1

IDENTITATEA ÎN

ARHITECTURĂ

-NEOROMÂNESC-

2

Stilul neoromânesc este unul dintre cele mai originale și surprinzător de

frumoase ordine arhitecturale care au apărut în Europa în anii de creativitate intensă

din epoca victoriană târzie. Românii din acea perioadă au dorit să creeze un stil care

să reflecte gloria trecutului lor medieval, transformandu-și peisajul arhitectural al țării,

tot așa cum britanicii creaseră, cu decenii înainte și la o scară mai mare, mai

bine-cunoscutul stil arhitectural victorian neogotic.

Acest stil reprezintă un amestec de elemente răsăritene bizantine și motive

arhitecturale și ernografice țărănești locale, precum și de anumite modele de artă

otomană și chiar teme de renaștere intaliană târzie. Stilul a început să fie în vogă

printre românii înstăriți în primii ani ai secolului al XX-lea, în România de dinaintea

primului război mondial- în zona numită „Vechiul regat”, răspândindu-se ulterio și în

Transilvania, după război, după ce această provincie a devenit parte a Românie.

Ca orice curent artistic major, stilul neoromânesc a parcurs etape şi direcţii de

dezvoltare distincte, a fost adoptat în masă şi venerat de public, însă a trecut şi prin

crize profunde de exprimare, fiind de asemenea influenţat de mode culturale, politică

sau religie. Cu toată zbuciumata sa existenţă, i se pot distinge totuşi cu claritate trei

faze succesive de evoluţie: timpurie, matura si tarzie, fiecare în coordonate sitlistice

bine definite.

Publicul de multe ori crede ca istoria arhitecturii ţine de arhitecţi, nerealizând

că este mai degrabă teritoriul istoricilor. Situaţia aceasta se reflectă şi la nivelul

instituţiilor universitare sau de cercetare în domeniu, fiind una din cauzele de ce

3

analiza şi comentariatul de arhitectură istorică sunt slab dezvoltate în Romania.

Stilul neoromânesc s-a desfășurat în 3 faze de evoluție: Timpuriu (1886-1906), Matur

(1906-sfârșitul anilor `20) și Târziu (sfârșitul anilor `20-1947).

Neoromânescul timpuriu s-a manifestat odată cu casa Lahovary și a durat

pană la marea expoziție jubiliară regală de la 1906. O clădire reprezentativă este

Bufetul de la Șosea a lui Ion Mincu-1892. Se caracterizează prin prezența arcelor

frânte, elementelor ornamentale (bulbi, medalioane),inspirate din arhitectura

neobrâncovenească, precum și stâlpii și coloanele de lemn, cornișele acoperișurilor

pictate inspirate din arhitectura caselor boierești. Se poate asocia cu stilul la modă al

acelor vremuri, neorococoul sau chiar art nouveaul (stiluri inspirate din arhitectura

occidentală cunoscut sub termenul umbrelă de stilul „Mic Paris”.

Neoromânescul matur este considerat cea mai flambulantă fază a stilului, iar

apogeul său are log odată cu expoziția jubiliară (canoane arhitecturale precise) și

durează până la presiunea stilurilor Art Deco si Modernist (sfârșitul anilor `20).

Arhitectura caselor în acest stil este una foarte formalizată, cu înțelesuri simbolice

clare în acord cu elementele romantice ale neoromânescului. Edificiul neoromânesc

matur este cula care la origini este de proveniență oltenescă; alte elemente specifice

sunt preluate din randul celor de factură religioasă ( Sfânta Treime- ex: cele 3 ocnițe

de la culă), altele de natură bizantină- coloane scurte și largi deschideri.

Neoromânescul târziu apare sub presiunea stilului Art Deco si

Modernismului și reflectă noile gusturi care erau în țară, dar și pentru că erau mai

ieftine prin folosirea materialelor precum betonul armat și sticla. Cel mai desc

exemplu întâlnit este un design art deco cu elemente neoromânești. Și în această etapă

se păstrează încă elementele de culă, arcurile de factură bizantină, dar și elementele

tradiționale (exemplu- copertina).

În cazul caselor realizate în stilul neoromânesc se pot sesiza elemente

arhitecturale bizantine (de exemplu arcada scurtă, coloanele mici și groase) și aspetul

masiv, de cetate al clădirii care, împreună alcătuiesc o metaforă arhitectonică

romantică, prin care creatorii ei au dorit să exprime rezistența eroică a românilor din

timpurile medievale , ca popor creștin, împotriva înaintării de nestăvilit a Imperiului

4

Otoman.

O casă în stil neoromânesc constituie un bun imobiliar valoros, pentru care un

proiect de restaurare ar fi extrem de interesant şi de provocator, dar şi plin de

satisfacţii pentru cel care se încumetă să îl ducă la îndeplinire. Conceptul

neoromânesc îmbină elemente vechi ale arhitecturii tradiţionale româneşti,

reinterpretând stilul brâncovenesc, împrumutând din bizantin sau din stilul caselor şi

conacelor ţărăneşti, aducând în prim plan un element definitoriu pentru vechile

construcţii fortificate româneşti: cula. Toate aceste elemente sunt reinterpretate, pentru

a corespunde cerinţelor contemporane, de la începutul secolului XX şi perioada

interbelică, când se manifestă predominant în România stilul neoromânesc. O

arhitectură uimitoare, purtată de unele case care, din păcate, în multe dintre oraşele

noastre, sunt lăsate pradă uitării şi ruinei. Din fericire, clădiri reprezentative pentru

neoromânismul în arhitectură dăinuie şi astăzi, pentru a le avea drept exemplu.

Printre lucrările din această vreme se detaşează două din clădirile cele mai

reprezentative realizate în Bucureşti de Ion Mincu – considerat drept teoreticianul

principal al acestei şcoli: Pavilionul Bufetului care apare ca o viziune originală pe

tema case ţărăneşti de deal din Argeş sau Muscel şi Şcoala medie din strada Icoanei, a

cărei curte interioară reia ideea porticului, devenit tradiţional în ansamblurile

mănăstireşti.

Stilul neoromânesc întruchipează în arhitectura caselor lupta îndârjită a

poporului românesc. Suntem un popor cu o istorie încărcată, plină de evenimente care

ne-au ridicat și ne-au îngenunchiat ca națiune. Este chintesența gândirii arhitecțiilor,

cu scopul de a prezenta valorile românilor. Acest ordin arhitectural este unic în lume

și s-a născut la începutul secolului XX, înainte de începerea primului razboi mondial.

A fost adoptat de oamenii instariti, care isi puteau permite costurile implicate

de o astfel de constructie. Bineinteles, si in acea vreme existau case mai impunatoare

si altele mai modeste, in functie de posibilitatile financiare ale proprietarilor. Stilul

neoromanesc imbina parti componente din etnografia taraneasca (la baza suntem un

5

popor de agricultori si acest lucru este un motiv de mandrie), influente rasaritene

bizantine, elemente otomane etc. Este deosebit de frumos si de echilibrat, apreciat

pentru valoarea nationala pe care o promoveaza.

Este stilul arhitectural al tuturor romanilor, un stil care uneste trecutul,

prezentul si viitorul acestei natii.

Apogeul lui a fost atins in perioada interbelica, cand era la mare cautare.

Declinul a inceput cu instaurarea comunismului, care a introdus fortat stilul utilitar,

social. Neoromanescul a fost asociat cu burghezia si deoarece comunismul promova

egalitatea intre clase, nu se potrivea cu doctrina regimului. Casele construite in stilul

neoromanesc au fost lasate sa se deterioreze, in timpul comunismului, ajungand si in

prezent ruine ale nepasarii.

Acest stil a adunat tot ce este mai bun din istoria arhitecturii poporului nostru.

Daca la inceput taranii aveau case mici, cu timpul acestea s-au marit ca si dimensiuni si

ornamente exterioare. Poporul roman are radacini agrare si de aceea veranda

taraneasca este prezenta in conturarea acestui stil, precum si multe alte elemente mici

de detaliu. Bisericile au fost mereu puncte de reper ale arhitecturii locale si parte activa

din viata romanilor, si bineinteles, neoromanescul a imprumutat multe elemente de la

acestea.

Preţuirea arhitecturii tradiţionale, poziţia sa îndreptată împotriva arhitecturii de

import, cât şi înrâurirea concepţiilor înaintate ale vremii l-au condus pe Ion Mincu

către concluzia practică de a încerca crearea unui stil naţional care să corespundă

noilor programe şi noilor cerinţe ale societăţii, constituind o dezvoltare pe o nouă

treaptă a tradiţiilor vechii arhitecturi româneşti. Mincu considera patrimoniul

arhitectural al trecutului ca fundament pe care se sprijină dezvoltarea creaţiei

contemporane. El a respins însă preluarea mecanică, copierea elementelor vechii

arhitecturi.

6

Cele mai valoroase creaţii ale lui Ion Mincu, născut în anul 1851 la Focşani, se

disting prin următoarele calităţi incontestabile: căutarea unei expresii plastice

adecvate folosirii materialelor locale şi tehnicii de construcţie tradiţionale; folosirea

unor procedee clasice de compoziţie care se exprimă prin planuri echilibrate, cu o

dominantă clar precizată, în jurul căreia gravitează funcţiuni dependente, prin masele

volumelor construite, armonios proporţionate, prin faţade cu ordonanţe regulate şi un

raport potrivit între plinuri şi goluri.

Mincu prelucrează sub aspect estetic elemente constructive – stâlpi, coloane,

arce, streşini – interpretând formele vechii arhitecturi româneşti, fără a recurge la

7

copieri sau măriri la scară. Asemenea meşterilor epocii brâncoveneşti, Mincu

îmbogăţeşte vocabularul plastic al arhitecturii româneşti prin încorporarea în

compoziţiile sale şi a unor elemente elaborate pe baza interpretării arhitecturii clasice.

Producţiile lui Ion Mincu se adresează privitorului într-un limbaj familiar, având aerul

deschis şi primitor al realizărilor arhitecturii populare.

Prima lucrare realizată de Mincu, pe baza interpretării formelor arhitecturii

româneşti, a fost casa construită pentru generalul Lahovary (1886). Streaşina

puternică, peronul de acces tratat ca un pridvor cu stâlpi sculptaţi ce susţin arce în

acoladă, friza bogată din faianţă policromă, dau clădirii un pronunţat caracter

autohton.

Lucrând în 1889 la proiectul „Cârciumii româneşti“ destinate Expoziţiei

Internaţionale de la Paris, proiect realizat mai târziu în Bucureşti (1892) şi cunoscut

sub denumirea „Bufetul de la şosea“, Mincu compune o imagine arhitecturală

inspirată de casele populare şi boiereşti cu pridvoare şi scări exterioare. Mincu

concepe un foişor original cu coloane înalte de lemn care susţin arce înalte, trilobate,

terminate în acoladă. Către foişor duce o scară exterioară protejată de o poală lăsată a

acoperişului. Timpanele arcelor sunt decorate cu ornamente de ceramică smălţuită

multicolor, inspirate de ornamentaţia pictată şi sculpturală a arhitecturii brâncoveneşti,

precum şi cu butoni de faianţă puternic reliefaţi. Stâlpii care susţin arcadele nu sunt o

simplă mărire la scară a celor întâlniţi în arhitectura populară, ci constituie forme

intermediare între stâlpul de lemn şi coloana de piatră.

Desfăşurându-şi activitatea în paralel cu activitatea lui Ion Mincu din ultimii

ani ai vieţii sale, arhitectul Petre Antonescu (1873-1965), născut la Rîmnicu Sărat,

dotat cu o puternică personalitate artistică, urmăreşte să meargă pe un făgaş personal,

elaborând formule plastice originale. Lucrările sale, clădirea Primăriei Bucureşti,

Banca de investiţii (fosta Marmorosch Blank), Palatul administrativ din Craiova, arată

o cunoaştere profundă a vechii arhitecturi, vigoare şi îndrăzneală în interpretarea

diferitelor motive tradiţionale.

8

Un alt reprezentant al stilului neoromânesc este arhitectul N. Ghica Budeşti

(1869-1943), care s-a apropiat de vechea arhitectură românească de pe poziţiile unui

om de ştiinţă care priveşte elaborarea noii forme arhitecturale în funcţie de

posibilităţile de prelucrare a materialelor, de cerinţele vieţii contemporane. Pentru

realizarea celei mai importante lucrări, Muzeul de Artă Naţională de pe şoseaua

Kisselef din Bucureşti (construit între 1912 – 1939), arhitectul Ghica Budeşti

foloseşte materiale aparente, excluzând ornamentele în tencuială şi supraabundenţa

decorativă, păstrează suprafaţa zidului neatinsă, limitându-se la tratarea decorativă a

elementelor constructive cum sunt arcele, ancadramentele.

9

Alt arhitect neoromânesc este Grigore Cerkez (1851 – 1927), care a apelat,

îndeosebi, la tradiţia arhitecturii vremii brâncoveşenşti, ale cărei motive le-a redat cu

o anumită fidelitate. Arhitectura brâncovenească are un dublu caracter, pupular şi

umanist, prin legătura sa, pe de o parte, cu soluţiile tradiţionale ale pridvoarelor,

foişoarelor, prispelor şi, pe de altă parte, cu Renaşterea. Aceste caracteristici s-au

transmis, în bună parte, şi lucrărilor lui Grigore Cerkez, dintre care cea mai

importantă este clădirea Şcolii de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti.

Elementele caracteristice stilului neoromânesc se regăsesc și la interior: forma

trilobată a arcadei, stâlpii din lemn (simpli sau sculptați cu motive tradiționale),

ornamentația bogată, scara masivă etc.

10

11

BIBLIOGRAFIE

https://www.youtube.com/watch?v=kUcAhxQ21wU

„Arhitectura în România“, Prof. arh. Gustav Gusti (Editura Meridiane,

Bucureşti, 1965)

„Istoria arhitecturii în România“, Gheorghe Curinschi Vorona (Editura

Tehnică, Bucureşti, 1981)

„Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor“, dr. doc. arhitect GrigoreIonescu (Editua Academiei, Bucureşti, 1982)

„Arhitectura românească în context european“, Constantin Joja (Editura Tehnică,Bucureşti, 1989)

„Dicţionar de personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii“, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982