Școala Națională de Studii Politice și Administrative

Facultatea de Științe Politice

Specializarea Sociologie

Influența violenței televizuale asupra comportamentului adolescenților

Coordonator științific: Absolvent:

Conf. dr. Marius Pieleanu Crăciun Manuel

București

2010

0

CUPRINS

REZUMAT

CAPITOLUL 1: VIOLENȚĂ ȘI AGRESIVITATE. CONSIDERAȚII GENERALE

1.1. TIPOLOGIA VIOLENȚEI

1.2. TEORII DESPRE VIOLENȚĂ ȘI AGRESIVITATE

CAPITOLUL 2: VIOLENȚA TELEVIZUALĂ ȘI EFECTELE EI

2.1. FUNCȚIILE MASS-MEDIEI

2.2. EFECTELE TELEVIZIUNII ASUPRA MINȚII UMANE

2.3. EFECTELE VIOLENȚEI TELEVIZUALE ȘI PRIMELE CERCETĂRI

ÎN DOMENIU

2.4. TELEVIZIUNEA: INFORMARE SAU MANIPULARE?

CAPITOLUL 3: TELEVIZIUNEA ȘI VIOLENȚA ÎN ROMÂNIA

3.1. MONITORIZAREA ȘI REGLEMENTAREA VIOLENȚEI

TELEVIZUALE ÎN ROMÂNIA

3.2. CERCETARI ȘI STUDII ROMÂNEȘTI CU PRIVIRE LA VIOLENȚA

TELEVIZUALĂ

CAPITOLUL 4: METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

4.2. OBIECTIVELE CERCETĂRII

4.3. UNIVERSUL CERCETĂRII

4.4. UNITATEA DE ANALIZĂ ȘI INREGISTRARE

4.5. ELABORAREA IPOTEZELOR

4.6. TIPUL DE CERCETARE

4.7. OPERAȚIONALIZAREA CONCEPTELOR

4.8. REZULTATELE CERCETĂRII

CONCLUZII FINALE

BIBLIOGRAFIE

ANEXA 1 – GRILA DE INTERVIU

1

REZUMAT

În capitolul 1, intitulat „Violenta şi agresivitate. Consideraţii generale” se face o

trecere în revistă a celor mai importante teorii despre cauzalitatea agresivităţii la om. Sunt

enumerate principalele teorii ale modelelor sociocultural, psihosociologic şi biologic-

etologic. De asemenea, capitolul mai cuprinde definiţii şi tipologii ale violenţei.

Cel de-al doilea capitol cuprinde informaţii privind funcţiile mass mediei, câteva

aspecte legate de efectele televiziunii asupra minţii umane, cele mai importante cercetări în

domeniul violenţei televizuale ce se manifesta asupra comportamentului copiilor şi

adolescenţilor.

În capitolul trei este descrisă activitatea Consiliului Naţional al Audiovizualului

(CNA), instituţia ce se ocupă în România cu monitorizarea şi reglementarea violenţei

televizuale, de asemenea sunt prezentate date din cele mai importante cercetări româneşti

în domeniu.

Ultimul capitol cuprinde informaţii despre cercetarea pe care am realizat-o şi

concluziile acesteia. Metoda sociologică folosită a fost ancheta pe bază de interviu, ce a

fost aplicat adolescenţilor cu vârstă cuprinsă între 14 şi 18 ani, fete şi băieţi, provenind atât

din mediul rural cât şi din mediul urban. Obiectivele de la care am pornit au fost acelea de

a vedea dacă efectele violenţei televizuale se manifestă în rândul adolescenţilor incluşi în

eşantion şi, de asemenea, cât de mare este ponderea emisiunilor cu conţinut violent în

timpul vizionării la televizor a acestora.

Rezultatele obţinute au arătat că unul dintre efectele violenţei televizuale cel mai des

întâlnit în rândul adolescenţilor incluşi în eşantion este cel de desensibilizare. De altfel,

tipul de programe pe care adolescenţii le urmăresc diferă în primul rând de mediul de

provenienţă, dar şi de gen, băieţii din mediul rural obişnuiesc să urmărească mai des

emisiuni ce conţin violentă, în special violență verbală.

2

CAPITOLUL 1: VIOLENȚĂ ȘI AGRESIVITATE. CONSIDERAȚII

GENERALE

1.1. TIPOLOGIA VIOLENȚEI

Violenţa este o trăsătură ce domină oamenii, într-o măsură mai mică sau mai mare, şi

care ajunge în unele cazuri să le dirijeze acţiunile către fapte reprobabile şi condamnabile

din dorinţă de a câştiga putere, devenind un mijloc de rezolvare a conflictelor şi urmărire al

intereselor. La bază dezvoltării şi evoluţiei omenirii a fost întotdeauna un război, graniţele

Europei de astăzi au fost trasate în urma a două Războaie Mondiale, iar cu siguranţă în

acest moment, undeva în lume, are loc un război.

Filosofi, psihologi, cercetători, criminologi, sociologi, de-a lungul timpului, cu toţii

au încercat să afle răspunsul la întrebările: de ce omul este violent, care este natura

agresivităţii sale umane? Primii care şi-au pus problema existenţei omului violent au fost

filosofii Thomas Hobbes şi Jean-Jeaques Rousseau, încă din secolul al XVI-lea.

Thomas Hobbes susţinea că omul este violent şi animalic prin natura sa, el „este mai

degrabă o fiară decât o fiinţă raţională, afectul şi instinctele îl domină şi îl determină să

vadă în semenii săi simple mijloace pentru atingerea scopurilor imediate sau de lungă

durată, menite să-i asigure autoconservarea, bunăstarea sau vanitatea”1. Filosoful englez

susţinea că natura umană nu este sociabilă deoarece indivizii devin duşmani atunci când îşi

doresc acelaşi lucru, competiţia fiind acerbă, ei pornind de pe poziţii egale, atât în ceea ce

priveşte facultăţile trupului cât şi facultăţile spiritului. Astfel că, egalitatea naturală a

oamenilor face ca starea de natură să fie una de război a tuturor împotriva tuturor (“bellum

omnius contra omnes”)2. Hobbes explică modul în care a luat naştere societatea prin

intermediul unui contract social, care îl obligă pe om să renunţe la dreptul de a-şi ucide

oricare dintre semenii săi, acest drept fiind cedat unui suveran, care îl va folosi în mod

legitim, numai atunci când cineva va încălca înţelegerea şi va pune în pericol legătura

civilă şi pe oricare dintre membrii comunităţii.

11 Balba, Corneliu; Ratulea, Daniela, Suveranitate si violenta la Hobbes si Foucoult, in Neculau, Adrian; Ferreol, Gilles, Violenta. Aspecte psihosociale, ed. Polirom, Iasi, 2003, p. 19;

2 Ibidem, p.203

Două secole mai târziu, Jean-Jeaques Rousseau susţinea că la început omul a fost

bun, fiind singur profita de darurile pe care natura i le oferea fără a se afla în conflict cu

nimeni. Însă, o data cu apariţia societăţii, omul a devenit rău, violent împotriva semenilor

săi. Rousseau susţinea că tot ceea ce ne poate arăta societatea umană este violența celor

puternici şi oprimarea celor slăbi.3

Dar să vedem ce este violenţa, cum a fost ea definită şi care sunt diferenţele dintre

noţiunea de “violență” și cea de “agresivitate”. Termenul de violentă provine din limba

latină, rădăcina lui este “vis”, care înseamnă “forța” şi trimite la ideea de putere, de

dominaţie, de utilizare a superiorităţii fizice asupra altcuiva. Noţiunea de violență

presupune utilizarea forţei şi a constrângerii fizice, psihice sau morale asupra unei

persoane care nu doreşte să fie tratată în acest mod. Eric Debarbieux defineşte violenţa

astfel: „o dezorganizare brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi

care se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau materială”. 4 Y.

A. Michaud, specialist in problematica violenței şcolare, sustine că “există violenţă când

într-o situaţie de interacţiune, unul sau mai multi actori acţionează de o manieră directă sau

indirectă, masată sau distribuită, aducând prejudicii altora în grade variabile, fie în

integritatea lor fizică, fie in integritatea lor morală, fie in posesiunile lor, fie in participările

lor simbolice şi culturale.5

Cel de-al doilea concept luat în discuţie, cel de agresivitate, provine din latinescul

“agredire”, ceea ce semnifică “a merge catre (ceva) cu un spirit belicos, cu tendinţa de a

ataca”. Laplanche si Pontalis definesc termenul de agresivitate, in lucrarea “Dictionarul de

psihanaliza”(1994), drept “o tendinţă sau ansamblu de tendinţe ce se actualizează în

conduite reale sau fantasmatice care ţintesc să facă rău altcuiva, să-l distrugă, să-l

constrangă, să-l umilească etc.”6. Cercetatorul John Dollard, cel ce a enunţat teoria

frustrare-agresivitate, susţine că “agresivitatea este un act al cărui scop este de a produce

un prejudiciu unui alt organism”7. O alta definiţie a agresivităţii este dată de Robert A.

Baron şi D. Richardson, care inteleg prin acest concept “orice formă de comportament

3 Balba, Corneliu; Ratulea, Daniela, Suveranitate si violenta la Hobbes si Foucoult, in Neculau, Adrian; Ferreol, Gilles, Violenta. Aspecte psihosociale, p. 23

4 Salavastru, Dorina, Violenta in mediul scolar, in in Neculau, Adrian; Ferreol, Gilles, Violenta. Aspecte psihosociale,ed. Polirom, Iasi, 2003, p. 119;

5 Ibidem;

6 Ibidem, p. 120;4

direct orientat pentru a răni sau insulta o alta fiinţă care este motivată să evite un astfel de

comportament”8. Definiţia dată de sociologul român Septimiu Chelcea este de asemenea

foarte interesantă: “agresivitatea este comportamentul verbal sau acţional ofensiv care are

ca scop umilirea, vatămarea sau chiar suprimarea altor persoane, care sunt motivate să

evite acest comportament”9.

De obicei un act violent implică şi agresivitate, cele doua noţiuni au elemente

commune, insă şi diferite. Michel Floro încearcă să realizeze o diferenţă între agresiviate şi

violenţă pornind de la trei criterii. Un prim criteriu este cel de ordin topologic, unde

agresivitatea este vazută ca fiind în primul rând internă, pe când violenţa este în primul

rând externă. Cel de-al doilea criteriu, cel funcţional, se referă la faptul că agresivitatea ţine

mai mult de gândire, de proiect, de analiză, pe când violenţa este de ordinul acţiunii

noastre, o acţiune adaptata obiectivului ce trebuie atins. Ţinând cont de ultimul criteriu, cel

etic, cele două concepte se diferenţiază prin faptul că agresivitatea este acceptabilă, ea

poate fi inteleasa ca o potenţialitate ce îi permite individului să înfrunte problemele, pe

când violenţa este vazuta ca inacceptabilă, deoarece este o acţiune producatoare de durere,

de suferinţa.10

Violenţa inlude numeroase acte, fapte, comportamente, acţiuni, diferite atât în ceea

ce priveşte intensitatea şi gravitatea cât şi în ceea ce priveşte natura acestora, tocmai de

aceea autorii din domeniu au încercat să găsească criterii de clasificare a violenţei.

Jean-Claude Chesnais, autorul “Istoriei violenţei în Occident de la 1880 până în

zilele noastre”, stabileşte doua tipuri de violenţă, în funcţie de modul în care aceasta este

realizată, de numărul persoanelor ce iau parte la actul violent. Primul tip despre care

vorbeşte Chesnais este violenţa individuală, ce se imparte în violenţă criminală şi violenţă

non-criminală. Violenţa criminală este cea mai gravă forma întrucat lezează integritatea,

viaţa, demnitatea şi libertatea individului; ea poate fi de mai multe tipuri: mortală (se

soldează cu decesul victimei prin omor, asasinat, otravire etc.); corporală (prin lovituri,

răniri, vătămări corporale) sau sexuală (violul). Violenţa individuală non-criminală poate fi

7 Jderu, Gabriel, Comportamentul agresiv, in Chelcea, Septimiu, Psihosociologie. Teorii, Cercetari,

Aplicatii, editia a II-a, ed. Polirom, Iasi, 2008, p. 208;

8 Ibidem;

9 Ibidem, p. 209;

10 Salavastru, Dorina, Violenta in mediul scolar, in in Neculau, Adrian; Ferreol, Gilles, Violenta. Aspecte psihosociale;

5

întâmplătoare, aici pot fi incluse accidente de circulaţie şi cele de munca sau suicidară

(îndreptată asupra propriului corp, individul având dubla calitate: autor şi victimă). Cel de-

al doilea tip de violenţă propus de demograful francez este violenţa colectivă. Aceasta se

împarte în trei categorii: a) violenţa cetăţenilor împotriva puterii (greve, demonstraţii,

revoluţii); b) violenţa puterii împotriva cetăţenilor (terorismul de stat, totalitarismul); c)

violenţa proxistă (razboiul).11

O altă clasificare a violentei a fost propusă de Daniel weltzer-Lank, acesta ia în

considerare aspecte fizice, psihologice, verbale, sexuale şi economice. Primul tip, violenţa

fizică, implică toate atingerile fizice aduse corpului unei alte persoane de o mai mare sau

mai mică gravitate, de exemplu, de la un simplu tras de păr pană la lovituri corporale sau

tăieturi cu obiecte ascuţite. Cel de-al doilea tip, violenţa psihologică, include toate acţiunile

care ating sau încearca să atingă integritatea psihica sau mentală a unei persoane. Violenţa

verbala se manifestă prin urmatoarele acţiuni: un debit verbal excesiv, critici şi reproşuri

frecvente nemotivate la adresa ideilor altor persoane, schimbarea frecventă şi conditionată

a subiectului de conversaţie sau prin încercarea de a schimba la o persoană sistemul de

valori şi credinţe personale. Un alt tip, violenţa economică se manifestă prin controlul

financiar pe care un individ îl manifesta asupra altuia sau prin obligarea la diverse munci

sau cerşetorie a altor persoane. Violenţa sexuală include orice act sexual, tentativă de a

avea act sexual, comentarii sau avansuri sexuale îndreptate contra sexualitatii unei

persoane prin utilizarea forţei şi constrângerii independent de relaţia victimei cu agresorul

şi în orice context. Violenţa simbolica este manifestată sub forma unor îndemnuri, aluzii

sau semnale prin care se încearcă manipularea fizică sau morală a unor persoane de către

alte persoane. Ultimul tip de violenţă propus de către Daniel Weltzer-Lank, violenţa

criminală, include toate aceste acte de violenţă interzise de lege şi care sunt pedepsite, dar

şi expunerea deliberată a unor persoane la un pericol grav şi iminent.12

1.2. TEORII DESPRE VIOLENȚĂ ȘI AGRESIVITATE

De-a lungul timpului, un număr semnificativ de cercetători, din diferite domenii,

precum Konrad Lorenz, Cesare Lombroso, Albert Bandura, John Dollard și alții, au

11 Banciu, Dan, Violenţa şi Criminalitate, 2008, curs nepublicat, Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala, Universitatea Bucuresti;

12 Ibidem;6

încercat să stabilească, în cadrul cercetărilor întreprinse de ei, care este cauza agresivității

umane. Astfel, s-au formulat diverse explicații, ce au fost clasificate în funcție de

domeniile care au abordat problema agresivității. Septimiu Chelcea propune clasificarea

teoriilor explicative ale agresivității în funcție de trei modele: modelul biologic-etologic;

modelul psihosociologic și modelul socio-culturologic.13

Teoriile cuprinse în modelul biologic-etologic, pronesc de la premisa că agresivitatea

umană are radacini biologice, omul posedând o serie de condiționări comportamentale spre

manifestări agresive foarte asemănătoare cu cele ce se regăsesc la animale.

Teoria privind explicația etologica a agresivității a fost formulată de catre Konrad

Lorenz, pornind de la ideea originii animale a omului. Acesta face diferența dintre

agresivitatea intraspecifică și cea interspecifică, susținând că în cazul omului există un

instinct al luptei ce poate fi făcut răspunzator de apariția comportamentului agresiv. Lorenz

susține că “agresivitatea este determinată de o serie de “stimuli declanșatori”, anihilarea

acestor stimuli nu implică eliminarea comportamentelor pe care le declanșează, deoarece

respectivul tip de comportament are o natura instinctuală, organismul orientându-se în

căutarea acestor stimuli.”14

Un alt etolog, adept al modelului biologic-etologic, este Desmond Morris. Acesta

susține că lupta dintre animale poate fi justificată prin doua motive: în primul rând

stabilirea dominației în cadrul unei ierarhii sociale și în al doilea rând păstrarea controlului

asupra unui anumit teritoriu de unde se poate asigura hrana necesară supraviețuirii speciei.

Morris compară oamenii cu primatele, specie de animale ce au o ierarhie socială foarte

bine structurată, în cazul omului această ierarhie fiind modificată pe parcursul evoluției

filogenetice, modificare ce a fost determinată de nevoia de cooperare în cazul vanătorii și

de stabilire pe un teritoriu fix. “Un alt factor de diferențiere dintre primate și oameni este

‘dependența prelungită fața de tineret’, ceea ce a contribuit la organizarea socială în

familii, fiecărui mascul revenindu-i responsabilitatea de cap al unei familii și, implicit,

rolul de apărator al unui teritoriu propriu în cadrul unei comunități. Astfel, la oameni se

adaugă o a treia forma de agresivitate, cea care are ca scop apărarea teritoriului familiei.

Teritorialitatea și nevoia de ierarhie socială acționeaza ca două cauze supraindividuale ale

agresivității.

13 Jderu, Gabriel, Comportamentul agresiv, in Chelcea, Septimiu, Psihosociologie. Teorii, Cercetari, Aplicatii, p. 211;

14 Ibidem , p. 212;7

Din cadrul modelului biologic-etologic face parte și explicația psihanalitică

formulată de catre Sigmund Freud, în anul 1930. Ideea de bază de la care pronește Freud

este aceea a existenței unui instinct al morții. În concepția fondatorului psihanalizei, există

două pulsiuni instinctive înnăscute ce se află în contradicție: instinctul vieții (Eros) și

instinctul morții (Thanatos). “Agresivitatea umană este declanșată de thanatos, care

funcționează ca un instinct de autodistrugere a cărui orientare este una exterioară, spre

ceilalți. El se poate manifesta distructiv la adresa celorlalți, găsindu-și exprimarea în

comportamente agresive, sau se poate exprima într-un plan deplașat, fară să ia forma unor

acte antisociale.”15

Explicația sociobiologică a fost formulată de către inițiatorul domeniului

sociobiologiei, Edward O. Wilson. Acesta susține că nu contează atât de mult caracterul

agresivitații, dacă este total înnascut sau parțial ori total sau parțial dobândit, deoarece este

cunoscut faptul că disponibilitatea pentru învațarea unui anumit comportament este

condiționată genetic, fiind supusa unui proces de evoluție.

Un alt susținător al modelului biologic-etologic a fost italianul Cesare Lombroso, a

cărui teorie se bază pe faptul că, în esența, caracteristicile fizice ale individului erau

indicatorii de bază ai degenerării și inadaptării. Lombroso a pornit de la ideea că

criminalitatea este un factor ereditar, iar criminalul înnăscut poate fi identificat dupa

anumite defecte fizice, ce fac ca acesta să fie atavistic sau sălbatic. Acele deformații ale

fizionomiei pot indica personalitatea și caracterul individului prin anumite particularități

ale fetei și ale trupului. Dacă omul obișnuit, prin natura sa, este făcut să evolueze,

criminalul involuează. Lombroso identifică căteva stigmate fizice prin care poate fi

identificat un criminal înnăscut, și anume: asimetria feței, devieri în mărimea capului sau a

formei acestuia, defecte particulare ale ochilor, dentiție anormală, asimetria craniului și

altele. Din cercetările sale asupra criminalității feminine, medicul legist italian a ajuns la

concluzia că femeile arătau foarte puține semne de degenerare, deoarece erau mai puțin

evoluate decât bărbații, din cauza vieții inactive pe care o duceau, acestea fiind mult mai

copilăroase și mai puțin inteligente decât bărbații. De asemenea, femeile criminale

prezentau anumite anomalii precum asimetria craniului sau pilozitate excesivă16.

Cel de-al doilea model prin care se încearcă explicarea cauzalității agresivității

umane este modelul psihosociologic. Una dintre cele mai importante teorii este cea

15 Ibidem, p. 215;

16 http://en.wikipedia.org/wiki/Cesare_Lombroso, accesat la data de 10.05.2010; 8

enunțată de către John I. Dollard și colaboratorii săi, teoria frustrare-agresivitate, a cărei

idee principală este aceea că agresivitatea este întotdeauna o consecința a frustrării, astfel

că, orice frustrare antrenează o formă de agresivitate. În lucrarea “Frustration and

Aggression”, frustrarea este definită ca “o stare afectivă negativă provocată de privarea

individului de bunurile sau drepturile cuvenite, precum și de apariția neasteptată a unor

obstacole reale sau imaginare în calea atingerii scopurilor, aspirațiilor sau dorințelor”17.

Deși teoria a întâmpinat critici serioase, în special din partea lui Leonard Berkowitz care

consideră că se exagerează legatura dintre frustrare și agresivitate, un lucru rămâne sigur:

faptul că frustrarea este una dintre cele mai importante surse ale agresivității.

Ultimul model, cel socioculturalist, încadrează teoria învațării sociale propusă de

către Albert Bandura și colaboratorii săi. Aceștia au întreprins o serie de experimente

pornind de la premisa că agresivitatea este rezultatul unui proces de învațare socială,

oamenii obișnuiesc să dobândească astfel de comportamente prin observarea și imitarea

celor din jur. Cel mai cunoscut experiment este cel în care s-a încercat studierea relației

dintre învățarea observațională și performantă și a constat în următoarele situații: unui grup

de copii mici li s-a prezentat un film în care un adult manifesta comportamente agresive

fată de o papușă gonflabilă. Condițiile experimentale au fost de trei feluri: în prima

condiție apărea un al doilea adult, la inceputul și la starșitul filmului, care îi oferă celuilalt

o bautură răcoritoare drept recompensă; în a doua condiție, cel de-al doilea adult care

apărea îl pedepsea pe primul, care se manifesta agresiv față de papușă, certându-l și

pălmuindu-l; în condiția experimentală de control, adultul care se manifestă agresiv nu a

mai fost nici pedepsit și nici recompensat. Următorul pas a fost introducerea copiilor într-o

cameră unde se afla o papusă gonflabilă. Rezultatele obținute au fost următoarele: „în

condiția expunerii la un model agresiv care a fost recompensat (băutura racoritoare) și în

condiția experimentală de control, copiii au imitat în mai mare măsură acțiunile agresive

ale adultului decât au facut-o copiii din grupul în care comportamentul agresiv al maturului

era pedepsit. Întrebarea care a apărut în urma acestui experiment a fost dacă copiii din

condiția experimentală cu pedeapsa au deprins invățarea observațională”.18 Concluzia

finală a fost aceea că gradul de învătare observațională a fost mai mare în cazul copiilor

aflați în grupul în care adultul a fost pedepsit decât în celelalte doua grupuri.

17 Jderu, Gabriel, Comportamentul agresiv, in Chelcea, Septimiu, Psihosociologie. Teorii, Cercetari, Aplicatii, p. 217;

18 Ibidem, p. 221-222;9

Sorin Rădulescu și Dan Banciu trec în revista o serie de teorii ce evidențiază relația

dintre criminalitate și unele procese și fenomene macrosociale. Una dintre aceste teorii este

cea a dezorganizării sociale. Aceasta teorie este susținută în special de către sociologii

Școlii de la Chicago care încearcă să pună în evidență prin diferite ipoteze influența

dezorganizării legate de ecologia urbană asupra fenomenului de infracționalitate. În urma a

numeroase cercetări s-a ajuns la concluzia că „metropola nu reprezintă un sistem unitar, ci

este alcatuită dintr-o serie de arii, zone și subculturi specifice, fiecare avându-și propriul

său model normativ”19. Mai exact, în anumite zone dintr-un oraș mare criminalitatea este

mai ridicată decât în alte zone aflate în centru. De obicei, aceste zone cu infracționalitate

ridicată sunt aflate la periferia orașului și sunt caracterizate prin sărăcie, o cota ridicată de

malnutriție, sănătate precară și boli psihice, persoanele ce locuiesc aici au de obicei un

comportament imoral și ilegitim (alcoolism, consum de droguri, prostituție).

O altă teorie amintită de către cei doi autori este cea a anomiei sociale. Aceasta a fost

enunțată de cunoscutul sociolog Emile Durkheim, care susținea că fenomenul de devianță

are un caracter universal, el fiind prezent în orice societate. Delincvența, ca și crima, joacă

un rol util și necesar în cadrul evoluției unei societați, a moralei și a dreptului. Deci,

criminalul nu ar trebui considerat o „ființa radicală și nesociabilă”, „un element parazitar”,

ci din contră, el este „un agent regulator al vieții sociale”.20 Durkheim introduce termenul

de anomie ce reprezintă „o stare obiectivă a mediului social în care trăiesc indivizii și

grupurile sociale, fiind caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, datorită unor

schimbări bruste, situație concretizată în absența unor definiții precise a valorilor și a

scopurilor care orientează comportamentul indivizilor”.21 Starea de anomie se află la

originea creșterii delictelor, crimelor și sinuciderilor, fiind o adevarată cauză a

delincvenței.

CAPITOLUL 2: VIOLENȚA TELEVIZUALĂ ȘI EFECTELE EI

19 Rădulescu, Sorin; Banciu, Dan, Sociologia crimei și criminalității, ed. Șansa, Bucuresti, 1996, p. 120;

20 Ibidem, p. 123;

21 Ibidem;10

2.1. FUNCȚIILE MASS-MEDIEI

Am văzut în paginile anterioare că cercetatori din diverse domenii au enunțat teorii

referitoare la cauzele ce-l determină pe om să devină violent, agresiv. Unii au susținut că

de vină ar fi rădăcina biologică a individului (K. Lorenz), alții, ca mediul social (A.

Bandura), sau că toate actele de agresivitate izvorăsc dintr-un “instinct al morții” pe care îl

avem cu toții (S. Freud). Începând cu deceniul șase al secolului al XX-lea, cand a avut loc

și o dezvoltare a televiziunii, cercetătorii, în special cei americani au început să contureze o

nouă teorie a cauzalității violenței. Această teorie susține că vilența televiziuală ar fi unul

dintre factorii ce contribuie la creșterea violenței în cadrul unei societați, a infracționalității

violente.

Mai întai să vedem însă cum s-a dezvoltat televiziunea și care sunt funcțiile mass-

mediei.

Este greu de stabilit cine este invetatorul televiziunii deoarece de-a lungul a zeci de

ani numeroși ingineri și cercetători și-au adus contribuția la ceea ce va fi denumită cea mai

mare invenție a secolului al XX-lea. Primele descoperiri în acest domeniu au fost făcute de

către europeni în anii 1930, astfel că, în 1936 Societatea Britanică de Televiziune pornește

difuzarea regulată a unor emisiuni televizate prin intermediul postului BBC. În Statele

Unite ale Americii prima transmisie televizată a avut loc în aprilie 1939, iar după cel de-al

Doilea Război Mondial televiziunea s-a dezvoltat rapid, statele europene rămânând în urmă

cu inovațiile din acest domeniu au preluat în mare măsură modelul american. Astfel,

familia mass-media se mărește cu înca un membru.

P. F. Lazarsfeld și R. K. Merton stabilesc trei funcții principale ale mass-mediei.

Prima funcție este cea care oferă poziție (statut) social, mai exact, prin intermediul mass-

media enumite probleme publice, persoane sau organizații dobândesc un anumit statut, de

asemenea, li se conferă prestigiu și le crește autoritatea. O a doua funcție este aceea de

impunere a normelor sociale: “mijloacele de comunicare de masă pot initia acțiuni sociale,

demascând condiții care sunt în dezacord cu morala publică [...] Mass-media participă la

regularizarea funcționării societății și la întărirea controlului social”22. Atunci când oamenii

văd că sunt condamnate public anumite acte deviante simt o mai mare nevoie de a lua

atitudine împotriva acestor acte. Funcția anormală de narcotizare îl face pe telespectatorul

22 Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, ed. RAO, Bucuresti, 2007, p. 37;11

expus la valul de informații să adopte mai degrabă o cunoaștere pasivă decât o participare

activă la fenomenele care au loc în societate.

În opinia lui H. Lassewell funcțiile mass-media sunt următoarele: a) prezentarea

actualității (culegerea și diseminarea de date referitoare la evenimentele sociale curente); b)

cristalizarea opiniilor (diversele grupuri sociale pot să-și formuleze punctul lor specific de

vedere); c) socializarea (prin mass-media copii și tinerii asimilează anumite valori și

modele culturale, anumite norme de comportament și de gandire).23

În lucrarea “Introducere în sistemul mass-media”, Mihai Coman afirmă că rolul

mass-mediei este acela de a informa publicul, tocmai de aceea cea mai importantă funcție

este cea de informare, ce se referă la nevoia indivizilor și a grupurilor de a controla mediul

înconjurător. Oamenii preiau de obicei din mass-media informații ce le pot fi folositoare în

activitatea cotidiană, precum: programul tv, anunțurile despre starea vremii sau despre

trafic etc. O altă funcție este cea de interpretare, fiind foarte importantă decizia presei de a

face publică sau de a ignora o anumită informație. Ținând cont că pentru anumite

colectivități cunoasterea lumii în care trăiesc depinde de informațiile din presa este

“evident că alegerile și clasificările oferite de mass-media configurează imaginea socială a

evenimentelor zilei, cu vârfurile și coborâșurile ei, cu priorități și zone de dezinteres” 24.

Funcția de legatură se refera la firele nevăzute ce unesc milioanele de oameni ce consumă

produsele mass-media, ei fiind expuși acelorași mesaje ajung să împartășească aceleași

valori și reprezentări culturale, să gândească prin prisma informațiilor pe care le primesc și

să posede cunoștințe asemanatoare.

O altă funcție a mass-mediei este cea de culturalizare. “O dată cu apariția și cresterea

ponderii mass-media, o mare parte a activităților de transmitere a valorilor și modelelor

culturale, de cunoaștere și a comportamentului au fost preluate de mesajele presei. În

prezent, prin conținuturile distribuite de mass-media circulă și se fixează normele de

comportament general acceptate, altfel spus, “convențiile tacite” ale unei societăți”25. În

societatea modernă, pe masură ce timpul alocat muncii scade și creste timpul alocat altor

activități de relaxare, foarte multi oameni aleg să-și umple acest timp liber cu programe

mass-media, tocmai de aceea aceasta are și funcția de divertisment, fiind una dintre cele

23 Ibidem;

24 Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass-media, ed. Polirom, Iasi, 1999, p. 77;

25 Ibidem, p. 8812

mai importante furnizoare de divertisment din societatea de astăzi, prin accesibilitatea și

cantitatea mare de programe.

Însă media nu are doar funcții și părti pozitive, ci are și cateva disfuncții pe care

Melvin L. DeFleur, le sesizează. Acestea sunt: stimularea delincvenței, contribuirea la

degradarea morală, contribuirea la adormirea conștiinței politice, înăbușirea preocupărilor

și capacităților creatoare, coboară gusturile publicului. Charles R. Wright adaugă încă două

disfuncții ale mass-media: crearea și întreținerea panicii și întreținerea unei imagini

catrastofice asupra situației economice, sociale, politice. Tot despre disfuncțiile mass-

media scrie și Kazuhiko goto, referitor la societatea japoneză și la consecințele negative

asupra copiilor în urma expunerii îndelungate la televiziune: a) televizorul răpește copiilor

un timp prețios și indispensabil pe care ei l-ar putea consacra achiziționării directe a

propriei experiențe de viață; b) cultura viitorilor adulți va fi afectată de faptul că

televiziunea are inevitabil tendința de a simplifica realitatea, orientâdu-se spre divertisment

de cele mai multe ori; c) comunicarea televizuală este de sens unic, ceea ce favorizează

pasivitatea individului său îl privează de avantajele comunicării interpersonale; d)

publicitatea trezește dorințe și așteptări inutile, utopice, aspirații nelegitime.26

2.2. EFECTELE TELEVIZIUNII ASUPRA MINȚII UMANE

Foarte puține persoane realizează pericolul pe care îl reprezintă expunerea copiilor la

programe televizuale violente și care se gândesc la consecințele negative pe care le pot

avea acestea asupra dezvoltării adolescenților.

Cercetătorii americani au început să își pună aceste probleme înca de la pătrunderea

televiziunii în societatea modernă. Un număr semnificativ de cercetători din diferite

domenii (ex: McLuhan, H. Krugman, E. Peper, etc) au realizat studii și experimente,

începând cu anii 1960, prin care încercau să demonstreze influența nefastă a televizorului

asupra creierului și gândirii umane. Despre aceste studii vorbește Virgiliu Gheorghe în

lucrarea “Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea copiilor în lumea de

azi” (Ed. Prodromos, 2006, ediția 2).

H. Krudman a încercat să dovedească prin cercetările sale că vizionarea televizuala

amorțește emisfera stângă a creierului (cea care se ocupă de organizarea, analiza și

judecata datelor primite) și lasă emisfera dreaptă (cea care proceseaza informațiile

26 Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol.2, partea a VIII-a;13

determinând răspunsuri emoționale, în defavoarea celor raționale) să îndeplinească toate

activitățile cognitive. Consecința acestui lucru este aceea că unii oameni nu înțeleg ce vad

la televizor sau nu știu să povestească ce au văzut atunci când sunt întrebați. Acest fapt a

fost demonstrat și de către cercetatorul J. Jacoby, care a descoperit că 90% din 2700 de

indivizi testați au înteles greșit ceea ce priviseră la televizor cu câteva momente înainte.27

Autorii care au scris despre efectele vizionării îndelungate la televizor au delimitat

așa numita “generație crescută cu televizorul” (J. Jacoby)28. Este vorba despre copiii care

au intrat în contact cu televizorul de la vârste foarte fragede, copii care au fost lăsați de

către parinți să se uite la televizor cateva ore pe zi - pentru a-i ține ocupați - începând de

la vârsta de 2, 3 ani. S-a stabilit că efectul de pasivitate asupra minții pe care îl induce

viziunea la televizor a avut urmări în cazul acestor copii în ceea ce privește dezvoltarea

normală a creierului. Pe măsură ce înainteaza în vârstă se observa că acești copii prezintă

anumite dizabilități intelectuale, în special referitor la activitatea școlară. Ei își pierd

puterea de concentrare, neputând fi capabili să urmărească un discurs, de multe ori

intervenind plictiseală, mai ales atunci cand consideră că nu este interesant ceea ce se

discută. De asemenea, copiii respectivi au probleme în formularea propriilor idei și în

soluționarea unor probleme destul de simple, fiind obișnuiți să primească răspunsurile deja

formulate de la televizor, lipsindu-le imaginația creativă, memoria fiind de scurtă durată.

Efectele pe termen lung, pentru perioada adultă în ceea ce îi privește pe cei care au

petrecut prea mult timp în fața televizorului în perioada copilăriei, ar fi incapacitatea de a

face față susținerii unui interviu de angajare sau practicării unei meserii ce necesită abilități

de orator. De asemenea, nu vor putea fi capabili să-și argumenteze punctele de vedere

pentru a obține ceea ce-și doresc.29

Dacă în Statele Unite ale Americii generațiile de copii crescuți în fața televizorului

erau prezente încă din perioada anilor ’60, în România putem vorbi despre acest lucru după

1992 când televiziunile private au început să-și facă apariția una după alta. Consider că

adolescenții de astăzi cu vârsta cuprinsă intre 14 și 18 ani sunt cei asupra cărora se

manifestă efectele vizionării îndelungate la televizor. După părerea mea, concluziile pe

27 Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra mintii umane si despre cresterea copiilor in lumea de azi, editia 2, Ed. Prodromos, Bucuresti, 2006;

28 Apud Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, p. 401;

29 Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea copiilor în lumea de azi, editia 2;

14

care le trage Virgiliu Gheorghe sunt foarte drastice: copiii din zilele noastre vor deveni

niște adulți a caror capacitate cerebrală va fi insuficient dezvoltată, prezentând anumite

dizabilități intelectuale. Este adevărat însă, că acești copii prezintă dificultăți în ceea ce

privește comunicarea propriilor idei și că, de multe ori pentru a realiza unele teme pentru la

școală, precum referate sau eseuri, apelează la calea cea mai ușoară: internetul, în locul

bibliotecii.

2.3. EFECTELE VIOLENȚEI TELEVIZUALE ȘI PRIMELE CERCETĂRI ÎN

DOMENIU

În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea Statele Unite ale Americii nu s-au

remarcat doar prin prosperitate economică şi inovaţie tehnologică, ci şi prin creşterea

infracţionalităţii, tocmai de aceea primele cercetări care s-au făcut pe tema violenţei

mediatice şi a impactului acesteia asupra copiilor şi adolescenţilor au fost în această ţara.

Pionier al cercătorilor din acest domeniu este considerat a fi profesorul american

George Gerbner, de la Universitatea din Pennsylvania. Acesta susţinea că „actualitatea

studierii acestei problematici provine din neliniştea provocată de incidenţa violenţei şi a

terorii mediatice asupra vieţii publice, a copiilor şi a tineretului, a delincvenţei şi a

controlului social, că urmare a producerii în serie şi a etalării în mass-media, îndeosebi în

televiziune a imaginilor violente”30.

Inițierea unor studii în acest domeniu a fost determinată de mai mulți factori. În

primul rând s-a avut în vedere diversitatea actelor violente în țările occidentale: s-a

dezvoltat violența străzii, s-a multiplicat numărul omuciderilor, au apărut revolte ale

elevilor si ale studenților împotriva sistemelor școlare și uneori a celui social, începuturile

terorismului. De asemenea, a crescut numărul actelor de violență, a agresivității, chiar a

omuciderilor în rândul minorilor, producându-se o explozie a criminalității acestora.31 Un

al treilea factor ar fi declanşarea unor campanii puternice împotriva televiziunii, care era

văzută că fiind responsabilă de agresivitatea tinerilor, ce deveniseră contestatari, dar şi de

extinderea valului de violentă în societate. Criticii de televiziune afirmau că lumea este

invadată de agresivitatea din cauza filmelor care exhibă violentă şi a emisiunilor pline de

30 Dragan, Ioan, Media și violență, 2006, Revista Sociologică Românească, vol.IV, nr. 2, p. 13;

31 Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, partea 10, cap. 1;15

violenţă. F. Brady afirmă că ţinerii au tendinţa de a reproduce în viaţa cotidiană actele de

violenţă de pe micul sau marele ecran.32 S-a calculat că la 14 ani un adolescent american cu

un statut socioeconomic mediu, a văzut 14 000 de omucideri la televiziune, peste 90% din

ansamblul programelor televiziunii americane cuprinzând acte de violență, cele mai brutale

programe fiind cele de desene animate cu o medie de 24 de acte de violență pe ora. Una

dintre ipotezele de la care a pornit cercetătorul american Head a fost: “cu cât scenele de

violență sunt mai numeroase, cu atât impactul lor nefast este mai puternic: violența

televizuala este ca si otrava, ea acționând cu atât mai intens cu cât doza este mai

puternică”.33

Un alt factor a fost acela că perioada anilor ‘60 a fost una a controverselor aprige, de

exprimare a unor puncte de vedere exclusiviste privind efectele şi funcţiile sociale ale

televiziunii. Pornind de la stările pe care le trăiesc consumatorii de televiziune (angoasă,

frică) George Gerbner a încercat să identifice câteva corelaţii statistice între acestea. A

rezultat că un consum masiv de programe violente îi desensibilizează pe oameni - acest

lucru manifestându-se prin faptul că aceştia nu mai sunt atât de sensibili faţă de actele de

violenţă sau victimele violenţei. În urma studiilor s-au stabilit câteva efecte contradictorii:

sporirea sentimentului de izolare la mării consumatori de televiziune şi întărirea tendinţelor

de retragere din realitate; accentuarea fenomenului de înstrăinare de comunitate la cei

puternic dependenţi de media. Unii critici considerau că televiziunea poate dezvolta

comportamente de cooperare pe când alţii considerau că ea poate genera agresivitate.34

A. Perspective teoretice

În introducerea raportului “Violență și teroare în media”, G Gerbner definește

conceptele de violență și teroare astfel: “În cea mai mare parte a studiilor efectuate,

violența este definită ca o acțiune fizică ce vizează deschis să rănească sau să ucidă, sau

care amenință să facă acestea. Actul terorist este adesea definit ca un act de violență produs

de către, între sau contra statelor, altor instituții, grupurilor și a indivizilor, al carui scop

este acela de a provoca teama și de a exprima o poziție cu caracter aproape întotdeauna

politic (...). Violența și teroarea în media dau o imagine conflictuală asupra relațiilor

sociale, ele arătând cum poate fi utilizată forța pentru a stăpânii, izola, domina, provoca sau

32 Ibidem, p. 401;

33 Ibidem, p. 402;

34 Ibidem;16

distruge. Arătând cum cineva poate obține ceva contra altcuiva, violența în media poate, de

asemenea, hranii sentimentul forței sau pe cel al vulnerabilității, în masura în care ea

infațișează ierarhia socială.”35

În 1982 în SUA se publicau circa 2500 de studii ce dezbăteau influența televiziunii și

efectele generate de programele violente, majoritatea bazându-se pe una din urmatoarele

teze: teza efectului cathartic, teza suscitării violenței sau teza efectului întăritor.36

Teza efectului cathartic susţine că mecanismul efectului catharsis este următorul: în

viaţa cotidiană oamenii sunt confruntaţi cu diverse situaţii frustrante care pot eventual

provoca alunecarea în acte violente, de agresivitate. Catharsisul oferă eliberarea de aceste

frustrări prin „participare simbolică”, imaginară, la scenele de violenţă şi la actele de

agresivitate văzute la televizor. Programele difuzare de televiziune, ce conţin violenţă oferă

material pentru fantezii agresive, reducând comportamentul de acest tip. Pot exista şi

cazuri în care violenţa televizuală creează anxietate faţă de agresivitate, lucru ce poate duce

la inhibarea impulsurilor agresive. În concluzie, susţine Feshbach – enunțătorul acestei

teorii - televiziunea ajută şi nu contribuie la dezvoltarea violenţei.

Teza suscitării violenţei susţine faptul că prin mesajele violente media constituie o

sursă de stimulare a agresivităţii şi a comportamentelor violente. Fiind asaltaţi de

spectacolul violenţei, ţinerii pot ajunge să creadă că violenţa este singurul mijloc de a-şi

rezolva conflictele. Este foarte important modul în care este prezentată violenţa: dacă este

prezentată că justificare (ex: legitimă apărare) sau este realizată de un personaj preferat,

atunci sporesc şansele ca aceste comportamente să fie imitate de către copiii sau

adolescenţii în căutare de modele. Este important de menţionat că violenţa televizuala nu

induce de una singură comportamentul agresiv ci asociată cu alţi factori precum:

caracteristicile şi trăsăturile psihosociale ale individului şi apartenenenta acestuia la

anumite grupuri şi medii sociale.

Cea din urma teză, a efectului de întărire, susţine că “persoanele şi mesajele

violente nu fac decât să actualizeze şi să întărească pulsiuni şi tendinţe agresive existente la

indivizi, în funcţie de felul în care au fost educaţi şi socializaţi”.37 Mass-media nu poate

determina schimbarea atitudinilor și comportamentelor în direcția agresiviății. Ea poate

35 Dragan, Ioan, Media si violenta, 2006, Revista Sociologica Romaneasca, vol.IV, nr. 2, p. 13;

36 Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, 2007;

37 Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme și teorii, vol. 2, p. 404;17

ajuta la actualizarea tendințelor agresive la un individ ținând cont de următorii factori: 1)

structura personalității subiectului; 2) situația în care se află; 3) grupurile de apartenență și

de referință ale subiectului.

B. Rezultate ale studiilor și cercetărilor

“În SUA un vârf al emisiunilor violente a fost atins în anii 1984-1985, când violența,

în diferitele ei forme, era prezența în opt din zece programe difuzate în intervalul prime

time38 (27 incidente violente pe oră)”.39

Profesorul Ioan Dragan îl citează în cartea sa Comunicarea. Paradigme și teorii pe Jean

Daniel care afirmă că: “Banalizarea violenței a devenit un fapt izbitor și amenințător.

Lumea nu este mai violentă decat cea de odinioară, dar amuzamentul și indiferența cu care

lumea contemplă propriile violențe și modul în care sunt imaginate violențe tot mai multe

și mai monstruoase grație imaginilor de cinema și de televiziune este fără precedent”.40

În continuare voi relata cateva date preluate din articolul “Media si violenta” (Ioan

Dragan, 2006) ce au fost extrase din cercetarile efectuate pe continentul nord-american cu

provire la violenta televizuala si impactul ei asupra indivizilor.

În urmă unui studiu realizat de N. Minnow şi C. Lemay, s-a constatat că până la

vârstă de 18 ani majoritatea americanilor au petrecut în faţă televizorului mai multe ore

decât în şcoală şi cu mult mai mult timp decât au petrecut vorbind cu prietenii, cu părinţii

sau cu profesorii.

Un alt studiu realizat în 1992 arată că până la împlinirea aceleaşi vârste, de 18 ani,

un tânăr a văzut, prin intermediul televizorului, aproximativ 200.000 de acte de violentă,

ceea ce generează nesiguranţă, frică sau percepţie negativă a relaţiilor umane şi a lumii,

precum şi exaltare agresivă.

Într-un raport al comisie juridice a Senatului American, din 1999, era menţionat

faptul că 59% dintre părinţii americani spun despre copiii lor în vârstă de 4-6 ani, în special

băieţi, că imită comportamente agresive văzute la televizor.

Se mai mentionează faptul că televiziunea este vinovată, de una singură, “de peste

10% dintre actele de violență ale tinerilor, iar în copleșitor de multe alte cazuri, are o

influență foarte importantă în comiterea actelor de violență de cărte aceștia” (p. 14)

38 Prime time = 19:00 – 23:00;

39 Ibidem, p. 432;

40 Ibidem, p. 426;18

În rândul copiilor şi al tinerilor lectură de carte a scăzut de până la zece ori din 1960

până în prezent. Un lucru absolut înspăimântător este acela că un copil american asistă în

timpul vieţii lui la 8 000 de crime şi 100 000 de acte de violenţă televizuala. Nu ar trebui să

ne mire faptul că o mare parte din ceea ce copiii văd la televizor este alcatuită din violenţă,

fiind reprezentată că “cea mai potrivită cale de rezolvare a problemelor interpersonale, de

răzbunare a insultelor și a ofenselor, de a obține dreptatea și toate lucrurile dorite de la

viață”. (p. 15)

În jur de 40% dintre adolescenți au învățat cum să vorbească cu iubitul sau iubita lor

din emisiunile cu continut sexual ale televiziunii, acestea având ca efect stimularea

sexualitatii precoce în randul adolescențiilor. “McLuhan sugerase că televiziunea

contribuie semnificativ la hipertrofierea sensibilității sexuale, a rolului sexualității în viața

indivizilor”41. Televizunea se exprimă puternic prin erotism și tinerii învață în special de la

televizor cum să se comporte în relațiile sexuale, ce atitudini trebuie să adopte femeia și

barbatul. Unul dintre programele care generează cea mai mare dependență este telenovela,

unde personajele, de obiei, întreţin relaţii sexuale fără a fi căsătoriţi, nefiind arătate

efectele negative ale acestor contacte neprotejate (de exemplu: sarcini nedorite sau boli cu

transmitere sexuală). Vizionarea acestor tipuri de programe le dă tinerilor senzaţia că

majoritatea celor de vârstă lor şi-au început viaţă sexuală, ceea ce a contrbuit în ultimii 20

de ani la o scădere graduală, dar constantă a vârstei la care tinerii au primul lor contact

sexual (cf. Braberman şi Strasburger).

Dintr-un studiu realizat de L. Tucker în 1989 reieşea că copiii cu vârstă cuprinsă

între 2 şi 5 ani petrec în medie 25 ore pe săptămână privind la televizor, cei cu vârsta între

6 şi 12 ani petrec 22 de ore, iar cei între 12 şi 17 ani aproximativ 23 de ore pe săptămână.42

Huesmann susține că “frecvența expunerii băieților la emisiunile violente pe care le

preferă, dupa declarațiile lor, poate constitui un predictor pentru frecvența și gravitatea

delictelor pe care le comiteau la vârsta de 30 de ani, chiar după ce influența agresivitatii

initiale a acestor baieti era anulata”43 Alte cercetari au aratat ca desenele animate pot fi o

sursa de stereotipuri negative cu privire la unele minoritati.44

41 Ibidem, p. 417;

42 Ibidem, p. 416;

43 Stefanescu, Poliana, Expunerea la violenta televizuala si comportamentul agresiv al copiilor. Un model structural al efectelor pe termen scurt, 2006, Revista Sociologie Romaneasca, vol. IV, nr. 2, p. 73;

44 Ibidem;19

S-a observat ca atunci cand parintii privesc la televizor in compania copiilor si nu

discuta cu ei despre ce se intampla pe micul ecran, copiii pot deveni mai agresivi in viata

de zi cu zi. De altfel, copiii cei mai agresivi aveau in general parinti care erau la randul lor

agresivi, ce se aratau nemultumiti fata de copiii lor si ii pedepseau mai sever.45

In ceea ce priveste audienta tv, cercetarile realizate de catre Medrich in 1979 si mai

tarziu de catre Patterson, in 1987, au avut concluzii similare: cei ce se uita in mod constant

la televizor sunt de regula cei saraci si mai putin educati (care au resursele materiale si

culturale limitate) ce traiesc de cele mai multe ori in mai putina intimitate, adesea in case

supraaglomerate. Pentru acest tip de persoane televiziunea reprezinta o atractie deosebita

deoarece au mai putine posibilitati de petrecere a timpului liber, oportunitatile de a face

altceva fiind limitate.46 Intr-o alta cercetare, Van Der Voort era de parere ca gradul mai

mare de expunere al copiilor la violenta le reduce posibilitatea acestora de a o percepe si le

produce o placere mai mare.

Ioan Dragan (2007, vol. 2, partea 10) enumera alte concluzii ale unor cercetari

americane, precum: violenta mediatica a devenit un ritual cotidian in toate casele de la cele

mai mici varste; anunturile din media referitoare la sinucideri si acte de violenta sunt

urmate de cresteri ale actelor de violenta. Himmelweit afirma ca violenta mediatica il face

pe individ mai putin constient de consecintele pe care aceasta le antreneaza. Unele dintre

efectele scenelor violente, constatate in urma acestor cercetari, sunt ca pentru copil violenta

este mai putin traumatizanta cand este prezentata intr-un context umoristic, ca identificarea

cu un personaj face ca actiunile sa para mai violente, dar si ca decorul emisiunilor are o

importanta destul de mare.

In urma studiilor realizate de G. Gerbner, acesta a ajuns la concluzia ca violentele din

media maresc sentimentele de angoasa, de insecuritate si de teama in randul populatiei,

precum si neincrederea, alienarea sau dorinta de a poseda avere. Gerbner a sesizat, ca si alti

cercetatori, ca in orele de maxima audienta violenta este prezenta in mai toate programele

de televiziune, telespectatorul neavand alta optiune. Acesta si-a pus intrebarea daca

absorbtia violentei mediatice este cea care determina preferinta pentru programele violente

45 Ibidem;

46 Stefanel, Adriana, Televiziunea in viata copiilor cu varste cuprinse intre 7 si 10 ani, 2006, Revista Sociologie Romaneasca, vol. IV, nr. 2, p. 123;

20

sau invers, “nu cumva indivizii inclinati spre agresivitate si acte violente aleg spectacolul

violentei pentru a-si intari inclinatiile lor?”47

O cercetare importanta in ceea ce priveste evaluarea violentei din programele tv si a

impactului sau, pe care G. Gerbner l-a coordonat, a fost cel desfasurat sub auspiciile

centrului Annenberg School of Communication (Universitatea Princeton), infiintat in 1967

si continuat timp de aproape 20 de ani. “Studiul a pus in lumina efectele nocive ale

consumului de televiziune: indirecte, pe termen lung, cumulative si destul de puternice.

Printre aceste efecte se numara generarea si accentuarea temerilor fata de violenta reala si

de posibilitatea de a deveni victima. Cercetarea a plecat din start de la o abordare negativa

a televiziunii si a receptorilor. Au existat doua premise in acest sens: 1. televiziunea ofera o

viziune completa, coerenta, organica despre lume, dar distorsionata (la articularea careia

contribuie in primul rand naratiunile tv); 2. publicul de televiziune actioneaza neselectiv,

iar privitul la televizor se desfasoara mai curand ca un ritual. Ipoteza studiului a fost

urmatoarea: expunerea la mesajele televizuale contribuie la adoptarea viziunii despre lume

(stereotipa si deformata) oferita de catre televiziune (...).

In cadrul analizei de continut, timp de aproximativ 13 ani, din 1967 pana in 1979, au

fost monitorizate 1491 de programe tv difuzate in prime time in timpul saptamanii si pe

parcursul intregii zile in week-end. Au fost investigate prioritar programele de

divertisment, ce permit evaziunea din realul cotidian (...). Analiza de continut a conformat

ideea unei lumi televizuale coerente, dar distorsionate: in programele tv, barbatii erau

suprareprezentati (de trei ori mai numerosi decat femeile), batranii si tinerii erau

subreprezentati; categoriile sociale ale celor cu profesii liberale si ale oamenilor de afaceri

erau suprareprezentate in defavoarea muncitorilor si a functionarilor, negrii erau

suprareprezentati etc. (...) Televiziunea cultiva propria viziune despre lume (coerenta dar

deformata) in randul telespectatorilor, mai ales in cazul celor care abuzeaza de televiziune.

(...) Marii consumatori de televiziune (heavy viewers), cei care se uita la televizor mai mult

de patru ore pe zi, comparativ cu micii consumatori (light viewers), tind “sa vada” lumea

prin “ochelarii” televiziunii. De exemplu, acestia percep lumea mai violenta, manifesta un

sentiment de insecuritate pronuntat si se tem puternic de criminalitate.”48

47 Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, p. 459;

48 Todoran, Ileana, Evaluarea aplicarii signalecticii in Romania. Context si implicatii, 2006, Revista Sociologie Romaneasca, vol. IV, nr. 2, p. 87;

21

Una dintre limitele acestui studiu se refera la localizarea teoriei, valabilitatea ei mai

curand pentru cazul Statelor Unite, deoarece incercarile de a extinde cercetarile in afara

SUA si de a valida teoria cultivarii in alte tari nu a fost intotdeauna un succes. O alta limita

ar fi aceea ca au fost analizate preferential programele de divertisment in defavoarea celor

informative sau de “infotainment” si nu s-a acordat o atentie deosebita impartirii si

evaluarii pe genuri televizuale.49

Un studiu important coordonat de catre Joel Federman a fost initiat in 1995 si a fost

realizat de patru mari universitati americane: Universitatea din California – Santa Barbara,

Universitatea din Carolina de Nord – Chapel Hill, Universitatea din Texas – Austin si

Universitatea din Wisconsin – Madison, finantarea venind din partea industriilor americane

ale retelelor de cablu. Metodologia pe care s-a bazat acest proiect a constat in analiza de

continut a unui esantion de 2500 de ore de programe (fictiuni, reality show-uri, clipuri

muzicale), analize ale impactului programelor violente asupra tinerilor (anchete, focus

grupuri), masurarea receptivitatii si a eficientei sistemelor de avertizare, receptarea

actiunilor sociale si educative antiviolenta, analiza statisticilor privind violenta din orasele

si comunitatile americane. O concluzie importanta a acestui studie este aceea ca violenta

tele vizuala este un factor de risc pentru cresterea comportamentelor violente ale tinerilor.

Cercetatorii ce au luat parte la acest studiu au combinat analiza de continut cu un studiu de

psihosociologie a comportamentelor si au ajuns la concluzia ca minorii si tinerii expusi

masiv la programe de televiziune sunt cei mai inclinati la comportamente violente, la

teama sau desensibilizare. Principalele rezultate ale prezentului studiu au fost urmatoarele:

57% dintre programele analizate contineau violenta; 15% dintre programe erau insotite de

avertisment antiviolenta; 51% dintre scene se desfasurau in contexte realiste; 73% dintre

scenele violente contineau acte de violenta nepedepsite; 58% dintre interactiunile violente

nu aratau suferinta; 44% dintre scenele violente apareau ca justificate.50

Cercetari asemanatoare cu cea realizata de cele patru universitati americane, dar la o

scara mai mica, au fost efectuate si in Europa pe perioada anului 1995, in Marea Britanie,

Germania sau Franta. In Marea Britanie, esantionul a fost de patru saptamani consecutive

cuprinzand programe difuzate pe patru canale hertziene si patru canale difuzare prin satelit.

Rezultatele studiului au aratat scaderea duratei scenelor de violenta pe ansamblul

programelor, iar pe alta parte o intensificare a reprezentarii violentei (efect pervers al

49 Ibidem, p. 88;

50 Dragan, Ioan, Media si violenta, 2006, Revista Sociologica Romaneasca, vol.IV, nr. 2;22

diversificarii si a competitiei dintre programe). “Rezultate similare au fost consemnate in

Germania de catre profesorul Jo Groebel: caracter decontextualizat al actelor de violenta;

in 39% dintre scene agresorul nu e cunoscut; sanctiunile apar doar in 12% dintre cazuri; in

73% dintre cazuri violenta nu atrage nicio consecinta pentru agresori; in 35% dintre cazuri

actele sunt comise cu sange rece si intentionate, cu premeditare.”51

In Franta studiul a fost efectuat pe durat unei saptamani pe un esantion de 230 de

emisiuni, reprezentand un volum de doar 117 ore, comparatie cu celelalte cercetari.

Rezultatele au aratat ca 35,6% dintre emisiuni, adica 82 de emisiuni, nu contineau nicio

urma de violenta, iar volumul secventelor violente cumuleaza 53 de ore. Autoarele Divina

Frau-Meigs si Sophie Johel au facut o comparatie intre cercetarile din Statele Unite si cele

din Franta si au constatat ca televiziunile franceze prezinta in programele lor o pondere a

violentei mult mai ridicata decat televiziunile americane.52

In studiul efectuat de I. Rowell Huesmann si colaboratorii sai (Universitatea

Michigan) intre 1977 si 1992 s-a urmarit relatia longitudinala dintre expunerea la violenta

televizuala a copiilor intre 6 si 10 ani si comportamentul agresiv in perioada adulta dupa 15

ani, pe un esantion de 557 de copii ce au crescut in anii 1970-1980. Urmarind datele reiese

ca expunerea la violenta in copilarie prezice comportamentul agresiv din perioada tineretii

atat in cazul baietilor cat si a fetelor. Aceste date au fost colectate in doua perioade a vietii

subiectilor cuprinsi in esantion: intre 1977-1978 grupurilor de copii cu varste intre 6-7 ani

si intre 8-9 ani, iar cea de-a doua perioada a fost intre 1992-1995, dupa 15 ani cand

subiectii aveau varsta de aproximativ 20 de ani. Din cei 557 de subiecti initiali au reusit sa

reexamnieze in jur de 450, aplicandu-li-se interviuri “face-to-face”, prin telefon sau prin e-

mail, de asemenea au fost intervievate si persoane apropiate lor pentru a putea culege mai

multe detalii despre subiectul respectiv. Rezultatele obtinute au fost urmatoarele: datele din

arhivele politiei au indicat ca atat barbatii cat si femeile care au inregistrat un scor ridicat la

testul de masurare a agresivitatii au comis mai multe acte de violenta, referitoare in special

la nerespectarea unor reguli rutiere. De altfel, unii dintre barbatii cu un scor ridicat au fost

condamnati pentru diverse delicte, cei agresivi fiind chiar arestati de mai multe ori. Atat in

cazul barbatilor cat si al femeilor care au inregistrat un scor ridicat exista o probabilitate

mai mare sa-si fi agresat sotii, asa cum reiese din cele relatate de acestia. In ceea ce

priveste tipul de agresivitate este mai probabil ca femeile sa ia parte la forme de agresiune

51 Ibidem, p. 22;

52 Ibidem;23

indirecta, iar barbatii sa ia parte la forme de agresivitate directa, precum si faptul ca ambele

genuri sa se foloseasca de agresivitatea verbala. Cert este faptul ca au existat corelatii

pozitive intre indicatorii “vizionarea de programe in copilarie” si “asocierea cu un personaj

negativ sau violent” cu comiterea unor acte agresive la varsta adulta.53

Echipa de cercetatori de la London School of Economics and Political Science au

realizat un studiu, in 1995, despre locul pe care il ocupa noile forme de media in viata

tinerilor cu varste cuprinse intre 6 si 17 ani, “new media” incluzand televiziunea prin cablu

sau satelit, computerul personal, jocuri video, internet, e-mail., CD-ROM. Studiul s-a

desfasurat pe o perioada de 4 ani, raportul final fiind lansat in luna martie a anului 1999.

In Marea Britanie copiii folosesc media in jur de cinci ore pe zi, aproximativ

jumatate din acest timp este petrecut in fata televizorului, pe locul doi in preferintele lor

situandu-se muzica. In aceaperioada noile tehnologii media nu reprezentau o atractivitate

pentru copii, insa pentru o parte dintre ei computerul incepuse sa rivalizeze cu televizorul,

astfel ca vizionarea la televizor plus statul la calculator ajungeau sa ocupe sapte ore pe zi

din activitatea copilului. Acest studiu s-a desfasurat in mai multe tari din Europa si

comparand rezultatele obtinute s-a ajuns la concluzia ca in Marea Britanie copiii se uita la

televizor mai mult decat copiii din celelalte tari europene: cu aproape o jumatate de ora pe

zi mai mult decat cei din Olanda, Suedia sau Spania si cu aproape o ora mai mult pe zi

decat cei din Germania, Franta sau Elvetia.

Copiii privesc o diversitate de programe insa le prefera in special pe cele destinate

adultilor, obiceiurile lor de vizionare potrivindu-se cu cele ale parintilor lor. Aproape

jumatate din casele in care se aflau copii, cuprinse in esantion, erau racordate la televiziune

prin cablu sau satelit (42%), astfel copiii si tinerii aveau acces la programele lor favorite:

desene animate pentru cei mai mici, sport pentru baietii mai mari si seriale sau drame

pentru fetele mai mari. Cercetatorii au descoperit ca unii copii cauta diversitate atunci cand

privesc la televizor, pe cand altii aleg sa se uite mereu la acelasi tip de programe. Un

exemplu il constituie “fanii distractiei televizate”, acestia sunt cei care petrec mai mult

timp, peste medie, privind la televizor, casete video sau jucand jocuri pe calculator si foarte

putin timp citind carti. De obicei acestia se dovedesc a fi fani ai sportului, “ aceasta

inseamna ca ei – de obicei baieti ce provin din familii din clasa muncitoare, cu varsta

cuprinsa intre 12 si 14 ani - spun ca jocul lor preferat de pe calculator este, cel mai

53 Huesmann, Rowell, L. et al, Longitudinal Relation Between Children’s Exposure to TV Violence and Their Aggressive and Violent Behaviour in Yount Adulthood: 1977-1992, Develpmental Psychology, vol. 39, nr. 2, p. 201-221, disponibil www.citeseerx.ist.psu.edu la data de 10.05.2010;

24

probabil, un joc despre sport, programul lor preferat este, cel mai probabil, un program

sportiv, dintr-o lista de 14 lucruri interesante, cel mai probabil aleg sportul, de aemenea vor

spune ca a fi bun la sport te face popular printre cei de varsta ta”.54 Desi privitul la televizor

este cea mai populara activitate domestica, ea este vazuta ca a doua optiune deoarece tinerii

apeleaza la ea atunci cand sunt plictisiti sau nu au altceva mai bun de facut. De altfel,

aceasta activitate este una de familie, cu cat copii cresc cu atat intreprind mai putine

activitati impreuna cu parintii, insa privitul la televizor in familie ramane in capul listei. Pe

de alta parte, cand copiii au fost intrebati cum prefera sa se uite la televizor, cele mai multe

raspunsuri au fost “singur”, adica fara vreun membru al familiei. Nivelul de educatie al

parintilor este foarte important atunci cand vine vorba de “dotarea” dormitorului copilului,

parintii cu un nivel inalt de educatie vor alege sa puna carti in dormitorul copilului in locul

televizorului, in schimb parintii cu un nivel scazut de educatie aleg televizorul.55

Brandon Centerwall, in cercetarile sale, a demonstrat ca vizionarea indelungata la

televizor, mai ales a programelor cu un continut violent, reprezinta un factor ce cauzeaza

jumatate dintre omuciderile din Statele Unite. Centerwall a comparat rata omorurilor si

furturilor faptuite de albi in trei tari: SUA, Canada si Africa de Sud. Acesta a obserat ca in

SUA si Canada, dupa 15 ani de la introducerea televiziunii (perioada de maturizare a unei

generatii crescute in fata televizorului) rata omorurilor si a furturilor s-a dublat, comparativ

cu situatia din Africa de Sud unde rata se mentinea constanta, tinand cont de faptul ca

televiziunea a patruns mai tarziu. Insa situatia s-a schimbat si aici dupa 15 ani, fiind

asemanatoare cu cea din primele doua tari.56

“Grant Handrick, in urma unei cercetari intreprinse asupra a 208 de detinuti federali,

a constatat ca 90% dintre ei invatau trucuri criminale si isi imbunatateau tehnicile privind

la televizor, iar 40% dintre ei au declarat ca au copiat exact crimele pe care le vazusera mai

inainte pe micul ecran.”57

O concluzie la care au ajuns majoritatea cercetarorilor este aceea ca argumentul, cu

care se apara radiodifuzorii si programatorii, conform caruia gustul si cerintele publicului

54 Livingstone, Sonia, Implications for Children and Television of the Changing Media Environment: A British and European Perspective, 1999,p. 6, disponibil pe www.lse.ac.uk la data de 10.05.2010;

55 Ibidem;

56 Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra mintii umane si despre cresterea copiilor in lumea de azi, editia 2, Ed. Prodromos, Bucuresti, 2006

57 Ibidem, p. 31825

sunt responsabile pentru ponderea programelor violente, nu este valid. Realizand o paralela

intre audientele programelor violente si a celor nonviolente (difuzate in paralel) s-a

constatat ca audientele celor mai violente nu sunt superioare celor nonviolente, dimpotriva,

publicul le prefera pe cele din urma. Astfel “gradul de expunere la violenta mediatica

depinde de mai mult de politica editoriala a media, a televiziunilor in special si de

apartenenta la anumite grupuri, decat de alegeri operate de telespectator. Deci, contrat unor

idei sustinute de industriile mediatice, violenta nu este capabila prin ea insasi sa captiveze

un numar sporit de telespectatori, esentialul tine de o programare care concentreaza astfel

de emisiuni in orele de maxima audienta (ceea ce reduce marja de alegere a indivizilor) si

de interesele economice; producerea de seriale violente, dupa formule si retete deja

utilizate devine mai ieftin decat inventarea si crearea de noi tipuri de emisiuni, mai

complexe si deci mai costisitoare.”58

De-a lungul anilor s-au efectuat sute de cercetari atat in Statele Unite cat si in

Europa, e imposibil sa le mentionez pe toate, insa am incercat sa prezint rezultatele si

concluziile celor mai importante dintre ele. Exista totusi si unele cercetari conform carora

nu s-a demonstrat existenta unei relatii cauzale intre consumul de violenta televizuala si

deprinderea unui comportament violent.

C. Efectele violenței televizuale

Cele mai intalnite efecte, asupra carora au cazut de acord majoritatea cercetarorilor

ce au studiat problematica influentei violentei televizuale, au la baza teorii celebre privind

agresivitatea si teorii psihosociale.

Teoria provocarii a fost elaborata de catre P. H. Tannenbaum, care sustine ideea ca

expunerea la violenta televizuala amplifica agresivitatea, deoarece violenta creste excitatia,

“incita” telespecatorii. Aceasta ipoteza are la baza numeroase studii care au demonstrat ca

materialele umoristice, erotice sau violente cresc excitatia psihologica mai ales in randul

adolescentilor, astfel ca expunerea la astfel de materiale, ce provoaca portretizari vizuale,

conduce la o agresivitate ulterioara mai mare.

O alta teorie importanta, cea a invatarii sociale, sustinuta in primul rand de Albert

Bandura, se refera la faptul ca modelele de comportament sunt invatate observandu-i pe

altii, in acest fel, copiii achizitioneaza comportamente nefamiliare. Teoria invatarii sociale

este cea mai influenta sursa de cercetare asupra agresivitatii deoarece reuneste toti factorii

58 Dragan, Ioan, Media si violenta, p. 25;26

ce ar putea induce un comportament agresiv: atributele individuale, stimulii observati si

mediul care ar putea facilita sau inhiba performanta raspunsurilor achizitionate prin

observatie. O ultima teorie, cea a reducerii agresivitatii, sugereaza ca expunerea la violenta

din televiziune va reduce agresivitatea ulterioara.

Pornind de la aceste teorii au fost indentificate urmatoarele efecte pe care le poate

produce violenta televizuala asupra indivizilor:

efectul de invatare sociala (apropierea si imitarea actelor

violente, a eroilor violenti si a comportamentelor violente);

efectul de catharsis (eliberarea de pulsiuni agresive);

dezinhibarea (favorizarea declansarii agresivitatii si trecerea

la acte violente prin pierderea retinerilor la comiterea de acte violente);

incitarea si imitarea (provocarea directa la acte si

comportamente violente).

Alte patru efecte converg din doua teorii psihosociale: teoria desensibilizarii si teoria

fricii:

reducerea emotionalitatii individuale la stimuli violenti, in

consecinta o anumita inferenta fata de violenta reala;

banalizarea violentei (atenuarea reactiilor oamenilor fata de

violenta din jurul lor, formarea unor atitudini de acceptare a violentelor ca un “rau

necesar”);

procesul de incubatie (instalarea progresiva a sentimentelor

de teama si insecuritate, ce pot deveni paralizante);

fenomenul cultivarii (confundarea “realitatii lumii” cu

“realitatea mediatica” imbibata cu violenta, ceea ce duce la supraestimarea violentei

reale).59

Divina Frau-Meigs si Sophie Johel subliniaza ca exista diferente de pozitie intre

cercetatorii nord-americani si cei europeni: primii au ajuns la certitudinea ca violenta

mediatica are o mare influenta asupra comportamentului indivizilor pe cand ceilalti sunt

mai sceptici in aceasta privinta. Acest lucru se datoreaza in mare parte istoriei televiziunii

pe cele doua continente. SUA a fost supusa mai din timp industriilor audio-vizuale

producatoare de genuri si forme impregnante de violenta, de asemenea copiii americani

petrec un numar mult mai mare de ore in fata televizorului, ceea ce a dus la realizarea unui

59 Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol.2, p. 464;27

numai mai are de studii pe aceasta tema (inclusiv studii longitudinale). In Europa,

consumul televizual al adolescentilor si tinerilor este mult mai mic decat in SUA, deoarece

peisajul televizual a fsot dominat pana la mijlocul anilor ’80 de televiziunile publice care

erau mai usor supuse controlului editorial, programele televiziunilor publice din anii 1950-

1970 aveau preponderent continut informativ si educativ. Dupa anii 1980, televiziunile

europene au inceput sa importe programe americane, astfel ca violenta televizuala a crescut

foarte mult, depasind chiar ponderea din televiziunile americane, unde, in ultimii ani s-a

remarcat o diminuare a violentei televizuale.60

Cele doua autoare mentionate mai sus sunt de parere ca efectele violentei tv nu pot fi

generalizate, nu toti adolescentii sunt indiferenti sau insensibili, pentru ca astfel nu ar mai

fi declarat in cercetarile efectuate (in timpul chestionarii) ca sunt de parere ca la televezior

este prezentata prea multa violenta. De asemenea, ele considera ca violenta televizuala nu

este responsabila de cresterea criminalitatii, ea reprezinta doar unul dintre factorii ce duc la

aceasta crestere. Nu toate cazurile de violenta si agresivitate din randul adolesccentilor si

tinerilor au fost comise sub impactul violentei tv, insa exista cateva cazuri izolate in care

agresorii minori au actionat sub impulsul a ceea ce au vazut la televizor.61

Profesorii D. Banciu, S. Radulescu si V. Teodorescu (2002) sunt, de asemenea, de

parere ca violenta televizuala reprezinta doar unul dintre factorii determinanti ai

comportamentului deviant juvenil. Din anchetele bazate pe interviu, avandu-i ca subiecti

pe delincventii minori institutionalizati in penitenciare sau centre de reabilitare, a rezultat

ca un numar extrem de redus de minori se inspirasera din cele vazute la televizor. De altfel,

a rezultat ca un factor important in aparitia manifestarii deviante si infractionale la varsta

adolescentei ii reprezinta deficientele si disfunctiile educative ale familiei. “Disolutia

grupului familial, deteriorarea climatului afectiv si emotional din familie, lipsa de

comunicare sociala in familie, deficiente ale stilului educativ parental in familie, lipsa de

control a minorilor de catre parinti reprezinta, la randul lor, factori care influenteaza

negativ conduita minorului, determinandu-l ca, in anumite conditii favorizante, sa comita si

sa reitereze acte cu caracter deviant si infractional”.62

60 Ibidem;

61 Ibidem;

62 Banciu, Dan; Radulescu, Sorin; Teodorescu, Vasile, Tendinte actuale ale crimei si criminalitatii in Romania, ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p. 418;

28

Este adevarat ca violenta televizuala nu se afla la originea tuturor comportamentelor

agresive ale copiilor, insa efectele acesteia ii incita in special pe acei copii agresivi din fire,

existand riscul ca acestia sa devina si mai agresivi decat ar fi fost in alte conditii. “Grupul

cel mai vulnerabil nu reprezinta decat o minoritate a telespectatorilor, dar tot ei sunt cei

mai susceptibili de a constitui majoritatea agresorilor. Acest fapt in sine motiveaza

studierea acestor telespectatori si a continutului violent din emisiunile tv.”63

Mecanismele ce fac legatura intre programele si emisiunile cu continut violent si

comportamentul agresiv al copiilor telespectatorilor sunt urmatoarele:

a) absenta consecintelor (copiii invata ca violenta este cel mai bun raspuns la

situatiile dificile si ca este cel mai eficient mod de a pune capat unui conflict);

b) recompensarea personajelor violente pentru rezolvarea unor situatii (copiii

nu sunt capabili sa faca distinctia intre recompensarea rezolvarii situatiei si recompensarea

modului in care s-a facut);

c) desensibilizarea copiilor in privinta actelor de violenta, prin aparitia ideii ca

ceea ce se intampla la televizor nu este real si prin urmare nu trebuie sa ne lasam

impresionati de moartea unui personaj pe care, ulterior, il vedem evoluand intr-un alt film;

d) reprezentarea violentei de dragul violentei;64

e) profilul publicului (caracteristicile psihologice ale indivizilor – instabilitate

psihica, predispozitii violente, nivel de inteligenta mai scazut-, caracteristicile psihosociale

– o imagine de sine slab structurata si mai curand negativa, o slaba integrare sociala -,

mediul social, educatia, statusul socioeconomic, etc.65

In urma analizarii acestor mecanisme s-au identificat patru efecte ce se manifesta

asupra copiilor care urmaresc multe acte de violenta la televizor:

agresivitatea;

frica;

nepasarea;

efectul mimetic.

63 Stefanescu, Poliana, Expunerea la violenta si comportamentul agresiv al copiilor. Un model structural al efectelor pe termen scurt, p. 73

64 Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol.2, partea 10;

65 Todoran, Ileana, Evaluarea aplicarii signalecticii in Romania. Context si implicatii;29

Expunerea la violenta mediatica, in conexiune cu alti factori, precum statutul

socioeconomic, familia din care provine telespectatorul, anturajul, nivelul de inteligenta

sau caracteristicile psihologice, pot induce la agresivitate prin urmatoarele efecte:

imitare (copiii imita actiunile parintilor, pe ale prietenilor, si eroilor din

filme mai ales cand actiunea lor este recompensata);

desensibilizarea (cu cat vor vedea mai multa violenta, cu atat li se vor parea

mai normale comportamentele agresive si le vor accepta mai usor);

justificarea (dupa ce priveste scene violente, un copil care s-a comportat

agresiv scapa mai usor de sentimentul de vinovatie si gaseste o justificare pentru actiunile

sale);

“amortire” (pentru orice copil normal, scenele violente sunt neplacute si

determina o excitatie psihica mare; cei care privesc frecvent filme violente

sunt obisnuiti cu acestea si au raspunsuri emotionale scazute);

“celebrarea” razboinicilor, durilor si justitiarilor (personajele sunt

apreciate mai mult pentru duritate decat pentru inteligenta, sensibilitate sau

umor).66

Pentru un adult poate parea absurd ca privitul la televizor poate induce anumite

efecte, tocmai de aceea unii parinti nu considera ca este necesar un control asupra a ceea ce

copiii lor urmaresc la televizor. Parintele crede ca este suficient sa-i interzica copilului de

12-13 ani sa urmareasca un program despre care stie ca poate contine anumite scene cu

conotatie sexuala, nu neaparat pentru continutul acelor scene, ci pentru ca el nu se simte

pregatit sa ii explice copilului anumite lucruri, tocmai pentru ca nici lui nu i-a explicat

nimeni si nu stie sau ii este rusine sa abordeze subiectul. De asemenea, a interzice copiilor

mici sa se uite la desene animate, nu vine ca o constientizare a parintilor asupra

continutului acelor programe, ci mai degraba ca o pedeapsa pentru ca cel mic a facut o

greseala.

Este important sa se inteleaga ca cei mici percep altceva si altfel emisiunile de

televiziune in comparatie cu adultii. De unde si efectele adeseori incalculabile pe care

televiziunea le are asupra copiilor, inclusiv asupra adolescentilor. “In functie de varsta, ei

au capacitati cognitive si empatice diferite, o imatura experienta a lumii insasi, precum si a

mediului televiziunii. Distinctia dintre real si imaginar este esentiala pentru producerea, de

pilda, a efectelor violentei televizuale asupra copiilor: la varsta prescolara este dificil

66 Dragan, Ioan, Media si violenta;30

pentru copil sa vada in desene animate (in general imbibate de violenta) doar o lume

imaginara”.67

Giovani Sartori (2005) foloseste termenul de “paidèia” (din greceste: educarea

copilului), pentru a sustine ideea ca televiziunea nu reprezinta doar un instrument de

comunicare, ci este un mediu nou in care se dezvolta un nou tip de fiinta umana: “homo

videns”, acest tip este reprezentat de copiii ce petrec ore in sir in fata televizorului, fiind

practic educati de televizor, care de multe ori joaca rolul de baby sitter. Autorul afirma ca

televiziunile italiene nu mai difuzeaza informatie (stiti despre politica sau economia

internationala). Buletinele de stiri contin din ce in ce mai multe stiri mondene, din aria

spectacularului: din sport, din “cronica neagra” sau din “cronica roz”; toate acestea avand

menirea de a duce la o incultura a telespectatorului.

Afirmatia lui Sartori este valabila nu doar pentru cazul Italiei, ci pentru multe alte tari

printre care se afla si Romania. Tot ceea ce vedem la stiri intra in aria spectacularului, a

senzationalului: o buna parte din buletinele de stiri este alcatuita din omoruri, violuri sau

sinucideri, stirile despre politica au devenit mai degraba stiri despre viata politicianului si

bineinteles ca tot ceea ce auzim legat de economia tarii este faptul ca “monstrul” numit

criza financiara a facut noi victime. Consider ca toate acestea nu duc la o informare a

telespectatorului, ci mai degraba la panicare. Iar in ceea ce priveste divertismentul,

lucrurile stau si mai rau. In emisiunile de genul acesta vedem doar asa-zise “vedete” ce fac

pe martirele in lupta impotriva ziaristilor, fotomodele care ne povestesc ce au mai facut in

ziua respectiva la cumparaturi, iubite de foftbalisti care se cearta pentru un barbat sau

manelisti care isi numara banii. De asemenea, sunt emisiuni in care sunt puse fata in fata

anumite categorii de persoane care ar trebui sa se insulte spre amuzamentul

telespectatorilor.

Dupa cum se observa, televiziunea trece printr-un proces de degradare din

perspectiva calitatii culturale ale informatiilor pe care le raspandeste, fiind valorizate false

model ce creaza influentarea negativa a telespectatorilor cu varste scazute. Nu se vorbeste

despre carti, despre istoria unor locuri impresionante sau despre marile descoperiri ale

acestei lumi, pe toate posturile se promoveaza pseudovedete sau se comenteaza vacantele

sau masinile pe care si le-au achizitionat acestea. Cel mai grav este insa ca telespectatorul

roman in general prefera acest gen de emisiuni “usoare” ce nu ii solicita prea mult

intelectul.

67 Dragan, Ioan, Media si violenta, p. 38;31

Gerbner vorbea despre teza incubatiei culturale, ce se refera la impactul programelor

televizuale asupra formarii modului in care tinerii isi reprezinta lumea, inclusiv in materie

de violenta. Teza porneste de la rolul masiv al televiziunii, al consumului televizual in

formarea si transmiterea modelelor de comportament, in general a modelelor culturale.68

Se poate spune ca concepti lui Sartori nu este departe de ideea lui Gerbner. Autorul

italian sustine ca televiziunea creeaza si ajuta la inmultirea de “homo insipiens” (oameni

ignoranti) deoarece premiaza si promoveaza extravaganta, absurditatea si prostul gust.

“Mass-media, si mai ales televiziunea sunt astazi gestionate de subcultura, de persoane

lipsite de cultura”.69

In SUA, dar si in Italia, in urma unor anchete pe baza de chestionar a reiesit ca o

mare majoritate a tinerilor, in special studentii, nu au stiut sa raspunda sau au dat

raspunsuri gresite la intrebari despre evenimente istorice sau culturale. Pe de alta parte,

acelasi esantion a raspuns cu o mare exactitate la intrebarile legate de vedetele mondene

(din sport, film, muzica).70 De aici reiese efectul negativ al expunerii indelungate la

televizor asupra culturii, in special in randul tinerilor.

2.4. TELEVIZIUNEA: INFORMARE SAU MANIPULARE?

Televiziunea a patruns profund in viata noastra, deschidem televizorul atunci cand

suntem singuri acasa doar pentru a ne creea senzatia ca mai e cineva cu noi, il deschidem

dimineata cand nu avem dispozitia sa ne ridicam si vrem sa mai intarziem un pic in pat si

tot el este cel cu ajutorul caruia adormim cateodata seara.

Roger Silverstone sustinea ca televizorul este un canal de comunicare al suburbiei,

atat din punct de vedere istoric cat si social, deoarece programele de televiziune si serialele

descriau evenimentele si viata familiilor ce traiau in suburbii. Astfel, familia obisnuita din

suburbie a preluat modele culturale de comportament prin intermediul televiziunii si de

asemenea, a asimilat informatiile si si-a format opinii in legatura cu viata economica,

politica, sociala, in functie de cele difuzate la televizor.

68 Dragan, Ioan, Media si violenta;

69 Sartori, Giovani, Homovidens. Imbecilizarea prin televiziune si post-gandirea, ed. Humanitas, Bucuresti, 2005, p. 121;

70 Ibidem;32

Exista o relatie importanta intre televizor si timpul petrecut in familie; astfel membrii

familiei, in special femeile isi organizeaza activitatile zilnice in functie de intervalul orar in

care sunt difuzate programele de televiziune preferate. Silverstone analizeaza influenta

televiziunii in viata cotidiana a familiilor din perioada anilor ce au urmat celui de-Al

Doilea Razboi Mondial. Aceasta este perioada aparitiei si dezvoltarii televiziunii, in special

in Statele Unite, ce a coincis cu perioada de reintregire a familiei si construirea unui model

familial. “Televiziunea devine deci, un membru al familiei in sens metaforic, dar si in sens

propriu, in masura in care este centrul energiei emotionale sau cognitive, eliberand sau

acumuland tensiune, de exemplu, sau oferind confort sau un sentiment de siguranta. El

devine, de asemenea, un membru al familiei in masura in care exprima dinamica

interactiunii familiale, dinamica relatiilor si identitatilor bazate pe sex si varsta sau

dinamica vietii sale schimbatoare in lume, pe masura ce copiii cresc si parasesc caminul

sau capii de familie devin someri sau mor.”71

De asemenea, este analizata legatura dintre televizor si separatia pe sexe in cadrul

familiei: “Barbatii controleaza televizorul acasa, deoarece caminul este locul unde se

relaxeaza, unde sunt ingrijiti si unde, dupa o zi lunga de munca, isi aduc masculinitatea,

public legitimata, pe terenul de lucru al femeii”.72

Spre sfarsitul anilor 1950, serialele de televiziune comice despre familie

(sitcomurile) erau foarte populare in randul telespectatorilor, prin intermediul lor se dorea

restabilirea vietii de familie in SUA dupa razboi si oferirea unor modele corespunzatoare,

mai ales pentru gospodinele proaspat instalate in suburbie. ”Aceste seriale comice

prezentau o versiune mai putin teatrala si mai realista a vietii de familie, oferind un tip de

naturalism care solicita privitorului tv o identitate mai putin constienta cu sine si o versiune

a familiei din suburbie reprezentata din ce in ce mai mult prin viata tinerilor.”73

In Romania inainte de 1990 televiziunea era folosita, in primul rand, pentru

propaganda, de catre Partidul Comunist. Dupa 1991, ea si-a reluat functia de informare,

dezvoltandu-se din ce in ce mai mult si cea de divertisment.

Dar oare nu ni se induce si in ziua de azi cum ar trebui sa gandim sau ce atitudini sa

adoptam fata de anumite subiecte? Prin faptul ca se face reclama pentru parada gay si ca in

emisiuni sunt invitate din ce in ce mai multe persoane cu alta orientare sexuala sau chiar

71 Silverstone, Roger, Televiziunea in viata cotidiana, ed. Polirom, Iasi, 1999, p. 53;

72 Ibidem, p. 52;

73 Ibidem, p. 54;33

transexuali, ni se sugereaza ca noi, romanii, ar trebui sa fim mai deschisi, sa acceptam mai

mult?

Acum cativa ani, “cazul Mailat” – romanul de etnie roma care a fost acuzat ca a

violat si ucis o femeia in Italia - a fost intens mediatizat in toata Europa, starnind

controverse in randul europenilor, dar in special a italienilor. Toate posturile de televiziune

din peninsula se grabeau sa anunte fiecare infractiune in care aparea ca autor un personaj

de etnie roma, insitand pe tara de origine a acestora si generalizand o reala problema in

legatura cu infractorii ce emigrau in tara lor din Romania. Au fost prezentate apoi razii ale

carabinierilor in taberele de romi si s-a alertat populatia cu privire la pericolul pe care il

reprezinta, romanii, de acum, in perceptia italienilor, asupra securitatii lor. Efectul acestor

tehnici a fost acela ca italienii au devenit mult mai ostili fata de cei proveniti din Romania,

indiferent de etnia lor, creand pe alocuri sentimente de ura fata de acestia si erau

considerati ca primii suspecti in momentul in care se intampla o crima sau alta infractiune.

Mijloacele de comunicare in masa constituie cea mai importanta sursa de informare

atat despre crime si criminalitate, cat si despre activitatea politiei si a justitiei, televiziunile

si ziarele intrecandu-se in relatarea a cat mai multe acte infrationale violente.74

“In 1973, Bob Roshier a constatat ca presa britanica distorsioneaza perceptia

publicului despre infractiuni si infractori si ca aceasta distorsiune are o consecinta in timp

si intre diferitele tipuri de publicatii. Pe baza unor astfel de cercetari, Stanley Cohen si Jock

Young (1973) au sugerat ca ‘mass-media ii poate face receptivi pe anumiti indivizi la

anumite tipuri de devianta sau probelem sociale si poate intari anumite credinte sau

stereotipuri’ ”75

Alti doi cercetartori, Allen Liska si William Baccaglini, au constatat ca in timp ce

amuciderile reprezentau 0,02% in statistica oficiala referitoare la criminalitate din SUA, in

mass-media acestea acopereau 30% din totalul stirilor. “Leo Barrile a ajuns la concluzia ca

persoanele care vizioneaza constant programele tv au o preceptie mai distorsionata despre

criminalitate comparativ cu cele care sunt telespectatori ocazionali”.76

Simona Gabriela Sanzianu (2006) a analizat 105 articole despre violenta in diferite

ziare si este de parere ca presa incearca atragerea cititorilor prin senzational. De multe ori,

74 Chelcea, Septimiu, Opinia publica despre criminalitate, justitie si politie, Revista Sociologie Romaneasca, 2005, vol. 3, nr. 2, p. 70;

75 Ibidem;

76 Ibidem, p. 71;34

asemanator u stirile de la televizor, cazurile sunt prezentate detaliat insistandu-se pe

amanuntele socante ale manifestarilor violentei si pe marturiile victimelor sau a martorilor.

Autoarea reda un citat dintr-un articol al lui Mircea Vasilescu (publicat in Dilema, an XI,

nr. 543), unde acesta mentiona ca: “Accidentele si catrastrofele se vad la toate telejurnalele

din lume, dar reporterii nostrii exceleaza in a le relata cu lux de amanunte, in a le zgandari

pe victime cu intrebari cinice, in ai stoarce pe vecinii victimelor de tot felul de detalii

inutile si indecente.” (idem, p. 60)

Statisticile politiei romane arata ca infractiunile savarsite prin violenta se pastreaza la

un nivel alarmant fara variatii mari pe ultimii cinci ani (Figura 2.2.), de asemenea, rata

criminalitatii inregistreaza o crestere constatanta din 2005 pana in 2007 cand cresterea s-a

mentinut, dar la un nivel mai mic pentru 2008 (Figura 2.1.).

Figura 2.1.

(sursa: http://www.igp.ro/rata_criminalitatii_2004_2008.htm, accesat pe 02.06.2010, ora 15:00)

Figura 2.2.

35

(sursa: http://www.igp.ro/infractiuni_cu_violenta_2004_2008.htm, accesat pe 02.06.2010, ora 15:00)

CAPITOLUL 3: TELEVIZIUNEA ȘI VIOLENȚA ÎN ROMÂNIA

3.1. MONITORIZAREA ȘI REGLEMENTAREA VIOLENȚEI TELEVIZUALE ÎN ROMÂNIA

Spuneam la un moment dat, pe la inceputul lucrarii, ca nu poate fi determinat cu

exactitate cand a luat nastere televiziunea, insa noua inventie a inceput sa se dezvolte rapid,

in special in SUA si in tarile occidentale europene.

In Romania, primele programe in ceea ce priveste televiziunea s-au facut in 1953,

cand a fost constituit si probat primul emitator de televiziune in alb-negru, iar cativa ani

mai tarziu, la 31 decembrie 1956, a fost inaugurata televiziunea de stat, denumita

Televiziunea Romana.

Daca, in SUA incepand cu 1960 grupuri de cercetatori de la diferite universitati isi

puneau problema influentei violentei televizuale asupra telespectatorilor cu varste fragede

si demarasera studii in aceasta directie, in tara noastra intrebari legate de aceasta problema

s-au pus abia cu cativa ani in urma, studiile din acest domeniu fiind abia la inceput.

Din moment ce Statele Unite reprezentau tara in care televiziunea incepuse sa fie

prezenta in mai toate casele si vietile americanilor, tot aici au fost adoptate si primele

reglementari privind violenta televizuala, in anii 1930, prin “Motion Picture Production

Code”. La acesta s-au adaugat, mai tarziu, si codurile proprii ale Asociatiei Nationale a

Societatilor de Televiziune si ale celor trei mari retele americane de televiziune – NAB,

NBC, ABC. Insa aceste reglementari nu s-au bucurat de un foarte mare succes, multe

televiziuni optand sa nu le respecte. S-a incercat chiar votarea unei legi in cadrul

Congresului insa nu s-a reusit.77

Tot in Statele Unite s-a adoptat pentru prima data un Sistem de Avertizare,

Clasificare si Reglementare a intervalelor orare in care sunt acceptate emisiuni violente,

fiind aplicate chiar si cateva sanctiuni celor care nu au respectat procedura. Multe dintre

77 Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol.2, partea 10;36

reglementari au fost adoptate ulterior si s-au realizat sub presiunea asociatiilor de parinti si

de educatori, a societatii civile, dar si a institutiilor legislative (Congresul, Senatul, chiar si

Presedintele SUA). In Romania, singura organizatie care are ca obiectiv protectia minorilor

in fata violentei mediatice este C.N.A., pe cand in tarile vest-europene, de exemplu in

Franta, exista un numar mare de organisme publice, organizatii nonguvernamentale si

fundatii care exercita o mare presiune asupra operatorilor de radio si televiziune pentru

atenuarea si diminuarea continuturilor violente si cu conotatie pornografica, dar , in acelasi

timp, organizeaza si dezbateri publice si campanii de sensibilizare si educare a publicului

in general a elevilor, adolescentilor si tinerilor asupra riscurilor expunerii acestora la

programe violente.78

Domeniul audiovizualului romanesc a fost dominat timp de aproximativ 34 de ani de

televiziunea de stat, condusa bineinteles de Partidul Comunist. Astfel ca violenta mediatica

nu isi avea locul in cele cateva ore de transmisie pe zi. Dupa 1990 cand presa a devenit, in

sfarsit, libera si s-a deschis calea televiziunilor private, a luat fiinta Consiliul National al

Audiovizualului (CNA), in iulie 1992, institutie ce se ocupa cu monitorizarea si

reglementarea audiovizualului romanesc, in componenta careia intra 11 membri numiti de

catre Parlament, a caror mandat se intinde pe o peropada de sase ani.79

CNA-ul este institutia abilitata cu eliberarea licentelor audio-vizuale, a autorizatiilor

de retransmisie, precum si cu emiterea unor norme cu privire la publicitatea audiovizuala si

teleshopping; programarea si difuzarea emisiunilor privind campaniile electorale sau

responsabilitatile culturale ale radiodifuzorilor. Scopurile acestui Consiliu sunt multiple si

se refera la asigurarea urmatoarelor lucruri: respectarea exprimarii pluraliste de idei si de

opinii in programele transmise de radiodifuzorii aflati sub jurisdictia Romaniei; pluralismul

surselor de informare si libera concurenta in domeniul audiovizualului; protejarea culturii

si a limbii romane, a culturii si a limbi minoritatilor nationale; un raport echilibrat intre

serviciile nationale de radiodifuziune si serviciile locale, regionale ori tematice; protejarea

minorilor, apararea demnitatii umane; transparenta comunicarii de masa din sectorul

audiovizual.80

De-a lungul timpului, de la infiintarea CNA si pana in prezent, membrii consiliului

au adoptat numeroase legi si decizii cu privire la functionarea posturilor de televiziune si la

78 Ibidem;

79 http://arhiva.cna.ro/desprecna/arhiva.html, 15.05.2010;

80 http://arhiva.cna.ro/desprecna/rolsimisiune.html, 15.05.2010; 37

reglementarea continuturilor audiovizualului. In cadrul Deciziei Nr. 248 din 1 iulie 2004 a

Consiliului National Al Audiovizualului privind Protectia Copiilor in Cadrul Serviciilor de

Programe, ce a intrat in vigoare la 15 august 2004, a fost adoptata signalectica ce are drept

obiectiv principal restrictionarea vizionarii televizuale de catre minori a anumitor programe

ce nu corespund varstei acestora. In articolul 15 al respectivei Decizii sunt specificare

urmatoarele: “Sunt interzise in cadrul emisiunilor destinate copiilor, fumatul si consumul

bauturilor alcoolice, comportamentul trivial, limbajul vulgar ori licentios, aluziile sexuale,

ridiculizarea defectelor fizice si a handicapurilor”.81 In urmatoarele articole se mentioneaza

respectarea unui interval orar in ceea ce priveste promovarea unor programe ce contin

elemente negative (violenta, sex, limbaj vulgar) (art. 16) si criteriile in functie de care sunt

stabilite restrictiile de care trebuie sa tina cont titularii televiziunilor autorizate in

momentul difuzarii pe post aa unui anumit tip de program (art. 18).

In articolul 19 sunt prezentate categoriile in care sunt incadrate productiile

audiovizuale si anume:

“ a) productii audiovizuale accesibile tuturor categoriilor de public, fara restrictii sau

semne de avertizare;

b) productii audiovizuale care pot fi vizionate de copiii in varsta de pana la 12 ani

numai cu acordul sau impreuna cu parintii sau familia (violenta fizica, psihica si de limbaj

minima ca durata, intensitate si numar de scene, nuditate fara conotatii sexuale);

c) productii audiovizuale interzise copiilor sub 12 ani (violenta fizica, psihica si de

limbaj redusa ca durata, intensitate si numar de scene, expresii vulgare ori licentioase

incidentale, nuditate);

d) productii audiovizuale interzise copiilor sub 16 ani (violenta fizica, psifica sau de

limbaj intensa, sistematic repetata, violenta casnica sau sexuala, scene de cruzime asupra

oamenilor sau animalelor, scene de sinucidere, consum de droguri si alcool,

comportamente si atitidini antisociale ce pot fi imitate cu usurinta, scene care descriu

abuzuri asupra copiilor sau care prezinta femeile in ipostaze degradaante, divertismentul pe

teme sexuale sau care are conotatii sexuale ori in care abunda limbajul vulgar ori licentios,

reality-show pe teme avand conotatii sexuale sau axat pe violenta fizica sau psihica, filme

erotice, filme horror, competitiile full-contact);

81 http://www.cna.ro/IMG/pdf/Studiu2.pdf, p. 138, 15.05.2010;38

e) productii audiovizuale interzise copiilor sub 18 ani (productii audiovizuale, altele

decat cele pornografice, care in SUA si in tarile din UE sunt interzise publicului sub 18

ani);

f) alte productii audiovizuale interzise copiilor sub 18 ani (filme si emisiuni

pornografice a caror scop principal este fie prezentarea in detaliu a actului sexual sau a

modalitatilor de satisfacere a dorintelor sexuale, fie emisiuni audiovizuale in care se

prezinta un act sexual real indiferent de modalitatea de filmare).”82

In articolele 20-25 este prezentat intervalul orar in care sunt admise programele

descrise in articolul 19, precum si descrierea semnelor de avertizare si modalitatea aparitiei

lor pe ecran in momentul difuzarii programelor specificate in articolul citat. De asemenea,

in articolul 27 este specificat faptul ca radiodifuzorii au obligatia de a informa sonor si

vizual publicul, inainte de inceperea difuzarii, cu privire la genul productiei audiovizuale si

la restrictiile de vizionare. Protectia minorilor trebuie urmarita si in programele

informationale, nu doar in cele fictionale sau de difertisment, astfel ca articolul 28 se refera

la programele de stiri. In cadrul buletinelor de stiri trebuie selectionate acele materiale ce

pot avea conotatii negative asupra perceptiei minorilor, precum: stiri despre comiterea unor

infractiuni grave, prezentarea unor acte de omor voluntar sau imagini cu caracter

pornografic.

In legatura cu prezentarea stirilor, in vara anului 2008, Senatul a propus Legea

stirilor pozitive, conforma careia buletinele de stiri, difuzate la radio sau televizor, trebuiau

sa contina in mod egal stiri pozitive si stiri negative. Jurnalistii au contestat vehement

aceasta lege, argumentand ca se incalca principiul libertatii de exprimare al presei. In

realitate, pe langa acest argument, parerea mea este ca buletinele de stiri ar fi pierdut o

mare parte din audienta in momentul in care ar fi relatat mai putine stiri senzationale

despre crime sau infractiuni, ce atrag atentia telespectatorului, stirile cu un caracter pozitiv

fiind mai plictisitoare sau neinteresante pentru telespectatori. Astfel, la presiunea

televiziunilor, dupa lungi discutii in Comisiile Parlamentare, dar si pe micile ecrane,

Camera Deputatilor a respins-o.

Intre timp, o parte dintre aceste articole au fost modificate sau au fost introduse altele

noi, tinandu-se cont de activitatea posturilor de televiziune, de evenimentele sociale, de

intrarea in Uniunea Europeana sau de cercetarile si studiile din domeniu. Astfel, in Decizia

nr. 187 din 3 aprilie 2006 privind Codul de Reglementare a Continutului Audiovizual,

82 http://www.cna.ro/IMG/pdf/Studiu2.pdf, p. 138-139, 15.05.2010;39

intrata in vigoare din 3 februarie 2009, in articolul referitor la categoriile in care se

incadreaza productiile audiovizuale, punctul “productii audiovizuale interzise copiilor sub

16 ani” a fost modificat, scazandu-se cu un an varsta copiilor care au acces la aceste

programe (“productii audiovizuale interzise copiilor sub 15 ani”). Noi reglementari apar in

articolul 15 al Deciziei 187: “(1.) In intervalul orar 6:00-20:00 nu pot fi difuzate emisiuni

care contin : a) detalii sau metode de sinucidere sau automutilare; b) demonstratii sau

detalii importante privind tehnici criminale; c) demonstratii sau detalii importante privind

exorcismul, practici oculte, fenomene sau practici paranormale.”83

Atunci cand aceste regulamente sunt incalcate in diferite programe, postul de

televiziune respectiv este amendat, insa ce ne garanteaza ca aceste reguli sunt respectate si

de catre cei carora le sunt adresate: telespectatorii minori?

Consiliul National al Audiovizualului a incercat sa ii sensibilizeze pe parinti si sa le

atraga atentia in ceea ce priveste comportamentul televizual al copiilor, printro campanie

ce s-a lansat sub denumirea: “Somnul parintilor naste monstrii”. Aceasta campanie a venit

ca o consecinta a cresterii numarului de programe cu continut violent si cu conotatii

sexuale transmise pe posturile de televiziune din România. “Campania media vizează

conștientizarea părinților privind pericolul reprezentat de vizionarea programelor tv cu

efect potențial dăunător în ceea ce privește dezvoltarea fizică, mentală și morală a

copiilor.” Mesajul promovat a fost: “Nu-ți lăsa copilul educat de televizor”84

Au fost produse și difuzate trei spoturi pentru televiziune și două spoturi pentru

radio, incepând cu septembrie 2007 și până în februarie 2008. Spoturile tv, intitulate

“Noaptea”, “Tortul” și “Dansul la bară”, au fost inspirate din secvențe des întâlnite în

thrilere sau filme erotice, punându-i pe copii in ipostaza de agresor sau de victimă în fața

imaginilor de la televizor. Au existat și critici ai acestei campanii care au susținut că

spoturile tv erau destul de violente și pot avea influențe negative asupra copiilor însă,

CNA-ul s-a apărat subliniind faptul că acea campanie era destinată parinților și nu copiilor,

de altfel, spoturile erau difuzate după ora 22:00.

3.2. CERCETĂRI ȘI STUDII ROMÂNEȘTI CU PRIVIRE LA VIOLENȚA

TELEVIZUALĂ

83 http://www.cna.ro/Decizia-nr-nr-187-din-3-aprilie.html?var_recherche=decizia%20187%203%20aprilie, 15.05.2010;

84http://www.cna.ro/Campanie-pentru-protec-ia.html , 15.05.2010; 40

A. “Evaluarea reprezentării violenței în programele televizuale”. 2004

Primul studiu românesc despre măsurarea violenței televizuale a fost realizat în 2004,

de către Centrul de Studii Media și Noi Tehnologii de Comunicare al Universitătii

Bucuresti, la cererea CNA, sub conducerea profesorilor Ioan Drăgan si Poliana Ștefănescu.

Metodele folosite au fost analiza de conținut și analiza semio-discursivă, în monitorizarea a

zece canale de televiziune românești (Acasa TV, Atomic, Antena 1, B1 TV, MTV, TVR1,

TVR2, National TV, Prima TV, PRO TV), notându-se fiecare act de violența fizică,

verbala, psihologică, socială, economică, sexuală, precum și distincția dintre violența reală

și cea fictională. Perioada de monitorizare a fost între 26 iulie și 8 august 2004.85

Rezultatele acestui studiu au fost urmatoarele: s-a observat că ponderea violenței

ficționale (66%) este mult mai mare decât cea a violentei reale (34%); canalul ce se

situează pe primul loc, atât în ceea ce privește frecvența cât și durata scenelor, este Atomic.

Pe a doua pozitie se regăsește Acasa TV, canalele cu o pondere redusa a violenței, atât

reală cât și ficțională, fiind B1 TV si TVR2. În analiza programelor tv s-a ținut cont de

intervalul orar de difuzare a acestora (acces prime time, prime time si post prime time),

rezultând că postul cu cea mai ridicată rata a violenței reale în prime time este Antena 1,

urmat de PRO TV și Prima TV. Din punctul de vedere al tipologiei violenței, pe primul loc

se află violența fizică, cea reală cu un procentaj de 40,90%, iar cea ficțională cu 35,81%.

Pe locul al doilea se află violența verbală, cea reală 28,91%, iar cea ficțională cu 35,55%.

Din datele obținute în urma monitorizării s-a constatat că majoritatea actelor violente sunt

comise de adulți cu vârsta peste 30 de ani, de tineri între 19-29 de ani sau de fenomene

naturale, agresiunile comise de minori cu vârsta cuprinsă între 7-14 ani și adolescenți între

15-18 ani fiind în proporție foarte scazută.86

Printre concluziile la care au ajuns autorii acestui studiu se numara urmatoarele:

televiziunile românești au drept model cultural, în privința identității editoriale,

televiziunile americane și vest europene; în timp ce în aceste tări se remarcă două tendințe

în ce privește violența televizuală (pozitivă: reducerea progresivă a numărului, ponderii și

duratei în programe a scenelor de violența reală și ficțională și negativă; amplificarea

85 http://www.cna.ro/Evaluarea-reprezentarii-violentei.html, 15.05.2010;

86 Dragan, Ioan, Stefanescu, Poliana, Evaluarea reprezentarii violentei in programele televizuale, 2004, disponibil pe http://www.cna.ro/Evaluarea-reprezentarii-violentei.html, la data de 15.05.2010;

41

intensității/negativității actelor de violența mediatizată), în România, violența televizuală

se menține la cote foarte ridicate. Violența apare ca un act natural, de apărare, într-o

societate în care domina insecuritatea, tocmai de aceea prezentarea violenței într-un

program tv este văzută ca fiind absolut normala. În ceea ce privește violența ficțională, ea

este întalnită mai des pe canalele publice, pe când violența reală predomină atât pe canalele

publice cât și pe cele private, diferențele fiind foarte mici: “în cazul canalelor private,

accentul cade pe caracterul spectacular și de fapt divers al știrilor violente, pe când canalele

publice sunt mai atente în sensul valorizării dimensiunilor de prevenire și de avertizare,

reparare a mediatizării faptelor de violența”.87

O ultimă concluzie este aceea că se constată o ameliorare în ceea ce privește

funcționalitatea signalecticii adoptate de CNA, mai ales în ceea ce privește adoptarea

criteriilor de clasificare a emisiunilor (în deosebi din categoria AP) și a programării orare a

emisiunilor.88

Acest studiu a fost reluat în 2008, de către aceeași echipă de cercetatori, perioada de

monitorizare fiind cuprinsa între 13 și 19 octombrie. S-a menținut aceeași metodă de

cercetare și aceeași tipologie a violenței, noutatea constând în diversificarea tipurilor de

emisiuni studiate (informative, ficționale, de divertisment, reality-show și promo-uri). De

asemenea, au fost adăugate/schimbate canalele tv analizate, introducându-se și cele de

desene animate, canalele tv fiind: TVR1, PRO TV, Acasa TV, Antena 1, Prima TV, B1

TV, OTV, KanalD, Antena 3, Realitatea TV, Jetix, Minimax si Cartoon Network.

În comparație cu 2004, în 2008 cel mai frecvent tip de violența întâlnit în emisiunile

analizate a fost cel de violență verbală într-un procent de 47,7%, urmat de violența fizică

cu un procent de 30,5%, cel mai rar tip de violență observat fiind cea sexuala (2,2%). De

altfel, cele mai multe acte violență pe ora au avut loc în emisiunile de tip reality-show,

urmate de cele de divertisment. Violența de tip verbal se regăsește în cea mai mare pondere

pe canalul KanalD (94,1% din totalul tipurilor de violență observate pe acel post tv), iar

cele mai multe acte de violență fizică s-au inregistrat pe PRO TV (52,7% din totalul actelor

de violență înregistrate pe acest canal).89

87 Ibidem;

88 Ibidem;

89 Dragan, Ioan, Stefanescu, Poliana, Masurarea gradului de violenta prezent in programele audiovizualului romanesc, 2008, disponibil pe: http://www.cna.ro/article1638,1638.html , 15.05.2010;

42

În ceea ce privește durata și frecvența actelor de violență reală, respectiv ficțională,

nu există diferențe majore între valorile celor doi indicatori înregistrate în anii 2004 și

2008, dupa cum se poate observa din graficele urmatoare:

53.83

46.17

53.49

46.51

42.00

44.00

46.00

48.00

50.00

52.00

54.00

2008 2004

Situatie comparativa violenta reala-violenta fictionala 2004/2008 - frecventa actelor de violenta (%)

reala fictionala

Figura 3.1.

Figura 3.2.

(sursa: http://www.cna.ro/IMG/pdf/3.comparatii_canale220109.pdf, 15.05.2010)

Referitor la concluzii, o parte dintre acestea sunt asemănătoare cu cele ale studiului

din 2004. Una dintre concluziile studiului din 2008 este aceea că violența verbală a

înregistrat în acest an cea mai mare cotă în raport cu celelelalte tipuri de violență, durata

medie a acestui tip depășindu-le pe celelalte, singurul canal în care valorile violenței

verbale sunt mai scăzute, dar nu eliminate definitiv, este cel public, TVR1. O altă

concluzie îngrijoratoare la care s-a ajuns în urma cercetarii a fost aceea că în cazul

canalelor de desene animate, rata violenței este mult mai ridicată, comparativ cu celelalte

43

70.90

29.10

69.09

30.91

0.00

20.00

40.00

60.00

80.00

2008 2004

Situatie comparativa violenta reala-violenta fictionala 2004/2008 - durata actelor de violenta (%)

reala fictionala

canale de televiziune. În desenele animate este reprezentată îmbinarea elementelor real și

ficțional ce compun universul prezentat. Astfel, imaginile violente, în special cele de

violență fizică, sunt mai directe și mai repetitive, neexistând o sancționare a actelor de

violentă, evitându-se suferința și consecințele reale ale actului violent sau amestecându-se

violența cu umorul. Cel mai violent canal de desene animate este Cartoon Network, unde

sunt prezentate 21 de minute de violență într-o oră de program. 90

Studiul din 2008 a fost continuat de o cercetare din 2009 asupra violenței televizuale

și a impactului asupra copiilor coordonată de acelasi profesor Ioan Drăgan. Metodele de

cercetare s-au menținut, la fel și tipologia violenței, schimbându-se însa câteva canale, B1

TV și Kanal D fiind eliminate, la fel și perioada de culegere a datelor a fost mai scurtă din

rațiuni financiare, de doar o saptamână, în intervalul 5-11 ianuarie 2009.

Datele cercetarii sunt similare cu cele din 2004 și 2008, se pastrează aceeași

ierarhizare în ce privește tipul violenței, ramane violența verbală cea mai întalnita la nivel

general într-o măsura de 43,9% în timp ce violența fizică crește la valoarea de 33,6% din

totalul violenței înregistrate pe canelele tv analizate. Valori îngrijoratoare ale violenței

verbale sunt înregistrate pe OTV unde acest tip de violența se ridică la nivelul de 75,6%

dintre toate tipurile de violența, în timp ce canalul cu cea mai mare valoare a actelor de

violența fizică este PRO TV, cu 57,4%, lucru datorat difuzării predominante a filmelor de

acțiune.91

Valorile medii de acte de violența calculate pe ora, înregistrate în săptămâna

analizată, s-au menținut aproximativ la aceleași nivele destul de ridicate pentru fiecare

dintre canalele analizate. Astfel, PRO TV înregistrează cel mai mare numar de acte de

violența pe ora, 23,4, fiind urmat de OTV, cu 22,6, în timp ce TVR1 este postul unde au

putut fi urmarite doar 9 acte de violența pe ora, media fiind de 14. Un lucru alarmant fiind

din nou valorile foarte ridicate ale canalelor destinate copiilor, posturile de desene animate

depășind cu mult posturile pentru adulți ca numar de scene violente pe ora, Jetix fiind lider

la acest capitol cu 37 de acte violente.92 Posturile de desene animate au înregistrat în

săptămâna cercetata, peste 2000 de acte de violența în total la nivel general, Jetix este cel

mai ‘violent’ canal cu peste 850 de acte de violența în cele 7 zile ale cercetarii în

90 Ibidem;

91 Dragan, Ioan, et al, Reprezentarea violentei televizuale si protectia copilului, 2009, editura Venemonde, Bucuresti, p. 58-59)

92 Ibidem;44

programul ales de 4 ore pe zi, fiind urmat de Cartoon Network cu 815 si Minimax cu 338

scene de violenta. Dintre acestea se înregistrează un procent de 52% ca violența fizică,

29% violență verbală și 19% alte forme de violență, fiind opusul posturilor pentru adulți

unde predomina actele de violență verbală în fața celor de violență fizică.93

Se remarcă în cele trei studii realizate la cererea CNA și finanțate de UNICEF că

asocierea dintre cultura violenta și televiziune rămâne constantă și evidența în toate aceste

cercetari.

B. “Cercetare privind comportamentul de consum de programe audiovizuale al elevilor pe trei grupe de varsta ( 7-10 ani, 11-14 ani, 15-18 ani)”. 2005

O a doua cercetare privind influența violenței televizuale în randul copiilor din

România a fost realizată în 2005, în două etape ( în iulie și în noiembrie) sub denumirea

“Cercetare privind comportamentul de consum de programe audiovizuale al elevilor pe

trei grupe de varsta ( 7-10 ani, 11-14 ani, 15-18 ani)”. Cercetarea s-a bazat pe două

sondaje de opinie și a fost realizată tot la solicitarea CNA de către CURS în colaborare cu

Centrul de Studii Media al Universității București, volumul eșantioanelor fiind de 1100 de

elevi cu vârsta între 7 și 10 ani și 2300 de elevi cu vârsta între 11-14 și 15-18 ani.

Rezultate obținute scot în evidență faptul că atât copiii cât și adolescenții romani fac

parte din categoria grea a telespectatorilor, având peste trei ore zilnic de vizionare tv în

cursul săptămânii, dar și în weekend ( peste 53% din grupa de varstă 15-18 ani, peste 57%

dintre cei cu varsta 11-14 ani și peste 42% dintre elevii de 7-10 ani în zilele de lucru; 72%

din grupa de varstă 7-10 ani, 68% dintre cei cu vârsta între 11-14 ani și 59% dintre elevii

între 15-18 ani în zilele de weekend).94

În ceea ce privește frecvența de programe de televiziune în funcție de mediul

rezidențial, urban sau rural, situația diferă de la un grup de vârstă la altul, astfel, cei din

mediul rural din grupa de vârstă 15-18 ani aloca mai mult timp vizionării tv decat cei din

aceeași grupă din mediul urban, pe când cei din grupele de vârstă 11-14 ani și 7-10 ani din

mediul urban sunt cei care alocă mai mult timp vizionării tv decât cei din mediul rural din

aceleași grupe de vârstă. Canalele tv ce se afla pe primul loc în preferințele elevilor sunt

93 Ibidem, p. 78;

94 Abraham, Dorel, Audienta si impactul consumului de televiziune asupra elevilor, 2006, Revista Sociologie Romaneasca, vol. IV, nr. 2, p. 43-69;

45

PRO TV, precum cei cu vârste mai mari și Cartoon Network și Minimax, pentru cei cu

vârste mici. Postul Acasa TV este urmărit de majoritatea respondenților indiferent de grupa

de vârstă, fiind apreciat datorită telenovelelor și muzicii.95

Conform lui Dorel Abraham, “motivele pentru care se uită elevii la televizor sunt

legate în principal de dorințele de distracție și amuzament (plăcere). Acest motiv apare pe

primul loc la toate cele trei categorii de elevi, dar este invocat într-o proporție mai mare de

către grupa de vârstă 7-10 ani (50%), urmată de grupa de vârstă 11-14 ani (46%) și apoi de

grupă de vârstă 15-18 ani (34%). Cel de-al doilea motiv ca importanță, cel legat de

necesitatea elevilor de a se informa, de a dobândi noi cunoștințe, crește odată cu vârsta,

începând cu 23% (ponderea în cazul grupei de vârstă de 7-10 ani), continuând cu 31%

(procentul corespunzător invocării acestui motiv de grupă de vârstă 11-14 ani), la 34%

( ponderea cu care situează acest motiv pe primul loc, cei din grupa de vârstă 15-18 ani).

Nu toți elevii au o conștientizare clară a motivației de vizionare a emisiunilor de

televiziune. De altfel, motivele de genul ‘pentru a-mi umple timpul’, ‘de plictiseală’ sau

‘din obișnuința’ ocupă ponderi semnificative, între 15 și 25%, ceea ce reflectă un consum

pasiv, puțin selectiv de televiziune.”96

În ceea ce privește atitudinea elevilor fața de violență din emisiunile tv, între 43-44%

dintre elevii fiecărei grupe de vârstă consideră că violența din filme este prea multa, 33-

45% atât cât trebuie, iar între 9-12% consideră că violența din filme este prea puțină. De

asemenea, “fetele apreciază in proporție mai mare decât baieții excesul de violență din

filme, la toate cele trei categorii de vârstă, iar baieții sunt mai numeroși decât fetele atunci

când consideră că violența transmisă prin filme este ‘prea puțina’. Diferențele nu sunt

semnificative în funcție de mediile urban-rural.”97 Toate cele trei grupe de vârstă consideră

că violența transmisă prin buletinele de știri este prea multă, în special cei din grupa 15-18

ani.

În privința efectelor violenței din emisiunile de televiziune, datele acestei cercetări

arată că elevii se simt influențați de scenele de violență pe care le văd la televizor. Unul

dintre cele mai puternice efecte resimțite de elevi, de la 28% (grupa de vârstă 7-10 ani)

până la 41% (grupa de vârstă 15-18 ani) este: “Mă amuză și mă lasă indiferent”, urmat

îndeaproape de “mă fac mai curajos și îndrazneț”. Alte efecte resimțite într-o măsură mai

95 Ibidem;

96 Ibidem, p. 53;

97 Ibidem, p. 60-61;46

mică de către cele trei grupe de vârste sunt cele exprimate prin expresiile: “mă ajută să le

imit în relațiile cu alții” (3%); “mă îngrozesc și imi dau un sentiment de nesiguranță” (31-

34%) și “îmi tulbură somnul” (4-11%, afectând în special categoriile de vârstă mai tinere).

În ceea ce privește valorile pe care elevii le însuțesc din diferite medii sociale (familie,

școala), televiziunea este văzută de toate categoriile de vârstă ca având cea mai mare

influența în procesul de însușire a unor valori și atitudini mediatice, precum: vedetismul

(între 71-84%), sexualitatea (între 40-67%), lipsa de scrupule (între 30-53%), violența

(între 67-77%), plăcerile vieții (între 26-45%), vulgaritatea/agresivitatea (între 55-66%),

minciuna (între 33-49%), senzaționalul (între 59-67%) și îmbogațirea (între 33-47%);

influența fiind mai mare asupra grupei de vârstă 15-18 ani.98

Cercetătorii ce au luat parte la acest studiu susțin că este înca prea devreme pentru a

trage niște concluzii cu privire la efectele programelor de televiziune violente asupra

copiilor din țara noastră, deoarece nu există înca date suficiente, acest studiu fiind primul

de acest fel realizat in România. Cert este că numărul copiilor care consumă televiziune

este din ce în ce mai mare, aproximativ o treime dintre ei ajungând să devină dependenți de

televizor, asupra lor manifestându-se unele efecte, înca nemăsurate în România, dar

înregistrate în cursul cercetărilor efectuate în alte țări, ce ar putea fi nefaste din punctul de

vedere al dezvoltării personalității acestora.99

CAPITOLUL 4: METODOLOGIA CERCETARII

4.1. MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

In ultima vreme daca deschidem televizorul nu vedem decât persoane care se ceartă

în direct sau știri despre jafuri la bancomate, omoruri conjugale sau sinucideri, până și cei

care ar trebui să ne reprezinte într-un mod civilizat și diplomat se comportă josnic

insultând și agresând verbal sau fizic alte persoane în talk-showuri televizate. Întrebarea la

care această cercetare încearcă să găsească un raspuns este urmatoarea: în ce masură

imaginile acestea văzute la televizor influențează comportamentul adolescenților în zilele

98 Ibidem;

99 Ibidem;47

noastre? Uneori sunt prezentate la știri acte violente comise de minori ce par desprinse

parcă din filmele de acțiune, minori ce se inspiră practic din ceea ce văd la televizor și

reproduc imagini violente în viața lor zilnică, în familie, pe stradă sau la școală și mă întreb

dacă la mijloc e coincidență sau imitație.

Într-un articol din Revista Sociologie Românescă (2006), Dinu Hanibal Dumitrașcu

dădea exemplu de câteva cazuri de acest gen, în care copiii au comis crime deosebit de

grave, imitând scenele violente din programele de televiziune: un copil în vârstă de 13 ani

și-a ucis în urmă cu cațiva ani sora mai mică cu mai multe lovituri de cuțit, susținând apoi

că a retrait în somn secvențe dintr-un film pe care îl văzuse cu trei zile înainte de crima. Un

alt exemplu este cel al unui copil de cinci ani, supradotat, care a fost dat afară de la trei

grădinițe, pe motiv că baiatul era incapabil să-și găsească un loc printre cei de vârsta lui

din cauza violenței de care se folosea în toate împrejurimile. Psihologii care au studiat

cazul copilului sunt de părere că acesta copiază ceea ce vede la televizor, fiind lăsat toată

ziua în fața ecranului, astfel a început să folosească replicile și amenințările personajelor

negative, să-și impună condițiile prin forța fizică, a devenit irascibil, reacționând cu

pumnul la tot ce nu îi era pe plac.

Acestea sunt doar cateva exemple, existand insa multe altele in care, desi autorul

actului violent nu a invocat explicit influențe mediatice asupra actului pe care l-a comis,

forma spectaculara a actului de violență te trimite cu gândul la violența mediatică

prezentată în știri sau filme.

Prin această cercetare voi încerca să aflu în ce măsură efectele violenței televizuale

(precum: desensibilizarea, efectul catharsis, dezinhibarea sau imitarea) se manifestă în

comportamentul pe care adolescenții îl adoptă în cadrul societății românești.

De asemenea, sunt de părere că adolescenții preferă televizorul sau calculatorul

atunci cand vor să se relaxeze sau atunci când caută informații despre lucruri noi, în

detrimentul cărților, pe acestea din urmă folosindu-le doar pentru școală. Destul de puțini

copii mai citesc în ziua de astăzi din placere și sunt pasionați de cărți, de obicei, cei mai

mulți o fac din obligație pentru școală, preferând să se documenteze de cele mai multe ori

de pe internet.

4.2. OBIECTIVELE CERCETĂRII

48

1) Prin această cercetare doresc să aflu dacă efectele violenței televizuale se manifestă

în rândul adolescenților incluși în eșantion.

2) De asemenea, doresc să aflu cât de mare este ponderea emisiunilor cu conținut

violent în timpul vizionării la televizor, în rândul adolescenților din eșantion.

4.3. UNIVERSUL CERCETĂRII

Universul acestei cercetări pe tema “Influența violenței televizuale asupra

comportamentului adolescenților” este delimitat de adolescenții cu vârstă cuprinsă între 14

și 18 ani, atât persoane de sex feminin cât și persoane de sex masculin. Subiecții vor fi

selectați, atât din mediul rural cât și din mediul urban, provenind din familii cu o situație

financiară stabilă și fiind instituționalizați într-o formă de învățământ preunivesitar.

Selecţia a fost aleatorie, fară a fi bazată pe anumite reguli de eşantionare, fiind axată mai

mult pe cunoştinţele din cercul meu social.

4.4 UNITATEA DE ANALIZĂ ȘI ÎNREGISTRARE

În cercetarea de față am ales ca unitate de analiză și înregistrare persoana.

4.5 ELABORAREA IPOTEZELOR

Ipotezele de la care am pornit aceasta cercetare sunt următoarele:

1) Cu cât adolescenții urmăresc în mai mare măsură programele cu conținut violent cu atât

e mai mare probabilitatea ca în rândul lor să se manifeste efectele violenței televizuale

(desensibilizarea, efectul catharsis, dezinhibarea sau imitarea).

2) Băieții au tendința să urmărească programe cu conținut violent într-o mai mare măsură

decât fetele, astfel, cu cât urmaresc mai mult cu atât sunt mai predispuși la acte de

agresivitate.

3) Adolescenții își aleg modele de comportament și modele culturale din rândul vedetelor

de televiziune, din domenii precum: sportul, muzica, cinema, jurnalism etc.

49

4) În ultimii ani preocuparea adolescenților pentru lectură, ca activitate de recreere, s-a

diminuat în favoarea activităților legate de televizor, computer, jocuri video etc.

4.6. TIPUL DE CERCETARE

În studiul asupra efectelor violenței televizuale în rândul adolescenților am ales ca tip

de cercetare ancheta pe bază de interviu individual, coordonat de către un operator.

Septimiu Chelcea definește interviul de cercetare ca fiind o “tehnică de obținere, prin

întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea

verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socioumane”.100

Interviul întrunește o serie de avantaje, printre care: flexibilitatea, se referă la posibilitatea

de a obține răspunsuri specifice la fiecare întrebare; asigurarea controlului asupra

succesiunii întrebarilor; colectarea unor răspunsuri spontane, asigurarea unor răspunsuri

personale sau asigurarea răspunsului la toate întrebarile. Însa, tehnica interviului are și o

serie de dezavantaje și limite intrinseci: timpul îndelungat necesar pentru identificarea

persoanelor incluse în esantion, pentru obținerea acordului și desfasurarea convorbirii;

inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să raspunda indiferent de starea lor de

spirit, lipsa de standardizare în formularea intrebarilor, ceea ce limiteaza comparabilitatea

informațiilor; dificultăți în accesul la cei care sunt incluși în eșantion.101

4.7. OPERAȚIONALIZAREA CONCEPTELOR

Violența este definită de către Lazar Vlăsceanu și Cătălin Zamfir ca reprezentând

“utilizarea forței și constrângerii de către un individ, grup sau clasă socială cu scopul

impunerii voinței asupra altora.”102

Dimensiuni ale conceptului de violență:

1) Manifestarea violenței verbale

Indicatori: - numărul de înjurături folosite în anumite circumstanțe;

100 Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetarii sociologice. Metode cantitative si calitative, editia 2 rev, 2004,editura Economica, Bucuresti, p. 297;

101 Ibidem, p. 301;

102Vlasceanu, Lazar, Zamfir, Catalin, Dictionar Sociologie, http://www.dictsociologie.netfirms.com/V/Termeni/violenta.htm, 21.05.2010;

50

- numărul de răspunsuri prin apelul la țipete sau insulte.

2) Manifestarea violenței fizice

Indicatori: - numărul de încaierări la care a luat parte;

- numărul de situații rezolvate prin apelul la forța fizică (palme, pumni,

lovituri, îmbrâncituri).

Conceptul de agresivitate este definit de către aceeași autori ca fiind

“comportamentul verbal sau acțional, ofensiv, orientat spre umilire, minimalizarea sau

chiar suprimarea fizică a celorlalți. Comportamentul agresiv poate fi orientat spre contra

propriei persoane ca în cazul unor tulburări psihice sau spre distrugerea obiectelor investite

cu semnificații sociale.”103

Dimensiuni ale agresivității:

1) Modul în care se manifestă agresivitatea

Indicatori: - numărul de izbucniri nervoase în situații tensionate;

- numărul de situații în care a umiliat o altă persoană;

- numărul de situații în care a rănit o alta persoană.

Desensibilizarea reprezintă unul dintre efectele violenței televizuale și se referă la

banalizarea violenței – atenuarea reacțiilor oamenilor față de violența din jurul lor,

formarea unor atitudini de acceptare a violențelor ca un rău necesar – și la indiferența față

de violența reală (reducerea emoționalității individuale la stimuli violenți).104

Dimensiuni ale desensibilizării:

1) Gradul de desensibilizare

Indicatori: - de câte ori a asistat la acte de violență;

- de câte ori a ajutat pe cineva implicat intr-un act de violență.

4.8. REZULTATELE CERCETĂRII

Cercetarea a avut ca obiective observarea modului în care se manifestă efectivele

violenței televizuale în rândul adolescenților si măsurarea ponderii programelor cu conținut

violent în cadrul vizionării tv a acestora. Ghidul de interviu folosit a fost structurat,

103 Vlasceanu, Lazar, Zamfir, Catalin, Dictionar Sociologie, disponibil pe http://www.dictsociologie.netfirms.com/A/Termeni/Agresivitate.htm, 21.05.2010;

104 Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, 2007, editura RAO, Bucuresti, partea a X-a;51

întrebările fiind grupate în funcție de ipoteze, astfel încât răspunsurile obținute să ajute la

validarea ipotezei respective.

Interviul a fost aplicat unui număr de 30 de persoane, 16 fete și 14 băieți, provenind

atât din mediul urban (Buzău și București), cât și din mediul rural (din două sate din

județul Buzău). Adolescenții fac parte din grupa de vârstă cuprinsă între 14 și 18 ani și

urmăresc în medie, în jur de 2-3 ore pe zi la televizor, atât în timpul săptămânii cât și în

weekend, câțiva dintre ei ajungând și până la peste patru ore pe zi.

A. Alegerea modelelor de comportament și a modelelor culturale

La prima întrebare (a se vedea Anexa 1) majoritatea respondenților consideră că

funcțiile mass-mediei sunt cea de informare și de divertisment, câțiva fiind de părere că

mass-media are și funcția de a manipula populația. Întrebarile numarul 2 (Ai o vedetă

preferată, o persoană publică pe care o admiri?De ce?) și numărul 3 (În ceea ce privește

trăsăturile tale de caracter, gândește-te la o persoană din domeniu cu care crezi ca te-ai

putea asemăna.) au fost formulate pentru susținerea ipotezei: “Adolescenții își aleg modele

de comportament și modele culturale din rândul vedetelor de televiziune, din domenii

precum: sportul, muzica, cinema, jurnalism etc.” Din răspunsurile date de adolescenți am

observat urmatoarele lucruri: o parte din ei, atât baieții cât și fetele, indiferent de mediul de

proveniență, au răspuns că nu au vedete preferate și că nu se aseamănă cu vreuna deoarece

nu le cunosc îndeajuns de bine; pe de altă parte, baieții ce provin din mediul urban admiră

cu predilecție vedete ca Mihai Bendeac, Gigi Becali, Ion Țiriac sau Ilie Năstase și

consideră că se aseamănă din punctul de vedere ar personalității cu persoane ce provin din

lumea sportului (Gigi Becali, Cristi Borcea sau Franky Morales – roller), sau cu cântăreți

precum Tom DeLonge. Comparativ cu aceștia, baieții ce provin din mediul rural admiră și

consideră că se aseamană indeosebi cu persoane din lumea fotbalului, sport pe care

majoritatea dintre ei îl au ca pasiune (Cristiano Ronaldo, Messi, Hagi, Mutu, Lacatus).

Fetele ce provin din mediul urban au ca preferați printre vedetele din muzică (Celine Dion,

Tudor Chirilă, Madonna, Lady Gaga) sau dintre prezentatorii tv (Mircea Badea, Mircea

Dinescu), câteva dintre ele considerând că se aseamană cu vedete tv precum Andreea Esca,

Oana Cuzino, Mihaela Rădulescu sau personajul Hermione din filmul Harry Potter. Toate

fetele provenind din mediul rural au răspuns la întrebarea numărul 3 că nu se aseamănă cu

nicio personalitate, însa printre vedetele lor preferate se numără în special nume din

52

domeniul muzical: Enrique Iglesias, Rihanna, Puya, Justin Timberlake, Lady Gaga sau

vedete tv precum Mihaela Rădulescu.

Se observă că persoanele pe care adolescenții le admiră sau în personalitatea cărora

se regăsesc sunt genul de persoane care obțin venituri substanțiale fără a avea o educație

foarte avansată (fotbalistii) sau care au devenit celebre datorită vieții personale decât

activității profesionale. Sunt însa și persoane care au o activitate profesională reușită și

reușesc să se țină departe de scandaluri.

În ceea ce privește relația cu părinții (întrebarea numărul 4) în general au o relație

bună, bazate în primul rând pe comunicare, mai ales în cazul fetelor care au afirmat, în

marea lor majoritate, că vorbesc foarte multe lucruri mai ales cu mamele. În cazul baieților

relația se bazează mai mult pe întelegere, comunicarea fiind în unele cazuri într-o mai mică

proporție. De aici se poate trage concluzia că adolescenții cuprinși în eșantion provin dintr-

un mediu familial stabil, în care sunt promovate valori pozitive precum adevărul sau

respectul.

B. Preocuparea adolescenților pentru lectură

Setul de întrebări formulate pentru susținerea ipotezei “În ultimii ani preocuparea

adolescenților pentru lectură, ca activitate de recreere, s-a diminuat în favoarea

activităților legate de televizor, computer, jocuri video etc.” (întrebările numărul 5, 6, 7)

are rolul de a scoate în evidența pe ce loc se află lectura de carte printre preferințele

adolescenților. La întrebarea 5 (Cum obisnuiești să te relaxezi în weekend, după o

săptămână grea de scoală?) respondenții din mediul urban, atât fete cât și băieți, aleg de

cele mai multe ori ca metodă de relaxare ieșitul în parc, ieșitul cu prietenii, alte activități

extrașcolare, ascultatul muzicii. Statul la calculator sau privitul la televizor reprezintă o

opțiune secundară la care apelează în special seara, când se întorc acasă. Doar două

persoane, de sex feminin, au afirmat că uneori obișnuiesc să citească în weekend pentru a

se relaxa. Comparativ cu aceștia, respondenții din mediul rural, atât fete cât și băieți, au

răspuns în număr mai mare că în weekend obișnuiesc să se uite la televizor, la filme sau să

stea la calculator. Și aceștia obișnuiesc să iasă cu prietenii sau să se plimbe, însă cititul nu

se regasește printre activitățile lor recreative.

La întrebarea numărul 6 (Daca ar fi să pleci singur/ă într-o călătorie lungă, care ar

fi primele trei obiecte pe care le-ai lua cu tine?), băieții, indiferent de mediul de

53

proveniență au ales să-și ia cu ei obiecte de tehnologie, precum calculatorul (internet),

telefonul mobil, aparat foto sau obiecte precum: o brichetă sau o pălărie, doar două

persoane menționând că și-ar lua cu ei și o carte, în schimb se regăsește într-un caz și un

cuțit, obiect considerat armă albă ce poate fi folosit la vătămarea corporală a altor persoane

într-un mod violent. În randul fetelor, lucrurile stau puțin diferit, deși au menționat că și-ar

lua cu ele și obiecte de tehnologie (telefon mobil, laptop, mp3, sau un radio), toate fetele

intervievate, provenind din mediul urban, au menționat că printre cele trei obiecte se află și

o carte. Comparativ cu acestea, fetele din mediul rural au ales obiecte ca telefonul mobil,

calculatorul, jocuri, farduri sau loțiune de plaja, o singură persoană menționând că ar lua cu

ea și o carte.

Întrebarea numărul 7 se referea la ultima carte pe care au citit-o. Rezultatele sunt

următoarele: băieții provenind din mediul rural au răspuns că de obicei nu citesc, iar ultima

carte pe care au menționat că au citit-o face parte din programa școlară (ex: Baltagul sau

Maytrei). Asemănător cu aceștia, fetele ce provin din același mediu, au răspuns că citesc

mai mult din obligație, pentru la școală, cărțile menționate regăsindu-se în programa

școlară obligatorie. Au existat și fete care au spus că au mai citit și altceva. Răspunsurile

băieților din mediul urban sunt diferite de cele ale colegilor din mediul rural; aceștia au

răspuns într-o mai mare măsură că citesc și altceva în afară de ceea ce li se recomandă la

școală, doar doi dintre ei spunând că nu obișnuiesc să citească. De altfel, situația este

diferită și în cazul fetelor din mediul urban, care au putut să numească atât ultima carte

citită cât și o carte care le-a plăcut foarte mult, majoritatea fiind altele decât cele cerute la

școală.

Concluzia reieșită de aici este aceea că, în general, fetele citesc mai mult decât

băieții, iar adolescenții din mediul urban obișnuiesc să citească mai mult decât cei din

mediul rural. Bineînțeles, aici este important de ținut cont și de unitatea de învățământ pe

care aceștia o frecventează, îndeosebi cei care sunt înscriși la licee recunoscute ca fiind de

o calitate mai bună a învătământului, atât fetele cât și băieții, au ca reper alte valori decât

cei care invață în licee mai puțin bune, sau în școli de arte și meserii.

C. Ponderea programelor cu conținut violent în timpul vizionarii tv

Prin întrebarea numărul 8 (a se vedea Anexa 1) mi-am propus să aflu în ce măsură

adolescenții copiază comportamentul celor din jurul lor sau acționează în funcție de cum

54

au fost învățați de către părinți, sau au vazut în familie. Surprinzător, majoritatea au

răspuns, indiferent de sex sau mediul de proveniență, că încearcă să ofere primul ajutor sau

sună la ambulanță. Puțin mai dezinteresați au parut băieții din mediul urban care au

menționat că prima dată îl înștiințează pe șoferul autobuzului de cele întamplate, urmând

apoi să încerce să ajute dacă nu se implică altcineva, în acest fel aceștia încercând să

plaseze responsabilitatea. Au existat și două persoane care au răspuns ca nu le interesează

și coboară la prima stație, respectiv că stau deoparte și doar dacă este foarte grav și nu mai

intervine nimeni încearcă să facă ceva. Putem spune că acești adolescenți încearcă să pună

cât de cât în valoare principiile pe care le-au învățat în familie sau la scoala, nefiind total

dezinteresați de ceea ce se întamplă în jurul lor, un factor important în acest caz fiind

educația.

Prin întrebarea numărul 9 (a se vedea Anexa 1) am încercat să aflu dacă adolescenții

aleg să apeleze la violență atunci când lucrurile nu decurg așa cum vor ei. Un factor de care

trebuie să ținem cont în acest caz este personalitatea individuluiș astfel majoritatea băieților

din mediul urban au răspuns că fie încearcă să vorbească cu cealaltă persoană si să o

convingă să se uite amândoi la același lucru la care se uită și el, fie renunță să se mai uite la

televizor și aleg calculatorul. O singură persoană a răspuns că ar recurge la violent fizica.

Baieții din mediul rural au avut raspunsuri asemănatoare, apelând în primul rând la

modalitați de convingere prin cuvinte. De asemenea, fetele, indifferent de mediul de

proveniență, au răspuns că de obicei evită să se certe cu cealaltă persoană așa că, fie

renunta să se mai uite la televizor, fie incearcă să o convindă să o lase să se uite în

continuare, rare fiind cazurile când se impun prin forță, de altfel, depinde și de cine este

cea de-a doua persoană.

Prin intermediul întrebărilor cu numărul 10, 11, 12, am încercat să aflu în ce măsură

efectul de desensibilizare se regăsește la adolescenții cuprinși în eșantion. Astfel, la

întrebarea numărul 10, referitoare la buletinul implicarea sau asistarea la o scenă de

violență, majoritatea băieților, indifferent de mediul de proveniență, au răspuns că nu

intervin în cearta colegilor, prefer să asiste sau să plece din clasă, mai mult îi încurajează

sau îi filmează pentru a-i da pe internet. Comparative cu aceștia, fetele sunt mult mai

sensibile, în special cele din mediul urban, care au răspuns într-o proporție mult mai mare

că încearcă să-i despartă pe cei doi sau că cer ajutorul unui professor pentru a calma

spiritele. Fetele din mediul rural care au dat răspunsuri asemănătoare au fost în proporție

mult mai mică, ele preferând, ca și băieții, să asiste sau să iasă din clasă.

55

În ceea ce privește întrebarea numărul 11 (a se vedea Anexa 1), foarte puțini dintre

adolescenții incluși în eșantion au fost impresionați de moartea handbalistului roman, doar

câțiva dintre băieții din mediul rural ce au ca pasiune sportul. Opiniile generale sunt acelea

că presa a mediatizat excesiv acest caz, până la epuizare, doar din dorința de a face

audiență. De altfel, faptul că unii dintre ei nu auziseră până atunci de persoana respectivă i-

a făcut să treacă mult mai ușor peste acest eveniment.

La întrebarea numărul 12, referitoare la buletinul de știri de la ora 17:00, majoritatea

răspunsurilor au fost că nu obișnuiesc să urmărească știrile, dar știu despre ce este vorba,

tocmai de aceea au renunțat să se mai uite. Majoritatea consideră că acest bulletin de știri

este cel mai violent, penibil, deprimant sau degradant dintre cele prezentate în țara noastră.

Pe unii dintre ei subiectele prezentate îi amuză, pe alții îi impresionează într-o mică

măsură.

Efectul de catharsis (întrebarea numărul 14) nu este present la niciunul dintre

respondenți, emisiunile sau filmele cu conținut violent nu reușesc să îi destreseze,

preferând să aleagă alte modalitați pentru a se calma, precum ascultatul muzicii, plimbări

sau dormit. În ceea ce privește violența verbal (întrebarea numarul 16), ea este folosită în

special de către baieți, mai ales cei din mediul urban, fetele apelând la ea doar atunci când

sunt foarte nervoase.

D. Emisiunile urmărite de adolescenți și părerea lor despre violența televizuală

Emisiunile sau filmele pe care adolescenții cuprinși în eșantion obișnuiesc să le

urmărească sunt următoarele: meciuri de fotbal, Un show păcatos, Lost, Mondenii, În puii

mei, Cronica Cârcotașilor, filme SF, documentare de pe Discovery sau National Geografic,

În gura presei, Anatomia lui Grey, Te pui cu blondele, Cireașa de pe tort, Poveștiri de

noapte, Happy Hour, Șueta cu Bahmu sau desene animate.

La întrebarea numărul 18 (a se vedea Anexa 1) majoritatea respondenților sunt de

accord că există violență la televizor, unii consideră că este prezentă într-o măsură foarte

mare, indifferent de program și intervalul orar (fetele din mediul rural în special), alții

consider că există doar în anumite programe (părere exprimată în special de băieți).

CONCLUZII FINALE

56

În urma acestei cercetări concluziile care pot fi trase sunt următoareale: unul dintre

efectele violenței televizuale cel mai des întâlnit în rândul adolescenților cuprinși în

eșantion, este cel de desensibilizare. Violența de pe micul ecran, în special violența reală

din cadrul buletinelor de știri, este văzută ca fiind obositoare, degradantă și uneori

deprimantă, astfel că, îmbâcsiți de atâtea scene violente, adolescenții au devenit imuni la

acestea, considerându-le uneori banale sau natural. Tocmai de aceea li se pare normal ca

doi colegi să se certe, iar ei să stea și să asiste asemeni unui spectacol. De altfel, moartea

unor oameni, fie ei și embleme naționale, îi impresionează pe foarte puțini dintre ei, ceilalți

văzând evenimentul ca ceva care se întâmplă undeva departe și din care presa încearcă să

scoată bani.

În ceea ce privește consumul de carți acesta este relativ scăzut, mai ales în rândul

tinerilor din mediul rural, care aleg să renunțe în număr din ce în ce mai mare la școală sau

care dau un randament școlar foarte scăzut, reușind să fie instituționalizați în școli de

meserii sau în licee mai puțin bune. Acest lucru nu se întâmplă însă și în rândul celor din

mediul urban, în special în cazul fetelor, care însa se mai simt atrași de cărți.

Deși majoritatea tinerilor respondenți au fost de parere că există violență în

programele de televiziune, o parte din programele pe care ei prefer să le vizioneze sunt

incluse în această categorie, cuprinzând în special violență verbal și uneori chiar și fizică.

Cei care consider că există prea multă violenţă la televizor sunt în special fetele din mediul

urban, observându-se că printer preferinţele acestora în materie de programe tv se numără

mai ales documentare de pe Discovery sau National Geografic. Cei care consideră că

violenţa televizuală nu este prezentă într-o proporţie atât de mare, ci doar în anumite

programe şi la anumite interval orare sunt îndeosebi băieţii, care obişnuiesc să urmărească

genul de programe menţionate mai sus.

Rezultatele acestei cercetări nu pot fi extinse sau generalizate. Părerea a 30 de

persoane nu poate să reflecte intr-un mod corect părerea a milioane de adolescenţi din

această ţară. Ceea ce este important de reţinut este faptul că am reuşit într-o mare măsură

să aflu ceea ce mi-am propus, jumătate din ipotezele de la care am pornit obţinând

validarea în urma aplicării interviurilor.

Ca oricare altă cercetare şi în cazul de faţă m-am izbit de câteva limite, una dintre

acestea fiind refuzul adolescenţilor de a comunica in vederea aplicării interviurilor.

57

Consider că România se află la început pe acest drum, cu cât se vor face mai multe

cercetări în acest domeniu, cu atât mai mult se va reuşi să se atragă atenţia asupra unor

problem pe care alte ţări le-au conştientizat de mult. Însă aceste cercetări nu ar trebui să

rămână cunoscute doar printre sociologi, ci să fie făcute publice, prin intermediul unor

campanii în şcoli, mai ales în rândul părinţilor care sunt singurii în măsură să îşi educe

copiii însuşindu-le valori pozitive şi să nu lase televizorul să-i educe.

Poate că această cercetare nu schimbă cu nimic situaţia în care ne aflăm în prezent,

sunt conştient că e un pas mic, televiziunile vor transmite în continuare programe ce conţin

scene de violenţă, iar copiii şi adolescenţii vor privi în continuarea. Mi-ar plăcea să cred că

am reuşit să trag un semnal de alarmă şi că măcar persoanele cu care am reuşit să vorbesc,

pe viitor, vor fi mai selective în ceea ce priveşte programele de televiziune şi vor reuşi să

stingă televizorul atunci când nu este nimic interesant pentru ei de văzut, alegând să

deschidă o carte.

58

BIBLIOGRAFIE

1. Abraham, Dorel, Audienta si impactul consumului de televiziune asupra elevilor,

Revista Sociologie Romaneasca, 2006, vol. IV, nr. 2, p. 43-69;

2. Banciu, Dan, Radulescu, Sorin, Vasile Teodorescu, Tendinte actuale ale crimei si

criminatitatii in Romania, ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, cap. 10;

3. Banciu, Dan, Violenţa şi Criminalitate, curs nepublicat, Facultatea de Sociologie si

Asistenta Sociala, Universitatea Bucuresti, 2008;

4. Balba, Corneliu; Ratulea, Daniela, Suveranitate si violenta la Hobbes si Foucoult, in

Neculau, Adrian; Ferreol, Gilles, Violenta. Aspecte psihosociale, ed. Polirom, Iasi,

2003;

5. Chelcea, Septimiu, Opinia publica despre criminalitate, justitie si politie, Revista

Sociologie Romaneasca, 2005, vol. III, nr. 2;

6. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetarii sociologice. Metode cantitative si

calitative, editia 2 rev, ed. Economica, Bucuresti, 2004;

7. Coman, Mihai, Introducere in sistemul mass-media, ed. Polirom, Iasi, 1999;

8. Dragan, Ioan, Comunicarea. Paradigme si teorii, vol. 2, ed. RAO, Bucuresti, 2007;

9. Dragan, Ioan, Media si violent, Revista Sociologica Romaneasca, 2006, vol.IV, nr.

2;

10. Dragan, Ioan, Stefanescu, Poliana, Evaluarea reprezentarii violentei in programele

televizuale, 2004, disponibil pe http://www.cna.ro/Evaluarea-reprezentarii-

violentei.html, la data de 15.05.2010;

11. Dragan, Ioan, Stefanescu, Poliana, Masurarea gradului de violenta prezent in

programele audiovizualului romanesc, 2008, disponibil pe:

http://www.cna.ro/article1638,1638.html, 15.05.2010;

12. Dumitrascu, Dinu Hanibal, Avatarurile televiziunii asupra dezvoltarii copiilor,

Revista Sociologie Romaneasca, 2006, vol. IV, nr. 2;

59

13. Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra mintii umane si despre cresterea

copiilor in lumea de azi, editia 2, Ed. Prodromos, Bucuresti, 2006;

14. Huesmann, Rowell, L. et al, Longitudinal Relation Between Children’s Exposure to

TV Violence and Their Aggressive and Violent Behaviour in Yount Adulthood:

1977-1992, Develpmental Psychology, vol. 39, nr. 2, p. 201-221, disponibil

www.citeseerx.ist.psu.edu la data de 10.05.2010;

15. Jderu, Gabriel, Comportamentul agresiv, in Chelcea, Septimiu, Psihosociologie.

Teorii, Cercetari, Aplicatii, editia a II-a, ed. Polirom, Iasi, 2008;

16. Livingstone, Sonia, Implications for Children and Television of the Changing Media

Environment: A British and European Perspective, 1999, disponibil pe

www.lse.ac.uk la data de 10.05.2010;

17. Radulescu, Sorin; Banciu, Dan, Sociologia crimei si criminalitatii, ed. Sansa,

Bucuresti, 1996;

18. Sartori, Giovani, Homovidens. Imbecilizarea prin televiziune si post-gandirea, ed.

Humanitas, Bucuresti, 2005;

19. Salavastru, Dorina, Violenta in mediul scolar, in Neculau, Adrian; Ferreol, Gilles,

Violenta. Aspecte psihosociale,ed. Polirom, Iasi, 2003;

20. Sanzianu, Simona Gabriela, Violenta in familie prezentata in presa din Romania, ed.

Lumen, Iasi, 2006;

21. Silverstone, Roger, Televiziunea in viata cotidiana, ed. Polirom, Iasi, 1999;

22. Stefanel, Adriana, Televiziunea in viata copiilor cu varste cuprinse intre 7 si 10 ani,

2006, Revista Sociologie Romaneasca, vol. IV, nr. 2;

23. Stefanescu, Poliana, Expunerea la violenta televizuala si comportamentul agresiv al

copiilor. Un model structural al efectelor pe termen scurt, 2006, Revista Sociologie

Romaneasca, vol. IV, nr. 2;

24. Todoran, Ileana, Evaluarea aplicarii signalecticii in Romania. Context si implicatii,

2006, Revista Sociologie Romaneasca, vol. IV, nr. 2;

25. Vlasceanu, Lazar, Zamfir, Catalin, Dictionar Sociologie, disponibil pe

http://www.dictsociologie.netfirms.com, accesat pe 21.05.2010;

26. http://en.wikipedia.org/wiki/Cesare_Lombroso , accesat pe 10.05.2010;

27. http://www.descopera.ro/lumea-digitala/3489507-istoria-din-spatele-micului-ecran ,

accesat pe 10.05.2010;

28. http://www.igp.ro/rata_criminalitatii_2004_2008.htm , accesat pe 02.06.2010;

60

29. http://www.igp.ro/infractiuni_cu_violenta_2004_2008.htm , accesat pe 02.06.2010;

30. http://arhiva.cna.ro/desprecna/arhiva.html , accesat pe 15.05.2010;

31. http://www.cna.ro/IMG/pdf/Studiu2.pdf , accesat pe 15.05.2010;

32. http://arhiva.cna.ro/desprecna/rolsimisiune.html , accesat pe 15.05.2010;

33. http://www.cna.ro/Decizia-nr-nr-187-din-3-aprilie.html?var_recherche=decizia

%20187%203%20aprilie, accesat pe 15.05.2010;

34. http://www.cna.ro/Campanie-pentru-protec-ia.html , accesat pe 15.05.2010;

35. http://www.cna.ro/Evaluarea-reprezentarii-violentei.html , accesat pe 15.05.2010;

36. http://www.cna.ro/IMG/pdf/3.comparatii_canale220109.pdf , accesat pe 15.05.2010;

61