IEA 3.08 Sisteme de Prod Agr 2015

Stejărel Brezuleanu – Sisteme de producţie în agricultură

1

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE

ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ “I. I. de la BRAD” IAŞI

Prof. univ. dr. Stejărel Brezuleanu

SISTEME DE

PRODUCȚIE

AGRICOLĂ

(SUPORT DE STUDIU anul III IEA I.D.)

- 2015 -


2


3

CUPRINS Pag.

Introducere ………………………………………………………………4

U.I. 1 Noțiuni introductive privind sistemele de producție……………6

U.I.2 Sistemele de producție agricolă …………………………………..20

U.I. 3 Exploatația agricolă în concepție sistemică …………………….. 52

U.I. 4 Structura și funcționalitatea sistemelor economico-tehnologice în

producția vegetală………………………………………………………65

U.I. 5 Sistemul de cultură a plantelor în exploatațiile agricole………95

U.I. 6 Sisteme de creştere şi exploatare a animalelor …………….. .112

U.I.7 Sistemul informational în exploatațiile agricole…………….137

Bibliografie ……………………………………..………………………151


4

Perioada pe care o străbate în prezent ţării noastre dovedeşte o dată

în plus, că orice tranziţie în funcţionarea sistemelor social-economice se

face cu eforturi considerabile şi de regulă, cu risipă de resurse, pe fondul

unor puternice dezechilibre.

Tratarea sistemică a unei unităţii de producţie agricolă presupune

determinarea interacţiunilor dintre diversele subsisteme şi structuri

componente ale acestuia.

În general, prin sistem se întelege un ansamblu de elemente aflate

într-o relaţie de interdependenţă şi interacţiune reciprocă, formând un tot

organizat şi funcţional.

Considerăm că orice proces sau fenomen poate fi privit ca un

sistem, că orice activitate în concepţie modernă se comportă ca aparţinând

unei tipologii sistemice, teoria contemporană a sistemelor confirmând

vechea axiomă că unităţile întregului nu se rezumă la cele ale părţilor sale.

De pildă, conducerea unei exploataţii agricole are de-a face nu numai cu

legile funcţionării părţilor - economice, tehnologice, sociale, etc., ci şi cu

legile întregului; este deci vorba nu numai de luarea în considerare a

tuturor aspectelor, ci în primul rând despre unitatea lor organică.

Caracteristica ştiinţei sistemelor de producţie este situarea în

centrul investigaţiilor sale a exploataţiei agricole în toată complexitatea sa,

ca subiect şi ca obiect al disciplinei, prin prisma sarcinilor ce-i revin în

strânsă inderdependenţă cu obiectivele, resursele şi mijloacele sistemului în

care este integrat. Efectul acestei abordări îl constituie analiza sistemică a

relaţiilor şi proceselor de producţie, ce se reflectă în caracterul

multidisciplinar al cunoştinţelor de conducere subordonat direct sporirii

eficienţei agenţilor economici din agricultură.

INTRODUCERE


5

În acest sens, se impune efectuarea unor analize de sistem pentru

relevarea şi valorificarea complexă a aspectelor informaţional-decizionale,

precum şi realizarea unor sisteme informaţional-decizionale care să

permită identificarea din vreme a tendinţelor majore şi a factorilor

perturbatori ce se manifestă în cadrul mediului în vederea adaptării rapide

şi eficiente la schimbările acestuia.

În vederea completării şi extinderii cunoştinţelor în domeniu, peste

cadrul acestui material de studiu, recomandăm consultarea lucrărilor de

specialitate enumerate la bibliografie. Acest material a fost conceput ca

suport de studiu al disciplinei Sisteme deproducție agricolă, pentru

studenţii specializării I.E.A. de la forma de „învăţământ la distanţă”, şi este

structurat în șase unităţi de învăţare (U.I.). Intervalul de timp necesar

pentru studiul individual (S.I.) şi pentru activităţile asistate (A.A.) este

precizat pentru fiecere unitate de învăţare. Timpul necesar pentru studiul

individual depinde, însă, şi de volumul cunoştinţelor anterioare şi de

capacitatea de asimilare a fiecărui student, putând fi, aşadar, mai lung sau

mai scurt decât cel indicat. Activităţile asistate (A.A.) se vor desfăşura în

cadrul laboratorului de Management, la datele şi orele programate de către

conducerea Departamentului I.D.

Fiecare unitate de învăţare cuprinde mai multe teste de autoevaluare

şi o lucrare de verificare. Rezolvarea testelor de autoevaluare din cuprinsul

fiecărei unităţi de învăţare şi verificarea corectitudinii răspunsurilor date

asigură o mai bună fixare a cunoştinţelor dobândite în timpul studiului,

precum şi auto - verificarea şi -îndreptarea eventualelor erori sau lacune.

Evaluarea activităţii studenţilor se va efectua atât pe parcursul

semestrului cât şi la finalul acestuia. Evaluarea pe parcursul semestrului se

va consta în: aprecierea gradului de însuşire a a cunoştinţelor şi a

capacităţii de analiză şi sinteză, prin note acordate pentru lucrările de

verificare pe care studenţii le vor trimite tutorelui la datele indicate (30%

din nota finală); aprecierea gradului de implicare în activităţile asistate:

prezenţă, participare la discuţii, schimb de idei (15% din nota finală).

Evaluarea la finalul semestrului va consta într-un examen scris, sub

forma unui test de verificare a cunoştinţelor, cu întrebări din întreaga

materie parcursă în timpul semestrului (55% din nota finală).


6

Unitatea de învăţare 1: NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND

SISTEMELE DE PRODUCȚIE

CUPRINS (U.I. 1) Pag.

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 1) ………. … 6

Instrucţiuni (U.I. 1) ………………………………..…………………..6

Definirea sistemului……………………………………………………7

Structura și caracteristicile sistemului…………………………………10

Clasificarea sistemelor………………………………………….……..12

Comportarea sistemelor………………………………..………………15

Rezumat (U.I. 1) ……………………………..………………………..17

Lucrare de verificare nr. 1 …………………...………………………..18

Bibliografie (U.I. 1) …………………………………..……………….19

Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 1)

Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea rolului

sistemelor în structura şi funcţionarea exploatațiilor agricole şi cunoaşterea

particularităţilor structurale şi funcţionale ale sistemelor agricole. După

finalizarea studiului aceste U.I., veţi dispune de competenţe pentru:

-definirea sistemului;

-descrierea structurii sistemului;

-definirea caracteristicilor sistemului;

-identificarea principalelor tipuri de sisteme şi a importanţei acestora în

producția agricolă;

-identificarea principalelor tipuri de comportament ale sistemelor.

Instrucţiuni (U.I. 1) Această unitate U.I. necesită cca. 4 ore de studiu individual (S.I.), la care se

adaugă alte 4 ore de activităţi asistate (A.A.). În cuprinsul acestei unităţi de

învăţare sunt inserate 3 teste de autoevaluare, cu scopul de a vă ajuta la

memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de structura şi funcţiile

sistemelor agricole şi o lucrare de verificare. Aceasta din urmă se va

transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă, până la

sfârşitul celei de-a IV-a săptămâni din sem. I.


7

Definirea sistemului

Conceptul de sistem a apărut într-o formă embrionară în filosofia

antică greacă. Afirmând că “întregul este mai mult decât suma părţilor

componente”, Aristotel a dat o primă definiţie noţiunii de sistem.

Biologul german Ludwig von Buthalanffy (1950) defineşte

sistemul ca: “o reuniune de elemente interdependente care acţionează

împreună în vederea realizării unui obiectiv comun, prin utilizarea unui

ansamblu de resurse materiale, informaţionale, energetice şi umane”.

În cadrul sistemelor de producţie se abordează conceptul de sistem

şi metoda abordării sistemice orientată spre analiza şi proiectarea

sistemelor complexe, în vederea cunoaşterii caracteristicilor şi pentru a

îmbunătăţi performanţele acestora.

În reprezentarea realităţii, conceptul de sistem scoate în evidenţă,

cu precădere, interacţiunea, corelarea, relaţiile dintre elementele întregului,

altfel spus, organizarea lui, iar într-un anume sens, noţiunea de sistem este

opusă haosului. Ştiinţa conducerii priveşte întreaga natură ca o ierarhizare

de sisteme care se includ şi se depăşesc, care semnifică totodată acţiunile

ce concură în acest scop. Dar crearea unui sistem nu înseamnă şi

înlăturarea totală şi definitivă a dezordinii în sectorul respectiv al mediului

ci numai reducerea ei într-o măsură mai mică sau mai mare.

Preocupările privind abordarea sistemică a fenomenelor şi

proceselor din multiple puncte de vedere au izvorât din necesităţile practice

de a îmbunătăţi continuu procesul de coordonare a resurselor umane,

materiale, informaţionale şi financiare, în vederea atingerii obiectivelor

organizaţionale.

U.I. 1 Noţiuni introductive

privind sistemele de

producţie


8

Sisteme de producţie agricolă este o disciplină economică de

sinteză cu caracter interdisciplinar, al cărui obiectiv îl constituie studierea

proceselor şi a relaţiilor de management din cadrul lor în vederea

descoperirii principiilor şi legităţilor care le guvernează, a conceperii de

noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de lucru care să asigure creşterea

eficienţei. Intenţia teoriei generale a sistemelor este a dezvălui proprietăţi,

principii şi legi care sunt caracteristice sistemelor în general, independent

de varietatea lor sau de natura elementelor lor componente. Principala

consecinţă a teoriei o constituie introducerea unei noi viziuni ştiinţifice -

denumită sistemică - datorită virtuţiilor metodologice ale triadei

conceptuale "sistem - structură - funcţie", în cercetarea totalităţilor

(ansamblurilor organizate).

Sistemul ar putea astfel definit, în mod cu totul general, ca fiind o

muţime de elemente care se regăsesc într-o legătură organizată şi între

care se stabilesc relaţii dinamice.

În ceea ce priveşte domeniul social, noţiunea de sistem reprezintă o

repartiţie a funcţiilor şi a sarcinilor, o anumită formă de organizare, în aşa

fel încât oamenii să ia în final deciziile cele mai eficiente pentru realizarea

obiectivelor propuse. În general apreciind, sistemul este un ansamblu de

elemnete interconectate, aflate în interacţiune activă sau potenţială şi care

poate fi identificat în orice domeniu fizic, social sau conceptual.

Analizând cele prezentate până acum putem concluziona că

SISTEMUL este un ansamblu de elemente în interacţiune, care

constituie un întreg organizat, cu proprietăţi specifice şi funcţii

proprii, deosebite de ale elementelor care îl compun, o formaţiune

distinctă şi relativ autonomă în raport cu mediul înconjurător, şi, care

poate fi identificat în orice domeniu (fizic, biologic, social, etc.).

Elementele (obiectele) sistemului sunt, la rândul lor, totalităţi

structurale (subsisteme), în cadrul cărora legile întregului nu sunt identice

cu cele ale elementelor componente.

Adiacentul (complementul) conceptului de sistem este acela de

mediu, în care se includ elemente din afara sistemului, care-l influenţează

sau sunt influenţate de el. Organizarea şi funcţionarea sistemului trebuie să


9

asigure deopotrivă, atât realizarea în condiţii optime a sarcinilor asumate,

cât şi satisfacerea cerinţelor (oamenilor) prin care se realizează aceste

sarcini; în asamblu sistemul are îndatorirea să înlocuiască componentele

învechite, intorducând şi asimilând componentele noi, de a asigura

îmbinarea lor optimă, perfecţionându-se continuu. Caracterul

interdisciplinar al acestei discipline este determinat de integrarea sa în

ansamblul disciplinelor managementului ştiinţific şi de utilizarea, în acest

context, a unor concepte, metode şi tehnici din alte discipline (matematice,

statistice, juridice, psihologice etc.) pe care le adaptează şi le foloseşte într-

o manieră sistemică specifică, corespunzătoare particularităţilor şi

condiţiilor concrete ale analizei.

Principalele discipline ale managementului ştiinţific, cu care

disciplina sistemelor de producţie are puternice conexiuni sunt:

cercetarea operaţională;

cibernetica economică;

informatica;

simularea;

teoria deciziilor;

psihosociologia organizării.

Organizarea acestor activităţi multidisciplinare se materializează în

cadrul teoriei sistemelor de producţie printr-o succesiune logică de etape

care formează obiectul acestor discipline.

Test de autoevaluare (1)

1. Cum poate fi definit un sistem ?

2. Care sunt elementele unui sistem, din punct de vedere structural şi

funcţional ?

3. Care este structura interdisciplinară a disciplinei ?


10

Structura şi caracteristicile sistemului

Structura (de la verbul latinesc struere, a construi, a clădi, adică

arhitectura sistemului), pare elementul învariabil al acestuia cel care

asigură o ordine relativ stabilă. Structura devine importantă pentru

legătura ei cu conceptul de funcţie, cu care se determină reciproc. La

organismele vii - ca sisteme complexe - se află în permanent echilibru cu

mediul, având capacitatea de autoreglare sau hemostază.

Categoria de sistem şi concepţia sistemică sunt legate nemijlocit de

categoria de structură, deoarece orice sistem are elemente structurate

într-un anumit mod, iar structura joacă un rol principal în determinarea

sistemului. Sistemul şi structura se presupun reciproc.

Înţelegerea categoriei de structură presupune cu necesitate

cunoaşterea categoriei de element deoarece orice sistem este constituit din

elemente şi posedă o structură. Elementele sunt părţi constitutive ale

sistemului respectiv.

Cercetarea ştiinţifică a pus în evidenţă unele caracteristici

contradictorii ale structurii.

Orice sistem are caracteristici proprii ca delimitări precise: se

cunosc elementele componente şi relaţiile dintre ele; o evoluţie în timp şi

spaţiu fiind în strânsă legătură cu mediul inconjurător; legătura cu mediul

se realizează prin una sau mai multe intrări şi ieşiri; intrările sunt

conexiunile prin care mediul exterior acţionează asupra sistemului, iar

ieşirile sunt conexiunile prin care sistemul acţionează asupra altor sisteme

din mediul înconjurător. Elementele sistemului pot fi la rândul lor sisteme

(adesea numite subsisteme); interacţiunea dintre ele se materializează prin

intrările şi ieşirile sistemului.

De pildă, un autocamion este un sistem, dar şi subsistem într-un

sistem de trasporturi; aceasta este o caracteristică a lumii materiale în care

toate constituentele ei se află într-o strânsă interdependenţă. Această

caracteristică devine un instrument de studiu şi analiză a fenomenelor.

Legătura dintre elemente şi structură nu este univocă. Structura

influenţează la rândul său comportarea elementelor, modifică unele


11

trăsături ale acestora în raport cu interacţiunile specifice sistemului. În

anumite limite structura are o independenţă relativă faţă de elementele

componente. Aceasta constă în:

stabilitate;

capacitatea aceloraşi elemente de a se strctura în mod diferit şi a

unor elemente diferite de a genera structuri similare;

influenţa activă a structurii asupra elementelor şi asupra

transformărilor calitative ale obiectivelor şi proceselor.

Stabilirea structurii este proporţională cu gradul de integralitate şi

de complexitate al sistemului respectiv. În sistemele integrale creşte gradul

de stabilitate a structurii. În acest fel ea asigură o constantă calitativă

sistemului dat, în cadrul căruia elementele se modifică treptat, odată cu

condiţiile necesare diversificării.

Stabilitatea structurii nu este absolută ci relativă, dependentă de

elementele şi de condiţiile în care există şi funcţionează sistemele.

Alte caracteristici sunt:

integritatea - coerenţa dintre elemente;

ierarhizarea şi autoorganizarea se traduc în integritate şi

autocorectare, adică configuraţie stabilă a unui sistem într-un

mediu schimbător prin compensarea fluctuaţiilor exterioare şi

păstrarea unor parametrii proprii ai sistemului. Ierarhizarea

înseamnă capacitatea unui sistem de a fi concomitent

suprasistem pentru părţile sale şi subsistem în componenţa altor

sisteme. Autoorganizarea reprezintă crearea de noi stări stabile,

menite să asigure supravieţuirea sistemului în schimbările şi

solicitările mediului, acest mod superior de adaptare presupune

organizări în interiorul sistemului.


12

Clasificarea sistemelor

Tipologia sistemelor este extrem de bogată, variată şi complexă.

Sistemele pot fi clasificate pe baza mai multor criterii.

Astfel, ţinând seama de gradul lor de coeziune, sistemele au fost

clasificate în două mari clase:

1. sisteme sumative - se caracterizează prin aceea că,

interacţiunile între elementele lor componente fiind slabe,

ele nu dobândesc o stabilitate proprie, relativ independentă

faţă de componentele lor şi nici capacitatea de a restabili

interacţiunea acestora în cazul alterării ei.

2. sisteme integrale -se constituie pe baza

legăturilor interne, a unor interacţiuni puternice între

elementele componente, alcătuind unităţi funcţionale

autonome, însuşirile specifice întregului devenind mult mai

evidente.

După raportul dintre sistem şi mediul ambiant, distingem:

1. sisteme închise

2. sisteme deschise.

Sistemele închise sunt acelea ale căror interacţiuni cu mediul nu le

provoacă modificări de substanţă sau de funcţionalitate. Schimburile lor cu

mediul sunt de natură energetică sau informaţională, dar nu de substanţă

sau de alte activităţi. În astfel de sisteme mişcarea are loc în circuit închis.

Sistemelor deschise - le sunt proprii interacţiunile cu mediul

ambiant în cadrul cărora se produce un schimb permanent nu numai de

energie şi de informaţii, dar şi de substanţă şi activităţi (sociale). Datorită

acestui fapt, sistemele deschise funcţionează prin adaptare şi prin

dezvoltare.

După geneza lor sistemele, se împart în

1. sisteme naturale, apărute ca urmare a evoluţiei natural-

istorice şi


13

2. sisteme artificiale, create prin activitatea materială şi

spirituală a oamenilor.

De asemenea, după posibilitatea de prevedere pot exista:

sisteme deterministe, în care părţile sistemului acţionează în

mod cu totul previzibil

sisteme probalistice, în care nu este posibilă o prevedere

strict detaliată.

După posibilitatea de descriere pot exista:

1. sisteme simple, care pot fi analizate în ansamblu lor şi care pot

fi integral descrise;

2. sisteme complexe, care pot fi descrise complet însă cu

dificultate;

3. sisteme extrem de complexe, care de cele mai multe ori nu pot fi

descrise integral (sistemul informaţional-decizional

organizaţional).

Din punct de vedere al capacităţii sistemelor de a se schimba,

trebuie menţionat, că acestea se împart în:

1. sisteme cu autoreglare care nu-şi schimbă structura internă în

mod substanţial.

2. sisteme cu autoorganizare sunt cele care se adaptează la mediul

exterior schimbându-şi structura, adică sisteme care îşi modifică

legăturile între elemente.

3. sisteme cu autoinstruire sunt acele sisteme care îşi

pot schimba criteriile şi regulile de adaptare a soluţiilor.

Abordarea problemelor sistemelor de mare complexitate, se face în

general, pornind de la mai multe principii, printre care:

complexitatea reprezintă o proprietate a unui sistem. Ea este

generată de varietatea de factori aferenţi sistemului şi

complică observarea şi înţelegerea acestuia de către om;


14

aspectul structural al sistemului joacă un rol important în

comportarea sa;

cunoaşterea structurii sistemului reprezintă dificultăţi care

cresc adată cu creşterea numărului de elemente (subsisteme)

şi de relaţiile dintre acestea;

cunoaşterea sistemului poate fi îmbunătăţită prin modelare,

întrucât modelul implică o structură care poate da mai multe

informaţii asupra complexităţii sistemului însuşi;

în studierea unui sistem complex, computerul devine

indispensabil, dar acesta nu poate rezolva singur

problemele; el doar asistă omul în activitatea de analiză şi

decizie.

obţinerea unui model al structurii unui sistem complex este

justificată chiar şi numai prin buna înţelegere a acestuia,

dobândită pe durata modelării precum şi prin experienţa care

poate fi utilizată la analiza acestor sisteme.

Între diferite sisteme există o legătură "genetică". Structura

sistemelor superioare este condiţionată de modul de structurare a celor

inferioare. Structura unui sistem nu poate epuiza realitatea altor niveluri de

organizare a materiei. Ludwig von Bertalanffy prezintă următoarea

ierarhiere a acestora:

particule elementare;

atomi;

molecule;

macromolecule;

virusuri;

sisteme biologice elementare;

celule;

ţesuturi;

organe;

sisteme de organe;


15

organizaţii supraindividuale;

colonii de animale;

sisteme simbiotice şi de populaţie;

populaţii umane;

iar unitatea supremă este integralitatea vieţii pe pământ.


1. Care sunt termenii constitutivi ai structurii sistemului ?

2. Ce caracteristici ale structurii sistemului sunt mai importante?

3. Cum se realizează reglarea prin conexiune directă și prin

autoreglare în cadrul unui sistem ?

Comportarea sistemelor

Comportarea sistemului poate fi definită ca fiind toate acţiunile pe

care le intreprinde sistemul. Orice sistem cu autoreglare are o funcţie care

exprimă finalitatea lui, iar eficienţa oricărei comportări se măsoară prin

orientarea comportării conform scopului urmărit.

Legăturile care acţionează în interiorul sistemului asupra intrărilor

şi ieşirilor variază în timp, deci îşi schimbă mărimile.

Starea sistemului rezultă din constanta legăturilor într-un anumit

interval de timp. Deci se poate vorbi de starea intrării, starea interioară a

sistemului şi starea ieşirii. Starea interioară a sistemului sunt de fapt

mărimile care caracterizează comportarea sa. În timp, se schimbă şi, o dată

cu ele, se modifică starea sistemului. Trecerea de la o stare la alta se

numeşte transformare. Cum un sistem poate trece printr-o multitudine de

stări se poate vorbi de "cicluri de viaţă" ale sistemului.

Sistemele deschise sunt, ca rezultat al intrărilor şi ieşirilor, al

influenţelor "dinspre" şi "către" mediul exterior şi al proceselor interne,

sisteme dinamice.

Caracteristicile sistemelor deschise sunt:


16

a) integrarea este coerenţa dintre elementele sistemului, astfel

încât funcţionarea lor normală nu este posibilă decât în

cadrul întregului din care fac parte.

b) Dinamismul sistemului reprezintă schimbarea continuă,

dezvoltarea, evoluţia sau involuţia în timp.

c) Ierarhizarea, care exprimă modul de agregare a sistemelor

după cum între ele există raporturi de subordonare sau

supraordonare.

d) Reglarea este procesul prin care ieşirile se menţin într-o

anumită măsură dependente de intrări.

e) Autoreglarea reprezintă acţiunea ieşirii asupra intrării

(conexiunea inversă, feed-beeck) şi determină orientarea

comportării sistemului în raport cu mediul exterior.

f) Adaptabilitatea şi stabilitatea exprimă capacitatea sistemului

ca prin modificarea valorii sale de funcţionare, să se

adapteze continuu mediului, fiind în acelaşi timp şi stabil

între anumite limite.

g) Finalitatea reprezintă orientarea permanentă a sistemului

către un anumit scop.

Deci putem distinge că sistemul îngemănează două perspective şi

anume:

perspectiva structurală (elementele componente şi reţeaua

legăturilor dintre acestea);

perspectiva funcţională (care are în vedere dinamismul

legăturilor şi procesele interne, specifice ale sistemului).

Funcţionarea sistemului, procesele acestuia rezultă din preluarea

intrărilor, prelucrarea internă a acestora, conform scopurilor sistemului şi

pregătirea ieşirilor, a influenţelor către exteriorul sistemului, totul

realizându-se prin permanenta "comparare" a ieşirilor cu intrările, prin

feed-beeck. n acest mod sistemele se autoreglează şi, de la caz la caz,

devin capabile de autoorganizare şi autoinstruire.


17

Schematic acest lucru este prezentat în figura 1.1.

Figura 1.1. Autoreglarea sistemului


1. Care sunt caracteristicile sistemelor sumative ?

2. Ce caracteristici sunt proprii sistemelor deschise ?

3. Cum funcționează sistemele cu autoreglare ?

4. Care sunt principiile abordării sistemelor ?

Rezumat (U.I. 1 – Noțiuni introductive privind sistemele de producție)

Concluzionând problemele avute în vedere până acum, se poate

reţine faptul că un sistem este constituit dintr-o multitudine de obiecte

(subsisteme) care interacţionează între ele atât de intens încât stările lor

sunt interdependente. Cu alte cuvinte, sistemul este un ansamblu de

componente care conlucrează formând un întreg. Ideea de întreg, are în

vedere, în cel mai general sens cu putinţă caracterul unitar, notele comune,

pe care o mulţime de obiecte le prezintă, acestea fiind legate între ele şi

existând împreună.

INTRĂRI IEȘIRI PRELUCRARE INTERNĂ

autoreglare, autoorganizare,

autoinstruire

FFED - BACK


18

Lucrare de verificare nr. 1

(se va transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă,

până la sfârşitul celei de-a IV-a săptămâni din semestrul I)

1. PRECIZAȚI CARACTERUL INTERDISCIPLINAR AL

ANALIZEI SISTEMELOR DE PRODUCȚIE (4 puncte);

(informaţii mai detaliate asupra acestor aspecte pot fi găsite în

cursul elaborat de către Brezuleanu S (2008) - vezi bibliografia)

BIBLIOGRAFIE (U.I. 1)

1. Abrudan I., Cândea D. ş.a. -Manual de inginerie economică-

Ingineria şi managementul sistemelor de producţie. Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 2002.

2. Brezuleanu S. şi colab.–Utilizarea sistemelor informatice în

consultanţa agricolă. Editura Agroprint, Timişoara, 2001

3. Brezuleanu S.- Sisteme de producție în agricultură. Editura ALFA

Iași, 2008


19

Unitatea de învăţare 2: SISTEMELE DE PRODUCȚIE AGRICOLĂ


Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 2) ………. …19

Instrucţiuni (U.I. 2) ………………………………..……………….….19

Agricultura și sistemul agricol………………………………………..20

Abordarea sistemică a proceselor și fenomenelor din agricultură…….42

Principiile sistemelor de producție………………………………..….47

Rezumat (U.I. 2) ……………………………..……………………….49

Bibliografie (U.I. 2) …………………………………..………………50


Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea rolului

sistemelor de producției în agricultura României. După finalizarea studiului

aceste U.I., veţi dispune de competenţe pentru:

-clasificarea sistemelor agricole după diferite criterii;

-descrierea agriculturii tradiționale sau familiale;

- descrierea agriculturii intensive;

- descrierea agriculturii durabile;

-identificarea principalelor caracteristici ale funcționării exploatației

agricole ca sistem;




memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de tipurile de sisteme agricole.


20

Agricultura și sistemul agricol

Creşterea complexităţii proceselor şi fenomenelor a impus

intensificarea preocupărilor privind perfecţionarea metodelor şi tehnicilor

teoretice şi practice de conducere a acestora, atât la nivel microeconomic,

cât şi la nivel macroeconomic.

Sistemul de producție reprezintă un ansamblu de sectoare,

tehnologii, mașini și agregate tehnologice, în care solul este folosit ca

principală resursă de producție pentru culturile agricole, pomicole, viticole,

legumicole, floricole, ca și pentru creșterea animalelor. Structura

sectoarelor poate fi diferită de la o fermă la alta.

La stabilirea criteriilor de clasificare se au în vedere de cele mai

multe ori condiţiile climatice, economice şi sociale existente.

Criteriile de clasificare a sistemelor agricole, sunt de natură istorică,

ecologică şi după performanţă ( ).

1. Criteriul istoric este primul, dar şi cel mai des întâlnit în

literatura de specialitate.

Sistemele agricole folosite de om de la conştientizarea agriculturii

ca activitate umană util-productivă şi până în prezent au fost denumite

generic sisteme agricole convenţionale, întâlnite de cele mai multe ori sub

accepţiunea de agricultură convenţională prin care se înţelege producerea

de alimente pe bază de energie solară şi prin intermediul plantelor fixate în

sol.

Principalele tipuri de sisteme agricole convenţionale în funcţie de

gradul de perfecţionare a metodelor de producere a hranei şi de principalele

caracteristici ale acestor metode sunt sugestiv redate în tabelul 2.1.

U.I. 2 Sistemele de producție

agricolă


21

Tabelul 2.1.

Sisteme agricole convenţionale

Caracteristici definitorii

Necesarul de

teren agricol

pentru a hrăni

o persoană

-1 pers./ ha -

Producţia

exprimată

în kcal/m2

/an

1.Sisteme

naturale

Hrana se procură direct din natură de

către grupuri de culegători şi vânători

care în „limita unui teritoriu” se

mişcau continuu, pendulatoriu sau

circular, în funcţie de sezon sau

anotim şi de animalul vânat.

100-500 1-5

2.Agroecosisteme complexe

2.1.

Agricultura

incipientă

Presupune orientarea unei părţi a

populaţiei către cultivarea plantelor ca

urmare a inventării plugului. Liniile

generale parcurse au fost:

– defrişarea vegetaţiei lemnoase

(arbori, arbuşti);

– desţelenirea terenurilor şi

cultivarea plantelor agricole timp

de 1-2 ani pe aceeaşi suprafaţă;

– abandonarea terenurilor cultivate

pentru refacerea fertilităţii solului

timp de 6-20 ani.

4 25-30

2.2.

Agricultura

mixtă primitivă

Caracteristicile definitorii de la

subsistemul precedent:

– animalele domestice sunt folosite

pentru producţie, iar erbivorele

mari (caii, boii şi bivoli) pentru

tracţiune.

2 50

2.3.

Agricultura

tradiţională

Adoptă tehnici şi tehnologii superioare

precedentelor sisteme. Se

caracterizează prin faptul că:

– cerealele devin dominante în

structura culturilor (grâu, orz,

orez, secară, porumb);

– se aplică asolamentul;

– animalele domestice sunt folosite şi

pentru producerea de îngrăşăminte.

1 100


22

Caracteristici definitorii

Necesarul de

teren agricol

pentru a

hrăni o

persoană

-1 pers./ ha -

Producţia

exprimată

în kcal/m2

/an

2.4.

Agricultura

industrializată

Este rezultatul direct şi nemijlocit al

revoluţiei industriale care în plan

tehnic a adoptat forţa mecanică, iar în

cel demografic a condus la o explozie

a populaţiei. A presupus următoarele

acţiuni:

– utilizarea combustibililor fosili ca

sursă suplimentară de energie;

– adoptă pe scară largă mecanizarea,

îngrăşămintele chimice şi

pesticidele, insectofungicidele etc.

1 180-1000

În acelaşi timp, între agricultură şi evoluţia speciei umane a existat

o strânsă interdependenţă putându-se afirma că agricultura a reclamat

pentru evoluţia sa o dezvoltare a intelectului uman. De pildă, folosirea

limbajului şi posibilitatea transmiterii cunoştinţelor acumulate a fost un pas

decisiv în progresul agriculturii, trecându-se la acumulări de cunoştinţe şi

tehnici.

Un alt element important al definirii agriculturii la începuturile sale

a fost utilizarea pe lângă resursele energetice naturale (energia solară,

eoliană, hidraulică) şi a energiilor rezultate din tracţiunea animală, factorul

care a adus un surplus de producţie, ceea ce a însemnat o etapă nouă în

evoluţia agriculturii, etapă fundamental diferită faţă de cea „incipientă”.

Fiecare element nou introdus în perfecţionarea agriculturii şi-a

dovedit eficienţa de-a lungul timpului în sporurile de producţie aduse, fapt

ce a determinat atât creşterea populaţiei, dar şi a nivelului de trai al

acesteia.

În acest sistem agricol, începe folosirea îngrăşămintelor organice,

perfecţionarea uneltelor, selecţia plantelor şi realizarea unor tehnici de

cultivare ceea ce a dus la creşterea lentă, dar continuă a producţiei. Această


23

creştere de producţie a determinat dezvoltarea societăţii omeneşti prin

dezvoltarea oraşelor şi a schimburilor comerciale.

2. Criterii ecologice alternative. Începând cu anul 1980 s-a

remarcat o reorientare a politicilor agricole spre o agricultură mai

economică şi mai autonomă. Răspunsul la aceste noi cerinţe şi la

neajunsurile agriculturii intensive s-au materializat în dezvoltarea

sistemelor alternative în rândul cărora se numără: agricultura raţională,

agricultura integrată, agricultura ecologică, permacultura, agricultura

durabilă. Aceste alternative la agricultura intensivă sunt aduse de ecologie,

şi au ca principală cale de urmărit respectarea mediului înconjurător.

Succint, aceste tipuri de agricultură pot fi definite astfel:

agricultura raţională, vizează ameliorarea practicilor actuale

prin limitarea folosirii îngrăşămintelor şi pesticidelor, dar cu

menţinerea randamentelor la cote ridicate;

agricultura integrată, în SUA este denumită Low Input

Sustainable Agriculture sau LISA are un conţinut conceptual

apropiat de cel prezentat anterior, dar randamentele vizate sunt

mai puţin înalte. Obiectivul este obţinerea de alimente de

calitate folosind tehnici de producţie care favorizează

mecanismele naturale de reglare şi impune luarea în calcul a

asolamentelor regionale (spaţiile naturale înconjurătoare);

agricultura biologică, denumită şi organică, se caracterizează

prin refuzul de a utiliza îngrăşămintele minerale solubile şi a

pesticidelor de sinteză;

agricultura ecologică presupune obţinerea de produse agricole

exclusiv pe cale naturală şi acordă o atenţie deosebită protecţiei

mediului, prevenind degradarea acestuia cu substanţe chimice,

remanenţe ale pesticidelor şi îngrăşămintelor, precum şi cu

lucrările solului şi irigaţiile utilizate necorespunzător;


24

permacultura: se bazează pe tradiţia agricolă din zonă, folosirea

de îngrăşăminte naturale, diversitatea biologică şi respinge

folosirea pesticidelor şi a îngrăşămintelor chimice.

agricultura durabilă: este definită de Shaller (1993) ca fiind

agricultura care urmăreşte conservarea resurselor naturale şi

protecţia, pe termen nedefinit, a mediului, sporirea sănătăţii

publice şi producerea unor cantităţi de hrană adecvate şi

profitabile pentru fermieri.

3. Criterii după performanţă. Sistemele agricole întâlnite pe glob

diferă de la o ţară la alta, pornind de la cele practicate în mod tradiţional pe

suprafeţe mici şi medii de teren cu intrări reduse de factori de producţie

până la cele intensive cu intrări masive de out-putt-uri cultivate pe

suprafeţe întinse.

Toate sistemele agricole, mai vechi sau mai noi pun în ecuaţia

evoluţiei lor viitoare acelaşi criteriu suprem: sănătatea omului. Acest

criteriu presupune realizarea a două obiective: securitatea alimentară şi

protecţia mediului.

Fiecare sistem agricol abordează diferenţiat aceste deziderate

majore în funcţie de o multitudine de factori, cum ar fi:

gradul de dezvoltare general al economiei;

abundenţă, calitate şi accesibilitate resurselor din agricultură;

relaţiile şi structurile de producţie;

puterea de absorbţie a consumatorilor;

nivelul de civilizaţie etc.

Principalele sisteme agricole practicate astăzi pe plan mondial sunt:

1. Agricultura tradiţională sau familială;

2. Agricultura intensivă sau industrială;

3. Agricultura biologică;

4. Permacultura;

5. Agricultura durabilă;

6. Agricultura ecologică.


25

Agricultura tradiţională sau familială

Agricultura tradiţională se bazează exclusiv pe transformarea

energiei luminoase în energie chimică prin captarea razelor solare în

procesul de fotosinteză.

Producţia obţinută în sistemul agricol tradiţional este destinată cu

deosebire consumului familiei de agricultori, iar eficienţa economică de

ansamblu este extrem de redusă. Din această cauză sistemul este vulnerabil

la presiunile exercitate de mediul înconjurător şi se adaptează greu la

cerinţele pieţei. În fapt, într-un mediu economic ostil, sistemul îşi reduce la

minim fluxurile comerciale cu mediul extern.

În plus, în cadrul acestui sistem agricol se foloseşte pe scară largă

munca manuală alături de cea animală, pe suprafeţe mici de teren, pe care

se aplică cu preponderenţă fertilizarea naturală şi numai accidental

substanţele chimice, iar rotaţia culturilor este extrem de rudimentară.

Este considerată „tradiţională” deoarece menţine şi perfecţionează,

în bună măsură tehnici, tehnologii şi cunoştinţe mai vechi, parte din ele cu

rădăcini ce se pierd în istorie. Fiind atomizată pe gospodării de agricultori,

gospodării ce au ca pivot central familia, ceea ce a determinat, în mod

firesc, adoptarea de multe ori şi a termenului de „agricultură familială”.

Sistemul funcţionează diferit pe glob în funcţie de condiţiile pedoclimatice,

pregătirea tehnologică, structuri socio-economice, resurse financiare. Este

dominant în ţările subdezvoltate şi sărace economic. În România s-a impus

după aplicarea Legii 18/1991 privind fondul funciar, fiind predominant în

sectorul privat particular din agricultură (cca. 62% din suprafaţa ţării).

Supravieţuirea sistemului, în această situaţie se face pe seama

subconsumului familial.

Se apreciază că ţările în care acest sistem agricol este dominant sunt

tributare în cea mai mare parte importurilor, deoarece producţia agricolă

internă nu poate asigura securitatea alimentară naţională.

Agricultura tradiţională are însă un mare avantaj rezultat din

minimele perturbaţii sau dezechilibre pe care le produce asupra mediului în

care se manifestă. Din această cauză, sistemul agricol este cel mai


26

susceptibil, prin costurile minime reclamate, adaptările la cerinţele şi

principiile impuse de agricultura ecologică.

Agricultura intensivă sau industrială

Agricultura modernă, intensivă este opusul, dar şi alternativă la

precedentul sistem. Presupune folosirea suprafeţelor mari agricole, ceea ce

permite aplicarea unei rotaţii ştiinţifice a culturilor. Acest sistem reclamă

intrări masive de energii comerciale (sub forma îngrăşămintelor chimice, a

pesticidelor) şi mecanizarea diversificată, de înalt nivel tehnic şi

tehnologic. Beneficiază de aportul ştiinţei în toate segmentele de activitate.

Structura culturilior este foarte variată, procesele tehnologice sunt

diversificate, specialiştii posedă înalte cunoştinţe de specialitate, dar şi

economice, fapt ce dă posibilitatea practicării unui mananagement

performant şi, în plus, aplicarea marketingului în toate relaţiile de piaţă.

Pentru realizarea şi funcţionarea acestui sistem sunt necesare

fonduri investiţionale mari, cu surse, de regulă, non-agricole. Este sistemul

agricol în care predomină metodele intensive şi superintensive, în cadrul

cărora culturile se produc în câmp deschis sau acoperit.

Sistemul agricol intensiv permite obţinerea unor producţii

superioare, îndestulătoare şi cu posibilităţi de realizare, în stare proaspătă,

în tot timpul anului.

Eficienţa sistemului trebuie judecată în funcţie de două criterii

distincte:

1. gradul de asigurare a securităţii alimentare;

2. nivelul veniturilor în raport cu cel al cheltuielilor.

Indiscutabil sistemul intensiv, acolo unde este aplicat reprezintă o

garanţie a securităţii alimentare. Pe fond acest avantaj este principala

motivaţie pentru care a fost adoptat de către ţările practicante.

În ceea ce priveşte eficienţa producţiei din agricultura industrială,

eficienţă apreciată prin prisma indicatorilor economici, rezultatele sunt

ceva mai complicate, şi iată de ce:


27

randamentele superioare (hectar, cap de animal) şi preţurile

înalte determinate de cotele ridicate ale cererii de pe piaţa

produselor agricole sunt puncte de sprijin de necontestat care

garantează obţinerea de profit;

agricultura cu relaţiile sale de piaţă, foarte intense pentru

agricultura industrială, cu ramurile regionale din amonte sau

aval de ea este puternic şi grav deposedată de o parte din venitul

net realizat, prin intermediul arhicunoscutului, dar şi

omniprezentului fenomen denumit în literatura de specialitate

ca „foarfecele preţului”.

Agricultura intensivă sau industrială este apanajul ţărilor cu

economii puternic dezvoltate, deoarece numai satele cu o potenţialitate

economică superioară pot promova şi susţine sporitele alocări de fonduri,

reclamate de acest sistem.

Marile dezavantaje ale agriculturii intensive au rezultat din relaţiile

sale cu mediul înconjurător, întrucât este mai puţin dependent de factorii

ecologici. În opinia unor specialişti cu rezultate ştiinţifice apreciate în

domeniul agriculturii ecologice, Puia I. şi Soran V., „este situată la polul

opus la aşa numitei agriculturi ecologice”.

Agricultura cunoscută ca cea mai veche ocupaţie ecologică s-a

dovedit în condiţiile creşterii gradului de intensificare nocivă mediului în

condiţiile nefolosirii corespunzătoare a factorilor de producţie. Astfel că, în

ultimii ani, agricultura de tip industrial a intrat în rândul ramurilor care

exercită o puternică poluare asupra mediului.

Mecanizarea şi chimizarea, elemente care individualizează, dar şi

sporesc performanţele acestui tip de agricultură, provoacă degradarea

ecosistemelor agricole şi „eroziunea genetică”, mai ales în ţările dezvoltate

industrial şi economic. Într-adevăr, ecosistemul agriculturii industrializate

apare, faţă de biosferă, artificial şi, mai ales, ca un corp străin, cu impacte

nefavorabile sau dezastruoase pe termen lung, asupra echilibrelor naturale

şi ecologice.


28

Efectele negative au apărut deja şi se manifestă în: degradarea

solului şi a mediului înconjurător, dar şi în calitatea slabă a produselor

agricole obţinute.

Sistemul intensiv rezolvă într-o oarecare măsură necesităţile de

varietate ale consumatorilor în detrimentul calităţii produselor şi sănătăţii

consumatorilor.

Agricultura biologică sau organică

Agricultura biologică este o alternativă modernă de dezvoltare a

agriculturii tradiţionale şi de adaptare a agriculturii industriale.

Acest tip de agricultură este rezultatul simbiotic între cultura

plantelor şi creşterea animalelor, şi are ca scop stimularea activităţilor

biologice pentru refacerea fertilităţii naturale a solului prin descompunerea

resurselor organice provenite din fermele animale, precum şi obţinerea de

produse agroalimentare cu un conţinut ridicat în substanţe cu rol biologic

activ, pentru a nu se prejudicia sănătatea omului şi echilibrul din mediul

înconjurător.

Succint, agricultura biologică poate fi caracterizată prin renunţarea

completă la folosirea îngrăşămintelor chimice, deoarece necesarul de

elemente nutritive poate fi acoperit prin mijloace neconvenţionale. Astfel,

activitatea bacteriană face posibilă preluarea azotului din sol, iar

asolamentele cu plante leguminoase îmbogăţeşte conţinutul în azot al

solului. Potasiul este acoperit prin arderea resturilor vegetale şi numai

fosforul rămâne să fie preluat din materia organică. În fapt, materiile

organice provenite din (zootehnie, nămol, ape uzate şi compost) sunt

resurse naturale de bază în agricultura biologică.

Agricultura biologică a adaptat un mic model de dezvoltare,

fundamentat de „legile vieţii” ale căror coordonate sunt1:

solul este un organism viu;

1 Davidescu D. Şi Davidescu Velicica – Agricultura biologică, Ed. Ceres, Bucureşti, 1994.


29

un organism viu, oricât de simplu ar fi, este totuşi mai

complicat decât un calculator electronic;

există, încă, multe procese biologice pe care omul nu le

cunoaşte, dar o serie de observaţii practice, apreciate de multe

ori empirice, pot fi folosite, cu rezultate bune;

intervenţiile într-un proces biologic au repercusiuni în întregul

organism; unele intervenţii ale omului în procesele biologice

din sol au efecte, uneori pe o perioadă lungă de timp;

introducerea în ciclul biologic a unor substanţe chimice obţinute

industrial, din care unele nici nu există în natură (pesticide,

erbicide) pot să aibă efecte periculoase asupra vieţuitoarelor,

întrucât în natură nu existau, la data folosirii lor, sisteme

enzimatice specifice pentru degradarea lor;

Principiile agriculturii biologice pornesc de la stimularea „forţelor

naturii”, pentru restabilirea armoniei energetice între natură şi plantele

cultivate, prin minima intervenţie umană şi nefolosirea produselor chimice

realizate industrial.

Pentru ca agricultura biologică să devină eficientă sub raporturi

ecologice şi economice au fost stabilite următoarele criterii de funcţionare2:

1. solul, plantele cultivate, animalele domestice şi omul reprezintă

un sistem integrat în cadrul unui ciclu trofic format la rându-i

din mai multe cicluri biochimice care se regăsesc în lanţurile

alimentare dintr-un agroecosistem. Agroecosistemul ca parte a

ecosistemelor naturale, de ansamblu, conţine acele specii din

lanţurile trofice care prezintă o amplificată producţie de

substanţe organice utile omului;

2. utilizarea unor practici gospodăreşti nepotrivite poate determina

regresul întregului sistem agricol organic, prin pierderea

2 I. Puia şi V. Soran – Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii, Ed. Ceres, Bucureşti, 1981.


30

fertilităţii solului sau prin dezechilibre ecologice induse în

sistem;

3. reciclarea elementelor esenţiale vieţii este absolut necesară prin

utilizarea în cele mai favorabile condiţii a deşeurilor fiecărei

verigi trofice, deoarece acumularea lor constituie o permanentă

sursă de poluare;

4. solul trebuie menţinut în starea sa de maximă fertilitate

conservând structura lui ordonată şi materialele în decompunere

de la suprafaţă;

5. stratul fertil de sol trebuie aproape în permanenţă să fie acoperit

cu organisme sau cel puţin cu substanţe organice aflate în

descompunere;

6. plantele şi animalele trebuie să coexiste într-o formă apropiată

de rânduielile ecosistemelor naturale, prin organizarea rotaţiei

culturilor şi a fermelor mixte;

7. resursele specifice unei regiuni biogeografice sunt cele mai

potrivite pentru a susţine creşterea durabilă a acelei regiuni.

Restricţiile promovate de agricultura biologică prevăd ca:

solul: să nu fie – fertilizat cu îngrăşăminte chimice uşor solubile

sau să ajungă în contact cu produse poluante (pentru

însănătoşirea solului în exces chimizat trebuiesc folosite numai

metode biologice);

în agrotehnică să se adopte lucrările superficiale ale solului

(este contra mecanizării în masă) pentru a se evita tasarea

solului şi înrăutăţirea însuşirilor fizico-mecanice şi biologice ale

acestuia;

lupta contra bolilor şi dăunătorilor va fi dusă prin metode de

prevenire, fiind promovate mijloacele combaterii biologice şi

agrotehnice, care au un rol important în lupta contra paraziţilor

vegetali.


31

Cererea crescândă pentru produsele biologice a făcut ca acest tip de

agricultură să aibă un ritm ridicat de dezvoltare în ultimii ani şi să

acapareze tot mai mult atenţia specialiştilor din domeniul agricol.

Permacultura

Permacultura este un mod mai uşor de utilizare a pământului, este o

filosofie, un stil de a munci, este mai degrabă un creator de cămine care

reasamblează ecosistemele naturale şi eficienţa, productivitatea, sănătatea

şi frumuseţea lor şi este implicată în agricultură, peisaj, grădinărit,

încălzire, arhitectură şi managementul banilor. Permacultura este o

combinaţie a termenilor permanent agricultură.

Permacultura, sau „agricultura cu faţă umană”, are drept obiectiv

ameliorarea producţiei pe timp îndelungat, cu un consum de energie redus.

În acelaşi timp ea încurajează diversitatea speciilor, integrarea agriculturii

cu zootehnia, amenajarea pădurilor şi ingineria peisajelor3. Acest sistem

agricol se bazează pe:

tradiţia agricolă din zonă;

utilizarea îngrăşămintelor naturale;

promovarea diversităţii biologice a plantelor cu rol alimentar;

respingerea totală a îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor.

Concepţia despre permacultură este susţinută de Fukuoka

Masanobu în Japonia, Rodale J.J. în SUA, Mollison Bill şi Holmgren

David în Australia etc., care sunt şi fondatori ai unor institute de cercetări

şi producţie, ai unor edituri şi reviste de specialitate în domeniu. Ei au creat

sute de ferme în SUA, Australia, Zimbabuwe, Kenia.

Astfel, încep să se contureze metodele permaculturii:

răsădirea seminţelor să se realizeze în sezonul în care acestea ar

creşte în mod natural;

3 Manescu B. – Bazele ecotehnicii agricole, ASE, Bucureşti, 1997.


32

pământul nu trebuie arat niciodată, dar în compensare se

menţine moale şi acoperit în permanenţă cu trifoi alb;

se exclude folosirea erbicidelor în combaterea buruienilor. În

schimb se administrează un amestec de trifoi şi paie de orez şi

orz în combinaţie cu rotaţia ştiinţifică a culturilor.

Etica care guvernează permacultura este aceea a asumării

responsabilităţii pentru exigenţa noastră şi a copiilor noştri. Pornind de la

aceasta, vom enumera principiile acestui sistem agricol:

Complexitatea şi severitatea crizelor mediului şi crizelor economice

fac mai imperativă ca niciodată adaptarea unui curent comun pentru

înţelegerea schimbărilor din jurul nostru şi să adoptăm o serie de opţiuni

viabile printre care:

reducere, refolosire, reciclare;

folosiţi munca şi calitatea de preferat pe materiale şi tehnologii;

construcţiile să fie concepute ţinându-se seama de durabilitate şi

reparabilitate;

utilizarea resurselor regenerabile oricând şi oriunde este posibil.

Agricultura durabilă

Conceptul de agricultură durabilă, a fost lansat în 1987 de către

Comisia Mondială pentru Dezvoltare de sub egida ONU, în cadrul

Raportului Brundtland ca „o dezvoltare care satisface necesităţile

generaţiilor prezente, fără a se compromite capacitatea generaţiilor viitoare

de a-şi îndeplini propriile necesităţi”.

Pe plan mondial, agricultura durabilă este o cale eficientă pentru:

protejarea mediului, menţinerea fertilităţii solului şi a proceselor naturale

în cadrul agroecosistemului, în acest sistem acţionând şi conceptul de

producţie vegetală integrată cu producţia animală.

Agricultura durabilă este mai degrabă un scop decât un set specific

de practici şi modele agricole. Durabilitatea ca scop implică câteva

principii de bază şi caracteristici ale sistemelor durabile. O agricultură


33

durabilă trebuie să fie un ecou al ecologiei, viabilă economic şi

responsabilă social – tot ceea ce este sau nu necesar, este suficient.

Pornind de la definiţiile oferite de Shaller şi Crosson, agricultura

durabilă se caracterizează prin următoarele:

1. preocuparea permanentă pentru conservarea resurselor naturale

şi protecţia mediului ca o condiţie esenţială pentru dezvoltarea

actualei generaţii şi a generaţiilor viitoare;

2. armonia cu natura a mediului antropic ca principal deziderat al

activităţilor întreprinse de om;

3. asigurarea securităţii alimentare, prin producerea unor cantităţi

de hrană adecvate din punct de vedere cantitativ şi calitativ;

4. preocuparea pentru sporirea sănătăţii publice prin asigurarea

unui mediu şi a unei hrane nepoluate;

5. asigurarea unei bunăstări sociale şi creşterea calităţii vieţii;

6. asigurarea profitabilităţii actvităţii fermierului pentru

impulsionarea acestei activităţii;

7. preocuparea pentru asigurarea unui echilibru al costurilor.

Agricultura durabilă are ca scop asigurarea în cantităţi suficiente a

necesarului de hrană cu păstrarea echilibrului costurilor, pentru

consumatori. Pentru realizarea acestui obiectiv este nevoie de folosirea

unor tehnologii care să asigure o productivitate pe termen lung, recolte

ridicate cu costuri cât mai reduse, costuri condiţionate de calitatea bazei de

resurse şi de cadrul economico-social.

Dezvoltarea agriculturii durabile presupune (conform opiniei lui H.

Iliescu şi Ana Popescu) încadrarea ei în treim sisteme mari:

întoarcerea la agricultura tradiţională (back to the past)

plecându-se de la concluzia că procedeele tradiţionale sunt mai

sigure, fără efecte negative asupra mediului comparativ cu cele

intensive şi chimizate;

expertiză şi control (command and control) care implică

existenţa unor experţi care împreună cu factorii de decizie


34

identifică soluţii, culturi şi structuri agricole potritive, asigurând

şi îndrumarea activităţii de producţie a fermierilor;

integrarea ştiinţelor agricole cu cele economice, ceea ce dă

garanţie funcţionării eficiente, dar şi performante a sistemului.

Aceiaşi autori au realizat şi o clasificare a tehnologiilor specifice

agriculturii durabile, pe trei categorii avându-se în vedere scopul lor:

tehnologii pentru stabilirea şi monitorizarea poluării mediului,

care se folosesc în studii de caz, deoarece numai pe baza

cunoaşterii stării de fapt se poate corecta şi construi viitorul;

tehnologii destinate realizării unei productivităţi superioare sau

cel puţin egale cu cea atinsă de agricultura intensivă, şi în

acelaşi timp, reducerea impactului asupra mediului;

tehnologii noi, specifice pentru agricultura durabilă, în care se

presupune că biotehnologiile agricole, biologia moleculară şi

ingineria genetică vor avea un rol preponderent în rezolvarea

problemelor pe durată nedefinită.

Necesitatea colaborării la cel mai înalt nivel pentru dezvoltare şi

pentru protecţia mediului a fost subliniată în cadrul Agendei 214, care a

impus programe la nivelul statelor naţionale pentru realizarea acestor

deziderate.

Agenda 21 cuprinde 40 de programe pe diferite domenii de

activitate, agricultura fiind considerată ca foarte importantă, ocupând cel

mai mare spaţiu. Se stabileşte cu această ocazie ţelul suprem în agricultura

acestui secol: „durabilitatea”, care presupune abandonarea lipsei de

performanţă. Actualele exploataţii agricole trebuie să dispună de plafoane

rezonabile de producţie, de programe concrete de optimizare a factorilor

naturali cu cei convenţionali în care încărcătura cu factori convenţionali

dăunători să fie minimă, iar calitatea şi cantitatea recoltei să fie maximă.

4 Document programatic al Uniunii Europene pentru primii ani din mileniul trei.


35

Utilizarea factorilor va trebui condusă astfel încât asanarea şi

menţinerea fertilităţii solului şi a mediului să fie garantată ca premisă a

dezvoltării.

Pentru a sintetiza conceptul de agricultură durabilă o vom defini ca

un sistem care funcţionează profitabil, dar a cărui profitabilitate este în

concordanţă cu constrângerile ecologice şi este integrat în armonia

generală a naturii.

Politicile agrare actuale sunt îndreptate spre armonizarea concepţiei

economice cu cea ecologică, ca o unică soluţie pentru obţinerea atât a unor

producţii ridicate cât şi conservarea şi protecţia mediului şi a fondului

funciar.

Conceptele promovate de agricultura durabilă au devenit şi în

România un obiectiv al politicilor agricole; acestea regăsindu-se şi în

activităţile promovate de Asociaţia Fermierilor din România, care au

elaborat şi un program de dezvoltare rurală durabilă cu specific pentru

fiecare zonă.

Agricultura integrată

Agricultura integrată cunoscută şi sub denumirea de producţie

integrată a apărut ca noţiune în literatura de specialitate franceză şi asemeni

agriculturii durabile pune problema obţinerii de sisteme generatoare de

producţii ridicate şi de calitate sporită.

Principiile care guvernează agricultura integrată sunt comparativ cu

cele din agricultura durabilă şi agricultura biologică:

grija pentru menţinerea şi protecţia humusului şi a unei

activităţi microbiene ridicate în sol;

diminuarea reziduurilor din sol şi dion produsele obţinute de pe

acestea;

efectuarea lucrărilor solului la momentul optim şi de calitate;


36

supravegherea şi analiza elementelor de microclimat în cadrul

terenului cultivat;

cultivarea de soiuri de mare randament adaptate condiţiilor date

de mediu, optimizându-se raportul calitate-cantitate;

realizarea de asolamente;

grija pentru sănătatea cultivatorilor şi a consumatorilor;

raţionalizarea fertilizării şi irigărilor;

aplicarea de tehnologii ecologice.

Conceptul de producţie integrată cuprinde ansamblul de metode şi

măsuri care să realizeze producţii ridicate, stabile şi calitative în condiţiile

calităţii satisfăcătoare a mediului.

Agricultura integrată face parte din categoria sistemelor în care

protecţia mediului şi realizarea echilibrului între mediu şi activităţile

economice este obiectivul principal.

Agricultura ecologică

În literatura de specialitate nu s-a dat o definiţie clară a agriculturii

ecologice, ea fiind de multe ori confundată cu agricultura biologică.

Aceasta se datorează şi faptului că termeni ca: agricultură biologică,

agricultură organică şi agricultură ecologică sunt folosiţi cu acelaşi înţeles,

astfel: Anglia – agricultura organică; Grecia, Franţa, Italia, Olanda şi

Portugalia – agricultura biologică şi Danemarca, Spania şi Germania –

agricultura ecologică.

Opusă prin concepţii şi principii agriculturi intensive, agricultura

ecologică finalizează conceptul general de agricultură alternativă. Pentru

cunoaşterea acestui sistem agricol vom prezenta principalele caracteristici

ce-l definesc:

sistemul agricol ecologic „funcţionează pe principii sistemice”,

cadrul lui integrându-se producţia vegetală cu cea animală;


37

grija pentru menţinerea şi regenerarea resurselor necesare

producţiei agricole, precum şi asigurarea unei fertilităţi ridicate

a pământului ca principal mijloc de producţie;

armonizarea completă a activităţii şi necesităţilor omului cu

viaţa animalelor, plantelor şi solului;

realizarea de ecosisteme complexe bazate pe biodiversitate;

cunoaşterea biologiei plantelor cultivate şi a relaţiilor acestora

cu mediul ambiant ca bază a aplicării tehnologiilor ecologice

care cuprinde şi măsuri agrotehnice clasice: asolamente, culturi

mixte, îngrăşăminte verzi, irigaţii, mecanizarea după criterii

agrobiologice;

alegerea unor soiuri rezistente genetic la boli şi dăunători,

selecţia severă a materialului semincer şi roditor;

excluderea pe cât posibil a măsurilor de combatere a bolilor şi

dăunătorilor cu mijloace externe ecosistemului de aceea

prevenirea şi combaterea paraziţilor se realizează cu ajutorul

antagoniştilor naturali.

Plecând de la caracteristicile agriculturii ecologice, vom enunţa

câteva din obiectivele principale ale acesteia: obţinerea de producţii

nepoluate prin valorificarea la maxim a capacităţii de producţie, în

condiţiile menţinerii sau chiar sporirii fertilităţii naturale a solurilor şi

îmbunătăţirii mediului ambiant; combaterea proceselor de poluare fizică,

biologică şi chimică; controlul biologic fitosanitar al plantelor în câmp şi a

produselor în depozit; dezvoltarea unei conştiinţe ecologice a populaţiei.

Deşi productivitatea sistemelor agricole ecologice este deocamdată

foarte scăzută 10-30%, pe plan mondial ea a cunoscut în ultimii ani o tot

mai mare dezvoltare ca urmare a conştientizării efectelor pozitive pentru

sănătate a acestui tip de agricultură.

Viitorul agricol al acestui secol se întrevede prin prisma grijii

pentru mediu şi calitate a produselor agricole fără a se neglija şi problema

securităţii alimentare.


38

În Europa, în domeniul agricol, în funcţie de tehnologiile utilizate,

de nivelul lor de intensifizare, specializare, de cantitatea şi calitatea

biomasei, de raporturile cu mediul înconjurător, etc., sunt practicate diferite

sisteme de agricultură: durabilă, convenţională, biologică, organică, de

precizie, extensivă.

Agricultura durabilă presupune producţie o intensivă de produse

competitive, având raporturi armonioase, prietenoase cu mediul

înconjurător. Expresia întâlnită frecvent "sisteme integrate", semnifică

utilizarea ştiinţifică, armonioasă a tuturor componentelor tehnologice: de

lucrările solului, rotaţia culturilor, fertilizare, irigare, combaterea bolilor şi

dăunătorilor inclusiv prin metode biologice, la creşterea animalelor,

stocarea, prelucrarea şi utilizarea reziduurilor rezultate din activităţile

agricole etc., pentru realizrea unor producţii ridicate şi stabile în unităţi

multiltisectoriale (vegetale şi zootehnice).

Agricultura convenţională este intensiv mecanizată, cu produse

competitive, dar care se bazează în mod deosebit pe concentrarea şi

specializarea producţiei. Diferitele componente ale sistemului tehnologic

sunt intens aplicate. Astfel, în mod regulat afânarea solului este efectuată

doar prin arătură cu întoarcerea brazdei, fiind urmată de numeroase lucrări

secundare de pregătire a patului germinativ şi întreţinere în perioada de

vegetaţie. Se practică fertilizarea minerală cu doze mari şi foarte mari,

monocultura sau cel mult rotaţii scurte de doi, trei ani, tratamente chimice

intensive pentru combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor. Acest tip

de agricultură a fost larg răspândit în România până în 1989. Astăzi, este

unanim acceptat că acest tip de agricultură poate afecta mediului

înconjurător, mai ales dacă diferitele componente ale sistemului tehnologic

agricol sunt aplicate fără a se lua în considerare specificul local: climat,

sol, relief, condiţiile sociale şi economice, care determină nivelul de

vulnerabilitate sau de susceptibilitate faţă de diferitele procese de

degradare chimică, biologică, fizică a mediului.

Agricultura biologică: este mediu intensivă şi astfel mai puţin

agresivă în raport cu factorii de mediu, cu rezultatele (produse) agricole


39

mai puţin competitive din punct de vedere economic pe termen scurt, dar

care sunt considerate superioare din punct de vedere calitativ. În raport cu

mediul înconjurător acest sistem este mai bine armonizat, tratamentele

aplicate pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor sunt de preferinţă

biologice, totuşi sunt acceptate şi doze reduse de îngrăşăminte minerale şi

pesticide. Pentru controlul calităţii produselor este necesară certificarea

tehnolgiilor utilizate. Produsele sunt comercializate pe o piaţă specială.

Agricultura organică se deosebeşte de cea biologică prin utilizarea

exclusivă a îngrăşămintelor organice în doze relativ ridicate, aplicate în

funcţie de specificul local, cu predilecţie în scopul fertilizării culturilor şi

refacerii pe termen lung a stării structurale a solurilor, degradată prin

activităţi antropice intensive şi/sau datorită unor procese naturale.

Agricultura extensivă cu inputuri reduse este de subzistenţă, cu o

producţie slab competitivă. Poate afecta într-o anumită măsură mediul

înconjurător, inclusiv calitatea biomasei, mai ales prin dezechilibre de

nutriţie. Îngrăşămintele minerale şi alte substanţe agrochimice (erbicide,

insecto-fungicide, amendamente minerale) etc., nu sunt practic utilizate,

sau aplicate doar în cantităţi foarte mici (cu excepţia sectorului legumicol).

De asemenea, hibrizii şi soiurile performante nu sunt răspândiţi pe scară

largă. Acest sistem este practicat şi în România de către producătorii

individuali.

Agricultura de precizie este cea mai avansată formă de agricultură,

care este practicată chiar şi în cele mai dezvoltate ţări ale Uniunii Europene

şi SUA pe suprafeţe mai restrânse, având la bază cele mai moderne metode

de control a stării de calitate a diferitelor resurse de mediu, aplicarea în

optim a tuturor componentelor tehnologice şi astfel un control riguros

asupra posibililor factori care ar determina degradarea mediului ambiental.

Sistemele agricole sunt strâns legate de condiţiile economice,

sociale şi de mediu. Soluţionarea acestora este cea mai importantă condiţie

pentru introducerea şi promovarea agriculturii durabile.

Alegerea sistemului de agricultură este condiţionată de nivelul

dotării tehnice, nivelul de cunoştinţe profesionale, dar şi de mentalitatea,


40

educaţia în general, ca şi de respectul pentru natură, pentru mediul

înconjurător al tuturor celor care lucrează în acest domeniu.

Pentru caracterizarea diferitelor sisteme de agricultură sunt utilizate

criteriile următoare:

a) cantitatea şi calitatea producţiei;

b) costuri rezonabile de producţie pentru produse competitive;

c) stabilitatea producţiei de la an la an, pe sectoare, ferme şi

terenuri agricole;

d) raporturi armonioase cu principalele resurse naturale (sol, apă,

faună, floră, relief),îmbunătăţirea, ameliorarea şi consevarea

acestora pentru generaţiile viitoare;

e) specializarea şi structura producţiei agricole trebuie să fie

flexibile, adică să posede capacitatea de a reacţiona la

schimbările pieţii privind cererea şi oferta;

f) raport echilibrat pe termen lung între cerinţele economice,

ecologice şi sociale.

Sisteme de agricultură biologică. Agricultura biologică (ecologică,

organică, bio-organică, bio-dinamică) este considerată o soluţie viabilă,

care rezolvă impactul negativ al agriculturii asupra mediului şi a calităţii

produselor. În acest sistem alte substanţe organice şi minerale naturale

înlocuiesc fertilizanţii minerali, pesticidele, medicamentele şi stimulatorii

de creştere. Producţia obţinută este mai scăzută dar se poate obţine un

profit economic acceptabil prin vânzarea produselor (de calitate

superioară) la preţuri mai mari pe o piaţă special organizată.

Agricultura biologică are trei obiective majore şi anume:

a) obţinerea produselor agricole de calitate, în cantitate suficientă

şi la costuri rezonabile;

b) îmbunătăţirea şi conservarea stării de calitate a tuturor

resurselor mediului înconjurător şi reducerea la minimum a

surselor de poluare;


41

c) crearea cadrului general pentru producătorii de produse

agroalimentare, care să asigure cantităţile necesare dezvoltării

societăţii, să garanteze securitatea mediului de lucru, să permită

creşterea veniturilor, să ofere satisfacţia muncii şi armonizarea

vieţii cu natura;

Sistemele de agricultură biologică competitive se bazează pe cele

mai recente rezultate ale cercetării, în scopul obţinerii unor produse

agroalimentare de calitate. Totuşi, nivelul producţiei este mai mic decât în

sistemele de agricultură convenţională şi durabilă. În promovarea şi

dezvoltarea agriculturii biologice, pentru menţinerea volumului total al

producţiei este necesar să crească suprafaţa de teren. Pentru fermieri,

procesarea şi marketingul produselor biologice, sunt deosebit de

importante, datorită nivelului limitat al producţiei.

O variantă a agriculturii biologice este agricultura biodinamică în

care sunt luaţi în considerare şi alţi factori de exemplu, mişcarea planetelor.

În cadrul fermelor biologice se impune evaluarea conformităţii

tehnologiilor de producţie cu standardele de agricultură biologică.

Modelele de agricultură biologică sunt considerate ca sisteme de

agricultură durabilă. De aceea, orice fermă în sistem biologic va îndeplini

cerinţele agriculturii durabile în ceea ce priveşte calitatea produselor,

tehnologiile de producţie şi impactul asupra mediului.


1. Care sunt sistemele agricole convenționale ?

2. Ce caracteristici sunt proprii agriculturii tradiționale ?

3. Care sunt dezavantajele agriculturii întensive ?

4. Care sunt condițiile practicării unei agriculturi biologice eficiente ?


42

Abordarea sistemică a proceselor şi fenomenelor

din agricultură

Sistemul agricol poate fi definit ca un grup de elemente între care

se stabileşte un ansamblu de relaţii. Se poate spune deci că structura

sistemului agricol este dată atât de numărul elementelor ce formează

sistemul, cât şi de conexiunile respectiv relaţiile dintre acestea.

Elementele sunt părţile considerate ca fiind cele mai simple şi care

nu se mai analizează sau detaliază pentru că nu mai este necesar sau

posibil. În general sunt reprezentate de indivizi, obiecte ale muncii, maşini

şi tractoare agricole sau alte unităţi de profil agricol.

Alegerea elementelor ce compun sistemul depinde de optica sub

care urmează să fie analizat şi de intenţiile specialistului care va trebui să

definească graniţele sistemului pe care şi-l propune spre studiu.

Elementele sistemului prezintă caracteristici sau stări susceptibile

adesea de a suferi transformări în timp.

Starea unui element este identificată prin intermediul unui atribut

sau variabilă de stare.

Relaţiile sau conexiunile dintr-un sistem agricol apar ca urmare a

faptului că acesta din urma nu include decât elemente care au legătura între

ele. Relaţiile între elemente pot fi secvenţiale, reciproce şi polare.

La un moment dat starea unui sistem este identificată cu ajutorul

ansamblului stărilor elementelor sale, dar aceste stări se pot transforma din

diverse raţiuni, exprimând astfel funcţionarea sistemului agricol.

Un sistem poate fi deschis sau închis în funcţie de intensitatea

relaţiilor pe care le întreţine cu alte sisteme care îi sunt exterioare.

Astfel sistemele închise nu au nici o relaţie iar sistemele deschise

suferă influenţa sau influentează alte sisteme cu care sunt în relaţie şi care

constituie mediul lor.

Un sistem comunică cu mediul său prin intermediul variabilelor de

intrare sau de ieşire. Anumite intrări pot fi considerate ca perturbaţii care

modifică starea unor elemente ale sistemului.


43

Categoria elementelor de intrare care poate modifica starea unui

sistem influenţând funcţionarea sa în scopul atingerii unui obiectiv fixat se

numeşte comanda sistemului (38). Sistemul comandat este compus dintr-

un centru de comandă numit subsistemul conducător şi dintr-un subsistem

comandat numit condus. O formă particulară de comandă a unui sistem o

reprezintă reglarea, care pentru un centru de comandă înseamnă a proceda

astfel încât funcţionarea unui subsistem comandat să conducă spre o

anumită stare voită, adică la atingerea obiectivelor fixate. Un sistem poate

fi descompus în subsisteme atât pe verticala cât şi pe orizontala sistemului.

Pe verticală, sistemul poate fi descompus în subsisteme pe diferite nivele

cuplate cu ajutorul unui centru de comandă. Pe orizontală, un sistem poate

fi adesea descompus în subsisteme specializate într-o funcţie precisă. În

acest caz pentru centrul de comandă de nivel superior ca şi pentru celelalte

subsisteme componente se pune problema coordonării.

Subsistemele paralele trebuie să aibă obiective a căror realizare să

permită atingerea obiectivelor centrului de comandă de nivel superior.

Funcţionarea ansamblului subsistemelor trebuie să se facă prin evitarea

oricăror conflicte ce ar putea să apară.

Noţiunea de sistem are un caracter relativ, în sensul că orice sistem

poate fi descompus în subsisteme şi la rândul rău, poate fi privit ca

subsistem al unui sistem mai complex.

Astfel, de exemplu, o exploataţie agricolă de mari dimensiuni tip

societate comercială, poate fi descompusă în sisteme (secţii, ateliere, locuri

de muncă) şi, la rândul ei, exploataţia agricolă poate fi privită ca un

subsistem al ramurii agricole sau al economiei naţionale.

Pe acest principiu, de descompunere a sistemului real în

subsisteme, se bazează studierea sistemelor pentru a afla conexiunile dintre

subsisteme în raport cu obiectivele lor şi în funcţie de resursele existente,

după care sunt reintegrate într-un nou sistem, mai performant.

Studiul sistemelor de producţie agricolă îşi propune în cadrul

sistemelor cibernetice investigarea complexă atât a modului în care

intrările sunt transformate în ieşiri cât şi a blocului de reglare a activităţii

sistemului.


44

A

x y

Încercând o formalizare sumară a conceptului de sistem,

introducem următoarele notaţii (47):

x – vectorul intrărilor (comenzi, informaţii, decizii, resurse, fluxuri ş.a.);

y – vectorul ieşirilor (produse, servicii, informaţii, decizii etc.);

A – operatorul sistemului (modalităţi de transformare a intrărilor în ieşiri);

R – operatorul blocului de reglare.

În absenţa blocului de reglare, sistemul simplificat reprezintă un

sistem deschis, relaţia dintre intrările şi ieşirile sistemului fiind ilustrată de

modelul grafic în fig. 2.2.1.

Fig. 2.2.1. Modelul sistemului deschis

În acest caz, dacă operatorul A acţionează multiplicativ şi este de

tip matrice, relaţia dintre intrări şi ieşiri se poate scrie: y = A * x.

Un exemplu sugestiv îl oferă un sistem productiv modelat prin

intermediul unei funcţii de producţie bifactoriale. Considerând ca intrări

(x) cei doi factori clasici de producţie, K (capitalul) şi L (forţa de

muncă), operatorul A va fi reprezentat de forma analitică particulară a unei

funcţii de producţie, iar ieşirea y poate să reprezinte volumul sau valoarea

producţiei.

Teoria sistemelor permite identificarea operatorului A, deci a

funcţiei de producţie de un anumit tip care arată, sub formă analitică,

modul concret în care cei doi factori se pot combina pentru a rezulta o

ieşire y din sistem.


45

În cazul unui sistem cibernetic apare necesară evidenţierea blocului

de reglare descris de operatorul R. Rolul acestuia este de a compara ieşirea

efectivă a sistemului (y) cu o ieşire dorită y0 numită scop sau obiectiv şi

care, în cazul existenţei unei abateri semnificative, y – y0> , impune

luarea unei decizii de modificare a vectorului de intrare (x). Modelul

grafic al unui astfel de sistem este ilustrat în fig.2.2.

Fig. 2.2.2. Modelul sistemului cu bloc de reglare

Aplicarea noţiunii de sistem la exploataţia agricolă

a) Întreprinderea - sistem compus din elemente diferite. Privită ca

sistem economic, întreprinderea cuprinde următoarele elemente:

tot personalul, caracterizat prin diverse variabile de stare cum

sunt: sexul, vârsta, calificarea, funcția;

mijloacele materiale și anume mașini, utilaje, instalații pentru

care bilanțul contabil reține două variabile de stare: valoarea și

categoria de imobilizare. Alte variabile de stare se pot referi la

natura echipamentului, puterea instalată sau capacitatea de

producție;

drepturile, obligațiile și mijloacele financiare ale întreprinderii

care sunt cuprinse în bilanț sub forma valorică si se referă la

dreptul de proprietate asupra altor întreprinderi sub forma

acțiunilor deținute, a creanțelor și a lichidităților în bancă sau în

casă;

A

R

x y

x


46

materiile prime, produsele finite, semifabricatele sau în curs de

fabricație care se găsesc în bilanț sub denumirea de valori de

exploatație.

În exploataţiile agricole pot fi identificate și alte elemente

reprezentate ca entități: brevetele de fabricaţie, ansamblul cunoștințelor

tehnice și științifice ale membrilor întreprinderii, informațiile.

Functionarea întreprinderii ca sistem

Ca orice sistem, exploataţia agricolă funcționează atunci când are

loc transformarea elementelor sale. O transformare este cunoscută sub

numele de proces de producție.

Pentru a se realiza transformarea productivă, întreprinzătorul

reunește factorii de producție achiziționați din exteriorul exploataţiei și

combina ratțonal acești factori în proporții care depind de tehnicile puse în

aplicare sau de obiectivele vizate. Producția care este rezultatul acestei

combinații se prezintă sub formă de bunuri materiale sau servicii.

Transformarea productivă este de fapt ceea ce se numește proces de

producție. Generalizând, se poate spune că aceasta reprezintă totalitatea

activităților desfășurate cu ajutorul mijloacelor de muncă și a proceselor

naturale care au loc în legătură cu transformarea obiectelor muncii în

produse finite.

Procesul de producție cuprinde două laturi distincte:

1. procesul tehnologic;

2. procesul de muncă.

Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă, cantitativă și

calitativă a obiectelor muncii prin modificarea formelor, dimensiunilor,

compoziției chimice sau structurii interne și dispoziției spațiale a acestora.

Procesul de muncă reprezintă activitatea executantului în sfera

producției sau îndeplinirea unei funcții în sfera neproductivă.

Transformările succesive ce au loc în cadrul unui proces de

producție și care se repetă identic pentru fiecare obiect al muncii respectiv

produs sau lot de produse formează un ciclu de producție.


47

Caracteristica de bază a ciclului de producție este durata sa, adică

timpul calendaristic în decursul caruia obiectele muncii trec succesiv

printr-un anumit număr de procese parțiale de fabricație, considerând acest

timp din momentul intrării lor în I stadiu de producție și până la obținerea

producției finite.

Durata unui ciclu de producție este influențată de diverși factori.

O altă transformare a elementelor din cadrul sistemului exploataţiei

agricole are loc în cadrul distribuției.

Exploataţia agricolă produce bunuri și servicii pe care le poate

vinde direct pe piață și încasând imediat contravaloarea lor, caz în care

dispune de lichidități sau le vinde pe credit, situație în care va poseda

creanțe.

Ansamblul de transformări ale elementelor exploataţiei agricole ce

au loc în cadrul producției și distribuției formează ciclul de exploatație al

exploataţiei agricole.


1. Ce reprezintă un proces de producție?

2. Ce caracteristici sunt proprii sistemelor cibernetice ?

3. Cum funcționează un proces de muncă?

4. Care sunt factorii care influențează ciclul de producție ?

Principiile sistemelor de producţie

În abordarea sistemelor complexe, aşa cum este exploataţia

agricolă, trebuie să ţinem seama, însă, de anumite principii, cum sunt:

1. principiul coordonabilităţii;

2. principiul incompatibilităţii;

3. principiul optimalităţii;

4. principiul de incertitudine.

1) Principiul coordonabilităţii (13), al lui M. Mesarovic, arată că

reglarea centralizată a unui sistem complex, chiar dacă este posibilă, nu


48

este avantajoasă, datorită numeroaselor procese care trebuie reglate,

contradicţiilor şi neliniarităţilor lor. Pe de altă parte, nici conducerea

descentralizată nu este avantajoasă, datorită faptului că fiecare subsistem

are tendinţa de a-şi rezolva propriile sale probleme fără a ţine seama sau

chiar intrând în competiţie cu celelalte subsisteme.

2) Principiul incompatibilităţii (1), formulat de L.A. Zadeh, arată

că, cu cât complexitatea sistemului este mai mare, cu atât scade

posibilitatea de a-l descrie în mod riguros, până la un nivel dincolo de care

precizia şi relevanţa se exclud reciproc.

3) Principiul optimalităţii (9), formulat de F. Stănciulescu, arată

că, dacă un subsistem al unui sistem complex nu mai este optimal. Pentru a

putea respecta acest acest principiu, subsistemele trebuie uneori să-şi

sacrifice optimalitatea ideală, pe care ar putea-o atinge în cazul în care ar fi

izolate, pentru a asigura optimalitatea sistemului complex, din care fac

parte.

4) Principiul de incertitudine (34) arată că într-un sistem

complex, compus din mai multe subsisteme interconectate, starea unui

subsistem şi interacţiunea lui cu celelalte subsisteme pot fi simultan

determinate numai până la un anumit grad de acurateţe. Principiul

incertitudinii arată, încă o dată, că este imposibil să scoţi un element din

sistemul din care face parte şi să îl studiezi separat.

Toate aceste principii subliniază limitele abordărilor specifice şi

pledează în favoarea teoriei sistemelor, care, în limitele coordonabilităţii,

compatibilităţii, optimalităţii şi certitudinii posibile, ţine seama de unitatea,

de integritatea şi complexitatea sistemului format dintr-o mulţime de

elemente aflate în interacţiune. Dificultăţile care intervin în cunoaşterea şi

în controlul sistemelor complexe sunt generate nu numai de numărul mare

de elemente, ci şi de calitatea lor, adică de aspectul calitativ. Căutând să

descopere regulile şi legile după care se desfăşoară fenomenele, ştiinţa s-a

ocupat mai ales de aspectul general şi cantitativ, ignorând în mare măsură,

aspectul individual şi calitativ al fenomenelor.

Complexitatea unui sistem ar putea fi definită de formula:


49

C = (N.n.c.h.F.T.O), unde:

N – reprezintă numărul total de elemente care compun sistemul

respectiv;

c – numărul de tipuri de elemente;

h – vectorul funcţionalităţii elementelor;

F – vectorul funcţionalităţii sistemului;

T – intervalul de timp;

O – obiectivele sistemului.

Dar nici aceşti parametri nu ne pot oferi o imagine exactă a

complexităţii sistemului. Tocmai pentru a depăşi această limită a ştiinţei

contemporane, R. Thom a elaborat o teorie generală a modelării calitative,

cunoscută sub denumirea de teoria catastrofelor. Aceasta se referă mai ales

la sistemele care tind spre egalizarea gradientelor, adică spre atingerea unor

minime locale, sisteme în care modificări extrem de mici ale unor

parametri pot duce la schimbări extrem de mari ale evoluţiei lor,

subliniindu-se astfel discontinuitatea sau mai bine zis, disproporţionalitatea

fenomenelor.

Teoria catastrofelor corespunde mai bine diversităţii,

discontinuităţii şi neliniarităţii fenomenelor din agricultură. Dar, cu toate

progresele pe care le-a realizat, după cum reiese din principiul

incompatibilităţii şi al incertitudinii, nici ea nu poate cuprinde realitatea

înconjurătoare în toată diversitatea şi complexitatea ei.

Deşi teoria sistemelor a fost elaborată de un biolog, deci teoria

catastrofelor ar putea aduce anumite avantaje specialistului care are

întotdeauna de-a face cu sisteme complexe, deci managerul trebuie să ia

mereu decizii de care depinde nu numai cantitatea, dar şi calitatea

producţiei, exploataţia agricolă nu apelează încă în suficientă măsură la

teoria sistemelor, la teoria catastrofelor, la teoria deciziei, la teoria

mulţimilor, care i-ar putea fi de un real folos.

Rezumat (U.I. 2 –Sistemele de producție agricolă)

În definirea organizării exploataţiei agricole trebuie să pornim de la

ceea ce înseamnă, în general, organizarea și anume descompunerea unui


50

fenomen, proces sau obiect în elementele sale cele mai simple și analiza

acestora în scopul recompunerii lor sub un efect de sinteză bine determinat.

Se poate spune că exploataţia agricolă devine un sistem organizat

prin descompunerea ei în elementele componente, analiza acestora cu

scopul recompunerii lor după anumite criterii tehnice, economice și de

personal, având ca obiect realizarea a ceea ce se propune.

Pentru a se realiza transformarea productivă, întreprinzătorul

reunește factorii de producție achiziționați din exteriorul exploataţiei și

combina ratțonal acești factori în proporții care depind de tehnicile puse în

aplicare sau de obiectivele vizate. Producția care este rezultatul acestei

combinații se prezintă sub formă de bunuri materiale sau servicii.




Cluj-Napoca, 2002.




Iași, 2008


51

Unitatea de învăţare 3: EXPLOATAȚIA AGRICOLĂ ÎN

CONCEPȚIE SISTEMICĂ


Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 3) ………. …. 51

Instrucţiuni (U.I. 3) ………………………………..…………………...51

Exploatația agricolă-sistem tehnico-economic social complex………...51

Componentele sistemului exploatație agricolă……................................57

Caracteristicile sistemului exploatație agricolă……...............................58

Exploatația agricolă sistem organizat.....................................................59

Exploatația agricolă sistem condus………………………………..…...61

Exploatația agricolă sistem deschis........................................................62

Exploatația agricolă sistem cu finalitate.................................................62

Rezumat (U.I. 3) ……………………………..………………………..63

Bibliografie (U.I. 3) …………………………………..……………….63


Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea modului

în care o exploatație agricolă are ca principale caracteristici relațiile dintre

problemele tehnice, economice sociale și organizatorice care determină în

final complexitatea sa. După finalizarea studiului aceste U.I., veţi dispune

de competenţe pentru:

-descrierea relațiilor dintre problemele tehnice, economice sociale și

organizatorice;

- descrierea componentelor sistemului exploatație agricolă;

-identificarea principalelor caracteristici ale exploatației agricole ca sistem

organizat, condus, deschis și cu finalitate;




memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de caracteristicile sistemelor

agricole.


52

În exploataţiile agricole se utilizează factori de producţie variaţi în

vederea obtinerii unor “ieşiri” (în principal, produse agricole), iar pentru

întreprinzator – profitul. În acelaşi scop, este necesară aplicarea de măsuri

de natură tehnică, organizatorică şi economică. Toate aceste elemente

(factori, produse, componente ale tehnologiei, ale unor politici agrare etc.)

acţionează în mod intercondiţionat, chiar se combină. Luând în considerare

acest lucru se poate trece la “asamblarea” lor într-o concepţie unitară, astfel

încât factorii de producţie să fie alocaţi şi combinaţi la nivel optim, iar

produsele să se obţină în condiţii de eficienţă economică convenabilă. Se

ajunge, în acest fel, la sistemul de producţie care corespunde, unor abordări

economice, faţă de cele tehnice care operează cu sistemul de cultură a

plantelor.

Exploataţia agricolă – sistem tehnico-economic social

complex

Exploataţia agricolă este un complex de producţie, care poate fi

privită din punct de vedere biologic, ecologic, cibernetic, informaţional şi,

desigur, în primul rând, tehnologic. La rândul lui, fiecare asemenea aspect

poate fi studiat ca un sistem sau subsistem. Numai cunoscând această

complexitate se poate conduce cu competenţă o exploataţie agricolă şi se

poate introduce gestiunea şi administrarea resurselor în toate fazele de

formare a recoltei. Analiza modului de funcţionare a unei exploataţii

agricole ne arată că procesele de producţie au loc ca urmare a unor

„intrări“ de resurse, care, în urma unor acţiuni de procesare, determină, în

U.I. 3 Exploatația agricolă în

concepție sistemică


53

final, o serie de „ieşiri“ care trebuie să corespundă cantitativ şi calitativ

standardelor stabilite iniţial.

Prin structură şi funcţionalitate, exploataţia agricolă poate fi

considerată ca un sistem. Abordarea acesteia într-o viziune sistemică

asigură înţelegerea mecanismului său de funcţionare şi găsirea celor mai

adecvate metode pentru menţinerea sistemului într-un echilibru funcţional.

Prezentăm în fig. 3.1. sistemul „Exploataţia agricolă“:

Vectorul „intrări“ – X, cuprinde o serie de fluxuri parţiale:

fluxul materialului biologic (seminţe, material de plantat,

pui de o zi, etc.);

fluxul diferitelor materiale (carburanţi, apă, energie,

îngrăşăminte chimice, pesticide, furaje, medicamente, etc.);

fluxul forţei de muncă specializată;

fluxul acţiunii diferitelor maşini (utilaje, instalaţii, etc.);

fluxul resurselor financiare;

fluxul informaţiilor, etc.

3

S

Fig. 3.1.1. Schema bloc a sistemului „Exploataţia agricolă“

Subsistem de

procesare (condus)

P

X Y

Acţiuni de reglare (decizii)

- x

Subsistem informaţional şi de conexiuni I

x

Subsistem managerial

(conducător)

M


54

Vectorul „ieşiri“ – Y, cuprinde următoarele fluxuri:

fluxul produselor agricole principale (cartofi, sfeclă, grâu,

ouă, lapte, carne, pui de o zi, etc.);

fluxul produselor agricole secundare (paie, colete, fulgi,

dejecţii);

fluxul serviciilor cu carater agricol (servicii de consultanţă,

etc.);

fluxul profiturilor sau pierderilor;

fluxul informaţiilor de ieşire.

Subsistemul de procesare (condus) – P, în care se realizează

procesarea „intrărilor“ şi care se caracterizează prin capacitate şi nivel de

producţie;

Subsistemul managerial (conducător) – M, reprezentat de

manager sau echipa managerială având scopul de a asigura starea normală

de funcţionare a subsistemului de procesare;

Subsistemul informaţional (conexiuni) – I, care face legătura

între cele două subsisteme, de procesare şi managerial, asigurând

managerului necesarul de informaţii pentru fundamentarea deciziilor;

Acţiuni de reglare – x, care reprezintă diferite acţiuni ale

mana-gerului concretizate în decizii menite să readucă subsistemul condus

în stare de echilibru.

Conectarea părţilor componente ale unui sistem sau subsistem se

poate realiza în două moduri:

în serie;

în paralel.


55

(P1, M1); (P2, M2) - – subsisteme cu specializare identică (ferme,

compartimente, etc.); (P3, M3) - subsistem cu specializare diferită

Fig. 3.1.2. Sistemul cibernetic complex al unei exploataţii agricole

În sistemul cibernetic, relaţiile culturilor cu mediul fizic

înconjurător au un caracter dinamic, uneori aleatoriu, cu predominanţa

proceselor de autoreglare – reglare, autodirijare – dirijare, în care se

conjugă acţiunea cu reacţia. Cultivatorul apare în sistem ca reglator şi

coordonator al măsurilor agrotehnice. El poate aduce la traiectoria dată

iniţial prin fişa tehnologică orice abatere de la linia dreaptă a fluxului

tehnologic, folosind comenzi specifice cibernetice. Un sistem cibernetic

are capacitatea de a acumula, emite şi prelucra informaţii, a selecţiona

răspunsuri şi a le trimite la stimul. Conducerea sistemelor agricole, care au

o natură agrobiologică, nu mai poate fi concepută fără o acţiune şi o

gândire cibernetică, deoarece recolta se realizează din îmbinarea şi

M

M

P1

M2

P2

M3

P3

x

X y1

I1

x3

y3

x3 I3

Y

I2

x1

x2

X1

I


56

prelucrarea armonioasă a numeroase informaţii, cu ajutorul unor

complicate mecanisme de reglare – autoreglare.

Pentru un sistem cibernetic agricol prezintă importanţă şi

mecanismele de reglare anticipativă (feed-before), ce au rol de a preveni

unele erori sau abateri de la starea iniţială. Tăierea pomilor şi viţei de vie în

perioada de toamnă-iarnă, rărirea fructelor la piersic, înlăturarea copililor la

tomate, reprezintă acţiuni „înainte”, de asigurare a stabilităţii biosistemului,

a plantei cultivate şi în final a recoltei.

În afara mecanismelor feed-bak şi feed-before în agricultură

acţionează şi alte mijloace de reglare a activităţii biosistemului, plantelor şi

formării masei biologice utile. Este de menţionat accelerarea enzimatică a

proceselor biochimice, care la rândul ei este corelată cu redundanţa

structurală şi cu informaţia structurală, cu cuplarea sau înlăturarea unor

fenomene specifice. De exemplu, la grâul de toamnă, nu am putea concepe

formarea fraţilor fără procesul de vernalizare, care este condiţionat de

prezenţa temperaturii scăzute în timpul iernii.

Sistemele agricole funcţionează cu intrări, stare de transformare şi

ieşiri şi reglator care conduce fluxul tehnologic. Intrările sunt considerate

toate fluxurile materiale (apă, îngrăşăminte, pesticide etc.) care se

prelucrează în biosistem, fiind monitorizate de cultivator (reglator

tehnologic). Ieşirile sunt reprezentate de biomasa totală şi de biomasa utilă,

consumabilă (recolta).

Orice sistem agricol are o structură, legată de organizarea lui în

teren, de componenţa speciilor şi soiurilor cultivate şi funcţionalităţi

precise. Aceste atribute rezultă din unele însuşiri specifice cum ar fi

integralitatea, autoreglarea şi autostabilitatea, autoorganizarea,

ierharhizarea şi finalitatea, care de fapt se regăsesc la fiecare plantă în

parte.


57

Componentele sistemului „exploataţie agricolă“

Complexitatea unui sistem este dată de ansamblul subdiviziunilor

componente, de legăturile ce se stabilesc între aceste subdiviziuni, de

totalitatea factorilor care influenţează şi asigură funcţionalitatea lui. În

agricultură componentele structurale ale unui sistem sunt:

Elementele sistemului, reprezentând părţi ale sistemului cu

funcţiuni bine precizate, care pot fi descompuse în componente a căror

disociere nu mai este raţională sub aspect funcţional.

În funcţie de mărimea exploataţiei agricole, sistemul poate fi

simplu sau poate avea un anumit grad de complexitate.

Variabile ale elementelor reprezentând mărimi ce

caracterizează elementele componente ale sistemului ce pot lua diferite

dimensiuni în funcţie de resursele disponibile, nivelul factorilor alocaţi,

influenţele unor factori biologici, etc. În mod concret aceste variabile pot fi

reprezentate de producţiile medii, consumuri de timp, consumuri specifice

de furaje, etc.

Parametrii constituie părţi ale sistemului care, într-un interval

de timp, nu suferă schimbări sau acestea sunt foarte mici. În aceste condiţii,

mărimea lor este considerată constantă. Drept parametri menţionăm

efective de păsări, norme de muncă, mărimea formaţiilor de lucru, etc.

Conexiuni sau legături – raporturi care se formează între

elementele sistemului şi care asigură o funcţionare unitară a acestuia.

Acestea pot fi:

de subordonare (între sistem şi componentele sale);

de coordonare (între subdiviziuni de acelaşi grad);

de cooperare (între diferite sisteme).

Structură – părţi componente ale diferitelor sisteme sau

subsisteme (structură de producţie, structură de calitate, etc.).

Intrări şi ieşiri a căror semnificaţii au fost prezentate la

descrierea figurativă a sistemului.


58

Starea sistemului, reprezentând situaţia acestuia la un moment

dat (de exemplu: situaţia la începutul anului a efectivelor de păsări,

stocurile de furaje, starea mijloacelor fixe, etc.).

O particularitate specifică sistemului este dinamismul acestuia,

reprezentat de transformările prin care trece de la o stare la alta.


1. Ce reprezintă elementele sistemului?

2. Ce caracteristici sunt proprii parametrilor ?

3. Cum pot fi conectate părțile unui sistem?

4. Care sunt factorii care influențează subsistemul managerial în

exploatațiile agricole ?

Caracteristicile sistemului „exploataţie agricolă“

Structura şi conţinutul sistemelor din agricultură determină

caracteristici specifice, diferenţiate mai ales prin conţinut, faţă de alte

sisteme din economie. Acestea sunt:

caracterul complex determinat de:

– ansamblul de subsisteme din care este alcătuit;

– multitudinea factorilor care acţionează asupra lui (naturali,

economici, tehnici, organizatorici, sociali, etc.);

dinamismul impus de specificitatea mediului în care acţionează

şi care determină ca, în permanenţă, să evolueze şi să se

perfecţioneze continuu, atât pe ansamblul sistemului, cât şi în

părţile sale componente;

adaptabilitatea – caracteristică ce rezultă din necesitatea de a

se adapta la exigenţele economiei de piaţă şi la schimbările

elementelor sale componente;

caracterul „deschis“ – datorat legăturilor cu mediul economic

în care funcţionează, de la care îşi asigură o parte din factorii de


59

producţie şi îşi valorifică „ieşirile“ (produsele agricole,

serviciile specifice, etc.);

caracterul probabilistic – determinat de acţiunea unor factori

naturali, economici, etc. cu caracter aleator;

caracterul autoreglabil şi autoorganizabil – caracteristică

menită să asigure desfăşurarea activităţii pe baza

autoconducerii, gestiunii economico-financiare proprii.

Eficienţa sistemului „exploataţie agricolă“ este dată de

„transmitanţa sistemului“ (T) numită şi capacitatea de trecere şi care se

determină pe baza raportului dintre „ieşiri“ (Y) şi „intrări“ (X):

X

YT

Dacă T > 0, exploataţia agricolă îşi desfăşoară o activitate eficientă,

obţinând profit, scopul fiind mărimea acestui raport.

În situaţia în care T < 0, sistemul este ineficient, exploataţia

înregistrând pierderi. În această situaţie „subsistemul managerial“, prin

acţiuni specifice trebuie să identifice cauzele interne şi externe care

determină situaţia respectivă şi să stabilească măsuri de corecţie care să

aducă sistemul în echilibru, pentru a atinge parametrii economici proiectaţi.

Exploataţia agricolă, sistem organizat

În definirea organizării exploataţiei agricole trebuie să pornim de la

ceea ce înseamnă în general organizarea şi anume descompunerea unui

fenomen, proces sau obiect în elementele sale cele mai simple şi analiza

acestora în scopul recompunerii lor sub un efect de sinteză bine determinat.

Se poate spune ca exploataţia agricolă devine un sistem organizat

prin descompunerea ei în elementele componente, analiza acestora cu

scopul recompunerii lor după anumite criterii tehnice, economice şi de

personal având ca obiect realizarea producţiei agricole.

În cadrul unei exploataţii agricole poate fi identificat un ansamblu

de activităţi de bază: aprovizionarea, producţia, vânzarea, transportul,


60

finanţele şi evidenţa contabilă, activităţi care trebuie astfel combinate

pentru a se realiza obiectivele monetare sau nemonetare care să-i asigure

eficienţa economică.

În administrarea exploataţiei agricole, activităţile de bază, cum ar fi

producţia, vânzarea, aprovizionarea, coincid cu ceea ce reprezintă

funcţiunile acesteia. Indiferent de modul de împărţire a ansamblului

exploataţiei agricole pe funcţiuni, activităţi, atribuţii sau sarcini, toate

acestea se regăsesc într-o formă sau alta în celulele organizatorice ce se

integrează unele în altele.

Cea mai mică dintre acestea este postul care cuprinde totalitatea

obiectelor, sarcinilor, competentelor şi responsabilităţilor desemnate pe

anumite perioade fiecărui component al exploataţiei agricole.

Factorul de generalizare a posturilor îl reprezinta funcţia. De

exemplu, funcţiei de sef de serviciu îi corespunde un număr cuprins între 5-

15 posturi.

Într-o exploataţie agricolă, atât posturile cât şi funcţiile pot fi de

conducere sau de execuţie. Prin agregarea unor posturi şi funcţii cu un

conţinut similar şi/sau complementar rezultă compartimentul. Acesta este

alcătuit dintr-un grup de persoane ce exercită activităţi sub o autoritate

unică. Aceste activităţi pot fi o parte din elementele unei funcţiuni a

exploataţiei agricole, pot acoperi în totalitate o funcţiune sau chiar mai

multe funcţiuni.

Ansamblul persoanelor şi compartimentelor aflate sub autoritatea

directă a unui conducător, adică în relaţie directă cu acesta se numeşte

pondere ierarhică sau normă de conducere.

Ponderea ierarhica poate fi restrânsa în cazul unui număr mic de

subordonaţi sau mărită în situaţia contrară.

Avantajele ponderii ierarhice restrânse constau în cunoaşterea şi

coordonarea mai bună a subordonaţilor şi în mai buna eficacitate a

activităţii compartimentului. Prezintă şi inconvenientul că duce la creşterea

numărului de niveluri ierarhice şi de aici pot apare dificultăţi de

comunicare.


61

Exploataţia agricolă, sistem condus

Conducerea exploataţiei agricole înseamnă, de fapt, luarea de

decizii, direcţia generală reprezentând centrul de comandă ce priveşte

exploataţia agricolă în mod global şi care îşi asumă întreaga

responsabilitate pentru aceasta. Ea este alcătuită dintr-un anumit număr de

persoane în funcţie de mărimea exploataţiei agricole. În cadrul direcţiei

generale sunt incluşi în primul rând conducătorii plasaţi la nivelul ierarhic

cel mai înalt care îndeplinesc şi funcţia de administratori.

În cazul în care direcţia generală a exploataţiei agricole este

formată din mai multe persoane, deciziile în acest caz sunt considerate că

se iau în numele acestui grup.

Principalele atribuţii ale conducerii exploataţiei agricole sunt:

a) Elaborarea strategiei exploataţiei agricole - presupune

observarea mediului exploataţiei agricole, în mod deosebit a sectoarelor de

activitate în care se integrează sau în care ar dori să se integreze exploataţia

agricolă; detectarea nevoilor pieţei susceptibile de a fi exploatate, alegerea

între diferitele oportunităţi ţinând seama de posibilităţile exploataţiei

agricole.

b) Exercitarea autorităţii ierarhice, ce se referă la stabilirea şi

punerea în funcţiune a structurii organizatorice a exploataţiei agricole;

coordonarea diferitelor compartimente în scopul atingerii obiectivelor,

controlul evoluţiei activităţii exploataţiei agricole şi a rezultatelor acesteia

precum şi punerea în aplicare a unui sistem de recompense şi sancţiuni

pentru stimularea şi motivarea personalului;

c) Stabilirea de relaţii cu mediul înconjurător. Aceste relaţii ocupă

un timp considerabil în activitatea direcţiei generale deoarece se referă la

contactele pe care le întreţine exploataţia agricolă cu diferite organizaţii

publice sau private.


62

Exploataţia agricolă, sistem deschis

Exploataţia agricolă este un sistem deschis pentru că funcţionează

într-un mediu complex de la care suferă influenţe şi pe care îl poate

influenţa.

Privit în sens larg, mediul în cadrul căruia exploataţia agricolă îşi

desfăşoară activitatea cuprinde un ansamblu de factori ce alcătuiesc o

structură complexă, eterogenă. La rândul său, exploataţia agricolă poate fi

considerată ca un subsistem al unor sisteme de nivel superior.

Exploataţia agricolă participă la ansamblul activităţii economice şi

datorită acestui fapt intră în relaţii cu ceilalţi agenţi economici.

Relaţiile dintre diferiţi agenţi economici se exprimă prin fluxuri

care sunt de două categorii:

fluxuri reale sau fizice, care semnifică un schimb de bunuri şi

servicii de la un agent economic la altul;

fluxul monetar sau financiar care semnifică transferul de bani

de la un agent economic la altul sau naşterea unei creanţe, a

unui agent economic faţă de altul.

Exploataţia agricolă, sistem cu finalitate

Finalitatea unei exploataţii agricole este exprimată de obiectivele

sale. Problema care se află încă în discuţia specialiştilor este aceea dacă

există obiective superioare proprii exploataţiilor agricole sau obiectivele

exploataţei agricole rezultă din suma obiectivelor membrilor săi ori a

centrilor de comandă ale fiecăruia dintre subsisteme.

Ceea ce se poate spune cu certitudine este faptul că finalitatea

fundamentală a unui individ în exploataţia agricolă este determinată de

anumite mobiluri: atunci când individul respectiv este proprietarul,

mobilurile sale sunt similare cu ale exploataţiei pe care o conduce.


63

De-a lungul diferitelor stadii ale dezvoltării economice, finalitatea

exploataţiei agricole a suferit mai multe mutaţii. Raportată la mediul său

tradiţional, exploataţia agricolă are drept obiectiv asigurarea subsistenţei

sau satisfacerea nevoilor grupului uman care o compune.


1. Ce reprezintă un post de muncă?

2. Ce caracteristici sunt proprii funcției ?

3. Ce reprezintă transmitanța?

4. Care sunt principalele atribuții ale conducerii exploatației agricole ?

Rezumat (U.I. 3 –Exploatația agricolă în concepție sistemică)

Exploataţiile agricole contemporane se dezvoltă într-un mediu

postindustrializat în care sunt supuse unor restricţii cum sunt concentrarea,

adică gruparea lor în ansambluri de mari dimensiuni, internaţionalizarea

prin care unele dintre ele, mai ales cele integrate de tip holding urmăresc

să-şi extindă pieţele în străinătate pentru a-şi vinde produsele precum şi

participaţia care conduce la integrarea personalului, adică adeziunea la

obiectivele exploataţiei agricole, colaborarea la deciziile care îl vizează şi

cointeresarea în rezultatele finale.

În conditiile economiei de piaţă moderne, obţinerea de profit

rămâne prima finalitate a exploataţiei agricole, dar nu şi singura.




Cluj-Napoca, 2002.




Iași, 2008


64

Unitatea de învăţare 4: Structura și funcționalitatea sistemelor

economico-tehnologice în producția vegetală


Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 4) ………. …...64

Instrucţiuni (U.I. 4) ………………………………..………………….....64

Proprietățile sistemelor agricole…………................................................65

Activitățile specifice sistemlor în raport cu tipurile de medii……...........67

Tipuri de arhitecturi ale sistemelor de producție agricolă…….................76

Tipologii structurale și funcționale ale sistemului de producței agricolă...81

Metode și tehnici de analiză a sistemelor de producție…………….........88

Tendințe actuale în metodologia teoriei sistemelor de producție..............90

Rezumat (U.I. 4) ……………………………..………………………….93

Bibliografie (U.I. 4) …………………………………..…………………93


Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea structurii

și funcționalității sistemelor economico-tehnologice în producția vegetală.

După finalizarea studiului aceste U.I., veţi dispune de competenţe pentru:

-descrierea proprietăților sistemelor agricole;

- descrierea tipurilor de arhitecturi ale sistemului exploatație agricolă;

-utilizarea principalelor metode și tehnici de analiză a sistemlor de

producție;




memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de structura și funcționalitatea

sistemelor economico-tehnologice în producția vegetală.


65

Proprietățile sistemelor agricole

Sistemele agricole îndreaptă spre economia naţională o serie de

produse vitale. Producţia agricolă se deosebeşte, în multe privinţe, de

celelalte sectoare ale economiei prin complexitatea sistemelor şi metodelor

de cultură, precum şi prin multiplele corelaţii dintre factorii ce participă la

desfăşurarea proceselor tehnologic.

Ea se află în strânsă interdependenţă cu factorii mediului ambiant,

care influenţează nivelul producţiei agricole obţinute la unitatea de

suprafaţă. Îngrăşămintele şi apa, măsurile agrotehnice, bolile şi dăunătorii,

solul şi soiul, sunt alte elemente componente, caracteristice producţiei

agricole, care intervin în formarea producţiei agricole cu intensităţi şi

frecvenţe diferite. În agricultură procesul de producţie se poate dirija şi

controla numai cunoscând foarte bine, atât elementele de tehnologie, cât şi

particularităţile biologice ale speciilor de plante agricole de pe un teritoriu

dat, plante ce se caracterizează prin adaptare şi plasticitate mărită la

condiţiile naturale de mediu.

Tehnologiile culturilor agricole sunt tratate în concepţie ecologică,

care corespunde cel mai just noilor strategii de dezvoltare ale agriculturii

durabile, ce cuprinde vaste peisaje geografice, în cadrul cărora se constituie

adevărate ecosisteme agricole. Este ştiut că o multitudine de factori pot

limita recolta, de aceea se consideră că numai agricultura organizată şi

condusă pe baze ecologice poate oferi noi posibilităţi de dezvoltare a

producţiei, prin legătura ei directă cu factorii mediului înconjurător, în

perspectiva timpului şi a spaţiului, sub egida unui cultivator de înaltă

competenţă tehnologică şi economică.

U.I. 4 Structura și

funcționalitatea sistemelor

economico-tehnologice în

producția vegetală


66

Sistemele agricole se aplică în diferite condiţii pedoclimatice şi de

relief, în câmp descoperit, în sere şi adăposturi din plastic, în livezi şi vii

(sub formă de plantaţii pomi-viticole), pe terenuri plane şi în pantă. Ele mai

au ca obiectiv recuperarea şi reutilizarea resurselor folosite, lăsând cât mai

puţine deşeuri şi reziduuri în terenul cultivat, dar şi economia de energie,

protecţia solului, a plantelor, a utilizatorilor şi a consumatorilor.

Perfecţionarea continuă a sistemelor de producţie şi de cultură pe

criterii moderne este o necesitate, cu urmări directe, benefice în activitatea

fermelor pe linie economică.

Fiecare sistem economico-tehnologic din agricultură se

caracterizează prin felul în care se transformă fluxurile de intrare în fluxuri

de ieşire, prin intensitatea şi modul în care sunt dependente de felul şi forţa

de muncă, resursele materiale, organizatorice, financiare, care intră în

componenţa sistemului sau subsistemului respectiv, şi de modul în care

sunt transformate fluxurile de intrare în fluxuri de ieşire.

De altfel, fluxurile de forţă de muncă, cele materiale, energetice,

informaţionale şi financiare din componenţa unui sistem economico-

tehnologic reprezintă acţiunea mediului asupra sistemului respectiv.

Dar şi sistemul acţionează asupra mediului prin fluxurile sale de

ieşire.

Pentru un sistem economico-tehnologic din agricultură există două

laturi ale comportamentului său: cel interior şi cel exterior, între care există

o strânsă legătură.

Prin comportamentul interior al unui sistem economico-

tehnologic înţelegem modul concret de modificare a componentelor

vectorului de stare, sub acţiunea fluxurilor de intrare.

Comportamentul exterior al unui sistem economico-tehnologic

din agricultură este caracterizat de modul de transformare a fluxurilor de

intrare în fluxuri de ieşire prin intermediul cărora acţionează asupra

celorlalte comportamente.


67

Comportamentul exterior reflectă activităţile şi procesele care au

loc în sistem, respectiv cele ce privesc producţia agricolă, repartiţia şi

consumul bunurilor agroalimentare.

Activităţile specifice sistemelor de producţie agricolă în

raport cu tipurile de medii

Cunoaşterea mediului ambiant, a factorilor de influenţă ai mediului

asupra firmei, a interdependenţelor dintre aceştia şi exploataţia agricolă,

are o importanţă deosebită pentru atingerea obiectivelor, în contextul

mutaţiilor economice survenite în mediul exploataţiilor agricole în procesul

tranziţiei spre economia de piaţă. Factorii de influenţă din mediu pot fi de

natură: economică, tehnică, tehnologică, demografică, ecologică, juridică,

politică, socio-culturală şi de management.

O categorie importantă de factori cu impact semnificativ asupra

exploataţiei agricole o reprezintă factorii economici, concretizaţi în

principal prin piaţa internă, piaţa externă şi pârghiile economico-financiare.

Studiul pieţei furnizează informaţii relevante despre nivelul şi structura

cererii, nivelul preţurilor, concurenţă etc., pe baza cărora conducerea

exploataţiei agricole îşi poate fundamenta deciziile referitoare la

aprovizionare, producţie şi desfacere, precum şi unele aspecte ale strategiei

generale.

Din categoria factorilor de management exogeni, care influenţează

funcţionalitatea şi eficienţa exploataţiei agricole, fac parte mecanismul de

planificare macroeconomică, sistemul de organizare a economiei,

modalităţile de coordonare, mecanismele motivaţionale şi de control,

calitatea metodelor şi tehnicilor manageriale etc.

Sistemul de organizare, prin volumul şi structura atribuţiilor, a

deciziilor adoptate şi a responsabilităţilor, precum şi prin numărul relativ

mare al verigilor ierarhice superioare exploataţiei agricole, se poate

constitui într-un factor blocant în calea descentralizării manageriale

specifice economiei de piaţă.


68

Factorii tehnici şi tehnologici au o influenţă directă asupra gradului

de înzestrare tehnică şi a ritmului de modernizare a tehnologiilor de

fabricaţie şi a produselor, cu implicaţii sensibile în managementul

exploataţiei agricole.

Realizarea producţiei la culturile agricole este determinată de o

multitudine de factori ai mediului înconjurător ce asigură suportul ecologic

cât mai apropiat de cel al cadrului natural. Cantitatea şi calitatea producţiei

agricole este dependentă de raportul dintre creştere şi fructificare în

corelare cu factorii ecologici, tehnici, genetici, şi fitosanitari. Nu pot fi

minimalizaţi factorii social-economici. În cadrul sistemelor agricole

legătura dintre climă - sol - plantă - agrotehnică este esenţială în

înţelegerea direcţiilor de influenţare a producţiei agricole şi se poate

constitui într-un model şi un subsistem cu o structură complexă. Însă rolul

direct asupra formării producţiei agricole, asupra desfăşurării proceselor

fiziologice şi biochimice din plantă îl au fotosinteza, nutriţia şi apa.

Acestea acţionează în mod unitar şi simultan, prima la nivelul frunzelor,

cele două la nivelul rădăcinilor din sol. Scopul final al producătorului

agricol constă în obţinerea unor recolte bogate, stabile an de an, de calitate

superioară, cât mai puţin dependente de climă.

Cunoaşterea valorilor optime a tuturor factorilor determinanţi ai

creşterii şi fructificării plantelor, de fapt ai formării producţiei agricole, au

o mare însemnătate în stabilirea elementelor fundamentale pentru

prognozarea şi programarea producţiei agricole. În acest sens specialiştii au

cuantificat influenţa unor factori de mediu asupra culturilor agricole:

Tabelul 4.1

Cuantificarea influenţei factorilor de mediu

Factorii studiaţi Valoarea %

Ecologici, din care: 70,99

Clima 10,22

Solul 34,07

De vegetaţie 19,29

Biologici 7,41

Tehnologici 16,31

Alţi factori 12,70


69

Din tabelul 4.1 se constată un aport de 34,07% în formarea

producţiei agricole, adus de factorul sol, după care urmează factorii de

vegetaţie, tehnologici şi cei fitosanitari - genetici, luaţi împreună. În cadrul

climei, cu 10,02% influenţă se evidenţiază precipitaţiile cu 5,74%. Pentru

sol, procentele de condiţionare se împart între: tipul de sol-6,76 %, apa-

12,16%; substanţele nutritive - 10,14% şi microorganismele-5.41%. La

factorii agrotehnici se înregistrează următoarele valori: irigarea şi

desecarea - 6,76%. îngrăşămintele - 7,66%. lucrarea solului - 1,69%.

Desigur, datele prezentate sunt orientative, dar demne de luat în seamă.

Creşterea şi dezvoltarea plantelor, în final producţia lor, este

determinată de asigurarea unor condiţii de viaţă (suportul ecologic) cât

mai apropiate de cele ale cadrului natural în care s-au format. Aceste

condiţii sunt variate în ecosistem şi acţionează în interdependenţă cu alte

componente biocenotice şi de mediu, realizându-se unitatea acestuia.

Funcţia ecologică a factorilor naturali este diferită pe teritoriul

biogeografic şi esenţială pentru producţie. Factorii ecologici pot să fie

abiotici (fară viaţă) ca de exemplu clima şi solul şi biotici (cu viaţă), ca de

exemplu, insectele şi buruienile.

Creşterea şi dezvoltarea plantelor, perioada de vegetaţie a speciilor

şi soiurilor, repartiţia lor pe teritoriul ţării şi în final recolta depinde în

mare măsură de climă.

Factorii meteorologici acţionează în comun, ei fiind restrictivi şi

limitativi aspra ciclului biologic şi potenţialului productiv al plantelor. În

afară de acţiunea lor bioenergetică asupra plantelor resursele climatice

participă la formarea bilanţului energetic.

Cunoaşterea temperaturii şi înregistrarea permanentă pe teritoriu

are o importanţă cu totul deosebită, având în vedere influenţa directă pe

care aceasta o exercită în ciclul biologic al plantelor de cultură şi al

procesului de producţie.

Precipitaţiile sub formă de ploaie şi zăpadă condiţionează în cea

mai mare măsură producţia, apa acumulată în sol asigurând creşterea şi

dezvoltarea normală a culturilor agricole. Repartiţia neuniformă pe zone,


70

ani şi luni are un efect negativ asupra plantelor şi aplicării la timp a

lucrărilor de întreţinere şi îngrijire a plantaţiilor.

Atributele solului influenţează de asemenea realizarea producţiei

în sistemele agricole. Pentru valorificarea potenţialului de producţie pe

care îl au plantele agricole acestea se cultivă, în general, pe soluri cu

fertilitate bună. Cantitatea şi calitatea producţiei este în mare măsură

condiţionată de sol şi de factorii săi edafici. Solul constituie o resursă

inepuizabilă a mediului, o adevărată fabrică de producere a substanţelor

nutritive, un uriaş acumulator de energie potenţială. El constituie mediul

nutritiv cel mai economic pentru cultivarea plantelor. Solul reprezintă un

sistem ecologic complex, ce se include în ciclul biogeochimic al planetei.

În sol se desfăşoară complexe procedee de transformare a materiei, el fiind

o condiţie vitală pentru agricultură.

În ţara noastră, condiţiile de relief sunt acelea care determină, în

primul rând, marea diversitate climatică şi delimitarea zonelor de vegetaţie.

Pe terenurile plane, factorii climatici din aer şi sol sunt repartizaţi

relativ uniform, ca de altfel şi grosimea învelişului de sol. Pe terenurile cu

structura reliefului accidentată, distribuţia acestor factori se modifică, în

funcţie de parametrii formelor şi elementelor configuraţiei acestora,

atrăgând după sine o mare variaţie de soluri expoziţii şi microclimate,

unele favorabile, iar altele neprielnice pentru cultura pomilor sau viţei de

vie.

Factorii biologici. Suportul biologic al ecosistemului îl constituie

diferitele componente şi categorii biologice ale sale: specia, soiul şi

hibridul ce produc recolta, organismele dăunătoare (buruieni, insecte, boli,

vieţuitoare), organismele folositoare (microorganisme, entomofagi

(zoofagi), păsări.

Specia reprezintă o categorie sistematică, fundamentală, care

cuprinde unităţi sau grupuri de plante cu descendenţă sau origine comună,

cu particularităţi agrobiologice şi de producţie într-o măsură mai mare sau

mai mică omogenă. Specia se remarcă printr-o stabilitate relativ ridicată în

decursul unui şir de generaţii. Ea este cantonată pe areale biografice mai


71

mult sau mai puţin întinse, iar în interiorul ei există diferenţieri între

unităţile de plante cultivate în cadrul speciei întâlnim subspecii, varietăţi,

populaţii, soiuri şi hibrizi, care sunt categorii biologice create natural sau

artificial. De exemplu, specia Brassica oleraceea (varza) are mai multe

varietăţi: albă, roşie, creaţă, de frunze, de Bruxelles, ce posedă un fond

comun de gene, cu toate diferenţele dintre ele.

Soiul. În agricultură, producţia se bazează nu numai pe specie, care

este, de fapt, planta cultivată, dar şi pe componenta ei, soiul sau cultivarul,

categorie biologică definitorie şi factor de producţie. În acest sens, soiul

reprezintă un grup de plante, relativ omogene, cu o ereditate stabilă,

provenită dintr-o specie sau mai multe specii înrudite, adaptate la anumite

condiţii de viaţă pe un teritoriu biogeografic determinat.

Soiurile sunt produşi, atât ai selecţiei naturale, cât şi în mod

deosebit, ai selecţiei artificiale de lungă durată, adaptaţi la diferite condiţii

ecologice şi la cerinţele consumatorilor şi industriei. De subliniat că

soiurile de pomi şi viţă-de-vie au o stabilitate ereditară puternică, datorită

înmulţirii vegetative, care asigură constant menţinerea şi transmiterea

însuşirilor biologice şi productive.

Cel mai adesea se foloseşte clasificarea botanică după tehnologia

aplicată la legume, după înfăţişarea plantelor şi după fruct (în pomicultură),

după originea viţelor şi direcţiile de producţie (în viticultură).

Sortimentul. Pentru fiecare zonă ecologică şi specie în parte se

stabileşte un sortiment de soiuri, adaptat la condiţiile climatice şi la

normele de consum naţional şi local. Sortimentul asigură producţia pe o

perioadă cât mai îndelungată de timp, conform cerinţelor consumatorilor şi

industriei, pe un teritoriu ecologic cât mai larg. Prin sortiment se asigură

eşalonarea producţiei legumicole, de exemplu în câmp şi sere, în tot timpul

anului.

Bolile şi dăunătorii. În ecosistem, alături de biocenoza principală,

cultivată, se introduc şi coexistă boli şi dăunători, adevăraţi paraziţi

vegetali ai plantelor, care aduc pagube considerabile. Aceste organisme


72

dăunătoare sunt foarte diferite: viruşi, fungi, bacterii, insecte, acarieni,

afide, nematozi, rozătoare..

Prin boală se înţelege orice tulburare a echilibrului funcţional

(fiziologic) şi structural (morfologic, anatomic, histologic, citologic) al

unei plante, localizat sau generalizat, şi care se manifestă prin anumite

simptome. Starea de boală poate fi cauzată de diferiţi factori astfel încât

deosebim boli infecţioase (parazitare): viroze, bacterioze, micoze (boli

provocate de ciuperci) şi boli neinfecţioase provocate de factorii de climă

sau sol.

Buruienile. Buruienile se constituie într-o comunitate biologică

foarte prezentă în culturile agricole din câmp, grădini, livezi şi vii, stabilă,

frecventă şi dăunătoare, dacă nu este depistată la timp şi lichidată.

Pagubele provocate de buruieni culturilor agricole sunt impresionante, mai

ales celor legumicole.

Prezenţa buruienilor duce la suprimarea puterii de competiţie a

plantei cultivate sau la inversarea capacităţii sale de competiţie în favoarea

plantei nedorite pe teren. Ele pot reduce recolta, mai ales de legume, cu

25-50%. Se înmulţesc prin sămânţă şi pe cale vegetală, anual, bianual şi

multianual, formând vetre sau covoare vegetale în tot timpul anului. Ele

concurează atât cu plantele din câmp cât și cu pomii şi viţa de vie, mai ales

în primii ani de la plantare, dar, în mod deosebit, culturile legumicole în

orice fenofază de formare a producţiei agricole.

Lumina şi radiaţia solară este un factor de vegetaţie indispensabil

pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Radiaţia influenţează respiraţia,

transpiraţia, dar, în mod deosebit, fotosinteza plantelor, procese care, toate,

se reflectă asupra cantităţii şi calităţii producţiei agricole. Durata zilnică şi

intensitatea luminii solare depinde de anotimp, latitudine, expoziţie,

nebulozitate şi poziţia organelor plantei faţă de soare. O bună iluminare

asigură înflorirea şi fructificarea abundentă, fructe de calitate superioară,

rezistenţă sporită la atacul bolilor şi dăunătorilor.


73

Dintre factorii socio-culturali, un rol decisiv îl are învăţământul,

care trebuie să contribuie atât la îmbunătăţirea structurii socio-profesionale,

cât şi la formarea unei mentalităţi specifice economiei de piaţă.

Managementul microeconomic este, de asemenea, influenţat de

factorii politici, prin impactul acestora asupra fundamentării strategiilor şi

politicilor firmelor, precum şi asupra deciziilor de realizare a obiectivelor

stabilite.

În condiţiile accentuării crizei de materii prime şi de resurse

energetice, are loc o diversificare şi o creştere a complexităţii

interdependenţelor dintre factorii naturali (ecologici) şi unităţile

economice, fapt care necesită un efort deosebit şi utilizarea unor tehnici

moderne de investigare şi de analiză pentru cunoaşterea şi valorificarea

acestor interdependenţe de către managementul microeconomic.

Cei mai semnificativi factori juridici sunt legile, decretele,

hotărârile guvernamentale, ordinele miniştrilor etc. Legea 31/1990 fiind

principalul act normativ în ceea ce priveşte constituirea, funcţionarea şi

dezvoltarea exploataţiilor agricole.

Mediul unui sistem cuprinde toate elementele aflate în afara

graniţelor sale, dar care au influenţe directe sau indirecte în stabilirea

obiectivelor, obţinerea resurselor necesare, adoptarea şi aplicarea deciziilor

şi aplicarea deciziilor etc., menite să favorizeze sau să perturbe

desfăşurarea normală a activităţilor sistemului considerat.

În funcţie de probabilitatea producerii evenimentelor putem

considera:

medii deterministe (certe), în care probabilitatea producerii

evenimentelor Ai, poate fi maximă (evenimente certe), p (Ai) = 1;

medii cu perturbaţii (riscante), în care probabilităţile de realizare a

evenimentelor sunt cunoscute, p (Ai) = pi, Σpi = 1, pi 0;

medii turbulente (incerte), în care probabilităţile de realizare a

evenimentelor sunt necunoscute.


74

Fig. 4.1. Mediul unei exploataţii agricole

În raport cu resursele utilizate şi cu mediul său, un sistem poate

acţiona în trei moduri specifice, vizând activităţi de mentenanţă,

protecţie, sau de creştere şi dezvoltare ş.a.

a) Activităţile sistemelor au loc în întregime în cadrul graniţelor

lor. O astfel de activitate care constă în asigurarea realizării de către

elementele sistemului a funcţiunilor adecvate scopurilor existente se

numeşte activitate de mentenanţă (menţinere, întreţinere) şi are în vedere:

capacitatea sistemului de a recunoaşte şi de a sesiza situaţia în care

apare o anumită problemă/disfuncţionalitate şi de a sesiza situaţia

în care apare o anumită problemă/disfuncţionalitate;

b) A doua categorie de activităţi o constituie cele de protecţie

(apărare), care derivă din faptul că obiectivele (scopurile) diverselor

sisteme şi a subsistemelor componente pot avea un caracter conflictual,

competiţional, cel puţin din punct de vedere al caracterului limitat al

resurselor pe care şi le dispută în vederea atingerii propriilor obiective.

În general, sistemele de autoprotejează prin consolidarea

elementelor de pe frontieră şi prin dezvoltarea unor activităţi de protecţie

pentru fiecare subsistem supus influenţelor din mediu sau unor sisteme

Sistem

(exploataţie agricolă)

Piaţă Bloc de control

SISTEM

cizional

stituţii guvernamentale

Receptare

MEDIU

ănci

Alte firme


75

vecine mai dezvoltate. Un sistem lipsit de această posibilitate devine

practic un sistem-resursă.

Astfel, ca activităţi de protejare specifice unor subsisteme pentru o

exploataţie agricolă productivă, putem menţiona:

aprovizionarea ritmică cu resursele necesare, respectarea normelor

de încărcare şi utilizare a capacităţilor de producţie, păstrarea

secretului privind tehnologiile de fabricaţie, reţetele de fabricaţie,

invenţiile, inovaţiile etc. pentru subsistemul de producţie;

programe de pregătire profesională, creşterea cointeresării

materiale, măsuri privind respectarea normelor de securitate şi

protecţia muncii, acordarea unor facilităţi etc. pentru subsistemul

resurselor umane;

c) A treia categorie o reprezintă activităţile de creştere şi

dezvoltare care se manifestă în general, la nivelul graniţelor sistemului prin

dezvoltarea unor elemente sau prin adăugarea de noi elemente şi/sau

conexiuni atât în interiorul, cât şi în exteriorul sistemului, în mediul

acestuia. Un sistem are propria sa organizare şi se dezvoltă pe baza unui

schimb permanent de resurse, energie şi informaţii cu mediul, stabilind

relaţii între elementele sale şi cele din mediu.

Creşterea şi dezvoltarea, considerate ca activităţi specifice ale

funcţionării normale a oricărui sistem, conduce la modificări de natură

organizatorică, la dezvoltarea unor strategii de cooperare şi implică

competiţia şi protejarea sa. Când resursele sunt relativ puţine (insuficiente)

în raport cu nevoile sistemului, competiţia este puternică, iar când ele

prisosesc (surplus), ea este mai puţin acerbă.

În mediile bine organizate toate resursele sunt structurate în sisteme

şi există un fenomen de cooperare între sisteme la echilibru sunt numite

tranzacţii. Natura echilibrului depinde de natura tranzacţiilor, de influenţa

mediului şi de gradul de specializare a sistemului pe diferite funcţii.

Menţinerea echilibrului rezultă din dezvoltarea şi specializarea funcţională

a unor sisteme pe diferite funcţiuni (cercetare-dezvoltare, producţie,

aprovizionare-desfacere, financiar-contabil, personal, gestiunea calităţii etc


76

Tipuri de arhitecturi ale sistemelor de producţie agricolă

În general, conceptul de organizare, cunoscut în teoria sistemelor

sub numele de arhitectura sistemului, se referă la modul în care elementele

unui sistem sunt interconectate pentru a face faţă influenţelor din mediu în

vederea atingerii obiectivului global (60)

În funcţie de complexitatea structural-funcţională a sistemelor şi de

modul în care reacţionează la influenţa factorilor de mediu, în analiza

sistemelor economice se pot defini următoarele tipuri de arhitecturi ale

sistemelor: simple (cu buclă primară), cibernetice (cu buclă secundară), cu

structuri stratificate.

a) Sisteme de producţie cu arhitectură simplă (cu buclă primară)

Caracteristica principală a acestor sisteme o constituie structura lor

simplă şi faptul că între sistem şi mediul în care îşi desfăşoară activitatea

au loc tranzacţii elementare, în special sub formă de fluxuri de natură fizică

(materiale, financiare, energetice).

Bucla de acţiune-reacţie implicată de tranzacţia dintre sistem şi

mediu este numită buclă primară (fig. 4.2.).

De exemplu, bucla primară poate fi reprezentată de finalizarea unui

proiect de sistem (acţiunea) de către un agent economic (sistem) şi de

avizarea proiectului şi achitarea contravalorii prevăzute în contractul de

colaborare (reacţia) de către beneficiar (mediu).

MEDIU

Interpretarea acţiunii

SISTEM

Execută o acţiune

Reacţie Buclă

primară Acţiune


77

Fig. 4.2. Sistem de producţie cu arhitectură simplă

Specific acestor sisteme de producţie este faptul că funcţionează

după programe prestabilite, care nu se pot adapta rapid la schimbările de

mediu.

Spre exemplu, o exploataţie agricolă de dimensiuni mici (ca cifră

de afaceri, personal, spaţii de depozitare) care plăteşte chirie pentru

suprafaţa ocupată şi care nu reuşeşte să menţină un stoc optim pentru

vânzare, va fi afectată în sens negativ (ajungând chiar la faliment), în

situaţia în care în mediu apar o serie de perturbaţii puternice cum ar fi:

(creşterea considerabilă şi repetată a chiriilor, a preţurilor de achiziţionare,

a transportului, scăderea cererii pentru produsele respective şi a puterii de

cumpărare etc.).

b) Sistemele cibernetice (cu buclă secundară)

Sistemele de producţie cu arhitectură cibernetică, conţin în afara

buclei primare şi o buclă secundară (de control) care realizează conexiunea

inversă (feed-back) specifică funcţionării acestor sisteme (fig. 4.3.).


78

Fig. 4.3. Sistem de producţie cu arhitectură cibernetică

Aceste sisteme se caracterizează prin faptul că ele conţin, în afara

fluxurilor de natură fizică prezente în bucla primară, fluxuri informaţionale

şi procese informaţional-decizionale care se manifestă în bucla de control.

Interacţiunile specifice buclei primare au loc în domeniul acţiunii sau al

realităţii şi pot fi caracterizate de volumul şi tipul tranzacţiilor dintre sistem

şi mediu. Bucla de control arată cum poate fi coordonat comportamentul

elementelor sistemului de către subsisteme (celule) specializate în acest

sens, pentru a contracara influenţele negative ale mediului asupra

sistemului, prin adaptarea cât mai rapidă a funcţionării sistemului la

condiţiile mediului său.

Celulele sesizează evenimentele produse în mediu, le analizează şi

declanţează o informaţie-semnal către elementele specializate în elaborarea

deciziilor. Blocul de control analizează fiecare semnal pe baza unui

program sau politici de acţiune şi ca urmare a unui proces decizional,

MEDIU Receptare,

prelucrare

date

SISTEM Bloc de control

Proces decizional

Domeniul acţiunii

Domeniul analizei

Domeniul conţinutului

procesului (CE?)

Date/inf.

Domeniul procesului

(CUM?)

Decizii/ comenzi

Buclă secundară

(de control)

Buclă primară Informaţii

(semnale


79

selectează acţiunea cea mai eficientă (decizia optimă) după criteriile

utilizate.

c) Sisteme cu “învăţare” (cu buclă terţiară)

Aceste sisteme au o arhitectură mai complexă decât sistemele

cibernetice şi conţin în plus faţă de acestea, o buclă terţiară denumită şi

buclă a politicilor (fig. 4.4.).

Fig. 4.4. Sistem de producţie cu “învăţare” (52)

Bucla terţiară conţine un bloc de memorare a politicilor folosite

anterior, care sunt analizate şi în funcţie de succesul/insuccesul aplicării lor

se dă sistemului posibilitatea să-şi păstreze sau să-şi schimbe programul de

răspuns, respectiv politica folosită.

Bucla terţiară permite sistemului să se autoinstruiască şi să se

reorganizeze periodic, în special din punct de vedere informaţional-

decizional, pe baza celor mai recente cunoştinţe acumulate referitoare la

ultimele tranzacţii.

Acest lucru este limitat de mai mulţi factori restrictivi, dintre care

menţionăm:

perturbaţiile din mediu şi din sistem;

disponibilul de memorie pentru acumularea experienţei trecute;

abilitatea şi acurateţea factorilor de decizie în a schimba politicile;


80

capacitatea de memorare şi de explorare a unor politici noi etc.

În sistemele reale, cele trei tipuri de bucle de reacţie sunt asociate

unor agenţi economici sau unor persoane (grupuri) cu funcţii concrete în

cadrul unei organizaţii.

Astfel, pentru o exploataţie agricolă, bucla primară (a acţiunii) este

(de control) este asociată managerilor, iar bucla terţiară (a politicilor) este

asociată administraţiei (executivului).

d) Sisteme cu structuri stratificate

Pentru creşterea performanţelor unor sisteme cu “învăţare” care

funcţionează în medii nedeterministe (riscante sau incerte) puternic

perturbate, se pot adăuga nivele suplimentare de control, complicând

arhitectura sistemului. Un astfel de sistem poate fi obţinut prin adăugarea

unei bucle de planificare şi evaluare a rezultatelor sistemului (fig. 4.5.).

Fig. 4.5. Sistem de producţie cu structură stratificată

Buclele multinivel, specifice sistemelor cu structuri stratificate,

reflectă proprietatea de conexiune inversă în sensul că informaţiile


81

referitoare la activităţile realizate sunt folosite pentru selectarea acţiunilor

şi deciziilor viitoare.

Bucla primară (I), reprezintă interacţiunea sistemului cu mediul,

prin care are loc schimbul de resurse. Intensitatea şi eficienţa tranzacţiilor

determină calitatea acestei bucle.

Bucla de control (II), transmite informaţii despre activităţile curente

sau din trecut, realizate în bucla I, prin intermediul blocului de control

pentru a face posibile anumite îmbunătăţiri în funcţionarea buclei

principale. Eficienţa buclei de control depinde de abilitatea adaptării noilor

decizii asupra acţiunii sistemului.

Bucla de politici (III), prin fenomenul de conexiune inversă, aduce

informaţii referitoare la valoarea politicilor precedente către unitatea de

control-decizii de pe nivelul doi, pentru a schimba o eventuală politică

inadecvată. Scopul acestei bucle este de a corecta diferenţele dintre stările

realizate şi cele aşteptate (cerute), iar eficienţa ei depinde de abilitatea

decidentului de a schimba deciziile în funcţie de informaţiile şi judecăţile

de valoare referitoare la politicile anterioare.

Bucla de nivel suplimentar (IV) are ca scop planificarea şi

evaluarea funcţiilor şi a rezultatelor obţinute, de la nivelul sistemului până

la nivelele inferioare ale structurii organizaţionale de producţie.

Tipologii structurale şi funcţionale ale sistemelor de

producţie agricolă

Un sistem poate să fie analizat în raport cu mediul său, cu nivele

sale, cu caracterul activităţilor desfăşurate, cu natura conexiunilor, cu

complexitatea sa etc.

a) Din punct de vedere al caracterului activităţilor desfăşurate

putem defini o primă tipologie a sistemelor şi anume: sisteme deterministe

şi sisteme probabiliste (stochastice).


82

Un sistem determinist operează în conformitate cu un set de reguli

bine precizate, comportamentul său viitor putând fi corect previzionat dacâ

starea sa curentă şi caracteristicile operaţionale sunt cunoscute cu precizie.

De exemplu, sistemele mecanice, utilajele, echipamentele,

instalaţiile, programele pe calculator etc. sunt sisteme deterministe al căror

comportament se poate previziona.

Sistemele economice, inclusiv cele de afaceri, au un comportament

nedeterminist datorită caracterului imprevizibil al desfăşurării activităţilor

specifice, generat de probabilitatea producerii unor evenimente

perturbatoare interne (aprovizionare, neritmică, căderi ale utilajelor sau

instalaţiilor, revendicări ale salariaţilor, fluctuaţii ale forţei de muncă etc.)

sau a unor evenimente externe (reducerea unor segmente de piaţă, apariţia

unor noi competitori, fluctuaţii puternice ale cererii etc.).

Un sistem probabilist este controlat de şansa evenimentelor de a se

produce, comportamentul său fiind dificil de previzionat datorită

perturbaţiilor aleatoare, interne şi din mediu, la care este supus.

b) O altă tipologie a sistemelor poate fi stabilită din punct de

vedere al structurii comportamentale a conexiunilor interne şi pe

această bază se pot evidenţia sisteme cu structură deschisă şi structură

închisă.

Sistemele cu structură deschisă pun în evidenţă dependenţa

funcţională dintre intrări şi ieşiri (x y), precum şi influenţa perturbaţiilor

externe (p) asupra activităţilor de bază (fig. 4.6.

Fig. 4.6. Sisteme cu structură deschisă


83

În astfel de sisteme există un subsistem secundar/informaţional (S2)

care recepţionează intrările generale (x) şi produce o mărime

informaţională/decizie (d) cu care, împreună cu perturbaţiile externe (P),

influenţează subsistemul principal (S1), care produce ieşirea generală a

sistemului (y).

Sistemele cu structură închisă pun în evidenţă, pe lângă

dependenţa funcţională dintre variabilele de ieşire şi cele de intrare (xy),

conexiunea inversă prin care intrările sunt influenţate de natura ieşirilor

(yx). Dacă această conexiune este prelucrată de unul sau mai multe

subsisteme înainte de a influenţa direct intrarea, suntem în cazul sistemelor

cu reacţie, a căror structură generală este ilustrată în figura 4.7.

Fig. 4.7. Sistem cu structură închisă (cu reacţie)

În sistemele cu reacţie există trei subsisteme distincte din punct de

vedere funcţional:

un subsistem de bază/activ (S2), care generează ieşirea generală a

sistemului pe baza unor comenzi şi decizii primite la intrare;

un subsistem de comandă (S1), care recepţionează intrarea

generală în sistem , primeşte intrarea de reacţie şi pe baza unor

algoritmi sau proceduri proprii elaborează decizia destinată reglării

activităţii subsistemului de bază;

un subsistem de reacţie (S3), care colectează informaţiile privind

ieşirea sistemului, le prelucrează şi le transmite subsistemului de

comandă.

S1 S2

S3


84

Când într-un sistem închis lipseşte blocul S3, conectarea dintre

ieşire şi intrare devine directă şi rezultă un sistem automat.

c) O altă tipologie poate fi obţinută pe baza existenţei proprietăţii

de adaptabilitate a sistemelor la mediu, caz în care putem evidenţia

sisteme neadaptive (convenţionale), caracterizate prin lipsa acestei

proprietăţi, respectiv sisteme adaptive care la rândul lor pot avea structură

deschisă sau structură închisă.

Sistemele adaptive au în componenţa lor un sistem principal (S1),

care poate fi cu reacţie, automat, cu structură închisă sau deschisă, precum

şi un sistem de adaptare (S2), care poate fi o entitate (bloc) de natură

informaţională având ca intrare vectorul criteriilor de adaptare (C) şi

perturbaţiile (P2), iar ca ieşire un vector de adaptare (A).

Sistemele adaptive cu structură închisă se deosebesc de cele cu

structură deschisă prin existenţa unei conexiunii inverse prin care funcţia

de adaptare impune subsistemului de adaptare, pe baza informaţiilor asupra

ieşirii subsistemului de bază, să producă la ieşire vectorul variabilelor de

adaptare (A) ca input pentru S1. Un astfel de sistem este ilustrat în fig. 4.8.

Fig. 4.8. Sistem adaptiv cu structură închisă

S2

S1


85

În funcţie de criteriile de adaptare la mediu utilizate, putem

evidenţia sisteme adaptive convenţionale, în care criteriile au o valoare

fixată şi sisteme optimale, în care criteriile reprezintă un obiectiv de

optimizat (minimizat sau maximizat). Aceste sisteme pot fi adaptive la

intrări, atunci când îşi pot realiza funcţia de adaptare la mediu doar prin

modificarea input-urilor, sau adaptive prin structură, atunci când adaptarea

la mediu este realizabilă prin modificarea structurii organizatorice,

tehnologice, informaţional-decizionale, de management etc.

d) O altă tipologie importantă poate fi stabilită după

funcţionalitatea internă şi externă a sistemelor, care se referă la corelaţiile

necesare care trebuie să existe între subsistemele componente şi între

acestea şi mediul lor, în vederea atingerii obiectivelor stabilite.

Din punct de vedere al funcţionalităţii se pot evidenţia sisteme

concentrate, în care subsistemele componente pot avea funcţionalităţi

identice sau complementare în vederea atingerii unui scop unic şi sisteme

distribuite, alcătuite din subsisteme cu funcţionalităţi distincte care

urmăresc obiective proprii, precise, dar care alcătuiesc elemente

(subobiective) ale unui obiectiv global (mai general).

e) O tipologie distinctă poate fi stabilită în funcţie de următoarele

categorii de conexiuni care caracterizează structura unui sistem:

conexiuni de interacţiune: sunt cele mai frecvent întâlnite tipuri de

legături şi au proprietatea de a se menţine relativ stabile o perioadă

mai lungă de timp, păstrându-şi direcţionarea la apariţia sau

dispariţia unor elemente componente fără ca să afecteze

interacţiunile dintre celelalte componente. conexiuni de generare:

au un caracter temporar şi apar în cazul în care două sau mai multe

subsisteme interacţionează în vederea realizării unui obiectiv

comun sau a unui nou sistem încorporat în structura sistemului de

referinţă (de exemplu, cooperarea mai multor firme la realizarea

unui proiect complex).

Un caz particular al acestor conexiuni îl constituie conexiunile de

dezvoltare, care implică schimbări esenţiale, de ordin calitativ, în structura


86

sistemului. Aceste conexiuni sunt mai stabile şi acţionează pe perioade mai

lungi decât cele de generare şi din acest motiv fac obiectul analizei de

sistem necesită metode şi tehnici de investigare prospective ale sistemului;

De exemplu, subsistemele unei întreprinderi productive, prin

funcţiile lor specifice (aprovizionare, producţie, desfacere etc.) contribuie

la realizarea funcţiei întreprinderii (realizarea unui produs pentru

satisfacerea unei cereri pe piaţă).

Corelarea acestor subsisteme se face prin planul de fabricaţie şi

regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF) care specifică

coordonarea şi subordonarea subsistemelor.

conexiuni de transformare: sunt un caz particular al celor de

funcţionare şi au în vedere aducerea unora din subsistemele

componente dintr-o stare iniţială într-o stare finală specifică, dacă

sau nu. În acest caz, subsistemele nu mai au funcţionalităţi diferite,

ele urmărind atingerea aceluiaşi obiectiv. În procesul de

transformare aceste conexiuni nu mai au un caracter stabil, ele

depinzând de etapele procesului de transformare şi de o serie de

restricţii specifice sistemului;

conexiuni decizionale (de conducere): au un caracter complex,

fiind o combinaţie a conexiunilor de dezvoltare şi a celor

funcţionale şi se materializează pe baza unor principii, metode sau

modele de conducere. Aceste conexiuni au un caracter stabil pe

perioada în care se urmăreşte atingerea obiectivului şi studierea lor

este esenţială pentru definirea structurii informaţional-decizionale

a sistemului.

Pe baza acestor conexiuni, în analiza şi proiectarea sistemelor se

pot evidenţia, în raport cu structura lor, sisteme cu structură informaţional-

decizională ierarhică, neiearhică şi mixtă.

Sistemele cu structură ierarhică sunt organizate din punct de vedere

informaţional-decizional pe mai multe nivele ierarhice, subsistemele

componente alcătuind o arborescenţă. Conexiunile specifice acestei

structuri vizează legăturile în ambele sensuri existente între subsistemele


87

de pe nivelele superioare cu cele de pe nivelele inferioare. Între

subsistemele de pe acelaşi nivel există doar legături de informare

(fig. 4.9.).

Fig. 4.9. Sistem cu structură ierarhică

Sistemele cu structură informaţional-decizională neierarhică nu pot

fi reprezentate ca o arborescenţă, subsistemele componente fiind conectate

direct sub formă de reţea (fig. 4.10.)

Fig. 4.10. Sistem cu structură neierarhică

Conceptele prezentate sunt deosebit de utile în analiza sistemelor de

producţie şi constituie elemente de bază ale limbajului specific utilizat în

procesul de investigare, modelare şi proiectare a sistemelor de producţie

agricolă.


88

Test de autoevaluare (1) 1. Ce reprezintă un sistem cu structură închisă?

2. Ce caracteristici sunt sistemelor cu structură deschisă ?

3. Care este scopul analizei diagnostic?

Metode şi tehnici de analiză a sistemelor de producţie

agricolă

Prin însăşi natura ei, în procesul de investigare a sistemului, teoria

sistemelor de producţie agricolă apelează la metoda abordării sistemice,

care se bazează pe conceptele teoriei generale a sistemelor şi îmbină logic

etapa de analiză a sistemului cu cea de sinteză, în vederea proiectării noului

sistem.

În afara metodei de investigare bazată pe abordarea sistemică,

teoria sistemelor de producţie apelează la o serie de metode specifice

etapelor necesare elaborării proiectului de sistem din care amintim pe cele

considerate mai importante şi anume (23):

a) Metoda modelării, utilizează un ansamblu de tehnici statistico-

matematice, tehnici euristice şi de modelare cibernetico-economică, în

scopul determinării unei reprezentări izomorfe a realităţii obiective.

Modelul oferă o descriere simplificată şi fundamentată a sistemului sau

procesului pe care îl reprezintă, cu ajutorul unor reprezentări grafice, pe

bază de ecuaţii, tehnici conceptuale etc., care facilitează analiza în vederea

descoperirii unor relaţii şi legităţi foarte greu de găsit pe alte căi.

Această metodă se recomandă să fie folosită pentru sisteme bine

structurate, deci pentru acele sisteme care înregistrează modificări

minime, în timp, ale parametrilor care le caracterizează.

b) Metoda simulării este o tehnică de testare, evaluare şi

manipulare a unui sistem real prin intermediul experimentării pe calculator

a unor modele matematice şi logice în vederea observării şi studierii

dinamicii comportamentului sistemului în viitor. Simularea permite analiza

unor procese complexe, reproduse prin generarea unor evenimente similare


89

celor care se produc în realitate, în condiţiile fixării unor ipoteze care au la

bază elemente tehnice şi relaţiile dintre ele.

c) Metoda analizei-diagnostic (35) are ca scop caracterizarea cât

mai exactă a stării informaţional-decizionale a sistemului, evidenţierea

aspectelor pozitive (a reuşitelor, punctelor forte dar şi a celor negative

(dificultăţi, disfuncţionalităţi), în vederea formulării unor modalităţi de

intervenţie pentru îmbunătăţirea performanţelor sale.

După aria problematică pe care o abordează, analiza-diagnostic

poate fi generală, atunci când se are în vedere sistemul sau unitatea

economico-socială în totalitate, şi parţială sau specializată, atunci când se

analizează unul sau câteva din domeniile de bază ale organizaţiei

(diagnosticul tehnic sau tehnologic, diagnosticul comercial, diagnosticul

financiar-contabil, diagnosticul resurselor umane, diagnosticul juridic etc.).

d) Metode de analiză şi modelare a datelor (1). Procesul de

modelare a datelor este complex şi include ca etapă importantă analiza

datelor obţinute în urma investigării sistemului. Există două tehnici

relevante de analiză a datelor:

analiza agregată care cu ajutorul unor tehnici statistice caută să

obţină grupări, tendinţe şi valori caracteristice, pentru a se putea

face afirmaţii credibile la nivel agregat asupra setului de

observaţii.

analiza de caz, urmăreşte obţinerea de exemple sau „cazuri”

care se pot asocia cu unele cazuri tipice sau deosebite care se

pot repeta în anumite condiţii.

Atunci când precizia este importantă şi realizabilă se recomandă

analiza agregată, iar în situaţii care trebuie rezolvate urgent există indicii

sigure că se vor produce evenimente tipice sau deosebite, se recomandă

folosirea analizei de caz. În fiecare situaţie, statisticile sau cazurile

concretizează datele colectate, iar construcţia modelului vizualizează

statisticile şi cazurile.

În afara acestor metode, analiza de sistem mai foloseşte:


90

e) metode şi tehnici specifice de culegere a datelor, individuale şi

de grup (interviu, chestionar, Focus, Brainstorming, Delphi ş.a.);

f) metode psihosociologice, de investigare a relaţiilor

interpersonale şi de grup, a comportamentului decizional, precum şi de

instruire, selectare şi promovare profesională;

g) metode informatice, omniprezente în analiza şi proiectarea unor

sisteme mai performante, în general, precum şi pentru realizarea sistemelor

expert şi a sistemelor suport pentru asistarea deciziilor, în special.

În atingerea obiectivelor sale, teoria sistemelor foloseşte sau

combină unele din aceste metode pentru oricare din metodologiile utilizate.

Tendinţe actuale în metodologia teoriei sistemelor de

producţie

Metodologiile de analiză a sistemelor de producţie au cunoscut în

ultimele decenii o evoluţie ascendentă, începând cu cele care vizau

raţionalizarea problemelor de evidenţă şi ajungând la cele orientate pe

abordarea şi soluţionarea unor probleme informaţional-decizionale

complexe.

O primă clasă de metodologii de analiză de sistem a fost

reprezentată de metodologiile pentru simplificarea formularisticii şi

ameliorarea evidenţelor, care au avut ca obiectiv principal îmbunătăţirea

circulaţiei documentelor purtătoare de informaţii între diferitele

compartimente ale unui sistem, de la generarea documentelor şi până la

arhivarea şi în final distrugerea lor, precum şi reproiectarea structurii

acestor documente după criterii de eficienţă şi raţionalitate (9).

Cele mai utilizate au fost: procedeul circuitelor orizontale

(ASME) şi procedeul circuitelor verticale (SCOM), care au folosit

tehnica de identificare a circuitelor, bazată pe reprezentarea grafică a

circuitelor şi pe folosirea unor diagrame şi simboluri specifice. Aceste

proceduri evidenţiază carenţele din munca administrativă (repetări inutile,


91

controale excesive, multiple etc.) şi permit verificarea operaţiilor şi

documentelor, precum şi simplificarea lor.

Aceste metodologii se opresc la suprafaţa analizei de sistem,

urmărind doar aspectele exterioare ale fluxului informaţional, fără a analiza

în profunzime procesele informaţional-decizionale.

Din această clasă fac parte şi procedeele bazate pe grilele de

analiză informaţională, care aveau ca principal scop stabilirea

informaţiilor de intrare în sistem, necesare pentru obţinerea anumitor

informaţii sau documente de ieşire cerute de beneficiar.

O altă tendinţă în evoluţia analizei de sistem o constituie

dezvoltarea unor metodologii de analiză şi proiectare a sistemelor

informatice, care abordează analiza şi reproiectarea fluxurilor

informaţionale şi a procedeelor de prelucrare a datelor, în vederea utilizării

eficiente a calculatoarelor în activităţile de management.

Metodologiile de analiză şi proiectare informaţional-decizionale se

împart în două mari grupe: metodologii ameliorative şi metodologii

constructive.

Metodologiile ameliorative, se caracterizează prin faptul că

analiza se desfăşoară pornind de la sistemul informaţional-

decizional existent şi folosind o serie de criterii, procedee şi

tehnici specifice se urmăreşte îmbunătăţirea performanţelor de

funcţionare, prin reproiectarea sistemului.

Metodologiile constructive, se bazează pe ideea că întreg

sistemul informaţional-decizional al sistemului existent sau

proiectat, trebuie construit pornind de la obiectivele explicitate

ale acestuia.

În general, metodologiile din ambele grupe au un grad ridicat de

standardizare însă ele se deosebesc considerabil şi constituie elaborate –

unicat din punct de vedere al terminologiei utilizate şi al etapizării.

Sub acest aspect, metodologiile ameliorative cuprind, de regulă,

trei etape importante:


92

Prima etapă, consacrată cunoaşterii sistemului analizat, conţine ca

un pas esenţial cunoaşterea detaliată, care se realizează prin identificarea

proceselor informaţional-decizionale elementare care au loc în sistem, prin

stabilirea succesiunii şi a conexiunilor în timp, precum şi prin analiza în

detaliu a structurii acestora.

Etapa a doua, consacrată proiectării sistemului îmbunătăţit,

include analiza critică a sistemului existent pentru identificarea

disfuncţionalităţilor/ imperfecţiunilor şi pentru elaborarea celor mai bune

măsuri de remediere a acestora, după criterii de raţionalitate şi eficienţă.

În ultima etapă are loc implementarea sistemului proiectat şi

urmărirea funcţionării acestuia pentru a se putea interveni rapid şi eficient

în veDerea aducerii sistemului la nivelul performanţelor proiectate.

O metodologie reprezentativă din clasa celor constructive o

constituie metodologia aval-amonte, care, într-o primă etapă, elaborează

în mod logic sistemul informaţional-decizional pornind de la definirea

obiectivelor sistemului analizat (existent sau proiectat).

În etapa următoare se determină, printr-un procedeu deductiv,

necesarul de informaţii care străbate sistemul din aval spre amonte, pentru

fiecare compartiment, pe baza unei analogii cu o cascadă informaţional-

decizională.

Ultima etapă este destinată soluţionării unor probleme cu caracter

tehnic privind dotarea cu echipamente şi mijloace administrative, precum

şi alegerii celor mai avantajoase procedee şi mijloace tehnice de realizare a

sistemului proiectat.

Metodologiile ameliorative şi cele constructive au în comun faptul

că sunt axate pe realizarea unor profunde analize ale proceselor

informaţional-decizionale, însă practica a arătat că metodele ameliorative

se potrivesc pentru analiza şi proiectarea sau reproiectarea sistemelor

existente, iar cele constructive sunt mai eficiente pentru elaborarea

sistemelor informaţional-decizionale noi (în proiectarea unor sisteme

viitoare).


93

Test de autoevaluare (2) 1. Ce reprezintă metodologiile ameliorative?

2. Ce caracteristici sunt proprii metodologiilor ameliorative ?

3. Ce reprezintă metodologiile aval-amonte?

Rezumat

Întregul demers al metodologiilor sistemelor de producţie se

bazează pe ideea existenţei posibilităţilor de perfecţionare şi de ameliorare

continuă a performanţelor oricărui sistem, printr-o activitate de analiză a

sistemului existent şi de proiectare a unui sistem mai performant.

Sistemele agricole se caracterizează prin atribute specifice ale conducerii,

dirijării şi controlului proceselor de producţie. În desfăşurarea acestor

procese apar frecvent fenomene sub forma unor perturbaţii provocate, de

exemplu, de accidente climatice (secetă, îngheţuri, grindină), de boli şi

dăunători, ce abat sistemul de la traiectoria de creştere şi dezvoltare

proiectată. Producţia agricolă se constituie într-un sistem cibernetic de sine

stătător, specific, care primeşte de la economia naţională, respectiv

industrie, resurse materiale, iar din spaţiul înconjurător, factorii de creştere

şi dezvoltare pentru plante, necesari pentru formarea producţiei agricole,

scopul final al procesului de producţie, al fluxului tehnologic programat.





Iași, 2008

3. Carabulea A., Ardelea A. – Managementul sistemelor industriale,

Tipografia Universităţii PolitehnicaBucureşti, 1995.


94

Unitatea de învăţare 5: Sistemul de cultură a plantelor în exploatațiile

agricole


Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 5) ………. … 94

Instrucţiuni (U.I. 5) ………………………………..…………………...94

Conceptul -sistem de cultură a plantelor și necesitatea optimizării lui....95

Optimizarea structurii culturilor...............................................................100

Optimizarea economico-organizatorică a tehnologiior de producție……105

Lucrarea de verificare 2 ...........................................................................110

Rezumat (U.I. 5) ……………………………..………………………....110

Bibliografie (U.I. 5) …………………………………..………………...110


Această unitate de învăţare are ca obiective principale înţelegerea

conceptului de sistem de cultură a plantelor. După finalizarea studiului

aceste U.I., veţi dispune de competenţe pentru:

-descrierea tehnologiilor de producție;

- descrierea tipurilor de restricții ale sistemelor;

-utilizarea principalelor metode și tehnici de optimizare a structurii

culturilor sau tehnologiilor de producție;



învăţare sunt inserate 2 teste de autoevaluare, și o lucrare de control cu

scopul de a vă ajuta la memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de

sistemul de cultură a plantelor în exploatațiile agricole.


95

Componentele esenţiale ale sistemului de producţie sunt sistemul

de cultură a plantelor şi sistemul de creştere şi exploatare a animalelor.

Conceptul de sistem de cultură a plantelor şi necesitatea

optimizării lui

Prin sistemul de cultură a plantelor se înţelege ansamblul măsurilor

cu caracter tehnic, organizatoric şi economic, care au ca scop utilizarea

raţională a bazei tehnico-materiale şi a resurselor umane în condiţiile

pedoameliorative specifice fiecărei întreprinderi agricole, pentru obţinerea

de randamente unitare ridicate, micşorarea costurilor pe unitatea de produs

şi pe această bază, creşterea rentabilităţii fiecărui produs în parte şi a

întregii activităţi agricole.

Sistemul de cultură a plantelor cuprinde în componenţa sa

următoarele subsisteme: structura culturilor, sortimentul de soiuri şi hibrizi

utilizaţi, tehnologiile de producţie, sistema de maşini şi forţa de muncă

necesară, măsurile de prevenire şi combatere a bolilor şi dăunătorilor,

lucrările de îmbunătăţiri funciare necesare pentru conservarea şi creşterea

potenţialului productiv al solului.

Structura culturilor se stabileşte în raport de cerinţele pieţii (fie

fondul central de stat de produse agricole, fie piaţa liberă a produselor

agricole) şi de condiţiile pedoclimatice, care intervin ca factor restrictiv în

extinderea unor ramuri de producţie.

Tehnologiile de producţie se concretizează în modul de acţiune a

factorului uman în scopul realizării obiectivelor pe care întreprinderea

U.I. 5 Sistemul de cultură a

plantelor în întreprinderile

agricole


96

agricolă şi le-a propus. Rezultă că structura culturilor şi tehnologiile de

producţie reprezintă subsistemele de bază ale sistemului de cultură a

plantelor. Între aceste două componente de bază există o relaţie biunivocă,

în sensul că orice modificare din cadrul unui subsistem antrenează după

sine modificări corespunzătoare în structura şi funcţionalitatea celuilalt. De

exemplu, o anumită structură a culturilor sau chiar un anumit tip de rotaţie

implică necesitatea aplicării unor tehnologii de producţie specifice, sau

invers, promovarea anumitor tehnologii de producţie solicită unele

modificări în structura culturilor. Concret, introducerea în structura

culturilor a porumbului pentru sămânţă necesită aplicarea unei tehnologii

de producţie specifică, diferită de cea aplicată în ramura porumbului pentru

consum. Invers, promovarea unor verigi tehnologice moderne puternic

susţinute prin chimizare, în special utilizarea erbicidelor, implică

modificări corespunzătoare în structura culturilor dată fiind remanenţa

chimică în sol a acestor substanţe. Sau, dacă transferăm relaţia de

cauzalitate din domeniul pur tehnic sau tehnologic în domeniul economic,

atunci prin mecanizarea completă a tehnologiei producerii porumbului

pentru consum scad costurile pe unitatea de produs şi creşte corespunzător

rentabilitatea acestuia, ceea ce atrage după sine extinderea corespunzătoare

a suprafeţelor ocupate cu această cultură.

Sistemele horticole de producţie sunt componente ale horticulturii

şi caută să sintetizeze multiplele cunoştinţe din domeniul legumiculturii,

pomiculturii şi viticulturii, într-un volum restrâns, dar atotcuprinzător,

pentru a da o imagine de ansamblu asupra complexităţii tehnologice a

acestui sector important al economiei noastre naţionale. Sistemele se pot

grupa pe următoarele domenii de activitate.

Sistemele horticole se pot grupa pe următoarele domenii de activitate:

Sistemul legumicol;

Sistemul pomicol;

Sistemul viticol;

Sistemul floricol;

Sistemul dendrologic.


97

Sistemul legumicol (Legumicultura), are drept obiectiv cultura

legumelor în diferite subsisteme: în câmp liber, în câmp protejat, în sere

încălzite şi în răsadniţe, în grădină şi ferme.

Sistemul pomicol (Pomicultura) se referă la cultura pomilor şi

arbuştilor fructiferi în grădini şi în plantaţii masive, în ferme specializate.

Sistemul viticol (Viticultura) se ocupă cu cultura viţei-de-vie în

grădini şi ferme specializate, în plantaţii masive.

Sistemul floricol (Floricultura) cuprinde cultura plantelor floricole

şi plantelor de apartament, ce se desfăşoară în câmp liber şi în sere

încălzite, mai mult în grădini.

Sistemul dendrologic (Dendrologia) studiază cultura arborilor şi

arbuştilor decorativi în vederea amenajării spaţiilor verzi, dar sistemul este

cunoscut şi sub denumirea de Arboricultură ornamentală. Suportul

horticulturii, din punct de vedere tehnico-ecologic, pentru realizarea

obiectivelor propuse, îl găsim într-o serie de ştiinţe biologice, dar în mod

deosebit la disciplinele de bază ale agronomiei (agrotehnica, mecanizarea,

protecţia plantelor, îmbunătăţirile funciare; pedologia, agrochimia) şi ale

tehnicii, în general (meteorologia, construcţiile, termotehnica, arhitectura,

amenajarea teritoriului).

Din cele relatate, deducem că sistemul de cultură a plantelor prin

componenta lui esenţială - structura culturilor manifestă influenţe majore

asupra sistemului “piaţa produselor agricole” în special asupra preţului

acestor produse. În acelaşi timp piaţa produselor agricole influenţează

direct sistemul de cultură a plantelor prin intermediul aceloraşi pârghii -

preţul. Cu alte cuvinte relaţia biunivocă dintre cele două sisteme se

concretizează în raportul dintre cerere - ofertă, care se află într-o

permanentă modificare. O astfel de relaţie se manifestă în sfera întregii

game sortimentale de produse agricole şi reprezintă, de fapt unul din

elementele esenţiale ale economiei de piaţă (fig. 5.1.).


98

OFERTA

SUBSISTEMUL

DE CULTURĂ A

PLANTELOR

SUBSISTEMUL

PIAŢA

PRODUSELOR

AGRICOLE

CEREREA

SISTEMUL DE

REGLARE

X

2

X

1

Y

1

Y

2

X

Prin urmare, sistemul de cultură a plantelor cu toate subsistemele

care-l compun nu are un caracter static ci se caracterizează printr-un

dinamism foarte pronunţat, datorat tocmai dinamismului factorilor de

influenţă, între care piaţa produselor agricole, prin elementul său esenţial

preţul, îşi are importanţa ei binecunoscută

Indiferent de orientarea pe care o are, spre o gamă de produse sau

alta, sistemul de cultură a plantelor se caracterizează printr-o trăsătură

definitorie şi anume nivelul său de intensivitate.

Fig. 5.1. Schema bloc a sistemului producţie - piaţă

Din punct de vedere al nivelului de intensivitate sistemele de

cultură a plantelor se împart în:

sisteme extensive;

sisteme intensive.

Sistemele extensive de cultură a plantelor la ora actuală nu se mai

practică în agricultura românească. Ele se caracterizau prin faptul că


99

sporeau volumul de produse agricole oferite pieţii prin extinderea

suprafeţelor cultivate. Astfel de sisteme mai sunt posibile la ora actuală

doar în ţările care dispun de suprafeţe agricole excendentare ca Australia,

Argentina, Canada. La noi în ţară, unde suprafaţa agricolă, respectiv

arabilă este limitată în raport cu populaţia (revine pe locuitor 0,65 ha teren

agricol şi 0,43 teren arabil), astfel de sisteme nu mai sunt capabile să

satisfacă necesarul societăţii în produse agroalimetare

Optimizarea sistemului de cultură a plantelor recurge atât la

mijloacele tehnice, care au ca scop crearea de condiţii ecologice optime

pentru creşterea plantelor, cât şi la mijloacele economice, care tind spre

utilizarea cu eficienţă economică maximă a resurselor de producţie şi la

creşterea pe acestă bază a rentabilităţii procesului de producţie agricolă.

Dată fiind diversitatea condiţiilor naturale şi economice în care se

desfăşoară procesul de producţie din agricultură, nu poate fi vorba de un

anume sistem intensiv ci se conturează o gamă largă de sisteme zonale,

adaptate fiecare specificului zonei de producţie în care se aplică, aspect

care se rezolvă prin optimizarea sistemelor de cultură a plantelor. Acest

proces se poate realiza secvenţial sau integrat (37).

Optimizarea secvenţială a sistemului de cultură a plantelor se

realizează prin găsirea de soluţii optime pentru fiecare element (secvenţă)

sau numai pentru anumite elemente ale sistemului, care prezintă un interes

deosebit prin influenţa mare pe care o exercită secvenţa respectivă asupra

nivelului producţiilor şi a eficienţei economice. Optimizarea integrală a

sistemului de cultură a plantelor presupune abordarea în complex a tuturor

elementelor (secvenţelor) sale componente, pornind de la concepţia

cibernetică potrivit căreia trebuie acordată prioritate întregului.

Test de autoevaluare (1) 1. Ce reprezintă sistemul de cultură a plantelor?

2. Ce cuprinde sistemul de cultură a plantelor ?

3. Cum pot fi clasificate sistemele horticole?


100

Optimizarea structurii culturilor

Aşa cum s-a mai arătat structura culturilor reprezintă, alături de

tehnologiile de producţie, componenta principală a sistemului de cultură a

plantelor. Prin structura culturilor se înţelege ponderea pe care o ocupă

fiecare cultură sau ramură vegetală în totalul suprafeţei cultivate.

Structura culturilor este optimă când se asigură obţinerea

rentabilităţii maxime, în condiţiile satisfacerii cantitative şi sortimentale a

cerinţelor economiei naţionale în produse agricole, a utilizării depline a

pământului şi a celorlalte mijloace de producţie, precum şi în condiţiile

respectării restricţiilor fitotehnice de succesiune în timp şi în spaţiu a

culturilor (41, 35).

Structura optimă a culturilor nu are un caracter definitiv, ci ea

suferă modificări, în raport de condiţiile economice în care întreprinderea

îşi desfăşoară activitatea de producţie. În acest sens se manifestă puternica

influenţă a cerinţelor economiei naţionale, a pieţii produselor agricole în

general, care în condiţiile economiei de piaţă, prin intermediul preţurilor,

determină necesitatea armonizării continue a producţiei agricole cu

raportul dinamic dintre cererea şi oferta acestor produse. La aceasta se

adaugă nivelul de asigurare a întreprinderii cu baza tehnico-materială,

potenţialul productiv al terenurilor, care prin măsuri pedo-ameliorative îşi

poate modifica favorabilitatea pentru diferitele culturi, nivelul de asigurare

cu forţa de muncă şi gradul de calificare a acesteia, restricţiile de rotaţie

etc.

Criteriul esenţial în optimizarea structurii culturilor este eficienţa

economică, respectiv profitul realizat. Eficienţa economică nu trebuie

înţeleasă ca o noţiune cu caracter static, ci ea se modifică continuu datorită

modificării preţurilor resurselor de producţie, cât mai ales a preţurilor de

desfacere a produselor agricole, care sunt în permanentă schimbare. De aici

decurge necesitatea ca optimizarea structurii culturilor să se facă practic în

fiecare ciclu de producţie agricolă. Acest pronunţat dinamism al structurii

culturilor se manifestă în primul rând în domeniul agriculturii asociative şi

particulare şi mai puţin în cadrul societăţilor comerciale cu capital de stat.


101

Principalii indicatori folosiţi în optimizarea structurii culturilor

sunt: randamentul la ha în expresie fizică, valorică sau convenţională

(unităţi energetice), cheltuielile de producţie la unitatea de suprafaţă,

profitul la ha, costul unitar şi rata rentabilităţii.

Pentru creşterea gradului de utilizare a terenurilor agricole, mai ales

în perimetrele irigate, este necesară practicarea culturilor anticipate (rapiţă

furajeră, borceag de toamnă, secară de toamnă pentru masă verde) şi a

culturilor seccesive (porumb siloz, porumb masă verde etc.), care pot

contribui într-o măsură mai mare sau mai mică la creşterea profitului total

la unitatea de suprafaţă.

Pentru optimizarea structurii culturilor se utilizează mai multe

metode, dintre care cele mai accesibile specialiştilor din agricultură sunt:

metoda variantelor multiple, metoda sau programul planning şi

programarea liniară.

Metoda variantelor multiple constă în elaborarea mai multor

variante de structură a culturilor, diferenţiate între ele prin ponderea

diferită pe care o deţine fiecare cultură care interesează sub aspectul

favorabilităţii terenului şi prin consumuri diferite de resurse de producţie.

Proiectarea diferitelor variante se face avându-se permanent în vedere

eficienţa economică a produsului respectiv, cerinţele economiei naţionale,

dinamica preţurilor pe piaţa liberă, disponibilul de resurse materiale şi de

forţă de muncă de care dispune întreprinderea, consumul intern pentru

reluarea procesului de producţie în ramura vegetală (necesarul de seminţe),

necesarul de resurse vegetale în sectorul producţiei animaliere etc.

Fiecare din variantele elaborate se analizează prin prisma unor

indicatori economici specifici, în raport de scopurile urmărite de

întreprindere. Între aceştia cu precădere se folosesc producţia fizică

(kg/ha), producţia convenţională (UN/ha, PD/ha, unităţi energetice/ha),

cifra de afaceri (lei/ha), producţia netă (lei/ha), efortul total valoric (lei/ha)

sau convenţional (unităţi energetice/ha), profitul (lei/ha), rata rentabilităţii

(%) etc.


102

Desigur că pentru alegerea variantei optime se recurge la utilizarea

unui set de indicatori adecvat obiectivului pe care întreprinderea îl

urmăreşte.

Dacă în aprecierea variantelor proiectate se foloseşte un singur

indicator, ca de exemplu profitul în lei/ha, atunci se adoptă ca optimă

varianta care realizează cele mai bune rezultate din acest punct de vedere.

Dacă însă se folosesc doi sau mai mulţi indicatori de apreciere, atunci se

apelează la metoda punctajului. În acest caz fiecărui indicator utilizat i se

acordă un anumit număr de puncte, în felul următor: cel mai ridicat nivel al

indicatorului se notează cu 100 puncte, iar celelalte se calculează cu

ajutorul regulei proporţiilor multiple. În acest mod indicatorii luaţi în

considerare capătă o exprimare convenţională, ceea ce permite însumarea

lor. Pentru fiecare variantă se calculează suma punctelor obţinute pentru

fiecare indicator utilizat ca criteriu de apreciere. Se consideră a fi optimă

varianta pentru care se realizează punctajul maxim.

Metoda sau programul planning mai poartă denumirea şi de

metoda reducerilor succesive şi îmbină elemente ale metodelor clasice cu

cele ale programării liniare. Fiind o derivată a programării liniare metoda

planning include formularea funcţiei scop, care prevede fie maximizarea

efectului economic, fie minimizarea efortului, în condiţiile limitării

consumului de resurse la nivelul dispobilului întreprinderii şi al realizării

producţiei agricole vegetale în anumite variante cantitave şi sortimentale,

derivate din cererile pieţii.

Metoda programării liniare prezintă marele avantaj că permite

alegerea variantei optime de structură dintr-o multitudine de variante

posibile. Dat fiind volumul foarte mare de calcule metoda programării

liniare implică obligatoriu utilizarea tehnicii electonice de calcul.

Optimizarea structurii culturilor prin programarea liniară necesită

întocmirea modelului economico-matematic, care se compune din funcţia

scop şi restricţii.

Funcţia scop vizează optimizarea indicatorului luat în studiu: fie

maximizarea efectului (a producţiei globale, nete sau profitului), fie


103

minimizarea efortului (a cheltuielilor totale, materiale, a consumului de

forţă de muncă, a consumului energetic etc.).

Restricţiile se referă la limitarea consumului de resurse, garantarea

obţinerii unor produse în cantităţile minime stabilite, respectarea

restricţiilor de succesiune, revenirea culturilor pe aceeaşi suprafaţă,

extinderea culturilor duble.

Forma generală a modelului economico-matematic privind

optimizarea structurii culturilor este (50):

1) Funcţia scop:

F(x) C x optimmaxim

minimj jj 1

n

2) În condiţiile respectării restricţiilor:

a) limitarea consumului de resurse la nivelul disponibilului:

a x bij j ij 1

n

b) garantarea obţinerii unor produse în cantităţile minim stabilite:

q x Q_

j j j

c) respectarea succesiunii culturilor

x xjpj 1

n

jprj 1

n

d) revenirea pe aceeaşi suprafaţă a unor culturi (floarea soarelui,

sfecla de zahăr, tutun, cartofi, mazăre, in etc.)

xS

Rjr

e) extinderea culturilor duble sau anticipate:

x xjsj 1

n

jpsj 1

n

sau


104

x xjaj 1

n

jpaj 1

n

f) condiţia de nenegativitate:

xj0

Semnificaţia simbolurilor este:

Cj - valoarea indicatorului care urmează a fi optimizat;

xj - dimensiunea ramurii j;

aij - consumul de resurse i la unitatea de dimensionare a ramurii j;

bi - disponibilul din resursa i;

q_

j - producţia medie la ha la ramura j;

xjp - suprafaţa culturilor bune premergătoare;

xjpr - suprafaţa culturilor pretenţioase la planta premergătoare;

xjr - suprafaţa maximă pe care o poate ocupă o cultură cu restricţii

fitotehnice de revenire pe aceeaşi suprafaţă;

S - suprafaţa totală arabilă;

R - numărul de ani după care o cultură poate reveni pe aceeaşi

suprafaţă;

xjs - suprafaţa maximă a culturilor succesive;

xjps - suprafaţa culturilor care permit culturi succesive;

xja - suprafaţa maximă a culturilor anticipate;

xjpa - suprafaţa culturilor care permit culturi anticipate.

Valabilitatea soluţiei obţinută prin rezolvarea modelului

economico-matematic cu ajutorul programării liniare este condiţionată de

formularea corectă a funcţiei scop, în concordanţă cu obiectivele

întreprinderii agricole şi de evidenţierea exactă a particularităţilor de

producţie a acesteia.

Test de autoevaluare (2) 1. Ce reprezintă optimizare stucturii culturilor?

2. Ce metode se utilizează pentru optimizarea structurii culturilor ?

3. Ce reprezintă funcția obiectiv?


105

Optimizarea economico-organizatorică a tehnologiilor de

producţie

Tehnologia de producţie este un proces complex, format dintr-o

mulţime de acţiuni îndreptate în scopul obţinerii unui anumit produs. În

producţia agricolă tehnologiile de producţie au un caracter mai complex,

dat fiind faptul că în elaborarea lor trebuie să se ţină seama pe lângă

mijloacele tehnice şi umane şi de factorii biologici şi chiar de condiţiile

climatice în care se desfăşoară procesul de producţie.

Prin tehnologia de producţie în cultura plantelor de câmp se

înţelege ansamblul de operaţiuni agrofitotehnice fundamentate din punct

de vedere tehnic şi economic, executate în succesiune cronologică care

au ca scop obţinerea de produse agricole cu cheltuieli minime pe

unitatea de produs.

În cadrul sistemului de cultură a plantelor tehnologia de producţie

reprezintă elementul cel mai dinamic, susceptibil permanent de modificări,

în raport de introducerea şi promovarea progresului tehnic în agricultură.

Tehnologiile de producţie în agricultură se diferenţiază de condiţiile

climatice, condiţiile pedologice, soiul sau hibridul cultivat şi de mijloacele

de producţie utilizate.

Sola, cu toate caracteristicile ei (tipul de sol, gradul de omogenitate,

forma şi dimensiunile) reprezintă entitatea tehnologică de bază, în raport de

care se stabilesc cele mai multe elemente tehnologice. De asemenea,

regimul climatic, prin componenţa sa esenţială, precipitaţiile şi modul lor

de repartizare anuală constituie un factor hotărâtor în proiectarea

tehnologiilor. Soiurile şi hibrizii cultivaţi, prin potenţialul lor diferit de

producţie, care determină un export diferit de substanţe nutritive din sol,

influenţează în mare măsură asupra caracteristicii de intensivitate a

tehnologiilor de producţie. În sfârşit, mijloacele tehnice şi umane de care

dispune întreprinderea agricolă reprezintă elementul determinant în

proiectarea tehnologiilor de producţie, acestea diferenţiindu-se în raport de

gradul de dotare a întreprinderii cu maşini agricole adecvate şi cu forţa de

muncă necesară.


106

Tehnologiile de producţie trebuie interpretate în viziune sistemică,

dat fiind faptul că ele sunt formate dintr-un ansamblu de elemente

interconectate cum sunt: lucrările de pregătire a solului, lucrările de

fertilizare, însămânţarea, lucrările de combatere a bolilor şi

dăunătorilor, lucrările de îngrijire, recoltarea, transportul şi

depozitarea producţiei. Toate aceste elemente se găsesc într-o

interacţiune continuă, însă relaţia tipică de intercondiţionare se manifestă

între eforturile depuse (consumurile de resurse materiale, financiare şi

umane) şi efectele realizate (producţia agricolă vegetală obţinută).

Dată fiind mare diversitate a condiţiilor de producţie, tehnologiile

nu au un caracter generalizat pe arii largi, ci ele se întocmesc pentru fiecare

exploataţie, în raport de factorii amintiţi anterior şi de destinaţia

produsului. La proiectarea tehnologiilor trebuie avut în vedere faptul că

acelaşi efect economic poate fi obţinut prin eforturi diferite, motiv pentru

care este necesară luarea în considerare atât a laturii tehnice a tehnologiilor

cât şi a celei economice.

Latura tehnică se referă la lucrările şi cantităţile de resurse de

producţie utilizate în scopul realizării integrale a obiectivelor, respectiv a

producţiilor planificate.

Latura economică se referă la efortul economic privind asigurarea

întreprinderii agricole cu resursele necesare obţinerii de efecte economice

superioare: producţii mari cu costuri reduse pe unitatea de produs.

Sub aspectul efortului economic, respectiv al consumului de resurse

materiale, financiare şi umane, elemente tehnologice se împart în:

elemente tehnologice care reclamă eforturi economice reduse,

dar care au un mare efect asupra producţiilor obţinute. În prima

categorie intră epoca de semănat, calitatea biologică a

seminţelor, tipul de îngrăşăminte utilizat, epoca de recoltare etc.

Indiferent dacă se seamănă sau nu în cadrul epocii optime,

costul lucrării este acelaşi, dar rezultatele de producţie se

diferenţiază net. Dacă se foloseşte sămânţă cu valoare biologică

ridicată, atunci printr-un efort economic foarte redus (diferenţa

de preţ) se realizează efecte economice foarte mari (diferenţa de


107

producţie). Este cazul principalelor două culturi porumbul

pentru boabe şi grâul unde calitatea biologică a seminţelor

utilizate constituie un factor hotărâtor asupra producţiilor.

Astfel, la porumb se va folosi numai sămânţă hibridă obţinută în

generaţia F0 iar la grâu sămânţă elită, cel mult înmulţirea I;

elemente tehnologice care reclamă un efort economic deosebit,

dar care au însă o contribuţie majoră la realizarea de producţii

ridicate. În această categorie se includ lucrările solului, de

însămânţare, de întreţinere a culturilor, măsurile fitosanitare,

lucrările de recoltare etc. Toate aceste lucrări implică eforturi

economice mai mari.

Dat fiind faptul că elementele tehnologice sunt generatoare de

costuri se impune ca tehnologiile de producţie să fie astfel proiectate încât

efectul economic să fie maxim.

Optimizarea secvenţială a tehnologiilor de producţie

Optimizarea tehnologiilor de producţie se poate realiza atât

secvenţial, cât şi pe ansamblul lor. Optimizarea secvenţială presupune

raţionalizarea fiecărui element de structură tehnologică în parte,

urmărindu-se încadrarea acestora în normele tehnice şi duratele optime de

execuţie, minimizarea costurilor şi creşterea randamentului agregatelor şi

a productivităţii muncii, astfel ca eficienţa economică să devină maximă.

Sub aspect structural şi economic orice tehnologie de producţie se

poate subdiviza până la elementele tehnologice primare, după următoarea

formulă: proces-tehnologic-proces de muncă-operaţie-faza-mânuire-

mişcare. Prin lucrare se înţelege acel element structural purtător de costuri,

care se execută după o metodă proprie, folosind mijloace de muncă şi

obiecte ale muncii specifice.

Pentru proiectarea tehnologiilor de producţie în cultura plantelor de

câmp este necesară parcurgerea următoarelor faze:

precizarea lucrărilor sau activităţilor necesare obţinerii

produsului finit;


108

stabilirea ordinii cronologice, a succesiunii logice şi a

momentului optim de executare a fiecărei secvenţe tehnologice;

calcularea necesarului de resurse;

calcularea costului fiecărui element tehnologic, respectiv al

devizului de lucrări fie la ha, fie la 100 ha;

optimizarea tehnologiei de producţie, având drept criteriu fie

maximizarea producţiei, fie minimizarea cheltuielilor, aspectul

de bază urmărit fiind rentabilizarea produsului şi creşterea

eficienţei economice.

Minimizarea cheltuielilor, respectiv reducerea efortului economic

vizează în primul rând acele secvenţe tehnologice generatoare de costuri

ridicate cum sunt: lucrările solului, fertilizarea, întreţinerea culturilor,

măsuri fitosanitare, irigarea şi recoltarea.

Optimizarea de ansamblu a tehnologiilor de producţie

Între diferitele elemente (secvenţe) tehnologice se manifestă

interacţiuni generatoare de sporuri de producţie suplimentare. Este

suficient să dăm câteva exemple. În condiţii de irigare, prin optimizarea

regimului de apă din sol, se crează condiţii optime de dezvoltare nu numai

pentru plantele de cultură ci şi pentru buruieni. Este necesar deci ca în

perimetrele irigate combaterea buruienilor prin lucrări mecanice sau prin

erbicidare să fie mai susţinută. Tot în condiţii de irigare, optimizarea

regimului hidric implică un consum mai mare de substanţe nutritive din

sol. Sporul total de producţie obţinut prin irigare şi fertilizare are trei

componente principale: sporul datorat fertilizării, sporul datorat irigării şi

sporul datorat interacţiunii irigare×fertilizare. În această concepţie efectul

de ansamblu al tehnologiei nu apare ca o simplă însumare a efectelor

parţiale ale fiecărei secvenţe tehnologice, deoarece se manifestă şi

fenomenul de interacţiune generator de efecte suplimetare. Cele afirmate

pot fi redate matematic cu relaţia:

E eii 1

n

, în care:


109

E - efectul cumulat al tehnologiei de ansamblu;

ei - efectul parţial al fiecărei secvenţe tehnologice i (1, 2, 3, ..., n).

O anumită secvenţă tehnologică poate fi considerată a fi optimă în

anumite condiţii şi devine suboptimă în alte condiţii. Spre exemplificare,

un anumit nivel al fertilizării este optim în condiţii de neirigare, dar devine

suboptim în condiţiile aplicării irigaţiilor. Astfel de corelări se pot face

între majoritatea secvenţelor tehnologice, considerate fie ca perechi, fie în

ansamblul lor.

Modelele elaborate în acest scop sunt de tipul multibloc, fiecărui

bloc corespunzâdu-i una din secvenţele tehnologice. Legătura între blocuri

se realizează prin intermediul relaţiilor de legătură. Relaţiile matematice

din cadrul blocului, relaţiile de legătură şi funcţia scop se exprimă fie în

unităţi valorice, fie în unităţi energetice, acestă ultimă variantă răspunzând

mai bine cerinţelor actuale.

Pentru fiecare cultură se întocmesc mai multe variante de tehnologii

de producţie. Opţiunea pentru varianta optimă se face în funcţie de o serie

de indicatori de apreciere economică, cum sunt:

producţia în expresie fizică, valorică sau energetică;

nivelul cheltuielilor de producţie;

consumul de muncă vie;

profitul realizat.

Orice tehnologie de producţie îşi găseşte concretizarea în fişa

tehnologică, în care se înscriu în ordine cronologică şi succesiune strict

logică toate lucrările prevăzute a se executa, exprimate în parametri

cantitativi şi calitativi. Pentru fiecare lucrare, operaţie sau secvenţă

tehnologică se precizează, conform normativelor în vigoare, consumurile

de materiale şi de muncă la ha şi întreaga cultură, perioadele optime de

excuţie şi necesarul de utilaje şi de forţă de muncă.

În funcţie de modul lor de acţiune, resursele folosite în tehnologiile

de producţie sunt resurse specifice şi resurse comune. Resursele specifice

se stabilesc pe fiecare lucrare în parte, în raport de specificitatea lor. Astfel

îngrăşămintele chimice sunt resurse specifice, în timp ce motorina sau


110

forţa de muncă sunt resurse comune, care urmează a se consuma la întreaga

gamă de operaţii prevăzută în tehnologie. Resursele specifice se calculează

şi se optimizează concomitent cu elaborarea fiecărei secvenţe tehnologice,

în timp ce resursele comune se optimizează la nivelul întregii tehnologii de

producţie.

Rezumat U.I. 5

Fişele tehnologice servesc pentru programarea, pregătirea şi

organizarea producţiei în condiţii de eficienţă economică, pentru calculul

necesarului de resurse materiale şi de forţă de muncă, pentru determinarea

costurilor directe pe culturi, pe întreaga perioadă sau pe trimestre, ceea ce

permite urmărirea şi controlul încadrării acestora în limitele preconizate şi

în acelaşi timp disponibile ale întreprinderii agricole.

Lucrare de verificare nr. 2

(se va transmite pe adresa disciplinei, în format electronic sau prin poştă,

până la sfârşitul celei de-a IV-a săptămâni din semestrul I)

1. OPTIMIZAREA STRUCTRUII CULTURILOR ÎN

EXPLOATAȚIA AGRICOLĂ ............... (6 puncte);

(informaţii mai detaliate asupra acestor aspecte pot fi găsite în

cursul elaborat de către Brezuleanu S (2008) - vezi bibliografia)





Iași, 2008

3. Combe Laurette, Picard D. – Les systèmes de culture. INRA

Editions, Versailles, Cedex, France – Paris, 1990.

4. Condrian H. – La science des systèmes et les exploitations

agricoles. Edition Universitaires UNMFREO, 1988.


111

Unitatea de învăţare 6: Sistemul de creștere și exploatare a animalelor


Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 6) ………. …..111

Instrucţiuni (U.I. 6) ………………………………..……………….…...111

Necesitatea extinderii creșterii animalelor…............................................112

Clasificarea sistemelor de creștere și exploatare a animalelor..................113

Structura organizatorică a sistemului de creștere a animalelor...............118

Creșterea animalelor în agricultura ecologică...........................................128

Rezumat (U.I. 6) ……………………………..…………………………135

Bibliografie (U.I. 6) …………………………………..………………...135



conceptului de sistem de creștere și exploatare a animalelor. După


-descrierea importanței creșterii animalelor;

- clasificarea sistemelor de creștere și exploatare a animalelor;

-descrierea structurii organizatorice a sistemelor de creștere și exploatare a

animalelor;

-descrierea elementelor specifice creșterii animalelor în agricultura

ecologică;




memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de sistemul de creștere și

exploatare a animalelor.


112

Necesitatea extinderii creșterii animalelor

În cadrul producţiei agricole din ţara noastră, în prezent zootehnia

deţine locul doi.

Extinderea producţiei animaliere este cerută în primul rând de

necesitatea convertirii unei părţi din producţia vegetală în producţie

animalieră. Procesul de conversie amintit implică consumuri de resurse

materiale şi umane, ceea ce determină creşterea valorii produselor

zootehnice şi implicit a profiturilor realizate. Integrarea verticală a

producţiei vegetale cu cea animalieră se poate realiza la diferite nivele,

aceasta depinzând de nevoile privind autoconsumul intern de produse

vegetale şi de eficienţa economică a produselor zootehnice. Oricum,

produsele zootehnice, fie sub formă brută (animale netăiate), fie aduse la

un anumit grad de prelucrare, realizează preţuri mai mari, ceea ce înseamnă

eficienţa economică respectiv rentabilitate superioară (39).

În al doilea rând procesul de producţie în ramura vegetală se

caracterizează printr-un caracter sezonier pronunţat, ca urmare a

suprapunerii parţiale a timpului de muncă cu timpul de producţie.

Dezvoltarea ramurii zootehnice în întreprinderea agricolă, prin continuarea

proceselor de muncă în această ramură, conduce la utilizarea mai deplină şi

mai eficientă a forţei de muncă în tot cursul anului şi la realizarea unui ritm

constant în obţinerea şi livrarea producţiei în partizi mari la preţuri

avantajoase.

În al treilea rând ţara noastră dispune de întinse suprafeţe de pajişti

naturale (2,7 milioane ha păşuni şi 1,7 milioane ha fâneţe) care nu pot fi

valorificate corespunzător decât prin extinderea producţiei zootehnice.

U.I. 6 Sisteme de creștere și

exploatare a animalelor


113

Marile cantităţi de produse vegetale obţinute în întreprinderile agricole

(paie, coceni de porumb, vreji de leguminoase, colete de sfeclă) vin să

completeze tabloul posibilităţilor de dezvoltare a producţiei zootehnice.

În plus, producţia zootehnică se pretează în mare măsură la

organizarea ei pe baza principiilor industriale prin concentrarea efectivelor

de animale în marile complexe agrozootehnice şi specializarea producţiei

pe unităţi sau ferme. Toate acestea crează posibilitatea organizării

producţiei zootehnice pe cicluri şi în flux continuu şi practicarea unor

tehnologii moderne, de mare randament, cu uşurarea corespunzătoare a

efortului depus de muncitorii agricoli sau proprietarii particulari de

animale.

Particularităţile amintite conferă producţiei zootehnice

caracteristicile unei activităţi de tip industrial, aceasta transformându-se

într-o adevărată industrie de producere a bunurilor de consum de origină

animală valorificabile la preţuri superioare prin reţeaua magazinelor fie de

stat, fie proprii, ultima variantă favorizând rămânerea integrală a profitului

în sfera producţiei şi netransferarea lui în sfera circulaţiei mărfurilor.

Clasificarea sistemelor de creştere şi exploatare a animalelor

Prin sistemul de creştere şi exploatare a animalelor se înţelege

ansamblul de activităţi şi măsuri zooveterinare, cu caracter tehnic,

organizatoric şi economic care are ca scop sporirea numărului de

animale, a producţiei pe cap de animal, perfecţionarea bazei tehnico-

materiale şi a tehnologiilor de producţie şi pe acestă bază sporirea

rentabilităţii producţiei animaliere.

Sistemele de creştere şi exploatare a animalelor se diferenţiază în

funcţie de complexitatea şi amploarea activităţilor desfăşurate, concretizate

în efectivele de animale concentrate în întreprindere, de nivelul

specializării şi intensificării producţiei, de gradul de modernizare a

tehnologiior de producţie aplicate, precum şi de modul de organizare a


114

ciclului de producţie, care determină în mod implicit ritmul şi continuitatea

livrării produselor zootehnice.

Sistemele de creştere şi exploatare a animalelor se găsesc şi sub

incidenţa formei de proprietate, dat fiind faptul că în societăţile comerciale

sau asociative nivelul concentrării producţiei zootehnice este mai ridicat iar

gradul de specializare mai pronunţat în comparaţie cu fermele privat-

familiale.

Sistemele de creştere şi exploatare a animalelor se clasifică în

raport de mai multe criterii: după nivelul de intensivitate a producţiei şi

după modul de organizare a ciclului de producţie.

După nivelul intensivităţii producţiei deosebim:

Sistemul de tip industrial se caracterizează prin concentrarea unor

mari efective de animale, prin organizarea întreprinderii pe ferme sau

sectoare specializate în raport cu fluxul tehnologic aplicat, prin utilizarea

unor rase sau hibrizi de animale de mare valoare biologică şi capacitate

productivă, obinuţi prin încrucişări multiple, conduse cu ajutorul tehnicii

moderne de calcul, prin practicarea unor tehnologii moderne, bazate pe un

înalt grad de mecanizare şi automatizare a proceselor de muncă, prin

utilizarea cu precădere a furajelor combinate, diferenţiate pe specii şi

categorii de animale etc. Sistemele de tip industrial se caracterizează printr-

o puternică diviziune tehnologică a muncii, ceea ce conduce la accentuarea

ritmicităţii şi continuităţii în obţinerea şi livrarea produselor animaliere, cu

efecte identice în ceea ce privesc încasările băneşti. Prin aceasta se

atenuează în mare măsură sau chiar se anulează caracterul sezonier al

producţiei, încasările având un caracter continuu pe tot parcursul anului.

În acelaşi timp însă, sistemul de tip industrial de creştere şi

exploatare a animalelor implică eforturi economice importante,

concretizate în volumul mare de investiţii şi consumul mare de energie.

Dar prin productivitatea mare realizată pe muncitor, toate aceste cheltuieli

ridicate se amortizează în perioade de timp relativ scurte, ceea ce face ca

rentabilitatea acestui mod de organizare a producţiei să fie superioară

celorlalte sisteme.


115

Sistemele de tip industrial de creştere şi exploatare a animalelor s-

au extins cu precădere în ramura suinelor şi păsărilor, precum şi în ramura

producerii cărnii de taurine şi tineret ovin la îngrăşat. În celelalte sfere ale

producţiei zootehnice caracteristica industrială privind organizarea

producţiei şi a muncii este mai puţin accentuată.

Condiţia de bază privind succesul organizării producţiei animaliere

pe principii industriale este utilizarea unui material biologic de mare

calitate, capabil de realizarea unor parametri superiori privind conversia

furajelor în produse animaliere în special în carne şi lapte.

Sistemul de tip gospodăresc la noi în ţară încă cuprinde un mare

număr de animale, fiind aplicat cu precădere în special în fermele privat-

familiale şi în unele exploataţii asociative. Sistemul de tip gospodăresc se

caracterizează printr-un nivel mai redus de concentrare a animalelor şi de

specializare a producţiei, prin utilizarea unor adăposturi cu capacităţi

reduse de cazare, dotarea tehnico-materială mai redusă, mecanizare şi

automatizare redusă a proceselor de muncă. Prezenţa mai multor specii de

animale în cadrul aceleaşi întreprinderi determină nivelul redus al

specializării producţiei. Lipsa organizării acesteia pe secvenţe tehnologice

atrage după sine necesitatea policalificării forţei de muncă utilizată.

Importanţa economică a sistemului de tip gospodăresc constă în

capacitatea mare a acestuia de valorificare a resurselor interne, puţin

pretabile la valorificare în cadrul sistemului de tip industrial, contribuind în

acest fel la creşterea volumului de produse animaliere oferite pieţii, chiar

dacă parametri de rentabilitate sunt inferiori celor obţinuţi în cadrul

sistemului de tip industrial.

După modul de organizare a ciclului de producţie sistemele de

creştere şi exploatare a animalelor se împart în: sisteme cu flux continuu

şi circuit închis şi sisteme cu flux continuu şi circuit deschis.


116

Fig. 6.1. Sistemul de producţie la taurine în circuit închis şi flux

continuu

Sistemele cu flux continuu şi circuit închis se caracterizează prin

cuprinderea în cadrul aceleaşi întreprinderi a tuturor fazelor (secvenţelor)

ciclului de producţie (fig. 6.2). Se observă că în cadrul aceleiaşi

întreprinderi sunt cuprinse cele două subsisteme: de producţie şi cel de

reproducţie. Subsistemul de producţie cuprinde fermele de vaci de lapte şi

de tineret la îngrăşat, iar subsistemul de reproducţie cuprinde fermele de

viţele, de tineret pentru prăsilă şi cele de juninci. Produsele sistemului de

producţie, respectiv laptele şi carnea, constituie ieşiri ale sistemului de

producţie. Ieşirile subsistemului de reproducţie, respectiv junincile

constituie intrări în cadrul subsistemului de producţie. În acest mod toate

fazele cilcului de producţie sunt cuprinse în cadrul aceleiaşi întreprinderi.

S11

FERME VACI

LAPTE

S12

FERME

VACI LAPTE

S13 FERME

VACI

LAPTE

S14

FERME VACI

LAPTE

S15 FERME

VACI

LAPTE

S21

FERME

VIŢELE 2-8 LUNI

S22 FERME

VIŢEI

ÎNGRĂŞAT

S31 FERME

TINERET

PRĂSILĂ 8-18 LUNI

S32 FERME

TINERET

PRĂSILĂ

8-18 LUNI

S41

FERME

JUNINCI

S42

FERME

JUNINCI

CARNE

LAPTE

SISTEMUL DE REPRODUCŢIE

SISTEMUL DE PRODUCŢIE

PIAŢA

PRODUSELOR

AGRICOLE


117

Sistemul în flux continuu şi circuit deschis se caracterizează prin

fragmentarea ciclului de producţie şi organizarea în cadrul aceleaşi

întreprinderi numai a anumitor faze sau secvenţe tehnologice (fig. 6.2.2.)

Fig. 6.2. Sistemul de producţie la porcine în circuit deschis şi flux

continuu

În ramura suinelor procesul de producţie se structurează pe două

subsisteme: subsistemul de reproducţie şi subsistemul de îngrăşare şi

producere a cărnii. Aceste două subsisteme se găsesc incluse în cadrul a

două întreprinderi diferite. Întreprinderea pentru îngrăşarea tineretului

taurin se structurează pe ferme specializate în acest scop, fără să cuprindă

ferme specializate în producerea tineretului necesar pentru îngrăşare,

tineret primit de la întreprinderile specializate în producerea laptelui.

Acest sistem de organizare este impus de necesitatea sepărării

producţiei de lapte de producţia de carne de taurine, ca urmare a faptului că


118

procesele de muncă din cadrul celor două tipuri de întreprinderi

specializate se deosebesc net, nemaiavând o bază funcţională comună care

să conducă la cuprinderea lor într-o singură întreprindere de producţie

zootehnică. Activitatea de producţie se desfăşoară pe bază de cooperare

între întreprinderile specializate în producţia de lapte şi cele specializate în

producţia de carne de taurine, cooperare a cărei suport juridic îl constituie

contractul de cooperare.

Test de autoevaluare (1) 1. Ce reprezintă sistemul de creștere și exploatare a animalelor?

2.Care sunt caracteristicile sistemului gospodăresc de creștere și

exploatare a animalelor?

3. Care sunt caracteristicile sistemului industrial de creștere și

exploatare a animalelor?

Structura organizatorică a sistemului de creştere şi

exploatare a animalelor Sistemul de creştere şi exploatare a animalelor se structurează

organizatoric şi tehnologic potrivit condiţiilor concrete din întreprinderea

agricolă, particularităţilor speciilor, categoriilor de sex, vârstă şi producţie,

precum şi în funcţie de tipul său, în subsistemul de reproducţie,

subsistemul de întreţinere, subsistemul de furajare şi subsistemul sanitar-

veterinar (fig. 6.3). În cadrul sistemului în flux continuu în circuit închis

sunt prezente toate subsistemele precizate anterior.

În cadrul sistemului în flux continuu în circuit deschis, în raport de

concepţia adoptată în organizarea producţiei poate lipsi unul sau mai multe

subsisteme. Într-o astfel de viziune pot apărea întreprinderi zootehnice

specializate în producerea materialului de reproducţie, în producerea şi

livrarea furajelor, sau în întreţinerea animalelor şi producţia zootehnică

propriu-zisă.

Integrarea celor patru subsisteme în cadrul aceleiaşi entităţi

economico-organizatorice este specifică marilor combinate zootehnice.

Întreprinderile zootehnice mici şi mijlocii, cu deosebire cele private, nu

cuprind de regulă toate subsistemele menţionate.


119

S11

FERMĂ

SCROAFE

S21

FERMĂ

PURCEI

S32

FERME

TINERET PT.

ÎNGRĂŞAT

S33

FERME

TINERET PT.

PRĂSILĂ

S32

FERME

TINERET PT.

ÎNGRĂŞAT

S41

FERMĂ

PORCI LA

ÎNGRĂŞAT

S42

FERMĂ

PORCI LA

ÎNGRĂŞAT

S43

FERMĂ

PORCI LA

ÎNGRĂŞAT

S44

FERMĂ

PORCI LA

ÎNGRĂŞAT

Fig. 6.3. Subsistemele de creştere şi exploatare a animalelor

Subsistemul de reproducţie

Subsistemul de reproducţie reprezintă veriga iniţială a fluxului de

producţie în creşterea şi exploatarea animalelor. Realizarea planului de

producţie în ramura zootehnică este dependentă de asigurarea efectivelor


120

de animale pe specii, categorii de vârstă, sex şi producţie şi de obţinerea

producţiilor medii planificate pe animal.

Efectivele de animale dintr-o întreprindere nu sunt constante pe

parcursul unui an calendaristic, ci au loc modificări cantitative şi calitative,

cauzate de intrările şi ieşirile din efectiv şi de trecerea animalelor dintr-o

categorie în alta. Toate aceste modificări au la origine evoluţia efectivelor

de animale.

Planul evoluţiei efectivelor de animale are ca scop asigurarea

numărului necesar de animale pe specii, categorii de vârstă, sex şi

producţie, instrumentul esenţial în acest scop fiind planul de monte şi

fătări, care constituie factorul esenţial al organizării reproducţiei biologice

a efectivelor de animale.

Planul de monte şi fătări se întocmeşte anual pentru fiecare specie

de animale în parte, proporţia de animale matcă şi de produşi obţinuţi

depizând strict de particularităţile biologice ale fiecărei specii în parte.

Organizarea reproducţiei economice a efectivelor de animale

Reproducţia efectivelor de animale are în primul rând un conţinut

biologic în sensul că ea prezintă particularităţi conturate de-a lungul

evoluţiei filogenetice a fiecărei specii de animale în parte. În acelaşi timp,

reproducţia efectivelor de animale în cadrul întreprinderilor zootehnice

prezintă şi un conţinut economico-organizatoric. De aici deducem că

reproducţia efectivelor de animale trebuie astfel dirijată încât să se

realizeze obiectivele economice pe care întreprinderea şi le-a propus ceea

ce conferă reproducţiei şi un caracter economic.

Ansamblul măsurilor tehnice, organizatorice şi economice, care au

ca scop asigurarea numărului de animale pe specii, categorii de vârstă, sex

şi producţie necesare realizării obiectivelor propuse dau conţinut

reproducţiei economice a efectivului de animale. La orice specie intrările

de animale în efectiv se realizează de regulă prin fătări, iar ieşirile prin

reformă. În raport de înaintarea în vârstă animalele trec dintr-o categorie de

vârstă inferioară în una superioară, până în momentul intrării în categoria


121

de animale matcă, care are o extindere mai mare sau mai mică în raport de

specia la care ne referim.

Reproducţia economică a efectivelor de animale trebuie apreciată

sub aspect atât cantitativ cât şi calitativ. Reproducţia cantitativă urmăreşte

realizarea numărului de animale propus pentru sfârşitul perioadei de plan.

Reproducţia calitativă urmăreşte realizarea valorii biologice a animalelor,

creşterea acesteia, în scopul obţinerii de randamente superioare şi pe

această bază a unei rentabilităţi sporite.

În raport de numărul de animale şi de valoarea lor biologică de

la începutul şi sfârşitul perioadei de plan, reproducţia economică a

efectivelor poate fi simplă sau lărgită.

Reproducţia simplă se caracterizează prin menţinerea constantă a

anumărului de animale şi a valorii lor biologice pe tot parcursul perioadei

de plan. Acest mod de organizare se manifestă cu precădere în cadrul

sistemelor de creştere şi exploatare a animalelor cu caracter extensiv.

Surplusul de animale, care depăşeşte necesarul intern se valorifică prin

vânzarea spre alte întreprinderi care doresc să-şi sporească efectivele de

animale şi la care resursele interne nu sunt suficiente.

Reproducţia lărgită se caracterizează prin sporirea pe parcursul

perioadei de plan atât a numărului de animale cât şi a valorii biologice a

acestora. Reproducţia lărgită numerică se realizează pe seama resurselor

interne (animalele tinere obţinute prin fătări şi evoluţia acestora din

categoriile de vârstă inferioare spre cele superioare) şi dacă aceste surse nu

sunt suficiente atunci se apelează la cumpărări de animale de diferite vârste

sau chiar din categoria matcă de la alte întreprinderi. Reproducţia lărgită

calitativă se realizează prin activităţile de selecţie, ameliorare şi încrucişare

practicate în întreprindere după metode ştiinţific fundamentate şi în unele

cazuri prin cumpărări din afară de animale reproducătoare cu valoare

biologică superioară.

În raport de gradul de eşalonare a fătărilor de-a lungul perioadei

de plan deosebim sistemul de fătări grupate şi sistemul de fătări

eşalonate.


122

Sistemul de fătări grupate constituie mijlocul de realizare a

reproducţiei sezonale, care de regulă se aplică la speciile de taurine şi ovine

în sistemul gospodăresc.

Reproducţia sezonală se realizează prin dirijarea corespunzătoare

a montelor şi fătărilor, astfel încât fătările să se realizeze în perioada de

primăvară în proporţie de 70-75% la taurine şi 80-90% la ovine.

Reproducţia sezonală prezintă avantajul valorificării cu precădere a

nutreţului verde, în special de pe păşuni în perioada imediat post-fătare,

când animalele sunt supuse unor solicitări fiziologice mai mari, ceea ce

conduce atât la refacerea animalelor matcă, cât şi la dezvoltarea

armonioasă în condiţii optime de mediu a tineretului obţinut. În acelaşi

timp sistemul reproducţiei sezonale conduce la reducerea costurilor cu

furajarea, dat fiind preţul redus al ierbii de pe păşune şi în final la

reducerea costurilor unitare şi la creşterea rentabilităţii.

Scopul esenţial al reproducţiei sezonale este asigurarea cu

precădere a produselor, în special al laptelui, în perioada mai - septembrie

în zonele turistice, unde în această perioadă este maxim solicitat.

Reproducţia eşalonată uniform de-a lungul perioadei de plan

prezintă o serie de avantaje faţă de reproducţia grupată sau sezonală. Acest

sistem se aplică la speciile taurine, porcine şi păsări. Reproducţia eşalonată

uniform se caracterizează prin conducerea de aşa manieră a montelor, încât

fătările să se realizeze uniform de-a lungul întregii perioade de plan. În

acest mod se realizează obţinerea ritmică a produşilor şi produselor pe tot

parcursul anului, pe luni şi decade, cu avantajele corespunzătoare: livrarea

şi încasarea ritmică a veniturilor, utilizarea la capacitatea maximă a

adăposturilor şi a forţei de muncă, folosirea completă şi intensivă a

capacităţii biologice a animalelor matcă, livrarea ritmică a produşilor către

unităţile de creştere şi îngrăşare în cazul sistemelor organizate în circuit

deschis, creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant, asigurarea de

venituri uniforme pentru forţa de muncă din ramura zootehnică etc.

Reproducţia biologică în flux continuu de nivel intensiv necesită

aplicarea unor măsuri tehnico-organizatorice şi sanitar-veterinare adecvate:

realizarea unei structuri optime a efectivelor de animale în concordanţă cu


123

direcţia de specializare, asigurarea unei furajări raţionale corespunzătoare

nivelului de intensivitate în exploatarea animalelor, menţinerea animalelor

matcă într-o stare fiziologică care să conducă la procentul maxim de

fecunditate, organizarea evidenţei evoluţiei biologice pentru fiecare animal

matcă în parte, realizarea montei în primele cicluri de călduri, aplicarea

măsurilor sanitar-veterinare pentru prevenirea şi combaterea sterilităţii şi

infecundităţii animalelor, practicarea continuă a procesului de selecţie şi

ameliorare a animalelor şi a reproducătorilor masculi etc.

Structura efectivului de animale

Efectivul de animale pe specii şi în cadrul acestora pe categorii de

vârstă, sex şi producţie nu este constant de-a lungul perioadei de plan. În

primul rând au loc intrări de animale în categoria de vârstă cea mai mică

prin fătări şi ieşiri din efectivul de animale matcă prin reforme. În al doilea

rând animalele tinere trec succesiv dintr-o categorie de vârstă inferioară în

alta superioară, cele femele până ajung în categoria animale matcă, iar cele

mascule, în general la îngrăşat. Toate aceste modificări constituie

conţinutul mişcării sau evoluţiei efectivelor de animale, care constituie

instrumentul de bază în realizarea producţiilor planificate. În fig. 6.4. este

redată schema evoluţiei efectivului de taurine. Pentru realizarea numărului

de animale matcă necesar realizării producţiilor planificate este necesar ca

între diferitele categorii de vârstă şi sex să existe anumite proporţii,

rezultând astfel structura efectivului de animale.

Structura efectivului de animale se găseşte sub incidenţa multor

factori între care mai importanţi se înscriu: specia de animale, direcţie de

specializare, durata exploatării animalelor în ani, vârsta primei monte,

numărul de fătări anuale, indicele de natalitate sau prolificitate, sistemul de

reproducţie şi de însămânţări practicat.

Structura efectivului de animale depinde în primul rând de specia la

care ne referim. În general la speciile taurine şi ovine animalele matcă

deţin ponderi cuprinse între 40-80%, în timp ce la porcine ponderea

scroafelor, ca urmare a prolificităţii ridicate, este mult mai redusă, în

general între 8-12%.


124

Direcţia de specializare are un rol determinant în stabilirea

structurii efectivului de animale. Astfel în întreprinderile sau fermele

specializate în producţia de lapte de taurine ponderea vacilor este de 75-

80%. Această pondere ridicată se explică prin faptul că din tineretul femel

se reţine în unitate doar necesarul strict pentru înlocuirea animalelor matcă,

restul plus tineretul mascul livrându-se altor întreprinderi sau ferme. În

întreprinderile sau fermele cu profil mixt lapte-carne vacile deţin ponderea

de 40%, ajungându-se până la o pondere nulă în cadrul întreprinderilor

specializate în producerea cărnii de taurine organizate în circuit deschis,

unde întregul efectiv de tineret destinat creşterii şi îngrăşării se cumpără de

la întreprinderile specializate în producţia de lapte.

Ponderea animalelor matcă este direct proporţională cu durata de

exploatare în ani şi cu durata gestaţiei şi invers proporţională cu vârsta

primei monte şi cu prolificitatea.

În cazul reproducţiei simple, neurmărindu-se sporirea efectivului de

animale matcă, ponderea tineretului va fi mai mică în comparaţie cu

reproducţia lărgită.

În întreprinderile în care se practică montele naturale în structura

efectivului de animale apar reproducători masculi, în timp ce în cazul

practicării însămânţărilor artificiale aceştia lipsesc din efectiv.

Subsistemul de întreţinere a animalelor

Prin sistemul de întreţinere a animalelor se înţelege ansamblul

măsurilor tehnice şi organizatorice care au ca scop asigurarea condiţiilor

optime pentru creşterea şi dezvoltarea animalelor.

În raport de particularităţile speciilor şi categoriilor de animale,

a scopului pentru care se cresc şi a modului de adăpostire şi furajare

deosebim întreţinerea în stabulaţie permanentă, la păşune şi mixtă.

Întreţinerea în stabulaţie permanentă se caracterizează prin

faptul că animalele sunt întreţinute în adăposturi în tot cursul anului. Acest

sistem de întreţinere prezintă două variante: stabulaţia fixă şi stabulaţia

liberă. Aceste două variante se deosebesc între ele prin gradul de libertate


125

al animalelor şi prin modul de furajare a lor. În stabulaţie fixă animalele

sunt legate individual, hrana administrându-se separat pentru fiecare

animal în parte. În stabulaţie liberă animalele nu sunt legate la iesle, ci

dimpotrivă au posibilitatea mişcării libere, atât în interiorul grajdului cât şi

pe padocurile amenajate în preajma adăposturilor. În această variantă

furajele nu sunt administrate sub formă de tainuri individuale, animalele

putându-se hrăni în voie din tainurile colective.

Sistemul de întreţinere în stabulaţie permanentă se practică, de

regulă, în complexele de creştere şi exploatare de tip industrial, precum şi

parţial, în întreprinderile particulare specializate în producţia de lapte de

vacă.

Sistemul de întreţinre în stabulaţie permanentă prezintă o serie de

avantaje: posibilitatea dirijării raţionale a montelor şi fătărilor, realizarea

tipului de reproducţie preconizat, utilizarea completă a instalaţiilor din

dotarea adăposturilor, creşterea gradului de intensivitate în producţia

zootehnică, reducerea perioadei de îngrăşare prin utilizarea pe scară mai

largă a furajelor concentrate etc.

Acest sistem prezintă însă şi o serie de dezavantaje: lipsa acţiunii

favorabile a razelor solare şi a posibilităţilor de mişcare a animalelor,

aspecte cauzatoare de diverse maladii, creşterea infecundităţii şi scăderea

indicelui de natalitate sau a prolificităţii, reducerea duratei de utilizare

productivă a animalelor, creşterea cheltuielilor pe animal furajat, dat fiind

faptul că întregul volum de furaje administrat trebuie recoltat şi transportat

la grajd, aspect deosebit de important în cazul furajelor verzi.

Întreţinerea la păşune se caracterizează prin menţinerea

animalelor la păşune în tot cursul anului, indiferent de anomimp. La noi în

ţară acest sistem are o extindere mai redusă ca urmare, pe de o parte, a

condiţiilor climatice nefavorabile din timpul iernii şi pe de altă parte a

faptului că nu dispunem de rase rustice, capabile să reziste în câmp deschis

la rigorile iernii. Totuşi acest sistem este mai larg răspândit la specia ovine.

Întreţinerea mixtă se structurează în două etape: perioada de iarnă

când animalele sunt întreţinute în stabulaţie fie fixă, fie liberă şi perioada


126

de vară când animalele sunt întreţinute la păşune. Întreţinerea mixtă poate

fi organizată în două variante, în raport cu distanţa faţă de păşune a

adăposturilor. În cazul în care păşunea este situată în apropierea centrului

zootehnic animalele ziua păşunează, iar noaptea sunt adăpostite la grajd. În

cazul în care păşunea este situată la distanţă mai mare, atunci animalele

sunt scoase la păşune primăvara, odată cu deschiderea sezonului de păşunat

şi vor fi readuse la grajd toamna odată cu închiderea sezonului. Perioada de

păşunat durează 150-160 zile în raport de zona geografică. Cea de-a doua

variantă necesită organizarea pe păşune a taberelor de vară, dotate cu toate

utilităţile necesare privind întreţinerea şi exploatarea animalelor: surse de

apă şi locuri amenajate pentru adăpost, instalaţii de muls, adăposturi pentru

produse şi muncitori, curent electric etc.

Întreţinerea mixtă prezintă o serie de avantaje ceea ce determină

micşorarea cheltuielilor pe animal şi a costului pe unitatea de produs. Între

aceste avantaje se remarcă: costul mai redus al ierbii, ca urmare a faptului

că aceasta nu mai trebuie recoltată, transportată şi administrată,

posibilitatea mişcării animalelor în aer liber şi acţiunea benefică a razelor

solare, ceea ce determină fortificarea organismului animal, reducerea

riscului epizootiilor, creşterea fecundităţii şi ca urmare a indicelui de

natalitate sau a prolificităţii, posibilitatea substituirii totale a furajelor

concentrate etc. La toate acestea se adaugă sporirea productivităţii muncii

ca urmare a creşterii normelor de deservire şi a eliminării unor lucrări

suplimentare concretizate în recoltarea, transportul şi administrarea masei

verzi.

Întreţinerea mixtă prezintă dezavantajul că pe perioada de păşunat

montele şi prin aceasta fătările sunt mai puţin controlabile.

Subsistemul de bază furajeră

Condiţia esenţială privind realizarea unei productivităţi sporite şi

prin aceasta a unei rentabilităţi superioare în creşterea şi exploatarea

animalelor este practicarea unei furajări raţionale, ştiinţific fundamentate,

în raport de nivelul de intensivitate a procesului de producţie. Numai în

acest mod se va putea realiza acea stare fiziologică care să asigure


127

creşterea producţiilor pe animal. În cazuri de excepţie, pentru menţinerea

stării bune de sănătate se impun măsurile sanitar-veterinare. Prin urmare,

sistemul de bază furajeră are rolul determinant în creşterea producţiilor pe

cap de animal.

Prin sistemul de bază furajeră se înţelege totalitatea măsurilor

tehnice, organizatorice şi economice care au ca scop asigurarea furajelor,

organizarea depozitării şi a utilizării lor raţionale. Sistemul de bază furajeră

nu poate fi conceput ca o soluţie unică, modulară, valabilă pentru toate

întreprinderile cu profil zootehnic, ci el se particularizează în funcţie de

condiţiile concrete din fiecare întreprindere.

Subsistemul sanitar-veterinar

Productivitatea animalelor şi starea lor fiziologică este dependentă

în primul rând de sistemul de întreţinere şi mai ales de sistemul de furajare.

Însă concentrarea unor mari efective de animale, ca urmare a organizării

producţiei zootehnice pe principii industriale, creşterea nivelului de

intensivitate privind exploatarea animalelor necesită îmbunătăţirea

permanentă a activităţii sanitar-veterinare în sectorul zootehnic.

Starea de sănătate a animalelor este determinantă asupra natalităţii

şi capacităţii productive a animalelor şi pe această bază asupra rezultatelor

economice şi a rentabilităţii producţiei animaliere.

Sistemul sanitar-veterinar cuprinde complexul de măsuri de

zooigienă, de prevenire şi combatere a epizootiilor, cu scopul menţinerii şi

chiar a sporirii capacităţii productive a animalelor. Cele mai importante

măsuri cu ceracter sanitar-veterinar se referă la prevenirea, depistarea şi

combaterea eficientă a bolilor, prevenirea transmiterii bolilor de la animale

la om, asigurarea condiţiilor de salubritate privind toate fazele de

producere, prelucrare, depozitare, circulaţie şi valorificare a produselor

animaliere, asigurarea întreprinderilor cu baza tehnico-materială şi cu forţa

de muncă calificată corespunzător.


128

Creşterea animalelor în agricultura ecologică

Animalele bio trebuie să aibă foarte mult spaţiu la dispoziţie, atât la

păşune, cât şi în adăposturi, astfel încât să fie relaxate şi nici să nu polueze.

Animalele crescute în sistem ecologic trebuie să aibă acces la

suprafeţe de exerciţiu în aer liber, iar numărul acestora pe unitatea de

suprafaţă trebuie limitat, se arată în Normele Metodologice de aplicare a

OUG 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice. Astfel se reduce

la minimum orice formă de poluare a apei şi solului.

Un agricultor „convenţional” poate deveni practicant al agriculturii

ecologice după o anumită perioadă tranzitorie, numită „conversie”. În

această perioadă agricultorul trebuie să înceapă să aplice principiile

producţiei ecologice. Perioada de conversie este de doi ani, înainte de

semănat în cazul culturilor anuale şi de trei ani în cazul culturilor perene,

cu excepţia păşunilor.

Fertilitatea terenurilor utilizate în agricultura ecologică trebuie

menţinută şi îmbunătăţită prin introducerea în rotaţia culturilor a plantelor

leguminoase, a plantelor cu rădăcini profunde sau folosirirea

îngrăşământului verde. Agricultorii pot utiliza în egală măsură încorporarea

de substanţe ecologice în sol, sub formă de compost sau nu, în

conformitate cu principiile agriculturii ecologice. Pot fi utilizate produse

derivate provenind din fermele de animale (de ex. bălegarul de curte) dacă

acestea provin din unităţile de creştere a animalelor care respectă regulile

naţionale existente sau, în absenţa acestora, practicile internaţionale

recunoscute referitoare la producţia animalieră ecologică.

Bolile, dăunătorii şi buruienile vor fi combătute prin îmbinarea

următoarelor măsuri: alegerea de specii şi varietăţi tolerante sau rezistente,

un asolament corespunzător, procedee mecanice şi fizice de combatere,

protejarea entomofaunei utile prin asigurarea de condiţii favorabile cum ar

fi: garduri vii, locuri pentru cuibare, lansare de prădători, arderea cu flacără

a buruienilor.


129

Creşterea animalelelor reprezintă o parte integrantă a fermelor ce

practică agricultura ecologică. Producţia animalieră trebuie să contribuie la

echilibrul sistemelor de producţie agricolă prin respectarea cerinţelor

nutritive ale culturilor şi prin îmbunătăţirea materiei organice a solului. În

acest fel poate contribui la stabilirea şi menţinerea interdependenţei sol-

plantă, plantă animal şi animal-sol.

Creşterea animalelor în cadrul fermelor ecologice este o activitate

legată de pământ. Animalele trebuie să aibă acces la suprafeţe de exerciţiu

în aer liber, iar numărul acestora pe unitatea de suprafaţă, trebuie limitat

pentru asigurarea unui sistem integrat între producţia animalieră şi

producţia vegetală. În acest mod se reduce la minim orice formă de poluare

a solului, a apelor de suprafaţă şi a celor freatice. Numărul de animale se

stabileşte în funcţie de suprafaţa disponibilă, în scopul evitării păşunatului

intensiv şi eroziunii solului. Utilizarea îngrăşămintelor naturale de la aceste

animale nu trebuie să aibă efecte poluante asupra mediului.

În fermele ecologice toate animalele trebuie crescute conform

regulilor stabilite în prezentele norme. Animalele se duc la păşunat pe

terenul comun cu următoarele precizări:

pământul a fost tratat pe o perioadă de cel puţin 3 ani numai cu

produse specifice agriculturii ecologice;

numărul de animale pe hectar să corespundă încărcăturii

maxime echivalente a 170 kg N/ha/an;

orice produse animaliere provenite de la animalele care au fost

crescute conform principiilor agriculturii ecologice, nu vor fi

considerate ca făcând parte din producţia ecologică, dacă

animalele folosesc în comun aceeaşi păşune cu animalele care

nu sunt crescute în conformitate cu prevederile agriculturii

ecologice.


130

Pentru că, în cantităţi mari, “îngrăşămintele naturale” produse de

animale poluează, densitatea de vaci de lapte bio pe un hectar de păşune nu

trebuie să fie mai mare de două capete – echivalentul a 170 kg azot de

îngrăşământ pe an/hectar, cantitatea totală maximă de îngrăşăminte pe

fermă admisă în acest sistem agricol. Densitatea creşte la maximum 3,3

capete/ha în cazul bovinelor adulte, cu vârsta de 1-2 ani. Oile şi caprele

sunt mai puţin poluante şi, drept urmare, sunt admise circa 13 capete pe

hectarul de păşune.

Tabel 6.2.

Numărul maxim de animale pe hectar în

agricultura ecologică

Grupa sau specia

Numărul maxim de animale pe

hectar, echivalent a 170 kg

N/ha/an

Oi 13,3

Capre 13,3

Vaci lapte 2,2

Taurine adulte 3,3

Tineret taurin 5,2

Conversia animalelor din cadrul fermei se face după următoarea

perioadă:

12 luni pentru cabaline, bovine şi bubaline pentru producţia de

carne şi în orice caz nu mai mult de trei sferturi din durata lor

de viaţă;

6 luni pentru rumegătoare mici şi pentru porci;

6 luni in cazul animalelor pentru producţia de lapte;

10 săptămâni pentru păsările destinate producţiei de carne,

achiziţionate înainte de a avea vârsta de 3 zile;

6 săptămâni pentru păsările destinate producţiei de ouă.

Fac excepţie viţeii şi rumegătoarele mici pentru producţia de carne,

care sunt vândute ca produse ecologice dacă:


131

provin din producţia extensivă;

sunt crescute în ferme de producţie ecologică până în momentul

vânzării sau sacrificării, pentru o perioadă minimă de 6 luni

pentru viţei şi 2 luni pentru rumegătoare mici;

Reproducerea animalelor crescute ecologic se bazează pe metode

naturale. Este permisă inseminarea artificială, dar alte forme de

reproducere artificială sau asistată sunt interzise.

Aplicarea benzilor elastice la cozile oilor, tăierea cozilor, tăierea

dinţilor, retezarea coarnelor, nu trebuie efectuate sistematic în fermele

ecologice. O parte din aceste operaţii se autorizează de organismele de

inspecţie şi certificare, din motive de siguranţa sau dacă ele urmăresc

îmbunătăţirea stării de sănătate, bunăstarea sau igiena animalelor. Aceste

operaţii trebuie efectuate la vârsta cea mai potrivită de către personal

calificat, astfel încât suferinţa animalelor să fie redusă la minim.

Castrarea fizică este permisă pentru asigurarea calităţii produselor

şi menţinerea practicilor tradiţionale de producţie. Condiţiile de adăpostire

a animalelor trebuie să corespundă cerinţelor lor biologice, fiziologice şi

etologice.

Adăposturile trebuie să fie bine izolate termic, ventilate natural şi

iluminate astfel încât să asigure animalelor un microclimat de confort, cu

temperatură şi umiditate optime, curenţi de aer adecvaţi, iar concentraţia de

gaze, nivelul de pulberi şi aeromicroflora să se încadreze în normele de

igienă.

Spaţiile în aer liber, suprafeţele de exerciţii în aer liber sau traseele

exterioare trebuie să ofere, în funcţie de condiţiile meteorologice locale şi

de rasele respective, o protecţie suficientă împotriva ploii, vântului,

soarelui şi temperaturilor extreme. Adăpostirea animalelor nu este

obligatorie în zonele unde condiţiile climatice corespunzătoare permit ca

animalele să fie ţinute în mediul exterior.

Densitatea animalelor în adăposturi trebuie să garanteze confortul şi

bunăstarea animalelor în funcţie de rase şi de vârsta animalelor. Trebuie

avute în vedere nevoile comportamentale ale animalelor, mărimea grupului


132

şi sexul animalelor. Densitatea optimă trebuie să asigure bunăstarea

animalelor punându-le la dispoziţie un spaţiu suficient pentru a sta în

picioare natural, pentru a se aşeza cu uşurinţă, pentru a se întoarce, pentru

a-şi face toaleta, pentru a putea sta în toate poziţiile şi a face mişcări

naturale. Este interzisă ţinerea animalelor în stare legată.

Suprafeţele minime ale adăposturilor şi ale spaţiilor de exerciţiu în

aer liber şi alte caracteristici locale de adăpostire destinate diferitelor specii

şi categorii de animale sunt stabilite şi prezentate în normele metodologice

privind agricultura ecologică.În aer liber, densitatea de populare a

animalelor care segăsesc pe păşuni sau pe alte fâneţe, terenuri umede sau

ierboase sau alte habitate naturale sau seminaturale, trebuie să fie suficient

de scăzută pentru a evita erodarea solului şi exploatarea excesivă a

vegetaţiei.

Adăposturile, ţarcurile, echipamentele şi ustensilele trebuie să fie

curăţate şi dezinfectate astfel încât să prevină toate infecţiile încrucişate şi

dezvoltarea organismelor purtătoare de boli. Fecalele, urina şi hrana

nemâncată sau dispersată trebuie înlăturate ori de câte ori este necesar

pentru a reduce la minim mirosurile şi pentru a evita atragerea insectelor şi

a rozătoarelor.

Furajarea animalelor este condiţie de calitate a producţiei,

respectând cerinţele nutriţionale ale animalelor în diferite stadii ale

dezvoltării lor. Practicile de îngrăşare sunt autorizate în măsura în care sunt

reversibile în orice stadiu al procesului de creştere. Hrănirea în exces a

animalelor este interzisă. Animalele se hrănesc cu furaje obţinute din

agricultura ecologică.

Animalele se hrănesc, de preferat, cu furaje produse în propria

ferma iar, în cazul când acest lucru nu este posibil, se utilizează furaje din

alte ferme care respectă regulile producţiei ecologice. Furajul în conversie

utilizat în raţiile medii este de maxim 30%. Atunci când furajele în

conversie provin dintr-o unitate proprie, acest procent poate fi ridicat până

la 60%.

Furajarea animalelor tinere se realizează pe bază de lapte natural,

de preferinţă lapte matern. Toate mamiferele trebuie hrănite cu lapte


133

natural pe o perioadă de 3 luni pentru bovine, bubaline şi cabaline, 45 zile

pentru ovine şi caprine şi 40 zile pentru porcine.

Pentru erbivore sistemele de creştere se bazează pe utilizarea la

maxim a păşunilor în funcţie de disponibilitatea acestora în diferite

perioade ale anului. Minim 60% din materia uscată din raţiile zilnice,

trebuie să cuprindă furaje grosiere, proaspete sau uscate, sau însilozate.

Organismele de inspecţie şi certificare aprobă o reducere cu 50 %, pentru

animalele în lactaţie pe o perioadă maximă de trei luni pentru fiecare

lactaţie în parte. Prin derogare, procentul maxim de furaje convenţionale

aprobat pe an, este de 10% pentru erbivore şi de 20 % pentru alte specii.

Aceste valori sunt calculate anual, în procente din materia uscată a

furajelor de provenienţă agricolă. Procentul maxim aprobat de furaje

convenţionale în raţia zilnică, cu excepţia perioadei de transhumanţă,

trebuie să fie de 25%, calculat ca procent din materia uscată. Prin derogare,

când producţia de furaje este compromisă, ca urmare a condiţiilor

meteorologice nefavorabile, organismele de inspecţie şi certificare aprobă

pe o perioadă limitată, pentru o anumită zonă, folosirea unui procent mai

mare de furaje convenţionale.

Se interzice utilizarea organismelor modificate genetic şi a

derivatelor lor în obţinerea de furaje, materii prime, furaje compuse, aditivi

furajeri, auxiliari de fabricaţie pentru furaje şi de alte produse utilizate în

furajarea animalelor.

Prevenirea bolilor şi tratamentul veterinar în producţia animalieră

ecologică se bazează pe următoarele principii:

selectarea corespunzătoare a raselor sau speciilor de animale

aplicarea practicilor de creştere a animalelor corespunzător

cerinţelor fiecărei specii, încurajând rezistenţa ridicată la boli şi

prevenirea infecţiilor;

utilizarea furajelor de calitate, asigurarea unei mişcări curente

şi accesul la păşuni, în scopul stimulării imunităţii naturale a

animalului;


134

asigurarea unei densităţi corespunzătoare a animalelor, evitând

astfel supraaglomerarea şi orice alte probleme de sănătate ce pot

rezulta din aceasta.

Atunci când un animal se îmbolnăveşte sau este rănit, acesta trebuie

tratat imediat, şi izolat în adăposturi corespunzătoare.

Utilizarea medicamentelor de uz veterinar în creşterea animalelor

prin metoda de producţie ecologică se bazează pe respectarea următoarelor

principii:

produsele fitoterapeutice, produsele homeopatice ca şi

oligoelementele, se utilizează de preferinţă în locul

medicamentelor de uz veterinar alopatice chimice de sinteză sau

antibioticelor, cu condiţia ca ele să aibă un efect terapeutic real

pentru speciile de animale cărora li se adresează şi pentru starea

de sănătate căreia îi este destinat tratamentul;

atunci când utilizarea produselor de mai sus nu este eficientă

sau dacă produsele nu sunt eficiente în combaterea unei boli sau

tratarea rănilor şi tratamentul animalelor este indispensabil

pentru evitarea suferinţei sau chinului animalului, este posibil să

se recurgă la medicamentele veterinare alopatice chimice de

sinteză sau la antibiotice, numai sub responsabilitatea medicului

veterinar;

utilizarea medicamentelor de uz veterinar, alopate chimice de

sinteză, sau a antibioticelor în tratamentele preventive este

interzisă.

În completarea principiilor de mai sus se aplică următoarele reguli:

este interzisă utilizarea substanţelor de stimulare a creşterii sau

a producţiei ca şi utilizarea hormonilor sau a altor substanţe

similare pentru controlul reproducerii sau în alte scopuri.

Hormonii se administrează numai unui animal determinat în

cadrul unui tratament veterinar curativ;


135

Rezumat

Prin sistemul de creştere şi exploatare a animalelor se înţelege

ansamblul de activităţi şi măsuri zooveterinare, cu caracter tehnic,

organizatoric şi economic care are ca scop sporirea numărului de animale,

a producţiei pe cap de animal, perfecţionarea bazei tehnico-materiale şi a

tehnologiilor de producţie şi pe acestă bază sporirea rentabilităţii producţiei

animaliere.

Ansamblul măsurilor tehnice, organizatorice şi economice, care au

ca scop asigurarea numărului de animale pe specii, categorii de vârstă, sex

şi producţie necesare realizării obiectivelor propuse dau conţinut

reproducţiei economice a efectivului de animale.

Un agricultor „convenţional” poate deveni practicant al agriculturii

ecologice după o anumită perioadă tranzitorie, numită „conversie”. În

această perioadă agricultorul trebuie să înceapă să aplice principiile

producţiei ecologice. Perioada de conversie este de doi ani, înainte de

semănat în cazul culturilor anuale şi de trei ani în cazul culturilor perene,

cu excepţia păşunilor.

Test de autoevaluare (2) 1. Ce reprezintă structura efectiveler de animale?

2.Care sunt caracteristicile subsistemului de întreținerea animalelor?

3. Care sunt caracteristicile sistemului de creștere și exploatare a

animalelor în agricultura ecologică?





Iași, 2008

3. Davidescu D., Davidescu Velicia-Agricultura biologică, Editura

Ceres, Bucureşti, 1994

4. Mănoiu Gh. – Sisteme şi concepte cibernetice în zootehnie. Editura



136

Unitatea de învăţare 7: Sistemul informațional în exploatațiile

agricole


Obiectivele şi competenţele profesionale specifice (U.I. 7) ………. ….136

Instrucţiuni (U.I. 7) ………………………………..……………….…..136

Conceptul și rolul sistemelor informaționale într-o exploatație agricolă137

Proceduri și mijloace de prelucrare a informației....................................142

Prelucrarea electronică a datelor în susținerea activității sistemelor .......144

Rezumat (U.I. 7) ……………………………..………………………....151

Bibliografie (U.I. 7) …………………………………..………………...151



conceptului de sistem informațional într-o exploatație agricolă. După


-descrierea sistemului informațional;

- clasificarea procedurilor și mijloacelor de prelucrare a informației;

-descrierea elementelor specifice prelucrării electronice a datelor;




memorarea şi înţelegerea noţiunilor legate de sistemul de creștere și

exploatare a animalelor.


137

Conceptul și rolul sistemelor informaționale într-o

exploatație agricolă

Totalitatea informaţiilor folosite de o exploataţie în activitatea de

producţie constituie sistemul informaţional al exploataţiei agricole ca

sistem.

Sistemul informaţional reprezintă totalitatea datelor, informaţiilor,

fluxurilor informaţionale, procedeelor, metodelor şi tehnicilor de

prelucrare a informaţiilor necesare în vederea adoptării unei decizii

fundamentate ştiinţific. Sistemele informaţionale se referă în special la

culegerea informaţiilor primare, prelucrarea acestora, stocarea acestora în

băncile de date sau transmiterea acestora către compartimentele

decizionale. Ele reprezintă prin urmare, suportul oricărui proces

managerial. Sistemele informaţionale nu studiază nici substanţa nici

energia, ci o altă formă a materiei - informaţia. Pentru un sistem economic,

tehnic, fizic, biologic etc., informaţia este un mesaj cu caracter de noutate

despre evenimentele ce au loc, au avut sau care vor avea loc in interiorul

sau exteriorul sistemului. Deci, prin informaţie se defineşte fiecare din

elementele noi conţinute în semnificaţia unui simbol sau grupuri de

simboluri.

Elementul de bază al oricărui sistem informaţional îl constituie

informaţia.

Informaţia reprezintă orice element sub formă scrisă sau audio-

vizuală care poate fi folosit in vederea luării unei decizii.

U.I. 7 Sistemul informațional în

exploatațiile agricole


138

Printre mijloace de producţie ale exploataţiei agricole ca sistem şi

factorul de producţie–informaţia-prezintă anumite caracteristici speciale

care trebuie cunoscute. Printre aceste putem enumera următoarele:

Informaţia este un bun imaterial;

Informaţia nu este gratuită, deoarece costul ei rezultă din plata

activităţilor de culegere, prelucrare şi utilizarea băncilor de

date;

valoarea informaţiei rezultă din modul în care poate fi folosită,

fiind diferenţiată în mod subiectiv în funcţie de volum, modul

de selectare a datelor, modul în care poate fi agregată cu alte

informaţii sau modul ei de concretizare;

informaţia are mai multe surse, deoarece poate proveni din

domenii diferite;

Informaţia necesită energie, capital şi munca pentru a putea

atinse scopurile economice, organizatorice, sociale sau politice;

informaţia poate fi stocată în bănci de date, putând fi folosită

apoi ori de câte ori este nevoie şi de către mai mulţi utilizatori;

Informaţia poate atrage şi alte resurse nefolosite în exploataţie

determinând în acest fel o reducere a costurilor de producţie sau

o creştere a rentabilităţii.

În ceea ce priveşte evaluarea informaţiilor au fost elaborate o serie

de criterii printre care enumerăm următoarele:

integralitatea: pentru a putea fi folosite şi pentru a avea valoare

informaţiile trebuie să fie complete, (de exemplu previziunea

vremii fără date referitoare la temperatură sau nivelul

producţiilor realizate la o cultură dar fără a fi precizat anul, etc);

corectitudinea şi gradul de a putea fi verificată oricând.

Informaţiile pot fi evaluate şi în funcţie de gradul în care conţin

informaţii exacte, corecte şi care să poată fi uşor de verificat;

utilitatea sau raporturile care există între necesităţi şi continutul

informaţiei;


139

perioada la care se referă: informaţiile trebuie să se refere exact

la perioada de timp cerută de utilizator, pentru a putea lua cele

mai bune decizii (informaţii privind preţul produselor agricole

pe o anumită piaţă sau preţul diferitelor produse utilizate în

agricultură);

flexibilitatea şi capacitatea de adaptare: informaţiile pot fi

evaluate şi în funcţie de gradul în care pot fi utilizate de către

mai mulţi utilizatori şi din diferite domenii de activitate.

Sistemul informaţional pentru conducerea exploataţiei agricole

poate fi definit ca un ansamblu ierarhizat de procese informaţionale prin

intermediul cărora se asigură conexiunile informaţionale dintre sistemul

conducător şi sistemul condus, dintre elementele componente ale acestor

sisteme din cadrul exploataţiei agricole şi sistemul economico-social, în

scopul realizării obiectivelor. Controlul fluxului informaţional este o

pârghie puternică a sistemului managerial, pentru a restructura şi

eficientiza activitatea.

Sistemele informaţionale îndeplinesc roluri de suport operaţional,

managerial şi strategic în afacerile exploataţiilor agricole.

Anumite sisteme informaţionale pot fi clasificate ca sisteme

informaţionale operaţionale şi ca sisteme informaţionale manageriale,

existând şi alte tipuri de clasificări. Sistemele informaţionale sunt

clasificate în acest mod pentru a reflecta rolurile pe care le joacă în

succesul operaţional, managerial şi strategic al unei exploataţii agricole.

Sistemele informaţionale operaţionale prelucrează date generate şi

utilizate în operaţii de afaceri. În funcţie de rolul pe care îl au există mai

multe categorii de astfel de sisteme:

Sisteme de procesare a tranzacţiilor înregistrează şi

prelucrează date rezultate din tranzacţii, actualizează bazele de

date şi produc o varietate de documente şi rapoarte;

Deciziile operaţionale care controlează procesele fizice sunt

produse de sistemele de control a proceselor;


140

Comunicaţiile sunt sprijinite de sistemele automatizate de

servicii.

Sistemele informaţionale manageriale furnizează informaţii pentru

a sprijini managementul luării deciziilor. Cele mai importante tipuri de

sisteme informaţionale manageriale au următoarele scopuri:

Raportări predefinite şi planificate pentru manageri, realizate de

sisteme de raportare informaţionale;

Suport interactiv şi ad hoc pentru luarea deciziilor de către

manageri, realizat de sistemele suport pentru decizii;

Informaţii importante pentru top management, furnizate de

sistemele informaţionale executive.

Sistemele informaţionale sprijină aplicaţiile operaţionale,

manageriale sau strategice, putând fi clasificate astfel:

Expertiza pentru luarea deciziilor operaţionale sau manageriale

ale utilizatorilor este furnizată de sistemele expert şi alte

sisteme informaţionale bazate pe cunoştinţe;

Suportul aplicativ pentru aplicaţii operaţionale şi manageriale

ale utilizatorilor este furnizat de sistemele de calcul utilizator;

Aplicaţiile operaţionale şi manageriale care sprijină funcţiile de

afaceri sunt furnizate de sistemele informaţionale de afaceri;

Produsele şi serviciile necesare atingerii obiectivelor strategice,

sunt furnizate de sistemele informaţionale strategice.

Pentru un utilizator managerial este important să înţeleagă faptul că

sistemele informaţionale sprijină direct funcţiile operaţionale şi

manageriale ale afacerilor în contabilitate, finanţe, managementul

resurselor umane, marketing şi management operaţional.

De exemplu, managerii din marketing au nevoie de informaţii

despre volumul şi tendinţele vânzărilor, furnizate de sistemele

informaţionale de marketing. Managerii financiari au nevoie de informaţii

referitoare la costuri financiare şi beneficii, furnizate de sistemele

informaţionale financiare. Managerii responsabili cu producţia au nevoie


141

de informaţii prin care să analizeze necesităţile de resurse şi productivitatea

muncii, furnizate de sisteme informaţionale de fabricaţie. Managerii

responsabili cu personalul necesită informaţii referitoare la drepturile

salariale ale angajaţilor şi dezvoltarea profesională, furnizate de sistemele

informaţionale de resurse umane. Astfel sistemele informaţionale pentru

afaceri furnizează managerilor o varietate de produse de tip informaţii

pentru a sprijini responsabilităţile lor pentru luarea deciziilor în ariile

funcţionale ale afacerilor.

Scopul sistemelor informaţionale este ca toate domeniile

funcţionale ale exploataţiei agricole ca sistem (producţia, randamentul

diferitelor materiale, etc ) să fie puse la dispoziţia utilizatorilor, cât şi

contribuţia fiecărui rezultat la problemele legate de atingerea obiectivelor.

Principalele puncte de plecare în culegerea de informaţii bazate

pe activitatea exploataţiei agricole ca sistem se referă la acele instrumente

informaţionale avute la îndemână, care sunt stipulate prin lege sau care

sunt orientate pe eficienţa economică a exploataţiei agricole ca sistem.

Sistemele informaţionale ale mediului exploataţiei agricole ca

sistem trebuie să respecte anumite cerinţe şi anume:

din punct de vedere al conţinutului să cuprindă complet şi

diferenţiat toţi factorii de influenţă a mediului, iar în cazul ideal

să furnizeze şi rezultate care să fie utilizate şi de către alte

compartimente, atât în exploataţie cât şi în afara acesteia;

pentru a se putea efectua comparaţii, se vor avea în vedere şi

alte procese de evaluare;

din punct de vedere al instrumentarului folosit, un sistem

informaţional trebuie să se caracterizeze prin practicabilitate,

economicitate, aplicabilitate şi integralitate.

Funcţia principală a unui sistem informaţional al exploataţiei

agricole ca sistem este colectarea şi evaluarea de date necesare procesului

de luare a deciziei şi realizarea comunicării în interiorul şi exteriorul

exploataţiei agricole ca sistem.


142

Totalitatea elementelor procesului de comunicare alcătuiesc

Sistemul de comunicare. Acesta este alcătuit din următoarele elemente:

persoanele care trimit mesajele (semnalele) şi cele care le

recepţionează;

mijloacele de comunicare: aparate de emisie –recepţie, diferite

aparate de stocare a informaţiei;

suportul informaţiei: documente, benzi magnetice, casete

audio-video, diskete,etc

staţii de stocare şi comunicare a informaţiei (bănci de date, etc);

canalele de comunicare: reţele de calculatoare, Internet,

Intranet,etc.

Test de autoevaluare (1) 1. Ce reprezintă informația?

2.Care sunt caracteristicile sistemului de comunicare?

3. Care sunt caracteristicile sistemului informațional?

Proceduri şi mijloace de prelucrare a informaţiilor

Prin proceduri informaţionale se înţelege ansamblul metodelor şi

tehnicilor menite să stabilească suporţii de informaţii utilizaţi, metode de

obţinere, verificare şi pregătire a datelor şi informaţiilor, prelucrarea

acestora, cu scopul de a asigura un caracter operaţional accentuat care să

permită o prelucrare rapidă a informaţiilor.

Suporţii informaţionali constituie acele mijloace sau materiale

necesare pentru consemnarea acestora. Aceştia se caracterizează printr-o

diversitate mare, fiind constituite din registre, fişiere, hărţi, benzi

magnetice, diskette, casete video etc. Este recomandabil să existe un plan

privind utilizarea fiecărui tip de suport informaţional întrucât fiecare

categorie de informaţii se preteaz pentru un anumit suport informaţional.

De exemplu, când se solicită optimizarea structurii culturilor este nevoie de

hărţi cu planuri de situaţii privind cartarea agrochimică, rotaţia culturilor,

tipuri de asolament practicate, harta solurilor, pantele terenurilor,


143

tratamente chimice efectuate în anii anteriori etc. De asemenea, casetele

video sau fotografiile sunt utile în situaţia în care se urmăreşte evoluţia şi

dinamica unei boli sau starea fiziologică a plantelor (animalelor).

Indiferent de natura informaţiei şi tipul de suport informaţional, este

necesar ca informaţia să fie corect înregistrată şi să poată fi stocată.

Faza de culegere a datelor cuprinde două activităţi fundamentale:

– observarea mediului care generează datele, fie direct de

către specialistul agricol, fie prin intermediar. Observarea

mediului se poate face cu diferite organe de simţ (văz, în

special) dar şi cu ajutorul diverselor echipamente;

– înregistrarea datelor se realizează prin scrierea lor în

documente sursă sau prin captarea lor, aşa cum s-a arătat

anterior, sub diferite forme, cu ajutorul unor echipamente

speciale.

Pregătirea datelor constă într-un număr de operaţii executate

asupra datelor pentru a facilita prelucrarea ulterioară. Ele sunt:

– clasificarea datelor care implică atribuirea unor coduri,

dacă acestea au un volum mare şi diversitate semnificativă,

în vederea uşurării prelucrării ulterioare;

– gruparea datelor, adică acumularea intrărilor similare

pentru a fi prelucrate în grup; etapa anterioară este esenţială

pentru realizarea grupării;

– verificarea datelor, cuprinde o mare varietate de proceduri

cu scopul realizării controlului corectitudinii lor; există o

verificare de fond, prin care se urmăreşte existenţa

veridicităţii lor şi verificarea formală care are ca scop

identificarea unor greşeli de transcriere sau de prelucrare

incorectă;

– sortarea datelor, prin care grupurile de date sunt aranjate în

loturi de înregistrări grupate după criterii de ordonare


144

numerice, alfabetice, alfanumerice sau de timp (criteriul

cronologic);

– cuplarea (fuziunea) are menirea de a face însumarea unor

grupuri de date înregistrate independent dar care prezintă

aceeaşi semnificaţie;

– transmiterea datelor de la un punct la altul;

– transcrierea datelor dintr-o formă în alta, astfel încât să se

efectueze trecerea de la scrierea de mână la cea tipizată, care

să permită utilizarea calculatoarelor electronice.

În stabilirea elementelor componente ale procedurilor

informaţionale se porneşte de la scopul pentru care se obţine un flux de

informaţii. Rolul specialistul agricolului în acest context este deosebit de

important, el fiind cel care trebuie să decidă structura informaţiilor, gradul

de agregare al acestora precum şi finalitatea lor.

Prelucrarea datelor - parte componentă a procedurilor

informaţionale, poate să inclusă o varietate de activităţi.

Prelucrarea electronică a datelor ( P.E.D.) în susţinerea

activităţii sistemelor agricole

Bazele prelucrării electronice a datelor –P.E.D.

Totalitatea elementelor tehnice şi componentelor electronice care

susţin transmiterea şi prelucrarea informaţiilor alcătuiesc Sistemul de

prelucrare electronică a datelor (P.E.D.).

Un sistem de prelucrare electronică a datelor este alcătuit din

următoarele elemente:

Hardware;

Tehnică de comunicare;

Software.


145

Hardware-ul este reprezentat de totalitatea aparatelor dintr-un

sistem P.E.D., de exemplu computerele şi celelalte accesorii, care sunt

utilizate ca instrumente de prelucrare şi stocare a informaţiei. Pot fi reunite

mai multe computere într-o reţea de calculatoare, putându-se realiza cu

uşurinţă următoarele activităţi:

programarea diferitelor activităţi;

disponibilitatea datelor existente pentru mai mulţi utilizatori;

accesul usor la informaţiile externe.

Tehnica de comunicare este utilizată pentru schimburile de date şi

informaţii la mare distanţă între utilizatori. Schimburile de date şi

informaţii poate avea loc:

între persoane;

între persoane şi maşini, în special computere;

între calculatoare, în cazul reţelelor de calculatoare.

Software-ul este reprezentat de totalitatea programelor folosite

pentru prelucrarea şi stocarea informaţiilor, cum ar fi:

System-software-ul fără de care nu ar fi posibilă funcţionarea

componentelor Hardware

Software de aplicaţie, cerut de către diferiţi utilizatori

(programe de grafică, prelucare de text, sau programe de

gestiune şi contabilitate, etc ).

Datele reprezintă informaţii de bază, care vor fi introduse în

computere pentru a fi prelucrate şi stocate .

Din punct de vedere al formei de prezentare, datele se împart în

două mari grupe –date analoage şi date digitale.

Datele analoage sunt reprezentate de fapte sau evenimente care au

avut loc, exprimate ca o funcţie continuă sau care pot fi exprimate în

mărimi fizice.

Datele digitale sunt reprezentate prin simboluri sau semne, ele fiind

reprezentate de regulă de cifre şi litere.

Prelucrarea electronica a datelor (P.E.D ) în producţia vegetală


146

A realiza o agricultură modernă, în conformitate cu legislaţia

mediului înconjurător , este un lucru din ce în ce mai dificil. Numeroasele

îmbunătățiri care apar în tehnologiile de producție, pe lângă condițiile

cadru în permanentă modificare, necesită un nivel foarte ridicat de

cunoștințe din partea managerilor exploatațiilor agricole. Aceste cunoștințe

trebuie să fie folosite pentru a lua în considerație, pe de o parte realitățile

specifice exploataţiei agricole ca sistem, iar pe de altă parte să poată

analiza informații din afara exploataţiei agricole ca sistem, pentru a le

putea analiza și a realiza comparații cu alte exploataţii agricole și care vor

fi utilizate în continuare în activitatea de planificare, respectiv la

întocmirea Planului de producție. În acest proces, Planul de producție,

care reprezintă un program de organizare procesului de producție în

exploataţia agricolă în toate domeniile de activitate, fiind creat sub forma

unui sistem de culegere de date și de evaluare a acestora, ajută fermierul în

activitatea de producție .

In Planul de producție, care se prezintă sub forma unui document

operativ, sunt trecute toate datele mai importante referitoare la tehnologia

de cultură a fiecărei plante, mijloacele tehnice și materiale care vor trebui

folosite, date referitoare la necesarul de forță de muncă sau structura

cheltuielilor care vor fi făcute .

Planurile de producție, care conțin date despre toate etapele

procesului de producție și de muncă din agricultură au început să fie

folosite din ce în ce mai mult în P.E.D. Folosind acest sistem de prelucrare

și stocare electronică a datelor, se oferă posibilitatea de a avea un acces

mai ușor și mai rapid la informații, referitoare la o anumită tehnologie de

producție folosită sau la rezultatele obținute într-o anumită perioadă de

timp. Pentru a putea realiza comparații între anumite exploataţii sau între

anumite realizări ale exploataţiei agricole ca sistem în diferite perioade de

timp, fără a utiliza sistemul de prelucrare electronică a datelor, este nevoie

de un volum de muncă foarte mare.

Planul de producție facilitează colectarea și evaluarea datelor, cu

ajutorul mediilor electronice. Introducerea de date are loc prin așa numitele


147

´´puncte de colectare ``, iar datele colectate sunt prelucrate și salvate în

final pe suporți magnetici (diskete, benzi, sau programe speciale).

Cunoasterea relațiilor existente între Planul de producție și mediu,

are o deosebită importanță, deoarece volumul de informații culese este

deosebit se mare, iar sursele de colectare a datelor sunt foarte diferite.

Trebuie avute în vedere faptul că există numeroase tehnici de

culegere a datelor, și că dezvoltarea tehnicii agricole, permite amplasarea

unor colectoare de date în exploataţie sau în afara ei. Printre principalele

surse de date putem aminti:

Computerul de bord al diferitelor masini si combine agricole

Mici statii meteorologice complet automatizate

Software special

-Rețele mediale ,etc.

Programele operaționale P.E.D., de capacitate mare, moderne, sunt

adeseori alcătuite modular, adică utilizatorii pot să-și modeleze flexibil

volumul informațiilor în funcție de condițiile existente în exploataţiile lor.

Pe lângă modulul principal, în care sunt toate datele inițiale, măsurile de

realizare cantitativă, standardele și posibilitățile de evaluare, există și

module care se referă la:

realizarea de bilanțuri nutritive pentru diferite specii de plante

întocmirea planurilor de fertilizare și optimizarea acestora

întocmirea planurilor de administrare a gunoiului de grajd

analizarea mai multor exploataţii în paralel

luarea în considerație a lucrărilor sezoniere și a solicitării de

forța de muncă din afara exploataţiei agricole ca sistem

modul de cuplare și utilizare a diferitelor aparate de centralele

de date (computere de bord , statii meteo de mici dimensiuni,

etc.)

colectarea de formulare pentru exploataţiile prestatoare de

servicii


148

evaluări in afara exploataţiei agricole ca sistem.

Fermierii și specialiștii agricoli vor fi informați din timp asupra

evaluării, asupra culegerii de date operaționale, în mod special asupra

rezultatelor obținute, și a rentabilității în exploataţiile individuale. Cu

ajutorul unei comparații orizontale, care se poate realiza foarte repede, se

pot deduce imediat principalele puncte de pornire importante pentru

planificarea producției, cât și a lucrărilor care se vor executa în perioada de

vegetație .

După transmiterea datelor, pentru fiecare exploataţie în parte și

pentru evaluarea lor în cadrul unor unități centrale, există posibilitatea

realizării de analize cuprinzătoare economic, care să dea rezultate cu o

înaltă certitudine. Mai mult decât atât, există posibilitatea de a se realiza

evaluări ale programelor operative, pentru perioade lungi de timp, după

numeroase criterii și în cele mai diferite situații. De exemplu, este posibilă

realizarea de bilanțuri de substanțe nutritive în sol, pentru perioade

îndelungate de timp care vor sta la baza optimizării programelor de

fertilizare în exploataţiile agricole, a căror importanță este din ce în ce mai

mare , din punct de vedere economic și ecologic.

Pentru utilizarea tuturor rezervelor în producția agricolă în scopul

creșterii producției, îmbunătățirii calității producției obținute, obținerea

unor prețuri de producție scăzute, utilizarea optimă a mijloacelor mecanice

și a forței de muncă, este recomandată folosirea unui plan de producție

operațional, si analize specifice fiecărei exploataţii agricole, si mai mult

decât atât, comparații între exploataţii pe baza rezultatelor de producție

obținute.

Este mult mai potrivit din punct de vedere al economiei de timp și

al rentabilității a învăța din experiența și greșelile altora, decât a aștepta

rezultatele din exploataţia proprie pe termen lung și care costă foarte mult.

De aici decurge și folosirea pe scară largă a programelor de producție

operaționale cu rezultate bune.

P.E.D. în creșterea taurinelor. În comparație cucu planurile de

producție operativă din agricultură, sistemele de prelucrare electronică a


149

datelor în producția animală, și în special în creșterea vacilor de lapte,

prezintă caracteristica că există documente pentru fiecare animal în parte,

dar și pentru întreg efectivul de animale, în care există date operative

folosite pentru evaluări.

Modul de funcționare al unui sistem P.E.D în creșterea vacilor de

lapte este bazat pe înscrisurile individuale ale fiecărui animal din cartea

efectivului de vaci de lapte. Asta înseamnă că programul cuprinde liste de

colectare a datelor și observație individuală care se găsesc în fiecare fermă

de creștere a animalelor.

Pentru prima achiziție a datelor efectivului de animale este necesar

”Jurnalul de grajd” în care este trecut întregul efectiv de vaci de lapte și

certificatele de însămânțare pentru fiecare animal în parte. După

introducerea datelor inițiale în program, aceste informații vor fi transmise

mai departe în băncile de date pentru a fi prelucrate și stocate.

In cadrul sistemelor P.E.D., mai există și date referitoare la starea

de sănătate a fiecărui animal în parte precum și la producția zilnică

realizată. Toate aceste date vor fi trecute într-un plan de producție

săptămânal, unde se vor trece și numărul de vaci care se vor însămânța,

vacile la care se va face controlul gestației, cele care vor trebui să fete etc.

Informațiile cuprinse într-un sistem P.E.D. în creșterea vacilor de

lapte se pot clasifica în două mari grupe și anume:

date de bază sau date inițiale

date mobile

In cadrul datelor de bază, intră informațiile care pe parcursul unui

an rămân aproximativ constante sau se schimbă foarte puțin. Aceste date se

introduc de la începutul utilizării sistemului P.E.D. și se referă la rasa de

vaci de lapte, proveniență, greutate etc.

Modificarea valorii informațiilor mobile poate avea loc la intervale

de timp regulate sau neregulate. Datele mobile se referă în general la

informații privind capacitatea de producție, starea de sănătate a animalelor,

date ciclice (călduri, însămânțare, gestație, fătare) etc .


150

Avantajele unui program P.E.D în creșterea vacilor de lapte

constau în acelea că se pot face evaluări ale informațiilor adunate și

introduse sub o formă ordonată, atât individual, pentru fiecare animal în

parte cât și pentru întregul efectiv de vaci de lapte dintr-o exploataţie

agricolă. Se pot realiza evaluari biologice, care se referă la potențialul de

producție al fiecărui animal în parte și care constituie baza pentru deciziile

de creștere a unei rase sau alteia în funcție de specificul fiecărei zone. Se

mai pot face de asemenea și evaluări din punct de vedere economic, care

furnizează informații privind cantitatea de lapte obținută de la fiecare

animal, costul de producție al laptelui, sau structura cheltuielilor pentru

fiecare animal sau pentru întregul efectiv.

La evaluările planurilor de producție se face evaluarea planurilor

de lucru săptămânale, observându-se dacă există abateri în ceea ce privește

numărul de vaci care trebuie însămânțate, cele care trebuie înțărcate și cele

care se vor reforma, înlăturându-se abaterile .Supravegherea calității și a

cantității de lapte produs se poate face prin citirea directă a rezultatelor de

la controlul laptelui, care sunt furnizate de laboratoare specializate, pe

suporti de date (diskete ) sau prin legături on-line. Datele de capacitate,

rezultate prin măsurarea cantității de lapte în exploataţie pot fi preluate

după fiecare muls și pot furniza din timp informații asupra animalelor care

au probleme .

La planificarea necesarului de furaje și calculul rației furajere

programele P.E.D. dau puncte de reper ajutătoare, luând în considerare

tipul de furaj disponibil în unitatea agricolă. De asemenea, există și

posibilitatea de accesare cu calculatoarele de proces (la instalațiile de

muls), care dau indicații asupra cantității de lapte produsă de fiecare animal

în parte și a furajelor concentrate suplimentare distribuite în timpul

mulsului. Prin aceasta poate fi reglat necesarul de furaje al fiecărei vaci în

mod automat, în funcție de cantitatea de lapte produsă într-o anumită

perioadă (săptămână). Prin cuplarea computerului exploataţiei agricole ca

sistem cu computerul de proces se realizează cu o mai mare exactitate

controlul producției de lapte.


151

Pentru diferite subunități de producție ale exploataţiilor pot fi

realizate diferite posibilități de evaluare ca de exemplu: evaluări biologice,

evaluări pentru fiecare animal în parte, calculul cheltuielilor de producție

pentru fiecare animal în parte, etc.

Test de autoevaluare (2) 1. Ce reprezintă sistemul de prelucrare electronică a datelor?

2.Care sunt caracteristicile P.E.D în producția vegetală?

3. Care sunt caracteristicile P.E.D în producția zootehnică?

Rezumat

Scopul sistemelor informaţionale este ca toate domeniile

funcţionale ale exploataţiei agricole ca sistem (producţia, randamentul

diferitelor materiale, etc ) să fie puse la dispoziţia utilizatorilor, cât şi

contribuţia fiecărui rezultat la problemele legate de atingerea obiectivelor.

Totalitatea elementelor tehnice şi componentelor electronice care

susţin transmiterea şi prelucrarea informaţiilor alcătuiesc Sistemul de

prelucrare electronică a datelor (P.E.D.).





Iași, 2008



4. Marin A.- Fundamentarea sistemelor de proiectare interpretate

economic şi managerial. Editura Academiei de Management, 2000.


152



Cluj-Napoca, 2002.

2. Bărbulescu C-tin (coordonator)–Economia şi gestiunea

întreprinderii. ASE Bucureşti, 1995.

3. Băduţ M.- Informatica pentru manageri, Editura Teora, 1999

4. Berthalanffy L.- Théorie générale des systèmes. Dunod, 1972.

5. Billaz R, Dufumier M, et al. – Recherche et développement en

agriculture. Paris: Presse Universitaire de France, 1980.

6. Boldur-Lăţescu Gh., Ciobanu Gh., Băncilă I.–Analiza sistemelor

complexe. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.

7. Bouttier P.–Origine et crise des systèmes agraires Wolof et Serer

du Sénégal. Thèse de troisième cycle. Paris: IEDES, 1978.


consultanţa agricolă. Editura Agroprint, Timişoara, 2001.

9. Brezuleanu S. Management agricol - teorie şi practică. Editura

Performantica, Iaşi, 2004

10. Brian W. – Systems: concepts, methodologies and applications,

vol. 1. John Willey and Sons, 1984.

11. Cârstoiu D.I. – Sisteme expert. Editura All, Bucureşti, 1994.

12. Combe Laurette, Picard D. – Les systèmes de culture. INRA

Editions, Versailles, Cedex, France – Paris, 1990.

13. Condrian H. – La science des systèmes et les exploitations

agricoles. Edition Universitaires UNMFREO, 1988.

14. Coroescu T.-Sisteme informatice pentru management. Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2002.



16. Davidovici I., Baghinschi V., Bold I.–Utilizarea economică a

factorilor de producţie în întreprinderile agricole. Editura Ceres,

Bucureşti, 1989.

BIBLIOGRAFIE

MODULUL I


153

17. Gherghel Sabina, Indrie Liliana- Bazele şi ingineria sistemelor

de producţie. Editura Universităţii din Oradea, 2005

18. Gras R. – Systèmes de culture, definitions et concèpte, Les

systèmes de culture. INRA Edition Versailles Cedex, France –

Paris, 1990.

19. Marin A.- Fundamentarea sistemelor de proiectare interpretate

economic şi managerial. Editura Academiei de Management, 2000.

20. Mănescu B. - Bazele ecotehnicii agricole, ASE Bucureşti, 1997.

21. Mănoiu Gh. – Sisteme economico-tehnologice în producţia

vegetală. Editura Ceres, Bucureşti, 1987.

22. Mănoiu Gh. – Sisteme şi concepte cibernetice în zootehnie. Editura

Ceres, Bucureşti, 1985.

23. Nicolescu O.- Sisteme, metode şi tehnici manageriale ale

organizaţiei, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

24. Oancea Margareta - Tratat de management în unităţile agricole,

Editura Ceres, Bucureşti, 1999.

25. Optimer S.L. – System analysis for Business Management.

Prentince Hall, New Jersey, 1975.

26. Păun M. – Analiza sistemelor economice. Editura All, Bucureşti,

1997.

27. Pîcă A., Pugna I.- Bazele ingineriei sistemelor de producţie.

Editura IPT, Timişoara, 1992.

28. Protopopescu V.B., Stoica D., Sistemul de informare economică şi

procesul de luare a deciziilor în întreprindere, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1972.

29. Puia I., Soran V. - Agroecosistemele şi alimentaţia omenirii,

Editura Ceres, Bucureşti, 1981

30. Scarlat E. –Dinamica sistemelor. ASE Bucureşti, 1994.

31. Shastry SV, Tran DV, Nguyen VN, NandaJS. – Viabilité de la

production agricole intégrée. FAO, Dix-huitième session de la

commission internationale du riz, Rome, 1994.

32. Zadeh L.A., Polak E. ş.a. – Teoria sistemelor. Editura tehnică,

Bucureşti, 1973.

IEA 3.08 Sisteme de Prod Agr 2015

Documents

Transcript of IEA 3.08 Sisteme de Prod Agr 2015