(capitolul III-Drepturile reale- din bibliografie)POSESIA

1. Posesia:- definitia;- elementele constitutive;- posesia si detentia precară;-dobândirea si -pierderea posesiei- dovada posesiei;- calitătile si -viciile posesiei;- efectele posesiei.

1. NoţiuneaPotrivit art. 1846 alin. 2 Cod civil posesia este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru.Definiţia posesiei a fost criticată în doctrină, care a susţinut, că termenul de deţinere poate să creeze o confuzie între posesie şi detenţia precară, ori detentorul precar nu stăpâneşte pentru el ci pentru altul, astfel că a fost formulată următoarea definiţie a posesiei:Posesia este stăpânirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al comportării posesorului, apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept real. În consecinţă, posesia reprezintă o stăpânire de fapt a unui bun şi nu se confundă cu proprietatea, care este o stare de drept.2. Natura juridică a posesieiModul în care este reglementată posesia în dreptul francez, preluat şi de dreptul românesc, a făcut ca doctrina să atribuie posesiei natura juridică a unui fapt, a unei situaţii de fapt, căreia trebuie să i se recunoască efecte juridice.3. Domeniul de aplicare a posesiei3.1. Drepturile care pot fi posedatePosesia se aplică numai drepturilor reale nu şi drepturilor de creanţă.

1

3.2. Bunurile care pot forma obiectul posesieiPot forma obiectul posesiei numai bunurile susceptibile de exercitarea unui drept real asupra lor.Aceasta înseamnă că posesia are ca obiect numai bunuri corporale, individual determinate, aflate în circuitul civil.Per a contrario sunt excluse din domeniul posesiei:• bunurile comune, care nu pot face obiectul unei aproprieri sub forma unui drept real. Potrivit art. 647 Cod civil, bunurile comune sunt cele care nu aparţin nimănui şi al căror uz e comun tuturor. În această categorie se includ aerul, apa mării, apele curgătoare;• bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale;• universalităţile de bunuri: moştenirile, fondurile de comerţ, bunurile care le compun neputând fi posedate decât în mod individual.3.3. Persoanele care au capacitatea de a exercita posesiaAre capacitatea de a fi posesor orice persoană căreia printr-o dispoziţie specială nu i s-a îngrădit această posibilitate.Deoarece posesia nu este un act juridic nu i se aplică regulile privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei.În cazul dobândirii posesiei prin acte personale, persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, minorii şi interzisul judecătoresc, nu pot să facă acte achizitive de posesie decât prin reprezentanţii legali, părinte sau tutore.Actele de dobândire a posesiei se realizează prin reprezentanţii legali şi în cazul persoanelor juridice.În cazul în care asupra aceluiaşi bun corporal se exercită stăpânirea de către mai multe persoane, ne aflăm în prezenţa coposesiunii.Coposesiunea apare în cazul dreptului de proprietate comună şi în cazurile în care se constituie un drept real principal pe temeiul dreptului de proprietate privată sau publică. Astfel, indiferent că este vorba de un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, (uzufruct, uz, abitaţie, servitute, superficie) sau un drept real constituit pe temeiul dreptului de proprietate publică, (dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul real de folosinţă gratuită), asupra aceluiaşi bun se exercită

2

stăpâniri de fapt distincte, două sau mai multe persoane având calitatea de posesor cu privire la acelaşi bun.

Top of the Document

4. Elementele constitutive ale posesieiÎn structura sa posesia este alcătuiră din două elemente constitutive:4.1. Elementul material – corpus – este format din totalitatea actelor materiale de stăpânire, transformare şi folosinţă exercitate asupra bunului sau, într-o altă formulare, reprezintă sau presupune contactul direct cu bunul.Acest element se poate concretiza în acte materiale, cum ar fi stăpânirea efectivă a bunului, culegerea fructelor, schimbarea destinaţiei sau în acte juridice, respectiv înstrăinarea bunului sau închirierea bunului.4.2. Elementul psihologic – animus – constă în intenţia celui care stăpâneşte un bun de a se comporta ca proprietar sau ca titular al altui drept real. Astfel, actele de stăpânire, puterea fizică exercitată de către posesor trebuie să fie însoţite de o anumită atitudine psihologică, adică de voinţa de a exercita această stăpânire ca proprietar sau ca titular al altui drept real căruia îi corespunde.

Top of the Document

5. Posesia şi detenţia precarăDetenţia presupune puterea materială asupra unui bun, fără intenţia de a-l poseda, ci numai de a-l deţine. Detentorul posedă pentru altul. În cazul detenţiei există corpus, dar nu există animus.

Top of the Document

6. Dobândirea şi pierderea posesiei6.1. Dobândirea posesieiPentru a fi dobândită posesia este necesar să fie întrunite ambele sale elemente constitutive.Elementul intenţional, animus, trebuie să fie întrunit chiar în persoana celui ce pretinde că posedă; acest element nu se poate exercita, de regulă, prin altcineva – animo alieno . Prin excepţie, pentru persoanele lipsite de capacitate de

3

exerciţiu, se admite că elementul intenţional se exercită prin reprezentanţii lor legali. Elementul material poate fi exercitat atât personal de posesor, cât şi printr-un reprezentant al său.Astfel, posesorul care a închiriat bunul, exercită puterea materială prin intermediul chiriaşului, iar posesorul care a depozitat bunul său mobil exercită posesia prin intermediul depozitarului.În consecinţă, elementul intenţional există în persoana posesorului, iar elementul material se exercită printr-o altă persoană.

Top of the Document

6.2. Pierderea posesieiPosesia se pierde dacă ambele elemente sau cel puţin unul dintre cele două elemente constitutive ale acesteia dispar.Cazurile de dispariţie a elementului material sunt pieirea bunului sau trecerea bunului în stăpânirea altui posesor;Elementul intenţional încetează chiar dacă stăpânirea materială a bunului continuă, în cazul aşa-numitului constituit posesor. Constituitul posesor apare în situaţia în care un proprietar vinde bunul unui cumpărător, dar rămâne chiriaş al bunului. În acest caz, vânzătorul va fi un simplu detentor precar, deoarece el nu mai stăpâneşte bunul ca proprietar, deoarece el are elementul material, corpus, dar nu mai are elementul intenţional, animus. Cazurile de încetare a ambelor elemente constitutive ale posesiei apar în ipoteza în care posesorul înstrăinează sau abandonează bunul.

Top of the Document

7. Dovada posesieiA dovedi posesia înseamnă a dovedi existenţa elementelor sale.Elementul material ala posesiei, ca element obiectiv, este relativ uşor de dovedit, datorită caracterului său aparent. Ca fapt material el poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.

4

Elementul intenţional, ca element subiectiv, este mai greu de dovedit, astfel că legea a instituit prezumţii legale pentru a simplifica sarcina probei:Conform art. 1854 Cod civil, posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.Potrivit art. 1855 Cod civil, când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie. Cu alte cuvinte, dacă cineva stăpâneşte bunul ca detentor precar, el este presupus că va rămâne detentor precar până un se va face dovada contrară.8. Intervertirea precarităţii în posesie utilăÎn sens tehnic, prin intervertire se înţelege orice modificare de drept care poate opera în detenţia precară, de manieră să o facă utilă în vederea prescripţiei.Art. 1858 Cod civil reglementează patru cazuri în care detenţia precară se poate interverti în posesie utilă.Prima ipoteză – art. 1858 alin. 1 Cod civil – este aceea a unei cauze de intervertire provenind de la un terţ şi are în vedere situaţia în care deţinătorul lucrului primeşte cu bună – credinţă de la un terţ, altul decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului pe care îl deţine.De exemplu, locatarul uni imobil, detentor precar, cumpără bunul închiriat, după decesul proprietarului, de la o persoană pe care o crede moştenitor, deşi, în realitate, vânzătorul nu are această calitate.Cea de a doua ipoteză de intervertire – art. 1858 alin. 2 Cod civil – presupune din partea detentorului acte de rezistenţă prin care acesta să nege dreptul titularului.De exemplu, locatarul care, considerând, la un moment dat, că este însuşi titularul dreptului de proprietate asupra bunului închiriat, refuză să mai plătească chiria şi îl notifică pe locator în acest sens.Cea de a treia situaţie – art. 1858 alin. 3 Cod civil – este aceea în care detentorul transmite posesia bunului unui terţ de bună – credinţă, printr-un act translativ de proprietate.

5

Acest caz de intervertire se aplică numai în materia bunurilor imobile, deoarece în privinţa bunurilor mobile este aplicabilă regula instituită prin art. 1909 Cod civil, respectiv dobândirea dreptului de proprietate de către terţul care a intrat cu bună – credinţă în posesia bunului.Cel de al patrulea caz de intervertire –art. 1858 alin. 4 Cod civil – are loc atunci când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună – credinţă.De exemplu, o persoană acceptă o succesiune în temeiul legii sau al unui legat universal ori cu titlu universal, iar în masa succesorală se află şi un bun care nu era proprietatea defunctului, ci al unui terţ, defunctul având calitatea de detentor precar. Prin efectul dispoziţiilor art. 1858 alin. 4 Cod civil, acceptarea succesiunii ar conduce la intervertirea moştenitorului în posesor sub nume de proprietar, dacă este de bună – credinţă.Acest caz de intervertire este criticat în doctrină, cu motivarea că se ignoră distincţia dintre transmisiunea universală sau cu titlu universal, pe de o parte, şi transmisiunea cu titlu particular, pe de altă parte.

Top of the Document

9. Calităţile şi viciile posesiei9.1. Calităţile posesieiPosesia deşi este o stare de fapt produce efecte juridice importante, iar în unele cazuri se transformă din stare de fapt în stare de drept. Întrunirea celor două elemente constitutive ale posesiei nu este suficientă pentru producerea efectelor juridice fiind necesară şi întrunirea anumitor calităţi sau condiţii de eficacitate, adică posesia să fie utilă.Calitatea de care este ataşată producerea efectelor juridice ale posesiei este definită în mod negativ, ca absenţă a viciilor care ar putea să o afecteze. Potrivit dispoziţiilor art. 1847 Cod civil „ ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. ”

6

Deşi textul se referă numai la calităţile cerute pentru uzucapiune, în realitate aceste calităţi sunt necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei.Fiecare dintre calităţile posesiei este definită prin contrariul ei. Astfel, art. 1848–1853 Cod civil reglementează

-întreruperea, -discontinuitatea, -violenţa, -clandestinitatea şi- precaritatea.

Însuşirea cerută pentru o posesie de a fi neîntreruptă nu este o calitate a acesteia, ci o condiţie ce ţine de scurgerea termenului de prescripţie achizitivă. Atunci când s-a produs întreruperea posesiei, în realitate dispare însăşi posesia.În altă ordine de idei, deşi Codul civil tratează precaritatea în rândul viciilor posesiei, în realitate precaritatea este mai mult decât atât, este lipsa însăşi a posesiei. Ceea ce este caracteristic pentru precaritate este faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul subiectiv, intenţional, animus sibi habendi. Aceasta înseamnă că actele sau faptele materiale asupra lucrului sunt săvârşite nu pentru sine ci pentru altcineva.În consecinţă, viciile posesiei sunt:

-discontinuitatea, -violenţa,-clandestinitatea, -la care se adaugă echivocul, care nu este reglementat

expres în Codul civil.Top of the Document

9.2. Viciile posesiei9.2.1. DiscontinuitateaPotrivit art. 1848 Cod civil, posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale. Discontinuitatea nu se confundă cu întreruperea posesiei prevăzută de art. 1863 Cod civil.Calitatea posesiei de a fi continuă înseamnă îndeplinirea de către posesor a actelor materiale în mod normal, fără

7

intermitenţe nefireşti. Pentru ca posesia să fie continuă nu se cere ca posesorul să se găsească în contact permanent cu lucrul şi să facă zilnic acte de folosinţă a acestuia.Continuitatea şi intermitenţa anormală reprezintă chestiuni de fapt, lăsate la aprecierea instanţei de judecată.Dovada caracterului continuu al posesiei nu este cerută posesorului, astfel că sarcina probei discontinuităţii incumbă celui care pretinde că posesia a fost lovită de acest viciu.Până la proba contrară, posesorul actual, care dovedeşte că a posedat la un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat tot timpul intermediar, adică a avut o posesie utilă.Viciul discontinuităţii prezintă următoarele caractere juridice:• este un viciu temporar, în sensul că încetează dacă posesorul începe o posesie utilă;• este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocată de orice persoană interesată;• se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor imobile, deoarece pentru posesia bunurilor mobile operează regula înscrisă în art. 1909 Cod civil, conform căreia simpla posesie de bună – credinţă are valoarea unui titlu de proprietate.9.2.2. ViolenţaArt. 1851 Cod civil precizează că „posesia este tulburată când estefondată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din parteaadversarului.”Pentru a fi producătoare de efecte juridice, posesia trebuie să fiepaşnică pe toată durata existenţei sale.Violenţa prezintă următoarele caractere juridice:• este un viciu relativ, adică poate fi invocat numai de către cel împotriva căruia s-a exercitat violenţa;• este un viciu temporar, în sensul că de îndată ce violenţa a încetat posesia redevine utilă;• se aplică atât în privinţa posesiei bunurilor imobile cât şi a posesiei bunurilor mobile.9.2.3. Clandestinitatea

8

Pentru ca posesorul să poată beneficia de efectele juridice ale posesiei sale, stăpânirea lucrului trebuie să fie făcută în mod public, astfel încât orice persoană să o poată cunoaşte.În acest sens sunt dispoziţiile art. 1847 Cod civil care cere ca posesia să fie publică, adică exercitată aşa cum ar face-o proprietarul însuşi.Art. 1852 Cod civil prevede că „ posesia este clandestină când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască. ”Caracterele juridice ale clandestinităţii sunt următoarele:• este un viciu temporar, care încetează atunci când posesia redevine publică;• este un viciu relativ, în sensul că poate fi invocat numai de persoanele faţă de care actele de exercitare a posesiei sunt ţinute ascunse.9.2.4. EchivoculEchivocul, ca viciu al posesiei, nu este reglementat expres în Codul civil.În doctrină26, echivocul a fost definit ca fiind acea situaţie în care nu este sigură nici existenţa, dar nici lipsa lui animus sibi habendi.De exemplu, unul dintre coproprietari efectuează acte de folosinţă cu privire la întregul bun aflat în coproprietate, fără să rezulte în mod evident dacă le-a făcut în calitate de titular al cotei sale părţi ideale din drept sau cu intenţia de a se comporta ca proprietar exclusiv al întregului bun.

Top of the Document

10. Efectele posesieiPosesia produce următoarele efecte:• posesia creează o prezumţie de proprietate;• posesorul de bună-credinţă dobândeşte fructele lucrului asupra căruia se exercită posesia;• posesia este apărată prin acţiunile posesorii;• posesia exercitată în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege, determină dobândirea de către posesor, prin efectul uzucapiunii, a dreptului de proprietate asupra bunului posedat.10.1. Posesia creează o prezumţie de proprietate

9

Art. 1854 Cod civil dispune că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început să posede pentru altul. ”Această prezumţie se întemeiază pe realitatea de necontestat că, de cele mai multe ori, posesia nu este decât însuşi exerciţiul aparent al dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, posesia, ca stare de fapt, coincide cu dreptul de proprietate.Prin instituirea acestei prezumţii, legiuitorul a pus la dispoziţiaposesorului un mijloc de probă avantajos pentru a dovedi însăşiexistenţa dreptului de proprietate.Avantajul acestei prezumţii constă în faptul că în cadrul unui procesposesorul, fiind presupus proprietar, este scutit de aduce alte probe însprijinul dreptului său, care este prezumat până la proba contrară.Prezumţia statuată în art. 1854 Cod civil este una relativă, în sensul că persoanele interesate pot proba contrariul, prin orice mijloc de probă,inclusiv prin martori şi prezumţii, posesorul având calitatea de pârât.În materia acţiunii în revendicare a bunurilor imobile, pârâtul – posesor este prezumat proprietar al bunului revendicat până la dovada contrară pe care reclamantul, pretinsul – proprietar, o poate face printr-un titlu de proprietate.Prezumţia de proprietate este mai puternică în cazul bunurilor mobile unde, în virtutea regulii instituite prin art. 1909 Cod civil, posesia de bună – credinţă valorează titlu de proprietate, fără putinţă de probă contrară.10.2. Posesorul de bună – credinţă dobândeşte fructele lucrului posedatPrin fructe se înţelege tot ceea ce un lucru produce în mod periodic, fără ca substanţa sa să scadă. Fructele se clasifică în :- fructe naturale, care se produc fără intervenţia omului;

10

- fructe industriale, care sunt produse de natură, dar prin intervenţia omului;- fructe civile, care sunt venituri băneşti produse prin folosirea bunurilor, cum sunt chiriile şi dobânzile.Pentru ca posesorul să păstreze fructele produse de bunul posedat trebuie să fie îndeplinite două condiţii:1. fructele să fi fost percepute;2. posesorul să fi fost de bună – credinţă.Potrivit art. 485 Cod civil posesorul dobândeşte proprietatea fructelor numai atunci când posedă cu bună-credinţă, iar conform art. 486 Cod civil, posesorul este de bună-credinţă dacă posesia sa se întemeiază pe un titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute.În sensul textelor invocate buna-credinţă a posesorului care voieşte să culeagă fructele bunului ce posedă, este credinţa lui că bunul îi aparţine în mod legitim. Această credinţă trebuie să fie întemeiată pe aparenţe plauzibile, iar cea mai convingătoare aparenţă este aceea care rezultă dintr-un titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu le cunoaşte.De menţionat că titlul cerut posesorului de bună-credinţă pentru a culege fructele nu este o condiţie distinctă de buna-credinţa ci „un element şi un mijloc de probă a bunei-credinţe, pentru că acela care nu are nici un titlu nu poate fi de bună-credinţă”.Raportat la această caracteristică urmează a conchide că titlul posesorului poate justifica buna-credinţă chiar atunci când este lovit de nulitate absolută sau relativă, de fond sau de formă, dacă nu i-a fost cunoscută cauza nulităţii şi în măsura în care nulitatea nu este cauzată de încălcarea unei dispoziţii legale ce interesează ordinea publică.Pornind de la aceste principii în doctrină s-a decis că nu poate fi posesor de bună-credinţă cel care şi-a procurat titlul prin dol sau violenţă, căci atât dolul cât şi violenţa când nu emană de la un terţ exclud buna-credinţă; dobândirea unui imobil când înstrăinarea este interzisă ori supusă unor formalităţi care nu au fost îndeplinite exclude buna-credinţă dacă posesorul cunoaşte aceste impedimente.

11

În schimb, titlul putativ (adică acela care există numai în conştiinţa posesorului) este de asemenea de natură a justifica buna- credinţă pentru dobândirea fructelor. Astfel, moştenitorul aparent, adică acela care a cules o moştenire crezând că este în cel mai apropiat grad de rudenie cu defunctul, dobândeşte roprietatea fructelor percepute în timpul posesiei sale chiar dacă ar fi evins de către adevăratul moştenitor.Poate să invoce un titlu putativ şi acela care posedă peste titlu cu credinţa că toate lucrurile pe care le posedă sunt cuprinse în titlu.În aceeaşi situaţie se află şi posesorul unui imobil care a posedat în virtutea unui testament fals ori revocabil fără să cunoască aceste împrejurări.Pentru ca posesorul care invocă un titlu putativ să poată dobândi proprietatea fructelor el trebuie să producă titlul în virtutea căruia se credea proprietar şi în felul acesta să dovedească că eroarea sa era scuzabilă.Eroarea este „scuzabilă când cade asupra faptului altuia, iar nu asupra faptului său personal”.Dacă însă posesorul invocă o eroare de drept, el este prezumat de rea-credinţă potrivit regulii „nemo consetur ignorare legem”, până la proba contrară ce cade în sarcina posesorului.Din modul cum este redactat textul art. 485 Cod civil rezultă că buna-credinţă trebuie evaluată în persoana posesorului actual şi nu a autorului său, el dobândind proprietatea fructelor produse numai în timpul posesiei sale.Aceasta înseamnă că posesorul de bună-credinţă nu are dreptul la fructele produse anterior intrării sale în posesie şi nici la cele ce se produc după promovarea acţiunii în revendicare şi pe care le-a cules cu anticipaţie.Fructele se dobândesc numai prin perceperea lor efectivă.Nu este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul dobândirii bunului, ci pentru obţinerea fructelor este necesar să existe şi în momentul fiecărei perceperi.Faţă de acest principiu rezultă că posesorul de bună-credinţă va trebui să restituie proprietarului fructele din momentul când a început reaua-credinţă. Fructele naturale sau

12

industriale se consideră culese din momentul ce au fost despărţite de lucrul care le-a produs. Posesorul de bună-credinţă dobândeşte proprietatea fructelor civile – când au fost plătite, adică din momentul în care le-a încasat efectiv.Dispoziţiile art. 485 Cod civil îşi au aplicarea atât faţă de posesorul unei universalităţi juridice cât şi faţă de posesorul unui bun individual determinat.Dreptul posesorului de bună-credinţă de a păstra fructele percepute are caracterul unei recompense aduse bunei sale credinţe.Dacă posesorul de bună-credinţă. în timpul posesiei sale devine de rea-credinţă, el va fi obligat să restituie fructele din momentul când a început reaua-credinţă.În fine, posesorul de bună-credinţă are dreptul de a păstra fructele percepute până la data promovării de câtre prezumtivul proprietar a acţiunii în revendicare. Posterior acestei date, el va trebui să restituie fructele culese întrucât prin deschiderea acţiunii el încetează să mai fie de bună-credinţă.Aşadar, restituirea fructelor se datorează de la data introducerii cererii de chemare în judecată independent de data când se pronunţă hotărârea judecătorească.Conform art. 1899 alin. 2 Cod civil, dovedirea bunei-credinţe nu incumbă posesorului, aceasta fiind prezumată de lege şi sarcina probei revine acelui care invocă reaua-credinţă.Posesorul unui imobil dobândit în baza unui titlu despre care ştia că este prohibit de lege sau despre care ştia că nu este investit cu formele cerute de lege pentru validitatea sa, este considerat de reacredinţa.Astfel, posesorul unui imobil în baza unui act de donaţie făcut prin act sub semnătură privată şi care cunoştea neregularitatea titlului său, va fi considerat de rea-credinţă.Reaua-credinţă nu se prezumă ci trebuie dovedită de cel ce ocinvocă.Posesorul de rea-credinţă va trebui să restituie toate fructele peccare le-a cules cât şi pe acelea care nu le-a perceput din propria-icneglijenţă, dar pe care proprietarul bunului le-ar fi cules dacă l-ar fi avutcîn posesie.

13

El trebuie să restituie şi fructele percepute de un terţ, fie de rea saubună-credinţă, căruia i-a transmis imobilul uzurpat, dar va păstra însă fructele a căror proprietate a dobândit-o prin prescripţia de 30 ani. Posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele din momentul intrării sale în posesie, iar nu din ziua chemării sale în judecată.Posesorul de rea-credinţă, odată cu restituirea fructelor, este obligat să plătească şi dobânzi la fructele pe care le restituie, conform art. 1088 şi 1090 Cod civil.În ceea ce priveşte momentul de la care încep a curge dobânzile, acesta coincide cu data chemării sale în judecată.10. 3. Protejarea posesiei prin acţiunile posesorii3.10.3.1. Definiţie şi reglementareAcţiunea posesorie este acea acţiune pusă la îndemâna posesorului pentru a apăra posesia – ca stare de fapt – împotriva oricărei tulburări, pentru a menţine această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută.Reglementarea acţiunilor posesorii este cuprinsă în art. 674-676 Cod procedură 10.3.2. Caracterele juridice ale acţiunilor posesoriiAcţiunile posesorii prezintă următoarele caractere juridice:• acţiunile posesorii sunt acţiuni reale, deoarece pot fi introduse împotriva oricărei persoane care, prin faptele sale, tulbură exercitarea paşnică a posesiei sau l-a deposedat pe posesor; ele pot fi exercitate chiar şi împotriva proprietarului bunului;• acţiunile posesorii sunt acţiuni imobiliare, deoarece pot fi exercitate numai pentru apărarea posesiei bunurilor imobile.10.3.3. Felurile acţiunilor posesoriiÎn dreptul nostru sunt cunoscute două acţiuni posesorii:

-acţiunea posesorie generală, numită şi acţiunea în complângere şi -acţiunea posesorie specială, numită şi acţiune în reintegrare -reintegranda.

14

Acţiunea posesorie generală este folosită pentru a face să înceteze orice fel de tulburare a posesiei, de natură a împiedica exerciţiul liber şi efectele juridice ale acesteia.Pentru a fi exercitată, se cere întrunirea cumulativă a trei condiţii, reglementate în art. 674 Cod procedură civilă:1. să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;2. reclamantul să facă dovada că, înainte de tulburare sau deposedare, a posedat bunul cel puţin un an;3. posesia reclamantului să fie o posesie utilă, adică neviciată.Dovedirea primelor două condiţii revine reclamantului, iar caracterul util, neviciat al posesiei se prezumă până la proba contrarie.Acţiunea posesorie specială este specifică pentru apărarea posesiei atunci când deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violenţă.În cazul acestei acţiuni posesorii se cere întrunirea a două condiţii speciale, reglementate în art. 674 pct. 2 Cod procedură civilă:1. tulburarea sau deposedarea să se fi produs prin violenţă;2. să nu fi trecut un de la tulburare sau deposedare.În această materie, prin violenţă se înţelege orice cale de fapt contrară ordinii de drept prin care se tinde la deposedarea posesorului în pofida rezistenţei opuse de acesta. Violenţa poate fi fizică (loviri) sau morală(ameninţări), iar instanţa va hotărî dacă în cauză este vorba de un act de violenţă, în funcţie de mai multe criterii: vârstă, sex, raporturile dintre părţi.

Top of the Document

15