” menţionează că România va primi 4 miliarde de euro pentru perioada (2007-2009), (plus aprox. 800 de milioane, estimate ca finanţare din fondurile structurale), ceea ce reprezintă mai mult decât dublul bugetului Ministerului Agriculturii pe anul 2004. In perioada de preaderare se desfăşoară Programul SAPARD (Special Pre-Accession Programme for Agriculture and Rural Development), finanţat de Uniunea Europeană şi cofinanţat de Guvernul Romaniei, un program special destinat susţinerii agriculturii şi dezvoltării rurale. In cadrul acestuia, pentru Romania sunt alocate 150 milioane Euro anual între 2000 şi 2006, fiind a doua ţară, după Polonia, în ceea ce priveşte dimensiunea fondurilor primite. Din păcate până în prezent acest program nu a avut succesul sperat, fondurile neputând fi utilizate în proporţie de 100%, datorită unor imperfecţiuni în sistemul de informare şi consultanţă, dar şi unor condiţii de eligibilitate care nu pot fi îndeplinite

Grafic 6.1.: Cheltuielile pentru dezvoltarea cadrului institutional pentru implementareastandardelor pentru produsele agricole, mai put in cele sanitar-veterinare

0%

20%

40%

60%

80%

100%

Intarirea Directiilor FitosanitareISTISInspectia PiscicolaInspectia Nationala pentru Calitatea SemintelorInspectie legume fructe legumeReteaua Statistica AgricolaRICASistemul Integrat deAdministrare si Control - IACSAutoritatea de Management FEOGA - OrientareAgentia de Plati si Interventie


54

pentru un număr foarte mare de aplicanţi din sectorul agricol şi agro-alimentar, condiţii precum: capital privat 100%, lipsa datoriilor în ultimii ani etc.

b. Dezvoltarea zonelor rurale. Dezvoltarea rurală este declarată deja ca fiind unul dintre domeniile prioritare ale politicii agricole ale României pentru următorii ani, ceea ce este perfect în acord cu priorităţile Politicii Agricole Comune (în Agenda 2000 dezvoltarea rurală a devenit al doilea pilon al PAC). Dezvoltarea rurală are ca scop reducerea decalajelor dintre sat si oras, pentru a absorbi forţa de muncă de la ţară în sectoare non-agricole (servicii, industrializarea produselor agricole, agroturism etc.), dezvoltarea infrastructurii, pentru a asigura un nivel de trai cât mai ridicat locuitorilor din mediul rural si pensii rezonabile agricultorilor etc. Măsurile de dezvoltare rurală cuprind: măsuri direct aplicabile resurselor umane implicate în activitiăţi agricole şi rurale (pensionarea înainte de limita de vârstă în anumite condiţii, sprijin financiar pentru fermierii din zonele defavorizate sau cele cu probleme specifice de mediu etc). Pentru dezvoltarea rurală România a obţinut aproximativ 2,3 miliarde de euro plus încă aproximativ 0,8 miliarde pentru proiecte finantate din fondurile structurale (FEOGA Orientare).

c. Creşterea producţiei agricole, determinată de creşterea preţurilor produselor agricole după aderare, inclusiv prin sistemul de subvenţii, va constitui un puternic stimulent pentru producătorii agricoli. Creşterile vor fi diferenţiate în funcţie de structura producţiei agricole în România. In cadrul negocierilor, în ceea ce priveste suprafata cultivabilă cu cereale, suprafată de bază eligibilă pentru subventii este de 7 milioane de hectare. Alt domeniu căruia i s-a acordat atenţie în negocieri a fost sectorul zootehnic, pentru care s-au obţinut subvenţii la toate animalele pentru care se acordă subventii şi în UE, deşi nivelul acestora este inferior celui solicitat de România. În ceea ce priveste zahărul, negocierile au fost foarte dificile, având în vedere producţia scăzută obţinută de România în anii trecuti (producţia medie din perioada 1998 – 2002 fiind de 99000 tone, cu 55000 tone în 2000) si a faptului că România este tară net importatoare de zahăr. Totusi, s-a obţinut o cotă totală de zahăr (cota pentru zahărul din sfeclă, plus o cotă de procesare a zahărului din trestie), care, împreună cu ce s-a obţinut la izoglucoză, acoperă integral consumul intern al României. Deşi numai 40% din laptele produs în perioada de referinţă în România corespunde parametrilor comunitari de calitate, s-a obţinut o cotă de peste 3 milioane de tone, dintre care peste 1 milion pentru livrările la unităţile de procesare si aproape 2 milioane de tone pentru vânzări directe la consumatori, precum şi o cotă de restructurare (consumul propriu în gospodării) de 106995 tone. Negocierea unor anumite nivele ale cotelor nu reprezintă însă o garanţie a menţinerii acestora după aderare. Mai precis, dacă în doi ani după aderare aceste cote nu sunt atinse, ele vor fi diminuate automat la nivelul producţiei reale. Deci este absolut necesară o creştere a competitivităţii şi mai ales a productivităţii. În plus, s-au obţinut mai multe perioade de tranzitie si aranjamente în negocieri pe baza argumentelor furnizate de producătorii care au prezentat planuri de modernizare si viabilizare a acestor unităţi. Unele dintre acestea vor oferi un timp suplimentar producătorilor si procesatorilor din domeniul laptelui, al cărnii etc. pentru îndeplinirea standardelor comunitare.

d. crearea şi dezvoltarea mecanismelor de piaţă. Crearea unor instituţii similare celor din Uniunea Eruopeană precum creşterea rolului asociaţiilor profesionale vor juca un rol extrem de important în funcţionarea şi organizarea pieţelor, printr-un mai bun


55

management şi control, ducând astfel la beneficii atât pentru producători, cât şi pentru consumatori (chestiuni privind securitatea alimentară, dar şi preţuri mai „corecte”).

e. beneficii derivate din libera circulaţie a produselor agricole şi din mecanismul UE de garantare a preţurilor. Pentru aceasta însă produsele româneşti trebuie să satisfacă normele de calitate, sanitare şi fitosanitare similare cu cele ale UE şi doar unităţile de producţie acreditate de UE (lista A) vor putea vinde produsele pe piaţa europeană. Pentru o parte dintre unităţile de producţie s-a agreat, în cadrul Documentului de poziţie comun, o perioadă de graţie pentru restructurare şi modernizare (lista B), dar dacă acestea nu vor reuşi să ajungă la standardele necesare, vor trebui să-şi închidă porţile chiar a doua zi după ce acest termen expiră.

7. POLITICA DE PROTECŢIE A MEDIULUI

În Uniunea Europeană, o politică de mediu în adevăratul sens al termenului a fost lansată în 1972. Ea a fost concepută ca o modalitate de a lansa un real program managerial pentru îngrijirea şi protejarea climatului ambiental la nivelul întregii grupări. La început, această strategie armonizată s-a alimentat din prevederile Art. 2 al Tratatului de la Roma coroborate cu Art. 100 şi 235. Acestea se refereau la dreptul organelor comunitare de a elabora noi reglementări şi de a armoniza reglementările din ţările membre dacă ele afectează direct funcţionarea pieţei integrate. Principiile pe care se fundamentează politica ambientală a UE sunt:

•℘ prevenirea este mai bună decât tratarea;

•℘ orice prejudiciază mediul înconjurător trebuie combătut la nivelul sursei;

•℘ cel care poluează va trebui să plătească pentru repararea oricărui prejudiciu şi curăţirea mediului.

Actul Unic European a statuat obligativitatea ca aspecte legate de protecţia mediului să facă parte integrantă şi din celelalte politici sectoriale comunitare. Această politică sectorială este strâns intercorelată cu P.A.C., cu Politica Comună în domeniul Transporturilor, Politica Energetică, Politica Regională, Politica în domeniul Turismului şi cu iniţiativele în domeniul cercetării şi dezvoltării.

Costurile implementării politici europene de mediu cuprind în primul rând investiţii şi crearea mecanismelor de adaptare la standardele europene. Aplicarea standardelor europene de mediu va determina dispariţia unor activităţi productive poluante, va presupune investiţii suplimentare în tehnologii nepoluante, al căror cost este ridicat pentru marea majoritate a firmelor româneşti şi a IMM-urilor (ca principali agenţi economici zonali), putând conduce, pe termen scurt şi mediu la reducerea volumului de activitate sau chiar dispariţia unor activităţi economice, reducerea ocupării şi a veniturilor. În condiţiile în care într-un număr foarte mare de zone se observă un grad mare de concentrare a activităţilor economice poluante sau sunt amplasate activităţi economice ale căror produse rezultate nu respectă normele ecologice europene amploarea acestor


56

fenomene asupra nivelului de dezvoltare economică va fi considerabilă pe termen scurt şi mediu; nici măcar obţinerea unor perioade de tranziţie mai mari nu va elimina aceste efecte negative.

Până la acest moment, în România a existat o falsă dilemă, şi anume: date fiind resursele financiare limitate de care dispunem, s-a pus problema dacă este oportun să ne concentrăm întâi pe aspectele ecologice ale dezvoltării sau acestea să fie tratate în plan secundar, ulterior, după ce problemele legate de nivelul redus de dezvoltare economico-socială să fi fost soluţionate într-o anumită măsură. Reticenţele legate prima manieră de abordare este aceea că rezolvarea problemelor ecologice generează costuri semnificative într-un moment în care dezvoltarea economică este redusă şi economia nu este capabilă să genereze suficiente resurse care să permită investiţii în continuare în programe de dezvoltare regională şi în acelaşi timp să asigure o amortizare rapidă a costurilor de natură ecologică. A doua abordare este una mai facilă, presupunând amânarea problemei ecologice pentru mai târziu, când economia va fi capabilă să suporte aceste costuri. În legătură cu această ultimă abordare se ridică următoarele probleme: perioada de timp necesară pentru ca România să atingă un nivel de dezvoltare suficient pentru suportarea costurilor ecologice este foarte mare; dat fiind decalajul de dezvoltare faţă de UE şi alte state dezvoltate sau în tranziţie, este puţin probabil ca într-o astfel de abordare probleme de mediu să fie considerate pe termen mediu prioritare.

În identificarea alternativei celei mai adecvate dintre cele două nu trebuie ignorat următorul aspect: decalajele ecologice dintre regiunile României sunt mult mai mari decât cele de dezvoltare şi de multe ori au stat, cel puţin după 1990, la baza decalajelor de dezvoltare. Astfel, dacă anterior anului 1990, judeţele cele mai dezvoltate erau şi cele mai poluate (deoarece structura lor economică se baza în mare măsură pe sectorul secundar, dar preţul unui nivel de dezvoltare ridicat era ecologic, dezvoltarea economică se baza pe concentrarea în zona respectivă a unor sectoare industriale poluante), după 1990, procesul de restructurare industrială şi încercările modeste de a soluţiona probleme ecologice au determinat efecte negative în planul dezvoltării economice a regiunii respective amplificând disparităţile regionale. Aceste disparităţi sunt mult mai evidente în plan social: regiunile cele mai poluate sunt şi cele care se confruntă cu şomajul cel mai ridicat.

Rezultatele preliminare ale proiectelor finanţate de Comisia Europeană, în cadrul cărora au fost evaluate progresele înregistrate în aplicarea legislaţiei de mediu au arătat ca transpunerea integrala a legislaţiei nu se poate termina până în 2005. "Implementarea Acquis-ului comunitar va solicita investiţii substanţiale, astfel încât calendarul de implementare va fi în mare măsură dependent de dezvoltarea economică în ansamblu a României. Investiţiile trebuie să conducă la o atingere graduală a standardelor de mediu cerute de prevederile directivelor Uniunii Europene. Acestea revin în cea mai mare parte în sarcina sectorului public (în particular cel al municipalităţilor şi vor constitui o povara apăsătoare asupra finanţelor publice".

O astfel de situaţie este consecinţa faptului că României i-a lipsit o politică coerentă de protecţie a mediului, iar în măsura în care la nivel formal au existat reglementări naţionale de combatere a poluării mediului, sistemul de sancţiuni pentru nerespectarea acestor norme poate fi considerat ineficace (un argument în acest sens fiind şi gradul relativ ridicat de poluare existent). Studiile existente (PAIS, 2001) estimează costuri extrem de ridicate de implementare a acquisului comunitar. Perioadele de tranziţie relativ mari solicitate de România la acest capitol (până la 20 de ani) indică de asemenea


57

un volum mare al costurilor în condiţiile unei insuficienţe, evidente, a resurselor financiare necesare. Costurile de implementare a acquisului comunitar sunt suportate în primul rând de sectorul public, dar şi de firme. Costurile suportate de firme sunt legat, în primul rând, de respectarea tehnologiilor şi metodelor de producţie „environmentally friendly” care să permită respectarea criteriilor ecologice pentru eco etichetarea produselor realizate. Cele mai afectate vor fi unităţile din industria siderurgică şi petrolieră (dat fiind faptul că cele mai multe dintre acestea se află în proprietate pivată, aceste costuri nu vor implica eforturi semnificative din partea statului). La nivelul sectourului public vor fi resimţite cea mai mare parte a costurilor de implementare a acquisului comunitar în domeniul protecţiei mediului deoarece administraţia publică va fi responsabilă pentru: ecologizarea activităţilor regiilor autonome (incluse în sectorul public) din domeniul producţiei de energie termică, extractivă, utilităţile publice etc., implementarea unor programe finanţate din bugetul de stat şi din fondurile atrase (ISPA anterior aderării şi fondurile de coeziune după anul 2007) pentru depoluarea unor suprafeţe şi bazine hidrografice etc. Indiferent de sursa de finanţare a activităţilor de ecologizare, costurile acestora se vor regăsi în preţul final al produselor realizate şi serviciilor prestate către populaţie şi vor fi suportate de utilizatorii finali.

În ceea ce priveşte gradul de transpunere a acquisului comunitar în domeniul protecţiei mediului, performanţele României, la acest moment, nu sunt dintre cele mai notabile, existând cel puţin două explicaţii: volumul mare de acte normative care formează acquisul comunitar şi faptul că guvernul României s-a concentrat pe adoptarea normelor aferente capitolelor mai puţin sensibile, pentru care au fost deschise deja negocierile. Începând cu 2002, se poate observa o intensificare a eforturilor legislative de transpunere a acquisului comunitar. Cea mai mare parte a normelor adoptate în perioada 2003-2004 vizează: adoptarea criteriilor ecologice pentru ecoetichetarea produselor româneşti, regimul aplicabil deşeurilor şi managementul deşeurilor, introducerea schemelor de management şi audit ecologic după modelul UE, şi construcţia instituţională pentru aplicarea programelor de protecţie a mediului.

În ceea ce priveşte beneficiile, sunt de luat în considerare potenţialul de creare de locuri de muncă al aşa-zisei eco-industrii (producţia de echipament de control a poluării) concomitent cu dezvoltarea noilor tehnologii de tip “ curăţă şi prelucrează”, în măsura în care firmele se vor orienta spre aceste sectoare. Totodată, prin aplicarea prevederilor politici europene de protecţie a mediului, societatea în ansamblul său beneficiază efecte pozitive, dificil de cuantificat, care se manifestă sub forma îmbunătăţirii calităţii vieţii.

Din punct de vedere metodologic analiza impactului integrării în domeniul mediului ridică probleme legate de corelarea costurilor şi beneficiilor atât în timp, cât şi ca domeniu. Costuri respectării standardelor sunt localizabile deoarece sunt legate de activităţi sau tehnologie specifice, sunt mai uşor de cuantificat şi cu un orizont de timp mai redus şi mai clar eşalonat. Efecte/beneficii sunt atât locale cât şi pe arii geografice mai largi, fiind totodată mult mai greu de cuantificat. Cu toate acestea “beneficiile rezultate din creşterea calităţii aerului şi controlul poluării industriale ar putea fi de opt ori mai mari decât costurile conformării” şîn cele cinci sectoare cu implicaţiile cele mai mari:


58

industria energetică, minieră, chimică şi petrochimică, siderurgică, materialelor de construcţiiţ20.

Principala problemă este deci echilibrarea unor costuri directe cu beneficii mai puţin vizibile şi pe grade diferite de extindere (care pot merge până la sănătatea noilor născuţi), ceea ce face mult mai laxă evaluarea. Domeniile cele mai frecvente în care se fac simţite beneficiile sunt sănătatea, anumite ramuri ale economiei cum ar fi pescuitul şi turismul, precum şi anumite beneficii sociale (incluzând aici caracteristicile estetice ale apelor).

Porivit estimărilor realizate de către Ministerul mediului şi gospodăririi apelor, totalul costurilor pentru implementarea acquisului comunitar de mediu în perioada 2004-2021 este de circa 29,5 miliarde euro, din care:

- 19,5% de la bugetul de stat

- 28,8% din fonduri comunitare

- 35,76% de la agenţii economici

- 15,94% din alte surse

Tabel 7.1. Estimarea costurilor de mediu pe principalele domenii cu sursele de finanţare în perioada 2004-2021 (milioane euro)

din care: TOTAL

TOTAL BUGET

TOTAL FONDURI

UE

TOTAL Agenti

Economici

TOTAL Alte surse

Legislatie orizontală 9,05 9,01 0,04

Calitatea aerului 804,28 19,97 3,20 774,51 6,60

Managementul deşeurilor 2474,78 571,48 1010,18 648,98 244,14

Calitatea apei 16282,06 3427,84 7008,88 2198,34 3647.00

Controlul poluării industriale 9797,64 1655,26 540,26 6909,32 692,80

Protectia naturii 7,32 7,32

Chimicale 29,73 6,23 1,00 22,50 0,00

CNCAN 31,80 27,03 4,77

Zgomot 1,15 1,15

20 Manoleli D., PlatonV., Stănescu P., Prisecaru P., Georgescu L., Impactul transpunerii standardelor UE privind protecţia mediului înconjurător în anumite sectoare din România, Institutul European din România, 2002.


59

Protectie civila 85,52 22,43 63,09

TOTAL 29523,32 5747,73 8563,52 10553,64 4658,43

Sursa: Estimare realizată de Ministerul mediului si gospodăririi apelor.

Evaluări privind costurile legate de implementarea Directivelor de mediu sunt disponibile şi ca urmare a setului de studii de pre impact PAIS I.

Studiul PAIS 521 evaluează impactul a doua Directive de mediu ale UE care implica cele mai mari costuri în cinci sectoarea le economiei: Directiva privind centralele mari de ardere (LCP 88/609) si Directiva privind prevenirea si controlul poluarii industriale (IPPC, 96/61). Cele cinci sectoare sunt cele mai poluante şi anume: industrile energetică, miniera, chimică si petrochimică, siderurgică, şi cea a materialelor de constructie. Pentru conformarea la acquisul comunitar, cele cinci sectoare economice trebuie să cheltuiască suplimentar 650 de milioane euro pe an, aproape 40 de procente din aceste costuri revenind industriei fierului si otelului; cele mai mici costuri revenind industriei materialelor de constructie care deja a investit în echipament pentru controlul poluării.

Tabel 7.2. Costurile implementării Directivei privind centralele mari de ardere (LCP 88/609) şi Directivei privind prevenirea si controlul poluarii industriale (IPPC, 96/61)

Costurile de investire (mil Euro)

Costurile de menţinere şi operare (mil Euro)

Costurile anualizate

(mil. Euro)

Energetic 382-1142 33,7-100,3 64,3-191,7

Minerit 533 5,6 48,2

Industria chimică şi petrochimică

1006 118 198,5

Industria fierului şi oţelului

932-1219 127,4-162,5 201,9-260

Industria materialelor de construcţii

190-269 17,2-27,6 32,4-49,2

TOTAL 3043-4169 301,9-414 545,3-747,5 Sursa: Dan Manoleli, Victor Platon, Rodica Stanescu, Petre Prisacaru, Lucian Georgescu, Impactul acquis-ului european de mediu asupra unor sectoare industriale în România.

21 Dan Manoleli, Victor Platon, Rodica Stanescu, Petre Prisacaru, Lucian Georgescu, Impactul acquis-ului european de mediu asupra unor sectoare industriale în România.


60

Studiul evaluează beneficiile rezultate din cresterea calitatii aerului si controlul poluarii industriale ca find de opt ori mai mari decât costurile comformarii celor cinci sectoare economice, ele provenind în principal din scăderea numarul de îmbolnaviri şi a numarului de morti premature.

Din momentul în care cele cinci sectoare vor implementa acquis-ul comunitar, populatia României se va putea bucura de apa potabila curata si va. Un studiu a estimat că beneficiile datorate unei calitati mai bune a aerului si controlului poluarii ca urmare a implementarii directivelor LCP si IPPC sunt cuprinse între 0,78 si 0,85 miliarde euro pe an. Limita superioară a acestor beneficii este de aproximativ opt ori mai mare decât limita superioara a costurilor de conformare. Aceste beneficii nu măsoară creşterea bunăstării sau a PIB, iar companiile nu pot conta pe ele pentru finanţarea implementării acquis-ului.

Costurile de implementare sunt semnificative, ele putând creste costul electricitaţii cu 6 procente, iar costul fierului şi otelului cu aproape 20 de procente.

În ultima variantă a documentului de pozitie privind Capitolul 22, România a cerut cinci si, respectiv, şapte ani perioadă de tranziţie pentru directivele LPC si IPPC. Autorii studiului evaluează că aceste perioade de tranziţie sunt prea scurte având în vedere numarul mare de instalatii care trebuie retehnologizate. România ar trebui să înceapă să-si stabilească programul prin care să evalueze de cât timp are nevoie pentru transpunerea directivelor UE.

Un alt studiu PAIS22 estimează costurile pentru implementarea acquis-ul UE privind calitatea apei la valoarea de 13,4 miliarde euro (16,2 mld potrivit evaluării ministerului), ceea ce reprezintă o mare parte din costurile pentru conformarea cu cerintele privind protectia mediului. Suplimentar, vor fi necesare costuri de natură administrativa şi institutională. Cel mai greu efort financiar va trebui suportat de utilitaţile locale. Eforturi financiare vor trebui facute şi de industrie si agricultură.

Un studiul similar23 estimează costurile pentru modernizarea controlului emisiilor de zgomot la circa 10 milioane euro (comparative cu 2,15 potrivit estimărilor ministerului), considerând că aceste costuri vor fi compensate integral de beneficiile legate de sănătatea muncitorilor şi de reducerea zgomotului la nivel local.

Costul estimat pe care autoritatile române (centrale si locale) trebuie să-l suporte pentru implementarea directivelor privind aerul este de 200 milioane euro, luând în considerare investitia totală desfăşurată în primul an şi costurile de operare pentru patru ani (fără componente). Pentru realizarea implementarii va fi nevoie de aproximativ 600 staţii de măsurare pentru Reţeaua de Monitorizare a Aerului, 800 componente şi retele pentru Sistemul de Inventariere a Emisiilor şi un personal de 762 persoane.24

Efortul total pentru transpunerea prevederilor Directivei privind gestiunea accidentelor majore implicând substante periculoase este evaluat la 810.000 - 820.000

22 Rodica STANESCU, Cristina Sorana IONESCU, Dan MANOLELI, Impactul implementarii directivelor 91/271/EEC, 98/83/EC, 76/464/EEC (si cele sapte directive fiice) si 91/676/EEC asupra industriei, agriculturii si sistemelor de utilitati locale, p.40. 23 Studiu de impact privind transpunerea si aplicarea directivei 2000/14/ec a parlamentului european si a consiliului din mai 2000 24 Estimarea Costurilor Institutionale si Administrative necesare pentru implementarea unor Directive ale UE- Directiva Cadru privind Aerul si Directivele Fiice.


61

euro25. La nivelul institutiilor locale costurile sunt de aproximativ 522.000 - 530.000 euro din care: cheltuieli curente pentru cele 5 institutii implicate - 203.000 - 211.000 euro, (40%din costurile totale) si cheltuieli de capital - 320.000 euro, (60% din costurile totale). IMP trebuie sa realizeze cheltuieli totale în valoare de 325.000 - 330.000 euro (mai mult de 60%), din care aproximativ 165.000 euro (79% - 80%) sunt cheltuieli curente si 163.000 euro (51%), cheltuieli de capital. Autoritatea Centrala - MAPM cumulează costuri totale de 291.000 euro din care: 52.000 euro cheltuieli de capital şi 240.000 euro cheltuieli curente.

25 Constantin Ciutacu, Victor Platon, Evaluari ale costurilor institutional – administrative generate de implementarea Directivei Nr. 96/82/CE SEVESO II


62

8. COMERŢUL EXTERIOR

Conform angajamentelor asumate prin documentul de poziţie aferent capitolului 25 „Uniunea vamală”, cea mai mare parte a măsurilor necesare pentru realizarea uniunii vamale şi implementarea prevederilor politicii comerciale comune vor trebui finalizate până în anul 2005. Principalele angajamente vizează: „Finalizarea implementării TARIR (Tariful Vamal Român) şi asigurarea compatibilităţii depline cu TARIC (Tariful Vamal Comun) – termen: 2005; Finalizarea Convenţiei de Tranzit Comun prin generalizarea implementării NCTS (Noul Sistem de Tranzit Comun) – termen: 2005; Aplicarea integrală a acquis-ului comunitar în domeniul contingentelor cantitative şi al plafoanelor – termen: data aderării” (Documentul de poziţie privind Uniunea vamală). În ceea ce priveşte regimurile vamale, procedurile vamale, armonizarea poate fi considerat un proces încheiat în linii generale încă de la sfârşitul anului 2003.

În planul politicii comerciale comune, Raportul periodic din 2003 realizat de Comisia Europeană relevă necesitatea continuării eforturilor de armonizare cu prevederile din acquis referitoare la produsele cu dublă utilizare, autorizaţii generale de export şi la creditele de export. După cum sugerează acelaşi Raport, pentru perioada imediat următoare se impune, asigurarea unei mai mari stabilităţi a cadrului instituţional26, cu precădere în domeniul politicii comerciale.

Integrarea unei economii de mici dimensiuni într-un spaţiu economic de natura UE, cu un grad ridicat de stabilitate economică, implică anumite costuri si beneficii. Efectele aderării României în plan comercial trebuie analizate pe două axe: costurile şi beneficiile implicate de funcţionarea Acordului European (anterior aderării) şi costurile si beneficiile adoptării politicii comerciale a UE (după aderarea propriu-zisă).

În ceea ce priveşte prima axă, costurile şi beneficiile pentru România derivă, în principiu, din procesele de liberalizare comercială graduală a comerţului cu produse agro-industriale şi instituirea unei zone de liber schimb între România şi UE în domeniul produselor industriale (crearea acestei zone a fost iniţiată prin semnarea Acordului European în 1993 şi finalizată în ianuarie 2002).

Costurile derivate din liberalizarea comercială dintre România şi UE sunt legate, în acest caz, cu precădere de reducerea protecţionismului (în primul rând eliminarea taxelor vamale), confruntarea directă cu produsele europene mult mai competitive decât cele româneşti şi costurile de aliniere la standardele europene de calitate a produselor (nerespectarea acestora fiind un factor de natură să limiteze accesul produselor româneşti la piaţa europeană). Beneficiile sunt legate de accesul mai facil la o piaţă mai largă de desfacere şi aprovizionare, stimularea competitivităţii, redefinirea specializării internaţionale. De asemenea, este vizibil efectul de reorientare a schimburilor comerciale româneşti (peste 60% din acestea se derulează cu ţările UE şi alte ţări asociate).

26 Cadrul instituţional de aplicare a politicii comerciale comune, în România, este asigurat de către Departamentul de Comerţ Exterior, iar cel de aplicare a reglementărilor cu caracter vamal de Autoritatea Naţională de Control, cu rol de control şi coordonare care acoperă serviciile vamale, şi de Administraţia Vamală Română.


63

În plus, la sugestia, mai mult sau mai puţin formală a UE ca formă de integrare regională de tipul zonelor de liber schimb, România a devenit membră, alături de celelalte ţări asociate, a Acordului European de Liber Schimb al Europei Centrale (CEFTA). Ca şi în cazul Acordului European, produsele agro-alimentare au fost considerate produse sensibile, liberalizarea acestora făcându-se treptat, diferenţiat pe tipuri (liste) de produse. Acordurile bilaterale semnate de România cu fiecare din celelalte membre CEFTA au stimulat schimburile comerciale, dar în mai mică măsură decât aşteptările.

În ceea ce priveşte a doua axă de analiză, costurile şi beneficiile sunt legate de adoptarea politicii comerciale comune, România nemaiavând nici o competenţă decizională în materie de politică comercială (aceasta este transferată nivelului comunitar de decizie). Astfel, se impun două direcţii majore de modificare a politicii comerciale:

1. eliminarea barierelor comerciale în interiorul Uniunii Vamale lărgite a UE şi adoptarea Tarifului Exterior Comun (TEC) al UE (taxele vamale aplicate), care vor duce deci la modificarea protecţiei tarifare şi implicit a importurilor. Modificarea taxelor vamale va fi heterogenă pentru partenerii comerciali.

2. negocierea unei Liste de Angajamente Comune la Organizaţia Mondială a Comerţului (care se referă la taxele vamale consolidate, numite şi plafoane tarifare). Mai concret, România va retrage lista de angajamente la OMC şi va negocia, împreună cu UE lărgită o nouă listă, valabilă pentru toţi membrii noii uniunii vamale. Aceasta ar putea eventual duce la formularea de cereri pentru măsuri compensatorii din partea ţărilor terţe (care consideră că le sunt lezate interesele comerciale).

Atât impactul asupra protecţiei tarifare, cât şi cel asupra comerţului, vor trebui să împlinească prevederile Articolelor XIV şi XVII ale GATT referitoare la extinderea Uniunii Vamale27.

Costurile legate de adoptarea politicii comerciale a UE sunt în principal generate de:

a. liberalizarea comercială indusă în relaţiile cu terţii, respectiv:

1) reducerea nivelului de protecţie tarifară prin adoptarea tarifului exterior comun, ceea ce va facilita accesul produselor din afara UE în România. Taxele vamale aplicate în regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate (MFN) vor scădea de la 18,6% la 6,3% pentru ansamblul produselelor, de la 30% la 16,2% pentru produsele agricole, şi de la 15,4% la 3,6% pentru produsele industriale (Comisia Europeană, Raport periodic, 2003).

2) România devine donor de preferinţe, prin aplicarea schemelor preferenţiale ale UE (ex. Sistemul Generalizat de Preferinţe (GSP), Acordul Asia Caraibe Pacific (ACP), etc.).

b. întărirea capacităţii de control la frontierele vamale ale României; la acest tip de cost de adaugă şi cel asociat fenomenului previzibil de reducere a personalului vamal determinat de diminuarea volumului de activitate prin eliminarea controlului vamal în schimburile comerciale intracomunitare, această activitate fiind aplicabilă numai în relaţiile cu terţii;

27 Pe de o parte extinderea Uniunii Vamale ar trebui să nu determine un nivel de protecţie tarifară mai mare decât acela dinaintea extinderii, pe de altă parte trebuie să nu aibă un impact negativ asupra importurilor din ţările terţe.


64

c. diminuarea veniturilor bugetare provenind din taxe vamale. Această reducere are doi determinanţi principali: reducerea taxelor vamale şi faptul că toate taxele vamale colectate la frontiera vamală a României sunt transferate la bugetul comunitar, utilizarea acestor venituri fiind de competenţa autorităţilor comunitare.

Beneficiile, în plan comercial, implicate de aderarea la Uniunea Europeană sunt mai cu seamă legate de:

a. valorificarea oportunităţilor de acces pe pieţe terţe derivate din participarea la acordurile comerciale preferenţiale ale UE;

b. îmbunătăţirea poziţiei în cadrul rundelor de negocieri în cadrul OMC şi cu alţi parteneri comerciali derivată din apartenenţa la gruparea europeană.

c. creşterea opţiunilor de alegere din partea producătorilor în privinţa bunurilor de producţie şi a tehnologiilor utilizate şi din cea a consumatorilor legat de diversificarea bunurilor destinate satisfacerii consumului nemijlocit.

d. atunci când nivelul de integrare depăşeşte stadiul uniunii vamale, pot să apară câştiguri suplimentare ca urmare a creşterii mobilitaţii factorilor de producţie şi coordonarii politicilor monetare şi fiscale: acumularea de capital fizic, care se realizează prin investiţii străine directe; o mai bună repartizare a forţei de muncă.

e. efectul producerii de profit care apare în special în sectoarele în care preţul intern este mai mare decat costul mediu de producţie. În acest caz, creşterea volumului producţiei va genera creşterea venitului atâta vreme cât venitul marginal adus de fiecare unitate produsă suplimentar va fi mai mare decât costul marginal.

f. scăderea costurilor ca urmare a creşterii dimensiunilor producţiei prin lărgirea pieţei.

Estimările noastre (vezi Graficul 8.1.) arată o dinamică mult mai mare a comerţului exterior românesc în cazul scenariului integraţionist, cu o creştere de 3,6 ori a exporturilor în perioada 2003-2015 şi de 2,8 ori a importurilor. În cazul scenariului izolaţionist, creşterea fluxurilor comerciale este estimată la de 2,4 ori pentru exporturi şi de 1,8 ori pentru importuri pentru aceeaşi perioadă. In ambele scenarii balanţa comercială urmează să se îmbunătăţească, spre sfârşitul perioadei de prognoză urmând să se înregistreze un sold pozitiv.

Grafic 8.1. Dinamica previzionată a comerţului exterior în scenariul integraţionist şi cel izolaţionist


65

10

20

30

40

50

60

70

2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015

mil

USD

Exp_ izola tionis tIm p_izolationistExp_ integra tionistIm p_integrationis t

9. CONCURENŢA

Prevederile comunitare în domeniul concurenţei urmăresc asigurarea unor condiţii concurenţiale egale în cadrul Pieţei Unice. Dintre prevederile comunitare, relevante pentru România, sunt cele legate de acordarea ajutorului de stat. Adoptarea şi implementarea acestor prevederi vor genera costuri, în principal sub forma creşterii preţurilor la produsele şi serviciile care au beneficiat de ajutor de stat (subvenţii directe, ştergeri ale datoriilor către bugetul de stat în cazul unor firme etc.). Un astfel de cost va fi resimţit şi de către populaţie, dat fiind faptul că în general astfel de ajutoare au fost orientate către furnizorii de servicii de interes general (utilităţi publice). Beneficiile derivate din adoptarea acestor măsuri pot fi sintetizate astfel: accelerarea restructurării beneficiarilor de ajutoare de stat, reducerea cheltuielilor bugetare (fondurile astfel mobilizate putând fi utilizate pentru investiţii în alte sectoare) etc.

„Legislaţia română în domeniul concurenţei este aliniată în mare măsură cu regulile comunitare cu privire la anti-trust, deşi în domeniul ajutorului de stat nu se realizează suficiente controale. Calitatea deciziilor privind ajutorul de stat trebuie îmbunătăţită, iar nivelul conştientizării principiilor importante ale ajutorului de stat este scăzut în cadrul autorităţilor furnizoare de ajutor de stat. România va trebui să întărească poziţia autorităţilor de concurenţă faţă de autorităţile furnizoare. Trebuie să fie acordată o atenţie deosebită alinierii la acquis a schemelor de stat incompatibile şi aplicării regulilor în domeniul concurenţei schemelor de ajutor de stat ne-notificate şi ajutorului existent. România va trebui, de asemenea, să se asigure că se realizează o notificare la timp a planurilor de acordare a ajutoarelor de stat companiilor din domeniul siderurgic şi că există o transparenţă faţă de UE a măsurilor de ajutor de stat în favoarea acestor companii” (Comisia Europeană, 2003).


66


67

10. EDUCAŢIA ŞI DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE

Resursele umane constituie un factor important al creşterii economice şi al creşterii competitivităţii firmelor pe piaţa europeană. Aspectele legate de dezvoltarea resurselor umane se regăsesc în două capitole de negocieri: capitolul 18 „Educaţie, formare profesională şi tineret” şi capitolul 13 „Politica socială şi ocuparea forţei de muncă”. În general, în UE, aspectele legate de resursele umane sunt plasate în responsabilitatea statelor membre, la nivelul grupării fiind adoptate măsuri necesare pentru asigurarea coordonării măsurilor şi politicilor naţionale.

Aşa cum este prevăzut în tratatele constitutive, educaţia, formarea profesională şi tineretul sunt în primul rând de competenţa statelor membre. Acquis-ul comunitar constă dintr-o Directivă din 1977 (educaţia copiilor persoanelor care îşi schimbă locul de muncă în cadrul comunităţii), programe de acţiune şi Concluzii, Rezoluţii şi Declaraţii ale Consiliului sau ale Consiliului şi ale adunărilor Miniştrilor Educaţiei din cadrul Consiliului, care abordează diferite aspecte (de exemplu, egalitatea şanselor, analfabetismul, siguranţa în şcoli, facilităţi pentru minorităţi etc.). Mai mult, au fost înfiinţate două organisme, respectiv Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP) şi Fundaţia Europeană pentru Învăţământ, al căror rol constă în a facilita dialogul între statele membre şi de a coordona eforturile de armonizare, la nivel european, a sistemelor de educaţie şi formare profesională. Rolul Uniunii Europene, în acest domeniu constă în crearea premiselor necesare pentru asigurarea calităţii în educaţie, dezvoltarea unei dimensiuni europene a educaţiei şi formării profesionale, dezvoltarea şi implementarea unei politici care să vină în completarea şi să susţină eforturile statelor membre de în acest domeniu; obiectivul final al politicii UE în domeniul formării profesionale vizează creşterea ratei angajărilor. Principiul de bază al acestei politici este cel al repsectării diversităţii culturale şi lingvistice. Pentru implementarea prevederilor comunitare, Uniunea a dezvoltat trei programe cu dimensiune comunitară: Socrates, Leonardo da Vinci şi Youth. Rolul acestor programe este acela de a facilita armonizarea sistemelor de educaţie şi formare profesională prin facilitarea mobilităţii cadrelor didactice şi studenţilor, dezvoltarea curriculară a programelor existente şi diseminarea de bune practici în domeniul educaţiei şi formării profesionale.

Conform prevederilor tratatelor constitutive, responsabilitatea politicilor sociale şi de ocupare revine statelor membre. Prevederile comunitare furnizează liniile directoare, obiectivele comune şi principiile elaborării, de către statele member, a politicilor sociale şi de ocupare. Principalele documente comunitare în care se regăsesc prevederi referitoare la politica socială şi la ocupare sunt: tratatele constitutive, Carta Socială Europeană, Cartea Alba „Politica Sociala Europeană”, precum şi „Carta comunitară privind drepturile sociale fundamentale”. Conform acestor documente, obiectivele politicii sociale se referă la: promovarea ocupării forţei de muncă; îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă; protecţia socială corespunzătoare; asigurarea unui dialog între angajaţi şi angajatori; dezvoltarea resurselor umane în vederea obţinerii şi menţinerii unei rate înalte de ocupare a forţei de munca; combaterea excluderii sociale. Cu ocazia Consiliului European de la Lisabona, ocuparea forţei de munca a fost declarată ca obiectiv prioritar al Uniunii,


68

urmând ca până în 2010, rata de ocupare să atingă nivelul de 70%. Dacă până la reuniunea de la Lisabona, strategia europeană de ocupare a forţei de muncă se baza pe măsuri luate la nivel naţional şi comunitar, odată cu publicarea liniilor directoare pe anul 2000, ocuparea forţei de munca a căpătat o dimensiune locală. „Îmbunătăţirea condiţiilor de lucru şi a respectării drepturilor muncitorilor este unul din cele mai importante obiective ale Uniunii, prin care aceasta urmăreşte ca dezvoltarea pieţei unice sa nu fie însoţita de scăderea standardelor de lucru şi de distorsiuni” (documentul de poziţie al României aferent capitolului 13)

Abordarea comunitară a aspectelor de politică socială şi ocupare poate fi sintetizată astfel:

- definirea, la nivel comunitar, a cerinţelor minime aferente siguranţei la locul de muncă şi a condiţiilor de muncă constituie elementul principal în ceea ce priveşte legislaţia muncii. Ceea ce se urmăreşte nu este armonizarea legislaţiilor naţionale, ci mai degrabă definirea unor cerinţe minime de natură să asigure respectarea drepturilor angajaţilor şi un cadru comun de referinţă în ceea ce priveşte condiţiile de muncă.

- promovarea de măsuri de cooperare şi acţiuni comune constituie instrumentul principal în domeniul protecţiei sociale

- programele de acţiune multianuale au constituit instrumentul pentru respectarea şi implementarea, la nivel comunitar, a principiului egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei.

- promovarea parteneriatelor şi dialogului social ca element definitoriu al modelului social european.

Plasarea responsabilităţii politicilor de ocupare la nivel naţional este justitificată prin prisma eterogenităţii ridicate a pieţei europene a muncii, diferenţele între statele membre fiind evidente. La nivel comunitar a fost adoptată „Strategia Europeană de Ocupare a forţei de muncă” care fixează pilonii politicii de ocupare şi care serveşte drept cadru comun de referinţă pentru elaborarea politicilor naţionale. Conform recomandărilor Consiliului Ministerial al UE (2004), obiectivele politicilor de ocupare în statele membre ar trebui să vizeze: ocuparea totală, calitatea şi productivitatea muncii şi întărirea coeziunii şi incluziunii sociale. Printre măsurile pe care UE le propune statelor membre se regăsesc: creşterea mobilităţii forţei de muncă (se referă atât la mobilitatea geografică, libera circulaţie a persoanelor creând condiţiile pentru funcţionarea acesteia, cât şi la mobilitatea intersectorială), dezvoltarea sistemelor de formare continuă etc.

În ceea ce priveşte impactul adoptării acquisului comunitar în materie de dezvoltare a resurselor umane (capitolele referitoare la educaţie, formare profesională şi tineret şi la politică socială şi de ocupare), principalele surse de cost îşi au originea în discrepanţele relativ mari existente între sistemele de educaţie şi formare, piaţa muncii şi politica socială din România şi din UE. Conform Raportului Comun de Evaluare (JAP, 2002), situaţia în România se prezintă după cum urmează:

- rata participării (pentru cei cu vârsta între 15-64 ani) a ajuns la 68,5% în 2001, sub media UE de 69,2%.

- nivelul educaţional mediu al întregii forţe de muncă (15 ani şi peste) a crescut oarecum de la mijlocul anilor ’90, dar a rămas scăzut în comparaţie cu standardele UE. „În 2000,


69

8,4% aveau studii superioare (comparativ cu 7,6% in 1994), 77,4% (comparativ cu 74,3% in 1994) aveau studii liceale, din care, cca 72% aveau studii post-liceale, şi 14,3% aveau studii primare sau mai puţin decât atât (18,2% în 1994)” (JAP, 2002). Trebuie menţionat că ponderea populaţiei cu educaţie terţiară se află la jumătate faţă de cea înregistrată în UE-15. 28

- rata de ocupare, pe ansamblu a cunoscut scăderi, cele mai evidente fiind în cadrul grupelor de vârstă între 15-24, a căror rată de ocupare a scăzut la 34,2% în 2001, iar pe cei cu vârste între 45-54 (de la 80,2% la 73,1%). „Încă de la începutul tranziţiei, pierderile de locuri de muncă s-au concentrat în industrie, şi mai puţin în servicii. ...Agricultura a jucat un rol de tampon prin absorbirea pierderilor de locuri de muncă în timp ce, datorită creşterii greoaie şi dezvoltării neregulate a sectorului servicii, realocarea ocupării către acest sector a fost marginală. ...În 2000, agricultura era principalul furnizor de locuri de muncă (41,4% din ocuparea totală) contribuind de asemenea cu 23% la ocuparea populaţiei în vârstă de muncă” (JAP, 2002)

- Ratele de abandon sunt estimate la 0,8% pentru învăţământul obligatoriu şi 3,5% pentru învăţământul secundar inferior, privit în ansamblu. „Pentru şcolile profesionale rata de abandon este mai înaltă (6% la mijlocul anilor 90). Totuşi, situaţia nu poate fi reflectată cu precizie. Conform informaţiilor disponibile, referitoare la situaţia existentă la sfârşitul anilor 90, 17% dintre elevii care au început educaţia primară nu au finalizat-o, iar între 3% şi 5% nu s-au înscris la şcoală. Ratele de abandon înregistrează de asemenea valori importante în învăţământul secundar superior, în special în regiunile din mediul rural” (JAP, 2002).

- Participarea în învăţământul post-secundar a înregistrat o creştere substanţială de la începutul anilor 90 dar rămâne foarte mică.

- Există un grad ridicat de necorelare a sistemului de educaţie şi formare profesională cu cerinţele pieţei muncii; corectarea acestor deficienţe s-a realizat parţial prin programe cofinanţate de Banca Mondială şi Phare care au urmărit restructurarea învăţământului profesional şi tehnic bazat pe standarde ocupaţionale, creşterea accesului la educaţie în mediul rural şi pentru grupurile de populaţie dezavantajte (ex. Rroma) etc.

- participarea la cursuri de formare este foarte scăzută pentru şomeri şi pentru cei angajaţi, ceea ce are efecte negative asupra eficienţei măsurilor de creştere a ocupării.

- dialogul social şi implicarea partenerilor sociali rămâne la un nivel scăzut.

Alte astecte care merită menţionate legat de învăţământ sunt: - cu toate că România se remarcă la nivelul învăţământului secundar printr-o bună calitate a educaţiei în domeniul matematicilor şi ştiinţelor29, abilitatea elevilor de aplicare a teoriilor în cazuri concrete este extreme de scăzută.30

28 Innovation Scoreboard 2002; 29 Global Information Technology Report 2003 plasează România poziţia 9 (din 82 de ţări), cu un score de 5.81 (raportat la un maxim de 7) în ceea ce priveşte calitatea educaţiei în domeniul matematicii şi ştiinţeleor 30 Sondajul PISA (OECD Programme for Students Assessment) realizat în 2000 cu scopul de a măsura calitatea educaţiei pentru elevii în vârstă de 15 ani “ pe baza capacităţii tinerilor de a folosi cunoaşterea şi aptitudinile pentru a acţiona în faţa unorprovocări de tipul celor reale, mai degrabă decât doar analizând


70

- cum numărul studenţilor a crescut mai mult în domeniul economic şi al drepului, ponderea domeniului ştiintific şi tehnologic în totalul acestora s-a diminuat. Această situaţie se explică în primul rând prin lipsa de viziune a potenţialilor studenţi privind viitorul pieţei muncii.

În aceste condiţii, aderarea la UE implică pentru România în ceea ce priveşte educaţia, o serie de costuri (investiţii obligatorii şi riscuri) legate de:

- creşterea cheltuielilor cu educaţia ca pondere în PIB. Cu o singură excepţie în 1998, cheltuielile publice cu educaţia ca procent din PIB au oscilat în jurul a 3%, în ciuda faptului că Legea Educaţiei prevede un minim de 4% (art 170). Nivelul existent al acestor cheltuieli plasează România pe ultimul loc atât faţă de vechii membrii cât şi faţă de noii intraţi, la distanţă semnificativă de media UE-15 (5%). Ar mai trebui menţionat şi faptul că învăţământul privat este slab dezvoltat în România şi deci nu are o contribuţie compensatorie. De altfel, chiar Guvernul recunoşte faptul că “sistemul de învăţamânt trebuie îmbunătăţit” precum şi faptul că pentru acesta se impune “creşterea sumelor alocate din bugetul statului pentru educatie şi dezvoltarea dezvoltarea sectorului educational particular”.31

- integrarea României în spaţiul european al învăţământului superior şi al cercetării (ceea ce presupune o redefinire de structură a sistemului de învăţământ superior). Una dintre consecinţe va fi recunoaşterea diplomelor româneşti în UE, ceea ce poate fi un factor determinant al migraţiei. Pe de altă parte, recunoaşterea a cât mai multor diplome constituie baza unui schimb de experienţă, în măsura în care o parte din specialişti se întorc în ţară.

- creşterea gradului de compatibilitate a sistemului de educaţie şi formare profesională din România cu cel din UE. În această categorie se includ şi eforturile de dezvoltare a sistemului VET (vocational education and training), insuficient dezvoltat în România, în conformitate cu principiile europene.

- redefinirea cadrului general al educaţiei, formării şi calificărilor profesionale; - alinierea la legislaţia muncii din UE. Acest demers implică nu numai costuri specifice de creare a cadrului legal şi instituţional, dar prevederile sale au implicaţii şi asupra competitivităţii firmelor româneşti (ex. obligativitatea garantării unui salariu minim al cărui nivel este mult mai ridicat în ţările UE decât nivelul existent în România, susţinerea financiară a formării continue angajaţilor etc.)

- construirea şi consolidarea cadrului legal şi instituţional de adoptare şi aplicare a politicii de protecţie şi asistenţa socială a UE. Un astfel de demers generează, în primul rând, costuri de natură bugetară determinate de structura şi nivelul mai ridicat de protecţie socială la nivel comunitar. O serie de instituţii necesare pentru implementarea acquisului comunitar au fost deja create: Agenţia naţională de ocupare a forţei de muncă, Consiliul naţuional de formare profesională a adulţilor, etc.

capacitatea de a face faţă programei şcolare” a plasat România pe poziţia 30 din 32 de ţări (28 fiind membre OCDE), doar înainte de Mexic şi Brazilia 31 Masuri de politica economica necesar a fi aplicate in scopul indeplinirii crieriilor economice de la Copenhaga - economie de piata functionala si capacitatea de a face fata concurentei si a fortelor de piata din interiorul Uniunii http://www.mfinante.ro/macro/masuri_copenhaga.htm


71

- recalificarea si reorientarea personalului pot fi considerate parte dintre investiţiile obligatorii pe care le presupune integrarea în UE. Trebuie menţionat faptul că România se află pe ultimul loc din Europa în privinţa educaţiei permanente32, situaţie care afectează considerabil competitivitatea. La aceasta se adaugă şi un număr foarte mare de absolvenţi de liceu cu profil general, deci cu minim de specializare. Faptul că unul dintre avantajele comparative ale ţării noastre îl reprezintă costul redus forţei de muncă este puternic contrabalansat de aceste aspecte. Această situaţie este deja reflectată în ponderea redusă a ocupării în sectoarele de medie şi înaltă tehnologie.

Dintre beneficiile implicate de adoptarea acquis-ului comunitar în ceaa ce priveşte educaţia pot fi menţionate:

- creşterea nivelului mediu de educaţie, ceea ce în plan economic creează premisele pentru creştere a nivelului de sofisticare atât a activităţilor productive cât şi a cererii.

- creşterea gradului de corelare dintre abilităţile pe care le dezvoltă sistemul educaţional şi cele cerute pe piaţa muncii, fapt ce contribuie la creşterea gradului de utilizare a potenţialului uman.

- asigurarea unui cadru uniform al calificărilor şi standardelor ocupaţionale, ceea ce va crea premisele unei bune funcţionări a libertăţii de circulaţie a forţei de muncă cu efecte pozitive şi pe linia reglării dezechilibrelor existente pe piaţa muncii;

În plan mai general, costurile legate de capitalul uman mai vizează: - Sănătatea. “ Desi nu este mentionat in raportul Comisiei Europene punându-se accent pe capitalul uman cu un înalt nivel de pregătire, sănătatea reprezintă un alt punct nevralgic pentru România. Sumele alocate din bugetul Romaniei pentru acest sector fiind cu mult mai mici decat in alte tari candidate”33

- Efectele sociale ale restructurări. Şi acesta este un fenomen care s-ar fi produs şi independent de procesul de integrare, dar care este şi va fi grăbit de acesta. Reorientarea forţei de munca către sectoarele competitive implica o creştere a nivelului şomajului, deoarece transferul forţei de munca dintr-un sector în altul nu se face imediat, ci necesită o perioada de timp pentru recalificarea sau reorientarea acesteia, iar, în plus, sectoarele de competitivitate înaltă sunt de regulă mai puţin intensive în utilizarea forţei de muncă (în special, cea necalificată). Amploarea efectelor negative ale integrării va depinde şi de dezvoltarea unui unui sistem de recalificare precum şi a unui sistem eficient de protecţie socială. Eforturile care trebuiesc realizate în acest domeniu constituie o premisă fundamentală a unor politici socio-economice consistente, care să poată asigura creşterea balansată a nivelului de trai al populaţiei pe termen mediu si lung (reducerea decalajelor de venituri, diminuarea fenomenului de excludere socială, etc.).

De aceea, capitolulul de negociere 13 - Politica socială si ocuparea fortei de muncă presune anumite costuri, în special în perioada de dinainte de aderare. Aceste costuri sunt eşalonate astfel:

32 European Innovation Scoreboard – Country Report Romania 2002. 33 Masuri de politica economica necesar a fi aplicate in scopul indeplinirii crieriilor economice de la Copenhaga - economie de piata functionala si capacitatea de a face fata concurentei si a fortelor de piata din interiorul Uniunii http://www.mfinante.ro/macro/masuri_copenhaga.htm


72

- 2004: 26, 11 milioane Euro

- 2005: 47,17 milioane Euro

- 2006: 42,91 milioane Euro

Din totalul de 116, 2 milioane Euro: 56% vor trebui suportate din bugetul de stat, 0,7% din bugetul asigurărilor pentru somaj, 11,9% din surse extrabugetare, 25,3% din asistenţa nerambursabilă şi 4,4% din alte surse. (Vezi Anexa 4). 34

- Migraţia permanentă. În ultimii ani, migraţia permanentă are un trend descendent, atingând doar 10000 de persoane, majoritatea având ca destinaţie UE şi în special Germania. Pe de altă parte, nivelul scăzut al veniturilor din România a făcut ca migraţia pentru muncă să devină o strategie de viaţă35. Din acest motiv este de aşteptat ca efectele liberei circulaţii să fie puternic corelate cu decalajul privind veniturile faţă de UE. Cum studiile arată că persoanele care migrează pentru muncă sunt în primul rând persoane cu educaţie superioară36, problema majoră este legată de riscul de “scurgere de materie cenuşie” (brain drain). Este cazul mai ales în domeniul tehnologiei informaţiei (TI) unde un sfert dintre noii absolvenţi părăsesc ţara. Numărul mare de specialişti cu certificate TI existent în România (aproximativ 16000), care plasează ţara noastră pe locul cinci în lume, relevă nu numai calitatea învăţământului din ţara noastră, ci şi disponibilitatea specialiştilor de a pleca în ţări în care astfel de certificate sunt recunoscute. Pe ansamblu însă cea mai probabilă evoluţie este că “emigratia în tarile UE va atinge aproape 3-4% din populatia României în decurs de o decadă sau doua după introducerea liberei circulatii pentru cetatenii români. Dat fiind că valorile agregate vor fi relativ reduse, efectele migraţiei asupra României si UE vor fi probabil determinate de aptitudini si de concentrarea în profil regional a fluxurilor de ieşire” 37 Trebuie însă remarcat faptul că “toate estimările fluxurilor viitoare rămân pure exerciţii intelectuale, deoarece pâna în prezent nu a existat un sistem al imigratiei reglementat legal – ca sa nu mai vorbim despre libera circulatie – din România catre tările UE”38

- Imigraţia pentru muncă. Deşi la prima vedere, avem tendinţa sa afirmăm că în cazul liberalizării circulaţiei forţei de muncă, a capitalurilor, a bunurilor si serviciilor, apare riscul ca o mare parte din forţa de muncă autohtonă să migreze către alte state membre UE, trebuie sa luăm în calcul si fenomenul invers. Se estimează că odată cu influxul de investiţii străine din partea ţărilor membre UE, să aibă loc o creştere a interesului pentru piaţa muncii din România. Astfel poate avea loc o creştere a ponderii forţei de muncă imigrante, cu precădere la nivelul personalului calificat, cu experienţă, sau altfel spus o creştere a presiunii concurenţiale pe anumite segmente ale pieţei muncii.

Printre beneficii integrării în ceea ce priveşte capitalul uman, poate fi menţionată migraţia temporară pentru muncă, dată fiind dimensiunea deloc neglijabilă a veniturilor repatriate, precum şi transferul de experienţă (teoretică, tehnică, managerială sau antreprenorială). “Migratia temporara este determinata de caracteristicile capitalului

34 Estimare a Ministerul muncii, solidarităţii sociale şi familiei 35 Dumitru Sandu, Migraţia în Barometrul de opinie publică, Fundaţia pentru o societate deschisă, noiembrie 2002. 36 idem. 37 Studiul PAIS: Libera circulatie a persoanelor si serviciilor: implicatii pentru România si procesul de negociere, p.42. 38 idem


73

social si uman ale celor care migreaza: este vorba mai ales de persoane calificate, tineri din zone cu venituri ridicate, având legaturi familiale sau etnice în strainatate, si care dispun de mijloacele materiale pentru a se deplasa” 39 Din păcate diferenţele foarte mari privind veniturile îi determină pe mulţi români să accepte în străinătate posturi inferioare pregătirii si capacităţii lor, ceea ce diminuează si veniturile returnate în ţară. De asemenea, migraţia temporară pentru muncă riscă să devină un canal de scurgere a materiei cenuşii, situaţie la care contribuie şi politicile specifice din anumite ţări de destinaţie cum ar fi SUA, Canada si Australia, dar si Germania (cartea verde pentru cei care lucreaza în domeniul IT) şi Franţa (legea imigratiei adoptata în 1998 a avut drept scop simplificarea conditiilor de intrare pentru anumite categorii profesionale înalt calificate). Se poate însă afirma că “asumarea unui angajament credibil în direcţia integrării în UE (urmate în viitorul apropiat de libera circulatie) reduce înclinaţia de a emigra permanent” 40.

Cu excepţia Germaniei de Est, care reprezintă un caz special datorită subvenţiilor masive alocate dinspre Germania de Vest, impactul comerţului si al investiţiilor străine directe asupra pieţei forţei de munca, a fost studiat destul de puţin (Krueger si Pischke, si Bird et al.41). Studiile întreprinse au relevat ca structura salariilor şi a angajaţilor este foarte importantă pentru creşterea si dezvoltarea firmelor respective. Datorită modificărilor survenite în reglementările privind piaţa muncii, avantajele obţinute ca urmare a educaţiei, priceperii si experienţei se pot schimba considerabil. În Germania de Est, avantajele asociate cu educaţia formală au crescut, însă cele asociate cu experienţa au rămas neschimbate (Bird et al.). Modificările în distribuţia veniturilor personale, ca si influenţa acestora asupra sistemului de asigurări sociale sunt principalele consecinţe ale schimbărilor în structura salariilor. Dar, în afara acestora, apar efecte de stimulare a formării profesionale, ca si creşterea mobilităţii. Teoriile de selecţie ale migraţiei arată că structura capitalului uman al emigranţilor reacţionează puternic la diferenţele între posibilităţile de câştig ale ţării de origine şi ale ţarii primitoare, ceea ce prezintă importanţă pentru capitalul uman al populaţiei din ţările de origine.

Teoriile investiţiilor directe de capital si comerţului conduc la predicţii contradictorii privind salariile relative în Est. Teorema Heckscher-Ohlin din domeniul comerţului internaţional afirma că liberalizarea comerţului măreşte diferenţialul salariilor relative (salariile personalului calificat/salariile personalului necalificat) în ţările cu abundenţa de personal calificat (UE) si micşorează acelaşi diferenţial de salarii relative în ţările sărace în personal calificat (ţările central si est europene). Conform acestei teoreme, liberalizarea comerţului măreşte eficienţa si în acelaşi timp reduce dispersia salariilor în ţările central si est europene. Pe de alta parte, investiţiile străine directe, ca si exporturile, pot fi o cale importantă de difuzie a tehnologiei si cunoştinţelor, mărind în acest fel, veniturile personalului cu calificare superioară în ţările central si est europene si respectiv România şi lărgind diferenţele în distribuţia veniturilor. Rezultatele observate până în prezent în America Latină nu confirmă predicţia teoremei Heckscher-Ohlin cu privire la diminuarea ecartului salariilor relative (Robbins42). 39 Idem. 40 idem 41 Bird E. J., Schwarze J. and Wagner G., Wage Effects of the Move Towards Free Markets in East Germany, Industrial and Labour Relations Review 47, 1994. 42 Robbins D. J., Trade, Trade Liberalization and Inequality in Latin America and East Asia, Harvard University, 1996.


74

Este dificil de întreprins un studiu asupra impactului pe care l-a avut liberalizarea comerţului si a investiţiilor străine directe asupra forţei de munca şi a distribuţiei veniturilor în România, în special datorită faptului ca valoarea investiţiei străine directe pe locuitor este foarte redusă, negenerând încă efecte de antrenare clare.


75

11. CERCETAREA, DEZVOLTAREA ŞI INOVAREA

La doi ani de la Strategia de la Lisabona, Consiliul European a stabilit că ponderea cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea (CD) trebuie (în mod indicativ) să se apropie de 3% din PIB până în 2010, aceasta fiind pentru UE-15 în jur de 2%.

România se află foarte departe de acest deziderat având în vedere că ponderea cheltuielilor cu CD în PIB în ţara noastră era de doar 0,38% în 2002, deci la mai puţin de o cincime din media UE-15.

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2003

Chiar dacă acestă ţintă de 3% este doar indicativă, România va trebui să se înscrie pe o curbă de convergenţă rapidă la acest indicator, dată fiind importanţa pe care CD o are asupra competitivităţii.43 Competitivitatea prin preţ, bazată pe costul redus al forţei de muncă se dovedeşte din ce în ce mai puţin funcţională în industrie, în condiţiile în care ea presupune o orientare către activităţile intensive în muncă, care afectează raportul de schimb. Ea se poate însă dovedi decisivă în domeniul serviciilor inclusiv a celor conexe activităţilor industriale.

Având în vedere ritmul de creştere pe care România trebuie să-l înregistreze la nivelul cheltuielilor cu CD pentru a realiza convergenţa cu ţările UE, se ridică probleme privind capacitatea sitemului de CD de a absorbi în mod eficient aceste resurse, inclusiv privind potenţialul de creştere a numărului de cercetători. Pentru a obţine o utilizare cât 43 Potrivit studiului Sources of Economic Growth in OECD Countries, 2003 (http://www1.oecd.org/publications/e-book/1103011E.PDF), analiza econometrică confirmă importanţa activităţii de cercetare-dezvoltare pentru creşterea economică.

Grafic 11.1. Cheltuielile cu cercetarea dezvoltarea ca pondere din PIB

0.80.71

0.580.49

0.4 0.37 0.39 0.38

0

0.1

0.2

0.3

0.4

0.5

0.6

0.7

0.8

0.9

1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002


76

mai bună, majorarea resurselor va trebui să se realizaze în paralel cu introducerea unor scheme de finanţare bazate pe transparenţă şi competiţie reală, asigurând accesul la resurse atât a unităţilor publice cât şi a celor private.

Tot în 2002, Uniunea European� a fixat ca obiectiv indicativ ca sectorul privat s� acopere 2/3 din finanţarea CDI, şi numai 1/3 s� fie acoperit de stat. Totuşi, dintre toate ţ�rile membre şi candidate, numai Suedia atinge acest nivel, cu o pondere a finanţ�rii private a cercet�rii de 67%. În România, ponderea finanţ�rii private în total este relativ ridicat� prin comparaţie cu nivelurile din alte ţ�ri candidate sau chiar membre ale UE (media ţ�rilor candidate era în 1999 de 55% iar a UE de 44%).

Având în vedere majorarea expectată a cheltuililor cu CD la nivelul Uniunii Europene, va creşte şi cererea de cercetători44 ceea ce induce un risc sporit de scurgere de materie cenuşie. Impactul acestui fenomen va depinde în bună măsură de capacitatea de redresare a sistmului naţional de CDI.

România a fost asociată la Programul Cadru CDT V din 1999, iar la 29 octombrie 2002 a semnat la Bruxelles Memorandumul de întelegere privind participarea la Programul Cadru 6. Ambele programe presupun participarea cu o sumă determinată ca procent din PIB, iar beneficiile provin din valoarea proiectelor câştigate în cadrul licitaţiilor. Cu toate că la Programul Cadru V România a beneficiat conform întelgerii de o perioadă de graţie ce a însemnat reducerea cotei de participaţie, din cauza atât a numărului redus de proiecte cât şi a ratei scăzute de acceptare a acestora, ţara noastră nu şi-a recuperate valoarea contribuţiei plătite la program. Se poate afirma deci că România a fost donator de fonduri în acestă direcţie, recuperănd aproximativ 20 mil euro45, însă putem considera aceste pierderi ca inerente unui proces normal de învăţare.

Din păcate, cu toate că numărul de proiecte depuse a crescut considerabil faţă de PC5, dintre cele 1.066 de proiecte de cercetare care includ si un participant din România, propuse in cadrul Programului Cadru 6, numai 10,27% au fost selectate pentru a primi finantare europeana46 De aceea, probabil contribuţia totala la PC 6 pentru cei patru ani (2002-2006), în valoare de 88 de milioane de euro, nu va fi decât parţial recuperată, chiar în condiţiile în care pentru plăţile ce vor fi efectuate de România a fost solicitată acoperirea unui procent de 50%, din bugetul programului PHARE.

Se fac însă eforturi pentru îmbunătăţirea participării româneşti la PC 6, chiar printr-un proiect din cadrul acestuia. Este vorba de Romnet-Era, un program suport destinat cercetarii românesti finanţat de Comisia Europeană prin PC 6, în valoare de 340.000 euro. Acesta îsi propune sa abordeze frontal factorii care frânează participarea românească la PC 6 prin difuzarea informaţiilor, formarea unor reţele de cercetare din

44 ”Departe de a atinge obiectivele stabilite la Lisabona privind numărul de cercetători, Europa riscă o criză creată de scăderea numarului cercetătorilor " spune Prof. José Mariano Gago preşedintele unui grup la nivel înalt de experţi, care a prezentat recomandări privind creşterea resurselor uname din domeniul ştiinţei şi tehnologiei la nivel european, către Comisarul European privind Cercetarea Philippe Busquin, la o conferinţă internaţională ţinută la Bruxeles pe 2 aprilie. 45 Cercetarea, dezvoltarea si inovarea -Bilantul anilor 2001 – 2002, Ministerul Educaţiei si Cercetării http://www.mct.ro/web/2/publicistica/comunicate/2003/bilant2001.pdf 46 Declaraţie a lui Michele Genovese, specialist al Direcţei de Cercetare a Comisiei Europene, cu ocazia seminarului "De la reţelele naţionale de cercetare la integrarea in Spaţiul European al Cercetării", organizat în cadrul programului Romnet-Era, aprile 2004.


77

cele mai bune institute românesti, facilitarea contactului direct cu potenţialii parteneri din străinatate.

12. TEHNOLOGIA INFORMAŢIEI SI COMUNICAŢII (TIC)

În ceea ce priveşte telecomunicaţiile, la nivelul UE primele măsuri de acquis au vizat asigurarea competiţiei în cadrul pieţei unice şi au fost introduse în 1998, fiind urmate în 1999 de măsuri ce vizau convergenţa dintre dintre telecomunicaţii, media şi tehnologia informaţiilor. Acquisul privind telecomunicaţiile a fost îmbogăţit în februarie 2002, prin introducerea unor noi clauze precum separarea responsabilităţilor privind reglementarea domeniului de cele care vizează aspecte operaţionale. Aceasta presupune printre altele înfiinţarea unei autorităţi de reglementare independente, precum şi evitarea conflictelor de interes dintre autorităţilor care stabilesc politicile în domeniu şi proprietatea asupra firmelor ce concurează pe piaţă.

Motivaţiile care stau la baza acestor linii de măsuri sunt legate de importanţa pe care domeniu TIC îl are asupra competitivităţii generale a UE.

Principalele direcţii pe care trebuie să acţioneze ţările candidate sunt47:

•℘ Adoptarea unei politici naţionale în domeniul telecomunicaţiilor pentru dezvoltarea acestui sector în concordanţă cu politica Uniunii Europene;

•℘ Pregătirea agenţilor economici pentru a face faţă presiunii concurenţiale care se va manifesta odată cu aderarea;

•℘ Pregătirea pieţei telecomunicaţiilor prin transpunerea şi implementarea legislaţiei comunitare, în special prin reechilibrarea preţurilor;

•℘ Asigurarea unei îmbunătăţiri reale a structurii legislative prin crearea unei autorităţi de reglementare bine-instruite şi care să dispună de resurse adecvate;

•℘ Soluţionarea nevoilor din domeniul comunicaţiilor din regiunile mai slab dezvoltate, în special prin adoptarea unei politici privind serviciile universale.

Pe data de 8 noiembrie 2002, la Bruxelles, România a închis provizoriu Capitolul 19 de negocieri pentru aderarea la Uniunea Europeană, care se referă la telecomunicaţii si tehnologia informaţiei. Negocierile pentru acest capitol au fost iniţiate in anul 2000.48

Raportul Comisiei Europene privind România cu referire la domeniul telecomunicaţiilor din 2002 a indicat faptul că “S-au facut progrese ferme în alinierea la acquis-ul privind telecomunicatiile şi s-au inregistrat progrese in pregatirea liberalizării pieţelor de comunicaţii si poştale” iar “ Eforturile viitoare vor trebui orientate către dezvoltarea nou înfiinţatelor administraţii de implementare în cadrul unui organism independent si cu adevarat eficient”.49

47Sursa informaţiilor: http://europa.eu.int/comm/enlargement/negotiations/chapters/chap19/ 48 http://www.mcti.ro/mcti0.html?page=1251&mlang=1 49 2003 Regular Report on Romania’s progress towards accession, http://europa.eu.int/comm/enlargement/report_2003/pdf/rr_ro_final.pdf


78

Liberalizarea pieţei telefoniei se arată a primi o reacţie consitentă din partea sectorului privat. Astfel, până în luna mai 2004, 51 de companii au fost autorizate să furnizeze servicii de telefonie au obtinut deja licente de numerotaţie din partea ANRC.50

Cu toate acestea, la nivelul ofertelor comerciale efective evoluţia a fost mult mai lentă. La un an de la liberalizare, pe piaţa locală au intrat doi noi competitori: ATLAS TELECOM şi ASTRAL TELECOM. Cu toate că noile oferte au avut tarife mai mici decât Rometelecom, rebalasarea tarifelor furnizorului principal a fost întârziată. Pe piaţa interurbană nu exista încă un un nou intrat. Pe piaţa internaţională competiţia era deja puternică, Romtelecom confruntându-se cu ofertele furnizorilor de Internet (ISP) şi ale furnizorilor de cablu, tarifele înregistrând reduceri semnificative.51

Pentru 2004 sunt anunţate oferte comerciale ale altor operatori de amploare: Telecomunicaţii CFR, Teletrans (deţinut de Transelectrica), POSTelecom (80% din capital deţinut de Poşta Română). Faptul că aceste firme sunt majoritar de stat se explică prin nevoia unei puteri financiare considerabile pentru a rupe efectiv monopolul de pe piaţa telecomunicaţiilor.

Presiunea competiţiei s-a făcut resimţită abia în 2004, când în luna martie Romtelecom a anunţat reduceri ale tarifelor interurbane şi internaţionale cu până la 20% şi o scădere de 2% pe segmentul fix-mobil.52

Dincolo de prevederile obligatorii ale acquisului care vizează în principal competiţia, UE acordă o importanţă deosebită domeniului TIC pe latura utilizării. Având în vedere obiectivul de la Lisabona de a deveni “cea mai competitivă economie a cunoşterii”, a fost dezvoltat Planul de acţiune eEurope lansat în iunie 2000, iar în 2002 la Sevilia a fost lansat planul eEurope 2005.

Planul de acţiune e-Europe are la bază două grupuri de acţiune care se susţin reciproc. Pe de o parte, se urmăreşte stimularea serviciilor, aplicaţiilor şi a documentaţiei, astfel încât să fie acoperită întreaga plajă a serviciilor publice on-line şi cea a afacerilor prin internet; pe de altă parte, se doreşte o susţinere a infrastructurii telecomunicaţiilor şi a securităţii acestora.53

Planul de acţiune cuprinde patru tipuri de măsuri:

1. Măsuri politice, astfel încât să poată fi realizată o revizuire şi adaptare a legislaţiei la nivel naţional şi internaţional; asigurarea cadrului legislativ nu trebuie să restricţioneze apariţia unor servicii noi; se urmăreşte îmbunătăţirea concurenţei şi a interoperativităţii, îmbunătăţirea accesului la diverse reţele, demonstrarea aptitudinii de management politic. eEurope 2005 identifică acele domenii în care politicile publice pot furniza şi adăuga valoare şi de accea se canalizează pe un set restrâns de acţiuni în zonele prioritare. Dintre principalele obiective sunt următoarele:

50 www.anrc.ro 51 Nicolae Oacă, Anul de telecomunicaţii 2004, http://telecom.globtel.ro/prez2004/256,1, Anul de telecomunicaţii 2004 52 http://www.roportal.ro/discutii/ftopic312.html 53http://europa.eu.int/information_society/eeurope/2002/news_library/documents/eeurope2005/execsum_en.pdf


79

•℘ Conectarea unităţilor administraţiei publice, a unităţilor de învăţământ şi a celor de sănătate la reţelele de telecomunicaţii;

•℘ Servicii publice interactive accesibile tuturor şi disponibile pe mai multe platforme;

•℘ Furnizrea de servicii de sănătate on-line;

•℘ Îndepărtarea obstacolelor din dezvoltarea reţelelor de telecomunicaţii;

•℘ Revizuirea legislaţiei care reglementează afacerile prin internet;

•℘ Crearea unei forţe care să asigure securitatea transferurilor informaţionale.

2. eEurope va facilita schimburile de experienţă, acordarea de instructaj de către profesionoşiti şi proiectele demonstrative, dar şi diseminarea experienţei obţinute din eşecuri. Vor fi lansate proiecte pentru a accelera dezoltarea programelor cu grad mare de noutate şi a infrastructurii.

3. Măsurile politice vor fi monitorizate şi direcţionate prin stricta supraveghere a evoluţiilor şi a progreselor obţinute în realizarea obiectivelor şi a creării de politici.

4. O coordonare de ansamblu a politicilor existente va scoate la lumină sinergia dintre acţiunile propuse. Un grup de supraveghere va furniza o mai bună perspectivă sistemică a evoluţiilor politice şi va susţine schimbul de informaţii cu autorităţile de decizie europene şi cu sectorul privat. Acest grup de supraveghere va face posibilă aderarea ţărilor candidate la UE într-un timp cât mai scurt cu putinţă.

La Conferinţa Ministerială Europeană de la Varşovia din 11-12 mai 2000, ţările din estul şi ventral Europei au recunoscut obiectivele startegice stabilite de UE-15 la Lisabona şi au agreeat propunerea membrilor UE dea lasa un “Plan de acţiune similar eEurope”, care să fie complementar angajamentului politic al UE de a deveni “cea mai competitivă economie a cunoşterii” 54.

Finanţarea acţiunilor din cadrul planului eEurope+ se va realiza în cea mai mare parte din fonduri naţionale, anume de la bugetul de stat, din investiţii private, din programe şi fonduri disponibile prin intermediul programelor UE şi prin instrumente ale instituţiilor financiare internaţionale, ca BERD, Banca Europeană pentru Investiţii, Banca Mondială.

Se aşteaptă ca prin intermediul PHARE sa fie puse la dispoziţie resurse importante pentru susţinerea implementării planului de acţiune, prin intermediul programului PHARE pentru coeziune economică şi socială, care este menit să furnizeze asistenţă ţărilor central şi est-europene pentru pregătirea fondurilor structurale după aderare. Principalele domenii de asistenţă sunt dezvoltare resurselor umane, sprijinirea IMM-urilor şi a infrastructurii afacerilor. 55

54http://europa.eu.int/information_society/topics/international/regulatory/eeuropeplus/action_plan/index_en.htm 55 eEurope+2003 Action Plan http://europa.eu.int/information_society/topics/international/regulatory/eeuropeplus/doc/eEurope_june2001.pdf


80

Pentru a urmări îndeplinirea criteriilor prevăzute Planul eEurope+ conţine un sistem de indicatori ce servesc la monitorizarea evoluţiilor pe direcţiile specificate.

Potrivit rapoartelor eEurope+, cu toate România a înregistrat în ultimii ani progrese considerabile privind atât ratele de penetrare cât şi utilizarea TIC, acestea rămân departe de nivelul înregistrat de vechii membrii ai UE, şi încă sub cel al ţărilor candidate sau nou intrate.

Sursa datelor: eEurope+, Final Progress Report, 2004

În ceea ce priveşte utilizarea TIC se observă în România un decalaj între sectorul public şi cel privat. Astfel, în urma unor programe de amploare, numărul de calculatoare şi conexiuni Internet la nivelul sistemului de educaţie a crescut considerabil, la nivelul educaţiei secundare depăşind media ţărilor candidate sau nou intrate.

Tabel 12.1. Numărul de calculatoare la 100 de elevi sau studenţi

România Media ţărilor candidate sau în curs de integrare

2001 2003 2001 2003

Educatie primară

1 2,3 4 5,9

Educaţie secundară

2,7 10,4 4,2 6,5

Educaţie terţiară

5 5

Sursa: eEurope+ (2004 Final Progress Report şi 2003 Progress Report)

Grafic 12.1. Ratele de penetrare si utilizare TIC in 2003, per 100 locuitori

0102030405060708090

Nr. linii telefonie

fixă

Nr. linii telefonie mobilă

PC-uri PC-uri acasă

Conexiuni Internet acasă

Utilizatori Internet

Romania

Media tarilor candidate

UE-15


81

De asemenea, la nivelul e-guvernării s-au realizat progrese importante. Astfel, în urma programului de reformă digitală, în 2001 a fost introdus sistemul de achiziţii publice e-procurement, care a înregistrat un real success, iar în 2003 a fost introdus sistemul electronic naţional, un portal de eGovernment prin intermediul căruia sunt oferite informaţii şi servicii electronice cetăţenilor şi mediului de afaceri.

56

Din păcate atât numărul de calculatoare cât şi cel al conexiunilor internet este încă extrem de redus la nivelul firmelor, fapt care se reflectă sintetic în numărul mic al angajaţilor ce folosesc acest mod de comunicare.

Tabel 12.2. Ponderea angajaţilor care folosesc Internetul

Sector 2001 2002

Industrie şi construcţii 4.0 3.7

Comerţ 4.1 7.8

Servicii 5.2 13.1

Bănci şi asigurări 11.5 18.1

Media în sectorul corporatist 4.4 6.3 Sursa: Institutul Naţional de Statistică

Comerţul electronic este şi el în stadiu incipient, însă preconizata extindere a sistemului e-procurement la B2B va stimula considerabil acest domeniu.

Tabel 12.3. Situaţia vânzărilor on-line în 2002

2002

Ponderea firmelor care vând online (total) 0.6%

Industrie şi construcţii 1.0%

Comerţ 0.4%

Servicii 1.0%

Ponderea veniturilor obţinute via Internet 0.4%

Ponderea veniturilor obţinute via Internet în totalul veniturilor companiilor care vand online

9%

Sursa: Institutul Naţional de Statistică

Începând din 2004 , România participă la programul eTen. Acesta reprezintă un program comunitar creat in scopul extinderii serviciilor electronice (e-services) la dimensiune trans-europeana. Programul vizează în principal serviciile publice care

56 www.mcti.ro


82

contribuie la creşterea beneficiilor societăţii informaţionale pentru cetăţeni, firme şi administraţie. Obiectivul programului este de a oferi asistenţă financiară în primele stadii ale dezvoltării unor astfel de servicii, ajutându-i pe investitori să constituie o afacere care apoi să funcţioneze din resurse proprii57. Domeniile pentru care se acordă finanţare sunt: e-guvernare, e-sănătate, e-învăţare, e-business şi serviciile de securitate electronică.

Programul se desfăşoară în perioada 2003-2006, având un buget total alocat de 172,5 milioane euro. La cererea de proiecte din 2003 s-au înregistrat peste 1.000 participanţi din 27 ţări. Pentru 2004 bugetul programului eTEN este de aproximativ 43 milioane euro. Ca şi in cazul altor programe europene, participarea la eTEN este conditionată de colaborarea cu parteneri din alta ţară asociată la acest program comunitar.58

eTEN poate furniza o parte din necesarul investiţional cerut pentru a face operaţional acest serviciu (în prezent 10%, urmând a fi revizuit în viitor). În faza inţială de lansare, atunci când este creat planul de afaceri, pot fi acoperite până la 50% din costuri. Această primă fază, în care sunt testate asumpţiile privitoare la costurile operaţionale, la venituri şi la profitul scontat, este vitală pentru reuşita funcţionării serviciului.

Cu toate că la licitaţia de proiecte din 2004 participarea firmelor româneşti a fost modestă, eforturile realizate de MCTI pentru promovarea acestui program vor creşte probabil numărul firmelor participante.

În concluzie, în ceea ce priveşte TIC avem următoarele costuri şi beneficii:

Costuri - asigurarea supravegherii concurenţei pe piaţa serviciilor TIC. Finanţarea

ANRC se realizează în primul principal prin intermediul unui comision de monitorizare de 0,02% aplicat veniturilor firmelor din domeniu, ceea ce în 2003 a însemnat un 4 milioane euro.59 Extrapolând evaluările EITO60 privind evoluţia pieţei telecomunicaţiilor ajungem pentru perioada 2004-2007 la suma de 22,4 milioane euro, iar pentru 2008-2014 la 70,5 milioane euro. Exceptând costurile de constituire a ANRC, toate celelate sunt suportate de agenţii economici din domeniu.

- finanţarea programelor de e-Government, aplicarea Planului eEurope+ şi susţinerea dezvoltării infrastructurii. Aceste costuri sunt suportate de MCTI, iar în 2002 au reprezentat 832532 euro, estimările pentru 2003 fiind de 762157 euro. Având în vedere atât intenţia MCTI de a construi telecentre în mediul rural (în colaborare cu USAID), cât şi angajamentul de lărgire a e-guvernării, aceste cheltuieli vor creşte semnificativ.

Tabel 12.4. Bugetul alocat pentru programele MCTI (euro)

57 http://europa.eu.int/information_society/programmes/eten/index_en.htm 58 http://financiar.rol.ro/stiri/2004/06/135488.htm 59 http://www.networkworld.ro/general.php?c0=161,1,206,5,0,0 60 European Information Technology Observatory 2003.


83

2002 2003 2004 2005 2006Infrastructura naţională de comunicaţii 111981 80213.9 81546.1 109462 86023.6Implementarea Planului de acţiune eEurope+ 384607 187166 190274 198637 200709Trecerea Romaniei la e-Government 184289 160428 163092 170243 172033

Sursa: Ministerul Finanţelor Publice (valorile pentru 2004-2005 sunt estimări) http://www.mfinante.ro/buget/buget2003

- informatizarea sistemul educaţional. Proiectul SEI - Sistem Educaţional Informatizat are un buget de 200 milioane USD. Dintre aceştia au fost deja alocaţi 6 milioane USD din bugetul MEC din 2001 şi utilizate în cadrul programului pilot, şi încă o tranşă în valoare de peste 60 milioane USD, obţinute de MEC în 2002 prin leasing financiar extern şi alocată fazei 2002-2003.61

Beneficii

- scăderea tarifelor la serviciile TIC ca urmare a intensificării concurenţei. - creşterea ratelor de penetrare a telefoniei şi Internetului ca urmare a reducerii

tarifelor.

- participarea la programul eTen. Beneficiile acestei participări depind de abilitatea firmelor româneşti de a câştiga proiecte.

- beneficiile generale aduse de dezvoltarea societăţii informaţionale: o reducerea corupţiei (datorită creşterii transparenţei)

o economiile datorate simplificării interacţiunii cu instituţiile statului

o intensificarea concurenţei datorită creşterii vizibilităţii actorilor economici

o racordarea la evolutiile tehnice internaţionale

o creşterile de productivitate a muncii prin utilizarea TIC

o economiile şi fluidizarea activităţii economice presupuse de dezvoltarea serviciilor de e-banking şi e-commerce

Trebuie menţionat că estimările pe care introducerea interacţiunii B2B le produc indică valori ce depăşesc pentru multe ramuri 20%.

Ramura Rata de economisire produsă de introducerea B2B

Industria aerospaţială 11%

61 http://www.portal.edu.ro/pls/portal30/docs/FOLDER/GENERAL_PORTAL/INFORMATIISEI/2003-02-14+SEI+FAQ+V3.PDF


84

Chimie 10%

Cărbune 2%

Comunicaţii 5-15%

Calculatoare 11-20%

Componente electronice 29-39%

Industria alimentară 3-5%

Produse forestiere 15-25%

Transoprt feroviar 15-20%

Sănătate 5%

Ştiinţele vieţii 12-19%

Prelucrarea metalelor 22%

Media şi publiciate 10-15%

Servicii de întreţinere 10%

Petrol şi gaze 5-15%

Hârtie 10%

Oţel 11% Sursa: Gheorghe Zaman, Economia digitală, în Societatea informaţională – societatea cunoaşterii. Concepte, solutii şi strategii pentru România (coord. Gh. Filip), Academia Română, 2001


85

13. POLITICA REGIONALĂ

Adoptarea modelului european de politică regională (acquis-ul comunitar în materie de politică regională) constituie un factor important al europenizării în România (şi în general în ţările candidate) generator de costuri şi beneficii. Politica regională a fost percepută ca un element de condiţionalitate europeană de către toate ţările candidate deoarece implementarea acestei politici a impus guvernelor acestor ţări redefinirea structurilor instituţionale după regulile europene impuse de Comisia Europeană (Hughes et al, 2001).

Politica regională a UE urmăreşte promovarea unei dezvoltări economice echilibrate în profil regional. O distribuire echitabilă sau existenţa unei percepţii de distribuire echitabilă este unul din factorii importanţi de natură să motiveze şi să justifice participarea statelor la scheme integraţioniste, în caz contrar, gruparea având puţine şanse de reuşită. Una dintre cele mai importante consecinţe ale disfuncţionalităţilor din procesul repartiţiei se manifestă pe plan teritorial sub forma dezechilibrelor regionale. Politica regională a UE se bazează pe două criterii importante62 :

•℘ eficienţa - deoarece concentrarea anumitor activităţi economice, a producţiei anumitor bunuri etc., preponderent în anumite regiuni ar împiedica alocarea eficientă a resurselor, diminuând efectele de bunăstare globale,

•℘ echitatea - întrucât necesitatea repartizării echitabile între regiuni şi categorii sociale a efectelor de bunăstare - este privită ca un "act de solidaritate" al regiunilor prospere cu cele sărace.

Costurile şi beneficiile adoptării modelului comunitar de politică regională derivă din caracteristicile acesteia.

Politica regională a UE, aşa cum a fost concepută pentru perioada 2000-2006 urmăreşte:

•℘ ameliorarea eficienţei instrumentelor structurale prin concentrarea asupra unui număr mai mic de obiective ale politicii structurale şi prin clarificarea partajării responsabilităţilor între diferiţii participanţi;

•℘ menţinerea nivelului bugetar al coeziunii economice şi sociale;

•℘ extinderea eforturilor privind coeziunea regională în rândul viitoarelor ţări membre.

Sunt descentralizate şi simplificate procedurile de gestionare a resurselor comunitare, stabilindu-se o delimitare clară a responsabilităţilor diferiţilor actori implicaţi în proces şi aplicarea consecventă a principiului subsidiarităţii.

62 Molle Wiliam, The Economics of European Integration, Darmouth, 1990


86

Obiectivele politicii regionale sunt:

�� Obiectivul numărul 1- promovarea dezvoltării şi a ajustării structurale a regiunilor întârziate din punct de vedere economic, al căror PIB mediu pe locuitor este inferior plafonului de 75% din media comunitară a PIB/locuitor. Acest nou obiectiv vizează în mod egal atât regiuni ultraperiferice, precum dominioanele franceze, insulele Azore, Madeira şi Canare, dar şi din Finlanda sau Suedia. Circa 2/3 din totalul Fondurilor structurale vizează acest prim obiectiv, aproape 20% din populaţia UE urmând a fi afectate de aceste acţiuni. România este calificabilă în întregimea teritoriului său pentru a primi finanţare din fondurile structurale în cadrul acestui obiectiv.

�� Obiectivul numărul 2 - susţinerea reconversiei economice şi sociale a regiunilor care se confruntă cu dificultăţi structurale, altele decât cele eligibile în cadrul obiectivului numărul 1. Acest obiectiv aminteşte de vechile obiective 2 şi 5; în general, vizează zonele aflate în mutaţii economice, zonele rurale în declin, zone în criză, dependente de pescuit, precum şi cartierele urbane în dificultate. Maxim 18% din populaţia UE vor beneficia de ajutoarele referitoare la acest obiectiv, repartizarea fiind în funcţie de tipul de activitate dominant (10% în zonele industriale, 5%, rurale, 2%, populaţie urbană, 1%, sectorul pescuitului).

�� Obiectivul numărul 3 - acoperă toate acţiunile în favoarea dezvoltării resurselor umane, altele decât cele legate de obiectivul 1. Acest obiectiv răspunde vechilor obiective 3 şi 4, regrupând activităţile desfăşurate până atunci sub incidenţa Fondului Social European. El constituie cadrul de referinţă al ansamblului măsurilor luate în numele capitolului privind utilizarea forţei de muncă din Tratatul de la Amsterdam şi a strategiei europene privind folosirea forţei de muncă.

Realizarea şi implementarea politicii regionale a UE se bazează pe următoarea construcţie a cadrului principial:

•℘ principiul programării multianuale a finanţării proiectelor de dezvoltare regională. Acest principiu presupune realizarea planurilor de dezvoltare regională pe anumite perioade. Finanţarea proiectelor de dezvoltare regională se poate face pe o perioadă de maximum 3-6 ani.

•℘ principiul subordonării presupune subordonarea planurilor de dezvoltare regională unor obiective prioritare ale politicii regionale europene.

•℘ Realizarea de parteneriate la nivel local, naţional, regional între autorităţile comunitare şi cele naţionale sau locale. Parteneriatul reprezintă, în conformitate cu definiţia dată de Comisia Europeană, în 1988, “colaborarea strânsă între Comisie, statul membru şi autorităţile competente situate la diferite nivele administrative ale statului respectiv, în cadrul cărora fiecare parte acţionează ca partener pentru realizarea unui obiectiv comun”. Ulterior, după 1993 în aceste parteneriate puteau fi atrase nu numai autorităţile locale, naţionale şi comunitare, ci şi toate celelalte părţi interesate.


87

•℘ Caracterul adiţional, complementar al măsurilor comunitare, a fost introdus în vederea creşterii eficienţei fondurilor structurale şi pentru evitarea situaţiilor, frecvente anterior, în care fondurile comunitare erau utilizate ca substituent al resurselor naţionale.

•℘ Sincronizarea măsurilor de politică regională cu celelalte politici sectoriale.

•℘ Principiul concentrării eforturilor spre regiunile cel mai puţin dezvoltate şi evitarea disipării fondurilor spre un număr mare de obiective.

În România putem vorbi de o politică regională construită pe principiile, obiectivele şi respectând modelul european de implementare după 1998, după adoptarea legii 151/1998 privind dezvoltarea regională. Acest moment poate fi considerat unul de referinţă, respectiv momentul în care se poate vorbi de începerea procesului de adoptare a acquis-ului comunitar în domeniu şi din care a pot fi evaluate costurile şi beneficiile aferente.

Politica regională a României este conformă, în linii generale, cu cea a Uniunii Europene, în ceea ce priveşte obiectivele, principiile, cadrul legal şi mecanismele de implementare. De asemenea, întreaga construcţie a politicii regionale a României se bazează ca şi în cazul UE pe planurile naţionale (PND) şi regionale de dezvoltare. Construcţia acestor planuri a reprezentat un exerciţiu de programare financiară şi de stabilire a priorităţilor de dezvoltare de tipul bottom-up şi poate fi considerat un bun exerciţiu pentru accesarea in viitor a fondurilor structurale. Utilizarea instrumentelor financiare de preaderare, ca principală sursă de finanţare a activităţilor din PND, a avut efecte duale: pe de o parte a facilitat transpunerea principiilor europene de utilizare a fondurilor structurale, iar pe de altă parte, dat fiind bugetul limitat alocat de UE, priorităţile de dezvoltare au fost reduse şi concentrate în jurul celor indicate de oficialii europeni, alterând astfel calitatea exerciţiului de planificare impus de realizarea PND. Asistenţa tehnică acordată de UE României pentru elaborarea PND şi a planurilor de dezvoltare regională constituie un important beneficiu, în sensul că a asigurat un important transfer de know-how în elaborarea unor astfel de planuri şi în perspectiva accesării fondurilor structurale. Obligaţia de cofinanţare din partea statului român, ca beneficiar al programelor cu componentă de dezvoltare regională promovate de UE pentru statele candidate, constituie de asemenea un element de cost în perioada de preaderare, care va creşte în cuantum după aderare (ca urmare a creşterii contribuţiei comunitare din cadrul fondurilor structurale).

Principalele elemente generatoare de costuri sunt:

- construcţia cadrului instituţional de adoptare şi implementare a politicii regionale;

- dificultăţile de aplicare a principiilor politicii regionale a UE;

- gradul relativ redus de utilizare a fondurilor europene, ceea ce privează economia regională de o serie de resurse financiare ce pot fi utilizate pentru investiţii în dezvoltarea economică şi socială a regiunii respective.

Aceste tipuri de costuri se vor diminua progresiv, în timp. Argumentul pentru susţinerea acestor afirmaţii este următorul: aceste costuri se compun din „cheltuieli iniţiale”, în sensul că ele au reprezentat investiţii obligatorii pentru adoptarea şi


88

implementarea politicii regionale a UE, şi costuri suplimentare generate de lipsa de experienţa a părţii române (atât la nivel macro cât şi la nivel micro) în managementul unei astfel de politici care, se bazează pe ideea finanţării dezvoltării regionale pe bază de competiţie de proiect şi nu prin alocări de fonduri, centralizat, pe criterii administrative sau de altă natură. Prima componentă a acestor costuri, şi-a diminuat vizibil importanţa şi implică, în perspectiva aderării şi ulterior aderării eventualele costuri legate de redefinirea cadrului instituţionale, redefinirea mecanismelor de implementare şi adoptare a politici regionale etc. A doua componentă a costurilor, e va diminua sensibil, până la eliminare, pe măsură ce autorităţile şi actorii privaţi ai comunităţii de afaceri vor dobândi experienţă în utilizarea instrumentelor specifice ale politicii regionale, aşa cum au fost dezvoltate de UE.

La nivel macro, în acest domeniu, mai poate fi menţionat şi următorul aspect: după 2007, finanţarea politicii regionale, şi în general a coeziunii economice şi sociale, se va face din fondurile structurale şi de coeziune (în principal), iar efectele, în termeni de cost sau beneficii nete, depind, în mare măsură de capacitatea unităţilor naţionale de implementare a fondurilor structurale de administra eficient aceste instrumente. Deşi în perioada de preaderare, instrumentele financiare create de UE pentru România (şi celelalte state candidate) au fost concepute după modelul fondurilor structurale şi de coeziune, tocmai în ideea de pregăti autorităţilor naţionale pentru realitatea implicată de statutul de membru, totuşi, în Poziţia Comună a UE referitor la Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale şi documentele ulterioare, se menţionează faptul că, autorităţile române nu dispun încă de o capacitate adecvată de gestiune a instrumentelor structurale, ceea ce evident are implicaţii în termeni de costuri.

Ceea ce se poate constata în acest moment sunt anumite deficienţe în aplicarea efectivă a principiilor europene:

•℘ Principiul programării multianuale este dificil de aplicat în practică în România deoarece: există încă diferenţe dintre datele şi informaţiile din teren şi datele statistice;

•℘ Colectarea şi procesarea datelor socio-economice corecte este un exerciţiu costisitor, iar utilizarea surselor de date preexistente (statistici standard de serii temporale) este o opţiune atractiva pentru aceasta raţiune, dar a cărei eficienţă este redusă din perspectiva reflectării în plan statistic a tuturor diferenţelor apărute la un moment dat într-o regiune, putându-se adopta măsuri neadecvate datorită lipsei de corectitudine a informaţiilor.

•℘ Modul de constituire a regiunilor de dezvoltare a condus la situaţii în care problemele unei regiuni sunt extrem de variate şi complexe generând dificultăţi de formulare a unei strategii de dezvoltare regională coerente şi unitare, dificultăţile metodologice fac dificile evaluările ex-ante ale impactului unei anumite măsuri, dificultăţile autorităţilor de a elabora planuri pe termen lung (6 ani, conform cerinţelor de programare ale politicii regionale europene), absenţa unor obiective coerente corelate în dinamică etc. Această situaţie a determinat apariţia unui număr semnificativ de mare de priorităţi de dezvoltare, atât pe terme scurt, cât şi pe terme mediu, la nivelul fiecărei regiuni, limitând aplicabilitatea principiului concentrării;


89

•℘ Dificultăţi de constituire de parteneriate şi de cooperare (interministerială, interregională, intraregională, public-privat, între autorităţile naţionale şi cele regionale) între factorii implicaţi.

•℘ Dificultăţi majore în aplicarea principiului adiţionalităţii conform căruia transferurile de fonduri comunitare au doar un rol complementar completând eforturile financiare ale recipienţilor şi nu le înlocuieşte;

•℘ Insuficienţa personalului calificat în domeniu. O problemă cu care s-a confruntat România până la acest moment se referă la disponibilitatea redusă a personalului calificat în plan teritorial.

•℘ Eficienţă relativ redusă în elaborarea instrumentelor financiare de preaderare; Aceste costuri pot fi urmărite pe următoarele planuri:

- legislativ;

- instituţional;

- social şi economic.

Cea mai mare parte a acestor costuri este dificil de evaluat într-o formă financiară la acest moment. Cert este că cele mai multe dintre ele se vor manifesta şi vor fi resimţite în plan regional sub forma menţinerii la un nivel scăzut a gradului de dezvoltare economică sau a încetinirii dezvoltării sau chiar a scăderii nivelului de dezvoltare actual.

În plan legislativ, analiza costurilor legate de adoptarea acquis-ului comunitar în materie de dezvoltare regională poate fi defalcată pe două perioade: anterioară aderării şi ulterioară acestui moment.

Până la momentul actual, costurile apărute în plan legislativ pentru armonizarea reglementărilor naţionale în materie de dezvoltare regională cu cele comunitare sunt reduse. Aceasta se datorează faptului că la momentul în care s-a constituit legislaţia României, a fost concepută în conformitate cu normele europene. Altfel spus, costurile legislative sunt nesemnificative deoarece anterior anului 1998 nu exista o politică regională a României (conformă sau neconformă cu prevederile comunitare). În cazul în care ar fi existat o politică regională bazată pe un corpus de legi, s-ar fi putut vorbi la acest moment de costuri de armonizarea a cadrului legal existent cu cel al Uniunii Europene.

Dimensiunea costurilor legate de adoptarea acquis-ului comunitar aferente perioadei anterioare aderării ar putea creşte după 2007. Anul 2007 este anul în care expiră actuala perioadă de programare financiară pentru politica regională a UE şi sunt posibile noi modificări ale acesteia. În măsura în care acestea se vor produce, adoptarea şi implementarea acestora în legislaţia română s-ar putea dovedi costisitoare. Este extrem de posibil ca reforma din 2007 a politicii regionale să vizeze o reducere a contribuţiei financiare a UE alocate regiunilor mai puţin dezvoltate.

În plan instituţional, costurile implicate de adoptarea acquis-ului comunitar vizează mai ales crearea structurii instituţionale necesare pentru aplicarea prevederilor politicii regionale. Aşa cum a fost prezentat anterior, anterior anului 1998 nu se poate vorbi de o infrastructură instituţională de aplicare a politicii regionale. Faptul că la nivel european nu există modele standard de structură instituţională naţională de aplicare a


90

politicii regionale a reprezentat un element de natură să limiteze costurile creării instituţiilor de politică regională în România. În actuala structură instituţională se regăsesc elemente ale arhitecturii instituţionale aplicate în diferite state membre adaptate la condiţiile specifice din România. Crearea acestei structuri instituţionale era necesară şi s-a realizat aşa cum s-a arătat deja astfel încât să asigure cadrul de aplicare a principiilor şi normelor europene ale politicii regionale. Faptul că această structură este de dată recentă şi că a fost încă de la început compatibilă cu normele comunitare face dificilă estimarea costurilor implicate de această "compatibilitate" cu normele europene. Modificările intervenite în această structură nu au implicaţii majore şi de natură să mărească elemente de cost, ci dimpotrivă pot fi încadrate în categoria măsurilor de natură să crească eficienţa acestei structuri, pe linia unei mai bune coordonări a măsurilor de politică regională cu cele sectoriale şi a elaborării unei viziuni unitare de dezvoltare economică şi de reducere a disparităţilor regionale.

Costurile cele mai vizibile legate de crearea structurii instituţionale de aplicare a acquis-ului comunitar sunt cele legate de asigurarea acestora cu personal calificat. Cel mai vizibil deficit s-a manifestat la nivelul CDR şi ADR (ca organisme regionale). Primele costuri în acest plan au apărut deja sub forma numărului mic de proiecte finanţate în cadrul proiectelor comunitare (grad mic de utilizare a fondurilor UE), datorită disponibilităţii reduse a personalului ADR de a oferi asistenţă tehnică şi consultanţă pentru întocmirea proiectelor în conformitate cu normele europene. Eliminarea acestor deficienţe de funcţionare a structurii instituţionale regionale prin calificarea resurselor umane, diversificarea activităţilor ADR, CDR în plan regional, creşterea capacităţii acestora de a stimula crearea de parteneriate între autorităţi, agenţi economici şi instituţii neguvernamentale sunt elemente de natură să reducă în termeni relativi costurile instituţionale şi să permită o "amortizare" mai rapidă a acestora. O parte din costurile legate de realizarea acestor obiective sunt finanţate din fonduri PHARE. Totodată un control şi o evidenţă mai riguroasă din partea organismelor teritoriale şi naţionale cu privire la respectarea principiilor europene şi la utilizare fondurilor destinate finanţării programelor de dezvoltare regională ar putea creşte eficacitatea acestor organisme şi a măsurilor promovate de acestea.

În structura instituţională de aplicare a politicii regionale există şi organisme care nu au corespondent la nivelul actualelor state membre: agenţia SAPARD şi ISPA şi Oficiul naţional de Plăţi care gestionează fondurile PHARE.

Costurile economice şi sociale legate strict de aplicarea acquis-ului comunitar în materie de dezvoltare regională, ar trebui să fie reduse. Ideea de bază a politicii regionale europene este aceea de a crea un cadru normativ şi instrumente adecvate pentru creşterea nivelului de dezvoltare economică, grupării şi distribuirii lor uniforme şi echitabile în profil regional. Altfel spus, este acea de încurajare a creşterii ocupării şi venitului la nivelul regiunilor prin creşterea eficienţei activităţilor economice, sprijin financiar acordat regiunilor care se confruntă cu declin industrial sau cu procese de restructurare economică, măsuri de creştere a ocupării şi de creştere a nivelului de calificare al resurselor umane etc. În măsura în care realizarea acestor obiective presupune restructurări economice, costurile vor fi vizibile în termeni de creştere a şomajului şi reducere a venitului regional, dar măsurile de politică regională se vor orienta spre tragerea de investiţii în zonă, reorientarea spre activităţile economice eficiente etc. de natură să valorifice potenţialul endogen al regiunii. Ideea de bază a politicii nu este aceea


91

de a impune anumite măsuri, standarde sau restricţii ci tocmai acela de a diminua efectele negative ale anumitor evoluţii economice la nivelul regiunilor şi de a stimula şi de a contribui la creşterea nivelului de dezvoltare economică şi socială a regiunii.

Pentru a se conforma cerinţelor de membru al Uniunii, pentru a putea valorifica beneficiile induse de participarea la un exerciţiu de integrare regională şi pentru ca acestea să fie distribuite uniform/echitabil la nivel regional, România va trebui să depună eforturi pe linia reducerii disparităţilor de dezvoltare dintre regiunile sale şi cele ale Uniunii Europene. Acest demers, se poate dovedi generator de costuri, datorită existenţei unor factori exogeni: limitarea transferurilor din fondurile structurale şi din bugetul UE către regiunile sărace (motivată de necesitatea satisfacerii criteriilor de convergenţă, de opoziţia Germaniei faţă de creşterea bugetului comunitar), dependenţa multora dintre regiunile rămase în urmă de industrii aflate în declin, efectele reformei PAC.

La nivelul României, sunt dificil de identificat elementele de cost legate în mod direct de aplicarea acquis-ului comunitar din mai multe motive:

- în primul rând, respectare normelor europene nu generează efecte negative, ci dimpotrivă încearcă limitarea lor şi simulează apariţia de efecte pozitive pe linia creşterii nivelului de dezvoltare economică a regiunilor;

- în al doilea rând, efectele negative manifestate sub forma nivelului scăzut de dezvoltare, a şomajului ridicat, a declinului industrial etc. manifestate la nivelul regiunilor sunt determinate de procese de restructurare sau factori independenţi de implementarea acquis-ului comunitar în materie de dezvoltare regională. Aceste cauze s-au manifestat şi au produs efecte anterior declanşării procesului de armonizare legislativă în materie de dezvoltare regională.

- în al treilea rand, o mare parte din efectele negative resimţite la nivelul regiunilor se vor menţine şi există posibilitatea să se agraveze pe măsura adoptării acquis-ului comunitar din alte domenii (cum ar fi: mediu, concurenţă - reglementarea ajutoarelor de stat -, agricultură etc.) care presupun introducerea anumitor restricţii de natură să afecteze nivelul de dezvoltare economică al regiunilor.

În planul politicilor de dezvoltare regională, măsurarea gradului de pregătire al României pentru a putea face faţă cerinţelor ce derivă din statutul de membru este un demers dificil, implicând analiza capacităţii României de a asigura un ritm ridicat şi echilibrat de dezvoltare economică şi socială a regiunilor, a capacităţii instituţionale de implementare a pachetului legislativ comunitar etc. Gradul cel mai ridicat de pregătire se regăseşte în plan legislativ şi instituţional. Astfel, reglementările comunitare în domeniu au fost deja adoptate şi implementate sau sunt în curs de implementare. Modificarea legii 151/1998, realizată în anul 2003, poate fi considerat pasul final pentru asigurarea deplinei compatibilităţi a legislaţiei naţionale cu prevederile comunitare. De asemenea, pregătirile în plan instituţional, au intrat în „linie dreaptă”, în anul 2003 fiind desemnate instituţiiile adminsitraţiei centrale responsabile, după dobândirea statutului de membru, pentru gestionarea fondurilor structurale şi a fondurilor de coeziune ale UE. Cu toate acestea, experienţa ultimului exerciţiu de planificare în Cadrul Planului Naţional de Dezvoltare 2004-2006 a demonstrat existenţa unor disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte activitatea în cadrul grupurilor interministeriale şi confirmă, într-o anumită măsură, observaţiile cuprinse în Poziţia Comună a Uniunii Eurpopene pentru capitolul 21 de acquis, şi anume


92

capacitatea relativă redusă a a instituţiilor administraţiei centrale de a gestiona eficient fondurile structurale.

13.1. O abordare strategică prospectivă (foresight-modelare) a dezvoltării regionale în România

Problema dezvoltării regionale poate fi analizată – din punct de vedere al balantei costuri-beneficii - prin intermediul relaţiei dintre produsul intern brut regional pe locuitor şi factorii esenţiali care contribuie la evoluţia indicatorului respectiv. Analiza va urmări, în primul rând, identificarea principalilor factori care explică ecartul inter-regional al PIB/locuitor. În al doile rând, poate fi construit - pentru fiecare dintre aceşti factori - un indicator simplu, dar, în acelaşi timp, observabil şi robust din punct de vedere statistic, precum şi un model econometric pentru studierea corelaţiei dintre variaţia indicatorilor respectivi la nivel regional.

Din analiza efectuată a rezultat că patru factori sunt puternic legaţi de diferenţele inter-regionale ale PIB/locuitor şi PIB/persoană ocupată:

−℘ structura activităţii economice (estimată pornind de la ponderea populaţiei ocupate pe sectoare economice în populaţia totală ocupată, la nivel regional);

−℘ amploarea şi potenţialul activităţii de inovare (ca variabilă proxi am utilizat numărul de lucrători în activităţile de cercetare-dezvoltare la 10,000 persoane ocupate, pe judeţe);

−℘ infrastructura şi accesibilitatea regiunii (infrastructura este apreciată prin densitatea reţelei de cale ferată, densitatea reţelei de drumuri şi densitatea reţelei telefonice);

−℘ educaţia şi calificarea mâinii de lucru (estimate pe baza datelor regionale referitoare la ponderea absolvenţilor de studii elementare, medii, respectiv superioare în populaţia stabilă de peste 12 ani).

Corelaţiile dintre produsul intern brut regional (pe judeţe) şi factorii menţionaţi de creştere economică sunt prezentate în tabelul 13.1. În conformitate cu anticipările teoretice, analiza empirică demonstrează existenţa unor corelaţii relativ puternice între factorii menţionaţi şi potenţialul de creştere economică. Astfel, ratele ocupării populaţiei active în industrie, construcţii şi servicii sunt corelate pozitiv cu nivelul dezvoltării, în timp ce o pondere ridicată a ocupării în agricultură blochează creşterea economică. De asemenea, un nivel înalt al educaţiei favorizează creşterea economică, la fel ca şi existenţa unei intrastructuri adecvate.

Pe baza rezultatelor obţinute, am dezvoltat analiza ţinând seama de modificările previzibile de politică economică, în perspectiva integrării europene. Anticipăm, în acest context, o creştere a autonomiei sferei economice, astfel încât dezvoltarea se va baza pe iniţiativa întreprinzătorilor, capacitatea economiei de a genera progres tehnic prin invenţii şi inovaţii, funcţionarea liberă a mecanismului preţurilor şi a pieţelor specifice (piaţa bunurilor, piaţa muncii, piaţa financiară - monetară şi de capital, piaţa valutară). Motorul dezvoltării, într-un asemenea model îl constituie concurenţa dintre întreprinzători, capacitatea de generare a progresului tehnic şi înclinaţia (incitaţia) spre


93

asumarea iniţiativei private, într-o economie care garantează dreptul de proprietate. Toate acestea se vor aplica nediscriminatoriu în spaţiul economic naţional, urmând practic liniile directoare ale scenariului de dezvoltare de tip “ţinte Lisabona”.

Promovarea în perspectivă a unei politici economice coordonate ţintite pe armonizare inter-regională ar găsi în poziţii relativ favorabile doar câteva regiuni. Fără modificări esenţiale în starea regională a factorilor de dezvoltare preconizaţi de modelul utilizat, ar fi favorizat în dezvoltare Municipiul Bucureşti şi, într-o oarecare măsură, judeţele Cluj, Constanţa, Braşov, Sibiu, Prahova, Timiş şi Arad.

Estimările calitative sunt prezentate în figura următoare. Indicatorii care măsoară potenţialul de dezvoltare regională au fost aduşi prin transformări liniare în intervalul [-2, +2], astel încât -2 reprezintă situaţia cea mai nefavorabilă, iar +2 situaţia cea mai favorabilă. În figura următoare, intensitatea culorilor merge de la alb (pentru +2), la negru, pentru -2 şi diferite nuanţe de gri pentru situaţiile intermediare (-1, 0, +1).

Celelalte regiuni ar putea beneficia de un proces de dezvoltare numai dacă se vor realiza două condiţii:

(1) dezvoltarea naţională pre- si post-aderare va fi sprijinită prin măsuri de politică regională

(2) măsurile de liberalism economic ar duce la un progres economic general, iar acest progres economic, dezvoltat în polii de creştere menţionaţi, s-ar difuza după ce atinge un anumit prag, în stucturile teritoriale.

Această prezentare relevă mai întâi faptul că evaluările regionale diferă considerabil: negative pentru o serie de judeţe şi relativ pozitive pentru altele. În acelaşi timp nu există nici o singură regiune pentru care evaluarea este în întregime favorabilă şi viitorul economic, în consecinţă, asigurat în totalitate. În acest cadru, analiza regională comparativă, pornind de la oportunităţile şi slăbiciunile economice la nivel regional, poate fi interpretată ca un indicator al problemelor economice, sociale şi politice importante ale fiecărei regiuni.

O a doua concluzie care se impune este aceea că, în majoritatea regiunilor, în ciuda diversităţii lor, trebuie consolidate elementele de dezvoltare din perspectiva pieţei libere. De asemenea, pornind de la situaţia existentă în domeniile care constituie sarcini clasice ale administraţiilor publice naţionale şi locale, respectiv educaţia, infrastructura şi sănătatea ş.a., trebuie consolidate, în aceeaşi măsură, elementele specifice dezvoltării regionale din perspectiva coordonării.

Deoarece cele două abordări strategice propuse (coordonarea dezvoltării şi liberalismul economic) sunt într-o anumită măsură contradictorii, nu este posibil să se extragă o formulă univocă de reuşită în dezvoltarea economică naţională şi/sau regională. Cu toate acestea, se consideră că, indiferent de teoria care la un moment dat fundamentează politica economică de dezvoltare, o constantă a progresului general este reprezentată de inovaţia socială. Inovaţia socială este definită ca fiind capacitatea şi voinţa indivizilor, a întreprinderilor şi a guvernelor de a modifica în mod continuu formulele vechi de succes şi de a stabili un nou echilibru între diferiţii factori ai progresului economic din perspectiva noilor realităţi.


94

Tabel 13.1. Coeficienţii de corelaţie dintre PIB/loc la nivel regional şi factorii de creştere economică (2002)

Factorii de creştere economică Coeficienţii

de corelaţie

Agricultură şi silvicultură -0.74

Industrie şi construcţii 0.68 Ocuparea în:

Servicii 0.49

Studii superioare 0.76

Studii medii 0.73 Nivelul de educaţie

Studii primare -0.82

Ocuparea în activităţi de cercetare-dezvoltare 0.48

Infrastructura de transport feroviar 0.39

Infrastructura de transport terestru 0.09

Institutul European din Rom

ânia – Studii de impact (PAIS II)

95

Legendă: Indicatorii care m

ăsoară potenţialul de dezvoltare regională au fost aduşi prin transform

ări liniare în intervalul [-2, +2], astel încât -2 reprezintă situaţia cea m

ai nefavorabilă, iar +2 situaţia cea m

ai favorabilă.

Estim

ări ale potenţialului de creştere econom

ică regională, în perspectiva integrării europene

Au rezultat 5 nivele de adaptabilitate

(-2, -1, 0, +1, +2). În figură, intensitatea culorilor m

erge de la alb, pentru +2 la negru pentru -2.

13.2. Scenarii de dezvoltare regională a României

Pornind de la consideraţiile generale de mai sus, sunt analizate calitativ două scenarii de dezvoltare regională, precum şi caracterul sustenabil sau nu, în diferitele contexte regionale, ale modelului de dezvoltare preconizat de fiecare dintre aceste scenarii. Analiza comparativă a oportunităţilor şi factorilor de blocaj pentru judeţele României, pornind de la caracteristicile pe care le presupune fiecare dintre modelele prezentate este realizată în figurile 13.2, respectiv 13.3.

13.2.1. Scenariul de dezvoltare regională bazat pe perspectiva coordonării

Scenariul de dezvoltare regională fundamentat pe perspectiva coordonării are ca punct de pornire teoria neo-keynesiană. Deoarece informarea imperfectă nu permite formularea unor anticipaţii corecte, ci doar a unor anticipaţii schimbătoare, comportamentele instabile ale agenţilor economici pot provoca perturbaţii cumulative care necesită adoptarea unor politici anticiclice din patrea statului. Elementele esenţiale ale acestui model de dezvoltare sunt nivelul educaţiei, starea infrastructurii, calitatea acţiunii publice, cooperarea între stat, patronat şi sindicate, adaptabilitatea colectivă. Motorul dezvoltării îl constituie cooperarea între agenţii menţionaţi, cooperare care reduce incertitudinea şi creşte calitatea anticipaţiilor, ducând la o adaptare şi ajustare colectivă la noile situaţii apărute în economie. Rolul statului în acest proces este esenţial.

Pentru aprecierea efectelor regionale ale unei politici economice bazate pe această teorie, este estimată (la fel ca şi în celelalte două scenarii) starea principalilor factori de progres economic. Nivelul educaţiei este estimat, la fel ca şi în scenariul precedent după metodologia urmărită în calcului indicatorului dezvoltării umane. De asemenea, infrastructura este apreciată prin agregarea, cu ponderi egale, a indicatorilor normalizaţi privind suprafaţa locuibilă pe locuitor, densitatea reţelei de cale ferată, densitatea reţelei de drumuri şi densitatea reţelei telefonice. Cooperarea între stat, patronat şi sindicate este apreciat prin numărul conflictelor colective de muncă. Deoarece numărul conflictelor de muncă este un indicator de stare au fost luate în considerare datele pentru perioada 1992-1998. Structura pe judeţe a acestui indicator a fost corectată cu structura populaţiei ocupate.

În lipsa unui estimator corespunzător al adaptabilităţii colective, aceasta a fost estimată pornind de la adaptarea populaţiei active pe piaţa muncii. S-a considerat că gradul de adaptare este cu atât mai mare cu cât rata şomajului este mai mică. De asemenea, calitatea acţiunii publice este estimată prin indicatorul dezvoltării umane, calculat pentru colectivităţile respective. Estimările calitative sunt prezentate în figura următoare.


97

Figura 13.2. Scenariul bazat pe perspectiva coordonării

Sub rezerva corectitudinii estimatorilor folosiţi pentru factorii de progres prevăzuţi de acest model, afirmăm faptul că un asemenea model de dezvoltare ar favoriza, într-o oarecare măsură, Municipiul Bucureşti şi judeţele Argeş, Bihor, Cluj, Prahova, Timiş. Defavorizate ar rămâne judeţele Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Tulcea, Vaslui. Modelul de cooperare presupune intervenţia activă a statului, inclusiv pentru sprijinirea dezvoltării regionale, în cooperare cu agenţii economici locali.

13.1.2. Scenariul de dezvoltare regională fundamentat pe perspectiva pieţei libere

Scenariul de dezvoltare regională fundamentat pe perspectiva pieţei libere are ca punct de pornire teoria dezvoltată de şcoala de gândire economică neo-austriacă. Elementele esenţiale ale progresului economic, potrivit teoriei respective, sunt autonomia sferei economice, iniţiativa întreprinzătorilor, capacitatea economiei de a genera progres tehnic prin invenţii şi inovaţii, funcţionarea liberă a mecanismului preţurilor şi a pieţelor specifice (piaţa bunurilor, piaţa muncii, piaţa financiară - monetară şi de capital, piaţa valutară). Motorul dezvoltării îl constituie concurenţa dintre întreprinzători, într-o economie care garantează dreptul de proprietate. Există o profundă neîncredere în ceea ce priveşte rolul statului şi a politicilor publice.

Deoarece dreptul de proprietate, libertatea de funcţionare a pieţelor şi autonomia sferei economice dacă sunt promovate în politica economică, atunci se aplică nediscriminatoriu în spaţiul economic naţional, în aprecierea efectelor regionale ale unui asemenea scenariu sunt analizate, chiar pornind de la informaţii incomplete, capacitatea de generare a progresului tehnic şi înclinaţia (incitaţia) spre asumarea unei iniţiative


98

private. Iniţiativa privată este estimată ca o medie ponderată pornind de la greutatea specifică a proprietăţii private din agricultură în totalul suprafeţei agricole (coeficient de ponderare = 1) şi numărul de întreprinzători particulari la 1000 de persoane (coeficient de ponderare = 2), la mijlocul anului 1997.

Potenţialul de inovare este estimat prin numărul personalului din activitatea de cercetare-dezvoltare la 10 mii de persoane şi indicele educaţiei.

Promovarea în perspectivă a unei politici economice ale cărei principii de bază să fie fundamentate pe teoria dezvoltată de şcoala de gândire austriacă, inclusiv dezvoltările ulterioare ale acestei teorii, ar găsi în poziţii favorabile mult mai puţine regiuni decât modelele precedente. Fără modificări esenţiale în starea regională a factorilor de dezvoltare preconizaţi de acest model al pieţei libere, ar fi favorizat în dezvoltare Municipiul Bucureşti şi, într-o oarecare măsură, judeţele Cluj, Braşov, Prahova, poate chiar Iaşi şi Timiş. Celelalte judeţe ar putea beneficia de un proces de dezvoltare doar dacă se vor realiza două condiţii: măsurile de liberalism economic ar duce la un progres economic general; acest progres economic, dezvoltat în polii de creştere menţionaţi, s-ar difuza după ce atinge un anumit prag, în stucturile teritoriale.

La fel ca în cazul scenariului precedent, indicatorii care măsoară factorii de dezvoltare regională, au fost aduşi prin transformări liniare în intervalul ş-2, +2ţ, astel încât -2 reprezintă situaţia cea mai nefavorabilă, iar +2 situaţia cea mai favorabilă. În figurile următoare, intensitatea culorilor merge de la alb, pentru +2 la negru pentru -2.

Figura 13.3. Scenariul bazat pe perspectiva pieţei libere

Chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prezentate şi chiar dacă putem admite a

priori că progresul economic nu se manifestă peste tot în acelaşi timp şi că, atunci când îşi face apariţia, forţe puternice acţionează în sensul concentrării geografice a creşterii în jurul acestor puncte de pornire, procesul de difuzare a dezvoltării dinspre poli spre


99

periferie este incert şi, în orice caz, parţial. Aceasta deoarece, aşa cum se demostrează în teoria polilor de creştere, pe lîngă incertitudinea existenţei pragului începând de la care forţele de difuziune devin dominante faţă de cele de polarizare, apare problema calităţii efectelor acestei difuziuni, operate dinspre poli spre restul zonelor.

Apariţia unor fenomene de filtraj a activităţilor, în procesul de difuziune a dezvoltării, poate duce la persistenţă dezechilibrelor. Regiunile dezvoltate acumulează întotdeauna elementele de valoare şi au tendinţa de a împinge spre celelalte zone activităţile care devin la un moment dat incomode, activităţile în declin s.a. De asemenea, zonele dezvoltate exercită şi un proces de filtraj aplicat asupra fluxurilor de intrare, filtraj care are ca efect pierderea de competitivitate a zonelor rămase în urmă (de exemplu, o depopulare calitativă). Manifestarea combinată a acestor două procese poate duce la apariţia unei anumite tendinţe de perpetuare a opoziţiei dintre regiunile relativ dezvoltate (cu o mai mare capacitate de inovare, un nivel mai înalt de calificare şi productivitate a forţei de muncă şi, drept urmare, cu venituri superioare pentru întreaga populaţie) şi celelalte regiuni în care creşterea economică şi sporirea ocupării se realizează, în primul rând, ca urmare a proceselor de descongestionare a zonelor dezvoltate. Aceasta înseamnă că, la nivel regional, chiar în cazul unui proces general de dezvoltare, tocmai calitatea unui asemenea proces poate conduce la o anumită generalizare a persistenţei dezechilibrelor şi la o creştere cumulativă a inegalităţilor în dezvoltare, deoarece, în condiţiile specifice modelului pieţei libere, capacitatea superioară de inovare şi capacitatea concurenţială a zonelor mai dezvoltate pot determina un tip de dezvoltare continuu polarizată.

Această prezentare a scenariilor relevă mai întâi faptul că evaluările regionale diferă considerabil: negative în toate cazurile pentru o serie de judeţe şi mai degrabă pozitive pentru altele. În acelaşi timp nu există nici o singură regiune pentru care evaluarea este în întregime favorabilă şi viitorul economic, în consecinţă, asigurat în totalitate. În acest cadru, analiza regională comparativă, pornind de la oportunităţile şi slăbiciunile economice la nivel regional, poate fi interpretată ca un indicator al problemelor economice, sociale şi politice importante ale fiecărei regiuni.

O a doua concluzie care se impune este aceea că, în majoritatea regiunilor, în ciuda diversităţii lor, trebuie consolidate elementele de dezvoltare din perspectiva pieţei libere. Problema este de actualitate, în România, având în vedere procesul de reformă economică. De asemenea, pornind de la situaţia existentă în domeniile care constituie sarcini clasice ale administraţiilor publice naţionale şi locale, respectiv educaţie, infrastructură şi sănătate ş.a., trebuie consolidate, în aceeaşi măsură, elementele specifice dezvoltării regionale din perspectiva coordonării.


100

14. CONCLUZII FINALE

Din punct de vedere al evoluţiei indicatorilor macroeconomici, analizele din capitolele anterioare şi prognozele bazate pe rularea celor două scenarii propuse a fi rulate pe structura modelului LINK-Dobrescu pentru România ne conduc către următoarele concluzii:

1. Nu există nici-un dubiu asupra oportunităţilor oferite creşterii economice sustenabile de integrarea cât mai rapid cu putinţă a României în Uniunea Europeană. Pe perioada de prognoză considerată - din 2004 până în 2015 – ritmul mediu de creştere anuală rezultă a fi cu aproximativ 2 puncte procentuale mai mare în cazul scenariului integraţionist. Această diferenţă, în afara faptului că reprezintă un surplus anual de produs intern brut echivalent cu circa 900 milioane – 1 miliard euro, face ca în cazul scenariului integraţionist să putem vorbi despre un fenomen de convergenţă a nivelului de trai din România către cel mediu al UE, în timp ce în cazul scenariului întârziat să intervină divergenţă la orizontului anilor 2011-2012.

2. Integrarea României în Uniunea Europeană în anul 2007 poate genera costuri mai mari decât un scenariu alternativ izolaţionist sau de integrare întârziată în prima perioadă de timp, corespunzând pre-aderării şi primilor doi-trei ani post-integrare în anumite sectoare de activitate economică şi pentru anumite grupuri de agenţi economici. Este cazul ratei de creştere a salariului mediu brut real pe economie care apare mai ridicată în cazul scenariului de integrare întârziată, în primii ani ai perioadei de interes, până către anii 2009-2010. De asemenea, deficitul balanţei comerciale este mai mare în cazul scenariului integraţionist până în preajma anului 2010, cu valori de aproape 1 miliard euro pe an. Rata şomajului prezintă valori mai mici în primii 5-6 ani în cazul scenariului alternativ, dar se deteriorează către finalul perioadei de prognoză.

3. Unul dintre principalele avantaje ale integrării rapide a României în Uniunea Europeană este furnizat de gradul de deschidere al economiei către restul lumii (ponderea sumei exporturilor şi importurilor de bunuri şi servicii în PIB). Acesta oscilează în cazul scenariului alternativ între 76-80% pe perioada de prognoză, în timp ce în scenariul integraţionist creşte treptat de la 76% la peste 100% în anul 2015. Fenomenul de deschidere este însoţit de efecte benefice precum creşterea fluxurilor de investiţii străine către ramurile economiei româneşti, creşterea capacităţii de acoperire a necesarului de finanţare externă a deficitelor interne, creşterea fluxurilor bilaterale de forţa de muncă cu alte state ale UE şi implicit ale fluxurilor de venituri ale factorilor de producţie, creşterea productivităţii muncii în economia românească, chiar şi în sectoare slab dezvoltate precum agricultura, ca urmare a transferurilor mărite de tehnologie şi de fonduri structurale destinate dezvoltării şi a presiunii competitive crescute din partea pieţei unice europene.


101

4. Chiar dacă se presupune că politicile adoptate în cazul unui scenariu izolaţionist ar copia politicile scenariului integraţionist, rezultatele continuă să fie diferite, în favoarea scenariului de inegrare rapidă. Acest lucru demonstrează că economia nu evoluează după regulile unei aritmetici simple, ci este un sistem cu reactie compensatorie, care face ca efectele pozitive să se amplifice prin sinergii între factorii de influenţă, cum ar fi restructurarea sistemului de preţuri, domestice şi externe, factorii de progres tehnic sau cei de dezvoltare a capitalului uman. Exemplul concret este oferit de evoluţia economiei României în perioada 2000-2003, prin comparaţie cu rezultatele obţinute în urma rulării a două scenarii distincte, unul plecând de la măsuri de politică social-economică similare cu cele din realitate, celălalt de la prelungirea ipotezelor reale specifice anului 2000 pe toată perioada de simulare până în 2004 (îngheţarea politicilor economico-sociale la nivelul anului de bază). Simulările bazate pe cele două scenarii oferă rezultate sub realizările efective din economia reală, ceea ce demonstrează că un model nu va putea surprinde şi modificările structurale şi comportamentale la zi din macro- şi micro-economie. Creşterea PIB real cumulată în scenariul simulat izolaţionist, în perioada 2000-2003, este de 7,34%, în scenariul integraţionist, de 12,93%, în timp ce în realitate, creşterea în volum a produsului intern brut în România a fost de aproape 18% în cei patru ani.

Analizele sectoriale prezentate în lucrarea de faţă induc la rândul lor anumite concluzii importante:

1. Dezvoltarea economiei nu se va face omogen între sectoarele economice, în nici-unul dintre scenariile posibile de dezvoltare. Vor exista întotdeauna perdanţi şi câştigători relativi. Una dintre problemele esenţiale pentru decidenţii politici va fi să găsească soluţiile şi măsurile de politică economico-sociale necesare pentru a diminua pierderile (costurile) acolo unde apar sau sunt pronunţate, sau, în cazul cel mai fericit, de a găsi metode pentru a transfera toate diferenţele sectoriale într-o zonă de creştere globală.

2. Din cifrele prezentate dezagregat pe sectoare de activitate economică sau socială, rezultă că costurile şi beneficiile posibile ale integrării sau izolării europene a României nu sunt distribuite omogen în timp. Există perioade în care costurile pot prevala în anumite sectoare sau chiar pe ansamblul economiei, urmate de perioade de prevalenţă a beneficiilor. Analizele ar trebui efectuate pe termen mediu şi lung, iar rezultatele discutate pe baza tendinţelor evidenţiate către sfârşitul intervalelor de prognoză.

3. Din rezultatele parţiale prezentate în capitolele anterioare, sectoarele care par a avea de câştigat în următorii ani, datorită proceselor specifice pre- sau post-aderării, sunt: serviciile de piaţă, care îşi vor continua procesul de dezvoltare început după 1990 în ritm superior restului economiei, agricultura, datorită eforturilor concertate de restructurare pe care România le va face cu un ajutor financiar şi de capital cognitiv important din partea UE, precum şi sectoarele foarte expuse competitţiei internaţionale care au supravieţuit impactului concurenţial iniţial şi


102

diminuării cererii interne din primii ani de tranziţie. Dezvoltarea exporturilor şi importurilor va continua în ritm susţinut, ceea ce va mări suplimentar competitivitatea externă a acestor sectoare.

4. Sectoarele de activitate economico-socială care pot fi afectate în viitor, cel puţin pe termen scurt şi mediu, de costuri superioare beneficiilor, vor fi cele relaţionate cu necesitatea restructurării pe linia protecţiei mediului înconjurător, sectoarele de utilităţi publice. Piaţa forţei de muncă poate experimenta fenomene distorsionante în anii următori, indiferent de scenariul ales de decidenţii politici pentru dezvoltarea României, înainte de a resimţi favorabil efectele dezvoltării sustenabile, între care vom aminti în principal generarea de locuri noi de muncă.


103

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Angelov Ivan, “Costs and Benefits of Bulgarian Integration in the EU”, Academia

Bulgară de Ştiinţe, 2001.

http://www.iki.bas.bg/CVita/angelov/publications.htm 2. Aghion, Phillippe and Olivier Blanchard (1994), “On the Speed of Transition in

Central Europe”, National Bureau for Economic Research Macroeconomics Annual: 283-319

3. Baldwin, Richard and Charles Wyplosz, The Economics of European Integration, 2000,

http://heiwww.unige.ch/~baldwin/papers.htm

4. Bojan Dimitrijević, Comparative Analysis of Costs and Benefits of European Union Accession in the selected countries, Policy and Legal Advice Centre - An EU-funded project managed by European Agency for Reconstruction, November 2002

http://www.placyu.org/DownLoads/1.1.2ComparativeAnalysisOfCostsAndBenefits_eng.pdf

5. Fritz Breuss/Mikulas Luptacik/ Bernhard Mahlberg, How far away are the CEECs from the EU economic standards? IEF Working Paper Nr. 35, University of Economics and Business Administration Vienna, 2002

6. Ciupagea et al., Impactul Uniunii Europene asupra României. Abordări teoretico-metodologice privind costurile şi beneficiile integrării României în Uniunea Europeană, studiu CERES, 2003.

7. Ciupagea, Constantin. Macroeconomic models for the Romanian economy. Editura IEM, Bucuresti, 2000

8. Ciupagea et al. "Modelarea scenariilor de integrare", studiu CERES, 2003.

9. Curbis, R, Welfe, W, Central and Eastern Europe on its way to EU. Simulation Studies based on Macromodels, - Peter Lang, 1999.

10. Goldberg, Pinelopi and Frank Verboven, Market Integration and Convergence of the Law of One Price: Evidence from the European Car Market, Discussion Paper 2926, CEPR: London, 2001.

11. James Hughes, Gwendolyn Sasse, Claire Gordon, Enlargement and European Governance The Ambivalence of Conditionality: Europeanization and Regionalization in Central and Eastern Europe, ECPR Joint Sessions Turin, 22 - 27 March 2002 Workshop 4:

12. Nicolae IDU (coord.), Costuri si beneficii ale aderarii la Uniunea Europeana pentru tarile candidate din Europa Centrala si de Est , Institutul European din România Bucuresti, decembrie 2001.


104

13. Milena Jovičić, Methodological Framework for Impact Assessment of EU Accession Process for Yugoslavia, 2003

http://www.plac-yu.org/Task1.1FrameworkForImpactAssessment.htm 14. Gabriel Lataianu, Europeanisation as a modernising factor of Post-communist

Romania, Graduate School for Social Research, Warsaw.

15. Martin, Carmela, Francisco Velasquez and Bernard Funck, European Integration and Income Convergence, World Bank Technical Paper No. 514, World Bank: Washington, D.C., 2001.

16. Molle Willem, The Economics of European Integration. Theory, Practice, Policy (4th ed.), Aldershot, UK; Brookfield, VT: Dartmouth Publishing Company Ltd ,2001.

17. Dragomir Sundac, Croatia And The Eu Integration Process: Benefits, Costs And Challenges, 2003, http://www.seeiia.freeservers.com/Croatia%20Article.htm.

18. WIIW, Boris Majcen, “Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs – Country Report Slovenia”, No 256, May 1999, http://www.wiiw.ac.at

19. WIIW, Vit Barta, “Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs – Country Report for the Czech Republic”, http://www.wiiw.ac.at

20. WIIW, E. Kawecka-Wurzukowska, “Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs – Country Report Poland”, http://www.wiiw.ac.at

19. Amato, Giuliano, Charman and Judy Batt, "The Long-Term Implications of the EU Enlargement: The Nature of the New Border". Final Report of the Reflection Group. April 1999. http://europa.eu.int

20. Barta, Mario, (1999) "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs, Country Report for the Czeck Republic", WIIW, http://www.wiiw.ac.at

21. Bobek, V. et al, eds. (1996): "Strategy of International Economic Relations – From Associated to Full-Fledged Membership in the European Union", în Boris Majcen (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Slovenia"

22. Caf, D si J. Damijan (1995): "Welfare Effects of Trade Liberalisation and Integration on the Slovene Economy: A General Equilibrium Analysis" în Majcen, Boris (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Slovenia"

23. Cizelj, Boris (2001): "Corporate Readiness for Enlargement in Central and Eastern Europe: A company survey on the State of Preparations for the Single Market", Bruxelles: Eurochambres si SBRA

24. Czyzewski, B si W.M.Orlowski (1993): "Simulation model of Polish Agricultural Policy" (Model de simulare a politicii agricole în Polonia), în Kawecka-Wyrzykowska


105

(1998): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Poland"

25. Daianu, Daniel (2001), coordonator: "Câstigatori si perdanti în procesul de integrare europeana. O privire asupra României", Bucuresti: Centrul Român de Politici Economice

26. Dorgai, Laszlo (1997): "Can We Count on the Assistance of the EU in the Treatment of Regional Inequalities?", în Szemler (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Hungary"

27. Erjavek, E, B. Majcen si M. Rednak (1997) "The Effects of Inclusion of Slovenia into the International Integration on the Slovene Agriculture: Slovene Agriculture and the European Union", în Boris Majcen (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Slovenia"

28. Grawe, (de) P si Y. Aksoi (1997): "Inclusion of the Central European Countries in the European Monetary Integration Process", în Majcen, Boris (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Slovenia"

29. Gros, Daniel si G. Vandille (1995): "Slovene and European Trade Structures", în Majcen, Boris (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Slovenia"

30. Halmai, Peter si Laszlo Velikovszky (1998): "Quantitative Analysis of the Expected Agricultural Effects of the EU membership of Hungary" (Analiza cantitativa a efectelor preconizate ale aderarii Ungariei la Uniunea Europeana asupra agriculturii), în Szemler (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Hungary"

31. Havasi, Eva et al (1994): "The Effect of the Europe Agreement on the Performance and Competitiveness of the Hungarian Economy", în Szemler (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Hungary"

32. Horvath, Gyula si Ivan Illes (1997): "Regional Development and Policy. Tasks of Strenghtening the Economic and Social Cohesion in Hungary in the Period of the Accession to the European Union", în Szemler (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Hungary"

33. Inotai, Andras, Benefits and Costs of EU Enlargement for Present Members, First-Round Candidates and Other Associated Countries. Paris, June 1999 http://www.worldbank.org

34. Kawecka-Wyrzykowska, Elzbieta (1998): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Poland", WIIW, http://www.wiiw.ac.at

35. Keuschnigg, Christian et al., Eastern Enlargement to the EU: Economic Costs and Benefits for the EU Present Member States? Germany. Final Report on Study XIX/B1/9801, EU, September 1999, http://europa.eu.int


106

36. Kwiecinski, Andrej (1995): "Structural Funds in the European Union. Possible Benefits for Poland", în Kawecka-Wyrzykowska (1998): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Poland"

37. Majcen, Boris (1995): "Foreign Trade Liberalisation of Industrial and Agriculture Products", în Majcen, Boris (1999): "Masurarea costurilor si beneficiilor aderarii la Uniunea Europeana pentru câteva tari candidate. Cazul Sloveniei"

38. Mortensen, Jorgen si Sandor Richter (2000): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Final Report", WIIW No.263, January 2000, Working papers

39. Orlowski, M. Witold (1998): "Results of Poland’s Accession to the EU Customs Union", în Kawecka-Wyrzykowska (1998): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Poland"

40. Orlowski, Witold (1996): "Road to Europe. Macroeconomics of Integration into the European Union", în Kawecka-Wyrzykowska (1998): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Poland"

41. Piskorz, W si Jerzy Plewa (1996): "Scenarios for Integration of Polish Agriculture with the European Union", în Kawecka-Wyrzykowska (1998): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Poland"

42. Potocnik, J. si B. Majcen (1996): "Possible Effects of Slovene Integration into the EU", în Majcen, Boris (1999): "Masurarea costurilor si beneficiilor aderarii la Uniunea Europeana pentru câteva tari candidate. Cazul Sloveniei"

43. Rowinski, Janusz. (1998): "Agriculture – A Key Issue", în Kawecka-Wyrzykowska (1998): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Poland"

44. Somai, Miklos (1998): "The Chances of the Hungarian Agricultural Sector on the Threshold of the EU Accession Talks", în Szemler (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Hungary"

45. Strapec, Mario et al., "Models Used and to be Used in Costs and Benefit Evaluations of the European Union’s Eastern Enlargement", June 1999 http://www.wiiw.ac.at

46. Szemler, Tamas (1998): "The Economic Benefits for Hungary of EU Accession", în Szemler (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Hungary"

47. Szemler, Tamas (1999): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Hungary", Budapesta: Institutul pentru Economie Mondiala al Academiei de Stiinte a Ungariei, http://www.wiiw.ac.at

48. Szlachta, J. (1997): "Programming of Regional Development in the European Union", Varsovia: Wydawnyctvo Naukowe PWN


107

49. Welfe, W, A. Welfe si W. Florczak (1997): "Alternative Scenarios of Long Term Growth of Polish Economy", în Kawecka-Wyrzykowska (1998): "Measurement of Costs and Benefits of Accession to the European Union for Selected CEECs. Country Report Poland"

50. Zamfirescu, Iulia, 2001, "Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est", Institutul European din România, Bucureşti.

51. ***EU, "Agenda 2000: The Effects of the Union’s Policies of the Enlargement to the Applicant Countries of Central and Eastern Europe. Impact Study" http://europa.eu.int

52. ***Raportul de Ţară pentru România, Comisia Europeană, 2003

53.*** Costs and Benefits of Poland’s Membership in the European Union, Centrum of Europejskie Natolin, Warsaw, 2003

54. *** European Commission, Directorate General for Economic and Financial Affairs, “European Economy – Enlargement papers – Report on macroeconomic and financial sector stability developments in candidate countries”, number 8, April 2002; http://europa.eu.int/comm/economy_finance

55. *** Enlargement of the European Union – an historic opportunity”, 2001 http://europa.eu.int/comm/enlargement/docs/pdf/corpusen.pdf

56. Proiectul PHARE RO 9907.02.01, Studiul de impact nr. 4, Adaptarea politicilor României la cerintele UE cu privire la taxele vamale si politica comerciala, Institutul European din România, Bucureşti, 2002

57. Proiect Phare RO 9907-02-01, Studii de impact în perioada de preaderare, Studiul nr. 2, Politica Agricola Comuna - Consecinte Asupra României, Institutul European din România, Bucureşti, 2002

Institutul European din România

Documents

Transcript of Institutul European din România