Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași

Facultatea de Drept

Referat

Individualizarea răspunderii

penale a minorului

Coordonator: Masterand:

Iași, 2010

Cuprins

Cuprins........................................................................................................................................................2

CAPITOLUL I – PREZENTARE EVOLUTIVĂ A PRINCIPALELOR REGLEMENTĂRI ÎN MATERIA MINORITĂȚII....3

1.1 Regimul sancționator al minorilor în Codul penal de la 1968.......................................................3

1.2 Evoluția sistemului sancționator pentru minori înainte de 1989...................................................3

1.3 Evoluția sistemului sancționator pentru minori după 1989...........................................................4

1.4 Tendințe legislative......................................................................................................................4

CAPITOLUL II – INDIVIDUALIZAREA LEGALĂ A RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI.......6

CAPITOLUL III – INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ SAU JUDECĂTORERASCĂ A

RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI...............................................................................................8

3.1. Împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală..................................................8

3.2. Criterii speciale de individualizare judiciară.................................................................................9

3.3. Individualizarea judiciară propriu zisă........................................................................................10

CAPITOLUL IV – INDIVIDUALIZAREA ADMINISTRATIVĂ A.......................................................12

RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI.............................................................................................12

4.1. Suspendarea condiționată a executării pedepsei......................................................................12

4.2. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau control..............................................12

4.3. Liberarea condiționată...............................................................................................................14

CONCLUZII.............................................................................................................................................15

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................................16

2

CAPITOLUL I – PREZENTARE EVOLUTIVĂ A PRINCIPALELOR REGLEMENTĂRI ÎN MATERIA MINORITĂȚII

Sistemul sancționator al minorilor infractori a urmat, în dreptul nostru penal de până în

august 1944, aceaiasi evoluție pe care au cunoscut-o sistemele de drept occidentale. Codul Penal

de la 1864 nu prevedea un sistem de sancțiuni special pentru minori, pedepsele ce li se aplicau

erau însă mult mai ușoare. Abia în Codul Penal de la 1936 a fost prevazut un regim sancționator

mixt, alcătui dein pedepse și măsuri de siguranță prevăzute laolaltă cu acestea.

1.1 Regimul sancționator al minorilor în Codul penal de la 1968

Codul penal de la 1968 a consacrat minorității în dreptul penal întreg Titlul V al Părții

generale, intitulat „Minoritatea”, cuprinzând art. 99 – 1101. Prevăzând răspunderea penală a

minorilor care au împlinit vârsata de 14 ani și au acționat cu discernământ, legiuitorul român de

la 1968 a instituit un sistem de sancțiuni special pentru infractorii minori, paralel cu sistemul

sancționator comun. Acest sistem este alcătuit, ca și în Codul penal de la 1936, din pedepse și

măsuri educative, dar acestea din urmă au fost prevăzute ca atare, iar nu ca măsuri de siguranță. 1

Legiuitorul de la 1968 a prevăzut regula că față de minorul care răspunde penal se poate

lua o măsură educativă sa u o pedeapsă (art. 100). Alegerea uneia dintre aceste două categorii de

sancțiuni urmează să se facă de instanța de judecată, ținând seama de gradul de pericol social al

faptei savârsite și de personalitatea delicventului minor, pedeapsa urmând să fie aplicată numai

dacă luarea unei măsuri educative pare insuficientă pentru îndreptarea minorului [art. 100 (2)].

Prevăzând că minorii care nu aveau vârsta de 14 ani împliniți la data săvârșirii faptei, nu

răspund penal [art. 99(1)], legea penală scoate de sub incidența sa pe copii sub această vârstă,

față de aceștia neputându-se lua decât măsuri de orcrotire pe cale extrapenală.

1.2 Evoluția sistemului sancționator pentru minori înainte de 1989

Regimul sancționator pentru minori, prevăzut în Codul penal de 1968, a fost considerat ulterior

ca necorespunzător, fiind înlocuit prin Decretul nr. 218/1977 cu un regim sancționar alcătuit

exclusiv din măsuri educative. S-a motivat introducerea acestui nou sistem sancționar cu

argumentul că pentru combaterea criminalității minorilor nu este necesară aplicarea de pedepse

1 Basarab M., Pașca V., Mateuț G., Butiuc C, Codul penal comentat, Vol. I, Ed. „Hamangiu”, București, 2007, pag. 516.

3

față de aceștia, având în vedere consecințele nefaste pe care pedeapsa închisorii și contactul cu

infractorii înrăiți le-ar putea avea asupra evoluției personalității tinerilor delicvenți. Potrivit

dispozițiilor din decretul menționat, minorul între 14 și 18 ani, care săvârșea o faptă penala și

răspundea penal putea fi supus măsurii educative a încredințării colectivului în care muncește sau

învață, ori putea fi supus măsurii trimiterii într-o școală speciala de muncă și reeducare pentru

fapte deosebit de grave. 2

Prin natura și finalitatea lor, ambele sunt măsuri educative fiind exclusă, astfel, aplicarea

pedepsei cu închisoarea minorului oricare ar fi gravitatea faptei comise. Singura măsură

educativă menținută din Codul penal era cea prevăzută în art. 105 – internarea intr-un institut

medical educativ.

1.3 Evoluția sistemului sancționator pentru minori după 1989

După Revoluția din decembrie 1989, s-a pus în discuție necesitatea modificarii din nou a

sistemului sancționator pentru minori. Această modificare s-a făcut mai întâi prin Legea nr.

104/1992, prin care s-a abrogate, printre altele, și Decretul nr. 218/1977, alcătuit numai din

măsuri educative, astfel că au reintrat în vigoare dispozițiile din Titlul V al Părții generale

intitulat „Minoritatea”, care prevăd regimul sancționator mixt, alcătui din măsuri educative si

pedepe. Totodată au fost modificate limitele pedepsei aplicabile infractorilor minori prevăzându-

se că acestea se reduc la jumătate, în loc de o treime cum se prevedea inițial.

Deasemenea regimul sancționator pentru minori a fost modificat și prin Legea nr.

140/1996 pentru modificarea si completarea Codului penal. Au fost modificate si completate

dispozițiile art. 103 privitoare la libertatea supravegheată, au fost abrogate unele dispoziții din

art. 100 privitoare la suspendarea executării pedepsei pentru minori și au fost introduse dispoziții

noi privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

1.4 Tendințe legislative

Stabilirea vârstei de la care minorul răspunde penal a constituit și continuă să constiuie

preocuparea legiuitorului.

2 Brezeanu O., Minorul și legea penală, Ed. „All Beck”, București, 1998, pag. 45.

4

Reglementarea actuală prevede că răspunderea penală a minorilor începe de la 14 ani sub

condiția dovedirii că în săvârșirea faptei minorul a avut discernământ și în toate cazurile de la 16

ani fără vre-o condiționare.

Limita inferioară a vârstei până la care persoana este considerată nu răspunde penal,

considerându-se ca a săvârșit fapta fără discernământ a fost coborâtă la 12 ani în încercarea

legislativă „pachetul Stoica” din 1996.

Prin încercarea legislativă din 2004 „Stănoiu, Macovei” s-a încercat scăderea limitei

minime a răspunderii penale a minorilor la 13 ani.

Prin proiectul Codului penal din 2004 (Legea nr. 301/2004) s-au menținut limitele

răspunderii penale prevăzute în actualul Cod penal.

Legea 286/2009, prin care a fost adoptat noul Cod penal menține la rândul ei limitele

răspunderii penale, însă principala modificare adusă de proiect în această p

rivință, este renunțarea completă la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal, în

favoarea masurilor educative. Proiectul stabilește ca regulă aplicarea în cazul minorilor a

măsurilor educative neprivative de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea,

consemnarea la sfarsit de săptămână și asistarea zilnica), masurile privative de libertate

(internarea într-un centru educativ, internarea într-un centru de detenție) constituind excepția și

fiind rezervate ipotezelor de infracțiuni grave sau de minori care au comis multiple infracțiuni.

5

CAPITOLUL II – INDIVIDUALIZAREA LEGALĂ A RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI

Răspunderea penală este instituția juridică fundamentală a dreptului penal care alături de

instituția infracținii și instituția sancțiunilor formeaza pilonii oricărui sistem de drept penal.3

Săvârșirea infracțiunii și stabilirea răspunderii penale pentru aceasta au drept consecință

inevitabilă aplicarea sancțiunilor de drept penal4 prevăzute de lege, pentru restabilirea ordinii de

drept, pentru constrângerea și reeducarea infractorului.

Individualizarea răspunderii penale este operațiunea prin care pedeapsa este adaptată

nevoilor de apărare socială, în raport cu gravitatea abstractă sau concretă a infracțiunii cât și cu

periculozitatea infractorului, pentru a asigura îndeplinirea funcțiilor și scopurilor acesteia, poartă

denumirea de individualizarea pedepsei.5

Individualizarea legală se realizează de catre legiuitor în procesul elaborării legii penale

și se concretizează în: stabilirea cadrului general al pedepselor, a felului și a limitelor generale

ale fiecărui gen de pedepse, stabilirea pedepsei pentru fiecare infracțiune în parte în raport cu

gradul de pericol social abstract al faptei, respectiv stabilirea cadrului și mijloacelor legale în

care se va realiza individualizarea judiciară ți administrativă.6

În acest sens art. 100 alin. 1 C. pen. prevede că față de minorul care răspunde penal se poate

lua o măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă.

În ceea ce privește măsurile educative care se pot lua față de minor, acestea sunt prevăzute în

art. 101 C. pen:

a) Mustrarea;

b) Libertatea supravegheată;

c) Internarea într-un centru de reeducare;

d) Internarea într-un institut medical educativ.

În ceea 109 C.pen. cu nota marginală “Pedepse pentru minori” prevede felul și limitele

generale ale pedepsei:

3 Oancea I., Explicații teoretice ale codului penal român, vol. 1, Ed. „Academiei”, București, 1969, pag. 99.4 Sancțiunile de drept penal ce pot fi aplicate în cazul săvârșirii de infracțiuni sunt pedepsele și măsurile educative. Măsurile de siguranță nu sunt consecințe ale stabilirii răspunderii penale ele putând să fie luate indiferent dacă faptuitorului i se aplică o pedeasă cu excepția interzicerii de a se afla în anumite localități (art. 116 C.p.) și interdicția de a reveni în locuința familiei, pe o perioadă determinată (art. 1181)5 Grigoras I., Individualizarea pedepsei, Ed. „Științifică”, București, 1969, pag. 76.6 Boroi A., Drept penal. Parte generală, Ed. „All Beck”, București, 2000, pag. 305.

6

(1) Pedepsele ce se pot aplica minorilor sunt închisoarea și amenda prevăzute de lege pentru

infracțiunea săvârșită. Limitele pedepselor se reduc la jumătate. În urma reducerii, în nici un caz

minimul pedepsei nu va depași 5 ani.

(2) Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață se aplica

minorului închisoarea de la 5 la 20 ani.

(3) Pedepsele complementare nu se aplică minorului

(4) Condamnările pronunțate pentru fapte săvârșite in timpul minorității nu atrag incapacități

sau decăderi.

Prevederea nu face nici o referire cu privire la aplicarea pedepselor accesorii minorilor. Acest

aspect a făcut obiectul unui recurs în intersul legii Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind prin

decizia Secțiilor unite că pedeapsa accesorie este aplicabilă şi inculpaţilor minori, iar executarea

acesteia începe la împlinirea vârstei de 18 ani, când minorul devine major.7

7 Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 51/2007

7

CAPITOLUL III – INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ SAU JUDECĂTORERASCĂ A RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI

Individualizarea judiciară a pedepsei o realizează instanța de judecată și se

materializează prin aplicarea pedepsei concrete infractorului pentru fapta comisă, în funcție de

criteriile generale sau speciale de individualizare.

Art. 72 C. pen. stabilește drept criterii generale de individualizare: dispozițiile părții

generale ale Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social

concret al faptei, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează

raspunderea penală.

3.1. Împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală

În senul art. 72, prin „expresia împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea

penală” se înteleg diferite stări,situații, calități sau alte date ale realității care, deși nu fac parte

din conținutul conținutul constitutiv al infracțiunii, au totuși legătură, fie cu fapta săvârșită, fie cu

persoana infractorului și determină reducerea pedepsei sub minimul special sau, dimpotrivă,

agravarea pedepsei, cu posibilitatea depășirii maximului special. Ele sunt numite în știința

dreptului penal cauze care atenuează sau agravează răspunderea, în funcție de efectul lor

făcându-se distincție între cauze de atenuare și cauze de agravare a pedepsei.8

În cadrul fiecărei categorii de cauze se face distincția între „stări” și „circumstanțe”.

Categoria cauzelor de atenuare cuprinde, astfel, stări de atenuare (tentativa și minoritatea

făptuirorului) și circumstanțe atenuante (cele prevăzute în art. 73C. pen.), iar categoria de

agravare cuprinde stări de agravare (recidiva, concursul de infracțiuni și infracțiunea continuată)

și circumstanțe agravante (cele prevăzute în art. 75 C. pen.).

În ceea ce privește minorul ca subiect activ al pluralității de infracțiuni, situația nu ridică

probleme speciale în cadrul individualizării judiciare. Se creează astfel cazul reglementat de art.

40 alin. 1 – „pluraliate intermediară” sau pluralitate „sui generis” și anume situația în care în

cursul executării unei măsuri educative sau a unei pedepse cu închisoarea minorul săvârșește o

nouă infracține. Suntem în prezența unei situatii „intermediare” între cele două ferme principale

ale pluralității de infracțiuni (consursul și recidiva) având în vedere dipozițiile art. 38 C. pen..

Distincția între „stări” și „circumstanțe” se întemeiază pe modul diferit în care acestea 8 Basarab M., Pașca V., Mateuț G., Butiuc C, op. cit, pag. 406.

8

acționează asupra pedepsei în caz de concurs de stări sau de circumstanțe. Astfel, în timp ce

stările de agravare și de atenuarea acționează succesiv, fiecare în parte producând efecte asupra

pedepsei circumstanțele provoacă doar o singură atenuare sau agravare a pedepsei, indiferent

dacă instanța a reținut una sau mai multe circumstanțe.

De exemplu, raportat la minoritate, întalnim o atenuare succesivă a răspunderii penale în

cazul în care minorul a săvârșit o tentativă. În acest caz, limitele pedepsei aplicabile, potrivit

dispozițiilor art. 21 alin (2), se vor stabili prin raportare la limitele pedepsei reduse la jumătate pe

baza dispoziției art. 109 alin. (1). Se vor aplica deci mai întâi dispozițiile preivitoare la

minoritate, pentru care se prevede un regim sancționator special, și apoi cele privitoare la

tentatovă, aplicabile în condițiile sistemului special menționat, procedaându-se la două reduceri

succesive ale limitelor legale ale pedepsei.9

3.2. Criterii speciale de individualizare judiciară

Având în vedere că minoritatea este cauză specială de diferențiere a răspunderii penale,

art. 100 C. pen. prevede criterii speciale de individualizare a răspunderii speciale a minorilor:

gradul de pericol social al faptei, starea fizică a minorului, dezvoltarea intelectuală și morala,

comportamentul minorului, condițiile în care a fost crescut și în care a trăit.

A ține seama de gradul de pericol social al faptei înseamnă a distinge infracțiunile nu

numai după pericolul social abstract - reflectat în sancțiunile prevăzute de lege pentru fiecare

infracțiune – ci și după gradul concret de periculozitate a acestora, evidențiat de cele mai multe

ori prin mobilul, scopul, modul de săvârșire10

A avea în vedere starea fizică a minorului însemană a aprecia posibilitatea fizică de a

suporta regimul închisorii sau, dimpotrivă, debilitatea organică a minorului ori starea de boală

cronică sau infirmitate care ar conduce la soluția aplicării cu preferință a unei măsuri educative.

Dezvoltarea intelectuală și morală a minorului reprezintă un elemnt foarte util de

apreciere; în adevăr, dacă din exminarea, în cazul concret, rezultă că aceasta dezvoltare este mai

evoluată, remediul de îndreptare aplicat este cel al unei pedepse cu închisoarea, dacă bineînțeles

sunt întrunite și celelalte condiții. În acest caz, deși minorul a avut posibilitatea să-și dea mai

9 Basarab M., Pașca V., Mateuț G., Butiuc C, op. cit, pag. 532.10 Lefterache L., Nedelcu I., Vasile F., Jurisprudența Instanței Supreme în unificarea practicii judiciare (1969 – 2008), Ed. „Universul Juridic”, București, 2008, pag. 97.

9

bine seama de urmările dăunătoare ale faptei sale, totuși a stăruit în săvârșirea ei. În alternativa

unei dezvoltări mai reduse a facultățolor de cunoaștere și judecată a minorului, se impune luarea

unei măsuri educative.

A aprecia comportarea minorului înseamnă a examina cu atenție conduita sa obișnuită -

și nu întâmplătoate – în familie, în scoală și în cercul de prieteni și numai în cazul în care această

conduită reflectă o atitudine deosebită, necorespunzătoare, de sfidarea a regulilor de conviețuire

normală, o opțiune conștientă a minorului pentru încălcarea legii penale, trebuie să se conchidă la

aplicarea unei pedespe. Dimpotrivă, dacă se constată că manifestarea infracțională a minorului s-

a datorat întamplării, influienței nefaste, dar temporare, a mediului ambiant, unui moment de

rătăcire care nu a atins fondul psihic corect al minorului, urmează ca instanța să ia o măsură

educativă.

Condițiile în care minorul a fost crescut și trăiește constituie un element util în alegerea

sancțiunii, deoarece comportarea antisocială a minorului - care nu poate fi consecința educației

primite și nu corespunde grijii și atenției acordate de părinți și familie pentru creșterea sa - face

să se presupună că exemplul bun oferit de mediul familial, deși a existat în mod obiectiv, totuși

nu a fost eficient, minorul fiind dăunat de o concepție dăunătoare cu privire la normele vieții

sociale. În asemenea situații, sancțiunea de aplicat trebuie să fie mai severă decât pentru minorul

care, din diferite motive, a fost lipsit de creștere și educație normale.

După cum s-a arătat, textul legal, nu este limitativ cu privire la criteriile de care trebuie să

se servească instanțele pentru a aprecia categoria de sacțiune ce trebuie aplicată.

În articolul 100 alin. 1 C. pen. se pervede că se va ține seama și de alte elemente de

natură a-l carateriza pe minor. Spre exemplu, se va ține seama de vârsta minorului, de

împrejurarea că el a mai comis fapte prevăzute de lege –fie în perioada în care răspunde penal,

fie în perioada în care nu era răspunzător-, iar dacă a săvârșit fapta împreună cu alții, se va

examina rolul pe care l-a avut, gradul de participare etc.

3.3. Individualizarea judiciară propriu zisă

După alegerea categoriei sancțiunii de aplicat minorului, instanța trebuie să selecteze

dintre sancțiunile categoriei alese, pe aceea susceptibilă de a conduce la îndreptarea minorului și

la prevenirea generală a săvârșirii de infrcațiuni în randul minorilor.

Astfel, în ipoteza în care s-a apreciat că trebuie să se aplive minorului o măsură

educativă, se va avea în vedere că, potrivit art 104 alin. 2 C. pen., măsura internării într-un

10

centrude reedeucare se ia față de minorul în privința căruia celelalte măsuri educative sunt

neîndestulătoare. Așadar, însăși legea consacră o ierarhie în cadrul grupei de sancțiuni denumite

măsuri educative.

De aici trebuie să se tragă concluzia că instanța, apreciind că este cazul să ia o măsură

educativă, nu va putea lua măsura internării decât dacă consideră că celelalte măsuri educative –

mustrarea sau libertatea supravegheată – nu sunt suficiente pentru îndreptarea minorului.

În alegerea măsurii educative, criteriile legale sunt tot cele înscrise în art. 100 alin. 1 partea a II-a

C. pen.. Dacă se constată că nici mustrarea și nici măsura libertății supreveheate nu prezintă

garanția îndreptării minorului. Se va recurge la măsura internării într-un centru de reeducare. În

general o justă individualizarea a măsurii educative, impune ca această ultimă măsură să nu se ia

în cazul în care minorul prezintă simple deficiențe – ce ar faceîndestulătoare o acțiune de

reeducare realizabilă prin mustrare sau libertate supravegheată, ci și incipiente deformări

intelectual-morale, care reclamă supunerea la o acțiune de reeducare compleză, ca aceea a

internării, în cre o deosebită pondere o are pregatirea intelectuală a minorului prin învătământ și

pentru dobândirea unei profesii.

11

CAPITOLUL IV – INDIVIDUALIZAREA ADMINISTRATIVĂ A RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI

Instanța de judecată sesizată cu judeacrea inculpatului prin săvârșirea ueni infracțiuni,

ținând seama de criteriile generale de individualizare a pedepselor prevăzute în art. 72 C. pen cât

și de criteriile speciale de individualizare prevăzute cu priveire la infractorul minor în art. 100 C.

pen., de stările și circumsatnțele în acre a fost comisă fapta, va stabili și aplica pedeapsa ce

urmează a fi executată de condamnat.

S-a prevăzut posibilitatea pentru instanța de judecată de a a se ocupa și de modul în care

urmează a fi executată pedeapsa, deci să individualizeze executarea pedepsei.

4.1. Suspendarea condi ionată a executării pedepseiț

Regimul sancționator penal al minorului fiind un regim special caracterizat prin atenuarea

răspunderii penale, nu putea să nu utilizeze în individualizarea judiciară a pedepselor

modalitățile neprivative de libertate care, asociate cu măsurile de control și supraveghere, pot

contribui în mai mare măsură la reeducarea acestora, evitând mediu penitenciar total neadecvat

formării personalității minorilor.11

Suspendarea condiționată e executării pedepsei în cazul minorilor se particularizează

doar prin termenul de încercare care se compune din pedeapsa aplcată, la care se adugă un

termen variabil între 6 luni și 2 ani, spre deosebire de termenul fix de 2 ani în cazul infractorilor

majori. În cazul în care pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercre este de 6 luni.

Condițiile generale de acordare a suspendării condiționate a executării pedepsei infractorului

minor sunt aceleași cu cele destinate infractorului major prevăzute în art. 81 C. pen.12, dispoziții

ce sunt aplicabile și infractorilor minori.

4.2. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau control

Legiutorul a reglementat în art. 1101 suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

sau control în cazul infractorilor minori. Observăm că legiuitorul folosește un termen nou -

11 Basarab M., Pașca V., Mateuț G., Butiuc C, op. cit, pag. 537.

12 a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda; b)infractorul nu a mai fost condamnata anterioar la pedepasa închisorii mai mare de 6 luni,afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38; c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

12

„suspendarea executării pedepsei sub control” -, diferit de suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere, fără a detalia această măsură.

Din analiza textelor amintetite observăm două modalități ale suspendării condiționate a

executării pedepsei: suspendarea executării pedepsei sub control [art. 1101 alin. (1) teza I] și

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere [art. 1101 alin. (1) teza a II-a].

Suspendarea executării pedepsei sub control este o măsură rezultând din asocierea

suspendării condiționate cu măsura educativă a libertății supravegheate ce se poate aplica

minorului condamnat la o pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiționat, dar numai

până la 18 ani, perioadă în care minorul trebuiue să fie supravegheat de persoanele indicate în

art. 103 C. pen. putând stabili totodată în sarcina minorului una sau mai multe obligații specifice

măsurii educative a libertății supravegheate13.

După împlinirea vârste de 18 ani, măsurile de control amintite sunt înlocuite cu măsurile

de supraveghere și obligațiile prevăzute de lege în cazul suspendării executării pedepsei sub

supraveghere, astfel că, practic, suspendarea executîrii pedepsei sub control se convertește în

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În ceea ce privește termenul încercare al acestei măsuri de individualizare administrativă

a executării pedepsei legiuitorul nu a stabilit un termen de încercre dinstinct de cel aplicabil

majorilor, așa cum a procedat și în cazul suspendării condiționate a executării pedepsei. Acest

fapt a făcut obiectul unui recurs în interesul legii având în vedere că în practică unele instanţe

s-au pronunţat în sensul că minorilor cărora li s-au stabilit pedepse cu suspendarea executării sub

supraveghere acestora le sunt aplicabile dispoziţiile art. 862 din Codul penal. Alte instanţe,

dimpotrivă, au decis că în cazul aplicării faţă de infractorii minori a unor pedepse cu suspendarea

executării sub supraveghere sau sub control, termenul de încercare trebuie stabilit în condiţiile

prevăzute în art. 110 din Codul penal.

În această situație, Secțiile Unite ale Înatei Curți de Casație și de Justiție au admis

recursul în interesul legii şi au stabilit că dispoziţiile art. 1101 alin. 1 din Codul penal se

interpretează în sensul că, în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere

13 Să nu frecventeze anumite locuri, să nu intre în legătură cu anumite persoane, să presteze o activitate neremunerată într-o instituție de interes public pe o durată între 50 și 200 de ore.

13

sau sub control aplicate inculpatului minor, instanţa va stabili un termen de încercare în

condiţiile art. 110 din acelaşi cod, iar nu potrivit art. 862 alin. 1 din Codul penal.14

Celelalte dispoziții legale privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

prevăzute în art. 861-866 sunt aplicabile și în cazul infractorilor minori, regimul acestor măsuri

fiind practic identic în cazul minorilor cu cel aplicabil în cazul majorilor, ceea ce contravine

principiului care stă la baza regimului penal sancționator special aplicabil minorilor.15

Sunt socotite măsuri de individualizare judiciară a executării pedepselor și liberarea

condiționată și înlocuirea pedepsei amanzii cu închisoarea, măsuri ce intervin după executarea în

parte a pedepsei închisorii și respectiv dacă plata amenzii nu se face cu rea credință.

4.3. Liberarea condi ionatăț

În anumite cazuri, funcția reeducativă a pedepsei se poate realiza înainte de executarea ei

integrală prin privare de libertate și, ca atare, condamnații respectivi pot fi liberați condiționați,

dacă sunt întrunite anumite condiții legale.

În cazul minorului condamnat liberarea condiționată se acordă făcându-se distincție între

cei condamnați pentru săvârșirea unor infracțiuni săvârșite cu intenție sau din culpă.

Astfel, condamnatul minor pentru o infracțiune intenționată poate fi liberat condiționat

după executarea efectivă a unei treimi din durata pedepsei în cauzul închisorii crae nu depășește

10 ani sau a unei jumătăți în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinește condițiile

prevăzute în art. 59 alin . (1) - este stăruitor în muncă, diciplinat și dă dovezi de îndreptare.

Dacă minorul este condamnat pentru o infracțiune săvârșită din culpă poate fi liberat

după executarea unei pătrimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau

a unei treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, îndeplinește condițiile prevăzute în art. 59

alin . (1).

Celelalte dispoziții legale privind acordarea liberării condiționate prevăzute în art. 59-61

sunt aplicabile și în cazul infractorilor minori.

14 Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 75/2007.15 Basarab M., Pașca V., Mateuț G., Butiuc C, op. cit, pag. 538.

14

CONCLUZII

Infracționalitatea sau criminalitatea minorilor, cu toate că este parte componentă a

infracționalității în general, prezintă anumite particularități determinate de anumite caracteristici

biologice, psihologice și sociale ale acestora, pe care le-a avut în vedere legiuitorul când a

reglementat răspunderea lor penală. În acest sens sunt prevăzute anumite forme de prevenire și,

implicit, de combatere a faptelor infracționale în rândul minorilor.

Faptele săvîrșite de minori sunt considerate că prezintă un grad de pericol social mai

redus decît atunci cînd sunt săvîrșite de majori, din care cauză starea de minoritate constituie o

cauză de difernțiere a răspnderii penale și, deci, a regimului sancționator. Ca atare, accentul se

pune pe prevenție, atât delictuală, cât și postdelictuală.

Minorii pot fi mai ușor determinați să comită fapte penale decât majorii, dar pot fi și mai

ușor reeducați decât aceștia din urmă, deoarece dezvoltarea lor fizică și psihică fiind în curs,

unele deprinderi negative nu s-au sedimentat în aceeși măsură ca la majori. De aceea, pentru ei se

aplică reguli speciale privind gradul și limitele răspunderi penale. Grija legiuitorului este, în

primul rând, să-i reeduce și numai în ultimă instanță să-i sancționeze.

Așadar, individualizarea răspunderii penale în cazul a minorilor este guvernată de

instituția minorității – cauză de diferențiere a răspunderii penale, astfel legiuitorul în faza de

elaborare a legii a avut în vedere reeducarea acestora prin reglementarea măsurilor educative și

doar în ultimă instanță sancționarea, asa cum prevede concret în art. 100 C. pen.

În faza de individualizare judiciară insatanța va ține cont de criteriile speciale de

individualizare a răspunderii speciale a minorilor - gradul de pericol social al faptei, starea fizică

a minorului, dezvoltarea intelectuală și morală, comportamentul minorului, condițiile în care a

fost crescut și în care a trăit.

Instanța de judecată în faza de individualizare a executării pedepsei ținând cont de

regimul sancționator penal al minorului ca un regim special caracterizat prin atenuarea

răspunderii penale, nu poate să nu utilizeze în individualizarea judiciară a pedepselor

modalitățile neprivative de libertate care, asociate cu măsurile de control și supraveghere, pot

15

contribui în mai mare măsură la reeducarea acestora, evitând mediu penitenciar total neadecvat

formării personalității minorilor.

16

BIBLIOGRAFIE

1. Basarab M., Pașca V., Mateuț G., Butiuc C, Codul penal comentat, Vol. I, Ed.

„Hamangiu”, București, 2007.

2. Boroi A., Drept penal. Parte generală, Ed. „All Beck”, București, 2000.

3. Brezeanu O., Minorul și legea penală, Ed. „All Beck”, București, 1998.

4. Grigoras I., Individualizarea pedepsei, Ed. „Științifică”, București, 1969.

5. Lefterache L., Nedelcu I., Vasile F., Jurisprudența Instanței Supreme în unificarea

practicii judiciare (1969 – 2008), Ed. „Universul Juridic”, București, 2008.

6. Mitrache C., Mitrache C., Drept penal român. Parte generală, Ed. Universul juridic,

Bucureești, 2009.

7. Oancea I., Explicații teoretice ale codului penal român, vol. 1, Ed. „Academiei”,

București, 1969.

17