MIHAI RĂDULESCU

Însemnări pe "Calendarul meu" de Radu Gyr - povestiri -

cu o precuvântare de MIRCEA NICOLAU

Fundaţia "Profesor George Manu" - Bucureşti, 2003

Culegerea, corectura, tehnoredactarea autorului

EVOCAREA UNOR EVOCAŢI Dintotdeauna evocările unor dascăli implicaţi în viaţa literar-artistică familiară

cititorilor contemporani, fie din lectură sau din auzite, de la prieteni şi cunoscuţi, fie că i-au ştiut întâmplător sau le-au fost mai îndeaproape într-o anumită perioadă, le trezeşte acestora în mod deosebit aviditatea interesată să afle ceva în plus despre ei, spre a confrunta cu ceea ce cunosc, ca în cazul meu.

În ceea ce le priveşte pe cele ale scriitorului Mihai Rădulescu, atari prezentări sunt extrem de inedit înfăţişate şi în consecinţă curiozitatea cititorului este incitată la maximum. Autorul se opreşte strict la câteva personaje din volumul "Calendarul meu. Prieteni. Momente şi atitudini literare" de Radu Gyr, în "Însemnări pe "Calendarul meu" de Radu Gyr", personaje pe care, la rândul său, le-a cunoscut. În cazul lui, nu sunt evocări paralele, din alte unghiuri ale comportării lor, ci surprinse mai târziu, la distanţe de câţiva ani, în împrejurări sociale dramatice, comunismul în faza lui brutală punându-şi pecetea asupra existenţei lor.

În prezentarea figurii poetului şi pedagogului Ion Dongorozi, Radu Gyr îl înfăţişează ca pe un "bărbat solemn şi distins" şi de o "remarcabilă eleganţă vestimentară"; după câţiva ani, pentru Mihai Rădulescu, îşi schimbase mult fizionomia, având "o chelie pertinentă", ceea ce îl făcea pe el şi pe colegii săi să-i identifice capul "cu tigvele marmoreene ale înalţilor funcţionari publici... de pe timpul Imperiului Roman". Cu sinceritate autorul recunoaşte că producţia literară a profesorului îi era necunoscută şi că "luat de val, nu m-am învrednicit niciodată mai târziu să caut vreo scriere dongoroziană, pentru a-mi forma o opinie matură cu privire la moştenirea lăsată de el". Această mărturisire îmi dă curajul să mă destăinui la rândul meu, că profesorul de limba română de la liceul Cantemir Vodă, Dumitru Mazilu, de care se pomeneşte în prefaţa "Însemnărilor", în vreo două rânduri, la lecţie, ne-a citit în clasă, pentru a ne face să înţelegem subtilităţi de sintaxă, versuri dintr-o carte a lui Dongorozi. Ne-a recomandat s-o citim în timpul liber, cum făcea şi cu alte cărţi, dar la vremea aceea eram în clasa I-a sau a II-a de liceu: îndemnul n-a avut urmări, căci atunci nu aveam de inimă decât pe poeţii Eminescu şi Coşbuc, iar dintre prozatori pe causticul Caragiale.

Evocându-l pe Ion Barbu, autorul nu se poate abţine să nu citeze copios din cartea lui Radu Gyr despre omul şi personalitatea poetului, dar este reticent în privinţa impresiilor lăsate asupra lui. Acordă în schimb mult spaţiu lui Sandu Tzigara Samurcaş. Îi descrie cu simpatie înfăţişarea şi comportamentul, şi pomeneşte admiraţia purtată creaţiei bilingve a poetului de care îl va lega o strânsă prietenie. Era o personalitate în adevăratul sens al cuvântului, constatare consemnată pe larg şi într-un studiu dedicat recent lui Sandu Tzigara Samurcaş de juristul Ion Dumitrescu, în volumul "Aşa i-am cunoscut" (Ed. Paco, 2003).

Despre Barbu Theodorescu, istoricul şi bibliograful operei ilustrului cărturar Nicolae Iorga, veche cunoştinţă a tatălui său - scriitorul D. St. Rădulescu -, de pe timpul când colaborau ambii la săptămânalul Vremea, autorul are multe şi interesante amintiri, când amândoi erau zeloşi şi frecvenţi cititori ai Bibliotecii Academiei Române. Ne sunt relatate succint şi cu mult nerv evocator o serie de întâmplări nefericite cu securitatea, care i-au stăvilit şi i-au restrâns activitatea în domeniul istoriei, rămânând un modest şi nefericit documentarist. Aşa l-am cunoscut şi eu, căci îşi păstra cu obstinaţie locul preferat în fundul sălii, aşa cum eu veneam dis de dimineaţă să-mi obţin locul nr. 27 din

sală, căci citeam presa din secolul al XIX-lea. De mai multe ori custodele sălii, când îl solicitam într-o problemă de bibliografie, cerându-i ajutor lui Barbu Theodorescu mă informa prompt şi cu multă bunăvoinţă. Ne salutam când ne vedeam, dar fiind un om tăcut şi retras, n-am încercat să intru în conversaţie cu el şi-mi pare rău, căci aş fi avut prilejul să aflu multe de pe tărâmul istoriei, pe care trudeam şi eu, în domeniul artei.

Tot frecventând bibliotecile, de data aceasta pe cea a Institutului de Relaţii cu Străinătatea, Mihai Rădulescu a avut fericita ocazie să fie de multe ori vecin de masă alături de scaunul ocupat de Felix Aderca. Şi cum ne relatează autorul că îl "fascinau avizii căutători de comori prin tomuri" "trebuie să fi găsit vreun pretext pentru a intra în vorbă cu el". A reuşit şi a schimbat benefic multe păreri, ajungând, cum se confesează în continuare Mihai Rădulescu, să-i arate amiciţie scriitorul, şi ca un suprem beneficiu spiritual "m-am şi vădit prietenul său pe tot restul vieţii".

Cartea "Însemnări pe "Calendarul meu" de Radu Gyr" mai relatează şi despre alte personaje - prieteni, cunoştinţe - mai mult sau mai puţin implicate într-o anumită perioadă în viaţa lui Mihai Rădulescu. Unii, cum e cazul lui T. Păunescu-Ulmu, Virgil Carianopol şi cel al poetului al cărui nume nu este divulgat, se bucură de evocări individualizate, alţii, precum Andrei Cădere şi Sorin Ionescu, sunt incluşi în evocarea dedicată altor personaje, preocupându-se îndeaproape şi pe larg de existenţa lor. Despre cei doi din urmă aş putea depune mărturie că le-a realizat câte un portret surprins veridic cu multă acuitate. Astfel pe Andrei Cădere l-am cunoscut la rândul meu când am încercat să aflu cum se comportă artiştii faţă de modelele care le pozează. Am publicat în Almanahul Flacăra din 1972 articolul "Artiştii şi modelele", referindu-mă doar la cele feminine. N-am tratat şi despre comportamentul artiştilor faţă de modelele bărbaţi întrucât, aşa cum îmi relatase şi Andrei Cădere, fiu de deţinut politic, care nu se putea încadra ca toată lumea în câmpul muncii, în societatea "democrat-populară" această meserie era desconsiderată de artişti şi de societatea pudică, cu toate că era model profesionist la Institutul de Arte Plastice "N. Grigorescu". Însuşi Mihai Rădulescu, căruia în tinereţe Andrei Cădere îi fusese un "nedespărţit tovarăş de hălăduiri", după ieşirea lui din închisoarea făcută ca deţinut politic, întâlnindu-l pe stradă, s-a conversat superficial cu el, întrucât situaţia lui "eu am înţeles-o ca un netot". Spăşit, Mihai Rădulescu se autoflagelează declarând: "Cum n-a fost unica dată când m-am înşelat şi am greşit, durerea de a fi pierdut un prieten mi s-a atenuat rămânându-mi mai ales ruşinea de a nu fi ştiut să-i cântăresc hotărârile, prin aceasta judecându-l în forul meu lăuntric cu asprime şi fără dreptate".

În celălalt caz, al pictorului Sorin Ionescu, de-a lungul mai multor ani l-a legat de acesta o prietenie de lungă durată, "până la răpirea lui dintre noi într-o lume mai bună". Prietenia s-a cimentat din primele momente când s-au cunoscut. El i-a predat lecţii de engleză, iar pictorul i-a răsplătit truda prin două portrete: unul în laviu, altul în ulei. Scriitorul a avut pricină de mândrie, întrucât "am fost ales de el, cu puţin înainte de moartea lui, printre prefaţatorii unicului său album cu reproduceri din întreaga lui activitate".

Trebuie ştiut că albumul a văzut lumina tiparului pe spezele pictorului, dorindu-şi-l cu prilejul împlinirii a 75 ani, ceea ce nu s-a înfăptuit. Apoi la 80 ani. Cunosc tot zbuciumul şi demersurile lui pe lângă autorităţi ca să-i fie aprobată publicarea în decurs de mai mulţi ani, deoarece la acea vreme l-am vizitat şi la noua locuinţă de pe Dealul Mitropoliei, să-l consult în privinţa mişcării artistice din Capitală în perioada interbelică,

întrucât oficialităţile timpului nu agreau faptul că era invitat prea de multe ori în străinătate, iar colegii din conducerea UAP erau invidioşi pe el că reuşea să călătorească des peste graniţă datorită picturii sale achiziţionate îndeosebi de colecţionarii elveţieni.

Închei subliniind că Mihai Rădulescu a reuşit în cartea sa să surprindă, aşa cum afirmă prefaţatorul Mircea Nicolau, "într-un chip tulburător, (...) oamenii unei epoci vrednice de redeşteptat", evocaţi iniţial în cartea lui Radu Gyr.

În ce mă priveşte, îi port recunoştinţă că prin readucerea lor în actualitate, cu respectul şi preţuirea pe care le meritau dascălii evocaţi de un tânăr dornic de a se instrui temeinic, mi-a stârnit la rândul meu unele amintiri despre câţiva dintre ei. Petre Oprea

UN TRECUT PREZENT ŞI AZI

Într-un preambul pe care-l făcusem cândva cărţii lui Mihai Rădulescu, intitulată

lapidar şi exhaustiv: "HRANDT", avansam ca trăsătură fundamentală a personalităţii autorului - timiditatea. Felul de a trata plastica artistului şi manifestările lui ca om mă făcea să cred că maniera constructivă a temei nu ţinea de o structură stilistică, ci trăda o particularitate caracterială, puternic modelată de un fond emotiv. Mi-am dat seama, nu mult mai târziu, citind portretele pe care Mihai Rădulescu le făcea câtorva profesori regăsiţi în "CALENDARUL MEU", al lui Radu Gyr, că nu era vorba de un timid, ci pur şi simplu, de un sfios. Timiditatea e o trăsătură cu puternice implicaţii sociale. Pe timid îl sperie distanţa dintre el şi personajul cu care trebuie să ia contact, are impresia că este străin de formulele consacrate în acest caz, se teme că ar putea să-l supere cu un gest imprevizibil pe interlocutor şi că, peste toate, suferă de o nevindecabilă stângăcie. Timidul este înspăimântat de gafele pe care ar putea să le facă şi de neplăcerile susceptibile să cadă asupra lui. Nu, Mihai Rădulescu, fără să fie un îndrăzneţ, şi cu atât mai puţin, fără să năzuiască la arta relaţiilor sociale profitabile, este, dacă se poate spune aşa, de o cuviincioasă îndrăzneală, datorită căreia nu rămâne nimănui vinovat cu nimic, chiar dacă ar fi să calce fără voie vreuna din normele de comportament. El se poartă, însă, invariabil ca un sfios. Sfiala derivă dintr-o trăire ursită pe plan metafizic, şi nu social. Ea vede lucrurile pe un tărâm sublimat, ca şi transcendent, învăluit de un nimb care pogoară de undeva, de sus, şi le conferă o altitudine înrudită cu sfinţenia. Se apropie de ele cu o quasi-evlavioasă grijă, căci în clarobscurul sfielii creaţia se înfiripează binecuvântată de mâinile lui Dumnezeu şi ea nu le pierde amprenta nici chiar în vălmăşagul neorânduielii cotidiene. Această tendinţă de întoarcere spre sine, pe când încearcă s ă se apropie de lucruri, apropiere în care preferă dialogului direct o convorbire printr-un alter ego, este o dedublare a lui Mihai Rădulescu şi, cel puţin în ultimile scrieri, îl exprimă aproximativ exact. Spun "aproximativ exact" deoarece omul acesta, deşi are convingeri ferme în multiple domenii şi, ca atare, se simte predispus, cel puţin în principiu, greşelii noastre cea de toate zilele, lasă întotdeauna în judecăţile lui o marjă de posibilă eroare. Se întâmplă însă ca un astfel de interlocutor, când este provocat să-şi declare poziţia într-o problemă sau alta, să se dezlănţuie în ieşiri şi reacţii smulse din panoplia violenţei.

Portretele profesorilor săi, care au fost odinioară şi ai lui Radu Gyr, sunt inspirate de nevoia unei conturări mai ample decât le-a găsit în paginile "CALENDARULUI" şi poate de dorinţa de a comunia cu ele mai strâns. Este adevărat că Radu Gyr cuprinde într-un număr zgârcit de pagini o puzderie de oameni şi evenimente pe care doar le semnalează, dar nu-i ajunge spaţiul să le adâncească îndeajuns. Poate, din sentimentul că profesorii lui apar în paginile "CALENDARULUI" frustraţi de farmecul vetustităţii lor, care-i situează cu precădere în ev mediul artistocraţiei noastre apuse, şi nu în fişele unui studiu biografic, şi poate dintr-o nevoie de a-i reconstitui cu trăsăturile vieţii în faţa ochilor lui, Mihai Rădulescu realizează o frescă fidelă sub raport documentar şi registrul unei lumi originale, astăzi desuete, însă pe vremuri - eşantion de nonconformism.

Faptul că modelele preferate de autor se situează sub plafonul celebrităţii face să ne punem întrebarea: suntem înaintea unei solidarităţi cu cei ce n-au purtat niciodată lauri şi n-au cunoscut euforia ridicării în slăvi, ori avem de-a face cu o unitate de măsură a valorii ancorată în certitudinea că nu păcătuieşte când, mai degrabă retează din gloriola unei personalităţi, decât adăugând-o calculat. Aş subscrie la a doua supoziţie, în favoarea căreia pledează şi înclinaţia

autorului de a descoperi în proiecţia personajelor lui unele detalii care le răpesc pretenţia de magnitudine şi le readuc la modestia omenescului din noi. Profesorii de la care Mihai Rădulescu trebuia, osândit în băncile şcolii, să înveţe carte, dar după ce a învăţat la suprafaţă atunci, a învăţat temeinic lecţia vieţii pe care aceşti oameni o ilustrau anticipat, sunt astăzi pentru cititor un prilej de dureroasă meditaţie pe vestigiile unui univers care supravieţuieşte prin ceea ce putea să fie, dar n-a fost. De altminteri, întotdeauna a stăruit asupra profesorilor noştri din răstimpul interbelic epitetul de "rataţi" şi "înfrânţi" în lupta pentru notorietate. Profesorul acelei vremi purta epitetul de "belfer", nu atât prin discutabile predilecţii personale, cât printr-o clasificare maliţioasă din oficiu. La ora de faţă, corectitudinea lui sufletească, competenţa şi meticulozitatea în predare şi o seriozitate firească în raporturile cu elevii, ne apar cu atât mai preţioase, cu cât tind să decline în profesoratul actual.

Ar fi fost de aşteptat ca paginile pe care le consacră dascălilor săi să aducă în scenă şi episoade biografice din şcolaritatea autorului. În parte, el ne oferă cel mult unele dispoziţii în embrion, dar nicidecum gândurile, visele stăruitoare cristalizate în scriitorul de mai târziu. Mihai Rădulescu apare ca un adolescent cu înclinaţii spre frumosul literar, întâlnite nu rareori la acea vârstă, dar nu-l preconizează pe truditorul împătimit care, în împrejurări cu totul improprii creaţiei, îmbogăţeşte cultura noastră cu cărţi ieşite din serie prin valoarea lor intrinsecă, dar şi prin materia umană. Totuşi, nicăieri nu găseşti, în textele lui, declaraţii ostentative pentru o anumită morală, deşi ea se află subînţeleasă de la primul până la ultimul rând. Discreţia, care face corp comun cu ţinuta obişnuită a acestui scriitor, se regăseşte în reflecţiile lui asupra traiului comun, care le conferă fără voie o neobişnuită forţă conclusivă.

Nu pot să nu remarc în factura cărţii procedeul autorului de a se confrunta indirect cu lumea imediată, substituind-o cu o lume a cărţilor care, departe de a fi artificială, egalează realitatea primară. Este o modalitate pusă în practică de Mihai Rădulescu care, fără să trădeze o deficienţă în abordarea faptului brut, denotă proprietatea de a-l transfigura în creaţia altora. El strămută realitatea frustă într-o realitate derivată fără să-i piardă, însă, virtuţile şi suculenţa emoţiei originare. Nu ştiu dacă Mihai Rădulescu se va fixa asupra acestui procedeu, ori dacă l-a adoptat în ultimile scrieri pentru singularitatea lui. Este o variantă de construcţie dificilă a temei, validată în cazul lui printr-un recurs la izvoarele vieţii şi o virtuozitate de scriitor încercat.

Nu pot încheia tatonările mele fără să nu relev particularitatea stilistică a paginilor lui Mihai Rădulescu. Probabil, exerciţiul scriitoricesc îndelungat l-a făcut să aplice spontan anumite reguli de expunere şi stil. Dar nu e numai atât. El ridică dincolo de norme şi convenţii funcţia comunicării până la palierul unde muzicalitatea devine incantaţie, proprietatea termenilor dobândeşte limpezimi de cristal şi prospeţimea cuvântului ocoleşte printr-o consecvenţă instinctivă vocabula comună şi adjectivul uzat.

Şi poate, sub acest aspect al artei literare, sfiala de care vorbeam la început, se preschimbă într-o secretă adoraţie a lumii înveşmântată de el cu reverberaţiile unui imn religios. Oricum, avem în faţă o carte de manieră funciar realistă care mărturiseşte însă, într-un chip tulburător, despre oamenii unei epoci vrednice de redeşteptat, despre tinereţea neliniştită a creatorului odată cu truda lui de a-şi împlini harul şi, prin excelenţă, despre un cosmos pe care-l trăim din nostalgiile noastre, mai vii ca niciodată, pe când reînviem către capătul drumului. Mircea Nicolau

ÎNSEMNĂRI PE "CALENDARUL MEU" de RADU GYR

O experienţă literară mai puţin obişnuită, din trecutul meu apropiat, mi-a oferit suficiente bucurii pentru a mă simţi incitat să o repet.

Adunându-mi într-o cărţulie eseurile privitoare la creaţia lui Mircea Eliade, am avut norocul ca un mult prea smerit cărturar dintre amicii mei, domnul Dinu Mazilu, să-mi atragă atenţia asupra unui fragment din memoriile studiosului român stabilit în Statele Unite, pasaj în rândurile căruia istoricul religiilor aducea un omagiu binemeritat tatălui celui dintâi, profesorului Dumitru Mazilu, acela care i-a deschis ochii elevului, autor viitor al "NUNŢII ÎN RAI", asupra posibilităţilor sale literare şi, la drept vorbind, l-a determinat a deveni scriitor, singurul dascăl care, în pletora unor cadre didactice înclinate a-l lăsa corijent an de an, i-a ştiut citi psihologia şi să-l îndemne pe făgaşul potrivit firii şi înclinaţiilor sale. Mai mult, ceea ce n-am menţionat-o cu respectivul prilej, deşi îmi stătea în datorie să o fac (dar nu am găsit justificarea de a mă aduce şi pe mine în prim plan), un nepot al aceluiaşi profesor de limba română a jucat un rol de mare însemnătate în propria mea existenţă. Mă refer la cognomenul său Dumitru Mazilu, cunoscut confraţilor literaţi ca şef al secţiei de limbi germanice de la Editura Univers, într-o perioadă când, eliberat din puşcărie şi student a doua oară aflându-mă, a binevoit să-mi acorde credit, confirmându-mi propunerea şi comandându-mi traducerea romanului: "SILAS MARNER" de George Eliot, ulterior al volumului de eseuri de Oscar Wilde: "INTENŢIUNI". Am mândria că acel roman a fost, în conformitate cu nesigurele mele amintiri de astăzi, prima scriere publicată la noi (într-o ţară comunistă practicând ateismul de stat), cea dintâi operă, spuneam, cu tematică deplin creştină şi deosebit de convingătoare în denunţarea unor racile ale neoprotestantismului şi în surprinderea satisfacţiilor oferite de revenirea la credinţa pământeană şi din moşi.

Experienţa literară pomenită mai sus se rezuma la contribuţia mea, oricât de săracă, în elucidarea unui moment din viaţa autorului care mă preocupa - Mircea Eliade -, moment rămas mai obscur în masa amintirilor sale datorită grabei memorialistului de a atinge zone mai semnificative din existenţa sa spirituală. Această contribuţie urma să ajute cititorul să pătrundă mai intim în cele destinate lui de către scriitorul istoric al religiilor.

Trebuie să recunoaşteţi că aspiraţia mea nu este măruntă şi, de n-ar fi jena unei atât de monstruoase afirmaţii, repetând-o sunt ispitit să cred că, într-un fel nepermis de obraznic, pot participa şi eu la luminarea lectorului, alături de romancierul şi istoricul religiilor comentat.

Să las de o parte amăgirile de felul acestora de mai sus şi autoînşelările şi să trec la vestirea noilor şi actualelor mele ispite de... colaborare. Ele sunt stârnite de amintirile lui Radu Gyr: "CALENDARUL MEU. PRIETENII, MOMENTE ŞI ATITUDINI LITERARE" (Constanţa, Ex Ponto, 1996). Citind cartea, am băgat de seamă că anumite persoane apropiate sau măcar cunoscute de poet, au jucat un oarece rol şi în viaţa unui ins din altă generaţie, precum subsemnatul, născut mult mai târziu şi având numai parţial aceleaşi preocupări. Adaosurile ce le pot face spuselor sale deseori confirmă, de pe poziţia altui observator, afirmaţiile lui Radu Gyr, extrem de riguros exacte. În cazuri osebite, persoana menţionată de cel din urmă este urmărită în ani şi în decăderea prevestită de Gyr sau nebănuită de el; ori în ascensiunea ei. Oricum ar sta lucrurile,

persoana este iluminată de două simţiri şi de două judecăţi şi, datorită acestei metode, capătă volum psihologic.

Semnatarul paginilor de faţă recomandă şi altor scriitori să-i preia iniţiativa şi să urmărească, la rândul lor, în propriile lor amintiri, personaje prezente în confesiunile memorialiştilor noştri, devenind foarte util cunoaşterii româneşti să privim în evoluţie o persoană sau alta, mai ales dintre acelea care au avut oarecare importanţă în destinul cultural sau istoric naţional românesc. Preocuparea este nouă pe tărâmul literelor şi se cade fructificată.

Astfel de incursiuni în memorie slujesc documentării viitorilor istorici, iar dacă redactările cuvenite sunt înzestratate cu har, ele se situează pe pragul dintre cercetare şi romanesc.

Destul cu laudele aduse tehnicii folosite în această scriere! S-o lăsăm pe ea să se înfăţişeze asprimii cititorului, neînsoţită de nici o altă binecuvântare a izvoditorului ei şi să ne retragem nevăzuţi din arenă. Mihai Rădulescu

ION DONGOROZI

Cel dintâi nume din "Calendarul meu" reprezentând pe careva întâlnit şi de

subsemnatul în copilărie aparţine scriitorului Ion Dongorozi. Astăzi este uitat, datorită unei pauze culturale nedorite, neaşteptate, profund dăunătoare neamului nostru, dar peste al cărei fapt nu putem trece. Ion Dongorozi a fost victima regimului comunist prin aceea că nu s-a învrednicit niciodată să fie reeditat şi că probabil niciodată nu a fost menţionat în vreun op de istorie literară sau text critic din acea perioadă. A fost trecut cu vederea în mod intenţionat, ca reprezentant al unei alte epoci, un reprezentant nedorind să se înscrie, în chip umilitor, în vălmăşagul nechemaţilor care se impuneau cu pumnii şi copitele pe porţile gloriolei politico-propagandistice şi mai ales a banilor aduşi de ea (aproape fără limită, datorită împrumuturilor nerestituibile cu care Uniunea Scriitorilor din România îşi încuraja odraslele risipitoare).

Dacă s-ar fi întâmplat ca cineva să-mi pună sub ochi următoarele rânduri cu care Radu Gyr îşi portretizează fostul profesor şi să mă întrebe pe care dintre proprii mei foşti dascăli liceali îl reprezintă ele, n-aş fi ezitat nici o clipă în faţa răspunsului corect. "Ion Dongorozi (...), era un bărbat solemn şi distins, cu un început de calviţie şi-o remarcabilă eleganţă vestimentară, cu voce rară şi sacadată, căreia stăruia să-i imprime un accent moldovenesc şi un ton oarecum afectat. Călca grav, cu pasul cumpănit, calculat parcă, precum o barză pe marginea unui eleşteu. Sever şi distant ca profesor, amabil dar reţinut în relaţiile sale cu colegii şi intelectualii oraşului, auster şi claustrat în sine, Ion Dongorozi se dăruia, însă, întru totul, pasiunii sale scriitoriceşti" (p.65-66). Toate sunt adevărate şi în viziunea mea, minus patima cu care dascălul se dedica literaturii, aproape ignorată de preadolescentul ce eram, în clasa a VII-a elementară, când i-am fost, la rândul meu, elev.

Sunt adevărate, desigur, cu oarecari corective. De pildă, "începutul de calviţie" devenise o chelie pertinentă, acoperind, mai bine zis descoperindu-i, cu largheţe, capul până dincolo de creştet, încât ne întrebam noi, ucenicii săi din 1948, dacă nu cumva se purta ras în cap, pentru a obţine, cu mai sigură asemănare, identificarea cu tigvele marmoreene ale înalţilor funcţionari publici, purtate pe umeri de statuile rămase în dar nouă, de pe timpul Imperiului Roman ce ne-a tutelat naşterea ca popor modern.

În ce priveşte "eleganţa sa vestimentară", bănuiesc că îmi joacă un renghi memoria, conducându-mă la confundarea hainelor lui cu ale unui profesor liceal din Suceava, pensionar. Reprezenta altă generaţie de belferi, cei influenţaţi de buna creştere şi de civilizaţia Imperiului Austriac, asupra căruia viitorul poet şi istoric al filosofiei Vasile Zvăncescu, pe atunci colegul meu de facultate Vasile Zvanciuc, cel mai bun prieten al semnatarului acestor pagini şi gazda mea în satul Costâna - care a avut mult de suferit pentru a fi acceptat să vină în faţa instanţei ca martor al apărării mele -, mi-a atras atenţia, pe când ne găseam în dreptul casei memoriale a lui Ciprian Porumbescu sau aceea a lui Simion Florea Marian, marele dispărut în mlaştina aceleiaşi pseudoculturi aşa-zis proletare, ce-l înghiţise şi pe profesorul de geografie al lui Radu Gyr şi, mult mai târziu, şi al meu.

Ce anume din ţinuta lui Ion Dongorozi mi-a rămas incert în minte, fără a se depărta de descrierea lui Radu Gyr? Am vaga impresie că, peste pantalonii negri, vetuşti şi osebit de bine croiţi, torsul, umerii, spatele şi braţele îi erau adâncate într-un veston, cu vesta în ton, de culoarea frunzelor în plină maturitate, căzând pe purtător ca o armură suavă având menirea să ţină la distanţă elevii ce nu fuseseră încunoştinţaţi prea sigur nici cum procedai

pentru a-ţi şterge nasul domneşte. Cu privire la dascălul bucovinean pomenit, l-am reţinut ca umblând pe stradă într-un straniu şi întârziat frac de aceeaşi culoare cu haina lui Dongorozi, aceea a sticlelor verzi de vin. Acel frac, i-a încredinţat Vasile naivului bucureştean ce eram, reprezenta 'uniforma' profesorilor de liceu în Imperiu. În orice caz, cititorul îşi dă seama că apropierea dintre cei doi - unul întâlnit la treisprezece-paisprezece ani, al doilea la douăzeci - s-a făcut în sufletul meu tocmai datorită acelei "remarcabile eleganţe vestimentare" ce îl izbise şi pe memorialistul de la care plec.

Solemnitatea şi distincţia sa nu se datorau numai îmbrăcăminţii ce îl scotea în evidenţă, dar îl şi ascundea, prin căutarea ei, de privirile celorlalţi, ci şi "vocii rare şi sacadate" şi "tonului său oarecum afectat". În acesta, prea puţin experimentatul copil reprezentat de mine nu recunoştea insistentul accent moldovenesc deconspirat de Gyr, în schimb i se părea a detecta glasul retoric al fostului senator, cum îmi parvenise zvonul că ar fi fost odinioară profesorul. Zvonul s-ar zice că era fals, din moment ce Radu Gyr, destul de atent cu atari situări politice (nu menţionează el calitatea - sau defectul - că Ion Dongorozi "era 'carlist' convins şi aprig activist în artificiala organizaţie 'străjerească', patronată de cel mai detestat monarh al ţării"? p.66), Radu Gyr, spuneam, l-ar fi promovat el însuşi. La fel şi umbletul profesorului se asocia pentru a lăsa aceeaşi impresie a distinsei solemnităţi.

"Sever şi distant ca profesor, amabil dar reţinut în relaţiile sale cu colegii şi intelectualii oraşului, auster şi claustrat în sine", iată suficiente raţiuni pentru a mă fi inhibat pe deplin. Nu proveneam de la o şcoală românească, atunci când l-am avut profesor la liceul Matei Basarab. Veneam, prin examen de diferenţă, de la Lycée Français, după ce comuniştii au închis această instituţie de învăţământ. Francezii sunt renumiţi a nu se prea pricepe la geografie. Cu aceeaşi lipsă mă prezentam şi eu în faţa profesorului Dongorozi. Cu părere de rău am constatat că două lucruri nu l-au interesat la mine, deşi eu socoteam că era dator să mă fi preţuit mai ales pentru ele. Nu m-a întrebat niciodată nimic despre pregătirea mea în privinţa limbii vorbite de fraţii noştri gali, deşi, gândeam, aceste cunoştinţe mă îndrituiau să fi fost luat mai cu binişorul, deoarece nu eram chiar o bâtă, cum se zice. Eu, unul, în definitiv, dacă regimul mi-ar fi îngăduit-o, aş fi putut cerceta geografia fizică a Franţei, per pedes, dar ştiind să-mi cerşesc bucata de pâine într-o franceză ca la ea acasă. În altă ordine de idei, faţă de mine, care dibuisem fără a fi fost ajutat de nimeni că profesorul meu scrisese o carte cuprinzând chipuri de copíi (şi bănuiam că mai aşternuse pe hârtie multe altele), nu avea dreptul să se poarte cum o făcea, pentru că şi eu... scriam primele mele versuri şchiopătătoare!

Între noi doi mai exista o punte. Numai că aceasta se clătina tare periculos atunci când mă avântam pe ea către tablă, să răspund întrebărilor geografului. Acel pod era alcătuit de faptul că Ion Dongorozi fusese şi profesorul tatălui meu, în binecuvântata Craiovă unde-l cunoscuse şi Radu Gyr!

În loc ca această legătură să fi pledat în favoarea unei mai blânde notări a cunoştinţelor mele, evident nule, când venea mai ales vorba să fi desenat hărţile României, Carpaţilor, litoralului, hotarelor Patriei şi a toate câte puteau fi schiţate cu creta, situaţie când darul meu de artist plastic lăsa mai mult de dorit decât m-aş fi aşteptat, Ion Dongorozi nu se îndupleca pentru nimic în lume să mă cruţe. Nici măcar nu-l îmbuna faptul că fusese profesorul de geografie, în clasa a treia de liceu, al tatălui meu. Culmea este că făcuse greşeala de a nu-l aprecia nici pe el! Iar eu mă temeam că, recunoscându-

mă ca fiu al lui, avea să-mi hotărască acelaşi destin insalubru, în calitate de urmaş moştenind toate defecţiunile presupuse a-l fi definit pe părinte.

Aceasta fiindu-mi starea de spirit la orele sale, nu mă puteam decât teme de profesor şi abia aşteptam sfârşitul anului şcolar pentru a scăpa de ameniţarea lui, neformulată cu precizie, dar mai sigură decât orice optimism neîntemeiat ce mi-ar fi şoptit altceva.

În schimb, faţă de alţii, avea o comportare elegantă şi subţire. În calitate de factor răspunzător, alături de Elena Farago şi Al. Popescu-Telega, al revistei literare "Năzuinţa", după debutul fostului său elev Radu Gyr în Bucureşti, îi ceru colaborarea cu o poezie. Memorialistul mărturiseşte: "m-am bucurat de preţuirea solemnului om şi de prietenia scriitorului, învăluite în rece amabilitate, cu uşoară tentă de... protecţie literară" (idem).

Acum, cu atâţia ani întârziere, mă bucur să aflu câte ceva despre literatura sa, eu care, luat de val, nu m-am învrednicit niciodată mai târziu să caut vreo scriere iondongoroziană pentru a-mi forma o opinie matură cu privire la moştenirea lăsată de el.

"I-am admirat întâiele nuvele, scrise cu vigoare narativă şi stil tăiat cu dalta, talentul de aspru portretist, cu care îşi desena personajele, puterea de concentrare a temelor şi lexicul colorat şi pietros, în ciuda flagrantului erotism, de structură naturalistă, prezent în cele mai multe din paginile sale" (idem).

Cu aceasta, mă voi retrage, bucuros că mi-am retrăit o parte infimă din copilărie, datorită sugestiei lui Radu Gyr.

T. PĂUNESCU-ULMU Pincică! Sărmanul Pincică, s-ajungă şi el legionar! Aşa-l botezasem noi, elevii cei răi de la Matei Basarab, pe dragul profesor de

limba română, T. Păunescu-Ulmu: "Pincică"! Această poreclă căzuse asupră-i, deoarece asupră-i se năpustise sarcina dezonorantă de a familiariza generaţia mea de şcolari cu versurile siluite, ştirbe sau gângave ale unor poeţi precum A. Toma, autorul imnului republicii, răposatul cizmar Neculuţă sau versificatorul de doi bani Păun-Pincio... Dascălii de istorie şi literatură erau cei mai împovărător ţintiţi de săgeţile otrăvite ale agitatorilor C.C. care ne modificau şi ne pângăreau cultura naţională pe potriva măsurilor şi croiului indicate decuseară din U.R.S.S.

Am mai avut şi alţi profesori de limba română în cei patru ani de liceu. Mai ales o domnişoară Creangă, moldoveancă, precum marele său omonim, autoarea unor poezii dulcege, neconstrânse în zalele rigorii ritmului, fade şi plângăcioase. Am constatat-o când i-am solicitat s-o vizitez, după încheierea anilor de liceu, şi, la despărţire, mi-a dăruit, cu autograf, un "Cântec de leagăn", partitură pentru pian şi voce, pe versurile dumisale. Nu-mi amintesc cine semnase muzica. Pesemne un alt ilustru necunoscut. Dar ce bogat grai moldovenesc răspândea profesoara, când ne iniţia în vieţile şi operele scriitorilor neamului! Ce accent uluitor de mlădiu şi de unduitor cântat! Ce termeni savuroşi populari, culeşi parcă din Anton Pann şi din "Amintiri din copilărie"! Şi ce ciudat se legăna, ca împinsă şi trasă cu forţa de ritmul respiraţiei însuşi, val dus-val întors, permanent, dindărăt înainte şi-napoi, pe scaunul său incomod de la catedră, imitând un fotoliu din scânduri negre, pe care nu-l părăsea nicicând, jilţ sacru precum sicriul! Şi ce straniu vorbea printre cei doi incisivi lătăreţi, inegali şi fildeşii, ce-i săreau din gură să-i muşte buza de jos, precum ai unei vrăjitoare care te ademeneşte de pe drumul codrului să te pună la dospit, hrană pentru zile negre şi blestemate cu nămeţi şi viscole amarnice! Era o poemă ce se scria sub privirile noastre uluite, fărmecate, strămutate în Calea Lactee a limbii române, priviri definitiv cucerite de harul "domnişoarei" - aş fi spus de peste şaptezeci de ani -, care nu-şi părăsea nici iernile, nici primăvara, vesta anticrivăţ de lână ţigaie, lucrată neîndoielnic de degetele-i harnice ca subţirimile picioarelor de paing, împletită nu numai datorită modestiei lefurilor sub comunişti, ci şi pentru că îi plăcea să se încovoaie deasupra andrelelor, pentru a lăsa ceva util şi gospodăresc în urmă-i.

Regret că, deşi-i făgăduisem să-mi reînnoiesc vizita, după ce i-am citit "cântecul", nu am putut s-o mint insistând asupra talentului ei şi ştiinţei versului ce m-ar fi cucerit din partitură. Drept care, am dat bir cu fugiţii, ceea ce astăzi încă, atingând eu vârsta dumisale de atunci, mă face să-mi crape obrazul de ruşine, pentru că am judecat-o atât de filfizonic încât nu am izbutit să găsesc nimic frumos în versurile-i vetuste şi naive.

Totuşi, această nefrumoasă fără trup a plaiurilor moldoveneşti a fost singura mea profesoară sub influenţa căreia am simţit nevoia să învăţ pe de rost o poemă lungă de Mihai Eminescu, fără nici un îndemn sau aluzie a catedrei. La sperierea unuia dintre amicii mei, de vitejia dovedită de mine, acela a mijlocit între subsemnatul, eroul clipei, şi "domnişoară", pentru a face auzită de toţi cei vreo cincizeci de colegi melodia lirei ipoteştene în interpretarea mea bucureşteană. Iar el se înghesuise în banca întâi, peste cei doi locatari legali, în dreptul meu care eram ieşit dintre rânduri în faţa şcolarilor, cu volumul adus de mine de acasă, deschis la pagina cu pricina, să mă urmărească ochii săi topiţi, ca ai celui mai blând şi iubitor viţel, pentru a-mi sufla în caz de nevoie. Îşi luase

atât de în serios misiunea, încât de 'suflările' sale supraamicale mai-mai să-mi uit cele ce le ştiam rezonabil de bine pe deasupra până-n acea clipă de groază.

Va să zică, am avut-o profesoară şi pe dumneaei. Şi stilul comportamentului său, coculeţul părului rar şi cenuşiu, cu fir subţiat peste poate, culcat în răspăr de-a lungul ţestei lunguieţe şi mici pe măsura unei nuci, moralitatea ei prezentă la fiece oră de curs, pe care şi-o preciza când ne cerea să o numim "domnişoară", acel 'ce te legeni codrule, fără ploaie, fără vânt' de care nu se putea dezbăra şi, mai ales - pentru noi muntenii -, graiul ei cu clipocitul furat de pe malurile Ozanei, nici una dintre acestea, nici singură, nici toate la un loc, nu a fost în stare să smulgă din închipuirea noastră şugubeaţă vreo poreclă ce s-o batjocorească.

Am mai avut un dascăl, atât de insipid încât aproape că nu-i pot reproduce trăsăturile măcar. Despre intonaţia, ideile lui, retorica la care recurgea, ce să mai vorbim... Apă de ploaie! Era o ştersătură, o boare împinsă de un evantai, o nelinişte de câteva zeci de minute a orarului şcolar, un prea-puţin. Ei, bine, curios lucru! Nici acest domn cvasiinexistent n-a meritat atenţia unei porecle! A rămas neluat în seamă chiar şi de neastâmpărul limbilor noastre dezlănţuite spre a caricaturiza.

Dar domnul T. Păunescu-Ulmu foarte curând şi-a aflat biciuirea... Taman el care era tobă de carte, care visa poeţii lumii cu operele şi vieţile lor una peste alta, tocmai el care li se simţea egalul întru talent şi care-şi măcina nervii pentru că fusese blestemat să trăiască în 'raiul' comunist, fără nici o perspectivă de a mai publica vreodată un stih... Că veni vorba de asta, îmi dădeam prea bine seama cât se măcina, pentru că, de cum se aşeza îndărătul catedrei, desfăcea tabacherea şi extrăgea, cu vârfurile a două degete extralungi şi mai mult ca fine, menite să interpreteze vreun vals suav de Chopin, o bomboană de mentă. "Aha! Nu mai are bani de ţigări şi s-a reprofilat!..." constatam răutăcios.

Te îndemna la câinoşie, pentru că, spre deosebire de confraţii săi îmbrăcaţi şters, întunecos, în ştofe ce trăgeau la murdărire şi vechi de când lumea, cu cămăşi nu prea curate şi şifonate cât încăpea, cu gulerele şi umerii hainelor ninşi cu mătreaţă, precum fostul profesor pletos de psihologie şi filosofie, materii dăunătoare omului nou, deci excluse din noua programă analitică, care ajunsese să predea Constituţia R.P.R., el, Păunescu-Ulmu, mai avea de unde scoate la soare costume luminoase, gris perle, beige sau greige, cămăşi impecabile, jiletci nobile, pantofi îndelung lustruiţi, de-ţi luau ochii cu strălucirea lor coborâtă din rai pe bombee. Nu faptul că avusese grijă, când se mai putea, să-şi încropească o garderobă de intelectual atârna în trezirea muşcăturii noastre, ci faptul că era atât de inocent încât nu-şi dădea seama că trecuseră vremurile preţuirii vestmintelor bune şi veniseră acelea ale doliilor naţionale, când şapca şi salopeta obligatorii, dacă voiai să fii acceptat în noua societate, dictau moda. Îi pricepeam neaclimatizarea la timpurile noi, incapacitatea de a cântări cu cât acele timpuri se rostogoliseră în genunea barbariei, lăsându-l pe el pe crestele inundate de raze ale trecutului, rătăcit dintre cei vii, şi o deplângeam în taină.

Profesorul T. Păunescu-Ulmu avea multe alte metehne, în afară de aceea de a fi renunţat la tovărăşeasca ţigară dotată cu fum aruncat sfidător în obrazul conlocutorului reprezentând pala burtăverzime. Înainte de a deschide catalogul pentru 'a face prezenţa', îşi scotea, va să zică, tabacherea. Apoi, cu acelaşi gest 'făcut', ducea mâna dreaptă la faţă, şi-şi adâncea falangele degetului arătător şi a celui mare, de la mâna dreaptă, în zona glandelor lacrimale, având grijă să coboare pleoapele, pentru a nu se răni. Cu buricele lor apăsa cele două glande. Trăgea mâna în jos. Apoi, împreuna falangele una contra

celeilalte. Avea loc o mică mişcare de compresie a urdorilor eventual culese, supravegheată de privirile severe aruncate asupra locului unde se desfăşura acţiunea. Când totul era gata, îşi petrecea mâna pe fruntea înaltă, continuându-şi gestul peste şuviţele ce hodineau ascultătoare şi linse pe creştetul argintat de ele.

Abia după desfăşurarea acestor ticuri se arăta interesat şi de noi. Notele ce le ascundea prin buzunări nu ne speriau, pentru că dascălul era un generos. Iar prelungitele minute închinate dumiririi noastre cu privire la existenţele mai totdeauna melancolice şi înfrânte de nedreptăţi ale poeţilor şi prozatorilor români ne deveneau încântare. Nu povestea folosind tehnicile ieftine ale vulgarizării, nici făcând scăzĂminte în favoarea înlesnirii înţelegerii noastre îndoielnice; dimpotrivă, alerga după un vocabular complicat, duduind de neologisme ce ne deschideau minţile înspre dorinţa de a stăpâni şi noi limbile străine ca şi el. Acest vocabular sofisticat se alia, în mod ciudat, cu unul popular, plin de suculenţă tocmai pentru că nu era totdeauna neaoş, ci zbucnea presărat şi cu invenţiuni ale dumisale în spiritul norodului, din care şi astăzi am rămas la mare preţuire cu verbul "a băsmui", ca şi cu substantivele deduse din el: "băsmuitor" sau: "băsmaş".

Nu numai forma celor expuse ne răpea închipuirile, ci şi - mai ales - accesul pe care ni-l creea în lumea istoriei literaturilor comparate, măcar fugitiv, cât să ne stârnească dorul de mai mult, curiozitatea care să ne îndrepte către bibliotecile publice sau particulare (acelea publice fiind deja decorticate de valoare şi trecute prin "incendiile şi inundaţiile" pomenite de Radu Gyr a fi contribuit la ciuntirea propriilor sale biblioteci cu prilejul fiecărei percheziţii, căci statul cel nou ura cultura şi, mai ales, istoria: aşa îl modelaseră vânturile uscate ardicate din stepele transcaucaziene bătute doar de turmele nomazilor.

Fără nici un fel de grijă falsă pentru formarea noastră, cum preconiza Partidul, profesorul ne evoca tâlhăriile lui François Villon, chiliile frumoaselor unde bea din potirele de aur furate de pe Sfânta Masă, spânzurătorile la umbra cărora cânta balade (nu prea "vesele şi triste"); cerşetoarele mâncate de vermină, din lirica baudelaire-iană; cadavrele eroilor, din aceea rimbaldiană; amiciţia dintre Rimbaud, adolescentul, şi Paul Verlaine, căsătoritul care aştepta un copil când a fugit cu precedentul în Belgia potopită de furnalele-i fumegoase, gonirea primului numit, pe străzi, de către amicu-i scos din minţi de vin, cu pistolul în mână şi fuga aceluiaşi tânăr poet, autor al "Iluminărilor" (însemnând de fapt: ilustraţii de manuscris) în Africa, să facă bani din vânzarea de arme; temniţa Reading, al cărei unic merit este acela de a fi inspirat cea mai formidabil de melancolică baladă a lumii, ca şi cel mai adânc vers scornit de vreun poet, acela care zice că toţi ucidem ceea ce iubim, temniţa Reading unde a zăcut doi ani un Oscar Wilde, condamnat (să ştie tot omul!) pentru obrăznicie faţă de Curtea de Justiţie!

T. Păunescu-Ulmu a fost singurul meu profesor de liceu sau universitar care îndrăznea să pomenească tot ce nu mai era la modă, însă, în acelaşi timp, constituia esenţa valorilor umane ale trecutului.

Şi tocmai el, prin felul său aparte de a se prezenta răutăţii noastre, a meritat o poreclă, dintre toţi profesorii noştri de română! Probabil pentru prăpastia creată între ştiinţa lui de carte şi braşoavele ce era dator să ni le inculce... Această răsplată dată de noi dascălului este ca şi o rană străbătând inima marelui Gyr, datorată unei împungeri cu lancia neghiobiei noastre. Veţi vedea îndată de ce.

Mai trebuie să adaug argumentul suplimentar pentru care îl îndrăgeam pe T. Păunescu-Ulmu. Ca tot copilul de vârsta mea, eram un poet in nuce. Înclinarea mă îndemna să mă confrunt necontenit cu oricare stihuitor întâlnit prin cărţi şi reviste şi să

învăţ de la toţi aceştia cum se înnoadă rimă de rimă, cum se drămuieşte ritmul. Or, aruncându-mi ochii peste paginile unui periodic literar neexplorat încă, intitulat "Ramuri", am descoperit numele profesorului meu atât alertându-mă posesiv că două poezii din cuprinsul ei îi aparţineau, cât şi - nădăjduiesc să nu mă înşele amintirile - în caseta menţionând membrii colegiului redacţional, parcă-parcă în postura secretarului de redacţie. Bucuria mi-a fost imensă, deoarece îmi confirma încrederea cu care-mi copleşeam dascălul.

Dezamăgirea mi-a fost mare, după ce am citit 'creaţiile' sale. Păreau ieşite din boiangeria unui Maurice Rollinat. Aveau o formă migălită, dar seacă, nu numai macabră. Artificialul funebru domina întregul. Înţelegeţi că acestea reprezintă urmele unor impresii vechi de cincizeci şi doi de ani, ale unui băieţel care tocmai începuse a-şi făuri cultura! Aşadar, dacă se găseşte cineva să mă contrazică, cu dragă inimă trec de partea baricadei de unde strigă la mine, pentru că pe "Pincică" eu l-am iubit şi-l mai iubesc şi astăzi... Cuminte, cum am fost cu fiece prilej când a venit vorba de o judecată de valoare în materie de creaţii artistice, m-am stăpânit şi mi-am spus: "Poate nu le pricep acum, dar mâine voi fi suficient de evoluat pentru a le gusta...". Ascultând de acest sfat cu privire la felul cum să-mi apropiu marile valori ale lumii, după un răgaz (ce putea măsura şi zeci de ani) am ajuns să-mi asum bucuria multor realizări însemnate ale omenirii, pentru care nu am fost pregătit la timpul primului contact cu ele.

Astăzi, cele pe care memoria mi le propune judecăţii mă tulbură totuşi, fiindcă afirmaţiile lui Radu Gyr par să le contrazică flagrant.

Mai întâi trebuie să consemnez că cei doi au fost deosebit de apropiaţi în tinereţe. Radu Bardeş (Const. Ţencovici), un funcţionar al poştelor craiovene, din patimă literară (era traducătorul sonetelor lui Hérédia) pusese bazele unei reviste intitulate "Flamura". La sfârşitul verii, în 1924, pentru pricini fără mare importanţă pentru noi, schimbă comitetul redacţional, numindu-i în locul membrilor săi pe "T. PĂunescu-Ulmu, absolvent al primului an al Facultăţii de Litere şi colaborator la "Ramuri", şi doi recenţi bacalaureaţi, N.I. Herescu şi Radu Gyr, toţi craioveni entuziaşti şi "bătăioşi"" (p.85). PânĂ aici, toate bune. Textul îmi confirmă un tip de relaţie între profesorul meu viitor şi revista "Ramuri". Dar ceea ce urmează seamănă mai puţin cu imaginea păstrată de mine în depozitul cu reminiscenţe; ba chiar pare să i se opună (mă refer la genul poetic agreat de dascălul meu).

"La presiunea lui C.N. Plopşor şi a lui T. Ulmu, publicaţia şi-a accentuat nu numai caracterul tradiţionalist, dar a căpătat şi un profil ostentativ regionalist, voind să impună un specific net oltenesc! (...) Combativă până la agresivitate "Flamura" a luptat împotriva modernismului excesiv, apărând valorile clasice ale literaturii autohtone şi susţinând un tradiţionalism înnoitor atât prin conţinut neidealizant şi needulcorat, cât şi prin formă (lexic variat şi viguros, imagini îndrăzneţe insolite)" (p.85-86).

Conflictuale chiar dezvăluirile lui Gyr - colegul lui Păunescu-Ulmu - faţă de bietele şi neajutoratele mele umbre din celulele cerebrale ce fotografiază realitatea şi o reţin între tâmple, pentru nevoile de mai târziu, total conflictuale! Mai mult, autorul Calendarului atribuie influenţei acelei porniri literare menţionate propriile sale prime realizări editoriale, oferind, astfel, posterităţii, element de temelie pentru istoria literară.

"Aşa am devenit, sub influenţa prietenilor şi colegilor mei de grupare, poet "tradiţionalist", cu vădite amprente în următoarele două volume de versuri: "Plânge Strâmbă-Lemne" (1927) (...) şi "Cerbul de lumină" (1928)" (p.86). Foarte gravă mărturisire referitoare

la T. PĂunescu-Ulmu şi C.N. Plopşor, ca să nu-i acord întreaga mea încredere şi să nu mă simt pe loc îndemnat a-mi revizui instantaneu afirmaţiile precedente.

În trei împărţeau nervii şi tensiunile redacţiei şi entuziasmele tinereşti. "Era o tipografie obscură, pe-o uliţă periferică a Craiovei. Acolo se imprima revista "Flamura"; acolo, înfriguraţi de nerăbdarea de-a o arbora, cât mai curând, în vitrinele librăriilor, făceam, împreună cu T. Ulmu şi N.I. Herescu, prima corectură pe "şpalturile" umede încă de cerneală sau "revizuiam" paginile proaspăt ieşite din "maşina plană".

"O sfânt elan al tinereţii, o fermecătoare abnegaţie, idealistă dăruire, neurmărind nici câştigul, nici "onorariile" grase, nimic altceva decât dulcea bucurie de-a ne vedea "opera" şi numele tipărite!

"Într-una dintre febrilele după-amiezi petrecute printre zeţari, au intrat, ca un vârtej, în tipografie, Herescu şi Ulmu, fremătători de entuziasm: "Radule, mâine dimineaţă plecăm la Drăgăşani, la Gib Mihăescu ca să ne citească o piesă de teatru!" Emoţie şi tresărire de orgoliu!" (p.135-136).

Mi s-ar părea o necuviinţă să continui cu întrebările privitoare la propriile-mi impresii din copilărie şi să nu adast o clipă alături de două mari portrete pictate de penelul magistru al lui Radu Gyr, chiar dacă numai unul dintre ele are legătură cu pomenirea lui Gib. Mihăescu, de adineaori.

Aş începe cu o lingavă şi sângerândă imagine bacoviană de o stranietate rară. "În biroul său, ne aştepta lectura unei proaspete nuvele, la "umbra" bardăcii de vin negru. Beam tămâioasa, întunecata licoare din pahare mici, 'discrete', căci Gib avea oroare de paharele mari, pe care le socotea vulgare şi prea "ofensive". Şi, deodată, dintr-o cameră alăturată, se desfăşura, mai întâi, ca un sul de mătase, apoi se revărsa ca o risipă de giuvaere sfărâmate sau, ca un torent de cristale pulverizate, sufletul unui pian, rând pe rând alintat, frământat, chinuit, însângerat şi iarăşi învăluit în mari melancolii. O muzică stranie cu transparenţă de vis şi senzualităţi de carne înfiorată, cu plutiri aeriene şi bruşte prăbuşiri în genune, o muzică inegală, sbătută între paradis şi infern, între sboruri cosmice şi svârcoliri telurice, alterna purităţi de rugăciune cu blesteme şi lacrimi. Un nevăzut frate al lui Gib ne cânta din camera învecinată, un frate bolnav şi "claustrat" în preludiul său agonic, o biată făptură tulburată de presentimentul morţii apropiate, o misterioasă fiinţă damnată, căreia nu-i auzeam decât dansul mâinilor, când macabru, când îngeresc, pe clapele pianului. Zăvorându-se în camera sa, tainica, nezărita nălucă îşi despletea singurătatea, zbuciumul sau resemnarea pe apele când limpezi, când învolburate, ale sunetelor angelice şi demonice, totodată. Pe Gib îl durea acea muzică atât de bizară. Se scufunda în tăcere, aşteptând să se stingă, în odaia de alături, ultimile acorduri, cu stingeri de corole ofilite; atunci ţâşnea din fotoliul unde şezuse încremenit de-o sfâşietoare milă, şi cu un tremur în voce, ne spunea: "Băieţi, haide să facem o plimbare "la Olt", în zăvoi!" Porneam spre râu, într-un început de amurg violaceu; sălciile şi plopii se înfăşurau în marame din ce în ce mai sumbre şi aerul pâlpâia, muzical parcă, sub gravele surdine ale serii" (p.138-139).

Celălalt portret preferat al meu constituie o replică măreaţă dată Popei din Rudeni, peste ani, şi lui Topârceanu, implicit. Îl înfăţişează pe scriitorul Lascarov-Moldovan. "Ultima oară l-am întâlnit, în iunie 1944, la mănăstirea Stânişoara, de sub crestele masivului Cozia. Nu spaima personală de bombardamentele aeriene îl hotărâse să se refugieze în liniştea depărtatei sihăstrii, ci oroarea lui în faţa priveliştii distruselor cartiere bucureştene, cu sute de cadavre sub dărâmături. Se rezimase de-un stâlp în cerdacul

arhondaricului, învăluit în pânzele albastre ale nopţii ce se lăsase şi murmura, cu lacrimi în glas: "Ce grozăvie! Ce grozăvie! De la uciderea individului s-a ajuns la asasinarea în masă, la exterminarea a mii de fiinţe nevinovate!" Şi cum sta, rezimat de pilonul cerdacului, luna ridicată pe cer, parcă îl crucifica, acolo, cu lungile ei piroane de argint..." (p.128-129).

Imaginea lui T. Păunescu-Ulmu, în scrierea lui Radu Gyr, se opune în chip flagrant aceleia pe care am evocat-o: "Oltean convins şi hotărât să se afirme ca atare oriunde şi oricum, în scris, în vorbă, în mersul uşor legănat de precupeţ cu cobiliţă, chiar şi prin cercelul de alamă purtat la ureche, sârguincios şi plin de ambiţie, încerca să elaboreze o poezie "robustă" şi "sobră", precum şi o critică literară severă şi "nimicitoare", descoperindu-şi victimile în scriitorii N. Davidescu şi V. Eftimiu, pe care îi "desfiinţa" mai degrabă prin pamflet decât prin analiză critică... Iubitor al sufletului "tare" şi al stilului "pietros", intenţiona să studieze, în cadrul Facultăţii de Litere, limba germană, socotind-o "mai viguroasă" decât "dulcea franceză", dar s-a resemnat, apoi, la studiul limbii române, după cum a renunţat curând şi la făurirea unei poezii "sobre şi robuste", plănuită în aspiraţiile fervorii celor douăzeci şi unu de ani ai săi... O carte "Viaţa tragică şi românească a lui Eminescu", în tentativa ei de biografie romanţată şi violent colorată autohton nu i-a adus faima mult aşteptată. Profesor de liceu, Ulmu, s-a mărginit, ulterior, la efemere colaborări - note de istorie şi critică literară - în alte reviste provinciale (mai ales în "Ramuri")" (p.87-88). Privită în evoluţie, personalitatea sa, care, vorba aceea, dezamăgită de propriile-i slăbiciuni, a tot redus faţada de clamori şi pretenţii fără fundament, ajungând la o poziţionare în degringoladă, depărtându-se de masca actoricească 'oltenească' prin care intenţionase în juneţe să se impună la rampa gloriei, tatonând mereu alte porţi, să-şi găsească drumul împlinirilor, dar şi acestea rămânându-i zăvorâte, treptat vajnica sa ispită de a se menţine în plinul lucrurilor s-a pleoştit desumflată, iar 'cavalerul prazului' s-a cuminţit, a coborât în profesorat, pentru a mă cuceri pe mine taman în calitate de campion al decadenţei occidentale. Aceasta nu înseamnă că, oricât de ironic devine cu el prietenul Gyr, T. Păunescu-Ulmu nu a fost unul dintre cei doi-trei principali vinovaţi de linia literară adoptată de el în primele două volume. S-ar spune că o regretă, dar ea există şi este datorată celor numiţi.

Era un vehement, profesorul meu de altădată. Doi ani după numirea în colegiu, s-a despărţit de revistă, "în temeiul unor pretinse principii literare ce n-au fost respectate de directorul publicaţiei" (p.90). Mi se pare limpede poziţia mustrătoare şi batjocoritoare a naratorului. Din context, reiese că numai Ulmu şi cu Herescu - deşi au fost urmaţi şi de alţii - purtau vina fugii din rândurilor armonioase ale prietenilor. Noua revistă întemeiată de cei "doi ambiţioşi "răzvrătiţi"" (p.91) nu a durat decât timp de două-trei numere.

'Principiile literare' nu au subminat relaţiile de bună prietenie ce-l legau pe Radu de disidenţi. Apărând alături de ei în Bucureşti, în calitate de student, îşi drămuiau sărăcia studioasă la un loc. "O dată pe lună" (îşi aminteşte el, umbrit de "Scene din viaţa boemei"), "zi de nemaipomenită sărbătoare, primeam de la taică-meu banii pentru chirie şi mărunte cumpărături necesare. Achitam gazdei suma datorată, iar restul banilor îi cheltuiam la o singură cină "festivă", în restaurantul de odinioară "Carpaţi", local vizitat mai ales de studenţi şi tineri boemi. Acolo celebram copioasa zi a ajutorului părintesc, laolaltă cu colegii mei T. PĂunescu-Ulmu şi N.I. Herescu, aflaţi şi ei sub lunara oblăduire paternă. Ne "regalam" cu salată de boeuf, şniţele şi halbe tradiţionale, potolindu-ne straşnica foame "studenţească"; a doua zi, "lefteri" tustrei, o luam de la început: Herescu şi Ulmu flămânzind pe la cantine, iar eu beneficiind de cele câteva prânzuri cu nerăbdare

aşteptate, în sufrageria-redacţie a "Clipei" " (p.119), unde colaborarea sa era plătită în acest mod neobişnuit, dar cât de binevenit!

Adevărul este că fuseseră şi mai erau trei 'muşchetari' nedespărţiţi, spadasini neînfricaţi în solda tradiţionalismului. Ion Pillat îi primea cu dragoste, ca pe bine vestitorii unei poetici pământene dorite şi necesare.

"Împreună cu T. Ulmu şi N.I. Herescu (...) am fost de nenumărate ori oaspeţii afabililor amfitrioni, în casa oricând primitoare, la pasionante discuţii referitoare la o mai bună orientare a literaturii române, în sensul unui tradiţionalism, de structură clasică, nesulemenit cu superficialul şi dulceagul "sămănătorism" iorghist şi opus exceselor modernismului malignizat prin aşa-zisele curente de "avangardă"."

Atmosfera respirată de îndelungatele lor discuţii trezeşte chemări către o civilizaţie europeană de mult apusă în România, datorită interegnului comunist, în urma căruia noi personal, dar şi ţările ce ne-au cunoscut şi iubit, afirmăm o necesară "întoarcere în Europa". A cui? A poporului care a păzit Europa de barbarie, atunci când Viena căzuse prada turcilor, iar Anglia , Franţa , Austria şi Germania , plus Statele Unite se manifestau ca prietenii indelebili ai Rusiei!

"Aşezaţi în fotolii comode în faţa unei ceşti de cafea sau cu ceai şi-nvăluiţi parcă într-o tandreţe familială, consumam lungi seri de toamnă şi de iarnă în comentarii fierbinţi, în fel de fel de proiecte literare ori în recitări de poeme. Mai ales Pillat se simţea cucerit, împrospătat sufleteşte, lângă noi, dârjii, impetuoşii "juveţi". Îl încântau combativitatea noastră, donquichottismul cu care asaltam toate morile de vânt, superbul elan de cavaleri medievali, apărători ai unui "Sfânt-Graal" estetic, după ce ni se păruse că-l descoperisem şi că ni se dase în păstrare... Aveam acelaşi ideal artistic, admiram aceiaşi străluciţi maeştri ai versului: Virgiliu, Horaţiu, Francis Jammes, Goethe, Henri de Régnier, Baudelaire, Rainer Maria Rilke, Eminescu, Paul Valéry."

Coabitarea cu comuniştii într-aceeaşi ţară, pe aceleaşi străzi, în aceleaşi servicii, în aceleaşi apartamente, pesemne m-o fi făcut mai intransigent decât mă cunoşteam şi de aceea rămân puţin perplex citind că "juveţii" care purtau cu dânşii stindardul eliberării poeziei române de influenţele străine ascunse sub pulpanele modernismului, numărau, în acelaşi timp, printre autorii preferaţi, un Charles Baudelaire, părintele curentului numit, cel mai larg din câte se pot cita fără a risca greşala.

Acele întâlniri au lăsat urme puternice în literatura gazdei generoase. "Cu uşoara-i graseiere în rostire, autorul "Grădinii între ziduri" ne citea ultimile-i poezii, izvorâte din neistovita lui inspiraţie, eu declamam pasagii întregi din "Toamne"-le mele "olteneşti", Herescu - student la limbile clasice - scanda horaţiana odă a Taliarhului, în timp ce Ulmu medita, neînduplecat, la o artă poetică "robustă" ca un trunchi de gorun de la poalele Parângului." Băgăm de seamă că viitorul meu profesor este unicul dintre ei care nu avea nimic pregătit pentru delectarea grupului de degustători ai stihului. E un fel de a spune că trăia într-o perpetuă secetă creatoare. "Ca o imagine a acelor vibrante şi neuitate seri, poetul "Bisericii de altă dată" ne-a făcut cinstea de-a ne evoca într-un distih din poemul "Undrea", ciclul "Calendarul viei", volumul "Limpezimii" (1928): "Cucernic, pentru Ulmu şi Gyr ridici bărdacă, / Pe fratele Herescu nu-l uiţi cu cana seacă, / Şi, ca poet al viei, serbându-şi sfântul hram, / Închini pentru Horaţiu, Virgil şi Francis Jammes...". Dispariţia numelor lor, din sugestia redactorilor de carte obedienţi cenzurii, de dragul păstrării posturilor cu care erau investiţi, nu este primită cu seninătatea marelui deţinut politic care înţelege slăbiciunile spaimei; ceea ce, poate, este de aşteptat, Gyr agăţându-şi

atâtea nădejdi de publicarea numelui său; dar mă şi miră. "Rememorativul distih a fost însă modificat în ediţiile următoare războiului pentru a nu-l "compromite" pe Ion Pillat care, cu afecţiune şi preţuire îndrăznise, în Jurnalul său liric să înscrie numele meu şi-al lui Herescu, nume astăzi repudiate de anumite foruri politico-literare, în nesecata lor ranchiună." Forma nouă a distihului sună: "Cucernic pentru oaspeţi ridici câte-o bardacă, / Pe fraţii-n poezie nu-i uiţi cu cana seacă...." Radu Gyr, însă, cu acest bobârnac, scoate, alături de oamenii editurilor, fără a-i numi, pe moştenitorii literari ai lui Pillat drept unici vinovaţi ai acelor timpuri cumplite, uitând că întreaga epocă a fost una a demisiile cvasidefinitive ale tuturora sau ale pseudosinuciderilor cetăţeneşti, în cursul reeducărilor dintre care ultimul val a pângărit şi Aiudul (1963-1964), ca şi în aşa-zisa libertate. Ba merge şi mai departe: "La rândul lui, timorat de înveninata atmosferă creată în jurul meu, Dinu Pillat" - el însuşi fost deţinut politic, se cuvine să reamintesc cititorului, deci riscându-şi cu atât mai mult libertatea dacă s-ar fi supus doleanţelor din "Calendarul meu"- "n-a cutezat să mă citeze printre constanţii prieteni ai tatălui său, deşi mă cunoscuse încă de pe când era copil. (...)Recunosc", în sfârşit pare să-şi amintească memorialistul dezamăgit, "e greu să înfrunţi inflexibila ură a mandarinilor vremii şi să restabileşti adevărul în toată suveranitatea sa, când domină teama de-a nu-i indispune (cu ce riscuri?) pe modelatorii unei culturi dirijate şi dogmatice" (p.121-122). Nu numai că era "greu"; de fapt, era imposibil.

La vreo cinci sau mai mulţi ani de la ieşirea din puşcărie, când devenisem student pentru a doua oară şi debutasem de vreo doi ani în "Vânătorul şi Pescarul Amator", sub binevoitoarea şi blânda tutelă a unui mare şi autentic iubitor de poezie, pe nume Nicolae Rădulescu, despre care, ca poet, dacă a păcătuit şi el înşirând versuri, n-am auzit nimic, mi-a trecut prin minte să-l vizitez pe "Pincică", acum că aveam cu ce mă lăuda, devenind şi eu poet publicat... I-am aflat adresa de la secretariatul liceului, unde altă informaţie nu am cerut şi nici nu mi s-a oferit.

Am sunat şi m-a primit un T. PĂunescu-Ulmu total surd. Fără alte modificări majore aduse de vârstă. I-am mărturisit ceea ce nu îndrăznisem să fac atunci când îi fusesem elev, anume că-i descoperisem versurile în "Ramuri". Aceasta îl încurajă şi-i adânci încrederea în mine care, oricum, nu-i mai fusesem aproape atâta amar de ani...

Întrebându-l de ce nu încercase să mai pătrundă în lumea literelor, de ce se lăsase învins, trebuí s-o ia de la capăt cu explicaţiile.

- "Ba scriu şi am scris tot timpul. Dar am fost arestat. De aceea nu public." - "Şi dumneavoastră aţi cunoscut temniţa, domnule profesor?! Şi eu. Am fost luat

în 1956 şi m-am eliberat în 1960. Dumneavoastră în ce perioadă aţi căzut?" - "În 1958." - "Cum asta? Doar eraţi un om prudent şi nu vă ridicaţi să scuipaţi împotriva

vântului, ca atâţia alţii?" - "Aşa este. Numai că mă urmărea Ţuckman!" Sau să fi spus: "Ţuckerman"? Nu-i cunoaşteam bine numele acelui profesor de

limba română de la Matei Basarab, atât de antipatic, vulgar, 'pe linie', brutal şi agresiv, cu un aer de răzbunător permanent, cu o constituţie atletică şi părul creţ şi roşu, în vârstă de patruzeci şi ceva de ani, gata oricând să acuze, dacă te luai după suliţele privirilor uscate cu al căror oţel albastru întunecos urmărea pe coridoare elevi, profesori şi femei de servici. Nu predase la clasa mea niciodată, spre norocul nostru, al meu şi al colegilor mei.

- "Ce avea cu dumneavoastră? Chiar de un confrate să se lege?"

- "Într-un consiliu pedagogic am avut un diferend şi m-a acuzat că sunt antisemit, după cum îl contraziceam."

Fusese condamnat opt ani, cred a-mi aminti, din care făcuse şase. Se eliberase înstrăinat de lumea sunetelor. M-am jenat să-l întreb dacă aceasta se datora palmelor cu care fusese gratificat în cursul anchetei, cu specială cinstire a pavilioanelor, sau vreunei bâte scăpate peste ceafă, ori a pumnilor încasaţi, dintre care unii nimeriseră în plin urechile. Originea fudulirii sale ar fi putut consta şi într-o grăbită sclerozare, datorată umezelii, frigului, betoanelor. Dacă nu ar fi fost condamnat, putea auzi şi în clipa aceea, ca un "juvete robust", scleroza continuând a întârzia, nu? Cine poate nega?

- "Şi ce aţi făcut de când v-au eliberat? - "Un prieten de odinioară m-a ajutat să fiu angajat la Academie. Am funcţionat

doar câţiva ani, că m-am pensionat." Brusc, am decis să dau pe faţă motivul vizitei mele. De câţiva ani debutasem, cum am spus-o, în "Vânătorul şi Pescarul Amator".

Publicasem şi în "Luceafărul", în "Ramuri" şi prin alte părţi în provincie. Îmi făceam iluzii foarte mari asupra puterii mele de a promova pe careva în tărâmul literar; de fapt, nici pe mine nu mă puteam ajuta. Dar era vorba despre profesorul care-mi dăruise cel mai mult... Eram dator să-l sprijin la rândul meu, oricât de schilav aş fi fost.

Se înduplecă. Bag bine seama că eram aşteptat precum 'omul care aduce ploaia'. "Trebuie să răsară şi steaua mea", îşi spunea, desigur, în minunatele clipe când se lăsa adiat de optimism.

Se ridică. Ieşi. Reveni cu un dosar bogat. Îl răsfoi niţel şi extrase vreo douăzeci de pagini. Mi le înmână, mulţumindu-mi

pentru dragostea ce-i arătam. Ajuns acasă, m-am repezit cu patimă la versurile ce-l reprezentau. Dar m-am

descurajat repede: erau balade pe jumătate ciocănite modernist, pe jumătate doinite popular, despre gospodării colective, staţiuni de tractoare, fabrici şi... Gagarin. Moda triumfa cu nădejde în toate. Nici un har, nici o perspectivă.

T. Păunescu-Ulmu murise de bună seamă în anchetă, atunci când va fi fost întrebat despre relaţiile sale cu legionarul Radu Gyr. Aveam în faţă zdrenţele aruncate de securitate la coşul de gunoi şi ce se ridicaseră de acolo, să ia locul profesorului meu din adolescenţă.

BARBU THEODORESCU

Nu mai ţin minte cu ce prilej mă aflam cu tatăl meu pe Calea Victoriei, când ne-a

ieşit în cale profesorul Barbu Theodorescu. Se cunoşteau din tinereţe, de pe timpul când ambii se număraseră printre colaboratorii săptămânalului "Vremea". De aici înainte, de câte ori nevoile lecturii mă conduceau la Biblioteca Academiei, îl recunoşteam pe cel din urmă, nelipsit studios, pregătindu-şi o lucrarea sau alta, dintre puţinele ce i se dădea voie să publice sub regimul roşu. Precum mulţi dintre înverşunaţii frecventatori ai lăcaşului de cultură numit, şi doctul iorgolog era chemat fără drept de apel, primăverile, verile şi toamnele, pe aleele umbroase ce dădeau ocol clădirii moderne, era ademenit de un dor de ducă irepresibil, de "cir-li-lai"-urile păsăretului cu treburi multe pe la răscrucile ramurilor, de boarea purtătoare de miresmele verdelui "crud" şi ale mugurilor "alb, şi roz, şi pur". De aceea, mai îndelung îl vedeai cufundat în nesfârşite solilocvii rostite cu vehemenţă sau cu zâmbetul pehlivan pe buze, pentru uzul câte unui audient doritor de învăţătură neîngăduită de urechile poliţiei politice, decât să-l fi zărit cufundat între tomurile clădite pe etaje de hârtie, fără număr, pe masa de lectură, cum i-ar fi stat bine. Şi dacă eu eram fericitul ales, de fiece dată mă apuca de cot cu două-trei degete şi-mi mai istorisea câte ceva de pe timpul studenţiei sale, ori despre Nicolae Iorga, cu o bună dispoziţie ce te făcea să uiţi şi de propriile-ţi îndatoriri ale lecturii în penumbra incintei.

Pe autorul impresionantei "O viaţă de om aăa cum a fost" îl cunoscuse de pe vremea când intrase la facultate. Nu asta era important, ci faptul că (poate chiar în cea dintâi vacanţă legiuită), istoricul l-a întrebat dacă accepta să alcătuiască un inventar al bibliotecii sale de acasă, contra cazare (să nu rămână locuinţa singură) şi leafă. Aşa că la absolvirea primului an de studii universitare, bobocul se văzu nu numai înavuţit cu ceva bani de haine şi de buzunar, dar şi cu dreptul de a respira în cea mai desăvârşită atmosferă cărturărească de găsit pe timpul acela în România (şi mă întreb dacă ea s-a mai repetat pe vreundeva, de atunci încoace, pe teritoriul nostru).

Nu ştiu ce risipe pomenii eu într-o bună zi a fi săvârşit peste măsură, prin anticariate sau librării, că el îmi menţionă Condica sa de Venituri şi Cheltuieli (numele cu care o botezase era mai riguros corespunzător titlului primit de cele similare din trecut). De la ea ajunse la interesul stârnit de dumneaei securităţii, prin numele menţionate ale celor care fie ceruseră, fie primiseră bani de la profesor, toate consemnate în filele aceleia şi apte a deveni informaţii pentru un posibil şantaj politic, cu atât mai mult cu cât se pare că acel registru contabilicesc constituia o oglindă fidelĂ şi completă a schimburilor de servicii contra ciubuce câte se desfăşurau pe o întindere la îndemâna lui şi de aruncarea banilor pentru mărfuri ce nu meritau truda. Barbu Theodorescu, pe calea aceasta, pregătea documente necruţătoare pentru cercetătorii din viitor, cu privire la incorectitudinea vieţii economice a românului. Vă închipuiţi că dacă acea instituţie era curioasă să-şi vâre nasul în paginile incriminatoare, nu o făcea pentru că ar fi descoperit acolo măruntele isprăvi ale unor coate-goale ca noi toţi, ci în nădejdea dezvăluirii unor cazuri de gigantice afaceri ilicite de-ale mai marilor lor, cum se aşteptau anchetatorii a le pica în braţe de pretutindeni şi mereu, fie pentru a le acoperi urgent, să-i păzească de ea însăşi pe actori, fie pentru a le păstra pentru mai târziu, când urmau să le scoată de la naftalină, să-i înfunde pe protagonişti, dacă le trecea puterea şi dreptul. Ca şi când imoralitatea pe plan naţional a grangurilor ar fi ajuns la urechile unui neînsemnat şi, în

definitiv, cvasianonim cărturar ca istoricul culturii Barbu Theodorescu (în comparaţie cu pilonii statului socialist, unicii care contau pentru ministerul de interne într-un atare context). Dar planurile securităţii, la urma urmelor, o privesc pe ea...

Despre acest client ocazional al M.A.I.-ului Radu Gyr notează că-i era "fost coleg şi la facultatea de filosofie şi litere din Capitala ţării", după cum aş deduce că avusese aceeaşi calitate şi la liceul craiovean Carol I, "apoi distins dascăl universitar şi sârguincios bibliograf al vastei opere a fenomenalului Nicolae Iorga" (p.36).

Conţinutul afectiv al acestei fraze ne va fi necesar curând. Barbu Theodorescu nu a fost ridicat singur de acasă, ci împreună cu celebra-i

Condică. Şi, după întrebările de rutină, scornite pentru a te rătăci printre presupunerile legate de ce anume se aşteptau dulăii anchetelor să smulgă din tine, la ea reveniră cu puteri îndoite. Îl iscodeau, îl ameţeau, îl bombardau, îl terorizau, îl sufocau, îl ameninţau, îl mitraliau, îl rupeau hălci şi bucăţi şi reveneau întruna la Condica împricinată.

Barbu Theodorescu, pe neaşteptate călcat de umor - socotind el ca măcar să aibă şi dumnealor de ce să-l chinuiască -, le zise:

- "Domnilor, de ce vă legaţi de secretul acestei Condici şi ce aveţi cu mine? Nu vi se pare mai profitabil să facem toţi un serviciu istoriei românilor, să mă folosiţi la ce mă pricep? - şi în acest domeniu sunt singurul care mă pricep..." - "Ce vrei să spui, bă? Ce serviciu, care istorie, ce domeniu şi la ce te pricepi tu?!" - "Mă pricep la iorgologie..." CălĂii, unul cu pumnul strâns gata de a lovi, celălalt cu palma ridicată şi ameninţând creştetul vorbitoului, căscară ochii hău, împiedindu-se de cuvântul nemaiauzit. Dar avură răbdare ca Theodorescu să-şi isprăvească tirada. "Sunt ultimul care se mai pricepe la aşa ceva. Asasinii lui Iorga trăiesc bine mersi. Am adresele lor din Germania . Unul este chiar comerciant, cu firmă înscrisă la fisc şi de la el se aprovizionează burtă-verzimea, ca de la un negustor cinstit şi cumsecade. Nu vă-ntreb de ce nu le cereţi extrădarea. Aveţi, desigur, socotelile dumneavoastră... Vă întreb, în loc de a mă pune pe jar pentru registrul acesta contabilicesc, de ce nu-mi daţi un paşaport şi un bilet de avion sau de tren până-n Germania, să mă duc cu casetofonul la ei, să le imprim declaraţiile, să afle posteritatea în ce condiţii, pentru ce şi din ordinul cui, al cărei agenturi mai mult sau mai puţin străine, a murit Nicolae Iorga..."

- "Şi ce v-au spus?", eram grăbit să aflu sfârşitul pătăraniei. - "S-au hlizit la mine, m-au înjurat şi m-au trimis acasă." Se pare că profesorul Barbu Theodorescu, colegul lui Radu Gyr, nu era unicul

indignat de crima săvârşită împotriva savantului cu barba smulsă. Acum patru ani, sprijinit de Fundaţia "Buna Vestire", am publicat un manuscris

inedit dobândit de mine prin mijlocirea unui fost student a cărui soţie avea grijă de existenţa materială a prea bătrânului său autor. Este vorba despre: "Legionarii români la Buchenwald "; semnatarul scrierii e Nistor Chioreanu.

Pentru folosul cititorilor care nu au ajuns la cărţulia pomenită, voi cita în continuare o scenă de lagăr ce ne interesează în mod special în acest context.

"Peste câteva zile, am fost ridicaţi primii o sută de legionari mai deochiaţi, în frunte cu Nicolae Petraşcu, şi duşi în lagărul de la Buchenwald. (...)

"Încă înainte de a fi mutaţi sus pe platou, într-o zi am avut o discuţie tare cu Traian Boeru, cel vinovat de asasinarea lui Iorga şi Madgearu. Se ştie că în sarcina legionarilor au fost puse două atentate în masă, săvârşite atunci când erau, în colaborare cu Antonescu, la conducerea ţării: a deţinuţilor foşti securişti [sic! angajaţi ai Siguranţei

şi jandarmi; n.e.], închişi la Jilava, care asasinaseră câteva sute de legionari, fără judecată, şi pe care Antonescu vroia să-i pună în libertate, fărĂ să-i mai judece, şi ale lui Iorga şi Madgearu - ucişi de o echipă condusă de inginerul Traian Boeru [ceea ce nu constituie 'asasinate în masă'! n. e.]. Dacă pentru uciderea securiştilor [sic!] vinovaţi de asasinate în masă, majoritatea legionarilor erau de acord, asasinarea lui Iorga şi Madgearu a stârnit mari discuţii. Boeru şi alţi câţiva, puţini la număr, susţineau că Iorga era vinovatul principal pentru asasinarea lui Codreanu şi trebuia lichidat fără judecată, cum au făcut şi asasinii lui Codreanu, la insistenţa lui Iorga.

"Eu, împreună cu aproape unanimitatea legionarilor, susţineam că asasinarea fără judecată a lui Iorga era mai mult decât o crimă, era o mare gafă politică, de care Mişcarea Legionară va fi foarte greu să se apere. Iorga fusese o mare personalitate culturală, cunoscut în toată lumea şi pedepsirea lui pentru incitarea la asasinarea lui Codreanu trebuia făcută printr-un proces la lumina zilei. Auzind aceasta, Boeru, care se mândrea cu performanţa asasinării, m-a apostrofat în public şi m-a ameninţat că, dacă mai susţin aceasta, îmi va trage şi mie o bătaie să-l ţin minte!"

Cu toată seriozitatea temei luate în discuţie - în definitiv una ce va atârna asupra capetelor celor implicaţi atâta timp cât va exista o Istorie a Culturii Românilor -, modul cum a fost ea rezolvată de către cei antrenaţi într-acea confruntare de idei mi se pare pueril, după cum se va edifica imediat mai departe şi cititorul. Iar dacă acuzator acum este un personaj de frunte al Mişcării, Nistor Chioreanu, şi nu dobândeşte drept răspuns decât făgăduinţa unei bătăi, te întrebi ce ar fi putut obţine de la făptaş omul de condei şi bibliotecă Barbu Theodorescu!...

"- Atât îţi trebuie, Boerule, i-am răspuns, dar, înainte să-ţi faci testamentul că, îndată ce te atingi de mine, te sting de pe lume! Trebuie să ştii că eu sunt Moţ din Munţii lui Avram Iancu şi nu mă speriu de ameninţările şi prostiile tale!

"Atunci a pornit spre mine, dar Toader Ioraş, care era de faţă, s-a interpus între noi şi i-a spus:

"- Boerule, te rog să te stăpâneşti şi să nu uiţi că sunt şi eu aci, că mă consider tot Moţ de-al lui Iancu şi consider că Nistor are perfectă dreptate şi dacă ţi-i dragă Legiunea, precum vrei să ne faci să credem, atunci gândeşte-te bine ce servicii i-ai făcut omorându-l pe Iorga.

"Boeru s-a oprit, s-a uitat îndelung la Ioraş, apoi la mine, apoi a făcut stânga împrejur. Aceasta a fost ultima mea convorbire cu dânsul. Cât am stat în Lagăr n-am mai vorbit niciodată cu el, iar după ieşirea din Lagăr, drumurile noastre s-au despărţit definitiv" (p.27-29).

Nu cunosc vârstele celor implicaţi în altercaţie, dar nu mi se pare că se aflau la înălţimea maturităţii necesare unei discuţii privitoare la uciderea savantului N. Iorga, a cărui valoare o văd oglindindu-se în textul lui Radu Gyr la un nivel cu adevărat intelectual şi răspunzător.

Cât priveşte crima săvârşită împotriva lui Madgearu, deoarece nu este comentată de zvon în nici un fel, socotesc util să aduc la cunoştinţa cititorului faptul că un valoros membru al echipei lui Boeru, pe nume Cojocaru, care ar fi putut deveni un economist strălucit, era doctorantul lui Madgearu, concurând cu Gogu Rădulescu, comunistul. Se pare, am aflat de la cercetătorul ing. Ioan Manof, student în acea perioadă la Politehnică şi la Academia de Ştiinţe Economice, se pare, spuneam, că profesorul îi îndemna pe cei doi să dezvolte o chestiune economică sau alta, fiecare de pe poziţiile doctrinei pe care o reprezenta, fără să se avânte şi emoţional şi să recurgă la atacul la persoană, profesorul

străduindu-se, pe calea aceasta, să dezvolte neimplicarea omului de ştiinţă la cei doi doctoranzi. Cojocaru era mai dependent nervos decât celălalt şi nu se putea abţine îndelung fără să izbucnească împotriva pericolului bolşevic. Slăbiciunea aceasta făcea să se declanşeze reprimanda profesorului ce urmărea un scop pedagogic. Azi aşa, mâine aşa, Cojocaru nu a mai putut suporta umilirea şi...

Mai mult, mi s-a spus că el nici nu a fost de găsit prin închisorile comuniste, alături de ceilalţi legionari care au suferit martiriul, nici prin Germania, după acea faptă sângeroasă şi mai departe, după război, ci că a luat în primire un post de director al unui I.A.S. în România. Dacă este adevărat, aceasta confirmă că aşa zisa "pedeapsă" fusese programată de agentura străină ce pregătea ocuparea teritoriului nostru naţional şi victoria comunismului în Patrie, constituind un caz izolat şi încă neelucidat, deloc asemănător acelora în care participanţii îşi asumau vina şi răspunderea, predându-se cu nobleţe, cu demnitate legionară, după comiterea faptei.

ION BARBU Există o căutare între oameni, ce se petrece pe deasupra noastră. Te pomeneşti,

într-o bună zi, că te afli de câtva timp, de ani, de zeci de ani, în căutarea cuiva, un ins anume, şi el în căutarea ta, eventual, fără a fi fost conştient măcar de ceea ce trăiai şi, mai ales, fără să fii răspunzător pentru nici un efort deosebit în vederea întâlnirii acelui personaj. Împrejurările, însă, trădează că aţi umblat pe drumuri paralele, deseori şi apropiate, că vi s-au încrucişat când şi când căile, ori chiar în momente decisive ale existenţei, că aţi frecventat amici comuni - chiar dacă nu v-aţi întâlnit niciodată în casele lor, pentru că nu ştiaţi unul de celălalt în această calitate -, că aveţi fie şi rude îndepărtate care vă leagă neam prin alianţă. Se poate ca o aspiraţie de a face cunoştinţă unul cu altul să se fi limpezit treptat în cugetul nostru, dar niciodată să se fi manifestat cu ardoarea ce ne determină la faptă.

În cele din urmă ale două capete de cărare ajung la un loc: căutarea şi-a atins apogeul. Te întrebi, trezit la realitatea unei neconştientizate absenţe dureroase în sfârşit împlinită, cum de a fost cu putinţă să nu-ţi dai seama cât de arzătoare fusese absenţa întâlnirii acesteia şi cum de ai lăsat zilele să se scurgă pe lângă tine fără a întreprinde nici cel mai mic gest în vederea umplerii acelui gol. Sau rămâi în continuare inconştient de norocul tău şi treci mai departe cu indiferenţă. Abia după ani şi ani te dumireşti că ai trăit o căutare, că ea s-a împlinit, că ai pierdut ocazia vieţii tale, că totul acum este prea târziu.

Cititorul va deduce singur din cele ce urmează una dintre numeroasele mele căutări ratate, de acest tip, atât de multe că am ajuns să mă întreb dacă, în definitiv, am împlinit măcar una dintre întâlnirile necesare unei biete vieţi modeste ca a mea, ca să nu zic că am trăit de pomană.

Scriam de patru ani versuri, fără nici o îndrumare şi fără nici o privire critică aparţinând cuiva mai de soi ca mine, aruncată peste şirurile mele rimate. Fiindcă a citi colegului de bancă sau prietenului cu care baţi mingea pe maidan, mai rareori părinţilor, nu constituie confruntări suficiente pentru poetul începător.

Unul dintre aceşti ascultători ocazionali, Andrei, fiul fostului ministru Cădere, nedespărţit tovarăş de hălăduiri al meu, mă ispiti într-o bună zi să mi-arăt poemele cuiva care apucase a publica vreo trei plachete, dintre care două în limba franceză. Sărmanul Andrei era dator să frecventeze foarte multă lume şi să-şi îmbogăţească întruna panoplia de indivizi care să-l simpatizeze, deoarece tatăl său era arestat de mulţi şi pentru alţi mulţi ani, din pricina calităţii sale de fost demnitar, iar mama lui, când îşi văzuse bărbatul smuls de lângă dumneaei, îşi pierduse minţile. De nu era oportunitatea ajutoarelor dobândite de le străini, Andrei şi cu fratele său mai vârstnic n-ar fi avut nici cum se hrăni. În vederea acestui ţel, prâslea, elev la liceul de limbi clasice, când l-am cunoscut, în vârstă de vreo şaisprezece ani, de cum era prezentat cuiva, se făcea agreat şi invitat, ceea ce se şi materializa chiar de a doua zi, pentru a mai fi învinsă foamea încă o dată. E posibil să fi mâncat dimineţile şi serile datorită vreunei rude ori unui vecin. Nu pot garanta, totuşi, că acele mese ale zilei erau respectate de băietanul ca un ţâr lungovan cu care mă-nhăitasem.

Fratele său, cu câţiva ani mai mare, viril, fără a-şi pierde fineţea datorită unei înfăţişări mai legate şi a ochelarilor ce întăreau impresia de seriozitate pe care o lăsa, ducea acelaşi tip de viaţă. Ambii erau doritori de învăţătură şi îşi făceau cultura în orice condiţii. Seniorul era student la facultatea de mine şi petrol, singura unde fusese primit,

fiindcă nu era căutată de tineri, sediul ei fiind situat în afara Bucureştiului. Acceptarea lui în facultate, categoric extrem de anevoioasă şi întemeindu-se pe multe minciuni declarate la serviciul de cadre, îi schimbase radical existenţa şi nu mai împuşca francul precum juniorul. Poate că temerea de a pierde ceea ce câştigase cu multe nevoinţe îl determina să impună în conversaţiile purtate de grupul din care făceam parte anumite declaraţii admirative cu privire la marxism şi la noile realităţi din ţara noastră, atitudine ce mi-l facea odios. Totuşi, convingerea că inteligenţa sa depăşea asemenea naivităţi mă determina să caut alte explicaţii purtării acesteia cel puţin curioase, cum ar fi ferirea de eventualii informatori semănaţi de securitate în rândurile ciudatelor epave umane adunate de frăţâne-su în neobişnuitele sale deambulări printr-o adolescenţă de doi bani.

Pe Andrei îl întâlnisem la Ateneul Român, unde ambii, fără să ne cunoaştem încă, ne strecuram în sală fără bilet, profitând de îmbulzeală, să ascultăm şi noi concertele filarmonicii. În faţa portalului masiv de la intrarea în aşezământul cultural de însemnătate naţională, după ce intrau melomanii cu abonament sau invitaţii, rămâneau câteva zeci de tineri (printre ei prizărite şi-nghesuiţi şi două-trei babete şi moşnegi vrednici de plâns) în aşteptarea clipei când cine ştie cărui salariat cu inima bună avea să i se facă milă de amatorii de muzică ce zăboveau în zloată şi frig şi sĂ poruncească să fie şi ei lăsaţi să intre. Dacă afişul vestea un solist sau un dirijor străin, era adusă miliţia. Nu aceea rea! Nu, ci nişte bătrânei în ajunul pensionării, politicoşi nevoie mare şi înţelegători cu pasiunea ce nu ne da astâmpăr cu înghimpările ei. Se străduiau să ne tempereze zelul până ce frica de a pierde concertul ne unea forţele şi ne lăsam cu toată greutatea asupra porţilor zăvorâte de câteva secunde, până când cedau scârţâind sub presiunea zelului nostru. Apoi năvăleam pe scările de marmură, în serpentină, urcând acolo unde nu se începea nimic până ce nu ne aşezam şi noi pe locurile ce ne aşteptau pe diversele trepte conducând la loji.

Cât o priveşte pe mama lui Andrei, nu am insistat cu întrebările pentru a-l forţa să-mi divulge cum se descurca, dacă am remarcat jena ce-l năpădea. O amintire crudă îmi arde conştiinţa - acum, când trecând la rândul meu prin detenţie, m-am lămurit că cele păţite de dumneaei i se puteau întâmpla şi mamei. Într-o zi, Andrei, cunoscându-mi interesul pentru soarta dânsei, m-a chemat în pragul camerei de servici din fundul curţii, unde erau toţi înghesuiţi, s-o privesc cuibărită în aşternut, absentă atunci când am salutat-o sfios şi plin de respect. Până în ziua aceea, îl invidiasem pe amicul meu pentru adresa pe care o avea: acea casă din Calea Victoriei al cărei portal este mărginit de douĂ cariatide cu corp vânjos, semi-nud, cu sâni majori, ieşind provocatori de sub nişte văluri de tencuială văruită în galben, subiect şi al unui ulei inegalabil semnat de Spiru Vergulescu. Clădirea îmi lăsase impresia că reprezenta o adevărată reşedinţă boierească. Eram mândru că prietenul meu odihnea acolo, între cele două femei de ştucatură. Într-adevăr, acolo sălăşluia, însă la capătul ogrăzii închise între corpurile de clădire mucegăite, împinşi, toţi membrii familiei, cum spuneam, într-o odaie a slugilor, într-o mizerie de nebănuit de către trecătorul ce lungea cea mai luxoasă stradă a Bucureştilor.

Andrei mi se părea a avea un chip cu trăsături feminine. La un revelion, s-a nimerit să mă găsesc faţă în faţă cu o rudă de-a gazdei, o ţigancă grasă şi purtându-se prea familiar pentru gustul meu. Îmi fusese recomandată ca un as al ghicitului, motiv pentru care, de altfel, fusese amestecată printre noi de cel ai cărui invitaţi eram, un instrumentist în orchestra societăţii de radiodifuziune. Femeia constituia punctul de atracţie al acelei nopţi deosebite despărţind doi ani. După ce şi-a făcut numărul cu cărţile de ghicit, voi a

mă convinge asupra calităţilor sale suplimentare, anume să citească după chip, chiar şi dintr-o fotografie, caracterul individului. Cum aveam o poză de-a lui Andrei la mine, i-am prezentat-o. - "Ăsta da, bărbat adevărat!", exclamă luându-mi graiul, deoarece părerea ei era tocmai pe dos în raport cu impresia mea... Pe deasupra mă simţeam şi jignit: adică eu nu arătam ca un bărbat adevărat...!

Cu Andrei Cădere am bântuit zona Morgăi, în nădejdea că ni s-ar fi îngăduit să pătrundem în clădirea cenuşie amintind de un templu (eventual masonic), să ne satisfacem şi noi curiozitatea de a privi morţii. Deîndată ce ne veni şi ideea potrivită, anume de a cumpăra un litru de vin şi de a-l făgădui unui om de servici cu care intrasem în vorbă, el ne şi împlini frumosul vis.

Cu alt prilej, ne-am strecurat ilegal în cimitirul Bellu, la o oră potrivită pentru a fi prinşi printre morminte de căderea miezului nopţii, dar total nepotrivită plimbărilor întârziate ale unor băieţandri. Un horcăit scos de cine ştie care beţiv înnoptând prin vreun cavou, la adăpost de intemperii, ne goni, cu gustul morţii, până ce ne-am văzut afară, pe sacrosanctul trotuar, acum adorat ca un tărâm al mântuirii nemaisperate, oricât de banal ar fi fost.

Dar nu voi insista asupra nenumăratelor noastre aventuri ieşite din comun, prin mijlocirea cărora treceam prin anii adolescenţei pe neobservatelea, fără a resimţi apăsarea obişnuită a mutaţiilor biologice, prea ocupaţi fiind noi cu răsturnarea miturilor şi superstiţiilor ce stau piedici şi bariere în calea celor ocupaţi cu creşterea.

Andrei Cădere m-a condus în atelierul unui pictor, Sorin Ionescu, de care, în continuare, m-a legat o prietenie de lungă durată, până la răpirea lui dintre noi într-o lume mai bună. Ne-am văzut zilnic, cu intermitenţele produse de frecventele sale plecări din ţară . Am fost ales de el, cu puţin înainte de moartea lui, printre prefaţatorii unicului său album cu reproduceri din întreaga lui activitate. Dacă, în călătoriile menţionate, s-a putut descurca, mie mi-a datorat-o pentru că l-am învăţat limba engleză în schimbul realizării a două portrete ale profesorului său: unul în laviu şi altul în ulei. M-a rugat să îmi dedic forţele aceleiaşi preocupări şi întru profitul unei prietene a răposatei sale mame, actriţa dramaturg Sorana Ţopa, al cărei vis era să participe la o tabără instituită de Krishnamurti în Elveţia. Nu numai că şi-a atins ţelul, însă bătrâna doamnă a şi stat de vorbă cu moralistul indian tot datorită lecţiilor mele. Cine ar fi crezut că femeia care a răscolit minţile şi sufletul unui Mircea Eliade, unui Emil Cioran şi unui Marin Preda, urma să-mi fie elevă obedientă atunci când eram student în ultimul an de facultate iar dumneaei se străduia să devină centenară.

Andrei Cădere ajunsese în studioul maestrului fiindcă cel din urmă primise o comandă pentru o sumă de portrete ale marilor artişti evoluând în contemporaneitate pe prima noastră scenă. Or, acela la care se opintise, era al lui Emil Botta, răposat atunci sau nu-i mai voia poza. Avea nevoie, ca model, de nişte mâini bărbăteşti chinuit construite, foarte expresive. Din om în om, cercetând diverşi propunători care ar fi vrut să-l ajute sau să câştige un ban, se oprise la prietenul meu. Este posibil - nu am verificat afirmaţia - ca imaginea mâinilor lui Andrei să spânzure pe undeva pe un perete din incinta Naţionalului, pe o pânză de mari dimensiuni, ce mă impresionase foarte mult, reprezentându-l pe actorul meu preferat.

De la această preocupare întâmplătoare se ivi în viaţa lui Andrei una de lungă durată, transformată într-o modalitate de a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele şi de a izbuti, în sfârşit, să fie primit în rândurile fericiţilor care aveau acces la "câmpul muncii" în condiţii civilizate, într-o epocă tristă când, pentru fiul unui deţinut politic - mai ales de

rangul părintelui său -, nu exista muncă accesibilă decât pe şantierele de construcţie ale barajelor. Un pictor sau altul i-a propus lui Andrei să devină 'model' profesionist la Institutului de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" şi prin diversele ateliere ale Uniunii Artiştilor Plastici Români, în schimbul unei cărţi de muncă şi cu perspectiva unei pensii la timpul potrivit. A fost o mare facere de bine pentru amicul meu, pe care eu am înţeles-o ca un netot, lipsindu-mă, din pricina aceasta, de cea mai formativă prietenie dinainte de arestare. Cum n-a fost unica dată când m-am înşelat şi am greşit, durerea de a fi pierdut un prieten mi s-a atenuat, rămânându-mi mai ales ruşinea de a nu fi ştiut să-i cântăresc hotărârile, prin aceasta judecându-l în forul meu lăuntric cu asprime şi fără dreptate.

Plin de orgoliul nesăbuit al intelectualului în formare - motivat doar printr-aceea că eram înconjurat de pseudointelectuali de două parale, în postură de şefi de toate vârstele şi că mi se urâse de traiul impus românilor până la a mă angaja într-o mişcare studenţească urmărind dărâmarea comunismului cu orice risc, deşi nu eram încă la acea vârstă dar gândeam la fel, remarcând evoluţia prietenului meu care, mi se părea, renunţase la orice perspectivă de studii superioare, şi neînţelegându-i cătuşele nevăzute ce-l reţineau departe de orice şansă firească pentru alt băiat de vârsta noastră, l-am acuzat în sinea mea de laşitate şi nu am mai fost interesat de el.

Ba, peste vreun an, prin februarie, pe o zloată geruită, ducându-mă să văd un film, ni s-au încrucişat paşii nu departe de Piaţa Romană. Mi-a sărit în ochi felul în care era îmbrăcat: un costumaş subţirel de doc albastru dungat ca zeghea puşcăriaşilor, cu pieptul gol (nu se vedea nici o cămaşă pe dedesubt). Cunoscând sistemul său de odinioară de 'a epata burghejii' pe orice cale, mi-am spus: "Andrei a rămas acelaşi. N-a mai crescut deloc. Umblă astfel pentru a arăta că el este altfel..." - "Ce mai faci?", l-am întrebat, neinteresat de răspuns, deşi acesta s-ar fi cuvenit să-mi reţină atenţia prin gravitatea lui, cu toată persiflarea din tonul lui Andrei: - "Armata". - "Pe bulevard?", l-am ironizat, probabil pentru că mă îndoiam de afirmaţia sa. - "Sunt într-o permisie. Cea dintâi", se grăbi să rectifice impresia mea. Va să zică se îmbrăcase cu hainele de vară cu care plecase la militărie, singurele sale veşminte, pesemne. Sentimentele mele faţă de el se istoviseră. Mi-a fost milă; adevărat: o milă uscată, fără participare, dacă pot fi înţeles. Mi-a fost şi mie frig pentru el. Dar ce puteam face? Singur faptul că odinioară îl judecasem, mă împietrise. Eram conştient de această decădere a mea din starea de prieten, însă nu puteam în nici un fel să-mi recuperez simţămintele ce-mi înfrumuseţaseră viaţa cât timp fusesem legaţi de amiciţie. Am coborât bărbia în piept şi m-am depărtat ruşinat.

L-am pierdut din vedere ani întregi. Anii mei de puşcărie, anii de salahorie, anii de studenţie. Poate că tot Sorin Ionescu fu acela care-mi aduse câteva veşti despre el. Tot frecventând mediile artiştilor plastici, Andrei prinsese gustul picturii. Cum nu avea nici un fel de şcoală în această direcţie, porni ca un artist naiv. - "În ce sens?", l-am iscodit pe autorul portretului meu de pe timpuri. Acesta râse cu blândeţe, ca de o prostie normală la un începător: - "Personajele lui sunt înalte de doi-trei centimetri şi sunt schematice. Totul amplasat pe ceruri cât întreaga pânză." - "Vinde ceva?", am întrebat cu nădejdea că, în sfârşit, găsise o cale de hrănire onorabilă. - "Pentru moment nu. Dar timpul nu-i trecut!", hohoti fără răutate.

Nu ştiu dacă talentul său, despre a cărui existenţă nu avusesem ştire, sau înfăţişarea lui chipeşă descifrată într-o poză de ţiganca jucând rolul lui Mme Lenormand, au determinat o franţuzoaică, fiica unui negustor de artă parizian, să se îndrăgostească de Andrei, să-l ia de bărbat şi să-l ducă în Oraşul Luminilor. Acolo nu a perseverat în pictura

în ulei, ci a trecut la ornamentarea caselor şi a grădinilor cu nişte structuri născocite de el, compuse din sfori. Era singurul practicant al acestei arte noi şi devenise celebru într-un răstimp foarte scurt. Îi urmăream prezenţa, ca artist, la diverse reuniuni de bon ton, la petreceri oferite de câte un grup social important, la recepţiile unei ambasade ori alta, în cadrul pregătirii speciale a sălilor de banchet al marilor hoteluri şi restaurante şi aşa mai departe. Despre toate acestea aflam din revista culturală "Lettres Françaises" care, a partidului comunist fiind, se vindea şi pe piaţa noastră. Până în ziua când a murit pe neaşteptatelea, mi s-a spus - de nu era vreun zvon lansat de Securitatea geloasă pe realizările celor fugiţi din ţară . În primul caz să fi fost mâna criminală a cuiva trimis din România să-l pedepsească pentru cine ştie ce nesupunere la porunci neomeneşti, provenind de la ministerul de interne, ce-l voiau aservi? Nu o voi afla niciodată.

Deşi ca şi mort, Andrei a reapărut în viaţa mea. Până la a arăta în ce împrejurări, se cuvine să mă reîntorc în timp la anii când eram nedespărţiţi.

La liceu învăţam engleza cu un admirabil profesor, pe nume Leon Leviţchi. Pentru a mă încuraja, cum dascălul meu era şi asistent la facultatea de filologie, m-a invitat într-o bună zi la seminariile sale, pe care le-am frecventat de atunci înainte în deplină libertate până la încheierea anului universitar.

Cum stau lucrurile la secţia de limbă şi literatură engleză, studenţii sunt în cea mai mare proporţie de sex feminin şi corpul lor e constituit de o mână de exemplare rasate, snoabe şi ieşit din comun de elegante. Aspectul lor de manechine, frumuseţea lor sărbătorească, mă izbi din prima clipă şi trebuia să-mi înving sfiala adolescentului de fiece dată când intram în sală. De cum apărea profesorul Leviţchi, a-mi odihni privirile asupra sa reprezenta singura mea şansă de salvare.

L-aş fi aşteptat cu dragă inimă pe coridor, însă una dintre reprezentantele Olimpului pe Terra, poate însăşi Venus - deoarece era uşor saşie, altfel, statuară ca celelalte, de parcă examenul de admitere s-ar fi dat la înălţime, la dimensiunile taliei, ale bustului şi şoldurilor! -, dacă mă zări ţeapăn în penumbră, ieşi după mine şi mă îmbie înăuntru. După ce-mi indică un scaun liber, se aşeză cu decenţă lângă mine şi mă descusu cu blândeţea necesară pentru a nu mă speria şi mai tare.

De atunci înainte, pentru a nu fi socotit timid, de cum soseam, intram, salutam în general şi aşteptam precum ceilalţi de faţă. Odată cu sosirea marelui shakespearolog, cu mustăcioara lui ca spicul grâului, de pan polonez, şi cu ţinuta sa stranie (datorită costumului bleu marine, cum nu mai purta vreun alt cunoscut de al meu) intram într-o lume de vis, în care limba insularilor îmi deschidea porţile unui univers de ceaţă şi lumină, unde a-l fi întâlnit pe Prospero, pe prietenul de mai târziu al închisorilor mele Hamlet, pe mult chinuitul general maur, constituiau şanse fireşti şi răsplăţile studiului pe care mi-l făgăduiam, pentru viitor, cu întreaga intensitate a dorinţei. De unde să fi ştiut eu atunci că, la capătul studiilor universitare reluate după eliberare, urma să public o carte despre bardul brit, pe care profesorul copilăriei mele, după ce mi-o lansă la un festival al shakespeareologilor universitari, avea s-o semnaleze, în prefaţa la a doua ediţie a dramaturgiei sacre, nu? că ce altceva e opera lui Will?, drept una dintre cele şapte cărţi, din literatura universală, despre Shakespeare, obligatoriu a fi cunoscute de oricine!.

Atâta paranteză mi-a fost necesară pentru a continua ideea cu care am debutat în acest text, anume că trăim, fără să ne dăm seama de asta, într-o căutare permanentă a cuiva (voi profita de această reluare pentru a lămuri cititorului că este o amăgire faptul că

am căuta o persoană sau alta, după cum am lăsat de înţeles. De fapt, căutarea noastră este centrată asupra lui Dumnezeu, pe care-l ignorăm, totuşi, întruna).

Reluând studiile universitare, după cum abia am pomenit-o, când am ajuns în ultimul an de cursuri numărul profesorilor noştri crescu cu unul. De la bun început mă simpatiză, deşi nu avea ore la grupa noastră. Saluturilor mele respectuoase - adresate ca oricărui cadru didactic funcţionând acolo - le răspunse cu vădit interes şi plăcere. Era o doamnă bine clădită. Dacă eram sculptor, aş fi rugat-o să-mi pozeze pentru o reprezentare a lui Nike. Mersul ei stârnitor de valuri avea ceva cu adevărat de învingător (de aici ideea precedentă) şi de stăpân. Iar zâmbetul cu care-mi mulţumea la bineţe, tocmai datorită aerului său suveran, era odihnitor şi-ţi dădea încredere în tine şi în viaţă.

Se întâmplă ca, vizitându-l la cabinetul de la policlinica din Batiştei pe îndatoritorul meu prieten, egiptologul Constantin Daniel, neurolog în timpul lăsat liber de studiile sale antice de o anvergură nemaiîntâlnită, s-o zăresc pe o bancă a pacienţilor. Mi se păru normal să mă apropiu de dumneaei şi să-i explic prezenţa mea acolo, după cum şi dânsei să-mi menţioneze cine mai ştie ce neajuns cu sănătatea, despre care intenţiona să discute cu alt medic. Am pomenit aceasta numai pentru a nu elimina nici un detaliu din întâmplarea pe care mă pregătesc să o narez, cititorul având libertatea să deducă singur ce concluzie va voi să tragă, nelipsindu-i nici un element.

Nu peste multe săptămâni, căzându-i iarăşi privirile asupra mea la facultate, se opri şi-mi ceru să-mi notez numărul său de telefon, pentru a stabili pe calea aceasta o vizită la ea, având ceva important de vorbit cu mine.

Cum, deşi student în ultimul an, îmi apăruseră mai multe cărţi, dintre cari una de specialitate, "Capcanele vocabularului englez", scrisă împreună cu profesorul meu Andrei Bantaş şi impusă de acesta studenţilor colegi ai mei cu un an mai mici decât mine, ca material de studiu la seminar, s-au găsit câteva profesoare care să-mi propună să scriu câte o carte dimpreună cu dumnealor. Nu că ar fi fost ceva de capul meu; însă eram un colaborator fecund în idei, dar comod, putându-mi-se pune în cârcă orice cantitate de muncă, fără pericolul că aş fi crâcnit. Probabil că asta bănuiau şi despre colaborarea cu lectorul Andrei Bantaş care, dimpotrivă, fusese de o onestitate exemplară în relaţiile cu mine. Aşa că am socotit că doamna asistentă căreia îi atrăsesem atenţia urmărea şi dânsa să mă angajeze într-o întreprindere similară.

Clădirea în care locuia stârnindu-mi mirarea, mi-a mărturisit că abia izbutea să păstreze spaţiul acela după moartea soţului dumneaei, ministrul X. Cred că am făcut ochii cât cepele de apă auzind cu cine aveam de-a face, pentru că deîndată trecu la a mă lămuri ce om cumsecade fusese bărbatul ei şi că numai capacitatea profesională îl împinsese într-o atare situaţie. Cum, de bună seamă, nu voi fi arătat eu convins pe deplin, ci mai curând gata să o sbughesc pe uşă afară deîndată ce mi s-ar fi oferit prilejul, trecu la a mă convinge că, personal, nu avusese nici o altă cădere pentru a fi făcut acel mariaj decât că era o translatoare dedicată, ajungându-se astfel, încă de pe când viitorul ei bărbat nu era decât un specialist şi atâta tot, să o ia cu sine ori de câte ori era trimis într-o deplasare în străinătate, unde ar fi fost necesară tălmăcirea spuselor sale. Atât de tare se obişnuise traducătoarea cu felul lui de a gândi încât ajungea cu vorbitul în limba engleză mult mai departe decât apucase el să declare în română. Se pomeniseră ei, două făpturi, a avea o singură cugetare. În cele din urmă, îi ceru mâna şi apoi fusese numit ministru.

Tot ascultând-o, îi admiram frumuseţea romană, de matroană cu demnitatea amar încercată de loviturile soartei. Nu era machiată de fel, ceea ce conferea chipului său

masiv o puritate de medalie. Rozul buzelor dumneaei grăia despre o vârstă matură, ceea ce îi conferea seriozitatea îmbiind încrederea celui cu care convorbea. Surâsul, dacă apărea, participa la strădania întregii figuri de a transmite un mesaj sau altul. Privirea sa avea ceva atrăgător pentru că straniu: asistenta mea era saşie.

Şi, deodată, m-am întrebat de nu era cumva studenta din ultimul an de facultate, din grupa la ale cărei seminarii asistasem, îndemnat de profesorul Leon Leviţchi, acea studentă ce mă încurajase să nu rămân singur, ci să intru în sala lor înainte de sosirea dascălului meu. În favoarea acestei opinii pleda defectul ochiului său, ce îi conferea multă putere de atracţie, statura, părul şaten, des ca umbra, măreţia ţinutei şi blândeţea ce-i însoţea expunerea. Faptul că m-ar fi recunoscut şi dânsa explica de ce se vădea interesată de mine. Dacă ar fi fost aşa, bănuiam că nu-şi manifesta regăsirea mea în amintiri deoarece, se părea, eu nu ajunsesem la o rememorare consonantă cu memoria sa şi, dându-şi pe faţă, singură, recuperarea trecutului, ar fi rămas cam lipsită de apărare în faţa unui student putând interpreta altfel interesul ei faţă de el.

Neştiind cum să mă port într-o atare conjunctură, am continuat să păstrez tăcerea asupra revelaţiei ce avusesem. Nici măcar la auzul aluziilor şi propunerilor sale ulterioare nu am schiţat o recunoaştere a ei.

La ce mă refer? Asistenta văduvă de ministru mă întrebă dacă îl cunoscusem pe Andrei Cădere. N-am apucat să mă mir de întrebarea sa că merse mai departe, spunându-mi că urma să afle nu peste mult timp cine era personajul important în politica ţării care îl ajutase să plece definitiv în Franţa. Iată că aflam lucruri noi despre amicul adolescenţei mele, ca să nu pomenesc că în nici un caz în împrejurările acelea nu m-aş fi aşteptat să le aud! Voi închide ochii asupra coincidenţei numirii de către dumneaei a tânărului care însemnase atât de mult pentru mine. Dar la asta se adăuga menţionarea plecării sale din ţară cu aluzia evidentă şi sigură pe ea la o intenţie presupus a fi fost cunoscută de toată lumea de a fugi de comunism, de a se refugia aiurea în căutarea libertăţii. Să menţionez că vorbele sale presupuneau intenţia mea, de acelaşi soi, de a îmi căuta salvarea peste hotare?

Mă jenam să întrerup actul său de generozitate - căci atunci când pomenea cercetările ce urma să le facă în vederea descoperirii aceluia care mijlocise fuga lui Andrei se referea la refolosirea respectivului pentru ajutorarea mea în aceleaşi scopuri! -, nu-mi plăcea să fiu obligat să-i declar că intenţiile mele nu erau de a părăsi România, deoarece socoteam că mai era nevoie de români şi aici. Pe deasupra, îmi deşteptase curiozitatea în multe chipuri, iar a le trece în revistă îmi prilejuieşte să fac o repetiţie necesară înţelegerii mai exacte a celor prin cari treceam. De ce socotea că eram la curent cu soarta unui presupus necunoscut, pe nume Andrei Cădere? De ce avea atâta încredere în mine încât să-mi dezvăluie ceea ce aflase despre refugierea lui Andrei dincolo? De ce să creadă că aveam aceeaşi intenţie? Care era filiera ce mai strecura persoane în lumea liberă? Cum se ajungea la ea şi cum o puneai în acţiune? Care era rolul ei însăşi în această activitate patriotică şi periculoasă?

Profesoara nu aşteptă să încuvinţez intenţiile sale, ci mă convocă peste o săptămână, tot la ea, să-mi comunice cele aflate, ca şi când ele coincideau cu propriile mele intenţii. Îmi mai declară că demersul la care trebuia să recurgă era de a-şi cointeresa şoferul.

- "Îţi dai seama că numai şofer nu este... Cei ca el fac şi desfac toate în lumea aceasta, nu miniştrii de pe bancheta din spate... Îl voi ruga să-l întrebe pe şoferul ministrului de externe ce ştie despre cazul lui Cădere... Lasă că le descurcăm noi până la urmă. Vom folosi aceeaşi cale şi pentru dumneata."

Povestea mea nu are final. Totul mi se părea atât de aiurit, atât de departe de visele mele, atât de aproape de o provocare făţişă şi grosolană, încât nu am mai dat nici un semn de viaţă amabilei mele 'conexiuni' cu mafia expatrierilor.

Ei bine, acest Andrei Cădere, pe timpul autenticei noastre prietenii, mă prezentase unui domn de viţă intelectuală veche, neam de boier, numit Alexandru Tzigara-Samurcaş. Fiu al unui istoric, era poet de limbă franceză şi română. Tema versurilor lui cea mai frecventă era muzica; dealtfel, aşa cum se petreceau odinioară lucrurile cu intelectualii pur sânge, era pianist, pentru sine şi pentru saloanele celor apropiaţi. Îmi vine greu să spun: pianist amator, deoarece pe mulţi dintre profesionişti îi depăşea cu tehnica şi sensibilitatea lui câte unul dintre aceşti modeşti slujitori ai artei sunetului cunoscuţi într-un cerc foarte restrâns de rafinaţi. Printre ei s-au numărat romancieri ca André Gide şi Julien Green, ale căror jurnale sunt înţesate de menţionarea orelor zilnice petrecute în faţa claviaturii şi de microeseuri tratând despre muzică şi muzicieni. În sprijinul afirmaţiilor mele, să ne amintim că excelentul dirijor Constantin Silvestri a descoperit şi adus pe scena Ateneului Român un solist de profesie avocat, parcă Bălan pe nume, numărând între patruzeci şi cincizeci de ani, care debuta cu acel prilej şi nu a ieşit în faţa melomanilor decât sub bagheta aceluiaşi 'naş' muzical al său care, din păcate pentru el, nu mult după 'botezul' lui filarmonic, a fugit în străinătate.

Sandu, cum îi plăcea să fie numit, era un bărbat înalt, cu umeri dezvoltaţi, dar nemaiprezentând şi celelalte dotări ale sportivului, măcar în tinereţe, cum ar fi rotunjirea armonioasă a muşchiulaturii ce învestmântă pretutindeni trupul, ori agilitatea, forţa fizică, bărbăţia mişcărilor. Nu, era o dezvoltare de tip donquichotesc. Privirile sale albastru senin susţineau impresia descinderii dintr-acest cavaler rătăcitor, fără a fi sprijinite de excrescenţa piloasă de sub bărbie, de pe pomeţi şi dintre nas şi gură. Ceea ce înlesnea apropierea de eroul de la Mancha era volubilitatea incontinentă a graiului pătimaş, voindu-se permanent convingător, colecţionând argumente nu rareori ridicole dar oneste, rugându-te a fi alături de sine şi apelând la experienţa ta pentru a-i convinge pe terţi, amestecându-te în toate goanele sale după morile de vânt, în războaiele lui imaginare, în admiraţiile lui faţă de Dulcinee necunoscute, trecătoare, abia pomenite, însă pe care le resimţeai în aburii aspiraţiilor sale neîmplinite, chiar dacă nu se concretizau decât într-o căutare a adolescenţei perpetue. Sandu era un băiat întârziat în jurul vârstei de paisprezece ani.

Soţia lui cea atât de mică de stat, de smerită, de fanată, de bine crescută, era mult mai matură. Te întrebai dacă-l conducea de mână prin hăţişurile pline de pericole ale vieţii. La fel te întrebai dacă în zbuciumul acela perpetuu al soţului ei se arăta născându-se şi vreo păţanie adevărată, cu cap, dezvoltare a acţiunii şi coadă, o aventură - ce mai...

Lui Sandu nu i-a trebuit mult ca, în lungile noastre plimbări pe malurile lacului Herăstrău, să se îndrăgostească lulea de versurile mele de începător. Cum era un generos care nu precupeţea nici un efort când îşi punea în gând să susţină un poet, probabil fiindcă el apucase să-şi publice pe bani proprii opera, însă efortul nu constituise nici o victorie, ci autorul rămăsese un versificator necunoscut, se străduia să facă toate diligenţele pentru ca măcar pe alţii să-i ajute spre rampa bunei voinţe publice. Acum eram eu fericitul.

Cea dintâi manevră la care recurse fu organizarea unor cenacluri în casa lui. Erau invitate persoane de ambele sexe, locuind în acelaşi cartier şi provenind dintr-o lume în cădere liberă, a burgheziei şi moşierimii culte, dornică de un ultim contact cu Frumosul, cu zăbovirea timp de câteva ceasuri departe de talciocul săptămânal unde se deposedau de tot ce aveau mai preţios prin locuinţe şi mai intim prin suflete, dornice de o poposire,

tot mai rară, pe ţărmul odihnei spirituale în legănatul produs de ritmul monoton al catrenelor rostite de glasul curat (chiar dacă al meu, de data aceea) al unui tânăr încă nemaculat de prăbuşirile istorice trăite de ţara noastră sub invazia cizmelor bolşevice.

La una dintre acele reuniuni am cunoscut o strănepoată a lui Lev Tolstoi. Nasul cârn al gintei ruseşti, privirile de culoarea cerului, podoabele carnale ale unui corp în plină înflorire, gura senzuală, înroşită de sănătate şi neatinsă de ruj, după cum şi obrajii îi rămăseseră nefardaţi, privirile şăgalnice şi cu un neîncetat surâs marcat la cozile ochilor, m-au impulsionat, de cum am zărit-o, să purced la a-i închina versuri, tot mai numeroase. Acestea s-au organizat plecând de la câte un citat din culegerea de poezie populară a lui Eminescu. Citatul compus dintr-unul, maximum două stihuri, era integrat în 'cântecele' mele - le numesc ca atare pentru că respectau forma de lied. Curând poeziile ajunseră la numărul de douăzeci şi patru şi le-am integrat într-un ciclu al cărui motto era: "Cântul fuge răul alină". Acesta putea fi scris şi citit: 'Cântul fuge, răul alină', dar şi: 'Cântul fuge răul, Alină', unde ultimul termen reprezenta numele femeii adorate adolescentin de proaspătul uns al cenaclurilor lui Sandu Tzigara-Samurcaş şi genitor al ciclului "Cu fluierul de os", dar şi paşaportul prin care mă rugam să nu fiu făcut a suferi în amor.

Întregul acestei plachete, dactilografiată de colegele de servici ale tatălui meu, îl năuci pe Sandu. Pe dată decise să treacă la al doilea pas: să mă pună în contact cu una dintre gloriile poeziei române, bănuind că acela mă va sprijini altfel decât o putea el face. Sorţii căzură asupra lui Ion Barbu, vecin şi, probabil, prieten cu el.

Zis şi făcut; Sandu nu se încurca când îl mânau dinapoi puternicile sale sentimente! Telefoanele începură să zbârnâie, rugăminţile se făcură auzite cu intensităţi diferite, după rapiditatea recipiendarului de a răspunde pe dată pozitiv au ba. Se conveni asupra celei mai potrivite zile şi ore de întâlnire. Lista de nume adunase tot ce se găsea mai strălucitor pe firmamentul casei Tzigara-Samurcaş. Iar între toate acestea trona numele lui Dan Barbilian şi al soaţei sale.

Nu fusesem avertizat asupra acestor pregătiri speciale. "Poetul nu trebuie tulburat cu atari emoţii meschine", de bună seamă îşi spunea Sandu. "El trăieşte la un nivel superior tuturor acestor demersuri şi incizii în banalitate, chit că ele pe el voiesc a-l sluji. Să-l lăsăm în visarea sa netulburată, departe de furnicarul ce-i pregăteşte sărbătorirea..."

Abia când am sosit şi eu printre ceilalţi şi s-au făcut prezentările, consemnându-se că printre oaspeţi se găsea şi nevasta lui Ion Barbu, am priceput, fără a fi nevoie să mi se explice textual, că Sandu se străduise să mi-l aducă între ascultători pe cel mai de seamă poet interbelic, dar că acesta preferase să-şi delege jumătatea legitimă la un eveniment despre a cărui importanţă nu putea şti altceva decât că-l entuziasmase pe bietul lui vecin prea sensibil...

Pe scurt, oricâtă zbatere a dovedit Sandu Tzigara-Samurcaş, de cunosut pe Ion Barbu nu l-am cunoscut... Însă căutarea mea, pomenită la începutul acestor pagini, de-abia începea.

Rămâne o întrebare: oare eram pregătit pentru o atare întrevedere? Ştiam eu cu adevarat cine era autorul scurtei poeme "Timbru"? Dacă aş fi cunoscut atunci cele câteva rânduri în cari Radu Gyr se dedică desfiinţării primelor două stihuri din aceasta, pierdeam imensa bucurie de a-i scanda în puşcărie versurile memorate, prilej de încurajare zilnică a noastră a tuturor deţinuţilor bolnavi de urât şi urâţenie. O pierdeam pentru că nu aş mai fi putut preţui pe cineva, precum autorul lui "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane", atât de evident neînţelegător faţă de o exprimare poetică deosebit de pretenţioasă cu sine însăşi... La ce mă refer? Citez.

"Dacă 'şarada' propusă spre dezlegare chiar lectorului mai iniţiat îl face să-şi simtă, uneori, totala incapacitate de-a pătrunde în miezul 'enigmei', dimpotrivă Barbu, dornic de-a elabora o poezie cu sensuri cât mai absconse, înlocuia orice vers care i se părea prea clar prin altul claustru până la improprietatea termenilor folosiţi. Astfel, primele două versuri din poezia "Timbru" apăruseră, iniţial, în forma următoare: "Cimpoiul trist în luncă şi fluierul pe drum / Durerea fiecărui o sună-ncet, mai tare..." Cimpoiul veşted? Durerea divizată? Sunt simple 'făcături', capabile să satisfacă doar orgoliul artistului, care se vrea închis, cu şapte lacăte şi şapte chei în turnul său de fildeş" (p.169).

Puşlamaua de şaisprezece ani, ce fusesem, care descoperise singură "Jocul secund" şi minunatele încercări ale închipuirii înaripate de strădania logicului, propuse minţii de către matematicianul poet, cu o atât de simplă concentrare şi strădanie de a pătrunde sensurile, plină de bunăvoinţă, îşi explicase, în singurătatea-i cercetătoare că 'veşted' nu este adjectiv, în versul de mai sus, ci adverb explicând verbul 'sună' din versul următor, ceea ce-i restituie cuvântului 'veşted' sensul deplin şi îmbogăţeşte neaşteptat modalitatea verbului. Cât despre 'durerea divizată', cine nu ştie că nu ne putem exprima durerea toată deodată?! Iar dacă poetul ar fi presupus posibilitatea aceasta, ce rămânea poetic într-o deversare a sufletului prin răsturnarea lui pe dos, cum ai trage apa la veceu?! Decantarea exprimării durerii, prezentă în versul barbian, încetineşte ritmul comunicării ei şi o face mai acut resimţită de cititor.

Toate acestea le ştiam de la primele lecturi. Oare înseamnă că eram pregătit pentru a-l fi întâlnit pe întemeietorul ermetismului românesc?

Dar dacă aş fi citit mai întâi cronica rimată semnată de Gyr, din primul număr al "Vieţii literare", editată de el, de Valerian, de Baiculescu, sub direcţia lui George Murnu, mai ajungeam eu la lectura originalului bălicărit în ea? Este vorba despre două strofe satirice în cari dă seama batjocoritor asupra lecturii poemei "Uvedenrode", în sala Fundaţiilor. "Ropot amplu de aplauze": - Ăsta-i Barbu, cel cu strechea / Şi tot publicu-şi destupă, ascuţindu-şi grav, urechea / ... Veneră... Jazz-band... frecare... inimă... gasteropode... / Sexuale... muzicale... nastratini... ismene... mode... / Asta, da, freamătă sala, ne-a distrat. Nu e poetic. / Dar e plin de haz şi vervă! Să-l aplaudăm frenetic! / Iar târziu, mergând spre casă, doi golani îşi fac bilanţul: / Straşnic fuse Barbu ăla, cu frecarea şi cu danţul!" (p.146). Cu siguranţă, cucerit de verva cronicarului, i-aş fi învăţat pe de rost hohotele măsurate în silabele de mai sus, le-aş fi recitat între colegii mai puţin dedaţi cu poezia, dar mai năbădăioşi când era să ia peste picior transformarea sexuală la care ne supunea firea, şi cu aceasta aş fi încheiat aventura mea barbiană, ignorând pe totdeauna dulceaţa şoptirii denselor sale 'făcături', cum abia au fost caracterizate, în singurătatea celulei de la Interne, unde m-a însoţit şi mi-a fost mângâiere cele şase luni de izolare cât le-am trăit la douăzeci de ani.

Spre norocul meu, mai întâi l-am întâlnit pe admiratorul lui Mateiu Caragiale şi numai mai târziu, când gustul îmi era format şi cultura oarecum aşezată, pe ruda sa cea neiertătoare. Căci Radu Gyr era rubedenie prin alianţă a lui Dan Barbilian. Dar aceasta este altă poveste...

Va să zică ideea lui Andrei Cădere, de a mă prezenta cuiva mai priceput ca el în scrierea de versuri, nu dădu roadele aşteptate.

Căutarea mea a fost reluată peste câţiva ani, tot fără să am ştire de ce se petrecea cu mine. Audiam primul curs al unui profesor universitar din şcoala veche, care nu mai

apăruse la catedră câţiva ani buni, pentru pricini ce-mi rămăseseră necunoscute. Numele

său era Tudor Vianu. I-l cunoşteam prea bine de pe cotorul câtorva cărţi aflate în biblioteca tatălui meu: o Estetică, o plachetă de versuri mai puţin inspirate unde Elada constituia sursa de inspiraţie, o cărţulie-eseu despre Ion Barbu, o scriere voluminoasă despre arta prozatorilor români. Cred că, întemeindu-mă pe vagi amintiri rămase din răsfoirea plină de curiozitate a "Istoriei Literaturii Române de la Origini până în Prezent", în vederea distrării mele mirate de urmărirea portretelor reprezentându-i pe scriitorii noştri din trecut, mă obişnuisem cu structura feţei şi craniului ca ale unui bust de bronz ce l-ar fi reprezentat pe magistrul meu cel nou şi nu ca şi când ar fi fost naturale şi de nedespărţit de domnia sa. Cert este că, de cum luă loc la catedră, la prima oră de curs, l-am recunoscut. Şi recunoscându-l, m-am adâncit în cuvântul lui dăruit astfel încât nici explozia unei bombe alături de mine nu m-ar fi putut desprinde de şirul informaţiilor culturale ce-l îndrepta cu gravitate către minţile noastre feciorelnice în această privinţă.

A început prin a ne prezenta "Iliada". Cunoşteam bine intrigile, luptele, eroii, cruzimea şi demnitatea acestora, cumplitele înfrunt ă ri dintre voinţe şi aspiraţii, dintre onoare şi mândrie, desfăşurate sub zidurile Troiei, descrise de orbul Homer. Aceasta nu înseamnă că nu sorbeam cu nesaţ şuvoiul neîntrerupt al vocii cu dangăt, aşezată şi serioasă, ce ne cucerea sufletele neîncepute, conducând-ne către o lume în care ne trezeam participanţi pentru întâia oară, oricât ne împărtăşise tiparul din ea. Mă trezisem răpit. Cum nu obişnuiam să ascult emisiunile culturale difuzate de radiodifuziune, nu eram familiarizat cu discursul literar în general (atât ca temă, cât şi ca expunere). Cât despre ce îmi pusese la dispoziţie cultura liceală nu este cazul să vorbim. Aşadar mă aflam cu sufletul gol puşcă în faţa torentului nestăvilit al unei expuneri cum nu mai întâlnisem şi, ceea ce nu ştiam atunci, nici nu aveam să mai întâlnesc ca student, ci numai peste ani şi ani, când eu însumi urma să ocup o catedră universitară, trebuia să regăsesc la rectorul meu, nu Mitropolitul ci încă Episcopul Dr. Antonie Plămădeală, un alt vorbitor situat pe culmile artei oratorice.

Nu este exclus ca, ocupând un scaun suficient de aproape de catedră, privirile dascălului experimentat să mă fi remarcat cum ardeam într-unul dintre cele dintâi rânduri înşirate în dreptul privirilor sale. Oricum, peste o săptămână, când ne-a întrebat cine îi putea reaminti despre ce vorbise cu şapte zile în urmă, deîndată ce am schiţat un semn că aş fi dorit să fiu eu acela, m-a şi desemnat, de parcă şi el aştepta să mă aventurez alături de sine, pe urmele aheilor. Unul dintre cele două ceasuri închinate în program istoriei literaturii universale l-am depănat, fără să-mi fi dat seama cum mă hazardasem în acest sens, dându-mi sufletul pe faţă înaintea sa. În pauză, când m-am apropiat de el, plin de recunoştinţă cĂ îmi îngăduise să mă manifestez în totală libertate, mă îmbie cu o ţigară şi... mă întrebă dacă scriam poezii. Eu confirmând, mă provocă să-i aduc câteva la următoarea noastră întâlnire.

Niciodată când am lăsat cuiva ceva scris de mine, pentru a-i afla părerea, nu am fost atât de mulţumit de aceasta, ca atunci când, în loc să-mi comunice opinia sa despre versurile mele, profesorul Vianu mă întrebă dacă, după încheierea orelor lui cu noi, aveam timp şi plăcere să-l însoţesc undeva. Al doilea lucru pe care vru să-l afle fu pe care dintre poeţii contemporani mi-ar fi plăcut să-l cunosc. Am făcut un calcul ce nu mă cinsteşte. Având ştire de scrierea-i privitoare la Ion Barbu, am presupus că între cei doi nu exista numai o relaţie literară, ci că-i lega o puternicĂ prietenie. Ştiam de undeva din aer că între Ion Barbu şi Tudor Arghezi existau animozităţi. Iar Bacovia se situa atât de departe de amândoi, ca fire, fel de viaţă şi stil, încât nu prea întrezăream posibilă vreo

admiraţie reciprocă. De fapt, aceştia îmi erau preferaţii. Însă, ţinând socoteală de argumentele pomenite, nu intenţionam să calc în străchini, numindu-l pe acela care ar fi trezit inamiciţiile altuia, reflectate, bănuiam, şi în inima profesorului meu. Aşadar, am mizat pe dibăcia mea şi l-am desemnat pe Ion Barbu.

- "Să-l cunoaştem pe Ion Barbu vom merge acum", mă vesti amuzat. Nimic din ce am vorbit de la podul Izvor - unde era situat Institutul de Artă teatrală şi

cinematografică, în aceeaşi clădire cu Teatrul Municipal - şi până în Calea Victoriei nu-mi amintesc, atât eram de plutitor datorită fericirii de a-mi însoţi dascălul în lumea lui.

Din Bulevardul Elisabeta am cotit la stânga şi am urcat puţin, până la clădirea de la cel dintâi colţ pe dreapta, în care am intrat: "Capşa". De multe ori privisem pe furiş în acea celebră cafenea a scriitorilor, să fur imaginea vreunui chip cunoscut, dar cu temerea că mi s-ar fi citit pe faţă nesaţiul de a contempla galeria gloriilor romanului, poeziei şi dramei româneşti, ceea ce consideram a fi fost ruşinos, socotindu-mă atât de permeabil - deci de dezarmat - încât şi oamenii de dincolo de vitrină mi-ar fi putut descifra dintr-o singură aruncătură de privire slăbiciunea de a fi tânjit sĂ devin şi eu mânuitor de condei. Această desgolire a adevărului desigur că nu era onorabilă, pentru că a ezita nehotărât în dreptul porţilor te indică a fi categoric străin, iar eu mă doream recunoscut ca o rudă de sânge dintre cele mai apropiate, de către plămĂditorii visului literar al poporului meu. Iar acum profesorul meu, pe care-l audiasem timp de doar câteva săptămâni, mă conducea de-a dreptul în arena cu lei.

Urmărindu-i cu coada ochiului direcţia apucată de bombeul său, mi-am aruncat căutătura spre ungherul dinainte-ne. Ea mi s-a oprit asupra unei foci-elefant: o masă de carne fezandată, cu cipilica unei chelii arătoase, coborându-i până la capătul dindărăt al ţestei, acolo unde năşteau ca lăstarii franjurii albiţi ai fostei sale coame, şi cu suprafaţa obrajilor lătăreţi împărţită în două de o mustaţă pe oală ce-i înţepa buza inferioară, amestecând în firele ei culoarea trunchilor de copaci cu cenuşiul ninsorii insuficiente căzută pe glod şi gata să se topească; toate astea stăteau cocoţate pe nişte umeri rotunjindu-se odată cu spatele, înghiţiţi în ei înşişi. Înfăţişarea îi era foarte potrivită pentru cărbunele caricaturistului. Nu-i lipsea decât sacul cutanat al masculilor speciei, prelungit în formă de trompă, datorită căruia mamiferul se numeşte elefant-de-mare. Şi eu aş fi fost în stare să-l desenez cu un vârf de plumb ironic. Nu semăna cu insul reprezentat de Marcel Iancu (minus musteţile) în ediţia princeps a "Jocului secund" pe care mi-o dăruise tatăl meu odinioară.

În afară de acel personaj, mai exista şi un al doilea cu partea mediană a figurii pătată de pilozitate. Doar că avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, era slab, fără prestanţă, fără licăr în pupile, ce mai, înţelegeţi unde bat... Nu putea rivaliza cu el la a ocupa postul Poetului căutat de profesorul Vianu şi de mine.

Spaţiul din jurul mesei scunde mai era ocupat şi de un 'leu de mare' - Mirounga leonina - supradimensionat, dar mai puţin arătos, mai puţin sigur pe sine, mai 'romantic'.

Pe un alt fotoliu tapisat cu catifea vişinie, sta lejer un bărbat frumos ca o cadră, cam de aceeaşi vârstă cu precedenţii (neluându-l în socoteală pe cel cu mutră de profesoraş de liceu...). După cum este de aşteptat, singurul volubil, care voia să-i intereseze pe toţi şi nu izbutea măcar să fie ascultat decât cu jumătate de ureche, primind când şi când răsplata câte unei încuviinţări absente, din bărbie, ca şi cum ar fi fost răspunsul prinţilor locali la bineţele cuviincioase ale iobagilor întâlniţi în cale, era tocmai acesta neluat în seamă nici de mine.

Ceilalţi trei planau într-o lume de vis, cu sprijinul şvarţurilor legănate în ceştile domniilor lor. Erau plecaţi, pieriţi, vrăjiţi, cu jumătate din pânze sus... Erau şi acolo şi aiurea şi mai cu seamă pe nicăieri.

Urma să mă dumiresc treptat cu cine aveam de-a face, sărindu-l pe burjuiul cel mic în grad didactic.

Dar până atunci, le-am fost eu prezentat de magistrul meu. Eram atât de zăpăcit încât nu ţin minte nici unul dintre cuvintele sale de introducere. A fost ceva extrem de scurt şi de simplu. Dar suficient pentru a-l cointeresa pe Ion Barbu, ceea ce se străduise cu atât de bună intenţie să o facă Sandu Tzigara-Samurcaş şi nu izbutise. De ce afirm această trezire a curiozităţii sale? Simplu: deoarece mă iscodi, indirect, asupra gusturilor mele poetice. O făcu îndreptând întrebarea către dascălul meu ce adoptase rolul lui Nestor:

- "Care-i sunt cei cinci poeţi preferaţi? Poate se aştepta să-l numesc cap de linie pe Vasile Alecsandri... Dacă era aşa, l-am dezamăgit: - "Baudelaire, Edgar Allan Poe, Rimbaud, Mallarmé şi Apollinaire!", am zis cu aplomb. - "Eh, Apollinaire!...", exclamă dispreţuitor. "Pe Jean Moréas l-ai citit?" A trebuit să-mi recunosc golul cultural. M-a îndemnat să mă grăbesc a o face.

Apoi, privind către mâna mea şi vorbindu-i tot profesorului meu, adăugă. - "Şi, de bună seamă, dacă-i poet, acolo are caietul de şcoală pe care preferă să-l

umple cu versurile sale..." Trecusem proba de foc a gustului literar. Acel caiet dictando, cu coperţi albastre - după cum au fost ele nemurite de

memoriile atât ale lui Mihai Berechet, cât şi ale lui Nicolae Balotă - îl ţineam sul într-o palmă transpirată ce-i coşcovise de tot cartonul învelitorii, impregnându-i-l cu sudoarea caldă ce zemuia în pâraie vizibile din porii mei. Adevărat că era unul şcolar şi la fel de adevărat că în el îmi scriam strofele.

Ion Barbu întinse degetele groase spre el. O clipă am trăit amăgirea că vădea, de faţă cu toţi ceilalţi, dorinţa de a citi pe dată ce scriam. Însă fără întârziere m-am dumirit că alta îi era intenţia şi cu atât mai mare emoţie stârni în biet sufletul meu copleşit de împrejurarea neînchipuită în care mă văzusem împins.

- "O să-ţi scriu pe el prima mea poezie. Am închinat-o magistrului tău." Avea vorba hotărâtă şi disimula în ea o caldă bătaie de joc plină de căldură ce-l

ţintea pe Tudor Vianu, căruia se grăbi a-i arunca o privire cu subtext. Urmăream vârful creionului pe care mi-l ceruse. Acela aşternu o exclamaţie şi un nume propriu pe foaia liniată subţire: "O, Tudore!" Apoi se petrecu ceva de neînţeles. Cotul îi lunecă pe tăblia mesei către dreapta şi

unealta de scris, lăsând un spaţiu alb în continuarea aceluiaşi rând, depuse un cuvânt acolo unde poetul socoti că distanţa creată era potrivită pentru cele ce avea de gând. Pe urmă, în loc să se reîntoarcă la stânga, sub invocaţia de debut, coborî, dimpotrivă, sub cuvântul pe care nu-l mai putusem citi, lăsă înscris un al doilea, mai jos un al treilea, dedesubt un al patrulea, toate în scară verticală. După o pauză ca de un rând, rotunji în acelaşi fel alte patru vorbe, una sub cealaltă. Isprăvind jocul acesta, îşi ridică privirile către cei de la masă şi le descifră actul său:

- "Aşa mi s-au imprimat în memorie poeziile: după rime..." Va să zică asta erau: cuvintele ce alcătuiau rimele a două catrene. Aşa ceva nu

mai văzusem! Nici nu-mi închipuisem că se putea să existe! După ce dădu explicaţia de

mai sus, înşiră cu o uşurinţă maximă vers după vers, completând golurile ce le lăsase intenţionat, atunci când adăugise literă după literă capetele stihurilor.

Când totul fu gata, citi cu glas tare, încântat de creaţia sa de altcândva, şi cu emfază, cele opt versuri. După care trecu la lămurirea celor de faţă cu privire la tonul de imn de laudăpe care-l avea scornirea sa şi lunecă asupra tainei ce se ascundea îndărătul ermetismului incipient dovedit de ea. Era o insistentă rugăminte adolescentină, făcută colegului său de clasă liceală de a-şi amaneta inelul masiv primit dar de la părintele lui, pentru a le înlesni celor douĂ puşlamale să treacă de pragul unui stabiliment al plăcerilor interzise, viitorul olimpian Tudor Vianu lăsându-se greu atras în capcană.

La câţiva ani de la eliberarea din temniţă, Ion Caraion m-a întrebat dacă aveam cumva vreo scriere inedită a unuia dintre poeţii interbelici, deoarece pregătea, pentru "Viaţa Românească", un studiu cu tema aceasta. I-am dat caietul cu pricina. Cele două strofe au fost publicate, iar într-o notă de subsol el relata foarte succint întâmplarea de mai sus. Ulterior, mi-a povestit că unul dintre cititorii articolului l-a informat că ele nu erau inedite, ci Barbu sau vreun istoric literar le publicase cu alt prilej. Mă îndoiesc că explicaţiile suplimentare ce le dau aici n-ar vedea acum lumina tiparului pentru prima oară.

Întorcându-ne la Capşa, lauda de sine pentru 'muncile herculeene' ale tinereţii năbădăioase, tocmai începută, fu întreruptă de întruparea în mijlocul unei tornade a unei walkirii de o frumuseţe neasemuită, în formele căreia parcă aş fi recunoscut una dintre minunile Teatrului Naţional, actriţa Ileana Iordache, cunoscută sub diminutivul Usi, sosită intempestiv pentru a-şi săruta pe un obraz soţul - romancierul pus la index, Radu Tudoran, care semnase neuitatul "Un port la răsărit" -, iar pe celălalt obraz tatăl, poetul şi criticul literar Vladimir Streinu. Vederea de aproape a celor două frumuseţi, feminină şi masculină, stârni un val de bine dispuse aluzii şi complimente, din partea tuturor celor de faţă. Am fost uşor gelos pe noua venită, deoarece fusesem frustrat de întâietatea deţinută până atunci, datorită apariţiei sale wagneriene. Şi nici nu mi-am redobândit locul din centrul atenţiei ce-mi fusese dăruit din complezenţă pentru profesorul meu.

Este de mirare ca un copil cum eram să fi avut atâta discernământ: am priceput pe dată că încorporasem numai pretextul rememorării primei poezii a lui Ion Barbu şi că nu reprezentam nimic altceva pentru acea generaţie strălucită, adunată, în persoana corifeilor ei, în Calea Victoriei, vizavi de Café de la Paix. De aci, propriul meu dezinteres faţă de poetul devenit, din diplomatichie, 'preferat'. Iar acest dezinteres mi-a răcit orice urmă de interes întru a-l revedea, ceea ce nu mi-a micşorat admiraţia pentru el, perpetuată până şi-n ziua de astăzi, când am atins vârsta sa de atunci.

Ce ciudat mi se pare să regăsesc trăirea mea de începător într-ale literaturii la un monstru sacru de talia unui Radu Gyr, în împrejurări similare şi disimilare cât încape...

"Nu intram decât rareori la "Capşa" şi atunci numai când, cu-o firească timiditate, voiam să salut un scriitor "consacrat", pe care-l cunoscusem mai dinainte. De Ion Barbu, şi el obişnuit client al cafenelei, nu îndrăzneam însă să mă apropii. Mă strecuram pe îngustul coridor dintre mese, trăgând doar cu coada ochiului spre poetul aşezat, într-o augustă atitudine, în faţa clasicului şvarţ. Îl vedeam stând solemn, în statuară şi rece indiferenţă la tot ce se petrecea în incinta cafenelei, alteori, cufundat în gânduri şi făcând însemnări, cu creionul, pe-o bucată de hârtie: poate calcule matematice sau poate - cine ştie? - vreun vers eliptic, dar cu o puritate de cristal. Auzisem că e un om dificil, lesne supărăcios, plin de capricii, gata să-şi bruscheze, pentru nimica toată, cel mai bun prieten, aşa că mă feream, ca nu cumva să cad victimă, printr-o regretabilă inadvertenţă de

conduită, mâniei vremelnice, dar teribile, a marţialului poet. Timp de vreo doi ani, m-am mărginit, deci, să-l contemplu numai, încremenit frigid, ca o strofă hermetică, pe canapeaua lui, de care nimeni nu cuteza să se apropie, afară de vreun intim, dar imprudent, amic. Înalt, cu umenii puţin aplecaţi, Barbu avea figură levantină, de negustor armean; mustaţa, an de an mai stufoasă, îşi lăsa colţurile peste marginile gurii; fruntea mare, de savant, îi lumina însă chipul oacheş şi auster. Abia în anii următori aveam să cunosc omul, în casa unchiului său C. Zguriadescu, soţul Ellei (Ecaterina), sora mamei mele. În cercul familiei, matematicianul - algebric, adesea, chiar în lirica sa, - devenea, surpriză!, un plăcut şi volubil convorbitor; gravul şi distantul "capşist" se transforma într-o "rudă" amabilă şi tandră. Din prima zi a familialei întâlniri, pretinsul şi binevoitorul meu "văr", mi-a pledat, cu-o nepreţuită înflăcărare, cauza "poeziei pure", căutând să mă convertească şi să mă facă adeptul lui Mallarmé şi Paul Valéry. I-am răspuns, cu oarecare sfială, că "poezia pură", în ciuda muzicalităţii vocabulelor şi a celestei ei frumuseţi diamantine, mi se părea, totuşi, rece şi necomunicativă, prea cerebrală, prea lucrată în atelier. M-a privit îndelung, oglindind în ochi deopotrivă mirare, compătimire şi dojană, faţa i s-a înăsprit uşor, apoi mi-a întors spatele şi, câteva minute, nu mi-a mai adresat un singur cuvânt. După ce, prin tăcerea de gheaţă, îmi arătase totala dezaprobare, marele şi capriciosul meu "văr" m-a privit din nou, de data aceasta îngăduitor şi afabil şi abandonând iritantul subiect al "poeziei pure", a început să-mi vorbească despre elevatele zone ale matematicelor... tot "pure"!

"Aşa au continuat, de-a lungul anilor, relaţiile noastre, când încălzite de afecţiunea autorului "Jocului secund", când îngheţate de pripitele lui supărări. O dată, din cauză că mă aflasem printre colaboratorii unei reviste literare, unde un critic îl dezavuase pentru nedreapta denigrare a arghezienelor "Cuvinte potrivite", Ion Barbu n-a mai vrut să mă recunoască nici ca "văr", nici ca mai tânăr "coleg", timp de un an. A revenit pe urmă, la tandreţea de bună şi concesivă "rudă".

"Temperament plin de contradicţii, afectuos până la duioşie şi irascibil până la violenţă, poetul "Uvedenrodelor" îşi crea, cu aceeaşi uşurinţă, prieteni temporari şi gratuiţi inamici. Azi îl vedeai, pe stradă, la braţ cu Dan Botta, în tandre confesiuni lirice, iar, a doua zi, nu-şi mai vorbeau, hermeticul poet ignorându-şi cu desăvârşire, discipolul. Intelectual de rasă, cizelându-şi frazele c-un spontan rafinament, Barbu putea să explodeze, deodată, în uluitoare trivialităţi. Poetul, care da verbului irizări de nestemată şi eleganţa armoniei pure, cultiva, totodată, cu deosebită voluptate, cuvântul vulgar şi disgraţios. Superb şi imfatuat, aristocrat şi obscen, cu angelice elevaţii şi bruşte căderi în mitocănie, marele nostru liric îşi distila, în poezie, expresia până la sublime esenţe, pentru ca, în paginile sale de proză, să-şi manifeste aceeaşi ascuţită inteligenţă, alături de termeni violenţi şi ofensatori. Incontestabil, Ion Barbu vădea o inteligenţă explosivă şi insolită. La orice intersecţie a acestei scânteietoare inteligenţe, întâlneai un gesticulard impresionant, incendiat de ambiţia de a ului, de-a face să se prăbuşească dogme şi servituţi, uneori, presupuse.

"(...)În ce priveşte poezia lui Ion Barbu, preferinţa mea vizează, mai degrabă, ciclul "Isarlâk", considerându-l, sub cromatica lui levantin-balcanică, cu desăvârşire original, operă a autenticei personalităţi creatoare.

"Intransigentul susţinător al "artei pure", din perioada 1926-1930, avea să-şi reprobe, totuşi, mai târziu, categorica atitudine, conform firii lui schimbătoare. Destăinuindu-mi-se, în toamna anului 1940 [dintr-o notă de subsol aflăm că: "O scrisoare

ce mi-a trimis-o atunci, a dispărut, odată cu percheziţiile făcute la domiciliul meu în 1941 şi 1958."], Barbu regreta faptul de-a fi practicat poezia hermetică, deci "necomunicativă" şi dorea, cu ardenţă, să scrie - de-aci înainte - alta, pe înţelesul tuturor cititorilor, o "poezie mobilizatoare". Ca urmare, şi-a concretizat dorinţa în două piese lirice "Odă lui Hitler" şi "La moartea legionarului Cassian", ucis la Câmpulungul Muscelului în 1939, ambele publicate în presa literară... fascistă(!) din acea epocă. Trista imprudenţă l-a dus apoi pe Barbu, umil şi pocăit, la Canossa actualului regim politic ["Calendarul meu" a fost scrisă şi publicată sub puterea comunismului], făcându-l, în acelaşi timp, victima câtorva răutăcioase epigrame.

"Omul, capricios, cu bruşte treceri de la prietenie la mânie, scriitorul versatil care, negând cu înverşunare în 1927 critica impresionistă a lui E. Lovinescu, îi aducea un fierbinte "omagiu" în 1938, şi-a dovedit, după aceea, mimetismul politic, compunând poezia "Bălcescu trăind", imn închinat în realitate "Republicii Române Populare"..." (p.166-170).

Şi acum, învăţând lecţia predată de Radu Gyr asupra lui Ion Barbu, ruda sa, mă întreb dacă nu mi-a fost spre priinţă a nu-l fi căutat de fel, după întâlnirea de la "Capşa", pe iniţiatorul "jocului secund" în literatura noastră.

Oricum sbaterea unuia şi a altuia ţintind a mă îndrepta către marea personalitate despre care este vorba în cele de mai sus de pomană a avut loc: nu am fost menit să-l întâlnesc în adevărata sa dimensiune spirituală.

VIRGIL CARIANOPOL Socotesc că lăsasem în urmă un an şi ceva din condamnare când fură introduşi în

camera noastră din reduitul Jilavei o sumă din membrii cenaclului întrunit în casa doctoriţei soră cu Pamfil Şeicaru.

Printre aceştia, un preot răspopit care devenise profesor de română: Popescu. Bărbat chipeş, înalt, masiv, binişor lăsat de spate, parcă ar fi cărat un sac plin cu lână rămas lipit de spinarea sa. Ras în cap, pielea acestuia forma circumvoluţiuni de ca şi când ar fi preluat instigările creierului la modelare conform propriei sale suprafeţe ondulate în spirale. Om blajin, cu hohote de râs puternice. Din păcate, nu dintre aceia oricând gata să te adâncească dimpreună cu ei în labirintul cunoştinţelor îndesite în cursul zecilor de ani, ceea ce ne era nouă tinerilor deosebit de drag şi de folositor. Nu, vorba îi era banală, şi mărgăritare culturale ascunse în sine nu prea-ţi luau ochii cu sclipetul lor. Dar nu se poate afirma nici că rostirea i-ar fi fost umbrită de ceva reprobabil, cum ar fi înclinarea mizerabilă şi sfârşirea glasului în faţa autorităţii ridicole a caraliilor analfabeţi.

Despărţindu-ne vreo treizeci de ani, de la etatea lui la vârsta mea, îi simţeam mila când ni se adresa nouă, studenţilor, stârnită, de bună seamă, de strângerea de inimă a fostului profesor confruntat cu cei de o seamă cu proprii săi elevi, aruncaţi în bolgie.

Nu un sentiment similar, cald şi proteguitor, proiecta asupră-ne profesorul Păunescu. Răceala sa faţă de noi, dacă nu o uşoară anxietate agresivă, era motivată: albise într-o singură noapte, ori prima din celulă, ori aceea de după ce i s-a comunicat sentinţa, ceea ce-l singulariza faţă de toţi. Drama nu se potrivea trăsăturilor sale împrumutate de pe chipul lui Pinochio: ochi rotunzi, albaştri, goi, uşor protuberanţi şi oarecum speriaţi; nas tinzând către un vârf ca o bilă, cu tăietură pe meridianul central; gură extrem de mobilă şi plângăcioasă; buzele roşii nevădind suficientă consistenţă; mari brazde piezişe sub pomeţi, cari, după ce consemnau golul lăsat îndărătul obrajilor de câteva măsele lipsă de fiece parte a feţei, coborau încă puţin, către falca inferioară. Cu boii să fi tras de el, nu-i puteai smulge nici o amintire didactică din istoria literaturii române. Usturoi n-a mâncat, gura nu-i miroase! Poate de aceea şi era iritat de apropierea prea intimă a studenţilor curioşi şi aspirând să tot înveţe. Veşnic cocoţat în patul său situat la nivelul cel mai de sus, supraveghea cu privirile-i vii şi inchizitive camera, rămânând în capul oaselor, foarte asemănător babelor suburbane, în dorinţa-i de a şti, ghici sau măcar intui tot. Te întrebai la ce-i folosea!

Celui de al treilea nu i-am dat suficientă importanţă în acea cameră. Ulterior, da; însă era prea târziu, pentru că murea. Mă refer la poetul D. Iov. Tăiat cam otova, cu capul prismatic, pe de-a-ntregul cap de chelbaş, ca al unei sculpturi de marmură, probabil în urma unei maladii (cu mintea mea cam de neisprăvit bănuiam a observa rezultatul epigonic al unei boli ruşinoase). Atinsese optzeci de ani, pe care-i purta, iniţial, cu o veselie impudică printre atâţia dezamăgiţi. Dar ce vină să-i caţi într-asta? Era veselia lui; poate chiar credea că participa prin ea la încurajarea celor dărâmaţi din juru-i. Se mişca aidoma unui tanc amabil, târşâindu-şi labele îngropate în bocancii fără şireturi, ca ai noştri toţi, şi fixându-te cu privirile apoase ce nu-ţi lăsau impresia că te înregistrau, când cădeau pe tine. Simpatia pe care o trezeau versurile sale şi renumele, în cei simpli, în mine se preschimbau într-o jenă ce mă îndemna să mă depărtez de el ori de câte ori mă aducea hazardul în preajmă-i, de teamă să nu cumva să mă-ntrebe dacă-mi plăcea ce

scria. Adevărul este că, de fapt, nu l-am auzit recitând niciodată, nici aducând vorba despre 'arta' lui. În această privinţă - ca şi în toate - avea o decenţă domnească. Pe mine, celălalt adult mă atrăgea. Este vorba despre Virgil Carianopol. Pentru el, dealtfel, m-am adâncit în aceste evocări, deoarece este pomenit undeva (p. 147) în "Calendarul meu", în calitate de colaborator al revistei "Viaţa literară", scornită de Baiculescu şi I. Valerian, condusă de George Murnu, la care colabora masiv, sub numele Tartacot, Radu Gyr.

Acest alt deţinut se impuse deîndată, prin comparaţie: era opusul celorlalţi. Nici într-o vervă mahalagească a privirilor scrutător-incriminante, nici într-o blândă aplecare asupra sorţii tale de adolescent victimizat, nici într-o nonşalanţă optimistă a vârstei mai greu de terorizat - dacă eşti om! -, el stătea lungit cam tot timpul (era minunata perioadă când a te întinde în cursul zilei în pat nu era interzis), într-o melancolică aplecare asupra propriei sorţi de fost tuberculos ajuns de blestem în umezeala fortului 13.

Dacă m-am apropiat de el şi i-am adus omagiul datorat Poetului, mă primi deîndată printre foarte puţinii săi vizitatori, posibil singurul intim. De aici, poate, şi marea sa lecţie scriitoricească. Îmi mărturisea adesea, cu dulce visare, cât îi era de plăcut să gândească la clipele când avea să 'studieze', odată liber, până la imprimarea de la sine în memorie, pamfletele lui Tudor Arghezi, singura proză românească ce i se părea a atinge desăvârşirea... Apucase să răsfoiască un volum recent editat şi îi rămăsese sufletul între paginile lui nemistuite după plac şi nevoie lăuntrică.

Depăşisem credinţa stupidă că înfăţişarea umană putea deconspira firea omului. Atunci când intrasem în arest, eram îndoctrinat de amăgirile psihologiei populare cum că omul gras este amabil cu toată lumea, îndatoritor, săritor, mereu bine dispus, de nădejde. Aşadar când a apărut în faţa mea, cu muşchii acoperiţi cu plăpumi de slană, şeful anchetei studenţilor, pe atunci maiorul Enoiu, am bănuit că ne va merge deosebit de bine sub puterea lui. Informaţiile pe cari cititorul le-a dobândit din alte cărţi asupra evoluţiei interogatoriilor noastre (vezi mai ales suferinţele lui Marcel Petrişor) îl edifică asupra ridicolului acestei superstiţii.

Va să zică, eliberându-mă eu de indicii psihologici deprinşi fără temei ştiinţific din rostogolirea nu prea multor ani, câţi număram, nu m-am mai oprit, prevăzător, în faţa trăsăturilor profund roturiere şi categoric cavaline ale poetului de extracţie grecească, ci atras de şoapta nu mai ştiu cui privitoare la cămaşa sa verde de odinioară, m-am cam azvârlit în braţele lui - între legionari, fiind lucru ştiut pentru copilăroasele noastre încrederi şcolăreşti, găsindu-se caracterul, pilda, curajul, viitorul. Doresc să insist asupra motivării foarte personale suplimentare a acestui pas: Virgil Carianopol a fost unicul poet întâlnit în întreaga-mi existenţă, care a preţuit suficient o poezie de-a mea, dintre cele concepute în temniţă, pentru a o învăţa pe de rost. Titlul ei era: "Năvile".

Mai existau în lotul lor zvârlit în camera noastră şi câţiva studenţi, dintre care mi-au rămas apropiaţi, deoarece drumurile din libertate ni s-au încrucişat când şi când, profesorul de limba şi literatura română dr. Dumitru Stanciu, de la Colegiul Lazăr, şi fostul vicepreşedinte P.N.Ţ.C.D. Ion Varlaam, împărţindu-şi vieţuirea între Franţa şi România.

Nu am făcut schimb de curtoazie şi preţuire poetică reciprocă, eu neavând cum învăţa poezii de-ale lui Virgil Carianopol, pentru că, suferind şocul detenţiei, mi-a explicat, nu-şi mai amintea nici una, iar de creat altele, încă nu sosise momentul s-o facă. Acestea au fost conjuncturile ce l-au promovat pe Virgil Carianopol printre cei mai dragi foşti colegi ai mei de închisoare.

În timp, la destui ani după momentul întâlnirii noastre, ajunsesem singurul specialist român în chestiuni de istorie, cultură şi civilizaţie armeană. Universitatea Populară, cu sediul la Fundaţia Dalles, mi-a oferit şansa unui ciclu de şapte conferinţe, susţinute într-o aulă a Muzeului de Istorie a României (fosta Poştă Centrală). Cred că se desfăşurau la o distanţă de două săptămâni una de cealaltă. În răgazul ce-mi rămânea, mă ocupam să asigur materialele foto pentru realizarea diapozitivelor necesare următoarei întâlniri cu publicul meu. În vederea acestui scop, mă prezentam la Fundaţie, unde luam legătura cu metodistul delegat să mă ajute.

Într-o bună zi, intrând eu în birou, cu buna dispoziţie de bănuit în atari condiţii, peste cine îmi cad privirile? Peste domnul Virgil Carianopol, şezând la o masă, faţă-n faţă cu o altă metodistă din acel birou.

- "Domnule Carianopol!!!...", m-am repezit de gâtul lui, să-l sărut cu ardoare. Depuneam în acea îmbrăţişare toată recunoştinţa ce i-o datoram pentru a-mi fi luminat temniţa cu convorbirile sale despre Poezie. Cu aceeaşi strângere în braţe ştergeam toate versurile sale de mai târziu, pseudonaţionaliste şi partinice, pe cari le văzusem destul de des publicate după eliberarea noastră, în presa literară, şi ce pledau grăitor pentru depărtarea lui de idealurile foştilor deţinuţi politici. Le ştergeam dintr-o singură mişcare, cotropit pe neaşteptelea şi iarăşi de prea marea mea dragoste de ieri.

Ceea ce urmă dovedi că îmi răspundea cu o iubire la fel de caldă, deşi prezentă numai prin aluzie.

- "Ce faceţi, domnule Carianopol!?", l-am întrebat retoric, aşteptându-mă să mă convoace, drept răspuns, la o întâlnire fără de capăt, pentru a ne împărtăşi, după moda penitenciarelor, vieţile, succesele şi înfrângerile.

Bătrânul poet 'pe linie' mi-a răspuns clar, sec şi la obiect: - "Mă grăbesc să ajung la cenaclul M.A.I.". De ce mi-a spus-o? Credeţi că se mândrea cu asta? Imposibil. Voia să se

legitimeze în faţa mea, pe de-a-ndoaselea, adică să mă pună în gardă: 'Fără înduioşări idioate! Nu mai sunt acelaşi. Dacă nu ţii seama de acest avertisment, mă vei obliga să te dau pe listă. Fii om serios şi păzeşte-te de mine! Am trecut de cealaltă parte a baricadei. Cu un denunţ te pot împuşca.'

Mi s-a mai întâmplat de două ori în viaţă, ca prieteni buni şi care mă preţuiau să mă vestească asupra faptului că deveniseră peste noapte informatori. Pentru aceasta, slavă lor! În rest, ştie-i Dumnezeu unde le stă mântuirea.

POETUL Nu-mi pot despărţi copilăria de tribul lor. Erau mulţi, însă numai doi, mai apropiaţi

ca vârstă de mine, mă preocupau şi-mi deveniseră tovarăşi de joacă: unul doar cu un an-doi mai mare şi celălalt bănuiesc că numărând trei-patru ani mai mult ca subsemnatul. Primul numit, smead, trăgând după taică-su, cu vârful nasului rotunjit, cu irişii smoliţi şi privirile învăluitoare, cu constituţia delicată şi fără o muşchiulatură evidentă, precum alţii de o seamă cu el, mai cocoşi. Avea un fel de a te cântări cu privirea, dintr-o parte, cu un zâmbet al simpatiei şi al înţelegerii sclipind la coada ochiului. Fratele lui nu era suficient de înalt, ţinând seama de anii pe care-i număra. Pesemne a crescut mai târziu, ca în atâtea alte cazuri. Legat armonios, puternic, deci cu înfăţişare virilă, moştenind-o pe mama sa la chip dobândise un ce agreabil în trăsăturile regulate, în pielea albă, în părul şaten deschis, ce-mi impunea impresia că era băiat frumos. Cel mai vârstnic dintre fraţi era o fată, cu un nas din aceeaşi stirpe cu al celui mai nevârstnic frate, atât de distanţată de noi încât nici nu o ţin minte altfel decât participând la sau declanşând celebre lupte cu pernele, în cari membrele ei, ca ale unor miriapode duşmănoase descinse din alte planete, membrele sale lungi şi ghimpoase, aţoase şi dislocate, deveneau singurele vizibile în văzduhul odăii pe care-l secerau, ameninţând sau pleznind fără a mai zice păzea, în cadrul unei demonstraţii arhiconvingătoare de forţă şi de neatârnare de regulile bunei creşteri. Prâslea era o pruncă; nu aveam cu ea nimic de-a face.

Când vremea o îngăduia, ieşeam în spaţiile verzi, de invidiat pentru amploarea lor, ce despărţeau blocurile scunde puse la dispoziţia angajaţilor institutului unde funcţiona pater familiae. Pe iarba deasă şi grasă încingeam meciuri zgomotoase de fotbal cu mingea din ciorap, dimpreună cu alte progenituri de-ale salariaţilor, de care nu mi-a păsat niciodată prea tare şi de aceea mi-au dispărut complet din memorie. Începând cu înfruntările acestea dintre picioarele noastre şi continuând cu demonstraţiile de gimnastică 'acrobatică' şi de lupte greco-romane, de trânte româneşti, de capra, forţa fizică şi îndemânarea mea lăsau de dorit şi mă proiectau în plasa ironiei amicilor mei. Ea nu era muşcătoare şi nici pe lungă durată repezită asupră-mi. Să vrea să însemne asta că mă socoteau un ocrotit de-al lor, chiar dacă mă mai usturau unele luări peste picior? Apăreau şi scotociri ale cunoştinţelor generale ce dobândisem, mai totdeauna încheiate în maliţii publice, nici ele prea răutăcioase. Oare semnele prieteniei faţă de mine constau în temperările dispreţului lor de băieţei mai bogaţi în ani şi mai şcoliţi, pe care dispreţ îl meritam fără doar şi poate? Nu ştiu. În schimb e posibil ca situarea mea într-o postură mereu a inferiorităţii să nu fi fost propice unui similar sentiment de camaraderie urcând de la mine către dânşii. Drept care astăzi nu romantica revenire înduioşătoare a trecutului mă sufocă, ci mă intrigă evoluţia lui neaşteptată şi stranie.

Mai existau şi alte elemente ce ne despărţeau, mănunchiul celor patru de lupul singuratic şi timid ce eram, de cari bieţii de ei nu cădeau răspunzători, după cum nici eu nu aveam vină. V-aţi dat seama că de obiceiurile noastre de comportament social, de nutriţie, de îmbrăcare, de spălare, de lectură, atârnă mediul ce ni-l alegem pentru a ne petrece timpul liber în desfătările tovărăşiei umane? Rareori este cu putinţă să fim intimii unor inşi caracterizaţi de alte preocupări decât noi sau de altă atitudine faţă de viaţă.

Mi-e ruşine să o mărturisesc - în prelungirea acestei constatări -, de copiii cu pricina mă despărţeau cinele ce le erau oferite - şi mie pe lângă ei -, mai exact, o anumită intervenţie de îmbunătăţire a lor, săvârşită total nepedagogic, dar plin de iubire, de către mama mea.

Mai întâi, se cuvine ca cititorul să afle despre vizitele făcute lor de familia noastră că se umflau ca broasca din fabulă, armeneşte: începeau duminicile după-amiaza timpuriu, imediat după prânz, şi se prelungeau până seara, atât de târziu, încât numai taxiul te mai salva. Când se aşternea întunericul se aşterneau şi feţele de masă (în camera tinerei generaţii, ele erau înlocuite de aşternutul acoperind salteaua fiecăruia).

Femeile se ocupau mai întâi de noi. Ni se aduceau cinci farfurii adânci umplute cu ceai şi tot atâtea felii groase de pâine neagră unsă cu marmeladă, cunoscându-se şi locul unde cuţitul folosit fusese bine şters pe ele. Cinci minute mai târziu, când gazda constata că frugalele alimente fuseseră ingurgitate cu bine, mama mă chema în dormitorul adulţilor, unde îmi gâdilau privirile cele mai rafinate şi scumpe bucate ce-mi fusese dat să văd. Sardele portugheze în ulei, ce se topeau sub cerul gurii numai prin zdrobirea cu căutăturile pofticioase, salam de Sibiu tăiat subţire ca hârtia, ce-ţi iuţea vârful limbii şi, nu ştiu cum, îl şi amăra niţel, lăsându-l slinos şi cerând să fie dezalterat, măsline rotofeie şi lucind de untdelemnul în care se scăldau ca nişte boboci minusculi de raţă vineţii, şuncă de Praga trandafirie, garnisită jur împrejur cu grăsime albă, suavă ca materialul din care se croiesc rochiile îngerilor, al cărei gust aproape nimeni nu-l mai cunoaşte astăzi, ghiudem întărit ca pragul iadului cel afumăcios, icre negre, mărgele lipicioase de oiţe, icre de Manciuria, mărgele de sânge, caşcavaluri dulci de Dobrogea, dar şi din acelea puturoasele şi mucegăitele, franţuzeşti, vin vârtos negru - sângele ursului, mi se spunea că ar fi fost - şi vin alb ca seva salcâmilor şi a sălciilor pletoase, coniacul cu gust de flăcări lichide nelipsind vreodată, ca şi specialităţile de ciocolată. Părinţii amicilor mei iubeau viaţa. Iar mama, cu prilejul incursiunilor ce mi le înlesnea, se asigura să nu pierd nimic din bunătăţile acelea, întinzându-mi şi mie câteva sandvişuri încropite la repezeală cu rarităţile ce-i regalau pe maturii care nu-şi voiau împărţi bucuriile.

Mă simţeam prost pentru ceea ce eram împins a săvârşi. Sentimentul cel mai anevoie de suferit era conştiinţa perechii de trădări suferite de fârtaţii mei de generaţie: genitorii lor îi trădau - mâncând altceva decât ei, bucate cu preţul cărora i-ar fi putut hrăni sănătos şi pe săturate, iar eu îi trădam ascultând de îndemnul matern, deşi nu mă ademeneau deloc îmbucăturile acelea ce mă împărtăşeau din belşugul subţire în care li se scăldau mai marii. Culmea, mai şi păstram vinovată tăcere asupra descoperirilor mele, devenite accesibile şi cerului gurii mele, pentru că nu ştiam cum să ies din dilema afectivă! Mi-era ruşine. Nu de victime, ci pentru aducătorii lor pe lume. Dar ce era să fac? Să-i avertizez pe cei mici asupra trădării şi să ardic o revoluţie à la "Conu' Leonida" ? Să mă pun în fruntea lor şi să lansez lozinca: de azi înainte se cuvine ca părinţii voştri să fie aceia care să bea apă chioară colorată cu frunze de tei culese tot de voi de pe splai, iar voi le veţi sufla de sub nas bunătăţile cu cari se îmbuibă?!... "Zdrobiţi orânduirea cea crudă şi nedreaptă"! Înlăturaţi-i de la plăcinte şi luaţi-le locul! Alungaţi-i din dormitor şi ocupaţi-l voi!

O altă motivare a distanţării ce se adâncea între ei şi mine consta în faptul că dădusem în biblioteca paternă peste două volume de versuri semnate de tatăl lor. Stihurile aveau un spirit neaoş, dar şi o acurateţe parnasiană, erau minuţios cizelate, cu o cadenţă aerisită, cu imagini aduse din lumea codrilor. Nu pot uita cerbii săi şi nici ulcelele pline ochi cu duhul vinului, imagini ce te puteau chema dincolo de filă, într-un tărâm al aventurilor fantaste, potrivit vârstei mele.

Îl stimam pe domnul acela oacheş, nu prea înalt, uşor lăsat de spate şi aplecat într-o rână, cu buza superioară bordată de o mustaţă cafenie deasă, pentru darul său de a decanta

cuvintele, sensurile şi melodia lor. Erau fericiţii ani când, citind eu tare insuficient, acestea mi se păreau izbutirile unuia dintre cei mai de seamă poeţi de limbă română.

Spre necazul meu, nu-mi regăseam entuziasmul la cei cu care-mi petreceam ceasurile duminicale, ba mă şi întrebam dacă aflaseră vreodată că proveneau dintr-un tată... 'visător' (cum era firesc pentru mine să fie orice versificator de cât de câtă valoare!), calitate ce o exaltam mai presus de toate şi care, asociată izbutirilor celor mai mari creatori ai lumii, în domeniul rimelor, îl înălţa pe poet departe de noi toţi aceştilalţi muritori de rând. Ba şi de fiii săi!

Or, eu, în multe rânduri, serile, când rămâneam singur, îi deschideam volumele elegante, de formatul unei coli de hârtie, şi mă afundam în traiectorii secrete alături de el, în continentul alb de pe harta străbătută de cele două familii: hic sunt leones !

Aşa am început să preţuiesc şi înclinarea sa nevinovată spre chef, căci îţi putea enumera dintr-o suflare primele zece cârciumi cu lăutari ce meritau a fi bântuite în târgul ciobanului Bucur de către amatorii de fudulii la grătar, ori de rinichi cu ochelari de grăsime, pe talere de lemn cum n-am mai văzut de când s-a schimbat omenirea şi s-a înroşit a bolşevism pe tărâmul românesc. Şi el a fost singurul meu Nestor de crâşme (bineînţeles colindate numai alături de părinţii a căror umbră eram), singurul Nestor căruia i-a trecut prin minte vreodată să ceară vioriştilor să-i cânte balade vechi, astfel având şi eu bucuria de a le asculta spuse la ureche, de parcă aş fi fost contemporan evenimentelor haiduceşti puse în şiruri egale şi sunând din coadă pe corzile zgârietoare de timpane pe sub arcuşul neîndemânatic. Aceasta se petrecea la o bodegă mizeră de lângă ştrandul Ciurel, la intrarea Dâmboviţei în Bucureşti, ori în pădurea Pustnicul, nu mai ţin bine minte. În schimb, îmi amintesc că mă enerva lălăitul ţiganului şi aşteptam pomenirea aventurilor ce niciodată nu-mi satisfăceau setea de romantism. Deşi în fotografiile ce mi-au rămas, îi întâlnesc şi pe prietenii de seama mea, în chiloţi de gimnastică negri, înlocuindu-i pe aceia de baie ce nu li se cumpăraseră, îmi pare că toate acestea se petreceau departe de copiii poetului, rămaşi undeva pierduţi în existenţa lor ce nu comunica în nici un fel cu aceea în care planam eu alături de părintele lor. De data asta îi trădam de bunăvoie şi nesilit de nimeni: fusesem obişnuit chiar de bărbatul cu paharul în mână să accept că aceasta le era soarta meritată: ei nu pricepeau Poezia!

Scriitorul l-a îndemnat pe tatăl meu să mă ia şi să mă conducă, sub îndrumarea propunătorului, să asist la primul şi ultimul meci de box al cărui spectator am fost vreodată, pe stadionul A.N.E.F., învecinat cu reşedinţa lor. Cum nici măcar nu pricepeam de ce erau datori să-şi dea sângele pe nas şi gură cei doi domni părelnic serioşi, drapaţi cu indispensabili până pe la genunchi, m-am lăsat pe totdeauna de atari ispite de a mă distra. Pe acel stadion, pe terenurile de tenis, ăl mai răsărit dintre fraţi, adoptând rolul 'băiatului de mingi' şi talentat fiind, se pomeni curând o glorie a sportului românesc. Nu i-am urmărit evoluţia, pentru că niciodată nu m-a chemat să asist la vreo luptă de-a sa cu racheta, iar relaţiile dintre părinţii noştri s-au şubrezit brusc.

Şi acest poet este prezent în "Calendarul meu", adevărat că printre alţii - dar care alţii! Radu Gyr tocmai fusese recomandat profesorului Mihalache Dragomirescu, pentru a fi invitat la cenaclul acestuia, din Aleea Băicoianu 17. "Cum eram autorul unui prim volum de versuri ("Linişti de schituri")", îşi aminteşte el, "primirea mea în cenaclu s-a făcut fără prea multe rezerve. Aici am avut prilejul să-i întâlnesc pe mai vârstnicii şi consacraţii maeştri Liviu Rebreanu, M. Sorbul, Ion Minulescu, Corneliu Moldoveanu, V. Eftimiu, Ion Dragoslav, alături de A. Mândru, George Gregorian, şi foarte tinerii G.

Talaz, George Dumitrescu, Gr. Vâja, Ion M. Gane, Mihail Steriade, M. Vâlsan şi G. Tuleş. Amfitrionul, de-o juvenilă politeţe, împreună cu doamna Laura Dragomirescu, ne oferea, mai întâi, ceaiuri, cozonac şi prăjituri; după acest "ceremonial" se trecea la lecturi şi abundente discuţii literare." "Ceremonialul" a fost, mai târziu, respectat şi în familia la care mă refer, minus "lecturile". ""Patronul" ne acorda şi nouă, "caracudei" - reminiscenţă a cenaclului "Junimii" maioresciene - dreptul de-a ne formula opiniile critice. Cercetând prima mea culegere de versuri conu' Mihalache s-a oprit îndelung la două poeme "Primăvara pădureaţă" şi "Povestea vrejului" şi la două sonete "Cumpăna" şi "Renaştere", citindu-le membrilor cenaclului şi subliniind "unele calităţi lirice, ce prevesteau un autentic poet..." (p.107).

Se prea poate ca prietenul tatălui meu să fi participat la şedinţa cenaclului, atunci când a debutat acolo, sub forma aceasta, Radu Gyr. Şi totuşi... Ce s-a petrecut cu el? Sau ce se petrecea cu el de mult timp şi familia noastră nu-şi dădea seama?...

Atunci când părintele meu a revenit de pe front, unde amicul lui nu fusese chemat sub arme, legăturile dintre ei erau oarecum clătinate. Iar năvala ruşilor, cu comuniştii în trenă, îi oferi poetului prilejul unui neaşteptat succes social: fu numit şef de cadre al instituţiei unde lucra de o viaţă. Acum, de degetu-i mic (de pe care se curăţase orice urmă de vopsea verde) atârnau destinele tuturor foştilor colegi de servici.

Această virvoltă promovatoare politic puse capăt prieteşugurilor sale de până atunci, printre cari acela cu prozatorul şi dramaturgul ce era tatăl meu, cunoscut de el la "Vremea", cred.

O întâlnire întâmplătoare dintre cei doi foşti literaţi şi prieteni la toarte aduse între noi ca pe o bombă ştiri proaspete privitoare la el. De data aceasta mai vorbăreţ decât în ultimii zece ani, dispus până şi dânsul să se plângă de lumea nouă, lăsă să-i scape câte ceva din amărâtul adevăr.

Intrase în cârdăşie cu subdirectorul instituţiei - unde lefegiu cadrist fiind, se socotea un fel de păpuşar-şef -, pentru a demola poziţia directorului, intenţionând şeful cadrelor să determine o schimbare de roluri între cei doi, deloc metaforică. Complotul fusese descoperit, dejucat, iar participanţii la el pedepsiţi. Poetul ajunsese casier pe hipodromul mutat din pricini de moralitate proletară la Ploieşti . Iar Radu Gyr, între timp, improviza o schimbare de roluri între viaţă şi moarte, la Aiud.

F. ADERCA Cât îmi era de mângâietor chiulul de la seminariile şi cursurile facultăţii, înainte

de arestare... Bineînţeles că nu-mi luam liber de la acele ore în cari profesorul îşi respecta disciplina şi voia să ne înveţe cu adevărat ceva. Însă la cursurile sau seminariile de marxism-leninism, ori acelea de economie politică, toţi, şi omul de la catedră, şi noi, copiii din faţa sa, cunoşteam inutilitatea vorbelor goale cu cari ne bombarda. Sau când apărea 'omul de ştiinţă' Alexandru Graur să ne îndoctrineze asupra limbii moldoveneşti, ca una aparte de cea românească, scornire necesară sovieticilor, invenţiunea producând un argument lingvistic în favoarea stăpânirii Basarabiei de către ruşi, ocupanţii care duceau lipsă de orice alt temei pentru a-şi fundamenta încălcarea drepturilor noastre din veac, singura reacţie onorabilă era fuga din faţa otrăvii deversate pe gura de canal brusc deschisă la catedră, de unde vuiau ape pestilenţiale venite dinspre Răsărit.

Chiulul meu nu era unul al abandonării eforturilor. Dimpotrivă, ele erau solicitate abia odată ieşit dintre zidurile cenuşii şi reci ale Universităţii. Mă grăbeam către Biblioteca Institutului de Relaţii cu Străinătatea, situată în Bulevardul Dacia . Aflasem că aici rigoarea epurării cărţilor fusese mai inconsecventă; pesemne pentru că înalţii funcţionari ai instituţiei diplomaticeşti comuniste se temeau să nu se afle şi prin alte ţări cum dispreţuia partidul cultura lumii, cum ardeau hingherii lui cărţile, cum le aruncau în gropile cu gunoi, cum, dacă le retipăreau sau le traduceau, ele erau croite din nou, căci se eliminau fragmente ample din materia lor, să nu se mai cunoască intenţia ideatică a autorilor.

Ei bine, la biblioteca pomenită, rămăseseră în depozitul accesibil tuturora câteva dintre ediţiile princeps ale clasicilor noştri, ca şi bună parte din literatura occidentală modernă, aceea care mă atrăgea cel mai mult deoarece reprezenta leagănul cugetării şi sensibilităţii contemporane mie.

Cititorii ce frecventau clădirea aceea se aleseseră pe sprânceană, de la sine. Trecuseră, fără s-o ştie, prin furcile caudine ale patimii pentru cultură. Dacă s-ar găsi careva să caute prin arhive numele lor, rămas consemnat în fişele de cititor sau în registrele custozilor de sală, ar avea plăcuta surpriză să constate că ei au alimentat intelectualitatea de cea mai bună condiţie a perioadei următoare, ca şi rândurile întemniţaţilor de ordin politic, după cum este firesc ca acestea din urmă să fi fost îngroşate de elementele celei dintâi.

Istorici, jurişti, universitari, scriitori, filosofi, pedagogi, cercetători ai artelor, compozitori şi plasticieni cari cochetau şi cu literele, majoritatea, pe atunci, studenţi, dar şi liber profesionişti câştigându-şi pâinea cu activităţi de "negri", spre profitul publiciştilor bine văzuţi de regim şi primind dreptul la tipar, ca şi în favoarea oricărei instituţii având legături cu cultura, ei s-au format la mesele modeste de pe grandioasa terasă, mărginită de ferestre înalte cât încăperea semicirculară însăşi, ce dădeau spre grădina Ioanid. Arborii acesteia, micul bazin rotund de ciment, din care permanent lipsea apa, în schimb era plin de resturi menajere, tufele aproape uscate ce se lăţeau hidos pe pământul căruia i se refuza îngrijirea (pentru că, în definitiv, părculeţul constituia o "reminiscenţă burgheză" ce nu trebuia susţinută), toate erau martore ale visării ostenite, pâlpâind în privirile cititorilor de dincolo de imensele geamuri cadrilate, ieşind pentru o clipită dintre paginile minunatei explozii ale minţii omeneşti, din toate veacurile şi de pretutindeni, prezentă pe filele adunate în legături îngrijite.

Aici îmi găsisem şi eu măruntul meu loc de studiu, preferat unui învăţământ superior nevrednic de acest nume pe care-l urmam fără tragere de inimă. Şi aici l-am întâlnit şi pe scundul ins blând, cu creştetul acoperit permanent cu o bască uzată. Primul meu prieten cu mustaţă înspicată.

Nu exista zi de la Dumnezeu, să nu fie prezent, înconjurat de stivele volumelor cu grosime zdrobitoare. Trecând prindărătul său şi aruncându-mi ochii peste umăru-i căzut, am remarcat că ediţiile cercetate erau în gotică. Nu cunoşteam mulţi cărturari să citească preferenţial germana. Lumea mea era a celor de formaţie franco-britanică.

Trebuie să fi găsit eu vreun pretext pentru a intra în vorbă cu el. Mărturisesc că mă fascinau avizii căutători de comori prin tomurile ascunse în rafturile de sub pământ din Bulevardul Dacia . Şi pe toţi aş fi vrut să-i cunosc. Pasiunea lor pentru lectură îi recomanda extraordinar de cald şi mă simţeam onorat dacă unul dintre ei mă lua în seamă. Iată pricina pentru care le vânam prietenia sau măcar conversaţia întâmplătoare; prin mijlocirea acesteia din urmă gustam sonurile glasurilor, tonul cu armonicele lui, orchestraţia implementată de corzilor lor vocale. Vocile şi tehnica vorbitului, la omul cult, constituie o delectare pentru aspirantul la cultură. Şi eu alergam după aceste bucurii de ca şi când m-aş fi recunoscut reflectat în ele aşa cum pretindeam să devin în timp.

Va să zică, bâjbâiam cu lumânarea după prilejul de a convorbi cu stăpânitorul limbii lui Luther. Mai ales râvneam să aflu ce mistere intenţiona să dezlege cu ajutorul ei.

- "Scriu o carte despre Goethe", mi-a încredinţat. Nu este frumos să mă hazardez a menţiona câte volume redactase din monografie

şi câte-i rămăseseră de aşternut pe hârtie, când nu o ştiu cu exactitate. Dacă bine ţin minte, extinderea ei urma să acopere vreo zece tomuri. Cred că, la semnul uluirii mele, provocată de dimensiunile ce mi se păreau de neatins, a zâmbit şi mi-a lăsat de înţeles că îşi planificase munca astfel încât să aibă ce face cât mai intenţionau comuniştii să stea la cârma ţării. Socotea să iasă la mal cu acea operă finită, din mlaştina politică revărsată peste pământul nostru. Poate că cititorul se miră auzind că autorul celebrului "Aventurile d-lui Lăcustă-Termidor", adică Felix Aderca, vorbea cu atâta dezinvoltură cu un neisprăvit de vreo nouăsprezece ani, vecin uneori cu el de masă şi citit. Nu ştiu ce l-ar fi putut încredinţa că-i ştiam preţui încrederea şi că eram la înălţimea unor astfel de confesiuni literare, dar admiraţia mea durabilă l-a îndreptăţit s-o facă.

Mai importantă decât schimbul de informaţii privitoare la munca sa (şi eventual a mea) a fost cu certitudine seriozitatea cu care mă investea, pe care mi-o bănuia. Doar conferindu-mi-o şi am şi devenit serios. Numai arătându-mi amiciţie şi m-am şi vădit prietenul său pe tot restul vieţii.

Într-adevăr, peste ierni grele şi-o puşcărie, după ce am debutat în volum la Editura Univers, cu o traducere, am aflat că unul dintre redactorii de acolo era Marcel Aderca, fiul lui. I-am istorisit fugar despre acel an şi ceva, mirabil, când stătusem de vorbă cu părintele său şi l-am iscodit asupra şanselor pe care le avea într-una dintre redacţiile Capitalei monografia gigant la care lucrase.

- "Eh, tata... Ce ştia el ce se poate şi ce nu?... Aveţi de-a face cu editurile; mai intraţi prin ele, vreau să zic... Pricepeţi că o lucrare de atari dimensiuni, n-are ce căuta..."

Avea perfectă dreptate. Însă lipsa regretului din inflexiunile sale m-a întristat mai mult. - "Domnule Marcel Aderca, nu sunt un mare publicist. Ştiţi mai bine ca mine că,

atunci când este să mi se achiziţioneze vreo carte, mă întâmpină dificultăţi aproape

insurmontabile. Totuşi, doresc să-mi împlinesc o datorie de onoare faţă de toţi aceia care m-au încurajat în timp. Printre ei, şi Felix Aderca", l-am informat convins.

- "Şi cum intenţionaţi să plătiţi această datorie de onoare?", mă scormoni cu privirea ascuţită şi mijind un surâs ironic abia văzut, pe care nici măcar nu făcea efortul să-l ascundă.

- "Mă străduiesc să public oarece inedite de-ale lor, comentate. Aşa încât, dacă nu v-ar supăra, mi-ar face o mare bucurie să răsplătesc bunăvoinţa părintelui dumneavoastră în acelaşi fel. Poate îmi încredinţaţi nişte pagini din monografie, aşa, ca să se afle că există undeva într-un sertar. Cine ştie cine, citind paginile revistei unde le-aş insera, ar fi atras de idee, şi opera lui Felix Aderca ar fi adusă la lumină, prin eforturile acelui terţ necunoscut..."

- "...care n-are ce face decât să aştepte cele zece volume să dea colţul către el...", mă luă peste picior de-a dreptul.

În definitiv, el era hârşâit de "evenimentele editoriale" ca să nu-şi mai facă iluziile cu care mă amăgeam eu.

- "Bine", închise el discuţia ce ameninţa să devină penibilă. "Voi căuta ceva potrivit. Sunaţi-mă peste vreo săptămână", mă concedie din apartamentul împodobit cu uleiurile Luciei Demetriade-Bălăcescu, dintre cari romancierul lui "1916" cumpărase odinioară fără să se fi zgârcit.

Mi-a întins, la împlinirea sorocului, nişte file dactilografiate ce reprezentau un fragment din povestea vieţii criticului de la dreapta lui Eugen Lovinescu, acel Felix Aderca întâlnit de mine prea târziu, cu câteva luni înainte de arestarea mea ca student insubordonat, şi care, după mărturia lui Mihail Sebastian, fusese un mare admirator al legionarilor, cu osebire, al lui Corneliu Codreanu. Acele pagini făceau dezvăluiri cu privire la o perioadă când fusese băiat de prăvălie, măturase şi spălase trotuarul din faţa dughenii unde slugărea. Cred că am publicat povestirea în "Ateneu" sau în "Tribuna". Şi cu aceasta m-am achitat în sfârşit faţă de memoria sa. Poate că dacă fiul lui ar fi fost un om mai puţin ros de amărăciuni, fie că proveneau din existenţa socială, din cea personală, că erau datorate sănătăţii sau ştiu şi eu cărei raţiuni, dacă era o gazdă mai afabilă, mai apropiată de mine, după pilda părintească, mi-aş fi dedicat puterile recuperării operei paterne cu mai multe rezultate decât am făcut-o. Dar el însuşi cred că era la capătul puterilor în privinţa luptei de reimpunere a acesteia. Marcel Aderca era istovit; ca noi toţi.

Câtă bucurie mi-a făcut Radu Gyr, confirmându-mi impresiile de adolescent, în "Calendarul meu", cu admirabilul portret ce i-l face aceluia care m-a îmbărbătat şi pe mine, alături de atâţia scriitori (adevăraţi, nu ca subsemnatul) de altcândva. Iată la ce mă refer.

"Craiovean de origine, dar stabilit, de mai mult timp, în Bucureşti, F. Aderca îşi cucerise o bună faimă literară prin condeiul său incisiv şi polivalent, pe care-l exercita în cele mai variate domenii ale scrisului: cronicar corosiv, poet, prozator, eseist. Omul era vioi şi locvace, inteligent, totdeauna bine informat în vastul spaţiu al culturii străine şi autohtone, interesant şi uşor sarcastic în conversaţiile sale. Partizan al literaturii moderne, - chiar şi al celei de avangardă - el gravita în orbitele cenaclului lovinescian, admirator al impresionismului critic şi al autorului principiului sincronismului şi-al mutaţiei valorilor estetice. Poet, Aderca dăruise liricii noastre o splendidă "Medievală", prozator, cultiva epica concentrată - nuvela - violent naturalistă, în pagini de obsesie sexologică (volumele "Domnişoara din strada Neptun" şi "Ţapul"); cronicar acid, combătea tradiţionalismul, vădindu-se neîmpăcat adversar al "sămănătoriştilor" regeneraţi sub firme noi; eseist,

tatona atitudini temerare şi originale, în "Mic"-ul său "tratat de estetică". Personalitate complexă, amical şi veninos, totodată, autorul neuitatului poem "Medievală" cumula, cu aceeaşi uşurinţă, prietenii calde şi duşmănii feroce, prea mult angajat în polemică cu iz de pamflet şi neglijându-şi, astfel, adevărata creaţie literară" (p.63).

Voi adăuga o singură informaţie. Cenuşa lui Felix Aderca, mi s-a spus, a fost semănată în vânt, pe ţărmul Mării Negre, după cum şi-a dorit-o, în timp ce patefonul difuza discul "Rapsodiei Române".