II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

120
Strategii si politici europene de dezvoltare durabila Prof.dr. Ion POHOAŢĂ Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi Centrul de Studii Europene

description

politici europene

Transcript of II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

Page 1: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

Strategii si politici europene de dezvoltare durabila

Prof.dr. Ion POHOAŢĂ

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi

Centrul de Studii Europene

Page 2: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

2

CUPRINS

I. Delimitări conceptuale.............................................................................................................2 1. Dezvoltarea durabilă în raport cu celelalte concepte ale teoriei cu privire la dezvoltare .................................................................................. 2 2. Ce este dezvoltarea durabilă? Punerea problemei .......................................................... 5 3. Dezvoltarea durabilă - concept multidimensional .......................................................... 6

II. De ce dezvoltare durabilă? Sau, de ce este acuzat tipul actual de creştere economică? .............................................................................................................. 14

1. A poluat mediul şi a afectat sănătatea oamenilor ........................................................... 15 2. A antrenat şi încurajat risipa şi a epuizat rezervele cunoscute ....................................... 20 3. A frustrat lumea a treia, aducându-şi decalajele faţă de cea a bogaţilor ............................................................................................................. 26 4. A creat iluzia bunăstării printr-o statistică mincinoasă .................................................. 27 5. A pervertit valori recunoscute şi a redus individul la o singură dimensiune - homo oeconomicus ................................................................................... 30

III. Marile provocări ale dezvoltării durabile...........................................................................32 1. Constrângerea demografică ............................................................................................ 32 2. Constrângerea tehnică ..................................................................................................... 36 3. Echitate şi compensare intra şi intergeneraţii ................................................................. 38 4. Eficienţa .......................................................................................................................... 44 5. Economia mediului ......................................................................................................... 50

IV. Politicile dezvoltării durabile...............................................................................................59

IV.1. Creşterea zero-soluţie utopică dar generatoare de soluţii realiste........................................60

A. Plusuri şi minusuri ale teoriei creşterii zero......................................................................60 B. Soluţii realiste şi de perspectivă desprinse din critica teoriei creşterii zero ..................................................................................................................... 62

1. Economia valorii în locul teoriei valorii ...................................................................... 63 2. Un nou mod tehnic de producţie .................................................................................. 64

2.1. "Intreprinderea trivalentă" .................................................................................. 65 2.2. Producţiile curate ................................................................................................ 67 2.3. Agricultura biologică .......................................................................................... 71

3. Un nou mod de consum ................................................................................................ 73

IV.2. Politici unidimensionale.......................................................................................................75

IV.2.1. Pledoarie pentru soluţii pur liberale..................................................................................75 IV.2.2. Pentru un liberalism moderat ............................................................................... 78 IV.2.3. Soluţia pieţei ......................................................................................................... 80

IV.3. Politici multidimensionale....................................................................................................89

IV.3.1. Caracteristici generale........................................................................................................89

IV.3.2. Tipuri şi instrumente de politică multidimensională ............................................ 91

Page 3: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

3

Page 4: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

4

Bibliografie

1. Ion Pohoaţă, Dezvoltarea durabilă, Note de curs.

2. Camelia Cămăşoiu, Economia şi sfidarea naturii, Editura Economica, Bucureşti, 1994.

3. Victor Platon, Protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Editura Didactrică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1997.

4. Vladimir Rojanschi ş.a. Economia şi protecţia mediului, Editura Tribuna Economica,

Bucureşti, 1997.

5. Mihai Manoliu, Cristina Ionescu, Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, H.G.A.,

Bucureşti, 1998.

6. Maria Popescu, Globalizarea şi dezvoltarea trivalentă, Editura Export, Bucureşti, 1999.

7. George Georgescu, Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura Economică,

Bucureşti, 1995.

8. Nicholas Georgescu Roegen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura Expert,

Bucureşti, 1996.

9. Jean Marie Harribey, Le Développement soutenable, Economica, Paris, 1998.

10. Davidw Pearce, Jeremy J., Warford, World Without End. Economics, Environment and

Sustainable Development, Oxford University Press, 1994.

11. * * *, Sustainable Development, VUB Press, 1996.

12. Lucas Bretschger, Growth Theory and Sustainable Development, Bookcraft (Bath) Ltd.,

1999.

Page 5: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

5

Delimitări conceptuale

1. Dezvoltarea durabilă în raport cu celelalte concepte ale teoriei cu privire la

devoltare

Conceptul de dezvoltare susţinută (sustenabilă) sau durabilă aparţine teoriei noi a dezvoltării

economice, ea însăşi ramură relativ nouă a teoriei economice generale de care s-a desprins şi

individualizat ca un corp teoretic autonom la nivelul anilor ′50-′60.

Deşi generoasă şi acoperitoare prin temele pe care le problematizează, trimiţând, consistent,

pentru atingerea scopurilor sale demonstrative la sociologie, filosofie, etică, morală, drept, etc.

teoria dezvoltării economice şi-a făurit un minim soclu epistemologic propriu; un sistem noţional

şi categorial la care recurge spre a opera şi expune. Din această perspectivă, socotim necesară o

explicitare, chiar expeditivă, a acestui uzual bagaj metodologic la care teoria despre dezvoltare

recurge în mod curent.

La modul sintetic exprimat, principalele categorii operante în domeniul supus discuţiei sunt:

expansiune, creştere, progres, dezvoltare, subdezvoltare.

Dorim a prefaţa demersul nostru cu precizarea că teoria dezvoltării economice şi, implicit,

semantica, etimologia şi metodologia ei, a captat atenţia unui mare număr de economişti,

sociologi, filosofi etc.1 Opiniile exprimate de ei, inclusiv în direcţia elementelor conceptuale, nu

se suprapun totalmente. Dimpotrivă, dincolo de zonele de contact şi interfaţă, logic de înţeles,

există şi puncte de vedere diferite, mergând de la nuanţări ale aceleiaşi probleme până la

contraste de natură să arunce umbre asupra înţelegerii fenomenelor şi proceselor ce dau conţinut

dezvoltării economice. De aceea, o minimă încercare de desluşire conceptuală prin sublinierea a

ceea ce este relativ constant în aceste opinii este cu atât mai necesară.

Începem, aşadar, prin a reţine că, în linii generale, expansiunea este privită ca fiind o

creştere economică pe termen scurt şi cu deschidere spre reversibilitate2. Este, dacă se vrea,

vârful de val care defineşte faza ascendentă a unui ciclu economic privit în desfăşurarea lui

clasică şi în care criza şi depresiunea se suprapun pe faza descendentă iar înviorarea şi avântul pe

faza de boom, de expansiune.

Spre deosebire de expansiune creşterea economică este asimilată limbajului curent (şi

explicată, în acest sens, de un mare număr de cercetători) cu o mărire în dimensiuni absolute a

indicatorilor macroeconomici venit naţional sau produs global. "Creşterea pe termen lung a

1 Amintim, aici, pe cei consacraţi domeniului cum ar fi: Fr. Perroux, G. Myrdal, J. Timbergen, Y. Lacoste, M. Guernier, P. Moussa, A. Sauvy, C. Furtado, P. Guillaumont, G. Meyr, M. Todoro, W. Rostow, D. Gabor, U. Colombo, A. Iancu, C. Cămăşoiu, M. Falque E. James, etc. 2 Vezi, Fr. Perroux, Pour une philosophie de nouveau developpement, PUF, Paris, 1981, p.49 şi următoarele.

Page 6: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

6

capacităţilor de producţie şi a volumului de producţie sau a potenţialului economic"3 capătă, de

obicei, aceeaşi semnificaţie - de creştere economică.

Atunci când creşterea în valoare absolută a indicatorilor macroeconomici este raportată şi

privită la modul relativ, înfuncţie de dinamica populaţiei, un alt concept vine în ajutor pentru a

explica ce se întâmplă în economie şi societate - preogresul economic. El reprezintă o creştere a

venitului naţional pe locuitor. In raport cu acesta, creşterea economică poate fi:

• progresivă, atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional, mai mare decât

cea a populaţiei; creşterea este, altfel spus, însoţită de un progres economic.

• recesivă, atunci când creşterea venitului naţional este, proporţional, mai mică decât cea a

populaţiei; în alţi termeni, creşterea economică este însoţită de un regres economic.

• statică, atunci când procentul creşterii venitului naţional este egal cu cel al creşterii

populaţiei, moment în care se poate vorbi de o creştere economică dar nu şi de progres.

Cu precizarea că asemenea fenomene, în toate ipostazele prezentate, şi-au avut reprezentare

în realitatea faptică, adăugăm că principala acuză care se aduce indicatorilor prezentaţi vizează

latura lor predominant cantitativă; li se reproşează, adică, orientarea lor predilectă spre latura

cuantificabilă a fenomenelor şi proceselor economice, lăsând deoparte aspectele calitative şi

schimbările structurale produse odată cu creşterea economică.

Acesta este temeiul pentru care s-a făcut apel şi s-a uzat consistent de un alt concept, cel de

dezvoltare. Mai ales aici, pe terenul dezvoltării, opiniile celor preocupaţi de analiza fenomenului

nu sunt unanime, dimpotrivă, se înscriu pe o gamă suficient de variată. Dincolo însă de notele

deosebitoare care, cel mai adesea, nuanţează tratarea problemei, la modul unanim se admite că

dezvoltarea este un concept multidimensional. În afară de aspectul economic, precumpănitor şi

acoperitor care trimite, concomitent, la creştere şi progres, la fel de importante sunt considerate,

aici, şi aspectele legate de social, politic, cultural, ambiental, ştiinţific, spiritual, uman, etc. În

acelaşi timp, şi tot la modul unanim, se admite că dezvoltarea înglobează în mod obligatoriu

creşterea şi progresul economic.

Dincolo de aceste componente de bază dezvoltarea înseamnă mutaţii calitative ce ţin de

ansamblul vieţii astfel încât, pe total, ea să se traducă "în faptul că oamenii se hrănesc mai bine,

se îngrijesc mai bine şi capătă o mai bună cunoaştere"4. Ca să-şi atingă atari deziderate trebuie

concepută ca fiind "ansamblul schimburilor de structuri mentale şi de comportamente sociale

care permit creşterea produsului real global şi care transformă progresele particulare într-un

progres social generalizat"5.

3 N.Clipa, Fenomenul şi teoria creşterii în capitalism, Edit. Univ. "Al.I. Cuza" Iaşi, 1989, p.49. 4 Fr. Perroux, lucr.cit., p.50 5 P. Guillaumont, Economie du developpment, vol. 1, Le sous - developpement, PUF, Paris, 1985, p.44.

Page 7: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

7

Dacă socotim de referinţă această definişie a lui P. Guillaumont (şi ea are suficiente calităţi

care o recomandă în acest sens) am putea spune că progresul social generalizat reprezintă scopul

suprem al dezvoltării. Iar progresul social generalizat înseamnă atingerea unor obiective

precum6:

• promovarea progresului economic printr-o mai judicioasă repartizare a rezultatelor

creşterii spre a se elimina disparităţile intolerabile de avere şi poziţie socială;

• eliminarea sărăciei şi asigurarea unui nivel de trai decent pentru întreaga populaţie;

• ridicarea standardului de viaţă prin creşterea generală a veniturilor, asigurarea unui nivel

cât mai înalt de ocupare a forţei de muncă, o mai bună educaţie şi un mai mare acces la

valorile culturale şi umane;

• extinderea gamei de alegeri economice şi sociale atât pentru indivizi cât şi pentru

naţiune, prin eliberarea din starea de dependenţă nu numai în relaţiile cu alţi oameni şi

alte state dar şi faţă de ignoranţa şi mizeria umană în general;

• îmbunătăţirea performanţelor factorilor de producţie şi a producţiei însăşi;

• ameliorarea instituţiilor şi înnoirea permanentă a cunoştinţelor;

• raţionalizarea sistemului politic şi a celui decizional;

• etc.;

Este clar că dezvoltarea presupune o ascensiune a întregului sistem social, economic, politic,

cultural etc. Tot atât de clar este şi faptul că progresele dorite a se realiza într-unul dintre

domeniile enumerate depind de rezultatele din celelalte domenii; că, altfel spus, relaţia dintre

componentele progresului social generalizat este una de interdependenţă şi că o verigă lipsă sau

cu o dimensiune aflată sub nivel atrage consecinţe asupra ansamblului.

Spre a întregi imaginea asupra a ceea ce analiza economică modernă reţine a fi dezvoltarea,

adăugăm că in discuţie sunt aduse şi aspecte legate de durata procesului, de tehnologia lui

internă ca şi de finalitatea lui ultimă.7

Se subliniază astfel că dezvoltarea este un proces de lungă durată, susţinut pe parcursul a

două, trei decenii. Altfel nici n-ar fi posibile amplele schimbări pe care le presupune în întreaga

textură a organismului economic, social, politic etc. Durata mare este impusă de anvergura

procesului.

Apoi, se acreditează ideea că dezvoltarea este un proces şi nu o stare de fapt. Acest lucru

este reliefat atunci cănd dezvoltarea este contrapusă subdezvoltării. În timp ce dezvoltarea

trebuie privită ca un proces de evoluţie fără limite superioare, apriori stabilite, subdezvoltarea, se

6 Vezi, M. Todoro, Economic developpement, Longman Ed. London, 1997, p.14 şi următoarele.

Page 8: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

8

susţine, înseamnă tocmai o stare de fapt, caracterizată printr-o sumă de însuşiri tipice ţărilor

rămase în urmă printre care se reţin ca importante8: un nivel redus de dezvoltare a principalelor

ramuri ale economiei (industrie, agricultură, construcţii etc.), şi o slabă integrare a lor în

ansamblu, neasigurarea acoperirii nevoilor fundamentale la nivelul "minimului vital" sau a

"costului de subzistenţă", un venit naţional pe locuitor scăzut şi foarte inegal repartizat, o situaţie

de subordonare economică, structuri sociale înapoiate, o subutilizare cronică a forţei de muncă,

un nivel scăzut de instrucţie, o natalitate ridicată, în contrast cu posibilităţile de hrană ale

populaţiei etc.

Suntem de acord că subdezvoltarea este, într-adevăr, o stare proprie ţărilor ocolite de

procesul devoltării. Admitem că nu există limite superioare ale dezvoltării - nici o ţară nu se

poate considera vreodată pe deplin dezvoltată. În acelaşi timp, socotim că dezvoltarea trebuie

privită bidimensional, atât ca proces cât şi ca stare. Ca proces de evoluţie cantitativă şi calitativă

a întregului organism economic, social şi politic. Ca stare de dezvoltare, în care includem, azi,

ţările civilizate ale lumii, însumând o sumă de însuşiri, pozitive, prin care aceste ţări se

departajează de cele slab dezvoltate.

Cât priveşte finalitatea ultimă a dezvoltării, toate punctele de vedere converg spre ideea

forţă că aceasta nu poate fi decât o "dezvoltare umană", una care să aibă în vedere binele general

al omului; al omului de azi dar şi de mâine. Pentru a teoretiza pe un asemenea subiect analiza

economică a introdus în limbajul ei termenul de "durabilă" sau "sustenabilă".

2. Ce este dezvoltarea durabilă? Punerea problemei

Vocabularul uzual al teoriei dezvoltării durabile ţine de începutul anilor '80 deşi

preocupările de a găsi o alternativă viabilă tipului de creştere economică postbelică prefaţează,

cu mult timp înainte, conceptualizarea sa teoretică. Decalajul se explică prin neconcordanţa între

cei care, servind ştiinţa, au conştientizat că a păstra ruta modului tehnic de producţie şi a tipului

de creştere postbelice înseamnă a confisca dreptul la o existenţă mai bună a generaţiilor viitoare

şi cei care, la nivelul normativ aflaţi, nu au realizat în acelaşi moment ameninţarea la

dimensiunea sa reală. Până când acest lucru a trebuit să se producă, s-a coabitat pe terenul

tatonărilor. Astfel, la prima Conferinţă ONU asupra dezvoltării, ţinută la Stokholm în 1972 s-a

vorbit despre eco-dezvoltare. Tot în acel an, Raportul Clubului de la Roma, intitulat "Limitele

creşterii", a încins spiritele şi a obligat omenirea să conştientizeze că problemele creşterii

economice sunt inseparabile de cele ale poluării mediului, creşterii explozive a populaţiei,

7 Vezi, Gerald Meir, Leading issues in Economic Developpement, Oxford University Press, New York, 1995, p.7-32. 8 Vezi, Mihai Todosia, Doctrine economice contemporane, Editura Junimea, Iaşi, 1978, p.179-188.

Page 9: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

9

epuizării resurselor etc. Expresia acestei noi atitudini s-a reflectat în iniţiativa ONU de a înfiinţa

Comisia Mondială asupra mediului şi dezvoltării. Aceasta a avut ca primă sarcină să realizeze

studii şi să ofere recomandări spre a găsi conceptul acoperitor pentru acel gen de dezvoltare ce

trebuia amorsat şi care, concomitent, trebuia să asigure continuarea creşterii (şi nu stoparea ei

aşa cum sugera Raportul Clubului de la Roma) dar şi îmbunătăţirea condiţiei de viaţă şi a relaţiei

om-mediu. Deşi utilizat la începutul anilor '80 la Conferinţa Internaţională asupra Conservării

Mediului şi în textele PNUD, termenul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) este lansat odată cu

publicarea Raportului Brundtland (după numele primului ministru norvegian de atunci) al

Comisiei Mondiale asupra Mediului din 1987 intitulat sugestiv "Viitorul nostru comun". Pledând

pentru o reconciliere între economie şi mediul înconjurător, raportul ţinteşte spre a găsi "o cale

de dezvoltare care să susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci

pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndepărtat"9. Tot în viziunea acestui raport, dezvoltarea

durabilă (viabilă şi susţinută) este privită ca fiind acel tip de dezvoltare care răspunde nevoilor

prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a şi le satisface pe ale lor

proprii.

În aceşti termeni definit, conceptul dezvoltării durabile a fost acceptat şi preluat la

conferinţa pe aceeaşi temă organizată de ONU la Rio de Janeiro în 1992. Atunci, pentru prima

dată, s-a realizat dorita conexiune între pozitiv şi normativ, între ştiinţă şi politică. Factorii de

decizie politică au luat act că semnalele transmise de oamenii de ştiinţă au în vedere o realitate

ce nu mai poate fi ignorată. Faptul că aşa stau lucrurile este confirmat de nelipsita prezenţă a

subiectului dezvoltare durabilă la principalele conferinţe internaţionale organizate de atunci sub

egida ONU sau la iniţiativa şi cu susţinerea unor organisme nonguvernamentale. Tot în această

direcţie pledează şi decizia Băncii Mondiale de a ţine conferinţe anuale începând din 1994 pe

tema sustenabilităţii dezvoltării, numind pentru realizarea acestui obiectiv, un vicepreşedinte cu

problemele dezvoltării sustenabile.

3. Dezvoltarea durabilă - concept multidimensional

Definiţia dezvoltării durabile formulată prin Raportul Brundtland în 1987 este socotită

oficială, servind ca bază de raportare dar şi de analize controversate cu privire la obiective,

dimensiuni, cerinţe faptice ale realizării ei etc. Din disputa teoretică alimentată de această

încercare de definire considerăm că merită a fi reţinute următoarele aspecte:

a) Se consideră, în unanimitate, că introducerea sintagmei dezvoltare durabilă în

vocabularul uzual al ştiinţei economice a reprezentat o necesitate obiectivă. Noţiunea a

9 Our Common Future, WCED, Oxford University Press, New York, 1987, p.4.

Page 10: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

10

fost chemată şi impusă să servească, în plan teoretic, drept răspuns la criza economică şi

ecologică pe care o parcurge lumea la sfârşit de secol XX şi început de nou mileniu.

b) Tot la nivelul unanimităţii, în sondajul opiniei publice, se află ideea după care

dezvoltarea durabilă are o puternică încărcătură morală. Se pleacă, aici, de la premisa

realistă că, pe zestrea pe care o moşteneşte, fiecare generaţie îşi construieşte viitorul. Or,

din punctul acesta de vedere, este de datoria generaţiei actuale, dacă se vrea este o

obligaţie testamentară, ca ea să ofere noilor şi viitorilor veniţi cel puţin aceleaşi şanse pe

care ea le-a moştenit.

c) Dezvoltarea durabilă va deveni tot mai mult o constantă a politicilor economice şi

sociale ale fiecărui stat. Împrejurări diverse dar obiective impun acest lucru. Se poate

afirma că sub raportul obiectivelor şi cerinţelor generale, dezvoltarea durabilă este un

concept mondo, comun în măsura în care:

• nu există graniţe economice sau ideologice ale poluării;

• gradul de suportabilitate atât al poluării cât şi al sărăciei, dacă lucrurile îşi

păstrează tendinţele actuale, se va pune în termenii supravieţuirii şi, atunci,

globalizarea acţiunilor necesare a contracara asemenea trend va fi singura

soluţie;

• nu mai poate fi tolerată risipa, indiferent unde se produce ea; deşi pământul

este rotund, resursele sale de mediu şi viaţă sunt limitate;

• nu poate fi acceptată la infinit degradarea umană indusă de un tip de

creştere care a convertit dar, mai ales, a pervertit valori ce definesc

progresul general;

• etc.

Ąn acelaşi timp, dezvoltarea durabilă este şi o realitate mozaicată. Specificul naţional -

înţelegând prin aceasta concreteţea situaţiei proprii fiecărei ţări, situaţie privind populaţia,

nevoile proprii de creştere, de producţie şi de consum, particularităţile de mediu, filosofia

specifică de viaţă etc. - dă configuraţie, substanţă concretă şi contur, politicilor de dezvoltare

durabilă în interiorul fiecărui perimetru naţional. Dar fapt demn de reţinut, tocmai această

"specializare" în configurarea şi aplicarea unor politici de dezvoltare durabilă de către fiecare

ţară obligă la colaborare spre rezolvare reciprocă a unor probleme cu grad mare de

intercondiţionare, întărind prin aceasta latura comună, globală, a dezvoltării durabile.

d) În strânsă legătură şi în prelungirea celor menţionate la punctul "c", merită a fi reţinut că

dezvoltarea durabilă comportă un tratament diferit ca nivel, mod de abordare şi înţelegere,

Page 11: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

11

tehnologie, resurse la care se poate face apel şi şanse de reuşită. Capătă, altfel spus, sensuri şi

semnificaţii diferite funcţie de timp, spaţiu, zonă geografică etc.

În interiorul acestei matrici teoretice, semnificaţie aparte pentru conturarea conceptului

dezvoltării durabile are departajarea ţărilor lumii în bogate şi sărace.

Astfel, pentru ţările dezvoltate, problema depoluării, a îmbunătăţirii calităţii vieţii etc. este

una de transformare, adaptare şi modernizare. Pentru schimbarea tipului de creştere economică

există, aici, şi voinţă politică şi tehnologică şi resurse. Şansele de reuşită sunt foarte mari.

Pentru ţările slab dezvoltate, problema se pune în cu totul alţi termeni, ce ţin nu de scena

modernizării ci de dramă. Dacă, pe alocuri, chestiunea nu este una de calitate a vieţii ci chiar a

vieţii, a supravieţuirii, e de înţeles ce ordine de prioritate ocupă dezvoltarea durabilă în politica

acestor ţări. Şi, ca un cerc vicios, tocmai aici, structurile de producţie arierate, poluante, cu

urmări nefaste pentru degradarea solului, a apei etc., adaugă, ca un blestem, la situaţia materială

deja mizeră, noi factori agravanţi. Iar cercul nu are nici o şansă să se rupă pentru că rata redusă a

creşterii economice, de aici, nu eliberează fondurile necesare pentru investiţii în echipamente de

control şi tehnologie antipoluantă pentru restructurările tehnologice, instituţionale şi manageriale

care se impun.

Relaţia dintre bogăţie şi sărăcie are ceva de comunicat şi pe linia "contribuţiei" la poluare ca

şi a respectului faţă de natură. Astfel, statisticile dovedesc, cu date indubitabile, că ţările sărace

ale lumii exercită cea mai slabă presiune asupra planetei. Nivelurile scăzute de dezvoltare

economică fac din ele cei mai mici poluatori cu CO2, SO2 şi NO2, practic la jumătate faţă de

ţările OECD. Efectul de seră şi încălzirea pământului nu se datorează, primordial, săracilor. În

mod contradictoriu însă, grija şi respectul pentru tot ceea ce înseamnă mediu se pare că este o

atitudine ce ţine de mentalitatea celor bogaţi. Cu cât nivelul pe scara bogăţiei sociale este mai

ridicat cu atât atitudinea faţă de natură este mai respectuoasă. Surprinzând un asemenea aspect,

Camelia Cămăşoiu exemplifică, pe terenul oferit chiar de România, în următorii termeni: "Este

evident, scria autoarea, că locuitorul unui bloc «ghetou» neîncălzit, fără apă şi fără canalizare din

Ferentari sau Cornetu, care mai are de hrănit şi o groază de copii, nu va acorda aceeaşi

importanţă parcurilor sau depozitării gunoaielor ca atunci când ar fi un locuitor al Vienei".10

Problema, socotim noi, este una de mentalitate şi culturală, dar nu numai. Locuitorului din

Ferentari îi lipseşte instrucţia şi cultura proprii vienezului. Dar, condiţia lui mizeră nu i-a

îngheţat, ne convine să credem, şi dragostea pentru frumos. O natură nepoluată, primitoare şi

reconfortantă îi produce tot atâta plăcere ca şi vienezului. Nu are cum să-şi permită o astfel de

plăcere pentru că lista lui de priorităţi este invadată de lucruri care ţin, în mod fundamental, de

Page 12: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

12

existenţa lui zilnică - inflaţie, locul de muncă, condiţia de locuit, hrană etc. - dar aceasta nu

înseamnă că, odată aceste probleme rezolvate, nu i-ar face plăcere să se plimbe într-un parc sau

pe un lac de agrement. Dacă vienezul din exemplul citat ar fi presat şi pus în faţa unor ecuaţii

ingrate de ale căror soluţii ar depinde existenţa sa şi a familiei sale, neîndoios că şi el va fi tentat

să privească dezvoltarea durabilă ca pe un capriciu. Aşadar, nu este suficient să-ţi placă natura şi,

prin educaţie şi cultură, să-ţi cultivi gustul în acest sens; trebuie să ai şi şansa materială spre a-ţi

satisface plăcerea.

e) Strict etimologic vorbind, noţiunea de durabil trimite la durată, la un interval de timp

îndelungat. Or, se pare că artizanii conceptului n-au avut în vedere, în primul rând dimensiunea

temporală, întinderea în timp a procesului. Despre creştere economică s-a vorbit de cca. două

secole şi, din punctul acesta de vedere, ea este de mult durabilă. Ceea ce pare a fi punctul forte în

sprijinul definiţiei dezvoltării durabile ţinteşte spre anatomia internă a fenomenului. Se vrea, pe

scurt, a se asigura o ascendenţă a calităţii în defavoarea creşterii cantităţii bunurilor produse şi

consumate.

Mai mult, creşterea economică, ale cărei origini se duc spre secolele XVII-XVIII, a

perpetuat o criză a relaţiilor omului cu mediul şi a relaţiilor omului cu valorile sociale şi morale

care au definit întotdeauna progresul general. De aceea, şi odată în plus, procesul trebuie

convertit spre o dezvoltare umană durabilă, orientată prioritar spre calitatea vieţii şi a mediului.

Acestor dimensiuni aparţinătoare fenomenului dezvoltării trebuie să li se asigure, în timp, o

adevărată durabilitate.

f) Atenţie merită şi constatarea că abordarea şi tematizarea fenomenului cu numele

dezvoltare durabilă s-a făcut şi se face de pe poziţii predominant economice. Explicaţia ţine de

împrejurarea că vinovată de degradarea ecologică şi de mutaţiile, unele cu consecinţe negative

asupra socialului, moralului, politicului, etc. este filosofia economică după care s-a fasonat şi s-a

dat configuraţie modului de producţie şi de consum. Şi, pe cale de consecinţă, căutările de

soluţii pentru a asigura cutezantul obiectiv de reconciliere a omului cu el însuşi şi a omului cu

natura vor păstra aceeaşi direcţie; în mod predominant ele vor constitui un răspuns impus la

efectele perverse induse de fatidica logică care a inspirat creşterea şi dezvoltarea economică

postbelică; logică după care resursele naturale şi mediul ambiant au fost tratate ca simple

instrumente, puse în slujba creşterii; logică potrivit căreia degradarea mediului şi pagubele aduse

sănătăţii omului n-au fost luate în calcul.

g) Tot de un tratament privilegiat, în economia teoriei cu privire la dezvoltarea durabilă, se

bucură mediul şi politica de mediu. Cadenţa degradării ecosferei oferă singură explicaţie în

10 Camelia Cămăşoiu (coordonator), Economia şi sfidarea naturii, Editura Economică, Bucureşti, 1994, p.18.

Page 13: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

13

această direcţie. Există chiar pericolul ca preocuparea preponderentă pe această temă, a politicii

de mediu, să reducă nepermis de mult atenţia şi eforturile necesare pentru limpezirea şi

soluţionarea celorlalte probleme pe care fenomenul şi conceptul dezvoltării durabile le

subsumează.

h) Conotaţia termenului ca şi anatomia internă a fenomenului dezvoltării durabile sunt

influenţate şi de "specialitatea" celor care-şi consumă energia şi talentul pe această temă. Astfel,

pentru biologi şi ecologişti, importante sunt resursele şi mediul natural. Economiştii, în schimb,

îşi axează cercetarea pe costuri şi preţuri; sunt de acord că nu poate fi acceptată o dezvoltare cu

costuri de mediu foarte ridicate, dar, în acelaşi timp, uzând de logica pieţei, rezolvă problema cu

o piruetă; nutresc convingerea că de îndată ce o resursă costă prea scump din cauza internalizării

costurilor de mediu, semnalul pieţei, prin intermediul preţului, va fi acela ca respectiva resursă să

fie înlocuită. Din unghiul lor de vedere, demografii, sensibilizaţi de sporirea accentuată a

populaţiei în ultimii 50 de ani, acceptă că este de neimaginat dezvoltarea viitoare fără încălcarea

regulilor care definesc şi stabilesc stocul mondial de resurse. Futurologii, optimişti, pleacă de la

premisa că o bună parte din ceea ce astăzi înseamnă universul planetar este o necunoscută; că

ştiinţa şi progresele cunoaşterii ne vor ajuta să accedem spre resurse noi şi spre noi metode de

exploatare a lor. Sociologii şi moraliştii sunt preocupaţi de clivajele mari la care conduce

repartiţia veniturilor. Ş.a.m.d.

Aceste împrejurări, şi multe altele, cer o definiţie mai generoasă, mai acoperitoare a

dezvoltării durabile decât cea oferită prin Raportul Brundtland. În această direcţie, Jan S.

Hagendorn consideră că "Ideea de dezvoltare sustenabilă este mai convingătoare dacă este

interpretată în sensul că o anumită rată de creştere poate fi greu de susţinut dacă mediul se

degradează, ori dacă inechitatea crescândă a veniturilor duce la revoluţie, sau dacă sporul

populaţiei scapă de sub control, sau dacă terenul agricol este fragmentat şi, astfel, se reduce

productivitatea. O definiţie potrivită, continuă Hogendord, poate fi aceea că dezvoltarea

nesustenabilă este dezvoltarea în cadrul căreia efectele negative asupra mediului afectează

creşterea economică".11

Încercând să surprindă esenţa dezvoltării sustenabile prin negativul ei, dezvoltarea

nesustenabilă, Hogendorn atrage atenţia şi asupra unei posibile interpretări a definiţiei din

Raportul Brundtland după care generaţia viitoare, chiar dacă şansele prezente nu-i sunt

compromise şi confiscate, poate fi la fel de săracă ca şi actuala generaţie. Şi atunci, "cine ar

accepta o sărăcie sustenabilă"12, se întreabă autorul citat. Interesează, cu alte cuvinte, ca

11 Jan S. Hogendorn, Economic Development, Third Edition Harper Collins College Publishers, Inc. 1996, p.594. 12 Ibidem.

Page 14: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

14

dezvoltarea durabilă să asigure generaţiilor viitoare, prin necompromiterea şanşelor lor de către

tipul actual de creştere, o viaţă tot mai prosperă şi de o tot mai bună calitate.

În paranteză, fie spus, nu sunt acestea singurele critici aduse Raportului Brundtland. El este

acuzat că face, pe alocuri, confuzie între cauze şi efecte, mai ales atunci când încearcă să explice

starea de sărăcie cronică din Cornul Africii prin degradarea mediului şi nu ca urmare a

conflictelor perpetue dintre triburi ...13; că nu spune o vorbă despre criza ecologică din fostul

bloc sovietic deşi ar fi trebuit s-o facă; că nu ţine seama în formularea soluţiilor de valorile

supreme pe care se sprijină democraţiile occidentale azi prospere - individ, libertate, proprietate

privată - etc.

Ţinând seama de aceste aspecte mai puţin fundamentate din Raportul Brundtland şi

încercând tentativa de a da extensia cuvenită termenului ca atare, Camelia Cămăşoiu consideră

că "Această nouă sintagmă promovează conservarea şi regenerarea resurselor naturale,

dezvoltarea tehnologică, creşterea producţiei şi orientarea investiţiilor în armonie cu satisfacerea

în prezent a nevoilor pentru toţi membrii societăţii fără a compromite posibilităţile generaţiilor

viitoare de a-şi asigura propriile lor necesităţi"14. Şi, spre a suplimenta argumentaţia în favoarea

unei definiri mai cuprinzătoare, autoarea consideră că "obiectivul general al dezvoltării durabile

este de a găsi un optim al interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi

tehnologic într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare"15.

Realizarea unui obiectiv formulat în termenii de mai sus, şi încă la nivel optim, nu este o

chestiune facilă. Dimpotrivă, el presupune asumarea unor responsabilităţi majore, respectarea

unor principii generale şi a unor cerinţe printre care, mai importante par a fi următoarele:

• Asigurarea durabilităţii în timp a creşterii economice pentru toate ţările, fără excepţie;

pentru cele dezvoltate cu reconsiderarea condiţiilor de desfăşurarea a ei în vederea

asigurării calităţii mediului şi a calităţii vieţii, în general; pentru cele slab dezvoltate la

care creşterea, în ritmuri accelerate reprezintă o chestiune vitală, singura cale, de fapt, de

a ieşi din marasmul economic şi social în care se află şi, aici, cu condiţia ca tipul de

creştere ales să nu devină un duşman al mediului şi al omului.

• Plasarea omului, cu nevoile sale diverse, în centrul atenţiei. Dezvoltarea durabilă cu tot

arsenalul de politici pe care le antrenează pentru a-şi atinge ţintele, inclusiv cea de

protecţie a mediului nu reprezintă decât mijlocul; scopul este binele omului, individual şi

colectiv, prosperitatea sa materială, cultura ca şi sănătatea sa fizică şi psihică.

13 Vezi, Falque M., Developpement: pour un nouveau contenue, ICREI, Paris, 1992. 14 Camelia Cămăşoiu, lucr.cit., p.9-10. 15 Ibidem, p.14.

Page 15: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

15

• Cu un fundal de drum stabilit în notă generală, comună, dezvoltarea durabilă îmbracă

haină concretă trecând prin specificul naţional al fiecărei ţări; fiecare ţară trebuie lăsată

să-şi formuleze şi stabilească de o manieră proprie priorităţile ca şi mijloacele de

realizare a lor; priorităţi concrete funcţie de baza economică de plecare, specificul

cultural, religie, istorie, etc.

• Asigurarea simultaneităţii progresului, pe toate dimensiunile procesului dezvoltării

durabile plecându-se de la premisa intercondiţionării elementelor ce ţin de tehnologia sa

internă; ţinându-se seama că sănătatea populaţiei şi a mediului sunt surse ale câştigurilor

de productivitate după cum numai plusurile de productivitate pot susţine eliberarea de

fonduri necesare luptei împotriva poluării şi sărăciei;

• Etc.

La modul tehnic vorbind, Raportul Brundtland cuprinde câteva obiective potrivit cărora

realizarea dezvoltării durabile înseamnă:

• asigurarea în continuare a creşterii economice cu respectarea condiţiei de bază a

conservării resurselor naturale;

• eliminarea sărăciei şi asigurarea condiţiilor satisfacerii nevoilor esenţiale de muncă,

hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate;

• orientarea proceselor de creştere economică spre o nouă calitate;

• asigurarea unei creşteri controlate a populaţiei;

• conservarea şi sporirea resurselor naturale, supravegherea impactului dezvoltării

economice asupra mediului;

• restructurarea tehnologiilor de producţiei şi menţinerea sub control a riscurilor acestora;

• asigurarea unei abordări integrate a deciziilor privind creşterea economică, mediul

înconjurător şi resursele de energie.

Este uşor de constatat că respectarea cerinţelor dezvoltării durabile reclamă soluţii ce se

înscriu pe toată gama, de la cele sociale şi politice la cele economice demografice şi tehnice.

Angajând eforturile pe o paletă atât de variată, dezvoltarea durabilă nu poate fi abordată decât

aşa cum se dechide ea studiului - multidimensional şi multidisciplinar.

i) Deşi s-ar dori să nu fie aşa, fenomenul dezvoltării durabile a avut şi are tot mai mult o

încărcătură politică. Dacă acest lucru este benefic sau nu rămâne o chestiune discutabilă. Este

indubitabil că puritatea aerului sau a apei înseamnă acelaşi lucru în Cuba lui Fidel Castro şi în

Franţa lui Jacques Chirac după cum smogul face la fel de rău londonezului ca şi moscovitului.

Cu toate acestea, teorii aberante, venite din fostul spaţiu socialist au cutezat să afirme că nu

există bază tehnică în general; că baza tehnico-materială a socialismului diferă de cea a

Page 16: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

16

capitalismului şi, ca o prelungire a unor astfel de "judecăţi", s-a afirmat şi susţinut că poluarea

este un fenomen tipic capitalismului.

Dacă mintea umană a fost capabilă să polueze atmosfera ideatică pe o temă aflată prin însăşi

natura sa la adăpost de ideologie cu atât mai mult o recunoaştere a neutralităţii politicului şi

ideologicului faţă de mediu s-ar impune. Chestiunea nu este însă atât de simplă. Problema

mediului este doar o dimensiune, e adevărat importantă, a dezvoltării durabile, alături de cea

socială, economică, culturală etc. Pe aceste din urmă componente nu se poate reclama

neutralitatea politicului. Implicarea lui în dezvoltarea economică şi socială a fost şi a rămas un

fapt cert. Tocmai prezenţa ideologicului în conturarea fizionomiei politicii de dezvoltare

economică postbelică a explicat diferenţa între condiţia materială şi socială a germanului din est

faţă de cea a celui din vest şi explică azi, aceeaşi diferenţă, între viaţa chinezului insular faţă de

cea a chinezului care trăieşte pe continent.

Vom vedea, în cele ce urmează, că şi din perspectiva soluţiilor necesare pentru a se realiza

creşterea durabilă culoarea politică nu este absentă. Dacă în SUA preponderenţa reglementărilor

statale pentru protecţia mediului induce acuza de "totalitarism al verzilor" în Franţa, structural de

strânga, un Henri Lepage îşi garniseşte discursul liberal cu tema "Pentru o abordare liberală a

mediului"16.

Dacă există un loc unde, într-adevăr, pentru atingerea scopului contează mai puţin

mijloacele, atunci dezvoltarea durabilă se pretează acestei logici. Până la urmă se doreşte ca

viaţa să fie trăită la cei mai înalţi parametri calitativi şi acest lucru contează în primul rând.

Dorind să obiectivăm poziţiile celor care se ocupă de problema dezvoltării durabile vom constata

că ne consumăm de prisos energia; problemele creşterii şi dezvoltării nu pot fi rupte de textura

socială, culturală, politică, religioasă etc. în care ele se desfăşoară; iar o analiză asupra lor nu

poate fi realizată fără a se ţine seama de zestrea de plecare a cercetătorului care, nu poate fi

neutră de viziunea sa ideologică.

16 Vezi, Henri Lepage, La nouvelle économie industrielle, Hachette, Paris, 1989, p. 323.

Page 17: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

17

II. De ce dezvoltare durabilă? Sau, de ce este acuzat tipul actual de creştere

economică?

Din marea criză a anilor '29-'33 omenirea a ieşit în baza unor reţete de politică economică

keynesiană. Deşi artizanul acestei politici, J.M. Keynes şi-a dorit doar "treizeci de ani de

supravieţuire", faptic ei s-au dovedit a fi "treizeci de ani glorioşi". Statisticile au înregistrat în

această perioadă cea mai înaltă rată de creştere cunoscută vreodată. Numai reaua credinţă ar

împiedica pe cineva să recunoască că efectele obţinute au fost peste aşteptări; că s-a ieşit din

marasmul în care criza aruncase cea mai mare parte a ţărilor lumii dar că s-au obţinut şi sporuri

de bogăţie materială cu repercusiuni directe asupra nivelului de trai şi a calităţii vieţii.

Efectele nu s-au dovedit a fi însă pozitive pe toată linia. La nivelul anilor '60-'70,

economiştii au conststat că această creştere s-a plătit cu un preţ dur, numit inflaţie. O bună

bucată de vreme s-a acceptat ca inflaţia să fie socotită un preţ plătit pentru fericirea de a ocupa

un loc de muncă. Aceasta până când stagflaţia anilor '70 a pus economia şi societatea în faţa unui

rău inedit cu trei simultane dimensiuni: inflaţie, şomaj şi stagnare economică. Şi, ca nişte

însoţitori nedoritţi, poluarea, risipa, adâncirea decalajelor dintre bogaţi şi săraci, pervertirea unor

valori umane recunoscute dublate de conştientizarea faptului că a continua în această direcţie

înseamnă a exercita o presiune dramatică asupra viitorului şi a confisca însuşi viitorul, toate

acestea deci, au pus problema redefinirii creşterii şi dezvoltării economice, ca modalitate de

realizare şi finalitate.

Pentru România, deţinătoare a unor "puncte fierbinţi" de poluare industrială, cu acumulări

serioase în degradarea mediului, cu o pondere mare a despăduririlor, cu tendinţe crescânde şi de

deteriorare a geografiei folosinţelor, cu o atitudine, moştenită, de agresivitate asupra mediului,

cu structuri economice energofage şi poluante, cu o pondere încă mare a proprietăţii de stat, cu

un cadru legislativ încă insuficient elaborat, cu o populaţie slab informată şi puţin interesată în

probleme de mediu etc. dar cu intenţii serioase de a intra în Uniunea Europeană, problema

dezvoltării durabile s-a pus şi se impune cu obiectivitate. Nepermiţându-şi nici cea mai mică

indiferenţă faţă de această problemă şi în pofida puţinătăţii resurselor sale financiare, ea trebuie

să se cupleze la efortul planetar antrenat pe această direcţie şi să găsească repede răspunsurile

care să o ducă pe drumul unei dezvoltări economice şi sociale viabile.

Chestiunea tranziţiei de la o creştere şi dezvoltare economică bazată pe o natură mijloc la

una în care mediul ca şi relaţia omului cu natura să reprezinte un scop este una matricială,

dificilă şi realizabilă doar pe termen lung, atât în cazul României cât şi al altor ţări antrenate deja

pe această direcţie. Ea implică costuri serioase, şi în mod cert, va afecta câştigurile de

productivitate. Se pleacă însă de la premisa că aceste pierderi, strict economice şi pe termen

scurt, vor fi, în mod indubitabil, compensate pe termen lung printr-un plus în calitatea vieţii

Page 18: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

18

oamenilor. Până când să se realizeze această echilibrare între minusurile economice cantitative

prezente şi plusurile calitative viitoare sunt necesare mutaţii atât în criteriile de stabilire a

nevoilor şi preferinţelor umane cât şi în structura indicatorilor competiţiei interne şi

internaţionale. Lumea va trebui să se obişnuiască cu ideea că un mediu natural şi social sănătos

care asigură şi susţine bucuria de a trăi atârnă mai mult în balanţă decât un spor cantitativ, în

producţie şi consum, care asigură plusuri fără corespondent în planul calităţii vieţii. În acelaşi

timp, va trebui să fie acceptată şi ideea că parametrii de calitate a mediului vor trebui să fie

socotiţi ca determinanţi în competiţia naţională şi internaţională. Lucru nu uşor de realizat dacă

avem în vedere împrejurarea că ţările lumii a treia nu au resursele financiare pentru a realiza

asemenea obiective.

Dar, indiferent de locul pe care-l ocupă în economia mondială, indiferent de gradul de

percepţie a obiectivităţii fenomenului, dezvoltarea durabilă se va impune cu necesitate pentru

toată lumea. Şi se va impune pentru că tipul de creştere economică postbelică este acuzat de

faptul că:

1. A poluat mediul şi a afectat sănătatea oamenilor

Mediul este suportul şi izvorul vieţii. A-l polua şi distruge echivalează cu a submina

existenţa umană. Tocmai de aceea, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a ajuns la concluzia că

"menţinerea sănătăţii şi bunăstării cer un mediu înconjurător propice şi armonios în care toţi

factorii fizici, psihologici, sociali şi estetici îşi au locul bine definit. Mediul va trebui, în această

situaţie, să fie tratat drept resursă în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi bunăstării".17

Înscrierea în Carta OMS a unui atare deziderat nu este deloc o chestiune întâmplătoare.

Logica elementară duce pe oricine la concluzia că între dezvoltarea economică şi starea

mediului, pe de o parte, şi sănătatea umană, pe de altă parte, există o puternică relaţie de

intercondiţionare. Important pentru tema noastră este ca dezvoltarea economică să fie şi socială,

să influenţeze pozitiv mediul şi, pe această cale, să ofere suport pentru sănătatea oamenilor.

Or, este lucru ştiut, şi statistic constatat, că dezvoltarea economică are şi efecte perverse ce

privesc în mod direct mediul şi, prin gradul lor de acuitate, pun în pericol însăşi existenţa

umanităţii. Suma acestor efecte, nedorite dar prezente, la care a condus tipul de creştere

economică postbelică se numeşte poluare.

Problema poluării mediului a fost şi a rămas un subiect generos de dispută teoretică şi

iniţiativă politică. Dacă ne este permisă o maximă concizie pe această temă, atunci reţinem că:

În primul rând, mediul şi poluarea lui se pretează unei abordări filosofico-etice.

17 Environement et Santé; la Charte europééne et son commentaire, OMS, Frankfurt, 1989, p.12.

Page 19: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

19

Comportamentul agresiv al omului faţă de natură şi mediul înconjurător se pare că are o

explicaţie istorică ce trimite tocmai la Vechiul Testament. În acest sens, istoricul Lyn White

reţine următorul pasaj din documentul amintit: "Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după Chipul

Nostru, după asemănarea noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului,

peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ" (Facerea 1:26).18

Ideea concluzivă pe care citatul o dezvoltă este următoarea: prin însuşi actul Facerii, omul a fost

"abilitat" să fie stăpân asupra Naturii şi să o exploateze în mod liber, şi aceasta spre propria sa

bunăstare. Se crede că tocmai această viziune egocentrică, de dominator, inspirată şi derivată din

religie a explicat în bună măsură inconştienţa cu care natura a fost, vreme impardonabil de

îndelungată, exploatată prădalnic. Iar finalul de drum al implementării acestei filosofii este astăzi

ştiut: o societate care şi-a gândit dezvoltarea plecând de la premisa profitului maxim a sfârşit

prin a constata că a realizat poluarea maximă, împotriva mediului, a resurselor naturale şi a

omului însuşi.

Ideea forţă a omului dominator şi arogant cu natura a inspirat şi a călăuzit întreaga gândire

economică, de la predecesori şi fondatori până la contemporani, cu câteva excepţii. Excepţii în

care se admite că natura este în mod direct participantă la producţie.

Prima excepţie trimite la Wiliam Petty care afirma convins că "munca este tatăl avuţiei iar

pământul mama ei".

A doua abatere de la linia productivismului îngust al economiştilor aparţine, greu de crezut,

lui Marx care la rându-i scria că "În procesul de producţie, omul nu poate să acţioneze decât aşa

cum acţionează natura însăşi, adică să schimbe numai formele substanţelor. Mai mult, în însăşi

această muncă de transformare el se sprijină în permanenţă pe forţele naturii".19

Prietenul lui Marx, Friedrich Engels, animat de aceleaşi gânduri nota: "Munca este izvorul

oricărei avuţii spun economiştii. Ea este într-adevăr acest izvor împreună cu natura ...".20

Mai aproape de zilele noastre, "economistul mileniului trei", Nicolae Georgescu Roegen,

avea să constate, alarmant, că entropia este măsura omului economic şi că dacă, pe viitor, acesta

nu-şi va orienta tehnologia şi economia spre energia care vine direct de la soare, zestrea de

materie cu entropie joasă a Pământului va pune existenţa umană sub un dramatic semn de

întrebare.

O manieră indirectă de analiză, contingentă problemei, aparţine economiştilor de orientare

liberală. Îndrăgostiţi de valorile care au definit întotdeauna liberalismul şi, în primul rând,

18 White Lyn, The Historical Roots of Ecologic Crisis, Science 155, March 10, 1967, p.1203 - 1207, citat de Victor Platon în protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureţti, 1997, p.8. 19 K. Marx, F. Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, Bucureşti, 1996, p.57-58. 20 K. Marx, Fr. Engels, Opere, vol. 2o, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p.468.

Page 20: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

20

proprietatea privată, ei construiesc un discurs îndreptat nu împotriva naturii poluate ci împotriva

proprietăţii private "poluate". Un Henri Lepage, care se reclamă a se trage direct din Ludwig

Mises şi Friedrick Hayek exemplifică cu fidelitate această orientare. Plecând de la premisa că

"proprietatea nu înseamnă dreptul de a face ce vrei cu ceea ce ai ci dreptul de a decide în mod

liber de folosirea resurselor sub condiţia ca prin aceasta să nu aduci atingeri drepturilor similare

ale altora" el concluzionează că "A polua echivalează cu o agresiune pentru că ea, poluarea,

privează pe alţii de bucuria pe care le-o conferă folosinţa în mod liber a drepturilor de

proprietate"21.

Exemple se mai pot da, nu multe, dar notabile. Deşi venite dinspre corifei ai gândirii

economice, de stânga sau de dreapta, aceste poziţii particulare nu au influenţat şi nu au inspirat

politica economică. Cel puţin secolul XX a fost pus sub zodia acestei filosofii păguboase în care

natura a jucat rolul pasiv de factor exploatabil, fără limite.

Influenţa negativă directă a poluării vizează sănătatea oamenilor. Pentru că nu toţi poluează

iar efectele poluării sunt suportate în mai mare măsură de cei săraci, problema angajează discuţii

pe terenul eticii. Egalitatea şanselor înseamnă, implicit, egalitatea de a te bucura de frumuseţea şi

darurile naturii. Dacă viaţa omului este o resursă ce nu poate fi stocată, cu ce este vinovat un

individ care se naşte şi trăieşte într-un oraş poluat de alţi indivizi ce-şi urmăresc interesele lor de

profit? Dreptul lui de a se bucura de o viaţă în deplină sănătate este afectat.

Nu mai vorbim de efectele perverse ale modului în care roadele creşterii economice sunt

repartizate. "Toţi locuitorii acestei plante, scrie Ignacy Sachs au dreptul să mănânce atunci când

le este foame, să asigure copiilor lor hrana necesară pentru a evita malformaţiile cerebrale, să

locuiască sub un acoperiş decent, să fie protejaţi contra maladiilor controlabile în raport cu starea

cunoştinţelor, să aibă acces la "educaţie".22

În ce măsură se realizează aceste drepturi şi cât ţine acest lucru de contribuţia fiecărui

individ la opera de creştere economică este o altă chestiune ce nu-şi găseşte analiză aici. Aici, şi

acum, interesează faptul că poluarea afectează sănătatea şi pe cale de consecinţă capacitatea de a

munci, cu toate consecinţele negative care decurg de aici, inclusiv cele privitoare la posibilitatea

de a te bucura de o locuinţă corespunzătoare sau de a accede la educaţie.

În al doilea rând, poluarea înseamnă un rău produs mediului. Pentru a-i cunoaşte

dimensiunile este logic să ştim ce se pierde prin poluare. Cu alte cuvinte, este bine să ştim care

este oferta pe care mediul o face vieţii, în general. Or, din punctul acesta de vedere, mediul a fost

21 H. Lepage, La nouvelle économie industrielle, Hachette, Paris, 1989, p.324. 22 Ignacz Sachs, Stratégies de l'écodeveloppement, Editions Économie et Humanisme, Paris, 1980, p.21.

Page 21: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

21

redus la ambient în condiţiile în care funcţiile şi aut-puturile lui sunt mult mai generoase.

Punctual vorbind, mediul înseamnă:23

• peisaj minunat şi mediu de agrement;

• aer curat şi apă potabilă;

• oportunităţi investiţionale cu consecinţe pozitive privind creşterea PIB şi crearea de

locuri de muncă;

• furnizor de materii prime, energie etc.;

• capacitate de absorbţie şi reciclare a deşeurilor;

• protector al vieţii prin păduri şi bazine hidrografice;

• sursă de oxigen şi ozon;

• etc.

Dacă avem în vedere toate aceste funcţii, fie de utilitate directă pentru indivizi, fie indirectă

(prin susţinerea proceselor economice) problema conservării mediului şi a dezvoltării durabile

câştigă în obiectivitate.

În al treilea rând, poluarea este un fenomen concret, durabiul, şi, în cea mai mare măsură,

măsurabil. Măsurile anti-poluare nu îşi ating ţinta dacă fenomenul nu este cunoscut la adevărata

sa dimensiune şi în multitudinea formelor de manifestare. Din perspectiva aceasta, literatura de

specialitate, foarte generoasă, pune în evidenţă o complexitate de factori poluanţi, de cauze şi

efecte, pe domenii ale vieţii sau sfere de activitate economică. Se poate, astfel, vorbi de poluare

provenită din dezvoltarea industriei sau din modelul agroalimentar practicat; din consumul de

resurse energetice fosile sau din tăierea masivă a pădurilor; din deversarea în apele potabile a

dejecţiilor din zootehnie sau a apelor uzuale din industrie; din supraexploatarea nemiloasă a unor

resurse sau din neexploatarea lor din lipsă de fonduri; etc. Toate aceste cauze conduc la efecte

directe sau indirecte cum ar fi:

• schimbări climaterice dezechilibrante prin intensificarea fenomenului de seră şi creşterea

temperaturii medii a globului ca urmare a emisiilor de CO2, CH4, N2O etc.;

• deprecierea stratului de ozon stratosferic ca urmare a concentraţiilor crescute de cloruri

şi bromuri prezente în clorofluorocarburi, substanţe întrebuinţate în industria

cosmeticelor, frigorifică şi ventilaţie;

• acidifierea aerului cu SO2 sau NOx rezultaţi prin arderea combustibililor fosili, cu efecte

devastatoare asupra culturilor, pădurilor, lacurilor etc.;

23 Vezi Mihai Manoliu şi Cristina Ionescu, Dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului, H.G.A., Bucureşti, 1998, p.21-24.

Page 22: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

22

• poluarea apei care poate să însemne: reducerea cantităţii de apă potabilă prin urbanizare,

industrializare, agricultură intensivă; reducerea cantităţii de apă potabilă prin

"inundarea" ei cu fosfaţi, nitraţi, metale grele, pesticide, izotopi radioactivi şi alţi

componenţi toxici foarte puţin biodegradabili; murdărirea apelor potabile ca urmare a

deversării unor deşeuri sau unor ape uzate industrial, agricol sau casnic; dereglarea

circuitului apei pe planetă ca urmare a infiltrărilor de profunzime a carbonului cu efecte

asupra temperaturii pământului; dereglarea circuitului apei potabile (odată poluată, fie că

obturează lumina fie că reduce cantitatea de oxigen şi, de aici, imposibilitatea

microorganismelor de a degrada deşeurile); transformarea apei infestate în agent purtător

de viruşi şi bacterii;

• poluarea aerului cu SO2, NOx, CO, hidrocarburi, Pb, compuşi organici volatili etc.;

• poluarea solului care îşi poate găsi concreteţe în: eroziune, cauzată de suprasolicitare în

căutarea de randamente mari în ţările dezvoltate şi lipsa unor mijloace eficiente de

exploatare în ţările slab dezvoltate; distrugerea structurii lui interne ca urmare a folosirii

unor îngrăşăminte chimice active; suprasaturarea lui cu deşeuri industriale şi, în mod

deosebit, cu cele radioactive; secătuirea lui ca urmare, fie a suprasolicitătii în zonele cu

terenuri agricole puţine fie a uniformizării culturilor fără a ţine seama de diversitatea sa

naturală; deşertificarea, cu efecte devastatoare în Africa, Asia, Sud-Estul Americii de

Nord, coastele Americii Latine, Australia; salinizarea şi alcalinizarea excesive graţie

sistemelor de irigare intensivă; reducerea suprafeţei solului agricol prin urbanizare,

industrializare, extinderea construcţiilor, a căilor ferate etc.;

• degradarea oraşelor printr-un urbanism neadaptat şi arhaic;

• reducerea speciilor de animale, păsări, peşte etc. sau dispariţia unora, ca urmare a

vânatului şi pescuitului prădalnic, cu efecte negative asupra echilibrului ecologic;

• etc.

În al patrulea râmd, merită a fi reţinut şi faptul că, prin ea însăşi, dezvoltarea nu este opusă

mediului şi deci nu orice tribut pentru poluare trebuie plătit de către dezvoltare. Subdezvoltarea,

ignoranţa oamenilor, modul lor de gândire şi acţiune etc. pot fi tot atâtea cauze ale deteriorării

mediului ambiant şi a vieţii în general, după cum, dezvoltarea, prin resursele financiare create,

poate oferi sursa constituirii şi susţinerii mijloacelor şi măsurilor antipoluante. Cu alte cuvinte,

dacă se iau măsurile corespunzătoare, dezvoltarea economică poate coexista cu menţinerea

calităţii mediului.

Preocupat de impactul dezvoltării asupra mediului ambiant Simon Kuznetz a avansat ipoteza

potrivit căreia dependenţa dintre nivelul de dezvoltare economică, măsurată prin PIB/locuitor, şi

Page 23: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

23

gradul de poluare se prezintă sub forma unei funcţii al cărui grafic este un U inversat24, ca în

figura alăturată:

TrXS

)1( +=

Curba lui Kuznetz ne spune că evoluţia relaţiei dintre cele două mărimi analizate (grad de

poluare şi nivel de dezvoltare economică) parcurge traseul primar - secundar - terţiar pe care-l

realizează economia. În faza de început (cadranul I) economia este dominată de sectoarele

primare şi îndeosebi de agricultură. Este faza demarajului economic, a atragerii resurselor şi a

acumulărilor cantitative. Mediul are capacitatea să absoarbă poluanţii degajaţi. Abia pe la nivelul

de 1000-1200$/loc., degradarea mediului devine o problemă. Se atinge un punct de maxim al

poluării în jurul unei creşteri de 3000$/loc (cadranul II). Se intră, atunci, în sectorul terţiar în

care industriile prelucrătoare ocupă un loc dominant. Presiunea asupra factorilor de producţie,

terenurilor agricole, pădurilor etc. este maximă. Urbanizarea masivă însoţeşte procesul

dezvoltării industriale ceea ce duce la atingerea unor cote maxime de poluare. Cu toate acestea,

protecţia mediului ocupă un loc minor în politicile guvernamentale. Atenţia este concentrată spre

dezvoltare cantitativă. Abia la niveluri ale PIB/loc de cca 10.000 $ se produce o modificare

semnificativă. Acumularea de deşeuri şi poluarea masivă conduc la conştientizarea populaţiei

despre preţul plătit pentru dezvoltare. Impotante sume de bani sunt dislocate de la buget şi

orientate spre protecţia mediului. Se creează cadrul legal de luptă împotriva poluării şi a

poluatorilor. Aceştia se vor orienta spre industrii mai performante şi mai "curate". Se intră în

terţiar prin dezvoltarea serviciilor, a industriilor informatice şi eco-industriilor.

Făcându-şi loc şi manifestându-se printr-o mare varietate de cazuri particulare, curba de tip

U - inversat este o realitate. Ea exprimă un fenomen specific tuturor statelor care şi-au urmat

calea dezvoltării după modelul clasic cunoscut. Important este ca acele naţiuni care au în faţă un

asemenea proces să "ardă" etapele fără "fum", eliminând din curbă bucla maximului de poluare

şi încercând, prin promovarea şi dezvoltarea eco-industriilor şi a tehnologiilor curate să

aplatizeze cât mai mult curba.

2. A antrenat şi încurajat risipa şi a epuizat rezervele cunoscute

Risipa de resurse la care tipul clasic de creştere şi dezvoltare economică a condus reprezintă

obiectul unei severe critici din partea unor economişti, filosofi, sociologi etc. de orientări

24 Vezi S. Kuznetz, Moder Economic Growth, Yale University Press, 1966 şi Economic Growth and Structural

Change, New York, 1966

Page 24: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

24

doctrinare diferite. Comun tuturor acestora este constatarea că lumea resurselor fizice şi a forţei

de muncă este una finită şi că dacă tipul de creştere economică gândit pe baze clasice continuă,

mai devreme sau mai târziu, viitorul va fi pus sub un dramatic semn de întrebare. Poziţia celor ce

se ocupă de această problemă nu se înscrie la aceeaşi amplitudine critică şi, ca urmare, la aceeaşi

cotă a radicalităţii în planul soluţiilor. În raport de specificitatea acestei atitudini distingem:

a) O critică marxisto - socialistă care are în vedere tarele capitalismului ca mod de viaţă şi

de organizare a economiei şi societăţii.

O atare critică se raportează la o logică desprinsă dintr-o definiţie a risipei ca cea oferită de

un Ignacy Sachs după care "Se poate vorbi de risipă, de fiecare dată când sunt folosite resurse

rare pentru realizarea unor bunuri de utilitate superfluă. Şi, în mod simetric, se poate vorbi de

risipă atunci când resurse abundente sau potenţial abundente nu sunt valorificate în vederea

producerii de bunuri şi servicii esenţiale pentru existenţa umană".25

Or, din punctul de vedere al celor cu orientare de stânga, tocmai capitalismul este societatea

care risipeşte resurse, îndeosebi în primul sens al definiţiei; o risipă angajată de modul de

producţie şi de modul de consum.

Capitalismul este acuzat că păcătuieşte din start deoarece încă din faza maşinismului, a

maturizării sale, a antrenat "foamea" de creştere economică care, la rându-i, a antrenat foamea de

materii prime şi energie. Marx şi Lenin pot fi citaţi pentru acest început de critică. În felul său

specific Marx nota că "De îndată ce sistemul de fabrică a căpătat o anumită amploare şi a atins

un anumit grad de maturitate, dar mai ales de îndată ce propria lui bază tehnică, maşina, este

produsă, la rândul ei, cu ajutorul maşinilor, de îndată ce extracţia de cărbune şi de fier,

metalurgia şi transporturile au fost revoluţionate, de îndată ce au fost în genere realizate

condiţiile generale de producţie corespunzătoare marii industrii, acest mod de a produce

dobândeşte o elasticitate, o capacitate de expansiune bruscă şi în salturi ale căror limite le pot

constitui numai materiile prime şi piaţa de desfacere".26 Pentru faza monopolistă, la "facerea"

căreia era martor, Lenin scria, în aceeaşi notă: "Cu cât este mai înalt gradul de dezvoltare a

capitalismului, cu atât mai simţită se face lipsa de materii prime, cu cât mai ascuţite sunt

concurenţa şi goana după izvoare de materii în lumea întreagă".27

25 Ignacy Sachs, op.cit., p.20. 26 K. Marx, F. Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, Bucureşti, 1996. 27 V.I. Lenin, Opere complete, vol. 27, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p.386.

Page 25: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

25

Urmaşii de ieri şi de azi ai lui Marx, socialiştii de pretutindeni sau cei cu simpatii în această

direcţie28 privesc critic capitalismul prin prisma faptului că a creat şi dezvoltat forme de consum

artificiale şi superflue; că a creat mitul paradisului artificial în care fericirea este sinonimă cu

posesiunea obiectelor; că distrugând simbolistica societăţilor tradiţionale unde consumul era

destinat a satisface nevoi reale, a creat o nouă simbolistică, a imaginarului; etc. Se susţine că în

această nouă societate obiectele şi serviciile achiziţionate sugerează mult mai mult decât

reprezintă ele în sine. Obiectele cumpărate personalizează, stabilesc ierarhii (J.P.Sartre, H.

Marcuse, S. Lukacs); că se trece de la omul stăpân pe situaţie când consumul era chemat să

acopere nevoi fundamentale la consumul pentru consum şi la omul stăpânit de obiecte, supus

"imperialismului codului social (M. Guillaume); că se trece de la adevărate la false nevoi; că

filiera producţie-consum este inversată (J.K. Galbraith); că se produce nu pentru a acoperi şi

satisface un consum ci se consumă pentru a crea ocazia unei noi producţii. Se arată că obiectivul

suprem al producătorului nu mai este multiplicarea valorilor de întrebuinţare ci maximizarea

profitului. La nivelul consumatorului, ceea ce operează este "sensul de diferenţiere": statutul

social al fiecăruia depinde şi este funcţie de felul, locul şi modul în care consumă şi ce consumă.

Mitul consumatorului suveran pare a fi o himeră. Manevrat prin reclamă şi publicitate, acuzate a

fi şi mincinoase, el este condamnat la un rol pasiv. Moda şi competiţia în consum modifică şi

reduc ciclul de viaţă al dorinţelor. Consecinţa directă este reducerea ciclului de viaţă al

produselor. Concluzia, de maximă generalitate, este că se produce mai mult pentru a se

reproduce decât pentru a se consuma iar o societate în care producţia se realizează doar de dragul

producţiei nu poate fi decât o societate a risipei.

De menţionat şi reţinut că asemenea critici au avut un puternic ecou până la nivelul anilor

'70 când revenirea în forţă a liberalismului a însemnat şi repunerea în drepturi a "consumatorului

rege". Meritul lor rămîne însă acela al unui semnal de alarmă vis-à-vis de efectele nedorite ale

tipului de creştere postbelică.

28 Vezi, în acest sens, J. A Attali, La parole et l'outil, PUF, Paris, 1975: Bruits, PUF, Paris, 1977: L`ordre canibale,

Grasset, Paris, 1979; J.P. Depuis, J. Robert, La trahison de l'opulence, PUF, Paris, 1976; M. Guillaume, Le capital

et son double, PUF, Paris, 1975; J.K. Galbrait, The Afluent Society, Houghton, Miffin, 1988; E.J. Mishan, The

Costes of Economic Growth, Staples Press, 1967; L.Stoleru, Vaincre la pauvreté dans les pays riches, PUF, Paris,

1974; M.Didier, Les règles du jeu, Economica, Paris, 1989; J.K. Galbraith, Le nouvel Etat industriell, Gallimard,

Paris, 1974; Ch. Goux, Sortir de la crise, PUF, Paris, 1980.

Page 26: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

26

b. O critică instituţionalizată, alarmist - constatativă, pe bază de statistici, realizată în

formula unor Rapoarte ale Clubului de la Roma.29 Dintre acestea, raportul institulat Limitele

creşterii este reprezentativ pentru tema noastră.

Pe fondul unei puternice atitudini critice realizate de autori cu orientare politică de stânga,

soţii Meadows şi ceilalţi cercetători de la M.I.T. au adunat date statistice pentru a conştientiza

omenirea asupra unor pericole referitoare la creşterea excesivă a populaţiei, degradarea solului,

asfixierea oraşelor suprapopulate şi poluate, epuizarea resurselor de materii prime

nereproductibile, topirea gheţurilor polare şi posibilitatea unor inundaţii catastrofale, poluarea

apei şi aerului prin produşii industriei chimice etc. Analizând aceste fenomene, autorii citaţi au

ajuns la concluzia că "dacă actualele tendinţe de creştere a populaţiei globului, a industrializării,

a poluării, a producţiei de alimente şi de epuizare a resurselor continuă neschmbate, limitele

creşterii pe această planetă vor fi atinse la un moment oarecare în următorul secol".30

Soluţia desprinsă dintr-o astfel de analiză a fost de oprire a creşterii economice. Cu

precizarea că soluţia "creşterii zero" a dat naştere unei adevărate dezbateri internaţionale şi că

asupra acestui lucru vom reveni în paginile următoare, reţinem pentru moment că, dincolo de

toate criticile administrate Raportului, multe, severe şi, în parte îndreptăţite, el a avut marele

merit că, de la nivelul unei instituţii consacrate şi cu bonitate recunoscută în materie de

cercetare, lumea a luat act că resursele cunoscute sunt epuizabile; că, tipul de creştere economică

şi modul tehnic de producţie concepute în perioada postbelică antrenează risipa de resurse şi că,

graţie acestui fapt, ceva trebuie schimbat.

c. O critică doctă, realizată cu uneltele ştiinţei, în manieră interdisciplinară

Deşi primii care au iniţiat o astfel de critică au fost "pesimiştii" D. Ricardo şi Th. R.

Malthus, cel care oferă acoperire savantă domeniului este Nicolae Georgescu Roegen. Lucrarea

sa Legea entropiei şi procesul economic31 este, din punctul acesta de vedere, o cutezantă

încercare de schimbare de paradigmă şi conştientizare a lumii sfârşitului de secol XX că trăieşte

într-un univers finit.

Punctul de vedere al lui N.G. Roegen se sprijină pe o severă şi argumentată critică a teoriei

economice "standard", clasice şi neoclasice. Aceasta este acuzată de un mecanicism newtonian

care a dezvoltat convingerea că activitatea economică se prezintă ca o mişcare circulară cu mari

29 Vezi, Donella H. Meadows, Dennis L. Meadows ş.a., The Limits to Growth, Univers Books, New York, 1972;

Mihailo Mesarovič şi Eduard Pestel, Omenireea la răspântie, Editura Politică. Bucureşti, 1975; Amilcar Herrera

ş.a., Catastrofă sau o nouă societate? Un model latino-american al lumii, Editura Politică, Bucureţti, 1981; D.

Gabor, U. Colombo, Să ieşim din epoca risipei, Editura Politică, Bucureşti, 1982. 30 Donella H. Meadows ş.a., lucr.cit., p.23.

Page 27: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

27

şi reale posibilităţi de autoregenerare şi dominată de echilibru. Concepţia amintită, spune

Roegen, este consonantă cu prima lege a termodinamicii, potrivit căreia, nimic nu se pierde

nimic nu se crează ci totul se transformă. Ataşaţi "cu încăpăţânare" acestui soclu epistemologic,

economiştii standard au făcut din legea cererii şi ofertei alfa şi omega discursului lor. Au

prezentat activitatea economică ca pe o mişcare de pendul, între cerere şi ofertă, unde orice

dereglare determinată de factori aleatorii poate fi surmontată printr-un "preţ corect", care nu

poate fi decât al pieţei libere. Toată această demonstraţie, spune Roegen, a fost făcută într-un

mediu abstract, pur ideatic, rupt complet de mediul fizic. Posibilitatea epuizării resurselor

naturale n-a reprezentat un subiect de reflecţiune demn de interesul economiştilor standard.

Punând sub semnul întrebării întreaga teorie clasică dar mai ales neoclasică, Roegen îşi

impune propria-i paradigmă. Ele susţine că "procesul economic este prin natura lui entropic şi că

legea entropiei guvernează atât acest proces cât şi evoluţia lui"32.

Legea entropiei este, de fapt, cea de-a doua lege a termodinamii care, într-o interpretare

apropiată scopului nostru, înseamnă că "energia disponibilă se transformă continuu în energie

nedisponibilă până când dispare complet". În viziunea acestei legi, substanţele primare şi

materiile prime au o entropie joasă. Odată atrase în circuitul economic entropia joasă se

transformă în entropie înaltă sau, cu alte cuvinte, energia liberă a bunurilor primare devine

energie legată dar disipată şi nefolositoare în urma unui proces productiv. O bucată de cărbune,

îşi concretizează Roegen teoria, este o substanţă cu entropie joasă. Prin ardere ea dezvoltă

căldură. Aceasta, împreună cu fumul şi cenuşa rezultate, însumează aceeaşi cantitate de energie

conţinută în bucata de cărbune. Dar, eliberată prin ardere energia poate fi folosită odată pentru

totdeauna. Procesul, adică, nu este reversibil. Ceea ce rămâne, practic, dintr-o resursă valoroasă,

este un "gunoi".

Judecând lucrurile în acest mod, în discordanţă cu marea majoritate a economiştilor

"standard", neoclasici dar şi contemporani lui, Roegen ajunge la următoarele concluzii:

• procesul economic nu este unul izolat; el nu se desfăşoară în sine, rupt de contextul

social, politic, moral, de mediu etc.; odată amorsat, el ia de la toate acestea câte ceva şi

oferă ceva; şi, aşa cum nici un proces de reciclare nu poate recupera toată energia liberă

din bucata de cărbune care a ars, tot aşa, dacă se continuă procesul economic fără a ţine

seama că energia disponibilă se transformă continuu în energie nedisponibilă, rezultatul

final va fi tot mai multă poluare;

31 Nicolae Georgescu Röegen, Legea entropiei şi procesul economic, Editura Expert, Bucureşti, 1996. 32 Ibidem, p.276.

Page 28: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

28

• procesul economic nu este autoreproductiv; deşi Malthus a atras atenţia asupra acestui

fapt, atât economiştii "standard" cât şi cei marxişti au ignorat problema resurselor; or,

procesul economic este unul cu sens unic, consumator în permanenţă de resurse rare fără

a pune ceva în loc;

• "Confortul aproape fabulos, ca să nu mai vorbin de luxul extravagant al multor societăţi

trecute şi prezente ne-a făcut să uităm cea mai elementară realitate a vieţii economice,

anume că din toate lucrurile necesare traiului numai cele pur biologice sunt absolut

indispensabile supravieţuirii. Săracii nu au avut cum s-o uite";33

• "procesul economic constă dintr-o continuă transformare a entropiei joase în entropie

înaltă, adică în reziduuri nerecuperabile (sublinierea lui N.G.R) sau, cu un termen

actual, poluare"34;

• deşi legea entropiei guvernează procesul economic şi deşi în baza ei "nu poţi obţine ceva

decât cu o cheltuială mult mai mare de entropie joasă", în mod fatal, inevitabil, lumea

este dependentă de acest proces; şi este dependentă pentru că "adevăratul « produs» al

procesului economic nu constă dintr-un flux fizic de reziduuri ci din plăcerea de a trăi

(sublinierea lui N.G.R.) ... Dacă nu o recunoaştem şi nu introducem noţiunea de plăcere

de a trăi în arsenalu nostru analitic, rămânem în afara lumii economice. Mai mult, nu

putem descoperi adevărata sursă a valorii economice, care este valoarea pe care o are

viaţa pentru fiecare organism viu"35.

Aşa cum altădată Malthus socotea că poporul este cauza propriei sale mizerii pentru că,

natural, se înmulţeşte prea repede, la fel N.G. Roegen vrea să ne convingă, azi, că plăcerea de a

trăi are un preţ şi că acest preţ, alimentat de "marşul" entropic al mediului natural, nu este altul

decât poluarea şi risipa unor resurse finite. De fapt, această convingere se vrea a fi sădită nu doar

în mintea generaţiilor prezente ci, mai ales, a celor viitoare care, pretinde Roegen, "vor vorbi pe

limba sa" şi vis-à-vis de care nu avem dreptul să irosim resursele şi să reducem perioada de timp

în care omul poate trăi pe pământ.

Punând în aceşti termeni problema N.G. Roegen se va dovedi mai tranşant şi mai radical în

concluzii decât autorii Raportului Limitele creşterii. Şi, aşa cum vom vedea, şi soluţiile vor fi pe

măsură.

33 Ibidem, p.271. 34 Ibidem, p.275. 35 Ibidem.

Page 29: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

29

3. A frustat lumea a treia, adâncindu-i decalajele faţă de cea a bogaţilor

Analiştii problemei dezvoltării durabile, îndeosebi cei cu orientare de stânga, nu puteau să

lase deoparte problemele lumii a treia. Dimpotrivă, au fost şi sunt preocupaţi de unul din cele

mai mari paradoxuri pe care le trăieşte lumea de azi - marea discrepanţă dintre cei bogaţi şi cei

săraci.

Cei preocupaţi de problemă nu sunt frapaţi de existenţa fenomenului ca atare. Împărţirea

lumii în bogaţi şi săraci nu este de dată recentă, dimpotrivă. Este ştiut că împrejurări istorice,

politice, geografice etc., au explicat şi explică această structură mozaicată a globului. Este, de

asemenea, cunoscut că Europa Occidentală şi ulterior SUA sunt artizanii principali ai geografiei

economice a lumii.

Ceea ce, în mod particular, reţine atenţia este faptul că decalajele dintre cele două lumi în

loc să se atenueze se adâncesc. Şi aceasta în pofida tuturor aşteptărilor36.

De modelul de creştere postbelică lumea a treia s-a crezut îndreptăţită să profite. Or, acest

lucru nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, clivajele de avere şi poziţia în lume s-au adâncit în

permanenţă în defavoarea celor săraci. De fapt, aşa cum spunea Jan Timberger într-unul din

rapoartele Clubului de la Roma "Deşi vorbim despre omenire, inegalităţile şi inechităţile din

sistemul internaţional au dat naştere la două lumi şi nepotrivirile dintre aceastea cresc. Una este

lumea bogăţiilor, cealaltă lumea săracilor; una ştie carte, cealaltă este în mare măsură analfabetă;

una este industrială şi urbană, cealaltă este predominant agrară şi rurală; una este orientată spre

consum, cealaltă spre supravieţuire"37.

Cauzele care fac ca disparităţile dintre cele două lumi să crească se înscriu pe o gamă

extrem de variată. O litereatură generoasă scrisă pe această temă este de natură să pună în lumină

originea şi evoluţia fenomenului numit subdezvoltare. Pe noi ne interesează, aici, faptul că

dezvoltarea economică a lumii a treia din perioada postbelică, atât cât a fost, s-a manifestat ca

una indusă atât sub raportul modelului, a mijloacelor financiare şi tehnice cât şi a resurselor

umane.

Încercând să iasă din impas, să "ardă" etapele şi să se modernizeze rapid, ţările slab

dezvoltate s-au ruinat. Şi-au construit, cu ajutor, enclave industriale care s-au dovedit a fi simpli

36 Potrivit analizelor realizate în baza "Indicatorului de dezvoltare umană" şi a "Indicatorului de sărăcie umană",

PNUD relatează că în ultimii 50 de ani (judecata se face la nivelul anului 1997) decalajele dintre cei bogaţi şi cei

săraci s-au adâncit mai mult decât în ultimele cinci secole. Astfel, dacă ân 1960, 20% din săracii lumii posedau

2,3% din venitul mondial, această cifră s-a redus la 1,4% în 1991 şi 1,1% în 1997. În acelaşi timp, în ultimii 30 ani,

20% din bogaţii lumii au reuşit să-şi crească partea din venitul mondial de la 70% la 85%. [După Jean - Marie

Marriebey, Le développement soutenable, Economica, Paris, 1998, p.12].

Page 30: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

30

apendice ai ţărilor dezvoltate, dependente material, financiar şi tehnic. Tot sub forma

"ajutorului", ţările dezvoltate au fost interesate să "exporte", aici, industriile lor poluante.

Condiţiile de exploatare a oportunităţilor locale ca şi de expatriere a profiturilor au favorizat

ţările bogate.

Odată cu transferul, fără succese notabile, a tipului de creştere economică s-a produs şi un

transfer cultural. Ţările dezvoltate recrutează şi îşi formează, aici, în ţările sărace, propriile elite.

Şi, deşi se înregistrează uneori plusuri de PIB, modelul cultural importat se dovedeşte a fi

pervers şi alienant; de plusul de bogăţie profită o minoritate naţională, pusă în slujba intereselor

străine. Aşa se face că bruma de creştere economică nu se traduce şi în dezvoltare. Dimpotrivă,

rezultatul final este unul negativ. Majoritatea populaţiei întreţine un consum de supravieţuire,

neantrenant şi insuficient pentru susţinerea unei cereri efective şi a unei producţii de proporţii.

Bună parte a resurselor rămân nefolosite. Dar, ceea ce dă o notă aparte risipei din aceste ţări

vizează două resurse: munca şi timpul. În mod paradoxal şi de neînţeles faţă de situaţia

economică în care se află şomajul deghizat dar real al lumii a treia este nu numai un paradox dar

o mare umilinţă şi dramă umană.

Inegalităţile sociale la care a condus şi conduce, puternica dependenţă din exterior ca şi

poluarea, "o poluare a sărăciei şi prin sărăcie" (I. Sachs) înseamnă tot atâtea nemulţumiri faţă de

tipul de creştere economică postbelică. Îngrijoraţi de faptul că principiul cauzaţiunii circulare şi

cumulative38 adânceşte disparităţile dintre cele două lumi, artizanii creşterii durabile socotesc că

aceasta poate fi şi o gravă ameninţare pentru pacea şi securitatea lumii. În plus, atâta vreme cât

dezvoltarea se vrea a fi o dezvoltare umană, drama lumii a treia nu poate fi tratată de la distanţă.

Dimpotrivă, pentru ca paralizia ei să nu afecteze întreaga lume se cer soluţii pentru atenuarea

decalajelor explozive care despart cele două lumi.

4. A creat iluzia bunăstării printr-o statistică mincinoasă

Am încercat să convingem, pe parcursul acestei lucrări, că dezvoltarea este un concept

multidimensional dar că, din orice direcţie am privi lucrurile, ea urmăreşte ca scop suprem binele

omului. În acelaşi timp, pe o cale indirectă, s-a lăsat să se înţeleagă, şi acest lucru ţine de

evidenţa direct observabilă, că ţările lumii nu se găsesc la acelaşi nivel de dezvoltare şi, deci, nu

asigură realizarea binelui individual şi colectiv la aceeaşi aplitudine. Spre a avea măsura exactă a

37 *** Pentru revizuirea ordinii internaţionale, Raport către Clubul de la Roma, partea I, cap. II, paragraf 2.3. 38 Principiu fundamentat de laureatul premiului Nobel pentru economie Gunnar Myrdal potrivit căruia ţările bogate

devin tot mai bogate iar cele sărace tot mai sărace.

Page 31: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

31

acestei amplitudini teoria dar mai ales practica economică au recurs la anumite instrumente de

măsură.

Este neîndoios că nu e uşor să măsori bunăstrarea şi binele omului. Tentaţia de a încerca

însă asemenea performanţe a existat. În principiu, s-a mers pe linia cuantificării a ceea ce poate

fi cuantificabil în viaţa umană. În felul acesta s-a procedat, de o manieră reducţionistă, la

identificarea dezvoltării cu creşterea economică, lăsându-se deoparte multe dar importante

aspecte care ţin de domeniul calitativ al vieţii: acces la educaţie, asistenţă medicală, la procesul

de adaptare a deciziilor, dimensiunea timpului liber, etc.

Procedând astfel, teoria cât şi practica economică s-au oprit la Produsul Intern Brut (PIB) şi

Produsul Naţional Brut (PNB) ca la principalii indicatori de măsurare a creşterii economice39 şi,

cu deosebire la PIB.

Recursul la acest din urmă indicator a creat o imagine falsă asupra configuraţiei bogăţiei şi

bunăstării pe glob. Tocmai această imagine este avută în vedere de promotorii teoriei dezvoltării

durabile. Ei susţin ca "reuşita" calculată numai cu PIB este o amăgire statistică, fapt care rezultă

din următoarele împrejurări.

a) Nu orice creştere a PIB-ului poate fi identificată cu un plus de bunăstare. Pledează pentru

această susţinere faptul că în structura acestui indicator se includ, pe lângă rezultatele unor

activităţi productive şi utile, şi cele ale unor activităţi cu efect distructiv, poluante (producţia de

armament, de exemplu) sau cele ale unor îndeletniciri care după expresia lui Bertrand de

Jouvenel, se caracterizează printr-un mare grad de "incivism". Ca o "compensaţie", susţinătorii

dezvoltării durabile consideră că statisticienii PIB ar trebui să ţină seama de pierderile pe care

creşterea economică le produce mediului înconjurător prin poluarea apei, aerului, solului etc. Or,

acest lucru nu este posibil atâta timp cât economiştii "standard" interpretează relaţia dintre

economie şi natura înconjurătoare de o manieră univocă: economia ia tot ceea ce-i trebuie de la

natură şi-i cedează tot ceea ce o incomodează.

b) Creşterea "reală", în termeni fizici a producţiei şi a PIB poate semăna iluzie şi în

condiţiile în care bunăstarea şi calitatea vieţii pot primi un plus prin miniaturizarea bunurilor sau

creşterea ponderii serviciilor.

c) PIB maschează repartiţia veniturilor. Ca orice medie statistică el poate ascunde

discrepanţe considerabile între diferitele categorii de venituri ale populaţiei.

39 PIB însumează rezultatele activităţii economice obţinute în interiorul economiei naţionale de agenţii economici

naţionali şi de cei străini; PNB cuprinde rezultatele obţinute numai de către agenţii economici naţionali, în ţară sau

în străinătate.

Page 32: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

32

d) O mare parte a serviciilor gratuite, care nu fac obiectul pieţii, nu sunt luate în considerare

la calculul PIB. Se are în vedere, îndeosebi, activitatea femeilor casnice care, după statisticile lui

J.K. Galbraith40 ar fi reprezentat o pătrime din PIB iar, mai recent, după James Cypher şi James

Dietz chiar 50 de procente41.

e) Luarea în considerare a efectelor economiei subterane, cu motivaţii şi finalităţi ambigui şi

diverse (servicii de autoconsum, troc ajutor interfamilial etc., dar şi traficul de droguri,

prostituţia etc.) pun mari semne de întrebare relativ la veridicitatea şi valoarea informatică a PIB.

f) "Comparaţiile între ţări privind nivelul creşterii economice sunt denaturate de modul de

transformare a venitului naţional exprimat în moneda indigenă în mărime comparabilă exprimată

în dolari. Cursul de schimb oficial nu reflectă întotdeauna raportul real între puterile de

cumpărare ale celor două monede"42.

În faţa unor astfel de provocări, ştiinţa economică a reacţionat. De fapt s-au sensibilizat mai

mult instituţiile internaţionale din sistemul ONU, respectiv banca Mondială şi Fondul Monetar

Internaţional cu vocaţiile lor de statisticieni mondiali şi unele instituţii neguvernamentale. Plusul

dobândit în acest sens se materializează în iniţiative care privesc următoarele aspecte:43

• Pentru a pune în evidenţă şi disparităţile de venituri dintre grupurile şi categoriile

sociale, ascunse de PIB/loc, se compară partea din venitul total primit de cea mai săracă

quintilă (a cincea parte a populaţiei) a populaţiei cu cea obţinută de quintila cea mai

bogată;

• Pentru a înlătura inconvenientele rezultate din faptul că prin cursul de schimb oficial nu

se reflectă întotdeauna raportul real între puterile de cumpărare ale celor două monede,

pentru comparaţiile internaţionale, se folosesc PIB şi PNB recalculaţi pe baza parităţii

puterii de cumpărare;

• Pentru a aprecia realizările calitative obţinute în planul dezvoltării economice s-a

introdus indicatorul compozit numit "indicele dezvoltării umane" (IDU) calculat şi

publicat anual prin PNUD. Indicatorul este calculat în baza unor mărimi reprezentative

pentru calitatea vieţii cum vor fi: speranţa de viaţă la naştere, rata alfabetizării, a

40 John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p.49. 41 James M. Cypher, James L. Dietz, The process of economic developpement. Routlege, London and New York,

1997, p.40. 42 Gh. Luţac, Echilibru şi dezvoltare economică, teză de doctorat, Biblioteca Univ. "Mihai Eminescu", Iaşi, 2000,

p.216.. 43 Ibidem, p.214 - 218.

Page 33: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

33

scolarizării, a nivelului ajustat al venitului, accesul populaţiei la serviciile de sănătate,

numărul caloriilor asigurate în medie populaţiei, accesul la presă şi televiziune etc.

În această ultimă variantă şi completat cu aşa numitul index al dezvoltării pe sexe,

indicatorul compozit publicat în Raportul dezvoltării umane prin PNUD reflectă, într-adevăr,

dacă plusul de creştere economică înseamnă sau nu dezvoltare umană durabilă.

5. A pervertit valori recunoscute şi a redus individul la o singură dimensiune-homo

oeconomicus

Modelul capitalist de creştere economică a fost şi este, pe bună dreptate, socotit a fi cel mai

performant din câte s-au cunoscut. Nu ideal dar, deocamdată, aşa cum spune Popper, omenirea

n-a inventat ceva mai bun. Numai reaua credinţă poate determina pe cineva să pună în discuţie

progresele incontestabile, pe multiple planuri, dobândite în baza acestei creşteri.

Dar, ca orice proces şi fenomen, creşterea economică postbelică a avut şi are imperfecţiunile

ei. Pe lângă cele arătate, criticii scot în evidenţă şi pe acelea care fac trimitere la valorile sociale

şi culturale; la valorile umane în general.

Ceea ce se vrea, în principiu, a se releva este că actualul tip de creştere şi dezvoltare a

convertit şi pervertit valorile tradiţionale, simple, pure, directe şi nesofisticate în valori feţis; că

el se bazează pe "violenţe structurale" (Modelul Bariloche), pe mecanisme oprimante şi

inechitabile, pe valori paralizante care relativizează sau anulează finalitatea socio-umană a

creşterii economice.

În analitic, se arată că modelul capitalist actual este construit pe logica unei creşteri

economice predominant cantitative. Aceasta a indus individului un comportament achizitiv şi o

psihoză a acumulării. Pe această cale logica lui "a fi" este surclasată de logica lui "a avea". Cifra

câştigă ascendent asupra importanţei. Omul achizitiv este acela care se înconjoară de bunuri.

Dacă plăcerea de a stăpâni cât mai multe obiecte este o reacţie la penibilitatea condiţiei de

muncă şi viaţă, ea devine alienantă. Comunicarea între oameni se realizează prin intermediul

obiectelor, în baza unui cod, a unei anumite discipline ale cărei origini se regăsesc în ierarhia

veniturilor. Reprezentarea lumii devine obsesiv materială. Mercantilizarea obsesivă şi excesivă a

relaţiilor interumane are ca rezultat un monstru, un homo oeconomicus fără suflet, animat de

satisfacţie directă şi imediată, de câştig. Propensiunea exagerat mercantilistă pune în umbră

laturile calitative ale vieţii. Chiar dacă la cantitate se ajunge prin mijloace admisibile şi raţionale

(industrializare, investiţii, acumulare, etc.) ceea ce rezultă de aici este un om desprins, nepermis

de mult, de mediul său natural (mediul fizic, ambiental, familial etc.). Această entitate abstractă,

numită, fără adresă, producător sau consumator, fără inimă dar eficient, reuşeşte să se simtă bine

în căutarea unicului scop ce-i generează energia - câştigul. Mai mult, de dragul profitului el

Page 34: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

34

reuşeşte să facă şi "compensările" necesare şi să nu vadă că reuşita lui înseamnă şi o exploatare

prădalnică a resurselor şi o poluare a mediului. Înconjurat de cifre şi obiecte, produsul actualului

tip de creştere se pare că uită de valorile umane, de generozitate şi fraternitate. Devine egoist,

cinic, mărginit.

Modelul de creştere economică postbelică se pare că este reflectarea unui anumit model de

gândire economică. Un model care a scos economia din sistem, aneantizând socialul, politicul,

culturalul etc. Acest mod de gîndire este la originea unor construcţii aritmamorfice abstracte,

rupte de real (Walras, Hicks, Samuelson, Keynes etc.); construcţii în care ecuaţiile de profit spun

totul iar viaţa individului este redusă la o singură dimensiune - câştigul; construcţii în care

neutralismul pieţei faţă de sentimentele umane sau indiferenţa sa la limitele suportabile ale

resurselor şi biosferei sunt prezentate drept calităţi; în care dimensiunea şi structura consumului

se află sub zodia unor factori neraţionali precum setea de satisfacţii, miopia, nechibzuinţa,

ostentaţia, risipa (Keynes).

Ştiinţa care alimentează asemenea judecăţi pare a fi în criză pentru că, aşa cum inspirat scrie

Tiberiu Brăilean, "Obiectul adevăratei cunoaşteri economice nu este avuţia, unul din viţeii de aur

la care prea s-a închinat omenirea, ci Omul deplin miraculos, atât de puţin înţeles şi, Binele pe

care trebuie să-l slujească acesta, ca pe o cale de raportare la Fiinţă, pe care poate înainta prin

muncă, prin dar, prin virtute"44.

Omul este, aşadar, nu numai economic; el este şi biologic, social, cultural. Hrana,

îmbrăcămintea, adăpostul sunt , într-adevăr, bunuri de nelipsit dar ele nu definesc singure

calitatea vieţii. Puritatea aerului şi apei, serviciile recreative, calitatea educaţiei, asistenţei sociale

şi juridice, accesul la valorile democraţiei, la treburile publice, la informaţie, dreptul de a-şi

apăra opiniile, nevoia de demnitate, echitate etc., toate acestea şi multe altele, sunt de natură să

imprime evoluţiei un sens nou, de la homo oeconomicus spre homo socialis şi homo culturalis.

Or, tocmai modul de viaţă hedonist, de fapt, axcesele acestuia, se pare că a înăbuşit aceste

valori şi a redus individul la o singură ipostază, aceea de homo oeconomicus.

Cu ani în urmă, Edgar Morin scria că, "omul este o fiinţă naturală prin cultură"45. Anunţând

chiar prin titlul cărţii din care s-a citat că marea paradigmă pierdută este chiar natura umană, E.

Morin avertizează că omul este o sinteză, în dublu sens: ca produs al naturii dar şi ca o creaţie a

culturii. Şi, ca orice sinteză, trebuie lăsată să-şi trăiască propriu-i echilibru. Dacă dorim ca

finalitatea creşterii şi dezvoltării economice să fie una umană, atunci trebuie ca prin această

44 Tiberiu Brăilean, Noua Economie. Sfărşitul certitudinilor, Instititul European, Iaşi, 2001, p.12. 45 Edgar Marin, Un paradigme perdu: La nature humane, Seuil, Paris, 1973, p. 100 - 101.

Page 35: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

35

dezvoltare să nu contrapunem omul naturii pe calea culturii capitaliste46 pe care el o asimilează

şi căreia, în cele din urmă îi este aservit. Aceasta cu atât mai mult cu cât se cunoaşte că relaţia de

interdependenţă om - cultură - dezvoltare este foarte puternică. O cultură precară subminează

dezvoltarea după cum dezvoltarea nu se sprijină şi nu se produce decât susţinută de valori reale

autentice. Atunci când valorile sunt deformate sau deformante tipul de dezvoltare antrenat nu

numai că nu are şanse de reuşită dar el conduce la rezultate perverse, nedorite. Şi aceasta, pentru

că, "Tentaţia puterii, bogăţia de dragul bogăţiei şi plăcerea de dragul plăcerii înăbuşă în om

vocaţia sa fundamentală: înlţarea spirituală, desensibilizându-l şi deresponsabilizându-l în

trecerea vieţii, cât şi în petrecerea morţii"47.

Dacă mai adăugăm, la cele deja spuse, că în baza şi din cauza actualului tip de creştere

economică relaţiile dintre oameni ca şi relaţia omului cu el însuşi este pusă sub semnul

incertitudinii; că mutaţiile foarte rapide pe care ea le antrenează în planul vieţii cotidiene,

mobilitatea profesională şi geografică dezechilibrantă, dezrădăcinările unui mare număr de

oameni atraşi de marile aglomeraţii urbane etc. provoacă profunde tulburări psihice, vom

înţelege de ce excrescenţele şi "reziduurile" tipului actual de creştere sunt supuse tirului criticii.

III. Marile provocări ale dezvoltării durabile

Ca orice proiect de anvergură, dezvoltarea durabilă presupune o evoluţie procesuală

realizabilă prin rezolvarea unor probleme. Unele sunt comune, aparţin procesului dezvoltării în

general, altele sunt specifice. Cum dezvoltarea durabilă nu este decât o secvenţă a dezvoltării

generale, vom încerca o succintă trecere în revistă a premelor, pentru a poposi, mai analitic,

asupra ultimelor.

1. Constrângerea demografică

Dezvoltarea durabilă se vrea a fi, prin definiţie, o dezvoltare umană; realizabilă prin voinţa

omaneilor şi având ca finalitate binele individual şi colectiv al acestora. Nimic nu poate fi gândit,

aici, dincolo de ceea ce înseamnă populaţie.

Factorul populaţie şi influenţa sa asupra dezvoltării în general, a celei durabile, în special,

pot fi analizate din foarte multe puncte de vedere. Consonante obiectivului preocupării noastre

sunt însă numărul, structura şi sănătatea populaţei.

Oprindu-ne la prima coordonată, întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie să găsească

răspuns este, în termenii cei mai direcţi, următoarea: ce număr de populaţie poate suporta

46 Vezi, sensul culturii capitaliste în: Ion Pohoaţă, Capitalismul. Itinerare economice, Editura Polirom, Iaşi, 2000,

p.70-79. 47 Tiberiu Brăilean, lucr. cit., p.16.

Page 36: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

36

planeta Pământ? Sau, cu alte cuvinte, care sunt, capacitatea biotică şi putinţa de a hrăni o

populaţie în continuă creştere ale planetei noastre? De fapt, ca să rămânem în termenii definiţiei

dezvoltării durabile, ce şanse sunt ca această populaţie tot mai numeroasă să trăiască într-un

mediu perfect conservat şi să se hrănească tot mai bine?

Deşi preocupări serioase au existat şi există, nimeni nu poate spune cu exactitate care este

numărul maxim de oameni pe care planeta Pământ îl poate nutri Jean - Marie Harribey arată că

estimările oamenilor de ştiinţă, pornindu-se de la dinamica prezentă şi cea imediat următoare

(7,5 miliarde în 2015 şi 11,5 miliarde în 2150) conduc spre o cifră situată între 30 - 150

miliarde48. Însăşi marja de siguranţă pe care cercetătorii problemei şi-o iau vorbeşte singură

despre dificultăţile enorme pe care le comportă determinarea acestui maxim.

Cu toate acestea, problema este una reală. Ea a înfierbântat şi încinge şi astăzi minţi. Primul,

fascinat de cutezanţa necesară unei întreprinderi ştiinţifice pe această direcţie, a fost Thomas

Robert Malthus49. Maniera în care a formulat problema dar, mai ales, soluţiile furnizate pentru a

înlătura răul provocat de cei care "vin prea târziu la praznicul împărătesc" (abstinenţa, viciul şi

nenorocirea) au stârnit oprobiul conaţionalilor săi şi nu numai. Malthus a fost şi este criticat, de

unii chiar foarte dur. Problema ridicată de el însă a rămas iar dezvoltarea durabilă este pusă azi

în situaţia de a-i găsi soluţii; problemă devenită foarte complexă graţie unor împrejurări printre

care amintim:

• chestiunea populaţiei este, concomitent una naţională dar şi una mondială, globală;

• rata creşterii populaţiei nu este corelată peste tot cu rata creşterii economice;

• densitatea populaţiei, pe regiuni, ţări etc. nu este corelată cu structura, fertilitatea şi

randamentul pământului;

• explozia demografică are loc, de obicei, în zonele sărace ale lumii;

• acolo unde se produce, creşterea explozivă a populaţiei conduce la urbanizări masive, în

dauna mediului şi a suprafeţelor agricole cultivabile;

• creşterea populaţiei se realizează cu mari disparităţi între zone, ţări, continente; astfel,

Asia cuprinde două treimi din populaţia urbană a lumii; Africa, cea mai puţin urbanizată,

are rata cea mai mare de urbanizare din lume, cu grave dezechilibre ecologice şi

economice;

• în timp ce urbanizarea Europei a fost însoţită de industrializare, acest lucru nu se

intâmplă în toate ţările în curs de dezvoltare;

• etc.

48 Jean Marie Harribey, Le developpement soutenable ..., p.16.

Page 37: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

37

Iată, câte întrebări şi tot atâtea provocări care vor trebui să-şi găsească ecou în strategia

dezvoltării durabile. Strategie dificil de pus în operă şi din motivul că "Nu există o relaţie de

cauzalitate între creşterea demografică şi creşterea economică pe care s-o putem considera

universală. Mai mult, nu există un optim al populaţiei care ar permite atingerea unei creşteri

maximale. Creşterea populaţiei este în acelaşi timp cauză şi consecinţă a progresului economic,

cu atât mai mult cu cât aceste două fenomene pot fi influenţate de aceleaţi variabile (schimbarea

mentalităţilor, bulversarea tehnicilor de producţie ...)50.

Structura populaţiei nu pune mai puţine probleme decât numărul ei.

Interesează aici, în primul rând, structura socio-profesională, gradul de instrucţie, calitatea

populaţiei. Şi interesează pentru că, indubitabil, dezvoltarea durabilă nu poate fi opera unor

analfabeţi. Or, dacă dezvoltarea durabilă este confruntată cu şi are de rezolvat o problemă,

aceasta se pune în următorii termeni: exact acolo unde creşterea economică trebuie să câştige,

atât cantitativ cât şi calitativ, adică în ţările lumii a treia, exact acolo nivelul de educaţie al

populaţiei suferă. Tocmai acolo, o lume în creştere, analfabetă sau semianalfabetă trebuie hrănită

în condiţiile în care produce puţin sau foarte puţin.

În al doilea rând, prezintă importanţă, din punctul de vedere al dezvoltării durabile,

repartiţia populaţiei în creştere pe cele două mari zone: urban, rural.

Se ştie că o caracteristică a creşterii economice clasice a fost exodul masiv al populaţiei de

la sat spre oraş. Exod care şi-a avut logica lui, legată de împrejurări cum ar fi:

• accelerarea industrializării, cu toate avantajele ce decurg de aici pe linia locurilor de

muncă, serviciilor ieftine, abundente şi de calitate;

• defavorizarea zonelor rurale sub raportul investiţiilor publice şi private dar şi în plan

social, cultural, civic, de unde o forţă şi o reacţie de respingere a satului, asimilat cu

mizeria şi incultura;

• etc.

Pe total, modelul de structurare a populaţiei oraş-sat s-a dovedit a fi dezechilibrant şi, de

cele mai multe ori, generator de probleme.

Pentru oraş, suprapopularea a condus la apariţia unor fenomene negative în planul:

• ocupării forţei de muncă (şomaj masiv);

• locuinţelor;

• serviciilor urbane;

49 Vezi, Th. Robert Malthus, Eseu asupra principiului populaţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992. 50 James M. Cypher, James L. Dietz, lucr.cit., p.40.

Page 38: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

38

• apariţiei unor periferii, insule ale mizeriei, sărăciei şi promiscuităţii, contrastante,

sfidător, cu centrele opulente;

• determinării climatului ambiental dar şi a celui social (delicvenţă, violenţă, prostituţie,

droguri etc.);

• dificultăţilor de aprovizionare cu alimente, energie, apă etc.;

• dificultăţilor administrative.

Pentru satul depopulat, problemele nu au lipsit şi nu lipsesc. Populaţia rămasă (3-10%)

trebuie să facă faţă unei sarcini colosale, de hrănire a întregii colectivităţi. Aceasta înseamnă o

agricultură intensivă, de mare randament, realizabilă prin mijloacele cunoscute: mecanizare,

chimizare, irigare etc. Agricultura intensivă angajează, la rându-i, consumuri mari de energie,

degradarea unor terenuri, epuizarea unor resurse, poluare cu insecticide, pesticide etc.

De aici şi întrebările cărora dezvoltarea durabilă trebuie să le dea răspuns:

• Migrarea populaţiei dinspre sat spre oraş poate continua? Dacă da, până când şi în ce

condiţii?

• Care sunt factorii implicaţi ce influenţează raportul optim populaţie urbană/populaţie

rurală şi unde se situează pragul critic al acestei proporţii?

Revoluţia verde, industriile curate, programe de dezvoltare în care dimensiunea economică

trebuie corelată cu cea socială, politică, culturală, de sistematizare şi, nu în ultimul rând,

ecologică, par a fi răspunsurile la această problemă.

Dezvoltarea durabilă este cea care face din calitatea vieţii oamenilor obiectivul suprem. Or,

nu se poate concepe şi nu se poate vorbi despre calitatea vieţii în afara sănătăţii.

În procesul dezvoltării, sănătatea oamenilor apare în dublă ipostază: de condiţie a dezvoltării

dar şi de obiectiv al ei.

Dacă lucrul acesta nu este nou pentru ştiinţa şi politica economică, nouă este maniera în care

se pune această problemă în contextul dezvoltării durabile. Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că

logica dezvoltării durabile nu mai permite ca sănătatea să fie sacrificată avantajelor economice.

Aceasta cu atât mai mult cu cât acest fapt s-a ântâmplat în trecut. Şi pentru că aşa stau lucrurile,

programele de dezvoltare durabilă ale ţărilor dezvoltate plasează degradarea sănătăţii şi

obiectivele majore pentru înlăturarea acestei stări de fapt alături de cele legate de degradarea şi

politica mediului.

Amintind, în treacăt, că problema sănătăţii nu mai este una strict naţională, dimpotrivă,

transporturile internaţionale, fluxurile marfare şi de persoane, marea mobilitate a viruşilor,

gazelor toxice, radioactive etc. "mondializând-o" şi impunând-o ca pe una globală, facem şi

precizarea că ea se pune în termeni diferiţi pentru ţările slab dezvoltate şi cele dezvoltate. Pentru

Page 39: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

39

primele, inclusiv România, a asigura sănătatea fizică şi mentală a populaţiei înseamnă, mai întâi,

a rezolva alte probleme, legate de malnutriţie, paludism, dizenterie, SIDA etc.şi abia apoi a face

faţă bolilor asociate industrializării,dezvoltării excesive a oraşelor, schimbării modului de viaţă,

riscurilor etc.

În această direcţie, specialiştii OMS îşi subordonează programele cerinţelor dezvoltării

durabile atunci când înserează sănătatea într-un grup de alţi trei factori pentru a defini ceea ce ei

numesc "sisteme de vulnerabilitate" şi în care includ: înrăutăţirea stării de sănătate,

analfabetismul, productivitatea scăzută şi slaba capacitate de cîştig, starea generală de neputinţă

şi incapacitatea de a avea acces la resurse şi de a le controla51.

Pentru a înlătura aceste "vulnerabilităţi" (de observat că se intercondiţionează), programele

OMS cuprind seturi de măsuri cu referire directă la sursele unor boli, cum ar fi: poluare,

inegalităţi sociale, malnutriţie, stres, accidente, mobilitate excesivă, etc.

2. Constrângerea tehnică

Întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie, aici, să răspundă este următoarea: Care este

nivelul maxim posibil al producţiei ce se poate realiza, în condiţiile date ale progresului tehnic,

fără a afecta echilibrul mediului?

Întrebarea este legitimă în condiţiile în care ştim că dezvoltarea implică creştere economică,

deci, mărirea producţiei. Creşterea dimensiunilor producţiei, din păcate, antrenează poluare.

Capacitatea de absorbţie de către mediu a poluării este, pe de altă parte, limitată, de unde şi

preocuparea de a găsi o linie de echilibru între aceste mărimi.

Angajat cu cercetarea pe o asemenea temă Victor Platon ajunge la concluzia că următoarea

formulă pune în evidenţă relaţia triunghiulară dintre dezvoltare, poluare şi progres tehnic52:

cfr qq

VhKQ+

+= )(.max δ , în care:

Qmax. = producţia maximă ce se poate realiza cu menţinerea echilibrului ecologic;

δ = capacitatea de absorbţie a mediului (considerată constantă);

h = capacitatea instalaţiilor antipoluante de a reţine emisiile poluante;

Kr = capitalul aferent instalaţiilor antipoluante;

V = volumul sau suprafaţa de dispersie a poluanţilor;

qf şi qc = coeficienţi specifici de măsurare a emisiilor poluante.

51 Vezi, Sante et reformes économiques, Studiu OMS, Geneva, 1992, p.5. 52 Victor Platon, Protecţia mediului şi dezvoltarea economică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997,

p.31.

Page 40: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

40

Chiar dacă aplicarea în practică a unei asemenea formule comportă suficiente dificultăţi,

legate de cuantificarea unor fenomene şi factori prin natura lor greu cuantificabili, şi în pofida

unor ipoteze de lucru cărora li se găseşte greu un corespondent în realitatea faptică (de exemplu,

menţinerea calităţii mediului echivalează cu condiţia ca densitatea poluanţilor existenţi în mediul

ambiant să fie constantă) analiza ei permite formularea unor concluzii de maximă importanţă

pentru politica dezvoltării durabile53:

• Nivelul maxim al producţiei ce se poate realiza fără modificarea calităţii mediului se află

în relaţie:

- direct proporţională cu capacitatea de absorbţie a mediului, a instalaţiilor

antipoluante de a reţine emisiile poluante, capitalul investit în instalaţii

antipoluante şi volumul sau suprafaţa de dispersie a poluanţilor;

- invers proporţională cu emisiile poluante care, la rândul lor, depind de

nivelul producţiei şi cel al consumului.

• Între acţiunea factorilor surprinşi de formulă se pot realiza compensări, cu suport diferit,

funcţie de zonă; în ţările dezvoltate, volumul mare al producţiei şi consumului ca şi

capacitatea de absorbţie limitată a unui mediu deja poluat pot coborî nivelul lui Qmax; în

sens invers acţionează tehnologiile antipoluante performante şi investiţiile masive de

capital în această direcţie; pentru ţările slab dezvoltate, acţiunea celor două grupe de

factori este exact inversă.

• Se dovedeşte a fi cu putinţă dezvoltarea economică cu menţinerea calităţii mediului

ambiant. Punctul de echilibru între emisiile poluante şi capacitatea de absorbţie a

mediului poate fi menţinut, în condiţiile unei creşteri dinamice, prin mărirea ratelor de

economisire, a eficienţei instalaţiilor de reţinere şi control al poluării şi prin creşterea

suprafeţelor sau a volumului de dispersie a poluanţilor;

• "Progresul tehnic este factorul cheie în menţinerea unei rate acceptabile a dezvoltării

economice cu menţinerea calităţii mediului ambiant, ceea ce justifică importanţa mare a

investiţiilor antipoluante în cadrul politicilor de dezvoltare care au în vedere menţinerea

şi chiar refacerea mediului";

• Stabilitatea punctului de echilibru este dependentă de factori importanţi precum:

structura economiei, a producţiei, vechimea capitalului productiv, gradul de poluare al

mediului etc.;

53 Ibidem, p.48.

Page 41: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

41

• Indiferent dacă, în plan ideologic, acest lucru place sau nu, menţinerea stării de echilibru

şi asigurarea unui Qmax presupun intervenţia autorităţilor publice prin politici de

dezvoltare care să fie armonizate cu politicile de protecţie a mediului.

3. Echitate şi compensare intra şi intergeneraţii

Definiţia dezvoltării durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în condiţiile

în care între generaţii şi în intereriorul aceleeaşi generaţii se manifestă un spirit asociativ, de

toleranţă, solidaritate şi grijă reciprocă; unul în virtutea căruia binele şi bunăstarea unuia nu

trebuie, în nici un fel, să afecteze fericirea altuia. Cu alte cuvinte, proiectul dezvoltării durabile

duce la optimul lui Pareto.

Amintim că sociologul şi economistul italian s-a declarat potrivnic modului în care

teoreticienii echilibrului au determinat bunăstarea colectivă ca o sumă aritmetică a bunăstărilor

individuale. Considerând că nu se pot adiţiona utilităţi individuale pentru a obţine măsura

bunăstării colective pe motivul că, practic, nu se pot face comparaţii interpersonale ale utilităţilor

pentru că utilităţile ţin de parametrii personali ai fiecăruia, Pareto şi-a dat seama că optimul, la

rându-i, nu poate fi definit nici ca o sumă a utilităţilor individuale dar nici în afara repartiţiei

veniturilor; că, în situaţia în care veniturile sunt date, bunăstarea nu poate fi decât relativă. De

aici plecând, Pareto defineşte optimul ca fiind aceea poziţie de echilibru de la care plecând, este

imposibil de a ameliora situaţia unuia fără a diminua bunăstarea altuia sau altora54.

Toţi teoreticienii dezvoltării durabile, în grade diferite, fac apel la "optimul Pareto" pentru a

explica măsura în care echitatea poate fi susţinută şi realizată odată cu creşterea bogăţiei

individuale şi colective. Mai mult, prin extensie la judecata lui Pareto se face apel pentru a se

vedea ce rămâne din echitate atunci când cererea populaţiei este raportată la oferta de capital

mediu". Pentru a încerca un răspuns în această direcţie plasăm problema la trei rubrici:

a) Echitate între generaţii

Problema echităţii între generaţii este, deopotrivă, una de solidaritate, generozitate dar şi de

timp. Spunem aceasta pentru că, din momentul în care emitem pretenţia că suntem atenţi şi vrem

să fim şi echitabili cu generaţiile viitoare, atunci problema resurselor, indiferent de natura lor,

dar, îndeosebi cele naturale, trebuie să devină o problemă de planificare seculară şi nu anuală sau

decenală.

Plasarea intereselor generaţiei prezente în faţa celor ale generaţiilor viitoare nu se vrea a fi o

sacrificare a celor dintâi. Nu este nici posibil şi nici moral. Fiecare generaţie îşi are timpul ei,

54 Vilfredo Pareto, Manuale di Economia Politica, Padova - Cedam, Casa Editrice Datt. Antonio Milani, 1974, p.

241 - 267.

Page 42: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

42

interesele ei, nevoile proprii şi matricea culturală care o defineşte. În plus, existenţa unei

generaţii este ea însăşi o "resursă" unică. Mai mult decât atât, dreptul la existenţă al generaţiilor

viitoare nu poate fi pus sub nici o formă în discuţie. Este un drept care vine de DINCOLO de noi

iar accesul la resursa numită Pământ este un drept fundamental al omului, indiferent dată el

trăieşte în secolul V sau XXI. Natura sau Dumnezeu au făcut această resursă nu numai unică dar

oferită o singură dată pentru toţi, indiferent când ne facem apariţia în lume. De aici şi nevoia

obiectivă de a manifesta atenţie faţă de soarta celor care vor trăi în viitor, grija realizabilă, după

opinia noastră, prin găsirea unei linii de echilibru, pe calea politicii, cu evitarea a două borne

extreme:

• pe de o parte, conservarea totală, de dragul conservării, a rezultatelor existente şi

sacrificarea, în consecinţă, a intereselor generaţiei prezente;

• pe de altă parte, o exploatare prădalnică, iraţională a tuturor resurselor, provocând

schimbări şi şocuri ireparabile şi ireversibile.

Între aceste limite, o politică economică şi socială echitabilă poate găsi calea de echilibru

plecând de la şi ţinând seama de faptul că:

• Există o relaţie specifică, proprie fiecărei generaţii, între nevoile şi aspiraţiile ei pe de o

parte, şi resursele necesare şi cunoscute pentru a le satisface, pe de altă parte;

• Dimensiunea resurselor cunoscute de o generaţie este, printre altele, funcţie de gradul ei

de pregătire tehnică şi economică;

• Dacă se acceptă că, indiferent de nivelul cunoştinţelor dobândite, dimensiunea resursei

numită Pământ este limitată, fiecare generaţie îşi aduce "contribuţia" la reducerea

dimensiunii acestei resurse; se reduc suprafeţele agricole prin construcţii civile,

industriale etc.; se reduc factorii pozitivi de mediu care oferă suport vieţii (oxigen, ozon,

apă potabilă);

• Apelând la raţionalitate, oamenii au găsit întotdeauna mijloacele necesare pentru a evita

risipa, a substitui resurse rare sau limitate, a afla complementarităţile între procesele de

producţie sau a încuraja reciclarea unor resurse, reducând, astfel, agresivitatea asupra

mediului şi păstrând calitatea vieţii.

Odată înţelese aceste lucruri, artizanii dezvoltării durabile, şi, se pare, va trebui să fim toţi

astfel de artizani, vor fi puşi în faţa unor probleme de principiu, etice dar şi politice.

Experienţa dobândită deja pe drumul dezvoltării sustenabile pare să inducă ideea că

asigurarea spiritului de echitate nu poate evita politicul. Din punct de vedere pur intelectual,

generaţiile prezente sunt pregătite să înţeleagă că celor viitoare trebuie să li se asigure cel puţin

aceleaşi şanse. Esenţa dezvoltării durabile pleacă chiar de la această ipoteză. Simpla percepţie

Page 43: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

43

pozitivă, la nivel mental, nu este însă suficientă. În plan atitudinal apare o problemă care va

trebui să-şi găsească soluţii în arhitectura dezvoltării sustenabile; problemă legată de relaţia plan-

piaţă în a asigura manifestarea echităţii între generaţii.

Este ştiut că piaţa liberă operează cu principiul alocării resurselor după regula celui mai

eficient: ele trebuie să intre în posesia şi spre utilizarea celor care ştiu să le folosească cu maxim

randament. Pe această cale se asigură prosperitatea lor, a utilizatorilor, dar şi a celorlalţi.

Discursul liberal întreţine şi susţine ideea că săracii lumii bogate (recunoscându-se existenţa lor

într-o structură socială piramidală socotită normală, firească) sunt, uneori, mai bogaţi decât

bogaţii lumii sărace graţie proceselor de redistribuire prin care plusul de bogăţie ajunge şi la

primii. Acest avantaj este însă diluat de faptul că piaţa liberă este întemeiată pe şi promovează o

filosofie a prezentului. În ansamblul de reguli clasice ale pieţei libere, interesul pentru viitor este

palid reprezentat sau chiar absent. Preocuparea de a internaliza costurile provenite din poluare,

de a contabiliza pasivele acesteia, de a stabili o strategie a exploatării resurselor şi de protecţie a

mediului etc. nu par a fi consonante şi rezolvabile, prin arbitrajul pieţei libere. În acest context,

strategia dezvoltării durabile, mai ales atunci când se pune problema echităţii şi compensării

între generaţii, pare de neconceput în afara unui plan şi a intervenţiei statale. Pe aceeaşi direcţie,

a necesităţii unei strategii etatiste, vine şi argumentează, odată în plus, şi împrejurarea că e

nevoie de o schimbare de optică chiar la nivelul mentalului; una care să convingă că mediul este,

concomitent, obiect de exploatare dar şi obiectiv de protejat. E greu de crezut că această necesară

schimbare se poate realiza într-o cadenţă dorită fără un program educaţional.

De aceea, alegerea între cât plan şi câtă piaţă, ca instrumente operaţionale, reprezintă, şi din

punctul acesta de vedere, o problemă serioasă ce cade în sarcina strategilor dezvoltării durabile.

b. Echitate intrageneraţii

Când vorbim de aceeaşi generaţie, strategia dezvoltării durabile trebuie să ţină seama de

faptul că:

În primul rând, o generaţie nu e, de fapt, o generaţie unică; coexistă, în acelaşi timp, trei

generaţii: tinerii, maturii, vârstnicii.

Plecând de la această realitate, amintim că fiecare dintre cele trei segmente ale piramidei

sociale îşi are matricea sa culturală. Acest fapt explică de ce atunci când se raportează la aceeaşi

ofertă de mediu cererea este diferită, ca nivel dar, mai ales, ca structură. Astfel, tinerii, cu

viitorul în faţă, sunt interesaţi în păstrarea pe termen lung a caracteristicilor de mediu şi a

nivelului resurselor. Sunt mai conservativi cu ceea ce au şi cu ceea ce-i înconjoară. Vârstnicii, în

schimb, sunt puşi în faţa altei ecuaţii, ingrate, a scurtimii vieţii. Pe acest temei ei sunt mai egoişti

şi mai "consumatorişti". Dacă le place, la fel ca şi tinerilor, un parc curat şi un aer ozonat, spre

deosebire de aceştia ei sunt tentaţi spre o exploatare mai intensă a resurselor spre a profita, cât

Page 44: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

44

mai este timp, de binefacerile pe care progresul economic dobândit astfel le poate oferi. Spiritul

de echitate ar trebui să-i îndemne în aceeaşi măsură să recurgă la resurse ieftine şi procedee

economicoase: să apeleze la lemne de foc, la îngrăţăminte animale pentru agricultură, să

recicleze reziduuri vegetale etc.55 Este greu de crezut însă că o persoană în vârstă va proceda

astfel. Dacă toată viaţa s-a încălzit de la o sobă cu lemne ea va fi tentată să încerce bucuria unei

instalaţii de aer condiţionat, dacă venitul îi permite şi dacă piaţa îi oferă aşa ceva.

În al doilea rând, situaţia socială a celor care compun o generaţie în viaţă este foarte

diferită.

Toţi sunt interesaţi în menţinerea la parametri înalţi a "capitalului de mediu". Acest lucru

costă. Contrribuţia la acest cost este diferită.

Pe de altă parte, se pare că nici accesul la capitalul natural nu este egal. Bunurile de mediu

sunt, prin natura lor, bunuri publice. Ar trebui ca de ele să se profite public, echitabil, deci fără

restricţii induse de poziţia socială. Nu există nici un motiv ca un grup social să fie exclus

beneficiilor pe care le oferă mediul. Puterea materială şi politică schimbă, în fapt, această

schemă de gândire. La această schimbare contribuie şi diversitatea condiţiilor de mediu.

Calitatea apei şi a aerului nu sunt peste tot aceleaşi, ele variază, spaţial. Cei înstăriţi au de partea

lor şansa de a-şi alege locul unde să muncească sau să trăiască. Este logic ca aceste locuri să fie

cel mai bine poziţionate sub raportul "capitalului de mediu". Pe această cale, însă, bunuri

globale, publice devin bunuri locale sau chiar private. Instituţia dreptului de proprietate poate

opera, în acest context, delimitări ale bunurilor (publice - private) contrare spiritului de echitate.

Nu trebuie să uităm însă că plusurile calitative ale mediului pot fi naturale dar şi artificiale,

realizate prin intervenţia oamenilor, cu costuri. La acoperirea lor, indiferent ce politică s-ar

aplica, contribuţia nu este egală. Acelaşi procent, aplicat la venituri diferite, înseamnă, în valoare

absolută, aport diferit la lupta împotriva poluării. Acest fapt ar putea justifica pentru unii, de ce

bogaţii profită mai mult de pe urma calităţii mediului fără ca aceasta să însemne un atentat la

echitate.

Mai reţinem, în context, şi faptul că cel mai utilizat procedeu de luptă împotriva poluării este

PPP (principiul poluatorul plăteşte). Iar cei care poluează şi, deci, cei care plătesc sunt,

preponderent, cei bogaţi.

Se realizează, pe această cale, echitatea? Greu de răspuns în condiţiile în care măsurarea

efectelor negative pe care le produce poluarea este şi ea o problemă. În materie, există

numeroase studii. Nici unul nu surprinde însă cu exactitate incidenţa efectelor poluării asupra

55 Vezi, David W. Pearce, Jeremy J. Warford, World withaut End. Economics, Environment, and Sustainable

Development, Published for the World Bank Oxford University Press, 1994, p.45-48.

Page 45: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

45

deprecierii stratului de ozon, a încălzirii planetei etc. Cum am putea, atunci, să repartizăm cu

exactitate partea de "contribuţie" la poluare care revine bogaţilor faţă de cea care revine săracilor

pentru a stabili, astfel, echitatea?

În al treilea rând, componenţii aceleiaşi generaţii sunt "repartizaţi" în spaţii diferite, aceasta

însemnând zone, ţări, continente. La această "repartiţie" omul nu are nici o contribuţie, ea este

opera lui Dumnezeu sau a hazardului. Ceea ce poate el face este să se mişte dintr-un loc în altul,

în căutarea unui alt loc de muncă sau a unui nou mod de viaţă. Dar această mişcare a lui nu este

de anvergură şi nu are semnificaţie în faţa principiului după care fiecăruia îi este predestinat să

se nască şi să trăiască într-un loc anume.

În termenii teoriei economice, cererea de mediu nu are, aici, prea mare relevanţă, ea este un

dat, cu borne relativ fixe. Cât priveşte oferta de mediu, la scară planetară, ea este foarte

diversificată dar şi foarte inegală. E greu dacă nu imposibil să se vorbească despre echitate în

acest perimetru. Cât de echitabil este faptul că tânărul John se naşte şi trăieşte în Londra bogată

şi curată, Hans în "grădina" numită Austria iar micul Atef în Sahara africană şi, ca urmare a

acestor împrejurări, perspectiva lor de viaţă este atât de diferită?

"Aşezarea" spaţială, la start inechitabilă, a celor care vin în acelaşi timp pe lume este o

problemă care, deocamdată, scapă voinţei şi deciziei politice iar strategia dezvoltării durabile nu

întrevede nici ea o soluţie.

c. Compensare între generaţii

Ideea de compensare între generaţii derivă din cea de echitate. Se pleacă, şi aici, de la

premisa că resursa Pământ, în condiţiile unui grad dat al cunoaşterii, este limitată şi, ca urmare,

prin producţie şi consum, generaţiile prezente reduc, vrând, nevrând, dimensiunea acestei

resurse. Pentru a da dezvoltării durabile conţinut, e nevoie să se pună în funcţiune un mecanism

de compensaţie de ale cărei rezultate să profite generaţiile viitoare spre a nu fi văduvite de

minusurile produse în resurse de către generaţiile prezente. În general, se pune problema

asigurării constanţei unui stoc de capital pentru ca generaţiile viitoare să plece cel puţin de la

aceeaşi zestre ca generaţiile prezente, idee pusă pentru prima dată în discuţie de Robert Solow.56

Plecând de la această idee a lui Solow, economiştii David Pearce şi Jeremy Warford57

consideră că problema compensării ar putea fi rezolvată în două moduri.

56 R- Solow, On the Intergenerational Alocation of Natural Resources, in "Scandinavian Journal of Economic",

1986, 88(1): 141 - 149. 57 D. Pearce şi J. Warford, lucr.cit., p.51-54.

Page 46: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

46

Prima metodă spre a transfera resurse pentru viitor astfel încât generaţiile viitoare să nu

sufere de pe urma acţiunilor generaţiilor prezente este de a se constitui o sumă (S)

compensatorie, determinabilă după formula:

TrXS

)1( += , în care:

- X reprezintă costurile determinate de o acţiune aparţinând generaţiei prezente dar

plătibile de către generaţiile următoare;

- T reprezintă perioada (socotită în ani) după care vor apărea costurile X generate de

acţiunea generaţiilor prezente;

- r reprezintă rata dobânzii.

Chiar autorii formulei propuse au ajuns la concluzia că aceasta este o manieră simplistă de a

aborda chestiunea. Şi, în plus, aplicarea practică a formulei pune probleme. S este o mărime ex

ante, pe când X şi T sunt mărimi ex post. În momentul în care dorim să-l calculăm pe S, X şi T

sunt necunoscute. Complică lucrurile şi faptul că r nu rămâne aceeaşi pe intervalul de calcul.

A doua metodă trimite la ideea compensării cu ajutorul unui stoc de capital, format din

valori refugiu a căror dimensiune nu scade în timp. Formula propusă este următoarea:

nhm KKKK ++= , unde:

- K reprezintă stocul total de capital transmisibil, spre compensare, generaţiilor viitoare;

- Km reprezintă capitalul material creat de om (maşini, fabrici, străzi etc.);

- Kh reprezintă capitalul uman (cunoştinţe, aptitudini, deprinderi etc.);

- Kn reprezintă capitalul natural (fertilitatea solului, pădurile, pescăriile, petrolul, gazele

naturale, cărbunele etc.).

În interiorul formulei se poate umbla la aranjarea elementelor componente funcţiei de gradul

lor de importanţă şi, în speţă, gradul de substituibilitate. Astfel, autorii propun includerea lui Kh

în Km pe temeiul că, oricum, capitalul material include inteligenţă, la modul generic vorbind. În

ceea ce priveşte gradul de substituibilitate, se pare că anumite elemente ale capitalului de mediu

sunt nesubstituibile. Dacă la lemn, cărbune, petrol etc. se pot găsi substituienţi, nu acelaşi lucru

se poate spune despre oxigen sau ozon. Aceste din urmă elemente trebuie individualizate în

formulă tocmai pentru a atrage atenţia; pentru a arăta că în strategia dezvoltării durabile factorii

de mediu rari şi valoroşi, fără de care viaţa este de neconceput, trebuie să-şi găsească un

tratament aparte; că ei trebuie să nu lipsească din "bagajul compensatoriu" pe care fiecare

generaţie este, moralmente, obligată să-l predea celor care urmează.

În baza unor astfel de raţionamente formula de mai sus devine: *nnm KKKK ++= , unde

Page 47: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

47

- Kh este inclus în Km;

- Kn* reprezintă capitalul pentru care substituţia este dificilă sau chiar imposibilă.

4. Eficienţa

În manieră clasică, eficienţa este definită ca fiind acea calitate a unei activităţi umane de a

produce efecte utile maxime, pentru individ şi societate, cu costuri minime. Potrivit acestei

concepţii, determinarea eficienţei se face prin raportarea efectelor la eforturi (sau invers, în

formula termenilor de recuperare).

Atât definiţia cât şi modul de determinare a eficienţei trimit spre cantitativ şi, predominant,

spre latura economică a activităţii umane. Deşi, de fiecare dată, în teoria economică şi în

manualele standard se face sublinierea că eficienţa trebuie să fie privită şi sub raportul finalităţii

sale sociale, tocmai acest aspect a fost şi este relativizat. Şi, pe cale de consecinţă, tocmai dintr-o

atare direcţie dezvoltarea durabilă îşi propune să remedieze; să aducă conceptului şi fenomenului

numit eficienţă interpretarea şi înţelegerea necesară.

În acest demers se pleacă de la ipoteza, susţinută de argumente faptice, că logica eficienţei,

traductibilă, în ultimă instanţă, prin logica profitului a pus stăpânire pe gândul şi fapta

oamenilor; că a decis, în mod suveran, asupra oricărei politici economice; că a subordonat orice

filosofie socială, politică sau culturală celei hedoniste; şi că, în sfârşit, punându-şi eticheta asupra

întregului proces al dezvoltării, eficienţa a mercantilizat până la saţietate însuşi rezultatul

dezvoltării.

În opoziţie cu aceste vederi, dezvoltarea durabilă îşi propune să demonstreze că profitul nu

este totul; că ea presupune valorificarea resurselor unei societăţi pe toate planurile; că ea însăşi

înseamnă punerea în valoare a personalităţii omului, afirmarea identitităţii sale spirituale,

culturale etc.; că, în ultimă instanţă, dezvoltarea trebuie să asigure satisfacţie şi bunăstare dar că

şi acestea înseamnă şi altceva decât consumul unor bunuri şi servicii de o calitate şi într-o

cantitate indestulată. Cu alte cuvinte, aerul curat, strada îngrijită, parcul îmbietor, apa potabilă,

accesul la învăţământ, la cultură, dezvoltarea spirituală, în general, sunt şi devin componente cu

o pondere crescândă în ansamblul elementelor care definesc calitatea vieţii.

Faptul că aceste din urmă elemente, nonmateriale, determină direcţia de mişcare şi dau

contur şi fizionomie rezultatelor dezvoltării nu înseamnă un atentat la adresa eficienţei. Locul

profitului în ansamblul factorilor care asigură dinamica unei societăţi nu poate fi schimbat.

Interesul şi profitul au fost şi rămân principala sursă de emulaţie, principala motivaţie a

consumului de energie umană. O societate prosperă şi civilizată nu poate exista în afara spiritului

managerial, întreprinzător după cum, existenţa spiritului antreprenorial dincolo de ceea ce

înseamnă motivaţia câştigului, a profitului, este o utopie.

Page 48: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

48

Conştientizând această realitate, filosofia dezvoltării durabile nu este şi nu poate fi

potrivnică eficienţei. Ea nu-şi propune să înlăture profitul din ecuaţia dinamicii economiei şi

societăţii. Nu, ea îşi propune, numai, să demonstreze că profitul nu este totul şi, în plus, că acesta

nu poate fi gândit prin el însuşu. Si, de aici, marea problemă sau marea confruntare pe care o

încearcă dezvoltarea durabilă este să găsească compatibilităţile necesare între mecanismele

economice propulsate de obţinerea profitului şi finalitatea socio-umană a dezvoltării.

Abordarea concretă a acestei dificile probleme se traduce de principiu în:

• încercarea de a compara plusurile şi beneficiile social-culturale şi ecologice cu

minusurile rezultate ca urmare a unor costuri suplimentare induse de industriile curate şi

tehnologiile antipoluante;

• încercarea de a compatibiliza calitatea de producător cu cea de consumator.

Cu puternice interferenţe şi zone de contact, cele două etaje ale problemei şi-au găsit deja

locul în cercetarea economică şi socio-biologică. Un aspect sondat, cu remarcabile succese, este

legat de comensurarea costurilor de mediu, a pasivelor ecologice, de care ne vom ocupa în

paragraful următor. Analiza cost-beneficiu aplicată acestui domeniu a condus, de asemenea, pe

cercetători, la concluzii demne de interes. Mai dificil şi mai puţin pretabil unei analize în

termenii cost-beneficiu se dovedeşte a fi domeniul valorilor noneconomice dar spre care

dezvoltarea durabilă ţinteşte.

Din acest ultim punct de vedere ni se pare interesantă încercarea lui Victor Platon de a

încorpora valorile noneconomice în ceea ce el numeşte valoarea economică totală a resurselor

ecologice (VET).58

Structural privită, VET cuprinde:

• VFD (valoarea de folosire directa) în care se include contribuţia factorilor de mediu la

procesul de producţie sau de consum;

• VFI (valoarea în folosire indirectă) care "se referă la beneficii sau costuri legate de

«serviciile» pe care factorii de mediu le furnizează pentru susţinerea indirectă a

procesului de producţie sau de consum. În această categorie sunt incluse funcţii

ecologice cum ar fi: purificarea apei prin filtrare naturală, prevenirea eroziunii solului

prin împăduriri, reţinerea poluanţilor atmosferici, reţinerea apei în sol, fixarea carbonului

din atmosferă etc"59;

• VPF (valoarea potenţiala de folosire) "constă în premiul acordat de anumiţi consumatori

pentru nefolosirea (sublinierea V.P.) unui anumit bun ecologic în dorinţa de a evita

58 Victor Platon, Protecţia mediului ... p.14-16; 144-145.

Page 49: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

49

riscul de a nu-l mai avea disponibil pentru viitor; se referă în special la protejarea

biodiversităţii etc."60;

• VNF (valoarea de nefolosire) a cărei componentă importantă este VE (valoarea

existenţială) privită ca "expresie monetara a satisfacţiei morale de a şti că o anumită

componentă ecologică există fără intenţia de a o folosi, în prezent sau viitor"61 şi în care

se includ echitarea între generaţii, altruismul interpersonal etc.

În baza celor de mai sus se poate scrie că:

VET = VF + VNF,

unde:

VF reprezintă valoarea de folosire (utilizare)

VNF reprezintă valoarea de neutilizare.

Şi cum, VF = VFD + VFI + VPF, analitic, VET devine:

VET = VFD + VFI + VPF + VNF

În baza analizei datelor oferite de Victor Platon, trei concluzii ni se par demne a fi reţinute:

Întâi, tendinţa de trecere, de mişcare, în interiorul VET de la VFD spre VE, componenta de

bază a VNF, indică şi o schimbare în ierarhia preferinţelor individuale prin creşterea de accent

pe care o dobândesc valorile cu conotaţii calitative (valori etice, morale şi existenţiale) în

defavoarea celor cantitative şi monetare. Această mutaţie în structura preferinţelor va obliga

teoria neoclasică bazată pe utilităţi (măsurabile şi ierarhizabile) la serioase reconsiderări

determinate de faptul că valorile etice nu se pretează în mod strict calculului raţional bazat pe

utilitate.

În al doilea rând, deşi conceptual elementele componente ale VET par logice, de înţeles şi

cu o existenţă perceptibilă, practic este greu de găsit o măsură a lor exactă. Cu toate acestea,

Victor Platon susţine, întemeiat, că şi în acest plan se pot obţine rezultate satisfăcătoare. Pentru a

da concreteţe acestui gând el introduce în uz noţiunea de "consimţămând de plată" care surprinde

tocmai înclinaţia indivizilor de a plăti pentru serviciile ecologice de care beneficiază. Şi, spre a fi

şi mai concret, autorul citat oferă exemplul consimţământului ţărilor sărace debitoare de a lua

măsuri efective de protejare a mediului în schimbul transferului datoriei lor de la bănci

comerciale creditoare către organizaţii de protejare a mediului. Pe această cale, facilitată de

59 Ibidem, p.15.. 60 Ibidem. 61 Ibidem.

Page 50: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

50

acordul băncilor,62 milioane de dolari datorie externă sunt convertiţi în fonduri pentru protecţia

mediului.

În al treilea rând, ca o încercare cutezantă de a aduce teoria neoclasică a utilităţii marginale

pe terenul ofertei de mediu, Victor Platon propune o analiză prin intermediul cunoscutului

"surplus al consumatorului". La această analiză îl trimite noţiunea de "consimţământ de plată".

În acest sens, se presupune că există (deşi foarte greu de determinat şi estimat) o curbă a cererii

pentru resurse şi servicii ecologice şi, corespunzător, o piaţă specifică a lor.

Astfel, la un preţ dat (p1) al unui serviciu de mediu (apă curată, aer nepoluat, parc îngrijit

etc.) curba cererii pentru acel serviciu va arăta astfel:

Din grafic rezultă că utilitatea totală a serviciilor furnizate de resursa de mediu este dată de

suprafaţa trapezului curbiliniu OPEQ1. Costul total de achiziţie al acestui serviciu este

reprezentat prin dreptunghiul OP1EQ1. Diferenţa dintre cele două arii, triunghiul curbiliniu P1EP

(haşurat) reprezintă "surplusul consumatorului". "Surplus" deoarece se observă că, pentru

cantitatea serviciului de mediu cuprinsă între O şi Q1, consumatorul ar fi dispus să plătească şi

un preţ mai mare decât P1. "Surplusul" apare, deci, tocmai graţie "consimţământului de plată" de

care vorbeşte Victor Platon. Punctul P reprezintă, teoretic privind lucrurile, preţul maxim pentru

care cererea devine nulă.

Faţă de această sitiaţie iniţială sunt posibile două mutaţii.

Prima vizează o creştere a cererii pentru serviciul de mediu în condiţiile în care preţul

rămâne constant. Graficul iniţial devine:

62 Faptic, băncile creditoare îşi dau acordul pentru scontarea datoriei externe a unor ţări debitoare, vînzând titlurile

privind această datorie la o valoare mai mică decât cea nominală. În felul acesta, organizaţiile de protecţie a

mediului , cumpărătoare devin creditori oficiali.

Page 51: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

51

Se observă că la acelaşi preţ (p1), o creştere a calităţii serviciului de mediu a condus la

creşterea cererii de la Q1 la Q2 şi la deplasarea curbei cererii din C1 la C2. Noul "surplus al

consumatorului", posibil prin consimţământul său de plată, este dat de triunghiul curbiliniu P1FP.

Beneficiul suplimentar faţă de situaţia iniţială este dat de aria haşurată EFP.

A doua mutaţie se referă la împrejurarea în care creşterea calităţii este însoţită de o creştere

corespunyătoare a preţului serviciului respectiv de mediu. În această sitiaţie graficul devine:

Creşterea calităţii a determinat creşterea cererii de la Q1 la Q2 şi deplasarea curbei cererii din

C1 în C2. Şi în această situaţie se poate obţine un "surplus al consumatorului". El este mai mare

sau mai mic în funcţie de proporţionalitatea dintre creşterea de preţ şi creşterea cererii. Oricum,

însă, el este mai mic decât atunci când preţul rămânea constant.

Din aceste împrejurări rezultă, la modul sintetic exprimat, că cererea la un serviciu de mediu

poate să crească atât în condiţiile unui preţ stabil cât şi a unui preţ în creştere. În primul caz

avem de-a face, de obicei, cu un preţ subvenţionat. Creşterile de costuri antrenate de cheltuielile

privind îmbunătăţirea srviciilor de mediu sunt acoperite de autoritatea publică. În cel de-al

Page 52: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

52

doilea caz piaţa liberă este lăsată să-şi facă datoria. Beneficiarul serviciului de mediu de o

calitate mai înaltă suportă direct, pe calea preţului plătit, plusul de confort.

Şi într-un caz şi în altul serviciul de mediu de o calitate mai ridicată costă mai scump. În

ambele cazuri cumpărătorul acestui serviciu suportă diferenţa de cheltuială. Deosebirea ţine de

faptul că în prima ipostază plăteşte indirect, prin impozite şi taxe către stat care, în numele său,

subvenţionează costurile ridicate ale producătorului în timp ce, în cea de-a doua, este plasat faţă

în faţă cu furnizorul serviciului de mediu.

Oricum am judeca lucrurile plata serviciului se face de către sonsumatorul său iar încasarea

lui se face de către ofertantul producător. Şi, în felul acesta, am ajuns la cel de-al doilea palier al

problemei cu care se confruntă dezvoltarea durabilă, acela în care se încearcă compatibilitatea

calităţii de producător cu cea de consumator pe fundalul asigurării eficienţei. Odată situaţi aici,

putem afirma că, indiferent ce cale, indirectă (stat protector) sau directă (piaţă) serviciul pentru

un mediu sănător trebuie plătit. De acest preţ profită producătorul. În acelaşi timp, toţi

producătorii acestor servicii calitazive sunt şi beneficiarii lor. De un parc îngrijit, de un loc de

recreere, vânătoare, pescuit etc., nu beneficiază doar cel care "consumă" acest serviciu; în

aceeaşi postură se poate afla şi cel care a contribuit la "producţia lui".

Din punctul acesta de vedere, chiar dacă el ar ceda la preţ şi ar încasa un profit mai mic ar fi

recompensat din plin de calitatea şi puritatea mediului în care el însuşi trăieşte. Iar sănătatea

dobândită pe această cale, fără de care nu este de conceput o viaţă de calitate, înseamnă mai mult

decât pierderea materială în dimensiunea profitului.

Iată-ne în faţa unui aspect care deja a atras atenţia economiştilor, şi nu numai. Ei, în mod

deosebit, încearcă în ultima vreme să extindă analiza cost-beneficiu unor domenii care în mod

tradiţional s-au plasat în afara unor astfel de cercetări. Aşa de exemplu, deşi producţia de alcool

este una dintre cele mai rentabile, din punctul de vedere al producătorului, economiştii şi

sociologii încearcă şi reuşesc să demonstreze, cu proba datelor statistice, că reducerea cantităţii

de alcool şi, în general, lupta împotriva alcoolismului se soldează cu rezultate pozitive

compensatorii cum ar fi: creşterea gradului de sănătate, reducerea numărului de şomeri, creşterea

duratei active de viaţă, reducerea procentului de handicapaţi la naştere etc. Exact în aceeşi

termeni se pune şi problema tutunului.

În aparenţă, asemenea iniţiative sau acţiuni par a atenta direct la eficienţă. Dacă dorim însă

să ţinem seama de tot ceea ce înseamnă progres social uman, dacă dorim ca cei care vin după noi

să se nască sănătoşi, fizic şi psihic, să beneficieze de un aer respirabil, de inputuri suficiente

pentru produsele de care au nevoie, de apă potabilă etc. atunci va trebui să ne schimbăm şi

modul de a gândi despre eficienţă, să ajungem la noi paradigme. Pentru că, odată ce judecăţile

pur cantitative sau de strictă eficacitate nu vor mai domina; odată ce se va înţelege că achiziţia

Page 53: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

53

nesfârşită de bunuri şi creşterea permanentă a profitului nu înseamnă automat dezvoltare şi

progres; odată ce profitul nu va mai fi alfa şi omega oricărei acţiuni practice şi se va înţelege că

bunăstarea, inclusiv a celui care urmăreşte, obiectiv, obţinerea profitului înseamnă şi altceva

decât diferenţa între ceea ce încasează şi ceea ce cheltuieşte; odată ce, în afârşit, finalitatea

social-umană a creşterii va fi plasată pe primul plan, atunci, şi numai atunci, se va înţelege că

dând curs dezvoltării durabile nimeni nu va avea de suferit, nici măcar eficienţa. Altfel, dacă

vom plasa în continuare profitul pe primul plan, chiar dacă PPP (principiul poluatorul plăteşte)

va fi aplicat cu rigurozitate, există şanse reale de a îngusta baza resurselor, de a încuraja risipa şi,

mai ales, de a degrada mediul. Or, în numele pricipiilor pe care le susţine şi care, la rându-le,

sunt subordonate vieţii în general ca valoare fundamentală, prezentă şi viitoare, filosofia

dezvoltării durabile îşi propune să ne conştientizeze că urmărind finalitatea socio-umană a

dezvoltării nu avem ce pierde; că, aşa cum sublinia la vremea sa Pareto, importanţa faptelor

contează mai mult decât numărul lor.

5. Economia mediului

Economia mediului reprezintă o provocare pentru teoria dezvoltării durabile în măsura în

care ea încearcă, printre altele şi tentativa de a umaniza şi ecologiza economia. Şi, dacă îşi

fixează atari ţinte, atunci ea se confruntă cu o problemă - cea a integrării mediului şi a

problemelor sale în structura şi filosofia teoriei economice neoclasice. Spunem aceasta pentru că

demersul neoclasic pe terenul economiei a fost şi a rămas, în pofida tuturor criticilor, dominant.

Iar adaptarea sa la cerinţele dezvoltării durabile şi, îndeosebi, la problematica specifică mediului,

nu este o chestiune facilă. Fac dificilă sarcina, atât innerţiile puternice ale unui sistem teoretic,

doct, academic, superformalizat şi, prin aceasta, epatant dar desprins de realitate, cât şi limitele

impuse teoriei de concreteţea fenomenologiei mediului ca atare.

5.1. Abordarea neoclasică

Am mai avut prilejul să spunem că teoria neoclasică este, faţă de mediu, una frustrantă şi, în

mare parte, neutră. Atitudinea îşi trage seva din adevărurile formulate de economiştii şi filosofii

economiei politice clasice care, cu mici excepţii, asimilau economia şi regulile ei modelului

newtonian al unui univers mecanic şi repetitiv. Univers în care orologiul suprem, piaţa, pendula,

cauzal şi imperturbabil, între cerere şi ofertă. Dacă cele două componente care au definit

sistemul nu se împăcau, prin semnalul numit preţ, cererea se adapta ofertei sau invers, oferta se

comprima sau dilata pentru a corespunde dimensiunilor cererii. Pe acest sistem de judecată au

fost construite celebrele modele ale echilibrului, parţial şi, în mod explicit, general. Această

viziune a stat la baza "triunghiului magic" clasic (preţuri stabile, creştere economică permanentă

Page 54: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

54

şi ocuparea deplină a forţei de muncă) după cum, tot ea, l-a sprijinit pe Walras sau Pareto în

elegantele lor construcţii; construcţii în care o eventuală deviaţie sau disfuncţionalitate nu e

decât un simplu accident; construcţii care se vor dovedi, cu timpul, cutii goale, cu ambalaj

strălucitor dar al căror conţinut trimite la ireal şi impersonal.

Abordând totul în termeni monetari, teoria neoclasică a susţinut un discurs în baza căruia

totul este reglabil, măsurabil şi adaptabil nevoilor umane. Singura condiţie pusă este ca piaţa să

fie lăsată să-şi exerseze rolul rău de regulator principal al vieţii economice.

Important pentru tema noastră este de reţinut că sub zodia acestei filosofii economia a fost

tratată unidimensional, ruptă din realul existenţial şi, în principal, ruptă de natură.Gestiunea

resurselor naturale n-a intrat nicicum în conflict cu mediul exterior pentru că de mediul exterior

s-a făcut abstracţie. Sau, s-a plecat de la premisa păguboasă că dacă ceva face bine economiei n-

are cum să facă rău naturii şi mediului înconjurător. Resursele naturale au fost privite în forma

lor de stocuri exploatabile iar accesul la ele a fost gândit exclusiv prin prisma logicii pieţei:

trebuie să acceadă acolo mâinile şi minţile care se pricep cel mai bine să le pună în valoare. Deşi

statisticile mondiale au reliefat, nu odată, caracterul lor epuizabil, finitatea lor n-a interesat, sau

nu în primul rând. Este relevant în acest sens faptul că primele şocuri ale petrolului n-au fost

percepute drept crize în termeni fizici ci crize ale preţului acestuia.

Revenim spre a sublinia ideea de bază că în concepţia neoclasică relaţia economiei cu natura

înconjurătoare a fost una neutră. Dar, aşa cum în rândul clasicilor au fost şi economişti care au

făcut excepţie de la regulă, şi în cazul neoclasicilor s-au găsit reprezentanţi care prin ideile lor,

au ieşit din rând. Citabili sunt A. Marshall şi A.C. Pigou. Primul a introdus termenul de economii

externe, al doilea pe cel de externalităţi. Prin aceasta, ambii au vrut să atragă atenţia asupra

împrejurării că, totuşi, între economie şi natură există o relaţie de interdependenţă şi că în

virtutea acestei legături resursele, calitatea şi cantitatea lor, pot fi afectate. Procesele economice

se soldează, astfel spus, şi cu externalităţi. Situaţia de externalitate se defineşte prin existenţa

unui efect extern pozitiv sau negativ (câştig sau pierdere) rezultat al unei acţiuni iniţiate de un

producător sau consumator şi pentru care lipseşte compensaţia, valorică sau de orice altă natură.

Interesează, aici, mai puţin externalităţile externe pozitive. Chiar Pigou a expediat problema prin

celebrul său exemplu al activităţilor horticole şi apicole care se intercondiţionează şi-şi oferă

servicii reciproce. I-au atras în mod special atenţia externalităţile negative; exemplul fumului

produs de furnalele uzinelor cu efecte negative asupra celor din jur este, deasemeni, cunoscut.Şi

acest fapt nu este întâmplător pentru că tocmai externalităţile negative înseamnă pierderi de

utilitate cauzate bunurilor, persoanelor sau naturii. Chemată să rezolve problema, piaţa va

constata existenţa unor distorsiuni în modul clasic de alocare a resurselor. Soluţia lui Pigou a fost

de internalizare a efectelor externe. Cu alte cuvinte, pierderea provocată prin actul producţiei sau

Page 55: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

55

al consumului să fie suportată de cel responsabil. Dintr-o atare concepţie s-a năascut Principiul

Poluatorul Plăteşte (PPP) care în 1985 şi-a primit consfiţirea ţărilor membre OECD printr-o

"Declaraţie cu privire la viitorul resurselor de mediu" în care, textual, se arată că "cel care

poluiază trebuie să suporte toate cheltuielile necesitate pentru a asigura o stare acceptabilă

mediului"63.

Atenţionând că vom reveni asupra acestui principiu spre a-i dezvălui plusurile şi minusurile,

reţinem, pentru moment, că soluţia lui Pigou concretizată, peste ani, în PPP a însemnat o breşă în

modelul clasic şi neoclasic de a privi problema relaţiei economie - natură. Ea a avut semnificaţia

unui semnal că naturii i se poate întâmpla ceva ca urmare a procesului de producţie sau de

consum; că ea nu este un sac fără fund din care toţi întreprinzătorii pot lua cât vor fără

consecinţe, dimpotrivă, în urma acestei acţiuni a lor se poate produce poluare sau risipă şi, ca

urmare, cineva trebuie să răspundă pentru ele. Mai mult, s-a luat act că resursele de mediu au un

preţ de care piaţa trebuie să ţină seama.

5.1.1. Abordarea neo-neoclasică

Înţelegem prin abordarea neo-neoclasică linia de cercetare care, începând cu Von Neumann,

E. Morin şi continuând cu H. Dally, R. Norgaard, R. Bernstein, P. Christensen (SUA), M.

Slesser, P. Ekins (Anglia), Tamanoi, Murota (Japonia), R. Passet ş.a. (Franţa) şi încheind cu

revoluţia iniţiată de N.G. Roegen, încearcă o analiză multidimensională a economiei. Una în care

economia nu este decât un subsistem, printre altele, al realităţii înconjurătoare; realitate ea însăşi

finită şi măsurabilă. În cadrul acestui ansamblu economia trebuie să ia act că nu are o existenţă

de sine stătătoare; că este obligată la relaţii de armonie cu mediul social-cultural, natural etc. faţă

de care se află în raporturi obiective de cauzalitate; că lipsa armoniei poate atrage consecinţe cu

efecte grave; că, în acest cadru, natura şi mediul ambiant, în general, nu mai reprezintă doar

surse de materii prime, furnizori de oxigen sau receptori pasivi de poluare ci sisteme proprii cu

legile lor de mişcare şi echilibre proprii; şi că, în sfârşit, optimizarea sistemului economic nu mai

poate fi gândită după un registru de judecată potrivit căruia natura sau omul intră la "factori

reziduali".

5.1.2. Principalele probleme ale trecerii de la abordarea unidimensională la cea

multidimensională

Trecerea de la un mod de analiză la altul a pus tuturor celor interesaţi probleme serioase, în

principal de ordin metodologic. În căutarea soluţiilor, un singur economist adoptă o atitudine

radicală. Îl numim pe Nicolae Georgescu Roegen. Renunţând la favorurile modei intelectuale a

vremii de a trata totul prin prisma legii cererii şi ofertei în manieră neoclasică, Roegen propune,

63 *** Economic Instruments for Environmental Protection, OECD, Paris, 1989.

Page 56: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

56

după o severă critică adusă teoreticienilor standard, (critică care, în paranteză fie spus, îl va costa

premiul Nobel pentru economie) un mod total nou de abordare a temei: desprinderea de teoria

neoclasică şi încercarea de a construi o nouă paradigmă care să susţină o nouă teorie adaptată

problemelor mediului. Până când acest lucru să se producă, merită subliniat efortul celorlalţi

economişti de a adapta teoria standard la noile cerinţe impuse de luarea în considerare a mediului

natural. Nici această tentativă nu se dovedeşte a fi facilă, dimpotrivă. Preocupat de greutăţile

acestui demers, de înglobare în paradigma standard a problemelor mediului, Jean-Marie

Harribey consideră că există două mari categorii de limite - logice şi metodologice - ce

îngreunează integrarea mediului în teoriile cunoscute ale echilibrului general64.

Limitele logice se referă, în concepţia autorului citat, la:

a) Dificultăţi în definirea optimului

Acestea rezultă, în primul rând din existenţa externalităţilor. Simpla lor prezenţă împiedică

atingerea unui optim de tip Pareto. Numai "dacă victimele poluării cotizează pentru a finanţa

depoluarea, criteriul lui Pareto este satisfăcut şi aceasta, deoarece, victimele îşi ameliorează

propria lor situaţie fără ca cea a poluatorilor să se degradeze..."65. O astfel de situaţie nu este însă

nici compatibilă şi nici consonantă cu un echilibru consurenţial. Despre optim nici nu poate fi

vorba. În plus se pune în discuţie, pe fundalul oferit de exemplu poluării, faimoasa teză a "Şcolii

Drepturilor de Proprietate"66; teza lui Ronald Coase sau Douglas North despre proprietatea

privată ca rezultantă a unui proces evolutiv de rentabilizare socială şi contractuală; teză potrivit

căreia proprietatea privată nu este produsul unei spoliaţiuni pe calea acumulării primitive ci

rezultatul evoluţiei în linie dreaptă a unui contract social conceput spre a face economie de

costuri;gândit spre a realiza o tranziţie, în timp, de la un cadru esenţialmente haotic, al

servituţilor comune generate de administrarea bunurilor colective la unul al responsabilităţilor

precise şi clar determinate. După opinia reprezentanţilor şcolii amintite, tocmai evoluţia

structurii drepturilor de proprietate de la una haotică colectivistă la una individualistă, explică

progresul societăţii. Şi tocmai dintr-o asemenea perspectivă explică ei cum o firmă particulară

oferă garanţia unei maxime eficacităţi graţie unei maxime motivaţii din partea deţinătorilor de

capital în timp ce firma publică are toate perspectivele de a fi mai puţin rentabilă întrucât, aici,

nimeni nu este, individualiceşte, proprietarul rezultatelor.

64 Jean Marie Haribez, Le développement soutenable, lucr.cit., p.49-64. 65 Ibidem, p.50. 66 Vezi, în acest sens, "Şcoala Drepturilor de Proprietate" în Ion Pohoaţă, Doctrine economice universale, vol. 2

Contemporani, Edit. "Gh. Zane" Iaşi, 1993; 1997.

Page 57: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

57

Acest impecabil raţionament păleşte, din păcate, atunci când în analiză este acceptată

poluarea. În condiţiile în care poluatorii sunt, de fapt, posesorii drepturilor de proprietate ei ar

trebui să fie şi proprietarii absoluţi ai "rezultatului" numit poluare. Numai că recunoaşterea

calităţii de proprietar de poluare nu este chiar la îndemână. Nu de puţine ori autoritatea publică

trebuie să intervină pentru a impune aplicarea "principiului poluatorul plăteşte". Şi, atunci, ce

relevanţă mai are noţiunea de progres al societăţii dacă cel aflat la capăt de drum, poluatul, nu

este ajutat de mecanismul concurenţial şi trebuie să facă apel la autoritatea publică pentru a fi

protejat?

În al doilea rând, externalităţile nu sunt altceva decât un reflect al poluării iar poluarea

poate pune serioase probleme realizării echilibrului. Aceasta pentru că nu putem vorbi de

echilibru general fără să includem, aici, şi echilibrul ecologic. Or, cu toate compensările băneşti

realizate între poluatori şi poluanţi, mediul, odată afectat de poluare, rămâne cu această

"traumă". Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că aplicarea PPP poate rezolva o problemă financiară

legată de mediu dar nu poate acoperi 100% efectul negativ al agresivităţii asupra naturii; sau,

nevoia de echilibru economic induce, nu odată, dezechilibre ecologice după cum, căutând

echilibrul ecologic putem crea surse pentru dezechilibre economice.

b) Dificultăţi în evaluarea monetară a elementelor naturale

Teoria economică clasică şi neoclasică şi-a făcut din calculul economic monetar un suport al

rigorii şi modernităţii sale. Încercările venite dinspre răsărit, de a apropia teoria de realitate prin

înlocuirea termenilor monetari cu analize în termeni fizici au frizat, în ultimă instanţă, ridicolul.

Relativ şi la o astfel de experienţă nereuşită, nu există nici un motiv pentru a se renunţa la un

bun câştigat, la analizele valorice. În acelaşi timp, cei preocupaţi de problemele dezvoltării

durabile constată că există anumite dificultăţi legate tocmai de modul de comensurare valorică a

elementelor de mediu.

Este, fără îndoială, de înţeles că tot ce ţine de mediul natural are o utilitate care poate fi

apreciată şi, în baza acestui fapt, se poate stabili un preţ. Dar a aprecia utilitatea unui parc, a

aerului curat sau a covorului de flori dintr-o grădină publică nu e acelaşi lucru cu a stabili,

ordinal sau cardinal, utilitatea unui kilogram de carne sau a unui autoturism. Intervin aici greutăţi

de calcul. Este dificil de a formula o funcţie de utilitate derivabilă pentru a stabili, apoi, ecuaţia

de egalitate (sau inegalitate) între raportul preţurilor şi raportul utilităţilor marginale. Nu mai

puţin dificil este de a stabili costurile de reproducţie a elementelor naturale. Dacă se admite că,

indiferent de forma teoriei valorii (bazată pe utilitate sau pe muncă consumată) munca rămâne în

înlănţuirea de circumstanţe care conduc la valoare ca sursa principală, trebuie să admitem şi teza

că valoarea în general nu este dată de munca necesară pentru producerea bunurilor ci pentru

reproducerea lor în condiţiile curente ale pieţei. Or, în condiţiile în care se admite şi faptul că

Page 58: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

58

elementele naturale sunt epuizabile, problema costurilor de reproducţie devine superfluă. În plus,

nici actualizarea valorilor elementelor naturale nu se supune calculelor tradiţionale cunoscute. Şi

nu se supune, în principal, graţie neconcordanţelor dintre durata ciclului biologic, natural şi cea

a ciclului economic. Actualizarea presupune, prin definiţie, raportarea la un timp determinat

care, pentru gestiunea economică a bunurilor, este un timp scurt. Este scurt faţă de ceea ce

înseamnă secolul sau chiar mileniu pentru ciclurile vitale care se derulează în biosferă,

atmosferă, hidrosferă, litosferă etc. şi care asigură sincronizarea şi stabilitatea ciclurilor de viaţă

pe pământ. Tocmai diferenţa de decalaj şi de ritm între ciclurile economice şi cele naturale

impune adaptarea calculelor de actualizare acestui specific pe care-l oferă natura, lucru care nu

este uşor de realizat.

Dar, în pofida tuturor acestor greutăţi, teoria economică a înregistrat deja progrese. Fie la

propunerea ONU, fie din proprie iniţiativă, economiştii stabilesc "bilanţuri materiale" unde

inputurile şi autputurile sunt descrise în formă materială, fizică. Unii autori67 vorbesc chiar de

"metabolismul energetic al oraşelor" pentru a demonstra că mediul înconjurător nu este doar un

simplu receptacol pasiv şi că activităţile economice se pot exprima şi în termeni energetici

pentru a afla, astfel, impactul lor asupra mediului natural. De asemenea, contabilitatea naţională

tradiţională s-a îmbogăţit, graţie contribuţiei unor autori, cu ceea ce poartă numele de "Conturi

ale patrimoniului natural" în care Franţa are deja o tradiţie recunoscută şi pe baza cărora se

poate urmări şi analiza orice mişcare şi mutaţie privind pădurile, apele, pescuitul, vânatul, flora

şi fauna sălbatică, aerul, solul, eroziunea etc.

c) Dificultăţi în crearea unei pieţe a mediului

Elementele ce dau configuraţie a ceea ce numim la modul generic natură nu se pliază

perfectamente pe o logică a pieţei libere aşa cum ne-a obişnuit teoria economică clasică şi

neoclasică. În pofida argumentelor unor susţinători fervenţi ai valenţelor atotcuprinzătoare a

mecanismelor de piaţă, formarea şi funcţionarea unei pieţe a activelor naturale întâmpină

dificultăţi.

Ele derivă, în primul rând, din specificul evaluării monetare. Chiar dacă aplicarea PPP

implică consimţăminte de plată, dimensionate băneşte, din partea poluatorilor sau chiar dacă se

procedează la constituirea unor fonduri tampon de compensaţie între generaţii, măsurabile, de

asemenea, în bani, este clar că e nevoie de o altă logică decât cea a mărfii clasice care se

ofertează sau se cere pe piaţă după toate regulile cunoscute.

Apoi, nu e simplu de identificat actorii pieţei. Bunurile naturale sunt, de principiu, bunuri

colective. E greu, uneori imposibil să privatizezi un parc naţional aşa cum e dificil să privatizezi

Page 59: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

59

o centrală nucleară. Or, fără drepturi de proprietate individuală clar stabilite piaţa nu poate

funcţiona în mod normal. Regimul de bunuri colective a elementelor naturale induce o mare

labilitate a statutului de poluator sau poluat. Unul poate trece foarte bine în locul altuia fără ca

problema de fond să fie în vre-un fel rezolvată.

Am putea spune, în al treilea rând, că şi în cazul unei pieţe obişnuite vânzătorul poate fi şi

cumpărat; dar şi invers. Numai că, în cazul bunurilor ce configurează natura întâlnim un actor a

cărei prezenţă face dificilă sau imposibilă funcţionarea unei pieţe concurenţiale. Este vorba

despre Stat. Prezenţa lui este reclamată de impunerea unor taxe sau stabilirea unor măsuri, cu

caracter preventiv sau reparatoriu privind sănătatea mediului. Or, este bine ştiut că asemenea

acţiuni perturbă sistemul de prteţuri şi transformă piaţa concurenţială într-o piaţă dirijată.

Aşa cum s-a spus deja, trecerea de la cercetarea unidimensională la cea multidimensională

presupune şi depăşirea unor obstacole metodologice. Ele se referă, în principal, la:

a) Locul omului şi a naturii în cadrul analizei economice

Întreaga gândire neoclasică este construită pe suportul lui homo oeconomicus raţionalis,

entitate abstractă, ruptă de mediul în care s-a născut şi s-a format pentru a se afirma într-alt

mediu, al concurenţtei dure, unde principalele coordonate ale acţiunii sale sunt satisfacţia, pentru

consumator, maximizarea profitului, pentru producător. Cu aceste nume impersonale, de

producător sau consumator ca actori principali "ştiinţa economică s-a dovedit a fi ştiinţa gestiunii

unui lucru mort - capitalul sub forma sa financiară"68. Individul a fost plasat în afara mediului

său natural. Ceea ce a contat a fost doar raţionalitatea sa perfectă, manifestă exclusiv în actul

producţiei şi al consumului. Dacă aceeaşi schemă, a raţionalităţii fără greş a operat şi monitorizat

acţiunea individului în relaţiile sale cu familia, prietenii, instituţiile, mediul etc. a fost o

chestiune ce n-a interesat ştiinţa economică. Individul a interesat doar în dubla calitate amintită

şi ca forţă de muncă reproductibilă prin reproducerea mijloacelor care asigură consumul acestei

forţe de muncă. Marea problemă pe care o are de rezolvat analiza multidimensională este de a

schimba sensul relaţiei spre a vedea în om o finalitate căruia i se subordonează celelalte calităţi

şi funcţii atribuite de piaţa liberă.

Pe un registru similar al analizei va trebui încadrată şi problematica naturii. Producţia,

reproducţia sau echilibrul, ca preocupări punctuale ale ştiinţei economice clasice şi neoclasice,

au lăsat în exteriorul analizei universul ambiental. Mediul a fost perceput doar în calitatea sa de

capital şi, îndeosebi, sub forma sa de capital bănesc. Cu ipoteza resurselor naturale inepuizabile,

găsirea echilibrului, sub bagheta cunoscutului commissaire-priseur walrasian, n-a fost o

67 H. Odum, Energy Basis for Man and Nature, Mc Graw Hill, New York, 1983. 68 R. Passet, L´economique et le vivant, Economica, Paris, 1996, p.39.

Page 60: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

60

chestiune dificilă, dimpotrivă. Existent fără probleme şi exploatabil raţional spre a asigura

maximum de rentabilitate, capitalul a reprezentat o ipoteză comodă pentru economia standard.

O analiză multidimensională va trebui să ia act că ceea ce se numeşte capital, în individualitatea

sa fizică, reprezintă o parte a unei naturi finite şi fragile care-şi poate pierde cu uşurinţă

echilibrul atunci când este perturbată sistematic spre a satisface dorinţele lui homo oeconomicus.

b) Ireversibilitatea şi inevitabilitatea procesului de rentabilizare

Atât economia cât şi ştiinţa economică tradiţională care a inspirat-o au privit rentabilitatea şi

eficienţa ca pe procese intime legate de însăşi esenţa progresului. Şi, indiferent de pe ce pozişie

privim lucrurile, această idee este atât de adânc înrădăcinată şi atât de organic prinsă în textura

filosofiei pieţei libere că a încerca să schimbi sensul acestei matrici pare o sarcină sortită

eşecului dacă nu o iluzie. În condiţiile în care creşterea productivităţii muncii a fost privită ca o

lege economică obiectivă iar sporul produsului intern brut s-a identificat cu bunăstarea şi

civilizaţia e greu, dacă nu imposibil, să convingi pe cineva de contrariu. Şi totuşi, se pare că

ştiinţa economică va trebui, sub raport metodologic să accepte că balanţa input - autput nu poate

fi tot timpul favorabilă pentru ieşiri. Dacă legea entropiei va cuceri minţile celor ce au în mâini

soarta economiei şi a societăţii şi dacă generaţiile viitoare vor vorbi pe limba lui Georgescu -

Roegen, neîndoios că o asemenea împrejurare va zdruncina serios paradigma neoclasică şi va

obliga ştiinţa economică la mutaţii şi reconsiderări radicale.

c) Tipul de cauzalitate

În marea lor majoritate, economiştii şi-au dat seama că fenomenele şi procesele economico-

sociale sunt interdependente. Raţiuni de analiză şi de facilitare a înţelegerii i-au condus însă la a

împărţi variabilele modelelor în dependente şi interdependente. Între acestea au căutat să

stabilească sensul relaţiei de cauzalitate. Şi au recurs la acest lucru, au încercat să explice cauzal

fenomenele economice, din dorinţa şi nevoia de obiectivizare a înţelegerii. Cu alte cuvinte,

recursul la principiul cauzalităţii s-a făcut din dorinţa şi necesitatea ca discursul teoretic să

devină unul ştiinţific, să capete logică şi coerenţă. Şi, mai mult, s-a vrut ca prin această strategie

să se depăşească vechea schemă raţionalist - subiectivă în care totul, sau aproape totul, era

explicat prin voinţa umană.

Cu timpul, cei care au recurs la schema relaţiei cauzale obiective, după care atunci când

există un fenomen oarecare A (efect), în mod cert există şi un fenomen B (cauză) care l-a

precedat şi l-a produs, şi-au dat seama că acest lucru nu înseamnă, automat, obiectivizarea

ştiinţei economice. Şi-au dat seama că principiul îşi are limitele lui. Au văzut că, pedalând

excesiv în această direcţie, scoatem omul, îl înstrăinăm de perspectiva sa naturală care este una

de tip acţionalist. Au văzut apoi, că drumul, calea analitică de la cauză la efect sau, după caz,

reconstituirea sa înseamnă de principiu, formalizare, recurs la matematică. Or, în condiţiile în

Page 61: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

61

care s-a recurs la calea logică a cauzalităţii pentru a ieşi de sub "mitul naturii umane" şi a intra pe

terenul raţionalului şi obiectivului, excesul de matematică poate duce, ca o capcană, la un alt mit,

cel al formalismului.

Astăzi, mai mult decât oricând, economiştii sunt obligaţi să conştientizeze şi să recunoască,

vrând, nevrând, că ştiinţa economică îşi are o specificitate a ei. Aici, în relaţia de cunoaştere,

subiectul este, în acelaşi timp, obiect de studiu. Chiar dacă acelaşi obiect, individul, este privit în

circumstanţe diferite de consumator sau producător, de exemplu, relaţia de cauzalitate nu poate

să fie pusă şi nu conduce, funcţional, la acelaşi grad de obiectivitate ca în fizică sau chimie. În

perspectiva dezvoltării durabile, când omul nu mai poate fi privit ca instrument sau obiect de

analiză ci ca finalitate, acest lucru nu numai că nu va deranja pe nimeni dar va fi asimilat cu

normalitatea. Apoi, întoarcerea la perspectiva unei analize în care omul se află în centrul

universului nu va însemna un deserviciu adus ştiinţei economice. Dimpotrivă, o va readuce la

marea familie a ştiinţelor sociale din care face parte şi în care elementul moral şi uman constituie

principalul material de reflecţie şi căutare.

Pe aceeaşi schemă logică va trebui plasată şi natura. Atâta vreme cât, aici, relaţiile de

interdependneţă ţin de perenitatea naturii şi de puterea ei regeneratorie, cauzalitatea liniară

directă în genul cauză-efect nu-şi mai găseşte nici locul şi nici forţa explicativă. Dimpotrivă,

circularitatea, explicând o natură capabilă să se hrănească din propriile ei deşeuri, va oferi

adevărată măsură şi oglindă a unei realităţi ea însăşi circulară.

IV. Politicile dezvoltării durabile

Începem discursul pe această problemă prin a face câteva precizări:

Întâi de toate, dorim să reamintim că la soluţii şi instrumente necesare pentru a implementa

dezvoltarea sustenabilă nu se recurge acum, pentru prima dată. Încă înainte ca termenul să fie

consacrat, o experienţă începuse deja să se câştige. Astăzi, această experienţă, în măsura în care

a dat roade, este transmisibilă; este asimilabilă în grade şi proporţii diferite funcţie de situaţia

socio-economică a fiecărei ţări ca şi de potenţialul tehnic şi uman de care se dispune pentru a

pune în practică politici de dezvoltare durabilă.

În al doilea rând, e bine a se şti că discursul pe tema dezvoltării durabile a antrenat dispute

doctrinare plasabile pe o gamă variantă. Unii îşi situiază soluţiile în registrul gândirii socialiste

sau social-democrate.Nu puţine sunt, în domeniu, vocile liberale, care concurează cu cele

Page 62: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

62

etatiste, după cum există şi opinii ale unor personalităţi sau instituţii internaţionale exprimate cu

pretenţia neutralităţii faţă de vre-o ideologie.

În al treilea rând, se impune din start constatarea că, indiferent pe ce fundal doctrinar se

produc, politicile dezvoltării durabile poartă amprenta etaticului. Chiar şi atunci când dezbaterile

sunt angajate de liberali convinşi că piaţa este soluţia cea mai potrivită pentru reuşită, cel puţin

sub raportul instrumentelor de politică la care se recurge, statul nu rămâne un simplu "paznic de

noapte".

În al patrulea rând, experienţa o arată, politicile dezvoltării durabile au excelat,

preponderent, pe terenul mediului înconjurător. De altfel, ecodezvoltarea s-a dovedit a fi, la

început, termenul inspirat pentru a desemna procesul prin care problemele mediului trebuiau

incluse în teoria dezvoltării economice. Nu spunem că s-a greşit făcându-se din mediu o

preocupare serioasă şi absolut necesară. Spunem doar că, prin canalizarea eforturilor pe o

singură direcţie, s-au neglijat celelalte aspecte ale dezvoltării durabile, îndeosebi sociale şi

culturale.

Şi, în sfârşit, în al cincilea rând, şi înainte de a defini principalele direcţii ale unei reale

politici în domeniu, socotim necesară sublinierea că dezvoltarea durabilă trebuie privită mai mult

ca o filosofie decât ca o reţetă de măsuri pe care cineva le fixează şi altcineva le execută. Sau

poate mai inspirat, ca să-şi găsească sorţi de izbândă, dezvoltarea durabilă trebuie să devină o

stare de spirit trăibilă, deopotrivă, de toţi laolaltă şi de fiecare în parte.

IV.1. Creşterea zero - soluţie utopică dar inspiratoare de soluţii realiste

A) Plusuri şi minusuri ale teoriei creşterii zero

Dintre soluţiile cu mare ecou şi care a generat vii şi serioase dispute cea care a sugerat o

creştere zero pentru a ieşi din impas ocupă un loc special. Venind dinspre o instituţie serioasă

cum este aceea a Clubului de la Roma, studiul soţilor Meadows a atras cu atât mai mult atenţia.

Reamintim că cei doi autori ai proiectului au plecat de la datele statistice mondiale care

indicau, la nivelul anilor '70, o creştere excesivă a populaţiei, degradarea solului, asfixierea

oraşelor suprapopulate şi poluate, epuizarea resurselor de materii prime nereproductibile, topirea

gheţurilor polare cu posibilitatea unor inundaţii catastrofale, poluarea apei şi aerului prin

produşii derivaţi ai industriei etc. În baza analizei acestor date s-a ajuns la concluzia că o stopare

a creşterii economice ar stăvili şi tendinţa spre o evoluţie negativă a indicatorilor amintiţi.

Page 63: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

63

Nu încercăm o reeditare a criticilor produse în vreme la adresa acestei soluţii. Ne interesează

doar câteva concluzii desprinse din multitudinea atitudinilor exprimate pentru a arăta pe acest

fundal că soluţia creşterii zero a grăbit apariţia soluţiei creşterii durabile.

Mai întâi, raportul intitulat Limitele creşterii a amorsat vii şi interesante dezbateri pe tema

caracterului limitat al resurselor concretizate în valoroase studii ce se constituie şi azi în serioase

baze de sprijin pentru reflecţiuni asupra viitorului. Catastrofă sau o nouă societate? Un model

latino - american al lumii? al Fundaţiei Bariloche din Argentina avându-l pe Amilcar Herrera

drept coordonator şi Omenirea la răspântie a lui Mhailo Mesarovit şi Eduard Pestel nu sunt

decât un exemplu. Fără vre-o umbră de ideologie, aceste proiecte de dezvoltare a lumii au pus

sub tirul criticii intolerabilele decalaje dintre lumea bogată şi cea săracă; imoralitatea risipei din

lumea dezvoltată în comparaţie cu lipsa acută şi cauterizantă din lumea a treia; au reliefat faptul

contrariant "că în regiunile dezvoltate ale lumii, consumul material a atins proporţiile unei risipe

absurde"69, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Apoi, studiul amintit a atras atenţia asupra unui fapt real: resursele existente, îndeosebi cele

de materii prime şi energie, sunt limitate. Numai că, de la această constatare, realistă şi necesară,

până la a sugera o soluţie de stopare a creşterii drumul a fost prea simplist ales. S-a eludat, cu

bună ştiinţă sau din neştiinţă, şansa promiţătoare ca dimensiunea resurselor cunoscute să fie

multiplicată pe baza noilor descoperiri sprijinite de noile realizări ale ştiinţei şi tehnicii. În plus,

nu s-a avut în vedere posibilitatea ca tipul cunoscut de creştere, care a alarmat prin risipă, să fie

schimbat cu unul raţional, bazat pe o altă matrice de valori şi pe un alt mod tehnic de producţie şi

de consum.

În al treilea rând, proiectul creşterii zero a fost o încercare de a sugera că orice model de

creştere economică trebuie gândit pe canoanele logicii, ferit de ideologie. Încercarea a rămas la

nivel de sugestie pentru că, pe total, nu s-a reuşit o demonstraţie a faptului că dezvoltarea poate

fi desprinsă de textura socio-politică. Spre exemplu, atunci când se propune ca societatea

viitorului să fie una egalitară, care să permită participarea tuturor ţărilor, în mod egal la

avantajele ce pot fi obţinute pe calea schimburilor internaţionale, se constată lesne că această

propoziţie conţine o mare doză de ideologie. Încercarea şi-a avut însă meritul ei, în principal de

obiectivizare a analizei pe domeniu, ceea ce nu e puţin. Pe acest traseu deschis, eforturile de

modelare şi formalizare matematică au contribuit, odată în plus, la creşterea gradului de

ştiinţificitate şi obiectivitate a unei ştiinţe în formare cum este Economia mediului.

În al patrulea rând, studiul se vrea unul global, nediferenţiat, construit însă pe premise şi

valori aparţinând lumii bogate. Dar, deşi baza de studiu o reprezintă lumea dezvoltării, soluţiile

Page 64: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

64

se pretind a fi valabile peste tot, indiferent de peisajul mozaicat, politic şi economic, al lumii. Or,

este bine ştiut că fiecare ţară şi zonă îşi are problemele ei. Iar problema unei părţi majoritare a

acestei lumi a fost şi este subdezvoltarea. A propune acestei lumi o creştere zero este un act

imoral şi perfid. În plus, o atare soluţie este potrivnică concepţiei dezvoltării durabile. Dacă se

acceptă creşterea zero generaţiile viitoare din ţările slab dezvoltate sunt condamnate să trăiască

nu mai bine ci în mizerie perpetuă. "Incomensurabilă va fi ipocrizia ţărilor bogate - spunea, la

vremea respectivă, Edgar Faure - dacă în numele poluării şi al protecţiei materiilor prime vor

cere oprirea creştereii economice. Oprirea sau încetinirea ratei natalităţii pentru ţările sărace,

adaugă autorul, este desigur necesară, dar ridicarea nivelului de viaţă cultural, dezvoltarea

educaţiei etc. sunt, în ultimă instanţă, cea mai bună cale a controlului naşterilor".70

Ceea ce a spus la nivelul anilor '70 Edgar Faure este valabil şi astăzi. A opri creşterea

economică nu este nici posobil şi nici necesar. Multiplele consecinţe negative ale genului

cunoscut de creşterea economică nu se datorează celor câteva procente în plus cu care PIB-ul se

amplifică după cum, nici creşterea zero nu implică o înlăturare a tuturor acestor consecinţe.

În al cincilea rând, în analizele întreprinse ca şi în planul soluţiilor propuse, studiile de genul

Limitele creşterii procedează la extrapolări curajoase dar hazardante care trimit, nu odată, la

utopie şi rasism. Astfel, ce catastrofă se evită prin stoparea creşterii economice în lumea slab

dezvoltată? Sau, cum poate fi stopată creşterea populaţiei în această lume, în mare parte

semianalfabetă, decât prin soluţii de tip malthusianist care, de altfel, au atras oprobiul

contemporanilor şi s-au expus unor virulente critici? Şi, în fond, sporul de populaţie este o cauză

atât de importantă asupra falimentului creşterii economice? Sau, pe alt plan, câtă utopie şi cât

realism prezintă soluţia prin care se propune ca societatea viitoare să fie una care se bazează nu

pe profit ci pe satisfacerea nevoilor fundamentale? Nu pe inegalităţi ci pe egalităţi între oameni

şi ţări? Cum pot fi urmate, faptic, asemenea piste? Cum se poate remodela consumul în sensul

raţionalizării lui, prin stabilirea unor "praguri critice" dincolo de care, acesta ar friza absurdul şi

risipa corelat, pe de altă parte, cu stabilirea unor venituri minime pentru locuitorii ţărilor în curs

de dezvoltare?

B. Soluţii realiste şi de perspectivă desprinse din critica teoriei creşterii zero

Conştientizînd asupra impasului unei societăţi bazate pe un consum iraţional de resurse,

criticile aduse modelului creşterii zero au pregătit şi au deschis calea spre un nou tip de creştere

şi dezvoltare, tip care, finalmente, va căpăta atributul de durabilă sau sustenabilă. Şi l-au pregătit

pentru că autorii acestor critici au arătat că:

69 M. Mesarović, E. Pestel, Omenirea la răspântie, lucr.cit., p.13. 70 Edgar Faure, în Economie et société humaine, Denöel, Paris, 1972, p.274.

Page 65: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

65

• noul mod de producţie trebuie să fie raţional cu utilizarea resurselor materiale,

financiare, umane etc.;

• noul mod de consum trebuie să fie potrivnic inutilului, artificialului, achizitivismului în

sine etc.;

• o adevărată finalitate a creşterii economice trebuie să fie una social-umană şi nu

mercantilă;

• omul, ca scop suprem al creşterii economice, trebuie să fie privit ca om

multidimensional; cu nevoi fizice dar şi social-culturale; în plus, ca o fiinţă biologică

care trăieşte în puternică interdependenţă cu mediul natural de care e bine să aibă grijă;

• noţiunea de calitate a vieţii înseamnă ceva mai mult decât consumul propriu-zis de

bunuri materiale; la ea concură puritatea aerului, a apei, calitatea educaţiei, a asistenţei

sociale, sanitare, juridice, religioase etc.

• abordările globale, cu privire la starea şi folosirea resurselor, interesante şi necesare,

trebuie însoţite de analize realizate în perimetrul unor regiuni sau ţări.

Şi direcţiile în care critica teoriei creşterii zero a deschis ochii şi noi orizonturi de creştere şi

abordare ar putea continua. Socotim însă că principala "trezire" se traduce în sădirea convingerii

că trăim pe o planetă limitată şi, în plus, că folosim resursele limitate ale planetei în mod

nesăbuit. De aici şi soluţiile propuse:

1. Economia valorii în locul teoriei valorii

Atât teoria clasică cât şi cea neoclasică au făcut din valoarea şi din umbra ei pe piaţă -

preţul, probleme nodale. Fie în forma obiectivă a valorii - muncă fie în cea subiectivă a valorii

bazată pe utilitate, factorii principali care s-au concurat spre a da substanţă valorii au fost

capitalul şi munca; sau munca şi capitalul, dacă privim lucrurile în evoluţia lor secvenţial -

istorică. În tot acest timp natura a fost tratată drept "cenuşăreasă". Şi aceasta în condiţiile în care

"Ea a furnizat hrană pentru forţa de muncă, substanţa pentru obiectele muncii, energia pentru

mijloacele de muncă şi sursa pentru informaţiile de produs şi tehnologie. După fiecare proces de

producţie, Natura a încasat doar deşeurile materiale şi de energie. În mare parte şi după procesul

de consum premiul a fost similar; în puţine cazuri, o parte din potenţialul economic tip servicii s-

a îndreptat spre elementul Natură pentru a reface ecosistemul afectat, pentru a replanta pădurea

transformată în mobilă, pentru a repopula râurile cu peşte, pentru a repara terenurile degradate.

Teama de a avea prea puţin potenţial economic pentru plăcerile omului sau pentru refacerea

componentelor recunoscute de diferitele tipuri de teorii (când numai omul, când omul şi

Page 66: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

66

capitalul, capitalul şi pământul) l-a determinat pe decidentul principal în ale repartiţiei, omul, să

neglijeze Natura".71

A fost nevoie ca "vaccinarea" să fie puternică; a fost nevoie să se producă dezastre pentru ca

lumea să ia act că într-adevăr, natura este "premiată" doar cu deşeuri şi că vechile teorii ale

valorii în care doar munca şi capitalul sunt socotiţi actori principali nu mai oferă o bază

explicativă reală. Aşa s-a născut valoarea entropică care ne spune, inconfortabil, că utilizăm

resurse dintr-un depozit finit şi că nu punem la loc în aceeaşi măsură în care consumăm. Aşa s-a

impus preocuparea pentru economia valorii care mută centrul analizei de la explicarea cauzelor

valorii la găsirea soluţiilor de economie a valorii; de a găsi, altfel spus, căi şi metode prin care

substanţa valorii, finită prin natura ei, să fie redusă, cu păstrarea calităţii bunului în care se

încorporează. "Înclinaţia spre calitate" şi nu spre cantitate, ca să folosim o expresie preferată de

Keynes, devine un imperativ pentru că, aşa cum avertizează acelaşi Paul Bran, "Legea valorii

entropice nu ne va ierta dacă nu vom trece de urgenţă la hrănirea Naturii cu servicii care să

reducă poluarea şi să repare ce am stricat în anii «dezlănţuirii industriale», a furtului de entropie

joasă, furt însoţit, în multe cazuri, de crimă ecologică".72

Economia valorii trimite direct spre reducerea consumurilor specifice de materii prime şi

energie. Cum ştim că substanţa naturală a bunurilor nu poate fi micşorată dincolo de un anumit

prag, fără a pune sub semnul întrebării însăşi existenţa bunului, s-ar putea spune că o asemenea

soluţie poate doar amâna momentul epuizării resurselor. Dacă întregul rămâne acelaşi, vom

ajunge mai târziu la consumul său total angajând şi utilizând în descreştere din conţinutul său;

dar totuşi vom ajunge. De o asemenea concluzie pesimistă nu putem scăpa decât dacă avem în

vedere şi celelalte "îndemnuri" la care critica teoriei creşterii zero ne angajează. Şi angajează

spre un nou tip de creştere, spre un nou mod de producţie şi de consum, spre un nou mod de a

privi timpul şi informaţia.

2. Un nou mod tehnic de producţie

Este un adevăr spus, repetat şi cunoscut că epocile se deosebesc nu numai prin ceea ce

produc ci şi prin modul cum produc. Din critica unui mod tehnic de producţie ia naştere, printr-

un proces al "distrugerii creatoare", altul nou, adaptat noilor exigenţe; exigenţe care vin dinspre

resurse, tehnica aleasă, cerinţele consumatorilor, natură etc. Prejudiciind grav natura şi resursele

ei, noul mod de producţie, impus de împrejurările sfârşitului de secol XX şi începutule de secol

XXI înseamnă, sintetic exprimat, o întoarcere spre om şi spre adevăratele sale nevoi; spre

71 Paul Bran, Economia valorii, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1991, p.87. 72 Ibidem, p.98.

Page 67: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

67

agricultura biologică şi industriile curate; spre marginalizarea industriilor "grele" şi promovarea

industriilor bazate pe informaţie.

Este, acesta, răspunsul cerut de tarele unui mod tehnic de producţie care a impus

schimbarea; un mod caracterizat de Constantin Sârbu, în plină atmosferă critică vis-à-vis de

raportul Limitele creşterii, prin următoarele trăsături:

" a) Se întemeiază în prea mare măsură pe folosirea resurselor neregenerabile

ajunse într-un stadiu înaintat de exploatare. În prezent, (anul 1980 - n.n.)

aproximativ 97% din producţia de energie industrială provine din

conbustibili fosili (cărbune, petrol, gaze naturale), adică din resurse care nu

se regenerează ...

b) Deteriorează grav natura şi bazele generale ale vieţii ...

c) Generează numeroase suprastraturi de conducere a proceselor de producţie, la

nivelul întreprinderilor, ramurilor şi pe ansamblul economiei naţionale, care

sustrag un mare număr de oameni producţiei nemijlocite.

d) Sporeşte, dincolo de măsura cuvenită în producţia materială, ponderea muncii

intelectuale în detrimentul celei fizice, cu efecte negative asupra organismului

uman.

e) Este puţin integrat. Ramurile de producţie sunt încă mult prea autonome şi

divizate, cu efecte negative asupra utilizării resurselor materiale şi umane. Din

acest motiv reciclarea unor produse secundare este greoaie, costisitoare sau

imposibilă. Deşeurile unor întregi ramuri de producţie industrială nu sunt

utilizate în producţia agricolă şi o serie de produse secundare ale agriculturii

rămân nevalorificate prin prelucrarea industrială. Industriile folosesc, totodată,

incomplet produsele lor secundare.

f) Valorifică insuficient şi incomplet resursele naturale ...

g) A creat aglomeraţii umane de mari proporţii, care, în ultimă instanţă, sunt

ineficiente economic şi social mai ales dacă avem în vedere că ele sunt

concepute şi realizate inconsecvent ecologic".73

Cu precizarea că unele trăsături, precum cele de la punctul d) necesită explicaţii

suplimentare şi actualizări, caracterizarea făcută de Constantin Sârbu modului tehnic de

producţie specific sfârşitului de secol XX rămâne în picooare. În picioare şi valabil rămâne şi

mesajul său; mesaj care incită şi obligă la schimbări radicale de atitudine. Un asemenea mesaj îşi

73 Constantin Sârbu, Resurse, cheltuieli materiale, venit naţional, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p.153-154.

Page 68: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

68

găseşte azi concreteţe aşa cum s-a arătat în "întreprinderea trivalentă", în industriile curate, în

agricultura biologică în informaţia generalizată etc.

2.1. "Întreprinderea trivalentă"

Conceptul aparţine reputatei şi prolificei cercetătoare Maria Popescu. Iniţiat şi desluşit în

lucrarea Un posibil răspuns la dilemele dezvoltării: procesul circular activ74 şi, preluat şi

fructificat în Globalizarea şi dezvoltarea trivalentă75 conceptul întreprinderii trivalente se vrea

unul radical şi sintetizator. Prin el, autoarea vrea să desemneze acea viziune care "... permite

restructurarea întreprinderilor strict specializate prin crearea în jurul lor a unei adevărate familii

de întreprinderi mici şi mijlocii care să preia (sublinierea autoarei) o parte din produse,

subproduse şi reziduri şi, prin prelucrări ulterioare, să le valorifice, evitând pierderile, poluarea şi

creând noi locuri de muncă. Deci acestea sunt întreprinderi trivalente: răspund criteriilor de

eficienţă, restricţiilor ecologice şi sociale".76

Cu alte cuvinte, trivalenţa vizează economicul, ecologicul şi socialul; vizează o integrare

circulară activă care să permită reciclarea produselor secundare, ale industriei dar şi altor ramuri;

reciclare cauzatoare de noi locuri de muncă. Sugerând o integrare verticală dar şi orizontală a

întreprinderii şi funcţionarea ei fără deşeuri după exemplul naturii, Maria Popescu a răspuns

punctului "e" din critica făcută de Constantin Sârbu. Ea consideră că ideea întreprinderii

trivalente se impune cu forţa unei necesităţi obiective. Aceasta pentru că, socoteşte autoarea, "...

civilizaţia actuală a atins în evoluţia ei un «punct critic» pe care nu-l poate depăşi decât printr-o

inovaţie socială majoră; printr-o modificare a viziunii omului faţă de locul şi rolul său în

societate şi o înţelegere profundă a limitelor şi consecinţelor acţiunii sale asupra mediului

natural. Dintr-o atare perspectivă, continuă ea, urmează să fie «reinventat» rolul întreprinderii -

care nu se mai poate rezuma la obţinerea rentabilităţii şi competitivităţii cu preţul poluării şi

şomajului. Întreprinderea de tip trivalent apare ca un organism viu, capabil să realizeze auto-eco-

organizare, să integreze în finalităţile sale, alături de criteriile economico- financiare, restricţiile

de ordin ecologic şi social. În locul fixităţii modelului linear, organizarea întreprinderii devine

un proces de transformare permanentă, de orientare a fluxurilor tehnologice spre captarea şi

prelucrarea tuturor componentelor materiale şi energetice ale resurselor, evitarea pierderilor şi a

74 Maria Popescu, Un posibil răspuns la dilemele dezvoltării: procesul circular activ, Editura Politică, Bucureţti,

1985. 75 Maria Popescu, Globalizarea şi dezvoltarea trivalentă, lucr.cit. 76 Ibidem, p.109-110.

Page 69: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

69

poluării. Se obţin, astfel, cantităţi mai mari de produse şi servicii din aceleaşi cantităţi de materii

prime, mărindu-se randamentul costurilor materiale".77

Trimiţând expres spre economia valorii, spre eficientizare dar şi ecologizare, spre social dar

şi spre mediu, formula întreprinderii trivalente pare a se plasa în zona idealului. Pentru a-i da

concreteţe, pentru a arăta că ea are şi acoperire faptică, Maria Popescu oferă şi exemple de

întreprindere trivalentă. Cel al prelucrării lemnului (pag. 98) şi a lânii oilor din Dobrogea (p.

103) sunt edificatoare pentru demonstraţia autoarei.

Tot pe această direcţie, a demonstrării verosimilităţii şi fezabilităţii concepţiei întreprinderii

trivalente, Maria Popescu insistă şi explică în ce constă şi ce implică tehnologia trivalenţei78:

• orientarea întreprinderilor numai spre produse pe care le solicită piaţa;

• redimensionarea firmelor şi reorganizarea şi restructurarea lor funcţie de perspectivele

de ansamblu ale dezvoltării, potenţialul de resurse energetice şi de materii prime, etc.;

• obişnuirea firmei de "a trăi în reţea", după exemplul naturii, preluând din amonte şi

furnizând în aval, închizând cercul şi creând bunuri fără poluare şi şomaj;

• integrarea firmei în contextul local, al necesităţilor şi posibilităţilor;

• "abandonarea criteriilor de strictă specializare şi recurgerea la fluxuri adoptate

conţinutului material şi energetic al materiilor prime" [p.110];

• racordarea activităţii întreprinderilor la programele de amenajare a teritoriului;

• reorientarea tehnologică;

• informarea salariaţilor asupra constrângerilor economice şi sociale şi asupra restricţiilor

de mediu cuprinse în proiectele de dezvoltare teritorială, regională sau naţională, "cu

scopul redefinirii acţiunii lor şi a redefinirii profilului întreprinderii de auto-eco-

organizare" [p.96];

• etc.

Este uşor constatabil că ceea ce propune Maria Popescu echivalează cu o schimbare de

optică. Stricta specializare a firmei este înlocuită cu o triplare a responsabilităţii ei pe trei paliere,

economic, social, ecologic. Şi aceasta, concomitent cu angajarea responsabilităţii salariaţilor, pe

aceleaşi direcţii. Totul pe fondul reconversiei tehnologice, a orientării activităţii economice spre

industriile curate şi a eco-eficienţei, adică a eficienţei cu care resursele ecologice sunt atrase şi

utilizate spre binele omului. Potrivit WBCSD (World Business Council for Sustainable

Development - Consiliul mondial al întreprinderilor pentru dezvoltarea durabilă) acest ultim

termen de eco-eficienţă are următoarea semnificaţie:

77 Ibidem, p.110.

Page 70: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

70

" - furnizarea de bunuri şi servicii la preţuri competitive,

- care să satisfacă nevoile fiinţelor umane şi care să contribuie la calitatea vieţii,

- reducând progresiv impactele ecologice şi intensitatea resurselor asupra ansamblului

ciclului de viaţă,

- la un nivel cel puţin compatibil cu capacitatea de absorbţie estimată a Terrei."79

2.2. Producţiile curate

Una din principalele căi ce duce spre firma trivalentă este cea a realizării producţiilor curate.

Termenul, intrat în limbajul uzual al Comunităţii Europene, reprezintă forma actuală a

conceptelor mai vechi de industrie curată sau tehnologie curată. Cum însăşi denumirea o

sugerează, producţia curată se vrea a fi, esenţialmente, una cu cât mai puţini poluanţi evacuaţi în

mediul natural şi cu cît mai puţine deşeuri.

Relativitatea sub care termenul de producţie curată se lasă perceput ţine, în principal, de

existenţa poluării ca fenomen general care se dovedeşte a fi un însoţitor nedorit dar permanent al

dezvoltării economice.

În general, se consideră că nivelul poluării (P) este un produs între numărul populaţiei (N),

nivelul veniturilor pe cap de locuitor (PIB/N) şi gradul de intensitate al poluării indusă de

creşterea economică (P/PIB):

PIBPNPIBNP // ⋅⋅=

Este ştiut că numărul populaţiei este o variabilă greu controlabilă. În plus, estimările

statistice prevăd o creştere permanentă a pupulaţiei globului, minusurile din unele ţări fiind mai

mult decât compensate de explozia demografică din alte zone. Pe de altă parte, creşterea

economică, absolută cât şi relativă (pe cap de locuitor) este necesară. Rămâne, aşadar, ca soluţie

la îndemână pentru reducerea poluării, diminuarea gradului de intensitate al poluării cuprinsă în

unitatea de PIB. Iar soluţia la soluţie rămâne angajarea şi dezvoltarea producţiilor curate.

Preocuparea pentru "curăţirea producţiei", indiferent de ce ramură a economiei aparţine, nu

este nouă. Noi sunt tendinţele de instituţionalizare cât mai amănunţită a preocupărilor pe această

temă şi de accelerare şi schimbare a tehnicilor de dezvoltare a ecoindustriilor sau a

managementului de mediu.

Sub primul aspect, amintim că începând din 1991 UNIDO (Organizaţia Naţiunilor Unite

pentru Dezvoltare Industrială) a organizat, sistematic, conferinţe pentru dezvoltarea industrială

durabilă şi managementul mediului. Tot cu obiective vizând industriile curate au luat fiinţă

Asociaţia de Afaceri pentru Dezvoltarea Durabilă şi Forumul Industrial pentru Mediu şi

78 Ibidem, p.96-112. 79 După Maria Popescu, lucr.cit., p.129.

Page 71: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

71

Dezvoltare. O Comisie a Comunităţii Europene se ocupă în permanenţă cu lansarea de programe

pentru producţiile curate iar Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (organizată sub

forma unei asociaţii universale de corpuri de standarde naţionale) elaborează Sisteme de

Management de Mediu şi stabileşte linii directoare pentru aplicarea acestora. La zece ani de la

conferinţa de la Rio, care a amorsat problema dezvoltării durabile, Europa Unită, în august 2002,

la Johannesburg, a făcut un bilanţ şi a stabilit noi jaloane.

Sub cel de-al doilea unghi, "curăţirea producţiei" este subordonată unei probleme mai

generale, acea de a împăca cerinţele creşterii cu cele ale exploziei demografice, ale protejării

mediului şi ale economisirii de resurse. Pe această direcţie, eforturile depuse înseamnă:

• Trecerea de la abordarea de tip diluţie sau tratare la abordarea de tip evitare, pe calea

producţiei curate. Prima metodă înseamnă evacuarea poluanţilor în mediu plecând de la

ipoteza capacităţii asimilative a acestuia de a dilua sau neutraliza impactul acestora. A

doua, numită şi tratare la capătul conductei, presupune colectarea poluanţilor în vederea

separării, neutralizării decantării etc. cu depozitarea ulterioară a lor în alt loc. Întrucât

aceste soluţii nu rezolvă problema, sistemele naturale având o capacitate limitată de

asimilare, nădejdea rămâne în producţiile curate. Pentru a forţa evoluţia lucrurilor într-o

atare direcţie UNIDO a propus trecerea de la standardele ambiante la standarde ale

încărcăturii totale de poluanţi. Primele stabilesc concentraţiile acceptabile ale diverselor

categorii de poluanţi şi se adresează abordării de tip diluţie sau tratare. Cele privind

încărcătura totală de poluanţi pleacă de la realităţile sfârşitului de secol XX; realităţi

care, contrar presupunerilor, au devenit dramatice şi au arătat că cercetările ştiinţifice

s-au înşelat asupra consecinţelor unor poluanţi. Efectul de seră, încălzirea atmosferei,

depozitările acide şi cele care provoacă deteriorarea ecosistemelor acvatice dar şi cele

rezultate din accidente nucleare ca cel de la Cernobâl nu sunt decât câteva exemple că

disiparea nu e echivalentă cu neutralizarea şi că reducerea încărcăturii totale de poluanţi,

în mărime absolută , dacă se poate până la cota zero, reprezintă adevărata soluţie.

• Substituirea combustibililor fosili (gaz, petrol) cu resurse regenerabile şi nepoluante

(biomasă, energie solară, eoliană, a mareelor etc.) în scopul, dublu, de economisire a

resurselor neregenerabile şi de reducere a emisiilor poluante pe unitatea de produs;

• Asigurarea ascendenţei metodelor de prevenire a poluării faţă de cele de eliminare a ei.

Un loc important, aici, revine eco-industriilor. Este cunoscut că dezvoltarea acestei

ramuri a activităţii economice a cunoscut în ultimii ani ai deceniului XX o dezvoltare

fără precedent. Vizând domenii de vârf ale ştiinţei şi tehnicii aplicate eco-industria a

oferit teren de concurenţă pentru trei mari competitori: Europa Unită, Japonia şi SUA. În

Page 72: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

72

cadrul Europei, protagoniştii domeniului sunt Germania, Franţa, Anglia, Italia, Olanda şi

Danemarca. În general eco-industria nu produce doar bunuri având menirea de a preveni

poluarea. Sunt incluse aici şi bunurile şi serviciile destinate a măsura, limita sau corecta

poluarea mediului. Se au în vedere echipamente şi utilaje pentru tratarea apei, a

deşeurilor, protecţia armosferei, echipamente cu destinaţii speciale etc. O tendinţă

manifestă în interiorul dinamicii eco-industriilor este cea de dezvoltare a producţiei de

bunuri care ajută la prevenirea poluării. Se pleacă, aici, de la premisa că, odată poluat,

mediul, indiferent din ce latură l-am privi, nu-şi mai revine 100% la faza iniţială, cu

toate metodele de "curăţire". De aceea, dezvoltarea cu prioritate a industriei de prevenire

a poluării cât şi crearea, din start, a unor ramuri curate reprezintă soluţia cea mai

potrivită în lupta cu poluarea.O altă tendinţă, cu semnificaţie, este devansarea ritmurilor

de creştere economică, în general, şi a celor de dezvoltare a industriei, în special de către

ritmul de creştere a eco-industriilor. Faptul relevă preocuparea insistentă manifestată azi

în lume pentru problemele legate de mediu. De altfel, severa legislaţie în domeniu, atât

în Europa occidentală cât şi SUA şi Japonia obligă producţia la adaptări şi readaptări

permanente. Măsurile de reglementare, administrare şi contabilitate a mediului precum şi

normele de incinerare, transport, depozitare etc. a deşeurilor periculoase, emanaţie a

unor instituţii internaţionale abilitate angajarează producţia şi desfacerea acesteia pe noi

coordonate. Fenomenul de globalizare ca şi interdependenţele crescânde dintre

economiile naţionale fac ca severitatea legislaţiei antipoluante din ţările dezvoltate ale

lumii să se repercuteze asupra mediului economic şi social al celorlalte ţări. De altfel,

aceasta este o a treia tendinţă ce se manifestă benefic pentru toţi locuitorii Terrei. Chiar

dacă ţările dezvoltate, în funcţie de problemele de mediu concrete cu care se confruntă şi

de legislaţia naţională, se orientează spre specializarea într-un anumit segment al eco-

industriei, internaţionalizarea pieţelor pentru produsele eco-industriilor prin

transferurile dintre ţări şi abordarea şi asimilarea acestor bunuri de către ţările mai puţin

dezvoltate reprezintă, deopotrivă, o necesitate şi o oportunitate pentru dezvoltare şi

gradul de ocupare a forţei de muncă.

• Accelerarea extinderii procedeelor de închidere a ciclurilor de materiale şi produse

după principiul de tipul "din leagăn - până în mormânt". Aceasta presupune ca gestiunea

ciclului de viaţă al produselor să fie preluată în întregime de către industria

producătoare. De la procesele de extracţie a materiei prime si până la valorificarea

deşeurilor rezultate prin scoaterea din uz a bunurilor finite managementul industrial

trebuie să-şi asume totala responsabilitate. Concură, la asigurarea finalităţii închiderii

Page 73: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

73

ciclurilor de materiale şi produse după exemplul naturii, orientarea către surse

regenerabile de energie, eliminarea evacuărilor de deşeuri până la cota zero, extinderea

aplicării standardelor încărcăturii totale a poluanţilor în defavoarea standardelor

ambiante şi a tehnologiilor de depoluare la capătul conductei etc.

Tehnicile şi procedeele pentru asigurarea producţiei curate sunt multiple. Fiecare proces

tehnologic îşi are, din acest punct de vedere, specificitatea sa. Găsirea de înlocuitori pentru

materiile prime şi energia nerecuperabile, optimizarea unor parametri funcţionali, proiectarea şi

reproiectarea bunurilor plecând de la cerinţele unui mediu curat, reciclarea etc. nu sunt decât

direcţii comune ce pot căpăta forme şi nume specifice în funcţie de domeniul concret unde se

aplică. Important este ca aceste măsuri să facă obiectul unor politici economice serioase; ca

factorii de decizie să creieze cadrul juridic permisibil şi sancţionator al acestor măsuri; ca

populaţia să fie conştientă de utilitatea lor pentru conservarea vieţii pe pământ.

2.3. Agricultura biologică

Cu agricultura biologică nu se iese din perimetrul producţiilor curate. Domeniul merită o

tratare distinctă doar pentru că în ansamblul ramurilor producătoare agricultura (şi, legat de ea,

silvicultura) îşi are o anumită specificitate.

Imperativul unei agriculturi biologice rezultă din necesitatea înlăturării consecinţelor

negative ale unei gestionări predominant intensive a acestei activităţi. Nevoia unor performanţe

comparabile cu cele ale industriei a indus, îndeosebi în a doua jumătate a secolului XX, practica

unor metode care să scoată din pământ şi animale maximum de randament. Apreciate strict sub

raportul eficienţei economice, rezultatele agriculturii intensive nu încântă în planul eficienţei

sociale, a consecinţelor asupra vieţii oamenilor, stării mediului, calităţii pământului, apei,

pădurilor etc. Şi nu încântă pentru că, pe lângă randamente economice înalte, agricultura

intensivă înseamnă şi: deteriorarea structurii naturale a solului, distrugerea bazei vitale pentru

multe specii de plante şi animale, poluarea solului şi apei cu produşii chimici utilizaţi în

suprafertilizări artificiale, schimbarea compoziţiei produselor agricole ca urmare a aceleiaşi

măsuri şi a tratamentelor chimice sau cu hormoni etc. Toate acestea se repercutează negativ

asupra sănătăţii oamenilor şi asupra costurilor; costuri de recuperare a sănătăţii şi de readucere a

structurilor agricole şi a produselor acestei ramuri la starea normală, naturală.

Soluţia la consecinţele negative ale agriculturii, numită de acum convenţională, este

agricultura biologică sau alternativă. Atât Europa apuseană cât şi celelalte state dezvoltate au

instituţionalizat de mult această iniţiativă. Mai mult, există chiar iniţiative comume, aparţinând

unor ţări aflate în spaţii continentale diferite. Proiectul intitulat "Europa durabilă" al grupului

"Prietenii pământului" (Friends of the Eart) din Uniunea Europeană, ţările AELS şi din Europa

Centrală şi de Est nu este decât un exemplu în acest sens.

Page 74: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

74

Premisa de plecare în această cutezantă întreprindere este că agricultura (se are în vedere şi

silvicultura şi piscicultura) este parte integrantă a mediului natural, se confundă practic cu el şi,

pe cale de consecinţă, se deschide acţiunii ciclului natural, bilanţului zero al unei naturi care ştie

întotdeauna să-şi reintegreze produşii secundari pentru a-şi conserva echilibrul. De fapt, ceea ce

se urmăreşte prin agricultura biologică este mai mult decât un echilibru al naturii; se vrea un

circuit pământ-planetă-animal-om avînd ca scop final conservarea valorilor naturii şi, prin

aceasta, sănătatea omului. Spre a se atinge asemenea obiective, se acţionează în direcţii precum:

• creşterea raselor de animale şi cultivarea soiurilor de plante rezistente la dăunători;

• creşterea fertilităţii solului prin folosirea îngrăşămintelor naturale, dacă e posibil, obţinut

prin circuitul închis al respectivei exploataţii agricole;

• diversificarea structurii de producţie a exploataţiilor agricole;

• utilizarea de culturi propice fixării azotului în sol, fertilizării sau consolidării terenului

etc.;

• practicarea, planificată, atunci când necesităţile o impun, a sistemului de "pârloagă",

pentru odihna şi refacerea solului;

• utilizarea de preparate pentru tratamente, stropirii etc., obţinute pe bază vegetală;

• etc.

Aşa cum întreprinderea, trivalentă este un model de urmat pentru a asigura dezvoltarea

durabilă a industriilor, exploataţia agricolă alternativă pare a fi soluţia pentru a asigura acelaşi

obiectiv în agricultură. Ea este o soluţie la consecinţele nedorite ale unei agriculturi care, de

dragul randamentelor, a decuplat de la întreg diferite sectoare de activitate, specializându-le,

eficientizându-le dar dezintegrându-le. Prin exploataţia alternativă se doreşte realizarea unui

proces în sens invers. Expresia faptică a acestei iniţiative este ferma complexă, cuprinzând

activităţi agricole multiple; cultura plantelor, zootehnie, piscicultură, sericicultutră etc. Pe

această cale se asigură circuitul natural închis mult dorit: creşterea animalelor serveşte la

valorificarea produselor vegetale după cum exploataţiile cu animale asigură îngrăşămintele

naturale necesare. Se adaugă la aceasta şi alte avantaje:

• disiparea riscurilor specifice strictei specializări;

• posibilitatea petrecerii timpului liber la "curtea ţărănească ecologică" sau a practicării

agroturismului;

• economii de costuri privind navetismul, integrarea socială sau sănătatea (prin consumul

de produse ecologice);

• mai buna protecţie a biotopului, a mediului, a speciilor etc,;

• asigurarea, fără deplasări majore, de hrană completă, vegetariană;

Page 75: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

75

• etc.

Acestea, şi multe alte motive, fac din prezenţa fermelor complexe, mixte, o prezenţă a

peisajului agriculturii ţărilor dezvoltate. Ferme fără sector zootehnic au devenit foarte rare în

Europa apuseană. Poluarea şi distrugerea naturii, mai grave în Europa ca niciodată, au impus şi

impun acest lucru.

3. Un nou mod de consum

Faptul că oricărui mod tehnic de producţie trebuie să-i corespundă un anumit mod de

consum este, de mult, un loc comun în ştiinţa economică. Toată lumea ştie că oricărei producţii

trebuie să-i iasă în întâmpinare un anumit consum. Altfel, ciclul se rupe şi momentele

reproducţiei nu-şi mai găsesc raţiunea.

Relativ la aceste adevăruri generale, este pregătit modul de consum spre a oferi răspuns unui

nou mod de producere a valorilor? Economisirea, miniaturizarea, informatizarea, orientarea spre

natural şi lipsa risipei din producţie îşi găsesc un corespondent fidel în planul consumului?

Pentru a răspunde acestor întrebări trebuie, mai întâi, să ştim că:

• Relaţia producţie-consum nu este una cu sens unic. Dimpotrivă, nivelul şi structura

consumului ca şi modul tehnic de a consuma pot influenţa la fel de bine modul de a

produce ca şi nivelul producţiei. Din punctul acesta de vedere, epoca postbelică a fost,

pentru ţările dezvoltate, una "consumatoristă". De exacerbarea trebuinţelor şi

satisfacerea lor la parametrii cantitativi cât şi calitativi superiori, a fost legată condiţia

vieţii civilizate. Nu întâmplător este faptul că tocmai în această perioadă creşterea

economică susţinută a fost dobândită în baza unor reţele de politică economică bazate pe

stimularea cererii. Şi nu întâmplător este şi faptul că "epoca opulenţei" a fost criticată

tocmai pentru risipa din acest domeniu, al exacerbării trebuinţelor dincolo de ceea ce

înseamnă logic, raţional;

• Există o mare varietate de trebuinţe, clasificabile după multiple criterii: materiale-

spirituale, biologice-psihosociale, individuale-colective, obiective-subiective,

fundamentale-derivate etc. În evoluţia consumului în general, tendinţa manifestată în

lume a fost aceea de creştere a ponderii trebuinţelor psiho-sociale şi culturale în

defavoarea celor legate de nevoile fundamentale ale omului: hrană, îmbrăcăminte etc.

Faptul în sine reflectă un progres: dezvoltarea economică a permis satisfacerea deplină şi

cu uşurinţă a nevoilor fundamentale pentru a rămâne o parte suficientă, şi, în creştere din

PIB, spre dezvoltarea fiinţei umane în direcţia a ceea ce este ea în esenţă - una culturală,

socială şi politică. În acelaşi timp, ascendenţa trebuinţelor psihosociale în faţa celor

Page 76: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

76

biologice a avut un preţ: a creat teren propice pentru o ofensivă publicitară care a creat şi

false nevoi, a deformat judecăţi asupra adevăratelor nevoi, asupra unor opţiuni şi, prin

aceasta, a condus la un consum alienant, imitativ, manipulant şi generator de risipă;

• În evoluţia societăţii, trebuinţele şi satisfacerea lor au cunoscut o permanentă dinamică.

Factorul de bază, obiectiv, care susţine această dinamică este venitul. Dar el nu este

singurul. Mai există şi importanţi factori subiectivi care influenţează comportamentul

individual în actul de consum. Referindu-se la această împrejurare, J.M. Keynes spunea

că, în condiţiile unui venit dat, există opt "mobiluri" care determină indivizii să se abţină

de la cheltuielile din veniturile lor, şi anume: prudenţă, prevedere, calcul, sete de

propăşire, independenţă, spirit de afaceri, mândrie şi avariţie şi alte şase "mobiluri" care

le stimulează apetitul pentru consum, precum setea de satisfacţii, miopia, generozitatea,

nechibzuinţa, ostentaţia şi risipa.80 Analiza structurii consumului şi a evoluţiei sale arată

că tocmai aceste "mobiluri" au avut o influenţă covârşitoare şi că în lumea dezvoltată,

"imperialismul codului social" a învins, "imperialismul burţii". Demn de interes este şi

faptul că prin imitaţie, acest model de consum a prins şi în ţările mai puţin dezvoltate, în

condiţiile unui venit mult mai redus.

Odată cunoscute aceste aspecte, răspunsul la întrebările precedente se oferă singur. El

vizează şi obligă la un nou mod de consum care, în linii mari înseamnă:

• Reconsiderarea noţiunii de trebuinţe plecând de la intercondiţionarea dintre ele, modelul

de consum şi tipul de dezvoltare; plecând de la premisa că tipul de dezvoltare durabilă

obligă la conştientizarea caracterului limitat al resurselor cunoscute şi, de aici, la

profilarea unui consum raţional, cu înlăturarea risipei şi a falselor nevoi;

• Procesul de diversificare a trebuinţelor, necesar şi consonant cu progresul societăţii,

trebuie scos de sub logica determinantă a maximizării profitului. Singura în măsură să

determine, ierarhizeze şi fasoneze aici este filosofia raţionalului;

• Consumul şi dimensionarea sa nu trebuie lăsate pradă ofensivei publicitare. De

recunoscut funcţia informatică şi promoţională a acesteia; de eliminat însă efectele sale

fetişizante. Bunurile nu pot fi scopuri în sine aşa după cum trebuinţele satisfăcute nu

trebuie să ducă la dependenţe şi constrângeri;

• Satisfacerea tuturor trebuinţelor reprezintă un mod esenţial de afirmare a personalităţii

umane, în multiplele sale ipostaze: economică, politică, socială, culturală etc.

Dezvoltarea durabilă îşi propune drept ţintă finală tocmai înflorirea personalităţii umane.

Page 77: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

77

Dar nu oricum şi nu cu orice preţ. Ea obligă la reconsiderări de concepte şi la noi

priorităţi; obligă la mai buna determinare a trebuinţelor fundamentale, fără ca aceasta să

frizeze un reducţionism instinctiv, şi la o mai raţională aşezare în ordinea priorităţilor a

trebuinţelor nemateriale. Obligă, altfel spus, "la o reconciliere între componenta

subiectivă şi cea obiectivă, între cea individuală şi universală ... pentru a introduce în

mod real mai multă echitate, raţionalitate şi stabilitate în sistem ...".81 Şi, toate acestea,

adăugăm noi, spre binele prezent şi viitor al omului. Pentru că, aşa cum inspirat remarca

J.K. Galbraith, chiar în subtitlul uneia din cărţile sale, el, omul, este "la ordinea zilei".82

IV.2. Politici unidimensionale

Sub această denumire literatura de specialitate surprinde şi analizează acele soluţii la

problemele de mediu care vizează, predominant, latura economică. În plus, abordarea economică

se dezvoltă sub imperiul filosofiei liberale şi pleacă de la premisa că piaţa este calea cea mai

bună de urmat spre a ajunge la ţintă. Acoperirea faptică a acestei concepţii este asigurată prin

Principiul Poluatorul Plăteşte (PPP).

IV.2.1. Pledoarie pentru soluţii pur liberale

Filosofia liberală tradiţională în probleme de mediu se sprijină pe două mari principii:

a) Ecologia nu vizează raporturile omului cu mediul ci raporturile dintre oameni în legătură

cu folosirea unor bunuri aparţinând mediului;

b) Statul liberal are la îndemână un singur instrument pentru reglementarea raporturilor

dintre oameni, inclusiv în relaţiile cu mediul: proprietatea privată. Existenţa proprietăţii

private înseamnă, automat, responsabilitate pentru că ea, "Proprietatea, nu înseamnă

«dreptul de a face ce vrei cu ceea ce ai» ci dreptul de a decide în mod liber de folosirea

resurselor cu condiţia ca, prin aceasta, să nu se aducă atingere drepturilor similare ale

altora"83.

Plecând de la aceste două ipoteze se înţelege, concluziv, că a polua, în sens liberal, nu

înseamnă, în mod direct, a «murdări» natura ci a comite o «agresiune», o ingerinţă în drepturile

altora de a se bucura de satisfacţia pe care le-ar produce-o uzul proprietăţii lor. Şi, dacă poluarea

80 J.M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1970, p.135-136. 81 Ioniţă Olteanu, Limitele progresului şi progresul limitelor, Editura Politică, Bucureşti, 1981, p.298. 82 J.K. Galbraith, Societatea perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong & Book, 1997.

Page 78: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

78

se înţelege în aceşti termeni, cel sau cei care o comit trebuie să aducă o reparaţie spre a o repune

în starea de origini. Acest lucru este obligatoriu pentru că, în viziunea liberală, deşeurile

industriale, emisiile de bioxid de carbon, plumb etc. reprezintă «violarea unei proprietăţi». Ele,

deşeurile, nu sunt aruncate într-un teritoriu al nimănui ci întrun teritoriu cu stăpân, într-un areal

cu un proprietar nominal căruia i-au fost, astfel, încălcate drepturile.

La întrebarea cine şi cum trebuie făcută reparaţia, liberalii nu invită, în nici un caz, statul.

Dimpotrivă, orice intervenţie a acestuia este socotită neavenită. Neavenită în dublu sens:

• Întâi, chiar în cazul bunurilor socotite prin însăşi natura lor, publice statul nu are ce

căuta. Liberalii susţin că bunurile colective au acest statut nu pentru că aşa au impus

împrejurările ci pentru că un stat intervenţionist a furnizat şi impus un cadru legal care

nu a permis privatizarea lor, socotindu-le monopoluri naturale. Or, practica, susţin ei, a

dovedit că nu există monopoluri naturale; telefonul, calea ferată, industria extractivă etc.

se pot privatiza ca orice alt bun;

• Al doilea, intervenţia statului este neavenită chiar în condiţiile admiterii existenţei

externalităţilor. Pentru îndepărtarea acestora, piaţa şi nu intervenţia statală oferă soluţii

optime.

Pretenţiei susţinută de adepţii măsurilor intervenţioniste după care doar statul are şanse, prin

taxe pe poluare, subvenţii pentru poluatori în scopul de a-i orienta spre producţii curate,

înfiinţarea unor parcuri naturale administrate public etc. liberalii opun propriile contraargumente.

Ei arată că orice intervenţie se loveşte de anumite limite.

Este vorba, mai întâi, de limite legate de relativitatea pe care lipsa pieţei o conferă

dimensiunii externalităţilor. E un lucru ştiut de toată lumea că doar piaţa oferă adevărata măsură

a valorilor. Într-o economie de piaţă, externalităţile nu pot urma decât acelaşi traseu. Ele trebuie

supuse logicii pieţii spre a le afla dimensiunea. Altfel, se ajunge în situaţia în care funcţionari

publici, "omnipotenţi", stabilesc (după ce criterii?) dimensiunea costurilor externe şi, în baza

acestor "măsurători", iau decizii; decizii care, în asemenea ciscumstanţe, nu pot di decât

arbitrare.

În al doilea rând, limitele sunt legate de procedură, economică şi juridică. A te angaja la

"reparaţia" provocată de poluare pe calea unei justiţii restitutive înseamnă, după liberali, a

răspunde la întrebări problemă, şi, de fapt, fără de răspuns, de genul84:

- Poate fi stabilită o relaţie de cauzalitate netă între pagubă şi comportamentul celui care a

produs-o?

83 Henri Lepage, La nouvelle économie industrielle, lucr.cit, p.324. 84 Ibidem, p.326.

Page 79: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

79

- Ce se întâmplă atunci când cel culpabil este insolvabil sau de negăsit?

- Atunci când pierderea se referă la sănătatea oamenilor, sau chiar moartea lor, reparaţia

bănească are vre-o relevanţă?

- Etc.

Dacă statului liberal i se recunoaşte vre-o atribuţie pe această direcţie, atunci ea trebuie să se

concretizeze nu în soluţii împotriva surselor de poluare ci în reglementări care să oblige la

respectarea drepturilor de proprietate ale celor care au fost lezaţi prin poluare.

În sprijinul argumentaţiei lor, că proprietatea privată este cel mai bun apărător al naturii,

liberalii oferă atenţiei unele împrejurări.85

Astfel, fostele ţări socialiste, unde proprietatea a fost în majoritatea ei publică sau de stat, nu

au încurajat o bună gestionare a resurselor. Degradarea, deversarea, exploatarea prădalnică a

solului, pădurilor, apelor etc. nu au avut aici limite tocmai pentru că nu a existat un interes direct

în folosirea raţională a acestor resurse, interes fixat printr-un drept concret de proprietate.

Apoi, marea, care este un exemplu tipic de bun liber, este confruntată adesea cu o

exploatare nechibzuită a faunei sale atunci când legislaţia internaţională nu stabileşte cu

exactitate abilităţile şi competenţele de folosire a ei şi când platourile continentale nu sunt clar şi

precis delimitate.

În sfârşit, disocierea drepturilor de proprietate asupra pădurilor de dreptul de vânătoare

conduce adesea la o atitudine iresponsabilă faţă de zestrea cinegentică. Exemplul dispariţiei unor

rase de animale sălbatice este o confirmare în acest sens. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul

ochiurilor de apă. Cu alte cuvinte, dacă ar vâna sau pescui doar cel care este proprietar asupra

terenului respectiv sau cel care, în schimbul unei plăţi dobândeşte acest drept în condiţii strict

definite, consecinţele asupra faunei ar fi altele.

Mai adăugăm că liberalismului tradiţional îi repugnă şi maniera de abordare globală a

problemelor de mediu. Tabloul sumbru, creionat de ameninţările ce provin prin rarefierea

stratului de ozon, topirea gheţurilor polare etc. e de natură a inspira şi susţine un sentiment pe

măsură, de fatalitate, de finitudine a lumii. Or, unei atari stări de spirit, se înţelege, nu-i pot

răspunde decât politici pe măsură. Şi ele nu pot fi decât tot globaliste, colectiviste, în care statul

(sau statele) este obligat să se implice. Alternativa liberală la această stare indusă de sindromul

prometeic se traduce într-o concretizare a fenomenelor şi politicilor ecologice; într-o difuzare a

deciziilor la nivelul indivizilor şi a colectivităţilor restrânse, angajate efectiv în determinarea,

evaluarea şi combaterea fenomenelor de poluare.

85 Ibidem, p.331 - 337.

Page 80: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

80

IV.2.2. Pentru un liberalism moderat

Istoric vorbind, este ştiut că cel mai bun stat este acela care guvernează cel mai puţin. În

materie de gestionare a resurselor naturale şi a mediului, în general, această afirmaţie rămâne

valabilă. Clasicii liberali nu au admis nici o ingerinţă a guvernului în mecanismele antipoluante.

Liberalii de astăzi nu pot face abstracţie de faptul că piaţa mediului nu este o piaţă liberă în

totalitate; că există bunuri care, prin natura lor, sunt sortite a rămâne publice; că nu poţi, chiar

dacă ţi-ai dori, să privatizezi nici aerul nici marea. De aceea, ei admit că statul are anumite

responsabilităţi şi că el poate interveni în a oferi politici stimulent în lupta cu poluarea. Oferta

intervenţiei statale nu înseamnă însă punerea în mişcare a unor mecanisme restrictive ci punerea

în mişcare a pieţei. Pe calea alternativei de preţ se crede în dobândirea unui comportament

responsabil din partea poluatorilor.

Militând pentru piaţă ca mecanism autoreglator în problemele de mediu, liberalii moderaţi

nu concep existenţa unei pieţe ecologice în afara proprietăţii private. Dimpotrivă, aceasta

rămâne ipoteza de bază în demersul lor.

De existenţa preoprietăţii private este legată, în principal, responsabilitatea în gestiunea

bunurilor. Se consideră că numai existenţa acesteia fixează repere clare asupra:

- subiecţilor care au acces la resurse;

- nivelului până la care resursele pot fi exploatate;

- avantajele care rezultă din folosirea resurselor dar şi a responsabilităţii suportării

costurilor.

Încercările de a demonstra că statul trebuie, în mod obiectiv, să intervină, peste tot, în

gestiunea bunurilor publice se lovesc de faptul că:

- Nu te ocupi şi nu te îngrijeşti bine decât de ceea ce posezi în mod direct;

- Statul nu poate angaja un aparat poliţienesc atât de numeros încât fiecare individ să fie

păzit şi sancţionat atunci când poluiază aerul sau aruncă deşeurile acolo unde nu trebuie;

- Eficacitatea unei legislaţii pe terenul ecologiei este pusă serios în discuţie în afara

existenţei proprietăţii private. Ce fel de responsabilitate se poate stabili dacă statul este,

în acelaşi timp, proprietar, poluator şi plătitor?

De altfel, existenţa bunurilor socotite libere (aer, apă, vânat etc.) este, prin ea însăţi, un

exemplu ce pledează pentru proprietatea privată. De ce? Pentru că accesul la astfel de bunuri,

este ştiut, se produce după principiul "primul venit - primul servit". Cum preţul accesului la

astfel de bunuri este mic sau inexistent, întotdeauna va fi o cerere foarte mare pentru acea

resursă, ceea ce, finalmente, va conduce la epuizarea ei. Interesul direct şi imediat pentru a

proteja acea resursă este foarte mic sau nu există. Nu există nici o corelare între utilizatori cu

Page 81: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

81

privire la exploatarea ei. Fiecare se va opri atunci când ecuaţia de egalitate între câştigul

marginal şi costul marginal de exploatare îi va dicta acest lucru. Cum costurile de exploatare

sunt, de principiu, mici, acest fapt poate să însemne foarte bine şi degradarea sau epuizarea totală

a respectivei resurse.

Asemenea judecăţi fac tentantă încercarea de a scoate bunurile ambientale din categoria

bunurilor publice, tocmai pentru a responsabiliza, odată în plus, modul lor de gestionare.

Un argument suplimentar în această direcţie ţine de împrejurarea că, în cazul bunurilor

ambientale, nonrivalitatea şi nonexcluziunea, caracteristici ale bunurilor publice, nu îşi găsesc pe

deplin acoperire. Se ştie că bunurile publice sunt acelea care se oferă tuturor consumatorilor, fără

restricţii (apărare naţională, siguranţă publică, protecţie socială etc.). Cu referire la ele,

nonrivalitatea vrea să spună că dacă un bun este disponibil pentru un individ, el este la fel de

disponibil şi altuia sau altora. Pe un registru de judecată similar, nonexcluziunea se referă la

împrejurarea în care dacă A este acceptat la consum, lui B nu-i poate fi refuzat consumul, în

aceleaşi condiţii. Or, în cazul bunurilor ambientale aceste două atribute ale bunurilor publice nu

funcţionează corect. Şi aceasta pentru că fiecare persoană sau firmă este tentată, potrivit

principiului "primului venit" să profite cât mai mult de pe urma mediului şi să contribuie cât mai

puţin la suportarea costurilor (sau deloc). În acelaşi timp, dacă A participă la consum şi

poluiază, B nu este exclus consumului însă nu mai poate profita de un consum la aceiaşi

parametri. Profitând şi aruncând în mediu deşeurile fără a-şi aduce o contribuţie pe măsură la

"repararea" bunurilor ambientale, firma probează un comportament iresponsabil şi, social privind

lucrurile, ineficient.

În acelaşi timp, poluarea bunurilor ambientale pune probleme în realizarea corelaţiei dintre

optimul individual şi cel social. Accesul la un bun colectiv trebuie să fie direct şi liber. Or,

poluarea este o externalitate negativă. Producerea ei nu ne permite să spunem că aerul sau apa,

poluate, sunt bunuri colective, sută la sută. Cel care a poluat se poate simţi fericit graţie

profitului obţinut pe calea producţiei (sau consumului) poluante. Dar el nu poate fi satisfăcut din

perspectiva accesului la un bun public poluat. Pentru cel poluat răul este absolut. Prin

internalizare, costurile cu poluarea se suportă de cei care au produs-o dar dacă aceste elemente

de cost sunt şi componente ale preţului produselor realizate, cel aflat la capăt de drum,

consumatorul (fie el poluator sau poluat) suportă externalităţile. Vrem să spunem, în alţi termeni,

că internalizarea rezolvă doar în aparenţă contradicţia dintre optimul individual şi cel social de

tip Pareto. În realitate însă, poluarea, odată produsă, afectează iremediabil această relaţie.

Cu toate aceste neajunsuri, curajul de a merge până la capăt şi de a scoate bunurile

ambientale din categoria celor publice nu există. Doar adepţii teoriei drepturilor de proprietate,

şi, în principal, Ronald Coase şi Douglas North, negativ impresionaţi de gestiunea frauduloasă a

Page 82: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

82

mediului în fostul sistem socialist, cred că şi aici, pe terenul bunurilor ambientale, raţionamentul

lor, de evoluţie generală a drepturilor de proprietate de la una haotică, colectivistă, la una

individualistă, cu suport într-o legislaţie clară şi suplă, îşi va spune cuvântul86.

IV.2.3. Soluţia pieţei

Din nefericire, poluarea, ca şi inflaţia sau şomajul, s-a dovedit un însoţitor nedorit dar

permanent al activităţii economice. Oricât am aplatiza curba lui Kuznetz, nu scăpăm de efectele

externe negative pe care orice dezvoltare economică le provoacă asupra mediului şi, pe această

cale, asupra oamenilor.

Acceptând că orice dezvoltare, oricât de curată ar fi ea, implică un cost extern, problema

care se pune este de a "jugula" acest cost, de a-l menţine în limite suportabile spre a nu pune sub

semnul întrebării derularea pe termen lung a procesului de creştere. Pentru a rezolva o astfel de

problemă, costurile externe trebuie evaluate spre a determina cât mai exact corecţia, negativă, pe

care trebuie să o aplicăm creşterii economice cu scopul de afla, astfel, mărimea unui PIB

"verde", ajustat cu cheltuielile de combatere a poluării. Chiar dacă acest lucru nu este uşor de

realizat şi chiar dacă preţul plătit pentru creşterea economică nu poate primi atributele exactităţii,

el trebuie totuşi determinat. În realizarea acestui obiectiv se crede că piaţa este cel mai bun

instrument.

În principiu, în materie de protecţie a mediului, soluţia pieţei înseamnă două mari lucruri:

a) Instituirea mecanismelor concurenţiale în alocarea resurselor; b) Aplicarea principiului

poluatorului plăteşte.

a.Concurenţa ecologică

Instituirea mecanismelor concurenţiale şi crearea, pe această cale, a unei pieţe ecologice, nu

înseamnă mutaţii radicale în paradigma pieţei libere. Potrivit matricei obişnuite, menirea pieţei

este de a face ca, pe calea concurenţei pe care o întreţine, să determine ca resursele să intre în

posesia celor care ştiu să le folosească cel mai eficient. Noutatea pieţei ecologice ţine de

împrejurarea că eficienţa folosirii resurselor nu este suficientă; trebuie ca ele să fie folosite fără

poluare.

O asemenea piaţă poate fi incurajată şi întreţinută. Statul poate ajuta la alocarea selectivă a

resurselor prin subvenţii la importul de tehnologie nepoluantă, concesii (scutiri de impozite,

facilităţi de import) etc. Dar, esenţial, şi important pentru România, statul poate ajuta şi la o

privatizare ecologică. Există deja o experienţă în materie a ţărilor OECD. Orice proiect de

86 Vezi "Şcoala drepturilor de proprietate", în Ion Pohoaţă "Doctrine economice universale", vol. II, Contemporani,

Editura "Gh. Zane" Iaşi, 1993, p.167 - 170.

Page 83: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

83

privatizare este însoţit de un "Program de conformitate" prin care se transferă noului proprietar

cumpărător toate obligaţiile referitoare la condiţiile de mediu pe care trebuie să le respecte,

riscurile ecologice la care se expune ca şi costurile acoperitoare. Odată devenit proprietar, noul

cumpărător ia act, pe cale contractuală, de prevederile legale privind protecţia mediului pe care

se obligă să le respecte.

Piaţa este socotită preferabilă măsurilor restrictive şi atunci când, pe fundalul oferit de

existenţa drepturilor de proprietate privată, se traduce într-un climat de negociere. Climat în care

poluatorul pare dispus să plătească pe cel aflat în suferinţă pentru a dobândi, astfel, dreptul de

a-şi creşte dimensiunile producţiei. În condiţiile în care şi cel poluat beneficiază de un drept de

proprietate individuală apare o piaţă a externalităţilor. Un Ronald Coase, adept şi susţinător al

unei asemenea idei, consideră că e posibilă o astfel de negociere şi atunci când poluarea capătă

dimensiuni globale. O ţară, de exemplu, poate prini ajutor în schimbul abţinerii de la despăduriri.

Dar, cea mai directă cale prin care piaţa poate regla problemele poluării este cea a

mecanismului preţurilor. Un preţ liber care să reflecte toate cheltuielile antrenate de realizarea

unui bun, inclusiv cele cu poluare, poate fi un semnal operativ şi util pentru un comportament

responsabil, pe multiple direcţii. Dacă, de exemplu, obţinerea de energie prin arderea cărbunilor

se soldează cu ploi acide şi efect de seră, preţul cărbunelui poate creşte proporţional cu

conţinutul în carbon şi sulf al acestuia. Se poate vorbi de succes atunci când preţul ridicat obligă

pe producător să introducă şi să utilizeze o tehnologie nepoluantă. Sau, în cazul licenţelor de

poluare, se poate crea o adevărată piaţă de cumpărare a acestora. Achiziţia unei licenţe permite

firmei să poluieze până la un nivel standard prestabilit. Acest standard poate fi socotit un preţ.

Cu cât nivelul său va fi mai ridicat, cu atât el va responsabiliza mai mult firma achizitoare în

folosirea unei resurse.

Politica de preţ promovată de guvernele ţărilor lumii se confruntă însă cu o problemă, aceea

a libertăţii lui. Analiştii în domeniu au ajuns la concluzia că "... preţurile la resursele naturale

trebuie ridicate prin măsuri politice. Aceasta este prima ţintă care trebuie atinsă. Pe de altă parte,

lucru important de reţinut, schimbările sectoriale cerute de dezvoltarea sustenabilă trebuie să se

realizeze la costuri economice joase. Costuri înalte pot însemna o încetinire a procesului de

creştere şi, ca urmare, dezvoltarea poate deveni nesustenabilă"87.

Aşadar, politica de preţ poate întinde capcane. Dezvoltarea sustenabilă nu înseamnă stoparea

creşterii, dimpotrivă. Iar susţinerea creşterii nu e realizabilă în afara principiilor eficienţei şi,

deci, a unor costuri reduse. Avantajele dobândite prin responsabilizarea faţă de mediu, pe calea

87 Lucas Pretschger, Growth Theory and Sustainable Development, Cheltenhan, UK; Northampton, MA, USA,

1999, p.237.

Page 84: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

84

unui preţ ridicat, trebuie să compenseze riscurile pe care acelaşi preţ mare le poate avea asupra

cadenţei creşterii. Altfel, dezvoltarea durabilă îşi pierde suportul.

Pentru România perioadei de tranziţie funcţionarea unor asemenea mecanisme este

îngreuiată de existenţa unor distorsiuni ale pieţei care împiedică punerea în valoare a funcţiei

preţului de revelator de informaţii dar şi de măsură fidelă a raportului tensional cerere-ofertă.

George Georgescu pune în evidenţă trei asemenea distorsiuni88:

1. Neincluderea în preţul unor resurse a cheltuielilor cu repararea sau conservarea

mediului de unde aceste resurse s-au obţinut. Exemplul tipic în acest sens îl oferă preţul

lemnului, situat mult sub cheltuielile reale de exploatare. Prin această subevaluare a imputurilor

economice se obţine o falsă competitivitate în relaţiile cu străinătatea. "Perversitatea" acestei

false ieftinătăţi este tocmai expresia preţului plătit prin neluarea în calcul a rarităţii resurselor şi a

cheltuielilor pentru conservarea acestora.

Judecata este valabilă şi pentru preţul de achiziţie, uneori revoltător de "competitiv", cu care

străinii cumpără firmele româneşti. Lipsa unei legislaţii clare şi severe de protecţie a mediului

sau nivelul scăzut al standardelor de mediu existente, dimpreună cu neinspirata obişnuinţă de a

nu lua în calcul costuri de mediu la privatizare crează o falsă competiţie în procesul de

apropriere a firmelor româneşti.

2. Existenţa unor monopoluri naturale, subvenţionate de stat, exact în domeniul resurselor

naturale. Pentru că exercită presiuni tipice monopolurilor, regiile autonome primesc subvenţii

care, de obicei, capătă destinaţii străine celor dictate de acoperirea unor cheltuieli de mediu. De

cele mai multe ori cheltuielile administrative sau salariale absorb aceste subvenţii. Coroborat cu

inexistenţa unui real mediu concurenţial în domeniu, şi a unei legislaţii incoerente, preţurile

arbitrare impuse de regiile autonome sunt departe de a reflecta şi problemele de mediu.

3. Ţările slab dezvoltate, şi România nu face excepţie, practică subvenţii pentru importul

unor bunuri scumpe care provin din ţările dezvoltate şi care includ, acolo, şi costuri de mediu.

Pentru a le ocoli, sau pentru a rămâne competitive, ţările dezvoltate au la îndemână soluţia

implantării directe a industriilor lor în ţările slab dezvoltate. Intenţia le este facilitată de nivelul

redus al standardelor de mediu din aceste din urmă ţări care, graţie acestui fapt, au toate

"şansele" să importe industrii poluante.

b. Principiul Poluatorul Plăteşte (PPP)

Tehnic vorbind, principiul PPP este principalul instrument de internalizare a costurilor cu

poluarea. Aplicarea lui permite satisfacerea a două mari cerinţe:

- Determinarea dimensiunii răspunderii pentru paguba adusă mediului;

Page 85: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

85

- Posibilitatea practicării de preţuri în baza determinărilor făcute la resursele de mediu în

vederea inducerii unui comportament responsabil din partea utilizatorilor acestora.

Permiţând acest lucru, aplicarea PPP are ca efect introducerea resurselor de mediu în

mecanismul pieţei libere, adică în locul unde raritatea şi costul de oportunitate al utilizării lor îşi

vor dobândi reala semnificaţie şi dimensiune.

Deşi, în aparenţă, simplă, problema determinării costurilor de mediu, şi internalizarea lor nu

este una facilă. O instalaţie de control sau de prevenire a poluării se ştie exact ce cheltuieli a

antrenat. Costul unei investiţii într-o tehnologie nouă este însă greu departajabil în cheltuieli

pentru schimbarea tehnologiei, pur şi simplu, şi cheltuieli aferente aspectului "curat" al acestei

tehnologii. Apoi, noţiunea uzuală limbajului dezvoltării durabile de "stare acceptabilă a

mediului" implică un mare grad de relativitate. Cum poţi să măsori cu exactitate paguba dacă nu

ştii cu exactitate ce înseamnă întregul căruia i-ai adus daune? Aceste dificultăţi, plus implicaţiile

pe care internalizarea unor cheltuieli le au asupra exficienţei sau asupra raportului dintre

eficienţă şi echitate au condus nu numai la interpretări diferite ale modului de aplicare a PPP dar

şi asupra instrumentelor prin care el este pus în practică.

În orice caz, şi dincolo de orice interpretare, instrumentele la care se face apel pentru

aplicarea PPP sunt, prin natura lor, predominant economice şi nu administrative, de comandă.

Caracteristica lor principală este că lasă agenţilor economici care folosesc resurse de mediu

alternativa de a răspunde la anumiţi stimuli.

Ţinând seama de aceste caracteristici şi dificultăţi principalele modalităţi de internalizare a

costurilor, în vederea suportării lor de către poluator, sunt:

1. Definirea clară şi respectarea strictă a drepturilor de proprietate. Toţi reprezentanţii

"Şcolii drepturilor de proprietate", liberali prin crezul lor, susţin că o resursă se exploatează

prădalnic atâta vreme cât proprietatea asupra ei nu este clar definită. Dacă în atragerea şi

folosirea resursei respective sunt interesaţi mai mulţi agenţi economici, fiecare va căuta să scoată

din exploatarea ei profit maxim ştiind că, în absenţa vreunei îngrădiri determinată de un drept de

proprietate, ceilalţi vor proceda la fel. Numai privatizarea va face pe fiecare responsabil de

exploatarea raţională şi conservarea pe termen lung a resurselor.

Ceea ce vor adepţii drepturilor de proprietate şi, în principal, protagonistul Ronald Coase,

este o privatizare totală, a resurselor şi a bunurilor de mediu. Reţinând ideea că proprietatea

privată responsabilizează, experienţa faptică a dovedit că aerul, apa mărilor şi oceanelor, stratul

de ozon etc. nu se supun, din păcate, acestei logici. Pentru păstrarea lor nealterată trebuie găsite

soluţii situate dincolo de proprietatea privată.

88 George Georgescu, Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura Economică, Bucureţti, 1995, p. 20-22.

Page 86: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

86

2. Negocierea directă între agenţii economici. Tot în spiritul pieţei libere, şi de o manieră

unidimensională, vizând doar interesele individuale ale celor implicaţi într-o activitate

economică şi eludând interesul social, Coase şi adepţii "Şcolii drepturilor de proprietate" au

întrevăzut şi posibilitatea unei negocieri directe între agenţii economici, negocieri bazate pe

logica desprinsă din filosofia lui A.C. Pigou.

Coase oferă exemplul unei căi ferate ce traversează un lan de cereale. Agricultorii sunt

interesaţi de existenţa unei căi de transport în apropierea culturilor lor. Numai că trenul lui Coase

este condus de o locomotivă cu aburi care poluiază. "Actualizat", exemplul său ar însemna o

şosea pe care grânele sunt transportate cu maşini grele cu emisii poluante. Interesaţi de

coabitarea reciprocă, determinată de bunul mers al afacerii, cele două părţi vor fi dispuse să

negocieze în privinţa costului cu poluarea. Şi iată cum! Transportatorul va fi dispus să plătească

agricultorului poluat o taxă compensatoare atâta vreme cât avantajul marginal obţinut prin

activitatea sa, poluantă, este superior costului pe care poluatul ar trebui să-l suporte dacă s-ar

angaja să se ocupe cu eliminarea poluării. Dacă situaţia se inversează, poluatul va fi interesat să

ofere poluatorului o taxă pentru a-l stimula să reducă emisiile poluante. Procedând astfel, se va

ajunge la situaţia de optim gen Pigou în care costul marginal al polării va fi egal pentru cele două

părţi.

Un alt exemplu îl pot oferi proprietarii vecini a două livezi de pomi fructiferi. Unul îşi

tratează pomii cu insecticidele şi fungicidele necesare şi prescrise. Al doilea nu face acest lucru

şi atunci lotul său va fi învadat de boli şi dăunători care, din nefericire, vor migra şi în lotul

vecin. Nefiindu-i indiferentă producţia, proprietarul primului lot va fi obligat la o negociere cu

cel de-al doilea. El va oferi acestuia o sumă stimulativă (spre a-şi achiziţiona substanţele chimice

necesare combaterii dăunătorilor) atâta timp cât aceasta se va afla sub nivelul plusurilor de

productivitate posibil de obţinut prin combaterea dăunătorilor pe ambele livezi.

3. Internalizarea pe calea taxelor. O asemenea terapeutică antipoluare se sprijină pe ipoteza

(inspirată tot din logica lui A.C. Pigou) că taxa se va regăsi în preţuri şi că, modificând preţurile

relative ale bunurilor produse, acest lucru va influenţa procesul de afectare a resurselor

conducând la o situaţie optimală. Mecanismul care stă la baza acestei idei este următorul: fiecare

agent va fi tentat şi incitat să reducă daunele pe care le aduce mediului atâta vreme cât costul

marginal al măsurilor necesare în această direcţie este mai mic decât taxa pe care ar plăti-o

pentru poluare. Prin taxare, se ajunge la egalizarea costurilor marginale antrenate de măsurile de

protecţie a mediului, pentru toţi agenţii. Cum taxele se regăsesc în preţurile de achiziţie ale

produselor, consumatorii vor fi influenţaţi, de asemenea, în deciziile lor, de aceste taxe. Marele

avantaj al acestui sistem ţine de împrejurarea că, prin taxele preconizate, se urmăreşte nu de a

Page 87: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

87

plăti pentru poluare ci de a determina o conduită responsabilă şi traductibilă în măsuri

antipoluante sau de reducere a acesteia.

În marea categorie a taxelor (şi impozitelor) intră:

3.1. Taxa pe poluare. Este menită, teoretic, să incite la reducerea poluării şi la introducerea

unor producţii curate. Ipoteza de la care se pleacă este aceea a proporţionalităţii mărimii taxei cu

poluarea produsă. Pentru a se realiza un asemenea obiectiv e necesară realizarea unor condiţii,

printre care:

• posibilitatea măsurării pagubei produse prin poluare;

• stabilirea cât mai exactă a parametrilor calitativi ai mediului ambiant (eventual, prin

standarde de mediu);

• stabilirea unui nivel optim, stimulativ al taxei.

Această din urmă cerinţă este foarte importantă. Este de dorit ca firmele poluante să nu

plătească taxa ci să ia măsuri extipoluante. Pentru aceasta trebuie ca impozitul să fie suficient de

mare şi să antreneze sporirea investiţiilor în tehnologii şi echipamente antipoluante (Olanda,

Danemarca etc.). Atunci când taxa este prea mică (Franţa) principiul de judecată se respectă,

firmele suportă taxa dar obiectivul nu este atins, poluarea rămâne. Acest inconvenient poate fi

depăşit dacă fondurile adunate la buget prin plata taxelor pe poluare capătă o destinaţie specială:

finanţarea măsurilor de protecţie a mediului. Iar pentru aceasta e nevoie de un stat responsabil şi

interesat în binele general, lucru rar întâlnit.

3.2. Taxe pentru utilizarea unei resurse. În categoria de resurse intră, aici, o resursă definită

în sensul clasic al termenului dar şi deşeurile industriale sau menajere. O taxă instituită în

această direcţie are menirea, fie de a pereniza existenţa unei resurse rare, neregenerabile, fie de a

încuraja un serviciu de tratare a deşeurilor, spre a le da o utilizare economică sau a le neutraliza

efectele nedorite.

Efecte similare au, în aceeaşi direcţie, redevenţele. Concesiunea dreptului de folosinţă a unui

bun public (zăcăminte de minereuri, petrol, gaz etc. dar şi a unor drumuri publice) poate conduce

la o conduită responsabilă a beneficiarului dreptului concedat dacă redevenţa impusă de titularul

bunului este suficient de mare şi, în acelaşi timp, este cuplată cu norma de protecţie a mediului

pe domeniul respectiv.

3.3.Taxe pe produs. Sunt menite a acoperi cheltuielile necesare înlăturării eventualelor

pagube pe care producerea şi consumul unor bunuri le-ar provoca. Întrucât sunt componente ale

preţurilor bunurilor, asemenea taxe pot avea şi rezultate perverse: efectul lor stimulator poate să

se reducă dacă produsele vizate se vând foarte bine şi măresc încasările deţinătorilor, scopul

pentru care au fost stabilite rămânând colateral. Pentru că, în atari circumstanţe, raportarea la

Page 88: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

88

PPP are slabă relevanţă, taxele pe produs îşi găsesc justificarea doar prin includerea lor într-un

sistem de alte taxe.

Atunci când produse diferite se adresează aceleiaşi nevoi se aplică taxe diferenţiate pe

produs pentru a încuraja producţia şi consumul celor mai puţin poluante. Accizele la carburanţi,

de exemplu, au menirea de a încuraja consumul de combustibil fără plumb, transportul în comun

sau mersul pe jos şi de a reduce traficul auto poluant după cum, aceleaşi accize, la băuturi

alcoolice şi tutun, sunt gândite pentru a reduce consumul lor dăunător sănătăţii şi a favoriza

colectarea de fonduri necesare proiectelor de asistenţă socială şi sanitară.

3.4. Taxe administrative. Sunt instituite în vederea colectării fondurilor necesare finanţării

unor acţiuni de management al mediului. Se colectează, astfel de taxe, la înregistrarea unor firme

poluante, la eliberarea unor licenţe de funcţionare etc. Pentru ca aceste taxe să-şi justifice

sorgintea din PPP e necesar ca veniturile colectate pe această cale să se concretizeze în măsuri

clare de rezolvare a unor probleme de mediu. Dezavantajul taxelor administrative este legat

tocmai de lipsa posibilităţii stabilirii unei legături directe între contribuţia poluatorilor şi

costurile pe care le implică implementarea programelor de mediu.

4. Subvenţiile. Sunt justificate de existenţa unor externalităţi pozitive. Dacă un agent

economic este la originea acestora el trebuie să fie subvenţionat şi încurajat, astfel, să menţină

aceste servicii pentru mediu sau cu caracter social. În acest sens el trebuie să primească o primă

pentru orice investiţie antipoluantă efectuată sau pentru evitarea sau suprimarea poluării. Pentru

ca prima să-şi merite numele ea trebuie să fie mai mare decât costurile cu depoluarea. Şi această

măsură comportă, ca şi altele, dificultăţi legate de identificarea exactă a poluatorului, a

cuantumului poluării, a costurilor de epurare etc. În plus, nu sunt de neglijat efectele perverse.

Referindu-se la acest fapt René Passet enumera, printre asemenea rezultate nedorite: "... crearea

de întreprinderi poluante cu scopul de a primi prime de epurare, tendinţa întreprinderilor

existente de a subevalua poluarea produsă şi de a fi, astfel, «premiate» cu sume mult mai mari

decât merită ... în fine ipoteza limită în care o firmă continuă să primească prima şi după ce şi-a

închis porţile din raţiunea că, astfel, nu produce poluare".89

Atâta vreme cât sursa primelor nu vine de la poluator ci de la puterea administrativă,

efectele nedorite sunt de aşteptat. În plus, tocmai pentru că fondurile necesare subvenţiilor

provin de la surse administrative, se impută acestei metode că este neconformă cu PPP. O

asemenea aserţiune nu poate fi susţinută şi în cazul în care fondurile colectate sunt destinate

investiţiilor antipoluante, reciclării deşeurilor, recuperării unor resurse, implementarea unor

89 René Passet, Environnment et biosphère, în Xavier Greffe ş.a., Encyclopédie économique, vol. 2, Economica,

Paris, 1990, p.1842.

Page 89: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

89

măsuri restrictive de mediu, tratarea apei poluate, curăţirea unor lacuri afectate de depozite

toxice etc., adică atunci când problemele de mediu cu care sunt confruntate firmele sunt severe şi

asistenţa financiară se impune.

Ca formă concretă pe care subsidiile o pot lua, amintim: primele directe, credite

guvernamentale cu dobândă redusă sau fără dobândă, permisiunea unor amortismente accelerate,

reduceri de impozite, investiţii directe din partea administraţiei publice etc.

Deşi criticate pentru dezavantajele lor şi deşi sunt socotite puţin conforme cu PPP, sistemul

subvenţiilor este întâlnit în ţări europene ca Germania, Olanda, Franţa, Italia etc. mai puţin în

SUA.

5. Permisele de poluare sau exploatare a resurselor

O metodă, pe cât de şocantă, pe atât de seducătoare, constă în emiterea şi vânzarea

drepturilor de poluare. În baza unei bune cunoaşteri a problemelor de mediu, autoritatea publică

stabileşte norme maxime admisibile de poluare pentru fiecare domeniu. Cantitatea totală de

poluare tolerabilă îşi găseşte concreteţe într-un număr determinat de permise de poluare. Ele sunt

emise de stat şi puse în vânzare pe o piaţă specifică. De achiziţia lor prin cumpărare sunt

interesaţi agenţii economici a căror activitate produce poluare în domeniul vizat de guvern.

Numărul de permise deţinute va indica şi nivelul maxim admis pentru poluatorul proprietar ca şi

perioada pentru care dreptul de poluare este valabil. A produce poluare dincolo de ceea ce se

oferă ca admisibil prin permisele cumpărate înseamnă a suporta cheltuieli cu depoluarea. Între

agenţii economici interesaţi se instalează un climat concurenţial. Fiecare va fi interesat să

cumpere permise de poluare până când costul marginal al unui asemenea permis devine egal cu

cel de depoluare. Statul deţine controlul prin fixarea normei generale admise a emisiilor

poluante. Mai mult, el poate înnăspri condiţiile impuse agenţilor economici prin variaţii de curs

ale permiselor de poluare.

O asemenea piaţă poate funcţiona numai dacă este perfect fluidă şi informată. În plus, mai e

nevoie ca statul să deţină în permanenţă controlul asupra drepturilor de poluare emise şi

repartizate între competitori.

Dacă pare şocant să vinzi drepturi de poluare a unui bun ambiental, care de cele mai multe

ori este un bun public, nu aceleaşi sentimente le provoacă vinderea drepturilor de exploatare a

unei resurse. Plecând de la norme clar definite, privind potenţialul, raritatea, durabilitatea şi

eficienţa cu care poate fi atrasă şi exploatată o resursă, statul proprietar poate emite permise de

exploatare. Se pot cumpăra, de data aceasta, cote. A exploata dincolo de cantitatea determinată

de cotele deţinute înseamnă a suporta cheltuieli suplimentare. Concurenţa va asigura o

optimizare a exploatării resurselor pentru că fiecare agent economic va fi incitat să se încadreze

Page 90: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

90

în cotele cumpărate atâta vreme cât costul marginal de achiziţie al unei cote va rămâne inferior

cheltuielilor suplimentare antrenate de depăşirea nivelului arondat.

Principiul, ca şi modul de acţiune, pot fi extinse şi pe piaţa asigurărilor pentru accidentele

de mediu. În virtutea acestora, companiile de asigurări, ca instituţii specializate, preiau de la

agenţii economici riscurile pentru pagubele aduse mediului. Nivelul primei de asigurare

reprezintă, în acest caz, elementul care angajează piaţa concurenţială.

6. Sistemul de garanţie - colectare (colectare- refinanţare).

Potrivit acestei metode, consumatorilor li se cere să plătească o supra-taxă la achiziţia unei

produs a cărei eventuală nereturnare şi colectare, după utilizarea sa deplină, ar produce poluare.

Odată cu returnarea bunului, la finele ciclului său de viaţă, supra-taxa se restituie

consumatorului.

Metoda este aplicabilă produselor returnabile care, după utilizarea lor, rămân în

quasiintegritatea lor fizică dar a căror prezenţă în mediu ar prejudicia calitatea acestuia. Este

cazul unor bunuri de genul sticle, anvelope, ulei auto, baterii auto, butelii de spray-uri etc.

Regimul de restituire a ambalajelor poate, de asemenea, să fie supus acestei logici. Un

sistem de credite rambursabile la predarea ambalajelor, poate, de exemplu, să determine o

colectare a acestora în vederea refolosirii sau, pur şi simplu a determinării unei destinaţii

neproducătoare de poluare.

În rezumat, toate aceste metode au în vedere aplicarea faptică a PPP. Unele sunt în măsură

să răspundă în totalitate cerinţelor de conformitate cu acest principiu. Altele mai puţin. În

general, subvenţiile se pliază mai puţin filosofiei acestui principiu întrucât ele se suportă prin

buget. Toate au însă rolul de a stimula minimă piaţă concurenţială şi să disciplineze atitudinea

faţă de mediu şi de folosirea rersurselor. Şi, din punctul acesta de vedere, ele işi justifică

prezenţa.

IV.3. Politici multidimensionale

IV.3.1. Caracteristici generale

Denumirea acestor politici sugerează, din start, că ele refuză reducţionismul economic şi

vizează, concomitent, economicul, socialul, politicul, culturalul etc. Se departajează de politicile

unidimensionale prin următoarele trăsături:

a) Acceptarea intervenţiei statale

Poziţia etatistă este rezultanta neîncrederii în mecanismele pieţei libere pe terenul economiei

mediului şi a filosofiei susţinătoare - liberalismul. George Georgescu de pildă, susţine că

Page 91: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

91

"Acţiunea liberă a legilor economice nu a creat mecanisme de protecţie, în general, şi de

protecţie a mediului, în particular. Rolul acesta revine guvernului care, în aplicarea conceptului

dezvoltării durabile, poate influenţa comportamentul autorităţilor agenţilor economici şi

populaţiei, ca subiecţi ai instrumentelor politicii de mediu".90 Mai radicală, ca poziţie şi

argumentaţie, Maria Popescu consideră, pur şi simplu, că "liberalismul este incompatibil cu

dezvoltarea durabilă". Citând şi inspirându-se consistent din cartea lui I. Sachs -

L'écodéveloppement. Stratégies pour le XX-è siècle, Syros, 1997 - Maria Popescu pare a-i

împărtăşi opiniile acestuia considerând că eşecul speranţelor formulate prin Reuniunea de la Rio

din 1992 se datorează tocmai ascensiunii, în această perioadă, a neoliberalismului, în contrasens

cu cerinţele istoriei; în contrasens pentru că numai o economie mixtă care să pună în funcţiune

"o reglementare accentuată a pieţelor" şi care să asigure, pe această cale, o mai "bună articulare

între social, ecologic şi economic" ar fi în consonanţă cu cerinţele dezvoltării durabile.91 Mai

mult decât atât, sub influenţa cărţii lui Matei Dogan şi Dominique Pelassy - Economia mixtă.

Jumătate capitalistă, jumătate socialistă, Alternative, 1992 şi a lui J.K. Galbraith - Societatea

perfectă. La ordinea zilei: binele omului, Eurosong and Book, 1997, Maria Popescu ajunge la

concluzia, emblematică, socotim, pentru poziţia ei faţă de rolul statului, că "Transformarea

statului în furnizor general de resurse şi de securitate materială va avea ca scop şi rezultat parţial

integrarea în societăţi mai puţin conflictuale a naţiunilor europene".92 Aşa ar fi făcut, după

autoarea noastră, Danemarca, Olanda, Suedia, şi nu numai. Consensul social şi dialogul social,

utile pentru a asigura pacea şi echilibrul, sunt, după aceeaşi autoare, necesare şi în ceea ce

priveşte alocarea resurselor, inclusiv a resurselor de mediu.

Cochetăria cu un "parteneriat între puterea publică şi sectorul privat" se plasează în acelaşi

registru de judecată. Chiar dacă "utilizarea mai largă a mecanismelor de piaţă" şi "stimularea

democratizării deciziei privind mediul înconjurător" par a-i sublinia poziţia, Camelia Cămăşoiu

nu exclude şi posibilitatea unui parteneriat.93 Ideea exploatării, în condiţii raţionale, ecologice şi

pe bază privată a bunurilor publice, chiar dacă implică un "compromis ştiinţific" al mezalianţei

stat - exploatare privată nu poate fi respinsă de facto. Numai că lipsa proprietăţii private

angajează iresponsabilităţi în exploatarea privată. Chiar autoarea citată oferă exemplul

concesionării pădurilor din Amazonia care au fost tăiate prădalnic fără ca "întreprinzătorii" în

cauză să poată da socoteală de faptele lor. O legislaţie severă, prin care obligaţiile ce revin

90 George Georgescu, lucr.cit., p.43. 91 Maria Popescu, lucr.cit., p.37. 92 Ibidem, p.39. 93 Camelia Cămăşoiu, lucr.cit., p. 43 - 44.

Page 92: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

92

concesionarilor să fie precizate la modul riguros s-a dovedit în timp un surogat. Numai în

condiţiile proprietăţii private, numai când bornele competenţelor obligaţiilor işi trag rigoarea şi

claritatea, şi se sprijină, în acelaşi timp, pe proprietatea privată, numai atunci, repetăm, există

interesul real de a utiliza şi conserva o resursă, indiferent de natura ei, în mod durabil.

b) Gestiunea patrimoniului, de resurse sau ambiental, este supusă unor strategii sociale.

Acestea au în vedere şi pleacă de la caracterul finit al acestei lumi; lume privită nu numai în

termeni monetari ci, mai ales, în termeni fizici. Acoperitoare, sub raportul explicaţiilor şi al

soluţiilor propuse este, aici, viziunea entropică. În deplină concordanţă cu ea, funcţiile de

producţie de tip Cobb - Douglas sau CES (Constant Elasticity of Substitution) nu-şi găsesc

corespondent şi aplicaţie. Trecere şi putere explicativă au modelele de tip input-output, băncile

de resurse naturale sau băncile de date energetice.

c) Se mizează mult pe responsabilitatea civilă vis-à-vis de distrugerile provocate naturii.

Aceasta, în baza unei riguroase reglementări cu privire la dreptul de folosinţă a bunurilor

naturale, reglementări prin care natura este ajutată să se conserve.

d) Se pune accent pe o schimbare de paradigmă în relaţia om, pe de o parte, şi economic,

tehnic, social, politic şi ecologic pe de altă parte. De aici, o argumentare generoasă pentru o

abordare socio-culturală şi politică a dezvoltării.

e) Dezvoltarea sustenabilă este privită ca un proces global, cu multe interferenţe, a cărei

bună înţelegere nu permite ocolirea sau neglijarea lumii a treia. Din acest motiv, deşi strategiile,

pe rol astăzi, vizează, cu deosebire, lumea bogată, ele nu-şi vor găsi finalitatea reală pentru că,

susţin vocile autorizate, "... nu se poate face o insulă sustenabilă într-o mare nesustenabilă".94

f) Nu lipsesc trimiterile la etic şi moral. În condiţiile în care se pleacă de la premisa că,

potrivit modulului actual de producţie, bogaţii risipesc iar săracii subutilizează resurse din lipsa

unor mijloace tehnice şi financiare, stabilirea unor raporturi mai armonioase între oameni pare a

se impune cu necesitate. Aşa cere dezvoltarea durabilă, pentru că, dacă relaţiile dintre cei

prezenţi sunt atât de inegale, ce pretenţie putem emite de la structura relaţiilor dintre generaţiile

viitoare?

IV.3.2. Tipuri şi instrumente de politică multidimensională

a) Standardele şi alte măsuri restrictive de reglementare şi control

Sunt principalele măsuri de reglementare prin care statul intervine spre a stabili jaloanele

între care activitatea economică, şi nu numai, se poate mişca fără a afecta calitatea mediului. Au

94 B. Nath, S Talay, What is Sustainable Development" in B. Nath, L. Hens, D. Devuyst, Sustainable Development, VUBPRESS, 1996, p.38.

Page 93: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

93

un caracter imperativ, în faţa lor neexistând decât alternativa confirmării sau a plăţii amenzii.

Caracterul normativ poate să se traducă în:

• măsuri de reglementare a proceselor sau produselor fabricate sau utilizate;

• interdicţii privind realizarea sau utilizarea unor produse sau servicii;

• interdicţii privind emisii de poluanţi sau depuneri de deşeuri;

• precizări privind nivelul permis al unor activităţi pe zone, perioade etc.

• etc.

Preocuparea pentru stabilirea de norme şi normative de natură să asigure sănătatea mediului

şi a oamenilor este internaţională. Organizaţia Internaţională pentru Standardizare (ISO) îşi are

corespondent în fiecare ţară prin Corpuri de Standarde Naţionale. De la acest nivel se stabilesc

principalele elemente care definesc managementul de mediu. ISO furnizează aceste elemente şi

auditează organizaţiile naţionale în realizarea obiectivelor de mediu.

În stabilirea standardelor se pleacă de la premisa esenţială că entităţile economice, indiferent

de profilul lor, nu-şi mai pot stabili planul de afaceri fără să ţină seama că, în viitor, competiţia

va încorpora şi problemele de mediu; nu-şi vor putea desface bunurile şi serviciile produse în

acele zone în care standardele de mediu sunt respectate fără ca ele, la rându-le, să le respecte.

Principalele tipuri de standarde cunoscute sunt95:

• Standardele de mediu - stabilesc nivelul admis al unui poluant într-o anumită

componentă a mediului - aer, apă, sol etc.;

• Standarde de emisii sau efluenţi - stabilesc volumul maxim sau concentraţia maximă a

unui poluant ce provine de la o anumită sursă;

• Standarde tehnologice - fixează tipul de tehnologie la care o firmă, recurgând în

realizarea produsului său, se încadrează în parametrii de mediu sănătos;

• Standarde de produs - stabilesc cantitatea, volumul, procentul, conţinutul etc. maxime de

substanţă poluantă pe care poate să le conţină un produs.

Stabilirea unor asemenea standarde presupune cunoştinţe serioase, tehnice, de merceologie,

tehnologice, de calitate a mediului. În plus, odată fixate şi instituţionalizate, respectarea lor

implică monitorizarea potenţialilor poluanţi, controlul şi, dacă este cazul, sancţionarea lor.

Toate acestea înseamnă cheltuieli. Stabilirea nivelului lor nu este, de asemenea, o chestiune

facilă. Operează, şi aici, logica costului de oportunitate. Dacă amenda este mai mică decât

cheltuielile pentru schimbarea unei tehnologii sau a reţelei de fabricaţie, se preferă plata ei. Or,

nu acesta este obiectivul. Prin măsurile de reglementare se urmăreşte, ca şi prin instrumentele

95 Vezi, Victor Platon, lucr.cit., p.146.

Page 94: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

94

economice, însănătoşirea şi conservarea la parametrii calitativi a mediului şi nu sancţionarea în

sine a agenţilor poluatori.

Fixând, la modul concret, obiectivele şi ţintele unui management de mediu, în M. Manoliu

şi C. Ionescu reţin:

"• reducerea cantităţii de deşeuri şi diminuarea epuizării resurselor;

• reducerea sau eliminarea poluanţilor în mediu;

• proiectarea produselor în aşa fel încât să se reducă impactul lor asupra mediului la

nivelul producţiei utilizării şi eliminării;

• controlul impactului asupra mediului;

• minimizarea oricărui impact negativ asupra mediului, provocat de noile produse;

• promovarea conştiinţei de mediu printre angajaţi şi membrii comunităţii"96.

De subliniat şi reţinut importanţa ultimei ţinte stabilită de autorii citaţi - conştientizarea

angajaţilor şi a oamenilor, în general, despre importanţa conservării unui mediu ambiental

sănător. Fără acoperirea acestui obiectiv, celelalte sămân simple tentative.

Standardele, în sine, nu-şi găsesc finalitate dacă nu sunt impuse de guverne spre aplicare.

În acest sens, pe calea măsurilor de reglementare şi control:

• se stabilesc tipurile de standarde pentru fiecare domeniu de activitate;

• se precizează activităţile ce trebuie întreprinse pentru implementarea şi respectarea

standardelor;

• se emit autorizaţii prin care sunt stabilite cerinţele de mediu şi se definesc parametrii

calitativi ai acestuia;

• se emit dispoziţii de monitorizare în deplin acord cu cerinţele precizate în autorizaţii;

aceste activităţi pot fi îndeplinite de personal calificat în acest sens sau cu ajutorul unor

aparate de măsură şi control;

• se stabilesc şi se aplică sancţiuni, amenzi - civile, administrative sau penale.

Purtând amprenta etatismului, standardele, ca şi celelalte măsuri de reglementare şi control

nu sunt, în general, agreate. Prin ele se urmăreşte totuşi realizarea unor avantaje.

În primul rând, firmele sunt determinate să realizeze bunuri cu costuri mai joase. Din

moment ce costurile de mediu grevează asupra preţurilor, nu întotdeauna, "mai curat" înseamnă

şi "mai competitiv". Pentru a realiza competitivitatea necesară în relaţiile cu alte firme este

nevoie de măsuri pe linia restructurării costurilor. În prelungirea acestei judecăţi, se poate

constata că firmele care aplică reglementările de mediu sunt dezavantajete, sub raportul

96 M. Manoliu, C. Ionescu, Dezvoltarea durabilă ..., lucr.cit., p.90.

Page 95: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

95

costurilor, faţă de cele care nu aplică astfel de măsuri. De aici o presiune generală, din partea

primelor, pentru ca reglementările ce compun managementul de mediu să fie implementate de

toată lumea.

În al doilea rând, durabilitatea dezvoltării implică şi realizarea unor produse cu atribute

calitative superioare. Acestea pot face obiectul unor reglementări stricte şi în detaliu. Exemplul

pieţei agricole comunitare unde până şi lungimea castraveţilor care pot ajunge pe piaţă este

standardizată este edificator.

În al treilea rând, respectarea standardelor stabilite se poate solda cu avantaje pe linia

fiabilităţii, a funcţionalităţii. Standardele pot impune schimbarea sau înnoirea unui produs şi, pe

cale de consecinţă, a unei tehnologii. Un produs nou, cu o mai "sănătoasă" adresabilitate sau o

tehnologie mai "verde" nu pot primi decât percepţia pozitivului.

În al patrulea rând, aplicarea standardelor poate obliga la o mai bună folosire a resurselor

cunoscute şi deja atrase sau la descoperirea şi exploatarea unor noi resurse, mai puţin poluante.

Iar asemenea mutaţii pot antrena schimbări de anvergură, ale modului de producţie sau a celui de

consum. Înlocuirea, în perspectivă, a benzinei cu nepoluantul şi inepuizabilul hidrogen sau

folosirea câmpului magnetic drept mijloc de propulsie a trenurilor ultrarapide pot exemplifica

un astfel de avantaj.

b) Politici şi soluţii desprinse din teoria lui N.G. Roegen

Reamintim că universul pe coordonatele căruia judecă şi operează Roegen este unui finit.

Caracterul finit este impus de legea entropiei, care stăpâneşte economia aşa cum stăpâneşte şi

viaţa în general. La rându-i, perspectiva desprinsă dintr-o astfel de viziune şi analiză nu este

optimistă, dimpotrivă. Pesemismul roegenian îşi trage sorgintea din :

• ireversibilitatea constatată a proceselor reale, adică din mersul entropic al omenirii, de la

surse generoase la epuizarea lor lentă dar sigură;

• imposibilitatea economiştilor contemporani şi "încăpăţânarea" lor condamnabilă de a nu

lua în serios avertismentele cu privire la caracterul finit al resurselor pentru a-şi schimba

concepţia şi a sugera soluţii pe măsură;

• inerţia fatidică şi, aproape, fatalistă, a omului modern care, nereuşind să-şi reconsidere şi

adapteze "plăcerea de a trăi" la posibilităţile oferite, se lasă în continuare sedus de

plăcerea unor cerinţe deşarte, risipind, astfel, resurse şi apropiind sfârşitul lor;

• împrejurarea "că ireversibilitatea este o trăsătură generală a tuturor legilor economice

dar că acest fapt a rămas neobservat"97; şi că deşi Alfred Marshall a înţeles că "adevărata

Meccă" a economistului este biologia, nu mecanica, şi că în virtutea acestei convingeri

Page 96: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

96

el a făcut remarcabila descoperire a ireversibilităţii curbei ofertei pe termen lung, această

descoperire a eminentului economist neoclasic nu a lăsat urme durabile;

• "împrejurarea că specia umană este supusă unui conflict social ireductivil"98, pentru că

plăcerea de a trăi a fiecăruia trebuie să se producă într-un cadru dat, finit, unde plusul

unuia devine minusul altuia.

Acuzabil de accente marxiste, mai ales din acest ultim unghi, al jocului conflictual cu sumă

nulă în care omenirea este prinsă ca într-o horă entropică mondială fără putinţa de a i se

sustrage, Roegen a sugerat totuşi soluţii; soluţii care poartă la rându-le pecetea originalităţii

analizelor sale.

La modul global privite, soluţiile lui Roegen par a nu putea fi desprinse din organica

întregului; a unui întreg care se consumă pe zi ce trece şi în locul a ceea ce se consumă nu se

pune nimic la loc. Totuşi, o privire analitică a ceea ce a lăsat el moştenire permite o minimă

departajare a unor soluţii pe "felii" mari ale întregului.

Astfel, în ceea ce priveşte populaţia globului, Roegen nu va avea, la un moment dat, reţineri

în a sugera o reducere a numărului populaţiei până la o limită compatibilă a se grăni de pe urma

unei "agriculturi organice". Până să ajungă acolo, Roegen oferă o analiză originală şi intertesantă

despre populaţie cu elemente inspiratoare şi comunicabile pentru toţi demografii şi ecologiştii

secolului XXI. Mai întâi, Roegen leagă în mod direct numărul populaţiei de nivelul resurselor

planetei. Din această conexiune extrage o concluzie pesimistă. "Dacă, spune el, procesul entropic

nu ar fi irevocabil, respectiv dacă energia dintr-un bulgăre de cărbune sau de uraniu ar putea fi

folosită iarăşi şi iarăşi, la infinit, aproape că nu ar mai exista insuficienţă economică în viaţa

omului. Nici măcar creşterea populaţiei, până la o anumită limită nu ar crea insuficienţă

economică: omenirea nu ar trebui decât să accelereze viteza de folosire a stocurilor existente"99.

Cum stocurile existente sunt finite, omenirea nu are de partea sa şansa acestei atitudini

confortabile - de a se "strădui" în a-şi consuma resursele. Dar, atenţie, spune Roegen, nu acesta

este modul corect de a pune problema populaţiei. Nu numărul maxim al populaţiei ce poate fi

hrănită la un moment dat este cel mai important lucru. "S-ar putea, subliniază el, ca pământul să

poată hrăni 45 de miliarde de oameni, dar este cert că nu ar putea-o face la infinit. De aceea,

trebuie să ne întrebăm: «cât timp poate pământul să hrănească o populaţie de 45 de miliarde de

oameni?». Iar dacă răspunsul este să zicem o mie de ani va trebui să ne întrebăm: «ce se va

întâmpla după aceea». Toate acestea, concluzionează economistul şi filosoful nostru, ne arată că

97 N. Georgescu Roegen, Legea entropiei ..., lucr.cit., p.22. 98 Ibidem. 99 Ibidem, p.18.

Page 97: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

97

până şi noţiunea de populaţie optimă concepută ca o coordonată determinată ecologic nu are

decât o valoare artificială"100 [sublinierile autorului].

Aşadar, e mai important de ştiut cum şi cât timp decât ce număr de populaţie poate nutri

pământul. Sau, în propri-i săi termeni, important este de cunoscut, "cantitatea maximă de viaţă

care poate trăi din zestrea naturală a omului până la completa epuizare a acesteia". Şi cum

"întregul fond de resurse naturale nu valorează mai mult decât câteva zile de lumină solară"101,

concluzia lui Roegen nu este deloc optimistă.

În condiţiile în care "cantitatea de viaţă poate fi definită drept suma anilor trăiţi de toţi

oamenii, prezenţi şi viitori"102, soluţia pentru a mări, la limita posibilului, acest "stoc de viaţă",

implică colaborarea (sau conflictul dintre generaţii) în folosirea sursei de viaţă - stocul de

resurse.

Important de reţinut că în continuarea vre-unei soluţii pe acest teren piaţa nu are la Roegen

un rol semnificativ. Şi nu are pentru că piaţa este expresia sintetică a unui prezent. Numai

generaţiile prezente participă la spectacolul pieţei. Generaţiilor viitoare li se refuză "azi" această

şansă. Dacă "viitorii noştri semeni" ar fi intrebaţi despre preţul petrolului ar fi sigur, crede

Roegen, că el n-ar reflecta doar o fracţiune din dimensiunea sa reală. De aceea, în afara

"compasiunii" faţă de cei care vor veni după noi, Roegen invită autoritatea statală pentru a

stabili regulile jocului şi pentru a reglementa consumul de resurse.

Pesimismul lui Roegen are aceeaşi origine ca cel al lui Malthus; dar, spre deosebire de

acesta, Roegen nu este un fatalist. În loc de "abstinenţă, viciu şi nenorocire", Roegen întrevede

posibilitatea ca omul să-şi reorienteze tehnologia şi economia spre energia care vine direct de la

soare. În alţi termeni, aceasta ar însemna o schimbare radicală a modului tehnic de producţie.

Marea problemă a acestei schimbări înseamnă reconversia energetică. Roegen aminteşte că

s-au mai înregistrat în istorie două asemenea revoluţii prometheice. Prima vizează descoperirea

focului şi a sursei sale de energie lemnul. A doua, intervenită după "criza lemnului", a fost

inventarea motorului termic bazat pe energie produsă prin arderea combustibililor fosili. După

acest scenariu, ne aflăm acum în faţa celei de-a treia descoperiri prometheice. Ea trebuie să

asigure înlăturarea dependenţei de energia combustibililor fosili, epuizabili. Din păcate, nici

energia solară şi nici fuziunea controlată nu par a fi soluţiile aşteptate. Şi ele se adresează tot

unei lumi finite. Şi tot din păcate, Roegen nu oferă o soluţie clară. Lasă doar să se întrevadă că

producţiile curate, miniaturizarea şi un plus de grijă faţă de generaţiile viitoare sunt absolut

100 Ibidem, p.30. 101 Ibidem, p.31. 102 Ibidem.

Page 98: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

98

necesare. Ne atenţionează, în stilu-i specific, "să fim îngrijoraţi"; să înţelegem şi să luăm aminte

că atunci când fabricăm un tanc sau un Cadillac consumăm din fierul cu care generaţiile viitoare

şi-ar putea face un plug; şi, mai ales, ne atrage atenţia că "trebuie să limităm foamea noastră

nesăţioasă după lucruri giganteşti". Ne invită, în alţi termeni, la miniaturizare. Peste toate

acestea, consideră el, trebuie să devenim cu toţii "sacerdoţi ai ecologiei"; să înţelegem, altfel

spus, că grija faţă de mediu este o datorie ce se impune cu obiectivitatea unei legi naturale. Faţă

de această lume naturală, zestre moştenită, trebuie să fim mai conservativi. "Conservarea

sistematică" este o soluţie necesară dar de tranziţie. Ea oferă răgazul necesar pentru ca

"Prometheu III" să se producă. Roegen nu ne spune exact în ce constă cu exactitate această a

treia revoluţie. Dar este sigur că ea va veni.

Agricultura, cea mai legată de natură, nu avea cum să-i scape lui Roegen. Revoluţia verde

nu-l inspiră. Tentantă, ea se bazează, totuşi, pe mecanizare, care este contrară intereselor de

durată ale omenirii. Ea "a înlocuit bivolul şi bălegarul" (daruri, aproape gratuite, ale soarelui) cu

tractorul şi îngrăşămintele chimice, productive dar mari consumatoare de entropie joasă şi, în

plus, antiecologice. Mai mult, o agrocultură mecanizată este eficientă doar pentru generaţiile

prezente dar este o afacere proastă pentru generaţiile viitoare. Singura consonantă cu vederile

sale este agricultura organică. Ea va trebui să se "hrănească" din propri-i săi produşi şi să se

dezvolte în afara îngrăşămintelor chimice. Mai mult, agricultura organică roegeniană va trebui să

fie tot mai puţin intensivă, pentru a nu secătui solul şi a-i permite refacerea lui ciclică naturală.

În studiul său "Nicholas Georgescu - Roegen: entropia, măsura omului economic", Nicholas

Wade "adună" elementele care compun acel "program bioeconomic minimal" pe care Roegen îl

are în vedere, şi care, pe scurt cuprinde următoarele propoziţii:

"• Producerea tuturor instrumentelor de război trebuie interzisă complet.

• Cu forţele de producţie eliberate astfel, ţările industrializate trebuie să ajute ţările

subdezvoltate să ajungă cât mai repede posibil la o viaţă bună (dar nu de lux).

• Omenirea trebuie să-şi reducă treptat populaţia la un nivel la care să poată fi hrănită

numai prin agricultura organică, o povară care va apăsa cel mai greu pe umerii ţărilor

subdezvoltate.

• Până când folosirea directă a energiei solare devine un procedeu generalizat sau până se

realizează fuziunea controlată, toate pierderile de energie - prin supraîncălzire, suprarăcire,

supraccelerare etc. - trebuie evitate, dacă este necesar, prin reglementări.

Page 99: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

99

• Consumul de dragul modei, cum ar fi producerea unei noi maşini în fiecare an trebuie

considerat crimă bioeconomică; fabricanţii trebuie să pună accentul pe durabilitate, proiectându-

şi produsele pentru o durată de viaţă mare şi reparaţii facile"103.

De remarcat, dintr-o analiză chiar şi sumară a acestui program:

• Nota uşor utopică cu care autorul îşi formulează unele dintre obiectivele sale;

• Caracterul globalist al soluţiilor, chiar dacă pe autor l-a animat tot timpul grija pentru

săracii lumii şi a înţeles că problemele lor sunt specifice şi cer soluţii la fel de

specifice;

• Etatismul poziţiei. Soluţiile de anvergura celor propuse de Roegen sunt "indigeste"

pieţei libere. Pentru implementarea lor este chemat în ajutor Statul. Iar pentru unele

dintre măsuri se pare chiar că statul naţional nu este de ajuns;

• Apelul la un consum decent şi la o producţie durabilă, plasate dincolo de

"imperialismul" pieţei libere şi zgomotul seduisant al reclamei.

Cu toată nota de utopie şi de abstract, propunerile lui Roegen au suscitat şi încă mai suscită

un viu şi real interes. Dovadă stă şi faptul că nu există lucrare serioasă pe tema dezvoltării

durabile fără să facă trimitere la analizele sale originale. Chiar şi atunci când se propun planuri

concrete în lupta cu poluarea, autorii nu uită să precizeze că ele sunt conforme cu viziunea

entropică de sorginte roegeniană. Aşa face şi Réne Passet, un avizat în materie. Cu referiri

concrete la Franţa, din ale cărei realităţi se inspiră, el propune următoarele măsuri preventive şi

curative cu caracter normativ:

"• Eliminarea directă a poluării prin colectarea şi tratarea directă a deşeurilor solide sau

lichide;

• Impunerea de norme de emisie la produsele toxice ... în raport cu normele de calitate a

mediului;

• Impunerea unui sistem de indicatori, fizici sau biologici, care să permită aprecierea

calităţii mediului;

• Instalarea de dispozitive de alertă;

• Instituirea şi impunerea unor planuri de ocupare a suprafeţelor de pământ de natură să

limiteze instalarea unor firme poluante în anumite zone, mai puţin vulnerabile sau mai puţin

populate;

103 Articol publicat în volumul Nicholas Georgescu - Roegen. Omul şi opera, vol. 1, Editura Expert, 1996, p.257 -

263, citare de la p.26.

Page 100: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

100

• Impunerea de autorizaţii prealabile privind impactul asupra mediului a marilor proiecte

publice sau private;

• Practicarea de contracte, la nivel de ramură (Franţa), întreprindere, aglomeraţie urbană

(Japonia), între poluatori şi administraţie pe linia elaborării de norme privind mediul;

• Gestiunea privind mediul;

• Gestiunea diversităţii patrimoniale prin constituirea de bănci de gene, grădini zoologice

şi botanice, de zone protejate, parcuri naţionale de conservare a unor specii, vegetale sau

animale;

• Protecţia esteticii peisajului printr-o politică de reglementare şi constituirea de peisaje

amenajate;

• Crearea de Agenţii a Bazinelor de Apă cu scopul de a asigura calitatea apelor"104.

c) Participarea mai insistentă a lumii a treia la procesul dezvoltării şi la roadele acestuia

Ceea ce caracterizează astăzi lumea nu este o criză obişnuită ci una a civilizaţiei a cărei

soluţie nu poate fi decât de anvergură, la scară planetară. Cei care işi încep discursul pe tema

soluţiilor viitoare la problemele creşterii cu această susţinere pleacă de la constatarea că

neglijarea intolerabilă şi de durată a lumii a treia reprezintă o diminuare esenţială a amintitei

crize şi că o dezvoltare durabilă care să ocolească această lume echivalează cu un eşec

lamentabil.

Nu sunt puţine studiile care încearcă să demonstreze că nu putem vorbi de progres în

general fără să avem în vedere situaţia lumii a treia. Dimpotrivă, de la un tiermondism de stânga,

acuzator şi revendicativ, regăsibil între coperţile multor lucrări, pănă la studii serioase şi, pe cât

posibil, imparţiale, literatura pe tema subdezvoltării şi a perspectivelor de ieşire din impas este

generos acoperită.

Este clar pentru toţi, inclusiv pentru analiştii problemei, că soluţia "creşterii zero" sau a

"populaţiei zero" sunt nepotrivite lumii a treia. Tot la fel de clar e că "ceva" trebuie făcut pentru

ca aceasta să surmonteze starea de derivă în care se află. Acel "ceva" nu se concretizează, cel

puţin din perspectiva dezvoltării durabile, într-un program riguros şi coerent. Soluţii şi sugestii

nu lipsesc însă.

Lui Ignacy Sachs, de pildă, i se pare că starea actuală a acestei lumi se datorează unei

creşteri mimetice, cu preluarea inegalităţilor sociale, a disparităţilor regionale şi a atitudinii de

104 René Passet, Environnement et biosphère. în lucr.cit., p. 1849.

Page 101: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

101

distrugere a mediului de la cei bogaţi. De aici plecând, soluţiile ar însemna respectarea

următoarelor jaloane105:

• Păstrarea autonomiei de decizie în găsirea şi gestionarea unor modele de dezvoltare

proprie, în funcţie de contextul istoric, social, cultural, ecologic etc.;

• Luarea în considerare, în mod echitabil, a nevoilor materiale şi nemateriale, ale tuturor

oamenilor;

• Mai multă prudenţă ecologică printr-o dezvoltare în armonie cu natura;

• Reforme instituţionale pentru a asigura populaţiei un acces mai echitabil la resurse ca

şi la creaţie, decizie, exprimare democratică;

• Înlăturarea economismului abuziv care distruge natura pentru un profit efemer şi

înlocuirea lui cu un ecologism conservativ care, fără să sacrifice interesele generaţiei

prezente, trebuie să fie mai atent cu interesele umanităţii în general.

Ignacy Sachs nu e singurul preocupat de modul de integrare şi de participare a lumii a treia

la procesul dezvoltării durabile. Bhaskar Nath şi Ilkden Talaz consideră, la rându-le, că este

esenţial transferul substanţial de fonduri dinspre nordul dezvoltat înspre sudul subdezvoltat106.

Un asemenea transfer ar fi necesar, după autorii citaţi, pentru a schimba priorităţile din lumea

sudului sărac; pentru a face posibil ca problemele de mediu şi de calitate a vieţii să fie tratate, şi

aici, cu atenţia necesară. Soluţia unei asemenea mişcări de fonduri nu e posibilă în condiţiile

actualului sistem monetar internaţional ale cărei baze au fost puse la Bretton - Woods în 1994.

Aceasta deoarece banca Mondială, instituţia cheie a acestui sistem, nu şi-a îndeplinit misiunea

asumată atunci. Obiectivul ei nobil de a ajuta ţările lumii a fost convertit şi pervertit în acela de a

îndatora ţările lumii. Nu pe toate, e adevărat. Dar, "privind prin prisma ţărilor în curs de

dezvoltare, impactul activităţilor Băncii Mondiale a fost de a face pe bogaţi creditori şi mai

bogaţi iar pe săraci să sărăcească şi mai mult"107. Rezultatul final al unui asemenea proces s-a

tradus în dramatica situaţie în care economiile celor mai debitoare ţări au fost zdrobite de povara

datoriilor. Din moment ce, cu resursele lor sărăcăcioase abia dacă pot să-şi plătească dobânzile, e

clar că amorsarea unei strategii de dezvoltare durabilă pare, din start, caducă. "Ajustările

structurale" întreprinse aici par a răspunde mai degrabă nevoilor creditorilor care, de fapt, le

impun, de a face ca fluxul plăţitor dobânzilor să nu fie întrerupt. Noile proiecte implementate în

ţările debitoare acordă foarte puţină atenţie, sau chiar deloc, problemelor mediului sau

105 Ignacy Sachs, lucr.cit., p.32. 106 Bhaskar Nath, Ilkden Talaz, Man, Science, Technology and Sustainable Development" în B. Nath, L. Hens, D.

Devuyst, Sustainable Development, lucr.cit., p.42 şi următoarele. 107 Ibidem, p. 43.

Page 102: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

102

"dislocărilor sociale" pe care le generează. Un exemplu tipic de investiţie iresponsabilă este

Amplasamentul Nuclear Batung din Filipine, realizat într-o zonă ameninţată de cutremure,

finanţat de Banca Mondială şi "garantat" de guvernul filipinez.

Nu numai Banca Mondială sau FMI sunt "artizanii" "sclaviei economice" în care se găsesc

ţările lumii a treia. Comerţul internaţional, "aranjamentele de ajutor" în beneficiul celor bogaţi

care se fac aici reprezintă cauze la fel de serioase.

Instituţiile în sine nu sunt blamabile pentru rezultatele activităţii lor. Cei care le dau

însufleţire, oamenii, sunt răspunzători pentru marile inegalităţi care în loc să se reducă se

reproduc la scară tot mai mare. La întrebarea ce-i de făcut, autorii amintiţi socotesc că "este

foarte greu de întrevăzut cum pot fi convinşi actorii implicaţi să abandoneze vechile metode şi să

adopte noi politici care să asigure un transfer substanţial de fonduri din nord spre sud aşa încât

unul din importantele criterii ale dezvoltării sustenabile să fie îndeplinit"108. Singura "licărire de

speranţă" este legată de înfiinţarea Global Environmental Facility (GEF), instituţie creată după

Rio 1992 în ideea de a asigura necesarele transformări dinspre nord spre sud pentru a sprijini

perspectivele dezvoltării sustenabile.

Lucas Bretschger pleacă şi el de la premisa că dezvoltarea durabilă, ca şi subdezvoltarea,

sunt probleme care aparţin întregii lumi; că starea economiei, ca şi a mediului, sunt puternic

influenţate de relaţiile economice dintre naţiuni sau regiuni şi că, în sfârşit, dezbaterile teoretice

pe problema sustenabilităţii deschid pepsrepctive noi privitoare la configuraţia diviziunii

internaţionale a muncii. Despre ce este vorba? Cheltuielile pentru protecţia mediului sunt infinit

mai mici în ţările slab dezvoltate. Deschidereea acestor economii circulaţiei fluxurilor marfare şi

monetare internaţionale poate fi benefică printr-o alocare mai eficientă a resurselor. Dar aceste

economii se închid cu false costuri competitive. Preţul resurselor lor nu înglobează cheltuieli cu

managementul mediului. De aceste preţuri scăzute beneficiază ţările bogate importatoare. Este

justificată, spune Lucas Bretschger, o compensare internaţională: transferurilor de resurse ieftine

să le corespundă transferuri internaţionale de know-haw şi tehnologie ieftină şi ecologică109.

c) O nouă atitudine faţă de creşterea economică şi de rezultatele acesteia

Inputurile creşterii economice sunt resursele, materiale şi nemateriale. Atitudinea standard

faţă de acestea a fost una dominată de ideea caracterului lor nelimitat. Sub zodia acestei filosofii

s-a produs, fără oprelişti, o exploatare a lor neraţională şi, adesea, prădalnică. Ca să răspundă

criticilor administrate tipului de creştere economică postbelică, artizanii creşterii durabile au

108 Ibidem, p.44. 109 Lucas Bretschger, Growth Theory and Sustainable Development, lucr.cit., p.236-237.

Page 103: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

103

pornit o campanie severă impotriva risipei. Succesul în realizarea acestui obiectiv este scontat a

fi obţinut printr-o luptă pe multiple planuri.

Întâi de toate, noul tip de creştere, numită "implozivă" şi contrapusă celei anterioare,

numită, sugestiv, "explozivă" este centrat cu deosebire asupra calităţii; este preocupat în

obţinerea, cu prioritate, a valorilor de întrebuinţare şi nu a valorilor de schimb. Pe un asemenea

fundal, "raţionalitatea cetăţeanului" accede logicii profitului. Iar raţionalitatea cetăţeanului

înseamnă:

- Un cult pentru durabilitatea produsului, pentru caracteristicile şi calităţile sale care au

ca adresă nevoile fundamentale ale oamenilor. Fără a friza primitivismul, noua filosofie

este opusă falselor nevoi, produs al publicităţii şi reclamei agresive ca şi vanităţii şi

lăcomiei oamenilor;

- Reconsiderarea importanţei reciclării. Cultura risipei este asimilată "culturii aruncatului

la gunoi" a bunului, imediat ce uzura morală îi afectează imaginea de marcă. A arunca

un frigider sau o maşină în loc de a le repara, dacă acest lucru e posibil şi soldabil cu

rezultate pozitive asupra caracteristicilor lor funcţionale, pare consonant cu un

consumatorism modern, cosmopolit dar nu şi cu cerinţele economisirii resurselor şi,

implicit, ale dezvoltării durabile.

În al doilea rând, se consideră că lăcomia umană este unul din marile obstacole impotriva

dezvoltării durabile, unul chiar mai mare decât explozia demografică din ţările lumii a treia.

Teoria clasică şi neoclasică a considerat lăcomia, spiritul de avariţie, ca ţinând de natura umană,

chiar de esenţa ei (A.Smitht). De aici construcţia manchesteriană a acelui homo-oeconomicus,

egoist, rapace, animat de creşterea profitului şi de ascensiunea sa materială. Ascensiune de dorit

pentru că, s-a susţinut, numai "bogăţia aduce nobleţe". De aici, asimilarea şi considerarea

individualismului şi a egoismului, motivate de creşterea profitului, drept calităţi umane esenţiale.

Dacă lăcomia este legată de instinctele noastre primare, în mod cert, este foarte greu de

luptat cu ea; ca şi împotriva aroganţei şi ignoranţei care, de obicei, o însoţesc. Adepţii soluţiilor

multidimensionale îşi pun, aici, speranţa în educaţie. Prin ea e posibil să li se inoculeze tinerilor

acea dragoste străveche faţă de Pământ, asemuibilă doar dragostei de mamă. Prin ea, prin

educaţie şi instrucţie, trebuie găsite explicaţii şi justificări de natură etică şi morală pentru "ce

facem", "cum facem" şi "de ce facem".

În al treilea rând, lupta antirisipă implică o căutare permanentă de substituienţi şi tehnologii

alternative. Creşterea economică viitoare nu-şi poate permite luxul de a folosi resurse într-o

cadenţă mai mare decât capacitatea naturii de a le regenera. Realizarea unui atare deziderat

obligă în mod obiectiv la colaborare între generaţii. Cu cât efortul de economisire al generaţiei

prezente este mai mare cu atât şansele, de timp dar şi materiale, ale generaţiilor viitoare de a găsi

Page 104: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

104

soluţii alternative, vor fi şi ele mari. Economisirea prezentă înseamnă însă consum sacrificat.

Spre a fi motivată într-un atare demers, generaţia prezentă trebuie, la rându-i, să fie beneficiara

unui "cadou" făcut de generaţia precedentă. Cu alte cuvinte, problema relaţiei între generaţii

trebuie să fie mai mult o problemă de etică decât de eficienţă. Pentru ca fiecare generaţie să aibă

un punct de plecare pe care să-şi construiască bunăstarea e nevoie ca fiecărei generaţii să i se

impună, ca o "constrângere", criteriul sustenabilităţii; să fie obligată în a lăsa moştenire o zestre

în capital de mediu cel puţin la fel de generoasă ca cea pe care a moştenit-o. E posibil ca acest

lucru să nu coincidă şi cu calea eficienţei prescrisă de teoria economică standard. "Foloasele

nerealizate" aici sunt însă compensate de sănătatea viitoare a mediului şi a generaţiilor cărora,

cei prezenţi, le dau viaţă.

O nouă atitudine faţă de creştere implică şi o nouă politică a distribuirii rezultatelor ei.

Artizanii creşterii durabile îşi propun ca acestea să fie însoţite de progres social. Or, progresul

social presupune o mai echitabilă împărţire a rezultatelor producţiei. Pe fondul creşterii continue

a PIB se doreşte, de fapt, o reducere a marilor discrepanţe de avere şi poziţie socială. Importanţa

factorului politic este reţinută în acest context ca fiind foarte importantă. Pe canalul socialului

statul este invitat să facă redistribuirile necesare până la limita la care clivajele sociale nu dau

naştere la conflicte.

Soluţia echipamentelor colective şi a dezvoltării, pe această cale, a consumului colectiv în

dauna celui privat nu este exclusă, îndeosebi de guvernele de orientare socialistă. Tot dintr-o

astfel de direcţie doctrinară, se sugerează şi un control serios al preţurilor la produsele de bază

spre a permite accesul la consum al celor mai puţin favorizaţi. Dacă, la cele de mai sus se

adaugă:

• modificarea stilului de viaţă în sensul creşterii ponderii bunurilor de durată în total

consum şi o mai bună satisfacere a nevoilor sociale;

• înlăturarea disparităţilor regionale în repartizarea rezultatelor creşterii;

• o planificare riguroasă a ofertei ţinând seama de nevoile fundamentale ale societăţii.

atunci vom avea imaginea completă a ceea ce înseamnă un program socialist de creştere

durabilă.

Conotaţia politică spune desigur, ceva, cu privire la gradul de utopie sau realism al unor

soluţii. În cazul socialiştilor accentul cade pe utopie. Dacă e posibilă departajarea de această notă

care trimite spre egalitarism şi ficţiune, e posibil de observat că mesajul de fond ce vine chiar

dintr-o astfel de direcţie merită a fi reţinut. El înseamnă coparticipare la procesul creşterii, al

conservării mediului dar şi la rezultatul acestor acţiuni.

Page 105: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

105

NOTĂ: Pentru problematica legată de mediul înconjurător în politica europeană, a se citi cap.7, „Politica privind protecţia mediului înconjurător” p. 159-181. din lucrarea POLITICI ERUOPENE, autori Marius Profiroiu şi Irina Popescu, ed. Economică, Bucureşti 2003 (textul de mai jos este preluat prin scanare).

Capitolul 7

Politica privind protecţia mediului înconjurător

7.1. Concepte de bază privind mediul înconjurător

Protecţia mediului înconjurător - o problemă ce vizează viitorul planetei Protecţia mediului înconjurător este o problemă care interesează şi afectează toţi cetăţenii.

Datorită faptului că daunele aduse mediului înconjurător au devenit din ce în ce mai grave, dorinţa de a face sacrificii pentru îmbunătăţirea mediului a crescut considerabil.

O anchetă întreprinsă pe întreg cuprinsul UE (Eurobarometer, martie 1999) a relevat faptul că 86% din cetăţenii UE consideră îmbunătăţirea mediului înconjurător drept o prioritate politică. Doar şomajul, lupta împotriva sărăciei şi a crimei organizate şi menţinerea păcii au fost cotate mai sus.

Cetăţenii din Europa aşteaptă, aşadar, ca UE să joace un rol activ în protecţia şi conservarea

mediului, atât pe plan intern, în cadrul legislaţiei europene, cât şi extern prin participarea Comunităţii la diferite acorduri internaţionale.

Protecţia mediului înconjurător - o provocare internaţională Problemele mediului înconjurător nu pot fi rezolvate eficient decât prin acţiunea tuturor părţilor

implicate. Problemele de mediu internaţionale căpăta o importanta din ce în ce mai mare. Singura soluţie este ca toate ţările să coopereze. Probleme ca poluarea aerului şi distrugerea stratului de ozon de către clorfluorocarburi nu depind de graniţele naţionale Exemplul poluării aerului pe plan global arată clar că

orice încercare a unui stat de a-şi păstra mediul curat este sortita eşecului dacă celelalte state nu sunt şi ele pregătite să facă un efort în domeniul protecţiei mediului.

p. 160

Acesta este produs de arderea combustibililor fosili pe bază de sulf, cum ar fi uleiul sau cărbunele. Odată degajat în atmosferă, dioxidul de sulf este - în adevăratul sens al cuvântului - "pe aripile vântului". Amestecul dioxidului de sulf cu umiditatea din nori provoacă ploi acide care adeseori contribuie la acidificarea solului şi a apei la mii de kilometri distanţă de zona de emisie a noxelor.

Page 106: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

106

În nordul Suediei, de exemplu, se găsesc o serie de lacuri ale căror rezerve de peşte s-au diminuat drastic din cauza ploilor acide. Cu toate acestea, numai o parte neglijabilă din aerul poluat ce a provocat ploile acide provine din Suedia, cea mai mare parte provenind din regiunile industriale ale Europei Centrale şi din Marea Britanie.

Situaţii similare pot fi întâlnite şi în Austria. Comisia Economică pentru Europa Naţiunilor Unite adună periodic date despre mişcările agenţilor poluanţi ai aerului din Europa. Din aceste date se poate observa unde ia naştere poluarea aerului. Conform acestor date, mai puţin de 6% din poluarea cu sulf detectată în Austria era autohtonă. Mai mult de 94% din poluarea provocată de emisiile de sulf apărută în

Austria a fost aşadar ''importată" din străinătate. Şi în cazul poluării apei situaţia este similară. Eforturile uriaşe făcute de către Olanda pentru a

purifica Rhinul ar fi fost sortite eşecului dacă Germania şi alte ţări riverane n-ar fi adoptat şi ele, simultan, măsuri în acest sens.

Ameninţarea schimbării climei, lărgirea găurii din stratul de ozon, dispariţia diferitelor specii de faună şi floră sălbatică sau poluarea celor şapte mări atrag şi mai serios atenţia asupra nevoii de măsuri comune, la nivel global.

Reducerea la nivel mondial a emisiilor de noxe, în special de dioxid de carbon (CO2) care este

necesară pentru a evita schimbările climatice periculoase, cere acţiuni concertate. Acelaşi lucru este valabil în cazul încetării producerii şi folosirii substanţelor responsabile de subţierea stratului de ozon din stratosfera (în special clorfluorocarburi). Măsurile adoptate de către state în mod individual n-ar reprezenta decât o picătură în ocean.

În zilele noastre, puternica interdependenţă în domeniul protecţiei mediului este binecunoscută. Un mare număr de acorduri şi convenţii internaţionale ar trebui să ajute ca problemele de mediu să poată fi ţinute sub control. Cu toate acestea, este o cale mult mai înceată şi mai grea aceea de a ajunge la acorduri eficiente, decât aceea de a elabora legi naţionale, de vreme ce în cazul acordurilor este nevoie de

un compromis între mai mulţi participanţi. De asemenea, este mult mai dificil să se verifice dacă angajamentele sunt respectate şi să se impună sancţiuni dacă este necesar.

Cu toate acestea, în multe zone nu există nici o alternativă la lungile şi greoaiele negocieri ale acordurilor internaţionale.

Globalizarea problemelor mediului înseamnă că, acum, multe probleme pot fi soluţionate în mod semnificativ doar la nivel internaţional. UE este un forum potrivit pentru rezolvarea problemelor de

mediu. încheierea de acorduri internaţionale pe probleme de mediu este, de obicei, un proces lent, dar în multe cazuri constituie singura soluţie viabilă

p. 161

7.2. Istoricul politicii de mediu

- Când Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg şi Franţa au fondat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) în 1951, centrul de interes era împiedicarea unui alt război în Europa. Când, mai târziu, în 1957, aceleaşi state au pus piatra de temelie a Comunităţii Economice Europene (CEE), reconstrucţia în Europa era principala problemă.

Page 107: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

107

Nici în Europa, nici în restul lumii, protecţia mediului nu era o preocupare la acea vreme. De aceea, tratatele ce stau la baza Comunităţii Europene nu oferă nici o bază legală pentru activităţile Comunităţii în domeniul politicii de mediu.

- Dezvoltarea politicilor de mediu Ia nivelul Uniunii Europene a demarat la începutul anilor '60, prin elaborarea primelor legislaţii legate de produse (în special substanţe periculoase, detergenţi şi alte produse industriale) în strânsă concordanţă cu încercarea statelor membre de armonizare a reglementărilor care "afectează direct stabilirea şi/sau funcţionarea pieţei comune".

- Prima încercare a Comunităţii Europene de a rezolva probleme de mediu a avut loc la cea dintâi Conferinţă globală pe probleme de mediu -„Despre mediul înconjurător", ţinută la Stockholm, în 1972. Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu a stimulat activităţile naţionale în domeniul protecţiei mediului în multe ţări europene. în acelaşi an, statele membre ale CEE au subliniat importanţa politicii mediului la Summitul de la Paris. Statele membre au cerut Comisiei Europene să elaboreze un Program de Acţiune pentru Mediu, incluzând un calendar precis.

- Primul Program de Acţiune pentru Mediu (1973 - 1977) elaborat de către şefii de state şi de guverne din cadrul Comunităţii a reprezentat începutul politicii de mediu a UE. Deşi primele măsuri s-au concentrat pe repararea daunelor deja apărute, primul PAM a enunţat principiile de prevenire.

- Aceste principii au fost parţial reluate, lărgite şi completate de al doilea Program de Acţiune pentru Mediu (1978 - 1982). Acest program prezenta o serie de măsuri care trebuiau adoptate în vederea controlării problemelor legate depoluare.

- Cel de-al treilea Program de Acţiune pentru Mediu, adoptat în 1983, a încercat să ofere o strategie generală de protejare a mediului şi a resurselor naturale la nivelul Uniunii Europene, punând accent pe acţiunea de prevenire a poluării în loc de controlul acesteia şi pe integrarea politicilor de mediu în celelalte politici comunitare, în special în cea privind planificarea teritoriului.

p. 162

- Al patrulea Program de Acţiune pentru Mediu s-a derulat în perioada 1987-1992, focalizându-se pe integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale şi cuprinzând patru elemente cheie:

implementarea efectivă a legislaţiei de protecţie a mediului existentă; reglementarea impactului asupra mediului produs de "sursele de poluare"; îmbunătăţirea accesului publicului la informaţia privind mediul; crearea de noi locuri de muncă.

- În iunie 1992, reprezentanţii a 178 de naţiuni s-au întâlnit la Rio de Janeiro, în Brazilia, pentru a decide care sunt acţiunile necesare pentru promovarea unei dezvoltări durabile în domeniul economic, social şi de mediu. Summitul de la Rio a catalizat interesele guvernelor în transpunerea scopurilor politicii generale de mediu în acţiuni concrete, ridicând nivelul de conştientizare, asupra aspectelor globale de mediu, deschizând noi căi de comunicare între organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale care acţionează pentru realizare aceluiaşi ţel şi conştientizând publicul asupra soluţiilor la îndemână.

- Când a intrat în vigoare, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht ridicat protecţia mediului la unul dintre cele mai înalte ranguri printre obiectivele Comunităţii. Pe lângă aceasta, schimbările procedurale au facilitat promulgarea măsurilor pentru mediu necesare la nivel comunitar, chiar împotriva voinţei statelor membre mai puţin preocupate de mediu.

- Politicile de mediu ale Uniunii Europene pentru perioada 1993-1999 au $j formulate în cel de-al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu, program ci stat la bata elaborării politicilor naţionale de mediu în statele membre şi ţări candidate. El a fost conceput pentru a îndruma Comunitatea Europeană pe un curs de dezvoltare durabilă. Elementele cheie pentru atingerea dezvoltării durabile sunt:

menţinerea calităţii vieţii; menţinerea accesului permanent la resursele naturale; împiedicarea degradării mediului;

Plecând de la ideea că succesul pe termen lung al politicilor privind Uniunea Monetară şi piaţa

internă depinde de durabilitatea politicilor sectoriale, în special industrie, energie, transport, agricultură şi dezvoltare regională, cel de-al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu avea la bază două principii majore:

integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale, cheia atingi obiectivelor privind

Page 108: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

108

protecţia mediului; înlocuirea instrumentelor de "comandă şi control" cu instrumente împart responsabilitatea

privind protecţia mediului între diferiţi ac ca de exemplu: guverne, industrii, public etc.

p. 163

Pentru atingerea obiectivelor propuse, strategia recunoştea necesitatea folosirii unui număr însemnat de instrumente, respectiv:

legislaţia prin care sunt impuse standardele de mediu; instrumentele economice care trebuie să încurajeze producţia şi utiliza rea produselor şi

proceselor tehnologice care nu pun în pericol mediul; instrumentele orizontale, ca de exemplu: informaţia, educaţia, cercetarea; ajutorul financiar necesar pentru implementarea politicilor.

Al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu se adresa unor sectoare ţintă, şi anume - industrie, energie, transport, agricultură şi turism - prin prisma a şapte probleme de mediu: schimbările climatice, acidificarea şi calitatea aerului, mediul urban, zonele costiere, gestionarea deşeurilor, gestionarea resurse-

lor de apă, protecţia naturii şi biodiversitatea. Legat de managementul riscului, programul avea în vedere trei elemente:

riscul asociat industriei; siguranţa nucleară; protecţia împotriva radiaţiilor; precum şi protecţia civilă.

- O dată cu intrarea în UE a Austriei, Suediei şi Finlandei (1995) - ţări având reputaţia de a fi

sensibile la problema mediului -, UE a fost de acord să-şi revizuiască propriile standarde de mediu în anumite domenii ale legislaţiei, pe o 1 perioadă de patru ani şi, acolo unde este necesar, să-şi adapteze aceste standarde la cele mai stricte ale statelor membre nou incluse. In anumite domenii, acest termen-limită pentru revizuire a fost prelungit. Acolo unde această revizuire a fost efectuată, se poate spune că politica de mediu a Europei a primit un impuls pozitiv.

- La 10 ianuarie 1996 Comisia a elaborat o propunere de Decizie a Parlamentului European110 privind revizuirea celui de-al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu prin identificarea a cinci domenii prioritare, respectiv:

îmbunătăţirea integrării politicilor de mediu în politicile sectoriale: agricultură, transport, energie, turism şi industrie;

utilizarea unui spectru mai larg de instrumente de politici, în special instrumente economice şi orizontale;

dezvoltarea proceselor de implementare şi control prin îmbunătăţirea şi simplificarea legislaţiei legate de mediu;

derularea unor acţiuni suplimentare de comunicare şi informare, intensificarea campaniilor de conştientizare a publicului;

creşterea rolului Uniunii pe plan internaţional

Următorul pas în domeniul politicii de mediu europene a fost Tratatul de la Amsterdam111 (1997) care subliniază din nou importanţa protecţiei mediului şi a dezvoltării durabile.

p. 164

- Pornind de la "Evaluarea Globală a celui de-al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu" şi de la Raportul privind starea mediului în Europa: "Mediul în Uniunea Europeană la sfârşitul secolului", elaborate de către Agenţia Europeană pentru Mediu, Comisia Europeană a pregătit cel de-al şaselea Program de Acţiune pentru Mediu. Documentul sintetizează politicile de mediu ce trebuie implementate în perioada imediat următoare, fiind finalizat de către Comisia Europeană sub forma unui program

110 Decizie adoptată în iulie 1998 111 Tratatul a intrat in vigoare la 1 mai 1999

Page 109: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

109

intitulat „Viitorul nostru, alegerea noastră" (2001-2010). Având în vedere că, pe de o parte, perioada de implementare a celui de-al şaselea Program de Acţiune pentru Mediu va coincide cu perioada în care cele 12 ţări candidate vor adera la Uniunea Europeană şi, pe de altă parte, că protecţia mediului în contextul aproximării legislative reprezintă un sector cheie pentru toate ţările candidate, Comisia Europeană a invitat aceste ţări să participe efectiv la elaborarea Programului, finanţând în acest sens un proiect coordonat de Centrul Regional pentru Mediu din Europa Centrală şi de Est. 7.3. Principiile, obiectivele şi instrumentele politicii de mediu

A. Principiile politicii de mediu Principiile care stau la baza politicii de mediu au fost formulate de primul Program de Acţiune pentru

Mediu. Acestea se referă la: • principiul prevenirii poluării, devenit principiu de bază în cel de-al patrulea program de acţiune; • în procesul de adoptare a deciziei cu privire la un nou proiect trebuie avut în vedere impactul

realizării acestuia asupra mediului, încă din faza iniţială; • exploatarea resurselor naturale, care produce un dezechilibru major la nivelul ecosistemelor,

trebuie redusă; • informaţiile ştiinţifice legate de mediu trebuie aprofundate în vederea îmbunătăţirii deciziilor care

trebuie adoptate în legătură cu acţiunile; • principiul "poluatorul plăteşte", care presupune acoperirea costurilor legate de prevenirea şi

remedierea daunelor aduse mediului de către poluator; • activităţile dintr-un stat membru nu trebuie să cauzeze deteriorări ale mediului în alt stat; • politicile de mediu din statele membre trebuie să ţină cont de interesele ţărilor în curs de

dezvoltare; • prin intermediul organizaţiilor internaţionale, Comisia Europeană şi statele membre trebuie să

iniţieze acţiuni de promovare a problemelor legate de protecţia mediului cu efecte globale; • responsabilitatea privind protecţia mediului revine fiecăruia dintre noi, de aceea educaţia

ecologică este esenţială;

p. 165

• principiul subsidiarităţii: măsurile de protecţia mediului trebuie adoptate la nivelul cel mai adecvat, ţinând cont de tipul de poluare, de acţiunile necesare şi de zona geografică ce trebuie protejată;

• programele naţionale de protecţia mediului trebuie armonizate cu programul Comisiei Europene, având la bază un concept comun dezvoltat pe termen lung.

B. Obiectivele politicii de mediu Principalele obiective ale politicii de mediu au în vedere: • Conservarea şi protecţia mediului, ca şi îmbunătăţirea calităţii lui. • Protecţia sănătăţii umane. • Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale. • Promovarea măsurilor internaţionale pentru rezolvarea problemelor de mediu regionale sau

globale. • Protecţia de nivel înalt, luând în considerare diversitatea situaţiilor din diferite regiuni ale

Comunităţii. Acest obiectiv se bazează pe principiul precauţiei şi pe principiul necesităţii acţiunii preventive, a combaterii sursei care provoacă deteriorarea mediului şi a obligaţiei celui responsabil să plătească. Cerinţele de protecţie a mediului trebuie să fie integrate în definirea şi implementarea altor politici comunitare.

• Un mai bun acces la informaţiile despre starea mediului oferit populaţiei. Cu cât publicul este mai bine informat despre starea mediului, cu atât el poate să-şi asume mai bine rolul său în ceea ce priveşte co-responsabilitatea în crearea politicii de mediu europene. Directiva cu privire la accesul la informaţia despre mediu prevede că autorităţile din cadrul statelor membre trebuie să furnizeze anumite date despre starea mediului tuturor cetăţenilor lor, la cerere.

Page 110: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

110

• Minimizarea diferenţelor dintre standardele legate de mediu ale statelor membre luate individual. Un înalt nivel de protecţie a mediului care să fie cât de uniform posibil - iată ţelul pentru a întruni cerinţele pentru o dezvoltare durabilă şi conştientă de mediu.

• Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale. Se poate spune că: - există sectoare în care integrarea politicilor de mediu este avansată (sectorul industrial), dar şi

sectoare în care integrarea nu s-a realizat (agricultură, turism); - pentru a îmbunătăţi performanţele în procesul de integrare trebuie sa se prezinte obiective şi

măsuri clare, pe cât posibil cuantificabile, să se includă componente europene, naţionale şi locale, să se dezvolte indicatori de monitorizare a progreselor înregistrate în procesul de integrare, precum şi indicatori de evaluare a eficienţei acestui proces;

- trebuie să se dezvolte noi instrumente de politici, ca de exemplu: utilizarea rezultatelor cercetării, utilizarea studiilor de evaluare.

p. 166

C. Instrumentele utilizate de către Uniunea Europeană în vederea implementării politicii de mediu

C1. Instrumentele legislative Comunitatea elaborează regulamente şi directive în conformitate cu programele de acţiune pentru

mediu, bazându-se pe prevederile legale din Tratatul Uniunii Europene. - Regulamentele sunt direct aplicate în statele membre şi sunt adresate tuturor subiecţilor din

cadrul Comunităţii. Aceasta înseamnă că regulamentele UE sunt obligatorii pentru flecare cetăţean al unuia dintre statele membre. De exemplu, interdicţia de a trimite deşeurile în anumite ţări în curs de dezvoltare, impusă de regulamentul UE în ceea ce priveşte supravegherea şi controlul transportului de deşeuri, este obligatorie pentru fiecare francez, german sau italian, fără a mai fi necesară o lege sau o ordonanţă naţională adiţională. O asemenea lege naţională nici măcar nu este permisă.

- Directivele sunt adresate statelor membre şi, mai presus de toate, menţionează obiectivele ce trebuie atinse cu ajutorul fiecărei directive în parte. Directivele lasă proporţia implementării lor la latitudinea statelor membre care sunt obligate să adopte legi pentru a îndeplini cerinţele directivei într-o anumită perioadă de timp. Modul în care această legislaţie se integrează în sistemul legal naţional rămâne şi el la latitudinea statelor respective. De exemplu, diferite directive privind puritatea aerului impun valori limită ale calităţii aerului pentru anumiţi agenţi poluanţi, dar lasă în seama statelor membre alegerea măsurilor ce se impun (de exemplu, cerinţe de mediu mai stricte pentru agenţii industriali deja existenţi) pentru a rămâne sub limita valorilor specificate.

Măsurile de mediu necesită un grad înalt de flexibilitate. Obiectivele comune pot fi cel mai bine atinse prin măsuri de adaptare cât mai bună la diferitele condiţii climatice, la atitudinea populaţiei, la

respectiva structură legală şi la diferitele tradiţii din cadrul fiecărui stat membru. Din acest motiv,

directivele sunt mult mai des utilizate pentru a implementa politica de mediu europeană decât regulamentele.

C2. Instrumentele financiare - Cel mai important instrument financiar pentru mediu al Uniunii Europene este programul

LIFE (L’Instrument Financier pur l’Environement). Scopul acestui program este de a contribui la dezvoltarea şi implementarea politicii şi legislaţiei de

mediu a Comunităţii. LIFE sprijină proiectele de protecţie a mediului în statele membre şi candidate la UE. Programul are

două componente: LIFE NATURA - implementarea măsurilor de conservare pentru protecţia naturii;

p.167

LIFE MEDIU - sprijinirea proiectelor demonstrative flexibile, eficiente şi transferabile în alte zone, precum cele legate de calitatea apei, gestionarea deşeurilor, planificarea utilizării

Page 111: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

111

terenurilor, tehnologii nepoluante etc. Sprijinul financiar LIFE este, în primul rând, destinat:

proiectelor inovatoare şi acţiunilor pe scară demonstrativă, promovând dezvoltarea susţinută în domeniul activităţii industriale;

proiectelor cu efect demonstrativ sau proiectelor de sprijin tehnic în beneficiul autorităţilor locale, în vederea facilitării integrării în politica planificării zonale, ca şi în planificarea utilizării terenurilor, contribuind la dezvoltarea sănătoasă a mediului;

proiectelor pregătitoare ce contribuie la implementarea politicii şi legislaţiei de mediu ale Comunităţii, în special:

o protecţia şi utilizarea raţională a Zonelor de coastă; o reducerea deşeurilor, în special a celor toxice şi periculoase; o prevenirea poluării apei, inclusiv tratarea canalizărilor; o măsuri împotriva poluării şi acidificării aerului, ca şi împotriva acidizării ozonului din

troposferă.

Programul LIFE este deschis tuturor persoanelor fizice şi juridice înregistrate în UE şi în anumite ţări candidate (Estonia, Ungaria, Letonia, România, Slovenia şi Slovacia).

LIFE III (2000-2004). Acest program dispune de un buget total de 640 milioane euro, din care

47% pentru componenta NATURA şi 47% pentru componenta MEDIU. - Programul ISPA finanţează proiecte mari de infrastructură în sectorul protecţiei mediului

şi al transporturilor. în ceea ce priveşte protecţia mediului, obiectivul ISPA este să sprijine ţările beneficiare în alinierea standardelor UE din domeniul protecţiei mediului. Din acest punct de vedere, ISPA se concentrează asupra aplicării directivelor de protecţie a mediului care necesită mari costuri de implementare. Acestea se referă la următoarele domenii:

furnizarea apei potabile; tratarea apelor uzate; gestionarea deşeurilor solide şi a deşeurilor periculoase; poluarea aerului.

Implementarea acestor directive este strâns legată de îmbunătăţirea sănătăţii şi a calităţii vieţii cetăţenilor şi are un impact pozitiv asupra coeziunii sociale şi economice a ţărilor beneficiare.

D. Politicile de mediu pe domenii specifice Controlul poluării aerului (evaluarea calităţii pentru anumite produse, cum ar fi combustibilii;

standarde ale calităţii aerului; controlul nivelului maxim admis de emisii în cazul centralelor industriale).

p.168

Chimicale, accidente industriale şi biotehnologie. Poluarea fonică (stabilirea nivelului maxim admis pentru poluare fonic de către vehicule şi

maşini industriale). Conservarea naturii (conservarea faunei şi florei, ca şi menţinerea varietăţii lor). Politica deşeurilor (incinerarea deşeurilor; transporturile de deşeuri; deversarea deşeurile

provenite din ambalaje; bateriile folosite). Politica privind protecţia apei (standarde de calitate pentru anumite ape; limitarea sau interdicţia

deversării anumitor substanţe în apă). Politica cu privire la controlul poluării industriale (managementul d1 mediu şi schemele de

verificare; reducerea poluării). 7.4. Legislaţia orizontală

Legislaţia orizontală a fost dezvoltată de către UE în scopul:

Page 112: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

112

de a oferi metode şi mecanisme unitare menite să conducă la îmbunătăţirea procesului de adoptare a deciziilor,

pentru dezvoltarea şi facilitarea procesului de implementare a legislaţiei. În această categorie intră acea legislaţie legată mai mult de problemele generale ale

managementului de mediu decât de sectoarele, produsele sau 3 tipurile de emisii specifice. Principalele reglementări incluse în acest sector sunt:

- Directiva 337/85 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, modificată prin Directiva 11/97. Această directivă impune supunerea oricărei noi investiţii, care ar putea avea un potenţial impact asupra mediului, procedurii de evaluare a impactului asupra mediului. Directiva împarte proiectele în două categorii:

cele pentru care procedura de evaluare a impactului asupra mediului este obligatorie; cele pentru care fiecare stat membru hotărăşte dacă le supune sau nu procedurii, pe baza unei

analize caz cu caz sau a unui set de criterii stabilite pe grupe de activităţi. Orice evaluare a impactului asupra mediului trebuie să cuprindă efectele directe şi indirecte pe

care proiectul le are asupra sănătăţii umane, florei, faunei, solului, apei, aerului, climei, peisajului,

patrimoniului cultural, precum şi interacţiunile dintre acestea. Directiva pune un accent deosebit pe accesul la informaţia de mediu şi pe rolul consultativ pe care trebuie să-1 joace toţi actorii implicaţi în proiect, inclusiv publicul, iar în cazul unui proiect cu impact semnificativ transfrontalier asupra mediului, celelalte state membre posibil afectate.

p. 169

- Directiva 313/90 privind accesul liber la informaţia de mediu impune autorităţilor publice, pe de o parte, să asigure accesul publicului la informaţia de mediu şi, pe de altă parte, să disemineze această informaţie. Informaţiile de mediu trebuie furnizate în maxim două luni oricărei persoane fizice sau

juridice care le solicită, fără o justificare a cererii. Pentru informaţiile furnizate, autorităţile pot percepe tarife, dar cuantumul acestora trebuie să fie rezonabil. O cerere de furnizare de informaţii poate fi refuzată doar în condiţii bine definite prin directivă, când pot fi afectate: securitatea publică, secretul comercial şi/sau industrial, relaţiile internaţionale. Tot prin prevederile acestei directive, statele membre sunt

obligate ă facă publice, periodic, datele privind starea mediului.

- Directiva 692/91 privind standardizarea şi raţionalizarea rapoartelor asupra implementării unor directive referitoare la mediu impune statelor membre elaborarea de rapoarte standard (pe baza unor chestionare transmise de către Comisie), la fiecare trei ani, cu privire la modul de

implementare a 27 de directive din sectoarele aer, apă şi deşeuri.

- Regulamentul 1210/90 privind înfiinţarea Agenţiei Europene de 'Mediu şi a reţelei europene de informaţie şi observare pentru mediu (EIONET). Agenţia Europeană de Mediu a fost înfiinţată în anul 1993, la Copenhaga, cu copul de a colecta informaţiile de mediu prin EIONET şi de a

ajuta Comisia Europeană şi statele membre în pregătirea informaţiilor necesare implementării politicilor de mediu, precum şi de a monitoriza modul în care se implementează legislaţia europeană şi se aplică măsurile de mediu. De asemenea, Agenţia este responsabilă cu elaborarea şi publicarea periodică a rapoartelor privind starea mediului în Europa.

- Regulamentul 1973/92 privind crearea unui instrument financiar pentru mediu: LIFE.

Page 113: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

113

- Decizia Consiliului 672/97 privind Programul de Acţiune pentru Promovarea Organizaţiilor Neguvernamentale a fost adoptată pentru a asigura un instrument financiar pentru proiectele de mediu propuse de ONG-uri care acţionează la nivel european. 7.5. Politica europeană în domeniul deşeurilor

După definirea politicii generale în ceea ce priveşte protecţia mediului a Uniunii Europene, prin intermediul celor şase Programe de Acţiune pentru Mediu, Comisia Europeană a trecut la elaborarea strategiilor sectoriale din domeniu, prima elaborată fiind Strategia privind Gestionarea Deşeurilor, deoarece dispunerea neuniformă a deşeurilor industriale sau conductele sparte ce poluează pânza freatică

au dus la daune asupra mediului, observate cu mult timp înaintea găurii din stratul de ozon sau a schimbărilor climatice. Această strategie defineşte principiile, obiectivele şi măsurile pe termen mediu şi lung care vor guverna legislaţia şi acţiunile întreprinse de către Comisie în acest sector.

La început, observaţiile s-au axat pe deşeurile radioactive, dar eforturile s-au concentrat în curând

mai mult pe problema deşeurilor non-nucleare. Iniţial, economisirea materialelor folosite şi a energiei, ca resurse, a fost principala motivaţie pentru prioritatea clară acordată împiedicării risipirii resurselor şi reciclării deşeurilor înainte de distrugerea lor finală. Abia mai târziu s-a hotărât că această prioritate ar trebui să prevaleze, pentru a evita riscul încurcăturilor din cadrul facilităţilor de depozitare a deşeurilor,

datorate rarelor tratamente ale deşeurilor şi ale resurselor depozitate. Strategia Comunităţii pentru o administrare eficientă a deşeurilor, care a fost revăzută de

către Consiliu în 1997, a stabilit obiectivele prioritare: Împiedicarea poluării cu deşeuri este promovată prin tehnologii de producţie ce evită deşeurile,

ca şi prin produse sănătoase pentru mediu. Această prevenire are prioritate asupra reciclării şi distrugerii finale a deşeurilor.

Recuperarea şi reciclarea au prioritate asupra distrugerii finale. Distrugerea finală (în special închiderea în rezervoare şi incinerarea deşeurilor) trebuie

optimizată, respectând efectul asupra mediului şi sănătăţii populaţiei.

Pe lângă aceste obiective, politica în domeniul deşeurilor trebuie să respecte următoarele

principii: în cadrul principiului autosuficienţei în depozitarea deşeurilor, fiecare stat membru trebuie să

creeze o reţea adecvată de instalaţii pentru distrugerea deşeurilor, pentru a fi capabil să-şi asigure singur reintegrarea deşeurilor.

Principiul proximităţii în dispunerea de deşeuri susţine că deşeurile neaprobate pentru distrugerea finala trebuie depozitate într-una dintre cele mai apropiate facilităţi de depozitare. Acest principiu nu se aplică deşeurilor ce urmează a fi reutilizate. în acest caz, Comunitatea se bazează pe mecanismele pieţei libere şi concurenţei între tehnologiile de reciclare.

Principiul responsabilităţii producătorului menţionează că preţurile distrugerii unui produs trebuie evaluate la gradul de planificare al produsului.

Legislaţia europeană din sectorul deşeurilor este structurată pe cinci categorii şi acoperă:

prevenirea producerii deşeurilor prin tehnologii şi produse; reciclarea şi reutilizarea;

Page 114: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

114

p. 171

optimizarea procesului de depozitare finală; reglementarea transportului de deşeuri; acţiunile de remediere a amplasamentelor poluate.

Principalele reglementări în domeniu sunt: - Directiva Cadru privind deşeurile (Directiva 156/95) cere statelor membre să întreprindă toate

acţiunile necesare pentru prevenirea generării deşeurilor, să încurajeze refolosirea şi reciclarea deşeurilor, să se asigure că depozitarea deşeurilor se realizează astfel încât să nu pună în pericol sănătatea umană sau mediul.

- Directiva deşeurilor periculoase (Directiva 904/94) impune statelor membre să dezvolte planuri de gestionare a deşeurilor periculoasei să înregistreze şi să identifice locurile de depozitare a acestor deşeuri, să dezvolte sisteme de reglementare şi control specifice.

- Directiva privind deşeurile de ambalaje (Directiva 62/94) impune acţiuni de reducere a volumului ambalajelor prin elaborarea de standarde de înregistrare, recuperare şi reciclare.

- Directivele specifice pe tipuri de deşeuri - uleiuri uzate (439/75), bifenil şi terfenil policloruraţi (403/76), dioxid de titan (883/82).

- Directivele privind transportul deşeurilor. - Directivele privind depozitarea deşeurilor - incinerarea deşeurilor periculoase (67/94),

incinerarea deşeurilor în instalaţii noi şi existente (369/89 şi 429/89). - Regulamentul privind eco-etichetarea (Regulamentul 880/92) pentru evidenţierea produselor

care au un impact redus asupra mediului pe toată perioada deviată. - Propunerile de reglementări privind încheierea ciclului de viaţă al vehiculelor, deşeurile

electrice şi electronice, depozitele de deşeuri şi incinerarea.

Analiza eficienţei politicii europene în domeniul deşeurilor se poate realiza pe baza rapoartelor privind evoluţia sectorului în ultimii ani, care precizează:

cantitatea totală de deşeuri generată în fiecare an în Europa este de cea. 2.000 milioane tone, dintre care cea. 40 milioane tone fac parte din categoria deşeurilor periculoase;

în ultimii ani, cantitatea de deşeuri generate în Europa a crescut cu cea. 10%; principalele surse de deşeuri sunt: agricultura, construcţiile, industria, sectorul minier şi zonele

urbane. Cantitativ, cele mai importante junt deşeurile din agricultură, iar impactul negativ cel mai semnificativ asupra mediului îl au deşeurile industriale;

sursele de deşeuri diferă; astfel, ţările vestice produc în special deşeuri industriale şi urbane, în timp ce în ţările central şi est-europene cele mai importante sunt deşeurile din sectorul rninier;

172 deşeurile municipale în ţările OECD au crescut cu 11%, atingând aproximativ 200 milioane tone,

iar în cadrul acestora deşeurile de hârtie, organice şi de plastic au ponderea cea mai mare; majoritatea deşeurilor municipale sunt depozitate în gropi de gunoi şi doar foarte puţine ţări

europene au introdus taxe de depozitare; în ţările cu un management eficient în domeniu, campaniile de conştientizare a publicului s-au

intensificat, iar reciclarea deşeurilor s-a dezvoltat foarte mult; informaţiile legate de producţia, transportul şi tratarea deşeurilor nu se fac într-un mod uniform în

Europa şi de aceea există dificultăţi în redactarea rapoartelor specifice. 7.6. Politica europeană în domeniul apei

Politica în domeniul apei a fost unul dintre primele domenii de acţiune ale politicii europene a mediului.

Page 115: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

115

Începând cu mijlocul anilor 70, Comunitatea a adoptat o serie de prevederi legale în domeniul prevenirii poluării apelor. în principal, există două mari domenii de regulamente:

Pe de o parte, o serie de directive separate stabilesc standarde de calitate pentru fiecare tip de apă (apă de suprafaţă pentru provizii de apă potabilă, apă de scăldat, apă pentru creşterea monistelor, apă pentru pescuit, apă potabilă).

Pe de altă parte, Comunitatea a adoptat prevederi pentru a proteja apele împotriva deversării de substanţe periculoase şi împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole. În toată perioada de dezvoltare a legislaţiei din domeniul apei, Uniunea Europeană a elaborat

două politici privind gestionarea apei, prima bazându-se pe obiectivele privind calitatea apei şi cea de-a doua pe valorile limită de emisie.

Evaluarea politicilor comunitare din domeniul apei a impus o abordare modernă, bazată pe o combinaţie a celor două sisteme anterioare evidenţiată şi în Directiva Cadru privind Apa (2000), care defineşte următoarele principii ale politicii UE în sectorul calităţii apei:

nivel ridicat al protecţiei; principiul precauţiei; acţiunea preventivă; diminuarea poluării la sursă;

173 principiul poluatorul plăteşte; integrarea politicilor de mediu în alte politici sectoriale.

Obiectivele principale ale Directivei Cadru privind Apa sunt: extinderea conceptului de protecţie a apelor la toate categoriile de ape de suprafaţă sau subterane; atingerea statutului de "apă bună" pentru toate apele, într-o perioadă de timp bine definită; gestionarea apelor pe bazine hidrografice, combinând instrumentele specifice valorilor limită de

emisii cu standardele de calitate; stabilirea corectă a preţurilor apei; implicarea mai mare a publicului în adoptarea deciziilor; simplificarea legislaţiei.

Legislaţia UE privind apa este foarte bogată, fiind clasificată în trei grupe, corespunzătoare

standardelor de calitate, valorilor limită de emisii, monitorizării şi raportării, astfel: standarde de calitate: Directiva privind apa pentru scăldat (110/76), noua Directivă privind apa

potabilă (83/98), Directiva privind utilizarea apelor de suprafaţă pentru captarea apei potabile (440/75), amendată prin Directivele 869/79 şi 692/91, Directiva privind calitatea apelor piscicole (659/78), amendată prin Directiva 692/91;

valori limită de emisii: Directiva privind tratarea apelor uzate din mediul urban (271/91), amendată prin Directiva 15/98 şi Decizia 481/93, Directiva privind nitraţii (676/9IX Directiva privind apele subterane (68/80), amendată prin Directiva 692/91, Directiva privind substanţele periculoase (464/76) etc.

monitorizarea şi raportarea: Directiva privind măsurarea şi prelevarea de probe din apele de suprafaţă (869/79) amendată prin Directiva 855/81 şi procedura comună privind schimbul de informaţii cu privire la calitatea apei (Decizia 795/77, amendată prin Deciziile 422/84, 574/86 şi 2/90).

Legislaţia UE din domeniul apei este strâns corelată cu reglementările din celelalte sectoare de

mediu, în special: legislaţia orizontală, gestionarea deşeurilor, protecţia naturii, controlul poluării industriale şi managementul riscului. 7.7. Politica europeană în domeniul purităţii aerului

Page 116: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

116

În domeniul politicii privind puritatea aerului, Comunitatea a căpătat un rol activ oarecum târziu.

Legislaţia purităţii aerului cuprinde patru grupe.

174

- Politica Uniunii Europene cu privire la calitatea aerului este definită în Directiva Cadru privind evaluarea şi managementul calităţii aerului. Această directivă are următoarele obiective:

evitarea, prevenirea sau reducerea efectelor negative asupra sănătăţii omului şi asupra mediului înconjurător;

evaluarea calităţii aerului pe baza unor criterii şi metode comune; difuzarea corectă a informaţiilor atunci când se înregistrează depăşiri ale pragurilor de alertă sau

ale concentraţiilor relevante; menţinerea calităţii aerului atunci când această calitate atinge un nivel optim şi îmbunătăţirea

calităţii în zonele în care se înregistrează o deteriorare a acesteia. De asemenea, directiva stabileşte principiile de bază cu privire la selectarea poluanţilor

atmosferici, stabilind valorile limită şi de prag, cerinţele cu privire la monitorizarea şi evaluarea calităţii

aerului, la informarea şi avertizarea publicului, acţiunile pe termen scurt care se iau în cazurile de poluare peste limitele admise şi planurile pe termen lung pentru încadrarea în valorile limită în perioada de timp prevăzută.

Detaliile pentru fiecare poluant în parte sunt prevăzute într-o serie de "directive fiice", care

actualizează şi extind normele existente cu privire la calitatea aerului. Lista iniţială de poluanţi include: Dioxid de sulf, oxizi de azot, particule fine şi în suspensie şi plumb - noile valori limită pentru

aceşti poluanţi au fost adoptate în aprilie 1999; Benzen şi hidrocarburi aromatice policiclice; Monoxid de carbon, cadmiu, arsen, nichel şi mercur; Ozon.

- A doua grupă de reglementări cuprinse în sectorul privind calitatea aerului o reprezintă acelea care se referă la emisiile provenind de la autovehicule şi motoare. Reducerea emisiilor ce provin de la autovehicule şi motoare se realizează prin îmbunătăţirile tehnologice aduse autovehiculelor noi şi prin inspectarea şi întreţinerea celor în uz, astfel încât controlul emisiilor să se realizeze în două stadii

diferite: în timpul fabricaţiei - conform Directivelor 220/70,306/72,77/88 şi 537/77 şi amendamentelor

ulterioare, prin obligativitatea unor teste amănunţite în timpul fabricaţiei, necesare omologării, incluzându-se aici teste pentru măsurarea emisiilor;

în timpul utilizării - conform Directivei 96/96, care include cerinţe cu privire la inspecţiile periodice şi verificările în trafic, inclusiv pentru măsurarea nivelului emisiei de noxe.

p. 175

- Legislaţia privind calitatea combustibililor este cea de-a treia grupă din cadrul sectorului

privind calitatea aerului. În această categorie intră: Directiva 12/93 privind concentraţiile maxim admise pentru sulf în anumiţi combustibili lichizi,

amendată în 1998 prin Directiva 70/98, care a introdus norme mai stricte cu privire la calitatea combustibililor, inclusiv cu privire la cantitatea de plumb, poluant tratat iniţial prin Directiva 210/85.

Directiva 32/99 care a introdus o normă de 1% sulf pentru păcura grea.

Page 117: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

117

- Ultima grupă de legislaţie din acest sector o reprezintă reglementările cu privire la manipularea combustibililor, în această categorie intrând Directiva 63/94 cu privire la emisiile de compuşi organici volatili, care a impus introducerea unor norme tehnice minime pentru prevenirea, emisiilor de COV datorate depozitării şi distribuţiei benzinei de la terminale la staţiile de benzină.

7.8. Centralele industriale şi evaluarea impactului lor asupra mediului

Problema poluării industriale a fost cel mai bine dezvoltată în perioada de acţiune a celui de-al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu şi, de aceea, cuprinde reglementări care susţin principiile politicilor de mediu formulate în această perioadă, respectiv: gestionarea resurselor naturale pe termen lung, întărirea acţiunilor de prevenire a poluării şi producerii deşeurilor, reducerea utilizării surselor de

energie neregenerabile, îmbunătăţirea sistemului de alegere a amplasamentelor pentru activităţile industriale, astfel încât să se întărească condiţiile de siguranţă şi să se amelioreze calitatea vieţii.

Reglementările privind controlul poluării industriale acoperă trei zone: controlul emisiilor industriale; controlul riscului la accidente industriale majore; auditurile de mediu şi etichetarea ecologică.

Principalele reglementări în legătură cu această problemă sunt: - Directiva 61/96 privind prevenirea şi controlul integral al poluării are drept scop prevenirea şi

controlul integrat al poluării datorate unei categorii largi de activităţi. Pentru atingerea scopului se

prevăd măsuri de prevenire şi, acolo unde nu este posibil, de reducere a emisiilor în aer, apă, sol, inclusiv prin măsuri de reducere a deşeurilor, pentru a se atinge un nivel ridicat de protecţie a mediului

176

în ansamblu. Directiva introduce, pentru toate activităţile listate în anexa ei, sistemul de autorizare

integrată cu specificarea condiţiilor de autorizare, în special a valorilor limită de emisii şi a obligativităţii aplicării principiului celor mai bune tehnici disponibile (BAT). Principiile conceptului de prevenire şi control integrat al poluării pleacă de la ideea că instalaţiile industriale trebuie să, funcţioneze doar dacă:

s-au luat măsurile cele mai potrivite pentru prevenirea poluării şi, în mod special, s-a aplicat principul BAT;

desfăşurarea activităţii nu conduce la o poluare semnificativă a mediului; deşeurile produse sunt gestionate în conformitate cu prevederile directivelor UE şi în special cu

Directiva 442/75, respectiv: deşeurile produse sunt în cea mai mare parte reciclate, iar pentru acelea la care, economic sau tehnic, acest proces este imposibil, depozitarea " lor se face astfel încât impactul asupra mediului să fie minim; energia este utilizată în mod eficient;

s-au luat masurile necesare pentru prevenirea producerii accidentelor şi limitarea efectelor acestora;

s-au luat măsuri de stopare temporară a unor activităţi pentru care evaluarea riscului stabileşte efecte deosebite asupra mediului şi sănătăţii populaţiei.

- Directiva 360/84 privind poluarea atmosferei produsă de surse industriale îşi propune să

prevină şi, în cazul în care nu este posibil, să reducă poluarea atmosferică produsă de unităţile industriale, să impună obligativitatea obţinerii autorizaţiilor de mediu pentru anumite unităţi industriale înainte de începerea funcţionării acestora, să identifice condiţiile în care aceste autorizaţii pot fi emise.

Page 118: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

118

- Directiva 609/88 privind limitarea emisiilor provenite de la instalaţii mari de ardere îşi propune reducerea poluării atmosferei prin reglementarea, pe baza unor criterii bine stabilite, a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot şi, în anumite situaţii, a particulelor provenite de la marile instalaţii de ardere.

- Directiva 82/96 privind accidentele industriale SEVESO îşi propune prevenirea accidentelor industriale care implică substanţe periculoase şi reducerea impactului acestora asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului.

- Regulamentul EMAS nr. 1836/93 (Schema de ecomanagement şi audit) îşi propune îmbunătăţirea continuă a performanţelor de mediu a unităţilor industriale prin încurajarea acestora să participe la schema voluntară de audit şi management de mediu. Participanţilor la această schemă li se cere elaborarea şi implementarea politicilor, programelor şi sistemelor de management de mediu I pentru fiecare amplasament unde îşi desfăşoară activitatea, evaluarea performanţelor de mediu pe aceste amplasamente şi informarea publicului cu privire la acţiunile întreprinse şi rezultatele obţinute. Politicile, programele şi sistemele de management de mediu trebuie evaluate de verificatori independenţi pentru a fi stabilită conformitatea cu reglementările existente.

- Regulamentul privind eco-etichetarea 880/92 îşi propune să ajute la reducerea poluării prin încurajarea agenţilor economici să participe la o acţiune voluntară de eco-etichetare a produselor, pentru încurajarea producerii şi utilizării tehnologiilor curate care reduc impactul asupra mediului pe tot ciclul de viaţă al produsului şi pentru informarea populaţiei cu privire la impactul asupra mediului pe care îl au produsele.

7.9. Viitorul politicii de mediu Priorităţile politicii de mediu în contextul extinderii Uniunii au în vedere:

- Dezvoltarea principiului subsidiariiăţii şi promovarea de către Uniunea Europeană a unei legislaţii cadru. Ţările membre consideră că, odată cu extinderea, complexitatea şi varietatea problemelor de mediu vor creşte, ceea ce va conduce la necesitatea diversificării instrumentelor de politici elaborate pentru rezolvarea acestor probleme. De aceea, se consideră că Uniunea Europeană trebuie să joace rolul de reglementator la un anumit nivel, dezvoltând legislaţia orizontală şi legislaţia cadru necesară implementării politicilor de mediu, iar structurile naţionale şi subnaţionale trebuie să reprezinte forţele responsabile pentru protejarea mediului în zonele geografice pe care le gestionează, având capacităţile şi resursele necesare atingerii acestui obiectiv.

- Îmbunătăţirea procesului de integrare a politicilor de mediu în celelalte politici sectoriale, în perspectiva extinderii Uniunii Europene. Ţările candidate consideră că succesul implementării politicilor de mediu este dependent de eficienta integrare a acestora în politicile sectoriale, în special industria, energia, transportul, agricultura şi turismul. Protecţia mediului trebuie privită ca un factor de creştere economică, prosperitate şi îmbunătăţire a calităţii vieţii locuitorilor Europei, şi nu ca un proces costisitor şi inutil.

- Întărirea procesului de implementare a legislaţiei de mediu şi, în special, a capacităţii instituţionale din ţările candidate de a adopta acquis-ul comunitar. Capacitatea instituţională redusă de a adopta acquis-ul comunitar, precum şi numărul mare de reglementări din cadrul acquis-ului de mediu care trebuie aproximate conduc la lipsa de eficienţă în implementarea legislaţiei de mediu în ţările candidate. De aceea se consideră că, în procesul de aproximare implementarea legislaţiei trebuie să devină prioritară în raport cu transpunerea. Ţările candidate consideră că succesul implementării legislaţiei de mediu în regiunile pe care le gestionează depinde de utilizarea instrumentelor financiare de tipul LIFE, de fondurile structurale şi de Fondul de Coeziune pentru promovare acţiunilor inovante în regiune, de larga mediatizare a acestor acţiuni, precum şi de întărirea efectivă instituţională prin dezvoltarea cooperării instituţiilor de mediu din Uniunea Europeană cu aceste ţări.

- Susţinerea procesului de dezvoltare durabilă prin politici locale. - Protecţia naturii şi biodiversitatea. O dată cu extinderea Uniunii Europene, cantitatea şi

calitatea fondului biologic şi peisagistic al acesteia vor creşte; Ecosistemele bogate, cu specii protejate, specifice regiunilor forestiere şi de deltă vor fi integrate Uniunii Europene. Din această cauză, gestionarea unor astfel de habitate presupune o abordare integrată, care să coroboreze dezvoltarea rurală principiul conservării biodiversităţii.

Page 119: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

119

- Gestionarea resurselor şi deşeurilor. Deşi gestionarea neadecvată a resurselor naturale şi a deşeurilor este o problemă comună a statelor membre şi a ţărilor, candidate, pentru acestea din urmă trebuie avute în vedere două noi probleme îi formularea politicilor de mediu pentru următoarea perioadă, respectiv:

asumarea răspunderilor de mediu pentru daunele aduse în perioada comunistă şi remedierea în aceste cazuri;

contribuţia esenţială pe care industria grea o are în PIB-urile din aceste ţări, ceea ce conduce, pe termen lung, la un consum foarte ridicat de resurse naturale pe locuitor.

- Sănătatea în raport cu mediul. Cele mai mari probleme de mediu se . întâlnesc în aşa-numitele

"hotspot”-uri, unde speranţa de viaţă a populaţiei este mult diminuată faţă de nivelurile naţionale sau din Uniunea Europeană. Pentru : aceste zone, se impun programe de asistenţă financiară care să acopere costurile necesare remedierii arealelor poluate şi care să deblocheze astfel dezvoltarea economică şi socială a acestora.

- Reforma fiscală - introducerea eco-taxelor în regiune. - Corelarea politicilor de mediu cu politicile de dezvoltare regională. - Intensificarea acţiunilor pentru prevenirea poluării transfrontaliere.

179

Având la bază aceste priorităţi şi ţinând cont de procesul de extindere a Uniunii Europene, Comisia Europeană a elaborat, la începutul anului 2001, Programul de Acţiune pentru Mediu „Viitorul nostru, alegerea noastră", care propune:

Îmbunătăţirea procesului de implementare a legislaţiei de mediu existente. Comisia îşi propune să intensifice acţiunile legale prin intermediul Curţii Europene de Justiţie şi să informeze periodic publicul asupra progresului înregistrat de statele membre în implementarea legislaţiei de mediu utilizând strategia "Name, fame and shame".

O mai bună integrare a politicilor de mediu în alte politici comunitare. Toate iniţiativele privind politicile comunitare ar trebui serios evaluate din punct de vedere al implicaţiilor de mediu.

Cooperarea cu "piaţa" ţinând cont de interesul consumatorului şi de mediul de afaceri: - producătorii nu trebuie doar penalizaţi pentru greşeli, ci şi premiaţi pentru bune practici; - consumatorii au nevoie de informaţie (ca de exemplu: Schema Europeană de Eco-etichetare)

pentru a fi capabili să aleagă produsele puţin nocive pentru mediu; - subvenţiile publice periculoase pentru mediu trebuie oprite şi industria trebuie să inoveze şi

să dezvolte noi tehnologii curate; - implicarea cetăţeanului prin ale cărui acţiuni zilnice este afectat' mediul: utilizând o mai mare

transparenţă a procesului de adoptare a deciziei şi oferind informaţii practice cu privire la protecţia mediului.

O mai bună planificare a teritoriului. Comisia trebuie să dezvolte o bază de date privind utilizarea teritoriului şi să ofere informaţii legate de cele mai bune practici.

Programul de Acţiune pentru Mediu (2001 - 2010) a identificat patru domenii care necesită o

atenţie deosebită: A. Schimbările climatice. Obiectivul major este stabilizarea concentraţiilor de gaze cu efect de

seră din atmosferă la un nivel care nu provoacă variaţii anormale ale climei Pământului. Comisia considera ca acţiuni prioritare:

ratificarea şi implementarea de către statele membre a Protocolului de la Kyoto; reducerea emisiilor cu efect de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990, în perioada 2008-

2012. Acesta reprezintă primul pas în atingerea obiectivului de reducere a emisiilor cu 70% şi presupune

restructurarea principalelor sectoare răspunzătoare pentru emisii cu efect de seră; energia, transportul şi

agricultura.

Page 120: II Strategii Si Politici Europene de Dezvoltare Durabila

120

180

B. Protecţia naturii şi a vieţii sălbatice. Obiectivele majore sunt: protejarea şi, acolo unde este necesar, refacerea sistemului natural; stoparea pierderilor la nivelul biodiversităţii în cadrul Uniunii Europene şi la nivel global; protejarea solului împotriva eroziunii şi poluării.

Acţiunile cheie identificate de către Comisie au în vedere implementarea legislaţiei de mediu, propunerea de noi iniţiative, inclusiv elaborarea unei strategii privind solul în Europa.

C. Acţiuni pentru mediu în raport cu sănătatea. Obiectivul: asigurarea unui mediu în care expunerea umană nu conduce la impact semnificativ sau risc pentru sănătatea acestuia. Printre acţiunile imediate identificate de către Comisie se numără: Realizarea unui sistem unic de gestionare a chimicalelor care să elimine cele mai periculoase

substanţe şi să efectueze un control riguros al utilizării pesticidelor; noi strategii care să aibă în vedere diminuarea riscului asupra sănă4 taţii datorat poluării

atmosferei şi zgomotului.

D. Resursele naturale şi deşeurile. Obiective: asigurarea consumului durabil al resurselor regenerabile şi neregenerabile şi, "decuplarea" consumului de energie de creşterea economică prin creşterea eficienţei. Comisia considera că acţiunile cheie pentru atingerea acestor obiective trebuie să urmărească noi iniţiative în gestionarea deşeurilor, care să conducă la minimizare şi apoi la reciclare,

reutilizare, incinerare şi, doar în final, la depozitare.

Pe plan internaţional, Uniunea Europeană trebuie să aibă în vedere în relaţiile externe problemele de mediu, inclusiv în domeniile privind comerţul, dezvoltarea, securitatea şi, mai ales, să exercite presiuni

pentru ca cele mai importante convenţii globale de mediu (în special cele referitoare la schimbările climatice, conservarea biodiversităţii, chimicalele, deşertificarea) să fie implementate.