Hristos Lumina Lumii

Ellen G. White

Copyright © 2012Ellen G. White Estate, Inc.

Informaţii despre această carte

Prezentare generală

Această publicaţie ePub este oferită de către Ellen G. WhiteEstate. Ea face parte dintr-o colecţie mai largă. Va rugăm să vizitaţiEllen G. White Estate website pentru o listă completă a publicaţiilordisponibile.

Despre autor

Ellen G. White (1827-1915) este considerată ca fiind autorulamerican cu cele mai raspândite traduceri, lucrările ei fiind publicateîn mai mult de 160 de limbi. Ea a scris mai mult de 100.000 de pagini,într-o varietate largă de subiecte spirituale şi practice. Calăuzită deDuhul Sfânt, ea l-a înălţat pe Isus şi a arătat către Biblie ca temelie acredinţei sale.

Mai multe link-uri

O scurtă bibliografie a lui Ellen G. WhiteDespre Ellen G. White Estate

Sfârşitul acordului licenţei de utilizator

Vizualizarea, imprimarea sau descărcarea acestei cărţi, va acordadoar o licenţă limitată, neexclusivă şi netransferabilă pentru utiliza-rea personală. Această licenţă nu permite republicarea, distribuţia,transferul, sublicenţa, vânzarea, pregătirea unor lucrări derivate, saufolosirea în alte scopuri. Orice utilizare neautorizată a acestei cărţise va sfârşi prin anularea licenţei acordate prin prezenta.

Mai multe informaţii

Pentru informaţii suplimentare despre autor, editori, sau modulîn care puteţi sprijini acest serviciu, vă rugam să contactaţi Ellen G.

i

http://www.egwwritings.org/ebookshttp://www.whiteestate.org/about/egwbio.asphttp://www.whiteestate.org/about/estate.asp

White Estate: mail@whiteestate.org. Suntem recunoscători pentruinteresul şi impresiile dumneavoastră şi vă dorim binecuvântarea luiDumnezeu în timp ce veţi citi.

ii

mailto:mail@whiteestate.org

iii

CuprinsInformaţii despre această carte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . iCapitolul 1 — „Dumnezeu cu noi“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7Capitolul 2 — Poporul ales . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15Capitolul 3 — „Împlinirea vremii“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19Capitolul 4 — „Vi s-a născut un Mântuitor“ . . . . . . . . . . . . . . . . 25Capitolul 5 — Consacrarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30Capitolul 6 — „I-am văzut steaua“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37Capitolul 7 — Ca un prunc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44Capitolul 8 — Suirea la Ierusalim . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51Capitolul 9 — Zile de luptă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59Capitolul 10 — Glasul în pustie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66Capitolul 11 — Botezul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77Capitolul 12 — Ispitirea lui Isus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82Capitolul 13 — Biruinţa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92Capitolul 14 — „Noi am găsit pe Mesia“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98Capitolul 15 — La nunta din Cana . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109Capitolul 16 — În templul Său . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118Capitolul 17 — Nicodim . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129Capitolul 18 — „Trebuie ca El să crească“ . . . . . . . . . . . . . . . . . 138Capitolul 19 — La fântâna lui Iacov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 142Capitolul 20 — Numai dacă vedeţi semne şi minuni . . . . . . . . . 153Capitolul 21 — Betesda şi Sinedriul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157Capitolul 22 — Închiderea şi moartea lui Ioan Botezatorul . . . 170Capitolul 23 — „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape“ . . . . . 182Capitolul 24 — „Nu este el fiul tâmplarului?“ . . . . . . . . . . . . . . 187Capitolul 25 — Chemarea la mare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 195Capitolul 26 — La Capernaum . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 201Capitolul 27 — „Poţi să mă curăţeşti“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211Capitolul 28 — Levi — Matei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 221Capitolul 29 — Sabatul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 230Capitolul 30 — Alegerea celor doisprezece . . . . . . . . . . . . . . . . 238Capitolul 31 — Predica de pe munte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246Capitolul 32 — Sutaşul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 262Capitolul 33 — Cine sunt fraţii mei? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 267

iv

Cuprins v

Capitolul 34 — Invitaţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274Capitolul 35 — Taci, fii liniştită! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 279Capitolul 36 — Atingerea credinţei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 288Capitolul 37 — Cei dintâi evanghelişti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 293Capitolul 38 — Veniţi să vă odihniţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 303Capitolul 39 — „Daţi-le voi să mănânce“ . . . . . . . . . . . . . . . . . 309Capitolul 40 — O noapte pe lac . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 317Capitolul 41 — Criza din Galilea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 323Capitolul 42 — Tradiţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 335Capitolul 43 — Barierele sfărâmate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 339Capitolul 44 — Adevăratul semn . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 344Capitolul 45 — Umbrele crucii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 350Capitolul 46 — Schimbarea la faţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 359Capitolul 47 — Servire . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 364Capitolul 48 — „Cine este mai mare?“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 369Capitolul 49 — La sarbatoarea corturilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . 380Capitolul 50 — Printre curse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 387Capitolul 51 — „Lumina lumii“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 395Capitolul 52 — Păstorul divin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 408Capitolul 53 — Ultima călătorie din Galilea . . . . . . . . . . . . . . . 414Capitolul 54 — Samariteanul milos . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 424Capitolul 55 — Fără să atragă privirea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 431Capitolul 56 — Binecuvântarea copiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 436Capitolul 57 — „Îţi mai lipseşte un lucru“ . . . . . . . . . . . . . . . . . 441Capitolul 58 — „Lazăre, vino afară!“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 446Capitolul 59 — Uneltirile preoţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 458Capitolul 60 — Legea noii împărăţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 464Capitolul 61 — Zacheu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 469Capitolul 62 — La ospăţul din casa lui Simon . . . . . . . . . . . . . . 474Capitolul 63 — „Împăratul tău vine“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 485Capitolul 64 — Un popor blestemat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 494Capitolul 65 — Templul curăţit din nou . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 501Capitolul 66 — Controversa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513Capitolul 67 — Vaiuri pentru farisei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 521Capitolul 68 — În curtea de afară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 532Capitolul 69 — Pe Muntele Măslinilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 538Capitolul 70 — „Aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai mei“ . . . . . 548Capitolul 71 — Un serv al servilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 553

vi Hristos Lumina Lumii

Capitolul 72 — În amintirea mea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 562Capitolul 73 — „Să nu vi se tulbure inima“ . . . . . . . . . . . . . . . . 571Capitolul 74 — Ghetsemani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 589Capitolul 75 — Înaintea lui Ana şi a curţii de judecată a lui

Caiafa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 600Capitolul 76 — Iuda . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 616Capitolul 77 — În sala de judecată a lui Pilat . . . . . . . . . . . . . . 624Capitolul 78 — Golgota . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 643Capitolul 79 — „S-a isprăvit!“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 659Capitolul 80 — În mormântul lui Iosif . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 667Capitolul 81 — „A înviat Domnul“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 678Capitolul 82 — „De ce plângi?“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 685Capitolul 83 — Pe calea catre Emaus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 691Capitolul 84 — „Pace vouă!“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 696Capitolul 85 — Din nou la mare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 702Capitolul 86 — Duceţi-vă şi învăţaţi toate neamurile . . . . . . . . 709Capitolul 87 — „La tatăl meu şi tatăl vostru“ . . . . . . . . . . . . . . 721

Capitolul 1 — „Dumnezeu cu noi“

„ÎI VOR PUNE NUMELE EMANUEL... Dumnezeu cu noi.“„Lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu“ se vede „pe faţa lui

Isus Hristos“. Din zilele veşniciei, Domnul Isus Hristos era una cuTatăl; El era „chipul lui Dumnezeu“, chipul măreţiei şi maiestăţiiSale, „strălucirea slavei Lui“. Şi tocmai pentru a manifesta aceastăslavă a venit El în lumea noastră. Pe acest pământ întunecat de păcat,El a venit să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi„Dumnezeu cu noi“. De aceea, despre El s-a profetizat că „Îi vorpune numele Emanuel“.

Venind să locuiască aici, cu noi, Isus avea să-L descopere peDumnezeu atât oamenilor, cât şi îngerilor. El era Cuvântul lui Dum-nezeu — gândul lui Dumnezeu făcut să se audă. În rugăciunea Sapentru ucenicii Săi, El spunea: „Le-am făcut cunoscut Numele Tău“— „plin de îndurare şi milostiv, îndelung răbdător, plin de bunătateşi adevăr“ — „ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu înei“. Dar descoperirea aceasta n-a fost dată numai copiilor Săi de pepământ. Mica noastră lume este cartea de studiu a universului. Sco-pul minunat al harului lui Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare,constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l adâncească şi care vafi studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârşite. Atât cei răscumpăraţi, [20]cât şi fiinţele necăzute vor descoperi în crucea lui Hristos ştiinţa şicântecul lor. Se va vedea că slava ce străluceşte pe faţa lui Isus esteslava iubirii ce se jertfeşte pe sine. În lumina de la Calvar se va vedeacă legea iubirii ce renunţă la sine este legea vieţii pentru pământşi pentru cer; că iubirea care „nu caută folosul său“ îşi are izvorulîn inima lui Dumnezeu şi că în Cel blând şi smerit se manifestăcaracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care nici un om nu sepoate apropia.

La început, Dumnezeu era făcut cunoscut în toate lucrările cre-aţiunii. Hristos a fost Acela care a întins cerurile şi a pus temeliilepământului. Mâna Lui a fost aceea care a aşezat lumile în spaţiu şia modelat florile câmpului. „El întăreşte munţii prin tăria Lui.“ „A

7

8 Hristos Lumina Lumii

Lui este marea, El a făcut-o“ (Ps. 65, 6; 95, 5). El a fost cel care aumplut pământul cu frumuseţe şi văzduhul cu cântece. Şi pe toatelucrurile de pe pământ, din văzduh şi cer, El a scris mesajul iubiriiTatălui.

Cu toate că păcatul a mânjit opera desăvârşită a lui Dumnezeu,inscripţia încă rămâne. Chiar şi acum toate lucrurile create proclamăgloria Celui Preaînalt. Nu este nimic, afară de sufletul egoist al omu-lui, care să trăiască pentru sine. Nici o pasăre care spintecă văzduhul,nici un animal care se mişcă pe pământ nu slujeşte decât pentru bi-nele altuia. Nu este nici o frunză a pădurii ori firicel firav de iarbăcare să nu aibă de făcut o lucrare. Fiecare copac, arbust şi frunzăpulsează acel element al vieţii fără de care nici omul, nici animalelen-ar putea trăi; iar omul şi animalele, la rândul lor, slujesc vieţuiriicopacului, arbustului şi frunzei. Florile îşi răspândesc parfumul şiîşi expun frumuseţea pentru fericirea omenirii. Soarele îşi revarsă[21]lumina spre a înveseli nenumăratele lumi. Oceanul, el însuşi sursatuturor izvoarelor şi fântânilor noastre, primeşte torentele de apăde pe întregul pământ, dar primeşte ca să dea. Aburii care se ridicădin adâncul său se transformă şi cad în ploi pentru a uda pământul,făcându-l să încolţească şi să odrăslească.

Îngerii slavei se bucură atunci când oferă dragostea şi grija lorneobosită fiinţelor căzute şi nesfinte. Fiinţele cereşti apelează stă-ruitor la inima oamenilor; ele aduc acestei lumi întunecate luminădin curţile de sus şi, printr-o slujire stăruitoare şi plină de iubire,mişcă sufletul omului, pentru a-l aduce pe cel pierdut în comuniunecu Hristos, legătură care este chiar mai intimă decât cea pe care eleînsele o pot cunoaşte.

Dar, lăsând la o parte toate aceste imagini nedesăvârşite, noi Îlvedem pe Dumnezeu în Isus. Privind la Isus, vedem că slava Dum-nezeului nostru este de a da. „Nu fac nimic de la Mine Însumi“, ziceHristos. „Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prinTatăl.“ „Eu nu caut slava Mea“, ci slava Celui ce M-a trimis (Ioan 8,28; 6, 57; 8, 50; 7, 18). În aceste cuvinte, se face cunoscut mareleprincipiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos aprimit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea.Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toatefiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi totprin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri

„Dumnezeu cu noi“ 9

de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitulbinefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător,legea vieţii.

Chiar în cer, legea aceasta a fost călcată. Păcatul a luat naştereprin înălţarea de sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie celdintâi din cer. El a căutat să câştige controlul asupra fiinţelor cereşti,să le despartă de Creatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine.De aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-I [22]dorinţa de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatoruluiiubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înşelat elpe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună laîndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătateaSa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi de o extraordi-nară măreţie, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever şineiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture înrebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborâtasupra lumii.

Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracteruluilui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată filuminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu,puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucrunu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară princi-piilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujiredin iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigatăprin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-Lcunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie săfie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrareo putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acelacare cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o puteaface cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară„Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui“ (Mal. 4, 2).

Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost un gând venit ulte-rior, un plan formulat după căderea lui Adam. A fost o descoperire a„tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri“ (Rom. 16, 25). Afost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veşnice, sunt temeliatronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu şi Hristos au ştiutde apostazia lui Satana şi de căderea omului prin puterea înşelătoarea celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia fiinţă, dar i-a

10 Hristos Lumina Lumii

prevăzut existenţa şi a luat măsuri ca să întâmpine această teribilăsituaţie. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât Se hotărîsă dea pe unicul Său Fiu, „pentru ca oricine crede în El, să nu piară,ci să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3, 16).

Lucifer zisese: „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe susde stelele lui Dumnezeu... voi fi ca Cel Preaînalt“ (Is. 14, 13.14).Dar Hristos, deşi „avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca unlucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat peSine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor“(Fil. 2, 6.7).

Acesta a fost un sacrificiu de bunăvoie. Isus ar fi putut rămânealături de Tatăl. Ar fi putut păstra gloria cerească şi închinareaîngerilor. Dar El a ales să dea înapoi sceptrul în mâinile Tatălui şi[23]să coboare de pe tronul universului, ca să poată aduce lumină celorcuprinşi de întuneric şi viaţă celor ce pier.

Acum aproape două mii de ani, o voce cu o semnificaţie tainicăs-a auzit în cer, de la tronul lui Dumnezeu: „Iată, Eu vin“. „Tu n-aivoit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup... Iată-Mă (însulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!“(Evrei 10, 5-7). În aceste cuvinte, se anunţă împlinirea scopului cefusese ascuns din veacuri veşnice. Hristos era gata să vină în lumeanoastră şi să Se întrupeze. El zicea: „Tu Mi-ai pregătit un trup“.Dacă El S-ar fi arătat în slava Sa, pe care o avea împreună cu Tatălînainte de a fi lumea, noi n-am fi putut suporta lumina prezenţei Sale.Ca noi să o putem privi fără a fi nimiciţi, manifestarea slavei Salea fost acoperită. Divinitatea Sa a fost învăluită în corp omenesc —slava invizibilă în chip omenesc, vizibil.

Această ţintă măreaţă fusese prefigurată prin tipuri şi simboluri.Rugul arzând, în care Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea peDumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezenta Divinitatea era un tufişneînsemnat, ce aparent n-avea nici o atracţie. Acesta însă cuprindeape Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător Şi-a ascuns slava într-oînfăţişare foarte umilă, pentru ca Moise să o poată privi şi să trăiască.Tot aşa, în stâlpul de nor ziua şi în stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu,comunicând cu Israel, le descoperea oamenilor voinţa Sa şi le acordaharul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită şi maiestatea Saînvăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiţi s-o poatăprivi. În acelaşi mod Hristos urma să vină în „trupul stării noastre

„Dumnezeu cu noi“ 11

smerite“ (Fil. 3, 21), „făcându-Se asemenea oamenilor“. În ochiilumii, El n-avea nici o frumuseţe ca ei să-L dorească; şi totuşi El eraDumnezeu întrupat, Lumina cerului şi a pământului. Slava Sa eraînvăluită, măreţia şi maiestatea Sa erau ascunse, ca El să Se poatăapropia de oamenii întristaţi şi ispitiţi.

Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă unlocaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor“ (Exodul 25, 8) şi El a locuitîn sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lorobositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot aşaHristos Şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti. ElŞi-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să poată locuiîntre noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi viaţa Sa divină. „ŞiCuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. [24]Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născutdin Tatăl“ (Ioan 1, 14).

De când Isus a venit să locuiască împreună cu noi, ştim că Dum-nezeu cunoaşte încercările noastre şi are compasiune pentru noi însuferinţele noastre. Fiecare fiu şi fiică a lui Adam poate înţelegecă divinul nostru Creator este prietenul păcătoşilor. Deoarece înfiecare învăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fi-ecare acţiune a iubirii, în fiecare atracţie divină prezentată în viaţaMântuitorului pe pământ, noi vedem pe „Dumnezeu cu noi“.

Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege aegoismului. El susţine că este imposibil să ascultăm de precepteleei. El pune în sarcina Creatorului căderea primilor noştri părinţi, cutoate nenorocirile care au rezultat, determinându-i pe oameni să-Lprivească pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinţei şi al morţii.Isus a trebuit să demaşte această înşelăciune. Ca unul dintre noi,El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El a luatasupra Sa natura noastră şi a trecut prin experienţele noastre. „Prinurmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile“ (Evrei2, 17). Dacă noi am avea de suportat ceva ce Isus n-a îndurat atunci,în acest punct Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiindinsuficientă pentru noi. De aceea, Isus „în toate lucrurile a fost ispititca şi noi, dar fără păcat“ (Evrei 4, 15). El a îndurat toate încercările lacare noi suntem supuşi. Şi El n-a exercitat în folosul Său nici o puterecare să nu ne fie şi nouă oferită în dar. Ca om, El a înfruntat ispitaşi a biruit cu puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu. El zice: „Vreau

12 Hristos Lumina Lumii

să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii Mele“(Ps. 40, 8). În timp ce umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecândpe toţi cei chinuiţi de Satana, El le-a explicat oamenilor caracterulLegii lui Dumnezeu şi natura slujirii Sale. Viaţa Sa dovedeşte căeste cu putinţă ca şi noi să ascultăm de Legea lui Dumnezeu.

Prin natura Sa omenească, Hristos a venit în legătură cu omeni-rea; prin divinitatea Sa, El stăpâneşte pe tronul lui Dumnezeu. CaFiu al omului, El ne-a dat un exemplu de ascultare; ca Fiul al luiDumnezeu, El ne dă putere să ascultăm. Hristos a fost Cel care, dinrugul de pe muntele Horeb, i-a vorbit lui Moise, zicând: „EU SUNTCEL CE SUNT“... „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: «Cel cese numeşte EU SUNT m-a trimis la voi»“ (Exodul 3, 14). Aceasta afost garanţia eliberării lui Israel. De aceea, când a devenit „asemeneaoamenilor“, El Însuşi a declarat: EU SUNT. Pruncul din Betleem,blândul şi umilul Mântuitor, este Dumnezeu „arătat în trup“ (1 Tim.3, 16). Şi nouă ne zice: „EU SUNT Păstorul cel bun“. „EU SUNTPâinea vie“. „EU SUNT calea, adevărul şi viaţa“. „Toată putereaMi-a fost dată în cer şi pe pământ“ (Ioan 10, 11; 6, 51; 14, 6; Matei[25]28, 18). EU SUNT chezăşia fiecărei făgăduinţe. EU SUNT; nu teteme. „Dumnezeu cu noi“ este garanţia eliberării noastre din păcat,asigurarea puterii noastre de a asculta de legea cerului.

Umilindu-Se pentru a lua asupra Sa natura omenească, Hristos adat pe faţă un caracter opus caracterului lui Satana. Dar El a coborâtîncă şi mai jos pe cărarea umilinţei. „La înfăţişare a fost găsit caun om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încămoarte de cruce“ (Fil. 2, 8). După cum marele preot punea la o partestrălucitoarele sale veşminte preoţeşti şi slujea în îmbrăcămintea depânză albă a preotului obişnuit, tot aşa şi Hristos a luat înfăţişareade serv şi a adus sacrificiul, El Însuşi fiind preotul şi tot El fiind şijertfa. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentrufărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El“(Is. 53, 5).

Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să putemfi trataţi aşa cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatelenoastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putemfi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cunimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primiviaţa care era a Lui. „Prin rănile Lui suntem tămăduiţi.“

„Dumnezeu cu noi“ 13

Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a făcut chiar mai mult decât săîndrepte stricăciunile produse de păcat. Scopul lui Satana era de aproduce o despărţire veşnică între Dumnezeu şi om; însă în Hristosajungem mult mai strâns uniţi cu Dumnezeu decât dacă n-am fi căzutniciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat deomenire cu o legătură ce nu se va rupe niciodată. El este legat denoi pentru veşnicie. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a datpe singurul Lui Fiu“ (Ioan 3, 16). El L-a dat nu numai ca să poartepăcatele noastre şi să moară ca sacrificiu pentru noi, ci El L-a oferitneamului omenesc decăzut. Ca să ne asigure de planul Său imutabilde pace, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să devină membrual familiei omeneşti şi să păstreze pentru totdeauna natura Sa ome-nească. Aceasta era garanţia că Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul.„Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărulLui.“ Dumnezeu a adoptat natura omenească în persoana Fiului Săuşi a dus-o în cerul preaînalt. „Fiul omului“ este Cel care are partela tronul universului. „Fiul omului“ este Acela pe care-L vor numi:„Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn alpăcii“ (Is. 9, 6). EU SUNT este Mijlocitorul între Dumnezeu şi nea-mul omenesc, unindu-i prin mâinile Sale întinse. El, care este „sfânt,nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi“, nu Se ruşinează să nenumească fraţi (Evrei 7, 26; 2, 11). În Hristos, familia pământeascăşi familia cerească sunt legate. Hristos glorificat este Fratele nostru. [26]Cerul este învelit în corp omenesc şi neamul omenesc este strâns lasânul Iubirii Infinite.

Dumnezeu zice despre poporul Său: „Căci ei sunt pietrele cunu-nii împărăteşti, care vor străluci în ţara Sa! O, cât sunt de înfloritori!Cât sunt de frumoşi!“ (Zah. 9, 16.17). Măreţia celor răscumpăraţiva fi o mărturie veşnică a îndurării lui Dumnezeu. El va arăta „înveacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Luifaţă de noi, în Hristos Isus“, „pentru ca domniile şi stăpânirile dinlocurile cereşti să cunoască azi, prin biserică, înţelepciunea nespusde felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic, pe care l-a făcut înHristos Isus, Domnul nostru“ (Efes. 2, 7; 3, 10.11).

Prin lucrarea de răscumpărare a lui Hristos se recunoaşte justeţeaguvernării lui Dumnezeu. Cel Atotputernic este făcut cunoscut cafiind Dumnezeul iubirii. Acuzaţiile lui Satana sunt respinse şi carac-terul său demascat. Niciodată rebeliunea nu se mai poate declanşa.

14 Hristos Lumina Lumii

Niciodată păcatul nu mai poate pătrunde iarăşi în univers. Pentruveacurile veşnice, toţi sunt asiguraţi împotriva apostaziei. Prin jertfi-rea de sine a iubirii, locuitorii pământului şi ai cerului sunt legaţi deCreatorul lor cu legăturile unirii indisolubile.

Lucrarea de mântuire va fi desăvârşită. În locul unde păcatul s-aînmulţit, harul lui Dumnezeu se înmulţeşte şi mai mult. Pământulînsuşi, chiar locul acela pe care Satana îl pretinde a fi al lui, urmeazăsă fie nu numai răscumpărat, ci şi făcut să strălucească de slavă. Micanoastră lume, devenită sub blestemul păcatului singura pată neagrăîn măreaţa Sa creaţiune, va fi onorată mai mult decât toate celelaltelumi din universul lui Dumnezeu. Aici, unde Fiul lui Dumnezeua sălăşluit în corp omenesc, unde Împăratul slavei a trăit, a suferitşi a murit — aici, când El va face toate lucrurile noi, cortul luiDumnezeu va fi cu oamenii şi „El va locui cu ei şi ei vor fi poporulLui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor“ (Apoc.21, 3). Iar prin veacurile nesfârşite, când cei răscumpăraţi vor umblaîn lumina Domnului, ei Îl vor preamări pentru darul Său nespus demare -[27]

Capitolul 2 — Poporul ales

TIMP DE PESTE O MIE DE ANI, poporul iudeu aşteptase veni-rea Mântuitorului. De acest eveniment iudeii îşi legaseră speranţelelor cele mai strălucite. În cântec şi profeţie, în slujba templului şi înrugăciunea de acasă, ei aşezaseră Numele Lui. Şi cu toate acestea,la venirea Sa, ei nu L-au cunoscut. Preaiubitul cerului era pentru ei„ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumu-seţe, nici strălucire“ şi n-au văzut în El frumuseţea pentru care să-Ldorească. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit“ (Is. 53, 2; Ioan1, 11).

Cu toate acestea, Dumnezeu îi alesese pe copiii lui Israel. Elîi chemase ca să păstreze între oameni cunoaşterea Legii Sale şia simbolurilor şi profeţiilor ce arătau spre Mântuitorul. El a doritca ei să devină izvoare de mântuire pentru lume. Ceea ce Avraama fost în pământul pribegiei sale, ceea ce Iosif a fost în Egipt şiDaniel la curţile din Babilon, poporul evreu trebuia să fie pentrutoate naţiunile. El trebuia să descopere oamenilor pe Dumnezeu.

În chemarea adresată lui Avraam, Domnul a zis: „Te voi bine-cuvânta... şi vei fi o binecuvântare... şi toate familiile pământuluivor fi binecuvântate în tine“ (Geneza 12, 2.3). Aceeaşi învăţăturăa fost redată prin profeţi. Chiar după ce fusese decimat de războişi captivitate, lui Israel i s-a dat făgăduinţa aceasta: „Rămăşiţa luiIacov va fi în mijlocul multor popoare, ca o rouă care vine de laDomnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni şinu atârnă de copiii oamenilor“ (Mica 5, 7). Cu privire la Templuldin Ierusalim, Domnul a declarat prin Isaia: „Casa Mea se va numio casă de rugăciune pentru toate popoarele“ (Is. 56, 7). [28]

Dar israeliţii şi-au pus nădejdea într-o mărire lumească. De laintrarea lor în ţara Canaan, ei s-au depărtat de poruncile lui Dumne-zeu şi au umblat pe căile păgânilor. În zadar le-a trimis Dumnezeuavertizări prin profeţii Săi. În zadar au suferit pedeapsa asupririipăgâne. Orice reformă era urmată de o şi mai profundă apostazie.

15

16 Hristos Lumina Lumii

Dacă israeliţii ar fi fost credincioşi faţă de Dumnezeu, El arfi împlinit planul Său de a le acorda onoare şi mărire. Dacă ar fiumblat în căile ascultării, El le-ar fi dat „asupra tuturor neamurilorpe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie“. „Toatepopoarele vor vedea“, zicea Moise, „că tu porţi Numele Domnului şise vor teme de tine“. „Popoarele care vor auzi vorbindu-se de toateaceste legi vor zice: «Acest neam mare e un popor cu totul înţeleptşi priceput»“ (Deut. 26, 19; 28, 10; 4, 6). Dar, din cauza necredinţeilor, planul lui Dumnezeu a putut fi adus la îndeplinire numai prinnecontenite situaţii de restrişte şi de umilire.

Ei au fost duşi ca robi în Babilon şi împrăştiaţi prin ţările păgâni-lor. În suferinţe, mulţi şi-au reînnoit credincioşia faţă de legământulSău. Atunci când ei îşi agăţau harpele în sălcii şi plângeau pentrutemplul cel sfânt, care era pustiit, lumina adevărului se revărsa prinei şi cunoştinţa de Dumnezeu se răspândea printre naţiuni. Sistemelepăgâne de sacrificiu erau o pervertire a sistemului pe care-l rânduiseDumnezeu; şi mulţi păzitori sinceri ai ritualurilor păgâne învăţaude la evrei însemnătatea serviciului poruncit de Dumnezeu şi, princredinţă, se prindeau de făgăduinţa unui Mântuitor.

Mulţi dintre cei exilaţi au fost persecutaţi. Nu puţini şi-au pierdutviaţa din cauza refuzului lor de a călca Sabatul şi de a ţine sărbătorilepăgâneşti. Cum cei idolatri erau porniţi să distrugă adevărul, Domnuli-a adus pe servii Săi faţă în faţă cu împăraţii şi cârmuitorii, pentru caei şi poporul lor să poată primi lumina. În repetate rânduri, monarhiicei mari au fost determinaţi să proclame supremaţia Dumnezeuluicăruia I se închinau robii lor evrei.

În timpul captivităţii babiloniene, israeliţii au fost vindecaţi pedeplin de închinarea la chipuri cioplite. În decursul secolelor care auurmat, ei au suferit din cauza asupririi din partea vrăjmaşilor păgâni,până când s-au convins pe deplin că prosperitatea lor depindea deascultarea de Legea lui Dumnezeu. Dar, la foarte mulţi dintre ei,ascultarea nu era pornită din dragoste. Motivul era egoismul. Eiaduceau lui Dumnezeu o slujire de formă, ca mijloc de a ajunge[29]la măreţie naţională. Ei nu au ajuns lumina lumii, ci s-au izolat delume ca să scape de primejdia idolatriei. În îndrumările date prinMoise, Dumnezeu pusese restricţii în ce priveşte legătura lor cu ceiidolatri, dar învăţătura aceasta fusese greşit interpretată. Ea avea cascop să-i ferească de a se deda la practicile păgânilor. Însă aceasta

Poporul ales 17

a fost folosită ca să ridice un zid de despărţire între Israel şi toatecelelalte neamuri. Iudeii considerau Ierusalimul ca fiind cerul lor şierau cu adevărat geloşi ca nu cumva Domnul să arate milă faţă deneamuri.

După întoarcerea din Babilon, s-a acordat mare atenţie învă-ţământului religios. Pretutindeni în ţară s-au clădit sinagogi, undelegea era explicată de preoţi şi cărturari. S-au întemeiat şi şcolicare, pe lângă meserii şi ştiinţe, se ocupau cu predarea principiilorneprihănirii. Dar aceste instituţii s-au schimbat în rău. În timpul cap-tivităţii, mulţi primiseră idei şi obiceiuri păgâneşti, şi acestea erauintroduse în serviciul lor divin. În multe lucruri, ei s-a conformatpracticilor idolatrilor.

Deoarece se depărtaseră de Dumnezeu, iudeii au pierdut dinvedere în mare măsură învăţătura cu privire la slujbele ceremoni-ale. Aceste servicii fuseseră instituite de Însuşi Domnul Hristos. Înfiecare parte era un simbol al Său, şi acest serviciu fusese plin devitalitate şi frumuseţe spirituală. Dar iudeii au pierdut viaţa spiritualădin ceremoniile lor şi s-au agăţat de forme moarte. Ei s-au încrezutîn sacrificii şi practici ceremoniale, în loc să se încreadă în Acelaspre care ele arătau. Pentru a pune ceva în locul celor pe care lepierduseră, preoţii şi rabinii au înmulţit cu de la sine putere cerinţelede împlinire a formelor; dar, cu cât acestea deveneau mai aspre, cuatât mai puţin se manifesta iubirea faţă de Dumnezeu. Ei îşi măsurausfinţenia după mulţimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor eraupline de îngâmfare şi ipocrizie.

Cu toată minuţiozitatea şi povara prescripţiilor formale, era cune-putinţă să respecte legea. Cei care doreau să-I servească lui Dum-nezeu şi care încercau să ţină învăţăturile rabinice se chinuiau subo grea povară. Ei nu puteau găsi odihnă din cauza mustrărilor uneiconştiinţe frământate. În felul acesta, Satana lucra să-i descurajezepe oameni, să diminueze înţelegerea lor despre caracterul lui Dum-nezeu şi să atragă dispreţul asupra credinţei lui Israel. El spera să-şidovedească afirmaţiile pe care le-a făcut atunci când s-a revoltat înceruri — că cerinţele lui Dumnezeu erau nedrepte şi nu puteau fiascultate. Chiar Israel, zicea el, nu respectă legea.

În timp ce doreau venirea lui Mesia, iudeii nu înţelegeau cuadevărat misiunea Sa. Ei nu căutau izbăvirea din robia păcatului, [30]ci eliberarea de sub romani. Ei Îl aşteptau pe Mesia să vină ca un

18 Hristos Lumina Lumii

cuceritor, să sfărâme puterea asupritorului, să înalţe pe Israel înpoziţia de autoritate universală. În felul acesta, se pregătea calea caei să-L lepede pe Mântuitorul.

În timpul când S-a născut Hristos, naţiunea era iritată din cauzadominaţiei asupritorilor străini şi se măcina în lupte interne. Iudeilorli se îngăduise să menţină forma unei guvernări separate, dar nimicnu putea să ascundă faptul că ei erau sub jugul roman sau să-i facăsă fie mulţumiţi cu limitarea puterii lor. Romanii pretindeau dreptulde a numi şi a schimba pe marele preot, iar acest post era deseoriobţinut prin fraudă, prin mită şi chiar prin crimă. În felul acesta,preoţimea devenea din ce în ce mai coruptă. Preoţii încă aveau mareputere, dar o foloseau în scopuri egoiste şi pentru profit material.Trebuia ca oamenii să asculte de cerinţele lor nemiloase şi li seimpuneau şi biruri mari de către romani. Această stare de lucruri agenerat o nemulţumire generală. Izbucnirile de revoltă ale gloatelorerau frecvente. Lăcomia şi violenţa, neîncrederea şi apatia spiritualărodeau însăşi inima naţiunii.

Ura faţă de romani şi îngâmfarea naţională şi spirituală îi deter-minau pe iudei să se ţină cu străşnicie de formele lor de închinare.Preoţii căutau să-şi menţină numele de oameni sfinţi, prin aceea căacordau o scrupuloasă atenţie ceremoniilor religioase. Oamenii, înîntunericul şi asuprirea în care se găseau şi având cârmuitori setoşide putere, tânjeau după venirea Aceluia care avea să-i înfrângă pevrăjmaşii lor şi să refacă împărăţia lui Israel. Ei studiaseră profeţiile,dar fără pătrundere spirituală. În felul acesta, ei au trecut cu vede-rea acele texte biblice care arătau umilinţa lui Hristos la prima Savenire şi au aplicat greşit pe cele care vorbeau despre slava Sa la adoua venire. Îngâmfarea le-a întunecat înţelegerea. Ei au interpretatprofeţia potrivit cu dorinţele lor egoiste.[31]

Capitolul 3 — „Împlinirea vremii“

„CÂND A VENIT ÎMPLINIREA VREMII, Dumnezeu a trimispe Fiul Său... ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca săcăpătăm înfierea“ (Gal. 4, 4.5).

Venirea Mântuitorului a fost prevestită în Eden. Când au auzitprima dată făgăduinţa, Adam şi Eva aşteptau să se împlinească înfoarte scurt timp. Ei au primit cu mare bucurie pe primul lor născut,sperând că el putea fi Eliberatorul. Dar împlinirea făgăduinţei aîntârziat. Cei care au primit-o pentru prima dată au murit fără să-ivadă împlinirea. Începând de la Enoh, făgăduinţa a fost repetată prinpatriarhi şi profeţi, păstrând vie nădejdea arătării Sale; şi, cu toateacestea, El nu a venit. Profeţia lui Daniel descoperea timpul veniriiSale, dar nu toţi au interpretat corect solia. Veacurile au trecut unuldupă altul; glasurile proorocilor au tăcut. Mâna opresorului apăsagreu asupra lui Israel şi mulţi erau gata să zică: „Zilele se lungesc şitoate vedeniile rămân neîmplinite“ (Ezech. 12, 22). [32]

Dar, ca şi stelele în vastul circuit al drumului rânduit lor, pla-nurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă şi nici întârziere. Prinsimbolurile marii întunecimi şi ale cuptorului fumegând, Dumnezeuîi descoperise lui Avraam robia lui Israel în Egipt şi declarase cătimpul rămânerii lui va fi de patru sute de ani. „Pe urmă“, zise El, „vaieşi de acolo cu mari bogăţii“ (Gen. 15, 14). Împotriva acestui cu-vânt a luptat în zadar toată puterea mândrului imperiu al lui Faraon.„Tocmai în ziua aceea“, rânduită de făgăduinţa lui Dumnezeu, „toateoştirile Domnului au ieşit din ţara Egiptului“ (Exodul 12, 41). Totastfel fusese hotărât în sfatul ceresc ceasul primei veniri a DomnuluiHristos. Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela, IsusS-a născut în Betleem.

„Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.“Providenţa divină îndrumase mişcările naţiunilor, precum şi torentulpasiunilor şi influenţei omeneşti, până când lumea era gata pentruvenirea Mântuitorului. Naţiunile erau unite sub o singură cârmu-ire. O singură limbă se vorbea aproape peste tot, fiind pretutindeni

19

20 Hristos Lumina Lumii

recunoscută ca limbă literară. Iudeii, împrăştiaţi în toate ţările, seadunau la Ierusalim pentru sărbătorile anuale. Când se întorceau înlocurile pe unde trăiau, ei puteau să răspândească în toată lumeavestea despre venirea Mântuitorului.

În vremea aceea, sistemele religioase ale păgânismului îşi pier-deau influenţa asupra poporului. Oamenii erau sătui de mituri şide ceremonii fastuoase, dar deşarte. Ei tânjeau după o religie caresă le mulţumească inima. Atunci când lumina adevărului părea cădispăruse dintre oameni, existau totuşi suflete care căutau lumină şicare erau pline de griji şi întristare. Ele însetau după o cunoaştere aviului Dumnezeu, după asigurarea în ce priveşte viaţa de dincolo demormânt.

Deoarece iudeii se despărţiseră de Dumnezeu, credinţa se întune-case şi speranţa aproape încetase de a mai lumina viitorul. Cuvinteleproorocilor erau neînţelese. Pentru mulţimi de oameni, moartea erao taină îngrozitoare; dincolo de ea — nesiguranţă şi întuneric. Nunumai plânsetul amar al mamelor din Betleem a ajuns la profet prinveacuri, ci şi strigătul din inima imensă a omenirii — glasul auzitîn Rama, „plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voiasă fie mângâiată, pentru că nu mai erau“ (Mat. 2, 18). În „ţinutulumbrelor şi al morţii“, oamenii şedeau nemângâiaţi. Cu ochii plinide dor aşteptau venirea Eliberatorului, când întunericul avea să fie[33]înlăturat şi taina viitorului să fie limpezită.

În afara naţiunii iudaice, au existat bărbaţi care au prevestit ivireaunui învăţător dumnezeiesc. Oamenii aceştia cercetau adevărul şilor le-a fost împărtăşit Spiritul Inspiraţiei divine. Unul după altul, castelele pe cerul întunecat, s-au ridicat asemenea învăţători. Cuvintelelor profetice aprinseseră nădejdea în inimile miilor de oameni dintreneamuri.

De sute de ani, Biblia fusese tradusă în limba greacă, pe atuncivorbită de toţi în întreg Imperiul Roman. Iudeii erau răspândiţi pre-tutindeni şi aşteptarea lor după venirea lui Mesia era, într-o oarecaremăsură, împărtăşită de neamuri. Printre cei pe care iudeii îi numeaupăgâni, erau şi oameni care înţelegeau mai bine profeţiile biblicecu privire la Mesia decât învăţătorii lui Israel. Erau unii care aveausperanţa în venirea Sa ca eliberator de sub robia păcatului. Filozofiitimpului se străduiau să pătrundă tainele din învăţătura şi ritualurileiudaice. Dar bigotismul iudeilor împiedica răspândirea luminii. Ur-

„Împlinirea vremii“ 21

mărind menţinerea separării dintre ei şi celelalte naţiuni, ei nu eraudispuşi să împărtăşească şi altora cunoştinţa pe care încă o aveaucu privire la serviciile simbolice. Adevăratul Tălmăcitor trebuia să [34]vină. Acela, pe care toate aceste reprezentări Îl simbolizau, trebuiasă explice însemnătatea lor.

Prin natură, prin tipuri şi simboluri, prin patriarhi şi profeţi, Dum-nezeu vorbise lumii. Trebuia ca învăţăturile să fie date oamenilorîn limbaj omenesc. Solul legământului trebuia să vorbească. GlasulSău trebuia să fie auzit în templul Său. Hristos trebuia să vină şi săexprime cuvinte care să fie înţelese cât se poate de limpede şi pedeplin. El, autorul adevărului, trebuia să separe adevărul de pleavaînvăţăturilor omeneşti, care îl făceau fără nici un efect. Principiileguvernării lui Dumnezeu şi planul de mântuire trebuiau să fie clar lă-murite. Învăţăturile Vechiului Testament trebuiau să fie în întregimeprezentate în faţa oamenilor.

Printre iudei, se aflau totuşi suflete statornice, urmaşi ai aceluiaşineam sfânt prin care fusese păstrată cunoaşterea de Dumnezeu.Aceştia aşteptau încă nădejdea făgăduinţei făcute strămoşilor. Ei îşiîntăreau credinţa, cercetând asigurarea dată prin Moise: „Domnul,Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc camine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune“ (Fapte 3, 22). Deasemenea, ei citeau cum Dumnezeu Îl va unge pe Acela care avea„să aducă veşti bune celor nenorociţi“, „să vindece pe cei cu inimazdrobită, să vestească robilor slobozenia“ şi să vestească „un ande îndurare al Domnului“ (Is. 61, 1.2). Ei citeau cum El „va aşezadreptatea pe pământ“, cum „ostroavele vor nădăjdui în legea Lui“,cum „neamuri vor umbla în lumina ta, şi împăraţi în strălucirearazelor tale“ (Is. 42, 4; 60, 3).

Cuvintele rostite de Iacov înainte de a muri i-au umplut de nă-dejde: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagulde cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Silo“ (Gen. 49, 10).Puterea slăbită a lui Israel dovedea că venirea lui Mesia era aproape.Profeţia lui Daniel descria gloria domniei Sale peste o împărăţiecare trebuia să urmeze după toate împărăţiile pământeşti; şi profe-tul spunea: „Ea însăşi va dăinui veşnic“ (Dan. 2, 44). În timp cepuţini înţelegeau natura misiunii lui Hristos, exista o nădejde largrăspândită că va veni un prinţ puternic, care avea să-Şi stabileascăîmpărăţia în Israel şi să fie eliberatorul naţiunilor.

22 Hristos Lumina Lumii

Împlinirea vremii venise. Omenirea, decăzând tot mai mult îndecursul veacurilor de neascultare, striga după venirea Mântuitorului.Satana se străduia să adâncească şi să facă de netrecut prăpastiadintre pământ şi cer. Prin neadevărurile lui, el îi încurajase pe oameni[35]la păcat. Intenţia lui era de a face să înceteze răbdarea lui Dumnezeuşi de a stinge iubirea Sa faţă de om, aşa încât El să abandonezelumea, lăsând-o sub jurisdicţia satanică.

Satana căuta să îndepărteze de la oameni cunoaşterea despreDumnezeu, să le abată atenţia de la templul lui Dumnezeu şi astfelsă-şi statornicească propria împărăţie. Lupta lui pentru supremaţiepăruse a fi aproape încununată de succes. Este adevărat că în fiecaregeneraţie Dumnezeu a avut reprezentanţii Săi. Chiar şi între păgânierau persoane prin care Hristos lucra pentru ridicarea oamenilordin mocirla păcatului, din starea lor decăzută. Dar oamenii aceştiaerau dispreţuiţi şi urâţi. Mulţi dintre ei au suferit o moarte violentă.Umbra întunecată pe care Satana o aruncase asupra lumii deveneadin ce în ce mai adâncă şi tot mai adâncă.

Prin păgânism, Satana, timp de veacuri, îi îndepărtase pe oamenide la Dumnezeu, dar biruinţa lui cea mare o câştigă prin pervertireacredinţei lui Israel. Contemplându-şi propriile idei şi închinându-sela ele, păgânii pierduseră cunoaşterea de Dumnezeu şi deveniseră totmai corupţi. Tot astfel s-au petrecut lucrurile şi cu Israel. Principiulcă omul se poate mântui prin faptele sale stă la baza oricărei religiipăgâne; principiul acesta devenise acum şi principiul religiei iudaice.[36]Satana inspirase acest principiu. Oriunde se păstrează acest principiu,oamenii nu mai au nici o piedică în faţa păcatului.

Solia mântuirii se vesteşte oamenilor prin fiinţe omeneşti. Dariudeii căutaseră să monopolizeze adevărul, care este viaţa veşnică.Ei îngrămădiseră mana vie, şi aceasta se stricase. Religia pe care auîncercat să o păstreze numai pentru ei le-a devenit un blestem. EiL-au jefuit pe Dumnezeu de slava Sa şi au înşelat lumea prin contra-facerea Evangheliei. Ei au refuzat să se predea lui Dumnezeu pentrusalvarea lumii şi au devenit agenţi ai lui Satana pentru distrugereaei.

Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temeliaadevărului deveniseră reprezentanţii lui Satana. Ei făceau lucrarea pecare el dorea ca ei să o facă, ajungând să reprezinte greşit caracterullui Dumnezeu şi să determine lumea să-L considere ca fiind un

„Împlinirea vremii“ 23

tiran. Chiar şi preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedereînsemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei încetaseră săprivească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta.Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca nişte actori într-opiesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuşi Dumnezeu leinstituise, erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de aîmpietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prinmijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie desfiinţat.

Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de astrica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu,cercetând lumea, a văzut suferinţă şi mizerie. Cu milă, El a văzutcum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El priveacu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşialeseseră un conducător care i-a pus în lanţuri la carul lui. Deznă-dăjduiţi şi înşelaţi, ei îşi continuau drumul într-o jalnică procesiunespre ruină veşnică — spre o moarte în care nu mai este speranţă deviaţă, spre o noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii sataniciintraseră în oameni. Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi unlocaş al lui Dumnezeu, devenise un locaş al demonilor. Simţurile,nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influenţate de agenţisupranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurileoamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Feţele oamenilorreflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedaţi. Aceastaera perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce priveliştepentru Infinita Puritate! [37]

Păcatul devenise o ştiinţă, iar viciul era consacrat ca o parte areligiei. Răzvrătirea îşi înfipsese rădăcinile adânc în inimă, iar vrăj-măşia omului era foarte puternică împotriva cerului. S-a demonstratîn faţa universului că, despărţită de Dumnezeu, omenirea nu poate fiînălţată. Un nou element de viaţă şi putere trebuia să fie dat de Acelacare a făcut lumea.

Cu mare interes, lumile necăzute aşteptau să vadă cum Iehova Seridică şi-i nimiceşte pe locuitorii pământului. Dar, dacă Dumnezeuar fi făcut lucrul acesta, Satana ar fi fost gata să-şi pună în aplicareplanul de a-şi asigura supunerea fiinţelor cereşti. El declarase căprincipiile de guvernare ale lui Dumnezeu făceau imposibilă iertarea.Dacă lumea ar fi fost distrusă, el ar fi pretins că acuzaţiile lui s-audovedit adevărate. El era gata să arunce blamul asupra lui Dumnezeu

24 Hristos Lumina Lumii

şi să răspândească spiritul său de rebeliune în lumile de sus. Dar, înloc să distrugă lumea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să o salveze.Deşi corupţia şi provocarea se puteau vedea pretutindeni pe acestpământ înstrăinat, s-a prevăzut o cale pentru refacerea lui. Chiarîn momentul decisiv, când se părea că Satana era pe punctul de atriumfa, Fiul lui Dumnezeu a venit cu solia harului divin. În oricegeneraţie şi în orice clipă se manifestase iubirea lui Dumnezeu faţăde neamul omenesc decăzut. În pofida răutăţii oamenilor, semneleîndurării divine se arătaseră fără încetare. Şi când a venit împlinireavremii, Divinitatea a fost glorificată prin aceea că a turnat asupralumii un potop de har vindecător, care niciodată nu avea să fie opritsau retras până când Planul de Mântuire nu avea să fie împlinit.

Satana jubila pentru că reuşise să strice chipul lui Dumnezeu înom. Însă atunci a venit Isus să refacă în om chipul Creatorului său.[38]Nimeni altul în afară de Hristos nu putea remodela caracterul carea fost ruinat de păcat. El a venit să alunge demonii care puseserăstăpânire pe voinţa omului. El a venit să ne ridice din ţărână, sărefacă, după modelul caracterului Său dumnezeiesc, caracterul nostrustricat şi să-l înfrumuseţeze cu propria Sa glorie.[39]

[40]

[41]

[42]

[43]

Capitolul 4 — „Vi s-a născut un Mântuitor“

ÎMPĂRATUL SLAVEI S-A UMILIT nespus pentru a îmbrăcanatura omenească. Mediul pământesc în care a trăit era neprielnic şirespingător. Slava Sa a fost acoperită, pentru ca maiestatea înfăţişăriiSale să nu devină un punct de atracţie. El a evitat orice strălucireexterioară. Bogăţiile, onoarea lumească şi mărirea omenească nicio-dată nu pot să salveze un suflet de la moarte; Isus a avut grijă ca nicio atracţie de natură pământească să nu-i determine pe oameni să seadune în jurul Său. Numai frumuseţea adevărului ceresc trebuia să-iatragă pe aceia care aveau să-L urmeze. Caracterul lui Mesia fuseseprevestit cu mult timp înainte în profeţie şi El dorea ca oamenii să-Lprimească pe temeiul mărturiei Cuvântului lui Dumnezeu.

Îngerii se minunară de măreţul plan al răscumpărării. Ei urmă-reau să vadă cum avea să-L primească poporul lui Dumnezeu pe FiulSău, îmbrăcat în haina naturii omeneşti. Îngeri cereşti au coborât înţara poporului ales. Alte naţiuni se ţineau de legende şi se închinaula dumnezei falşi. În ţara unde se descoperise slava lui Dumnezeuşi unde strălucise lumina profeţiei au venit îngerii. Ei au mers ne-văzuţi la Ierusalim, la cei rânduiţi să explice Oracolele sfinte şi laslujitorii casei lui Dumnezeu. Deja lui Zaharia, preotul, în timp ce [44]slujea la altar, i se vestise apropiata venire a lui Hristos. Deja înainte-mergătorul era născut, iar misiunea sa era dovedită prin minuni şiprofeţie. Vestea despre naşterea lui şi despre minunata însemnătate amisiunii lui se răspândise pretutindeni. Cu toate acestea, Ierusalimulnu se pregătea să-şi primească Mântuitorul.

Solii cereşti priveau cu uimire la nepăsarea acelui popor, pe careDumnezeu îl chemase să transmită lumii lumina adevărului sfânt.Naţiunea iudaică fusese păstrată ca martoră că Hristos trebuia săSe nască din seminţia lui Avraam şi din neamul lui David; cu toateacestea, oamenii nu ştiau că venirea Lui era acum apropiată. Întemplu, sacrificiul de dimineaţă şi de seară arăta zilnic spre Mielullui Dumnezeu; dar nici aici nu se făcea nici o pregătire pentruprimirea Sa. Preoţii şi învăţătorii naţiunii nu ştiau că cel mai mare

25

26 Hristos Lumina Lumii

eveniment al veacurilor era gata să aibă loc. Ei îşi repetau rugăciunilefără înţeles şi îndeplineau ritualurile închinării pentru a fi văzuţi deoameni, dar, în goana lor după bogăţii şi onoruri lumeşti, nu eraupregătiţi pentru arătarea lui Mesia. Aceeaşi indiferenţă stăpânea totpământul lui Israel. Inimile egoiste şi lumeşti nu erau mişcate debucuria care făcea să tresalte tot cerul. Doar câţiva doreau cu ardoaresă-L vadă pe Cel Nevăzut. Acestora le-a fost trimisă solia cerească.

Îngerii i-au însoţit pe Iosif şi pe Maria în timp ce călătoreaude la căminul lor din Nazaret până la cetatea lui David. DecretulRomei imperiale pentru înscrierea oamenilor din vastul ei cuprins seextindea până la locuitorii de printre dealurile Galileii. După cum,pe vremuri, Cir fusese chemat la tronul imperiului universal, ca săpoată pune în libertate pe captivii Domnului, tot astfel Cezar Augusta fost făcut mijlocul pentru îndeplinirea planului lui Dumnezeu de ao aduce pe mama lui Isus la Betleem. Ea era din neamul lui David, şiFiul lui David trebuia să Se nască în cetatea lui David. Din Betleem,zicea profetul, „va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşiese suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei“ (Mica5, 2). Dar, în cetatea neamului lor împărătesc, Iosif şi Maria nu aufost recunoscuţi sau onoraţi. Obosiţi şi fără adăpost, ei au străbătuttot drumul îngust, de la poarta cetăţii până la extremitatea de răsărita oraşului, căutând în zadar loc de odihnă pentru noapte. Pentruei nu s-a găsit nici o cameră la hanul aglomerat. Într-un adăpostrudimentar pentru animale, ei au găsit în cele din urmă refugiu şiaici S-a născut Mântuitorul lumii.[45]

[46]

[47]

Oamenii nu ştiau lucrul acesta, dar vestea a umplut cerul debucurie. Cu un interes tot mai profund şi mai călduros, fiinţelesfinte din lumea luminii erau atrase spre pământ. Lumea întreagăera mai strălucitoare datorită prezenţei Sale. Deasupra dealurilorBetleemului s-a adunat o mulţime imensă de îngeri. Ei aşteptausemnalul de a aduce lumii vestea cea bună. Dacă ar fi fost credincioşiîn răspunderea încredinţată lor, conducătorii lui Israel ar fi putut săaibă parte de bucuria de a vesti naşterea lui Isus. Dar acum ei au fostlăsaţi la o parte.

Dumnezeu declară: „Voi turna ape peste pământul însetat şirâuri pe pământul uscat“ (Is. 44, 3). „Celui fără prihană îi răsare olumină în întuneric“ (Ps. 112, 4). Acelora care caută lumina şi care

„Vi s-a născut un Mântuitor“ 27

o acceptă cu bucurie le vor răsări razele strălucitoare de la tronul luiDumnezeu.

Pe câmpiile unde tânărul David îşi condusese turma, păstorii încămai vegheau în timpul nopţii. În orele acelea de linişte, ei vorbeauîmpreună despre Mântuitorul făgăduit şi se rugau pentru venireaÎmpăratului pe tronul lui David. „Şi iată că un înger al Domnului s-aînfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Eis-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi: căcivă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul:astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care esteHristos, Domnul».“

La cuvintele acestea, privelişti de slavă inundă inimile păstorilorcare ascultă. A venit Liberatorul lui Israel! Putere, mărire, triumfsunt legate de venirea Sa. Dar îngerul trebuie să-i pregătească pentrua-L recunoaşte pe Mântuitorul lor în sărăcie şi umilinţă. „Iată semnuldupă care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şiculcat într-o iesle.“

Solul ceresc le liniştise temerile. Le spusese cum să-L găseascăpe Isus. Cu delicată consideraţie faţă de slăbiciunea lor omenească, [48]le dăduse timp să se deprindă cu strălucirea divină. Apoi bucuria şislava nu mai puteau să fie ascunse. Toată câmpia a fost luminată deputernica strălucire a oştirilor lui Dumnezeu. Pământul era tăcut şicerul plecat să asculte imnul:

„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalteŞi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui“.

O, dacă familia omenească ar putea recunoaşte astăzi imnulacesta! Declaraţia făcută atunci, imnul cântat atunci vor creşte pânăla încheierea vremii şi vor răsuna până la marginile pământului.Când Soarele Neprihănirii va răsări cu vindecarea sub aripile Sale,cântecul acesta va fi repetat de glasul unei mari mulţimi, ca vuietulunor ape multe, zicând: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru CelAtotputernic, a început să împărăţească“ (Apoc. 19, 6).

După ce îngerii au dispărut, lumina s-a stins şi umbrele nopţiiau căzut din nou pe dealurile Betleemului. Dar în mintea păstorilora rămas cel mai strălucitor tablou văzut vreodată de ochi omeneşti.„După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii

28 Hristos Lumina Lumii

au zis unii către alţii: «Haidem să mergem până la Betleem şi săvedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul». S-au dusîn grabă şi au găsit pe Maria, pe Iosif şi pe pruncul culcat în iesle.“

Plecând de acolo cuprinşi de mare bucurie, au început să ves-tească lucrurile pe care le-au văzut şi le-au auzit. „Toţi cei ce i-auauzit s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. Maria păstra toatecuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei. Şi păstorii s-au întors,slăvind şi lăudând pe Dumnezeu.“

Cerul şi pământul nu sunt astăzi mai departe unul de altul decâtatunci când păstorii ascultau cântecul îngerilor. Omenirea este încătot aşa de mult obiectul grijii cerului ca atunci când oamenii simpli,cu ocupaţii obişnuite, au întâlnit îngeri în miezul zilei şi au vorbitcu solii cereşti prin vii şi pe câmpii. Cerul poate fi foarte aproapede noi pe drumurile obişnuite ale vieţii. Îngeri din locuri cereşti vorsprijini paşii acelora care vin şi merg la porunca lui Dumnezeu.

Faptul petrecut la Betleem este un subiect inepuizabil. În el esteascuns „adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu“(Rom. 11, 33). Admirăm sacrificiul Mântuitorului, care a schimbattronul cerului cu staulul şi tovărăşia îngerilor sfinţi cu vitele din grajd.[49]Îngâmfarea omenească şi mulţumirea de sine se simt mustrate înprezenţa Sa. Dar acesta n-a fost decât începutul iubirii Sale minunate.Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără marginica să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden,nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umanăfusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al luiAdam, El Şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Careerau consecinţele acestea, se poate vedea în istoria strămoşilor Săipământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noigrijile şi ispitele şi să ne dea o pildă de o viaţă fără păcat.

În cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziţia Sa la tronul luiDumnezeu. L-a urât şi mai mult atunci când el însuşi a fost înlăturat.L-a urât pe Acela care Se legase să-i răscumpere pe păcătoşi. Cutoate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, DumnezeuI-a îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciuniiomeneşti. El I-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieţii la felca oricare om, să ducă lupta vieţii aşa cum trebuie să o ducă oricevlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi a pierde veşnicia.

„Vi s-a născut un Mântuitor“ 29

Inima oricărui tată pământesc veghează asupra fiului său. Elpriveşte faţa copilaşului său şi tremură la gândul primejdiei pentruviaţa acestuia. El doreşte din toată inima să ferească scumpa luiodraslă de puterea lui Satana, să-l ţină departe de ispite şi luptă.Pentru a înfrunta o luptă şi mai înverşunată şi un risc mult maiînfricoşător, Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu, ca în felul acestacărarea vieţii să poată fi făcută sigură pentru copilaşii noştri. Aicieste iubirea! Minunează-te, cerule, şi rămâi încremenit, pământule! [50]

Capitolul 5 — Consacrarea

LA APROXIMATIV PATRUZECI DE ZILE după naşterea luiHristos, Iosif şi Maria L-au dus la Ierusalim, să-L înfăţişeze înainteaDomnului şi să aducă jertfă. Acest lucru era în conformitate cu legeaiudaică şi, ca înlocuitor al omului, Hristos trebuia să Se conformezeîn totul legii; El fusese deja supus ritualului circumciziunii, ca oasigurare că Se va supune legii.

Ca jertfă din partea mamei, legea cerea un miel de un an caardere de tot şi un porumbel tânăr sau o turturea ca jertfă pentrupăcat. Dar legea prevedea că, dacă erau prea săraci ca să aducă unmiel, părinţii puteau aduce o pereche de turturele sau doi pui deporumbel, unul pentru arderea de tot, iar celălalt ca jertfă pentrupăcat.

Darurile aduse Domnului trebuiau să fie fără cusur. Aceste daruriÎl reprezentau pe Hristos, de unde rezultă clar că Isus Însuşi nu aveanici un defect fizic. El era „Mielul fără cusur şi fără prihană“ (1 Petru1, 19). Făptura Sa nu era desfigurată de vreun defect; corpul Său eraputernic şi sănătos. Şi în tot timpul vieţii Sale a trăit în conformitatecu legile naturale.[51]

Atât fizic, cât şi spiritual, El a fost un exemplu de ceea ce vreaDumnezeu ca toţi oamenii să fie prin ascultare de legile Sale.

Consacrarea primului născut îşi avea originea în timpurile celemai îndepărtate. Dumnezeu făgăduise să-L dea pe Întâiul născut alcerului pentru a-i salva pe păcătoşi. Acest dar trebuia să fie recunos-cut în fiecare familie prin consacrarea întâiului născut. El trebuiasă fie devotat slujbei de preot, ca reprezentant al lui Hristos printreoameni.

În timpul eliberării lui Israel din Egipt, consacrarea întâiuluinăscut a fost din nou poruncită. Atunci când fiii lui Israel erau robila egipteni, Domnul i-a poruncit lui Moise să meargă la Faraon,împăratul Egiptului, şi să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul: «Israeleste fiul Meu, întâiul Meu născut. Îţi spun: Lasă pe fiul Meu să plece,

30

Consacrarea 31

ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l laşi să plece, voi ucide pe fiultău, pe întâiul tău născut»“ (Exodul 4, 22.23).

Moise a transmis solia încredinţată, dar răspunsul îngâmfatuluiîmpărat suna astfel: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui şisă-l las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa peIsrael să plece“ (Exodul 5, 2). Domnul a lucrat pentru poporul Săuprin semne şi minuni, trimiţând judecăţi grele asupra lui Faraon. Încele din urmă, îngerului pierzător i s-a poruncit să-i ucidă pe întâiinăscuţi ai egiptenilor şi ai vitelor lor. Ca să fie cruţaţi, israeliţilorli s-au dat instrucţiuni să ungă uşorii uşilor cu sângele unui mielînjunghiat. Fiecare casă trebuia să poarte semnul acesta, pentru ca,atunci când venea să-şi îndeplinească misiunea de nimicire, îngerulsă poată trece pe lângă casele israeliţilor.

După trimiterea acestei judecăţi asupra Egiptului, Domnul i-aspus lui Moise: „Pune-Mi deoparte ca sfânt pe orice întâi născut...atât dintre oameni, cât şi dintre dobitoace: este al Meu.“ „Căci oriceîntâi născut este al Meu; în ziua când am lovit pe toţi întâii născuţidin ţara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toţi întâii născuţi dinIsrael, atât din oameni, cât şi din dobitoace: ei vor fi ai Mei. Eusunt Domnul“ (Exodul 13, 2; Numeri 3, 13). După ce a fost stabilitserviciul în sanctuar, Domnul a ales seminţia lui Levi în locul întâilornăscuţi din tot Israelul, ca să slujească în sanctuar. Dar întâii născuţiurmau totuşi să fie priviţi ca fiind ai Domnului şi trebuiau să fierăscumpăraţi.

În felul acesta, legea pentru înfăţişarea întâilor născuţi a căpătato însemnătate deosebită. Deşi era o amintire a minunatei eliberări acopiilor lui Israel de către Domnul, ea preînchipuia o eliberare maimare, pe care avea să o împlinească singurul Fiu al lui Dumnezeu.După cum sângele stropit pe uşori i-a salvat pe întâii născuţi ai luiIsrael, tot astfel sângele lui Hristos are putere să salveze lumea. [52]

Aşadar, ce profundă însemnătate avea actul înfăţişării lui Hristos!Preotul însă n-a văzut prin văl, n-a descifrat taina din partea cealaltă.Înfăţişarea copiilor era un act obişnuit. Zi de zi, preotul primea baniipentru răscumpărare, când pruncii erau înfăţişaţi Domnului. Zi dupăzi, el îşi aducea la îndeplinire îndatoririle obişnuite, dând prea puţinăatenţie părinţilor sau copiilor, afară de cazul că vedea vreun semnal bogăţiei sau rangului înalt al părinţilor. Iosif şi Maria erau săraci;când au venit cu copilul lor, preoţii au văzut doar un bărbat şi o

32 Hristos Lumina Lumii

femeie îmbrăcaţi ca galileenii, în veşminte umile. În înfăţişarea lornu era nimic care să atragă atenţia şi nu au prezentat decât darul pecare-l ofereau cei foarte săraci.

Preotul a trecut prin ceremonia slujbei sale oficiale. A luat copilulîn braţe şi l-a ridicat în faţa altarului. După ce l-a înapoiat mamei, ascris numele „Isus“ în registrul întâilor născuţi. Atunci când prunculse afla în braţele sale, nici prin gând nu i-a trecut că acesta eraMaiestatea cerului, Împăratul slavei. Preotul nu-şi închipuia că Acestprunc era Acela despre care Moise scrisese: „Domnul, Dumnezeulvostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe Elsă-L ascultaţi în tot ce vă va spune“ (Fapte 3, 22). El nu s-a gânditcă acest prunc era Cel a cărui slavă ceruse Moise să o vadă. Darîn braţele preotului se afla Unul mai mare decât Moise; şi cândînregistră numele copilului, el scrise numele Aceluia care era temeliaîntregului sistem iudaic. Acel nume avea să fie garanţia desfiinţăriiacestui sistem; deoarece sistemul jertfelor şi al darurilor se învechise,tipul aproape îşi ajunsese antitipul, iar umbra, realitatea ei.

Şechina se depărtase de la sanctuar, dar Copilul din Betleem eraînvăluit în slava în faţa căreia îngerii se prosternau. Acest pruncneştiutor era sămânţa făgăduită, către care arăta primul altar de lapoarta Edenului. Acesta era Silo, Pacificatorul. Era Acela care Senumise în faţa lui Moise EU SUNT. Era Acela care în stâlpul denor şi de foc fusese conducătorul lui Israel. Era Acela despre carevăzătorii proorociseră cu mult înainte. El era Dorinţa tuturor naţiu-nilor, Rădăcina şi Vlăstarul lui David şi Luceafărul strălucitor dedimineaţă. Numele acelui plăpând pruncuşor, înscris în registrul luiIsrael, care-L declara ca fiind fratele nostru, era nădejdea neamuluiomenesc decăzut. Copilul pentru care se plătise răscumpărare eraAcela care trebuia să plătească preţul de răscumpărare pentru păca-tele întregii omeniri. Era adevăratul „Mare Preot pus peste casa luiDumnezeu“, conducătorul „preoţiei care nu poate trece de la unulla altul“, Mijlocitorul de la „dreapta Măririi în locurile preaînalte“[53]

[54]

[55]

(Evrei 10, 21; 7, 24; 1, 3).Lucrurile spirituale se judecă spiritual. În templu, Fiul lui Dum-

nezeu era consacrat lucrării pe care venise s-o îndeplinească. Preotulprivea la El ca la oricare alt copil. Dar, cu toate că el n-a văzut şi n-asimţit nimic neobişnuit, s-a recunoscut totuşi faptul că Dumnezeudădea lumii pe Fiul Său. Această ocazie n-a trecut fără ca Hristos să

Consacrarea 33

fi fost recunoscut. „Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon.Omul acesta ducea o viaţă sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu. El aş-tepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îlînştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului.“

Când intră în templu, Simeon văzu o familie înfăţişând preotuluipe primul lor născut. După înfăţişare se cunoştea că sunt săraci; darSimeon a înţeles îndemnurile Duhului Sfânt şi a fost profund convinscă pruncul înfăţişat Domnului era Mângâierea lui Israel, Acela pecare din toată inima dorea să-L vadă. Spre uimirea preotului, Simeonarăta ca un om căzut în extaz. Copilul a fost înapoiat Mariei, iarel Îl luă în braţe şi Îl înfăţişă lui Dumnezeu, în timp ce în sufletullui pătrunse o bucurie pe care nu o mai simţise niciodată. Ridicândcopilul Mântuitor spre cer, a spus: „Acum, slobozeşte în pace perobul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii meimântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor,lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel“.

Duhul profeţiei era asupra acestui om al lui Dumnezeu şi, întimp ce Iosif şi Maria stăteau lângă el, minunându-se de cuvintelelui, Simeon i-a binecuvântat şi i-a zis Mariei: „Iată, Copilul acestaeste rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora în Israel şi să fie unsemn care va stârni împotrivire. Chiar sufletul tău va fi străpuns de osabie, ca să descopere gândurile multor inimi“.

Ana, o proorociţă, de asemenea a intrat şi a confirmat mărturialui Simeon cu privire la Hristos. În timp ce Simeon vorbea, faţa eise luminase de slava lui Dumnezeu şi din adâncul inimii îşi exprimamulţumirea pentru că i se îngăduise să-L vadă pe Hristos, Domnul.

Aceşti umili închinători nu studiaseră profeţiile în zadar. Dar ceicare deţineau poziţii de conducători şi preoţi în Israel, deşi aveau înfaţa lor preţioasele cuvinte ale profeţiei, nu umblau în căile Domnu-lui şi ochii lor nu erau deschişi să vadă Lumina vieţii. [56]

Tot astfel se petrec lucrurile şi acum. Evenimentele asupra căroraeste concentrată atenţia întregului cer sunt neînţelese şi apariţia lortrece neobservată de conducătorii religioşi şi închinătorii din casalui Dumnezeu. Oamenii Îl recunosc pe Hristos în istorie, în timpce-I întorc spatele lui Hristos Cel viu. Hristos, în Cuvântul Său carecheamă la jertfire de sine, în cei săraci şi suferinzi care cer ajutor, încauza justă care implică sărăcie, trudă şi defaimă, nu este primit niciastăzi mai bine decât a fost cu optsprezece veacuri în urmă.

34 Hristos Lumina Lumii

Maria medita asupra proorociei mult cuprinzătoare a lui Simeon.Când privea la copilul din braţele ei şi îşi amintea cuvintele spusede păstorii din Betleem, inima ei se umplu de bucurie şi speranţăminunată. Cuvintele lui Simeon i-au amintit de profeticele rostiri alelui Isaia: „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai şi un Vlăstar vada din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh deînţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţăşi de frică de Domnul... Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale şicredincioşia brâul mijlocului Său“. „Poporul care umbla în întunericvede o mare lumină... Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-adat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic,Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii“ (Is. 11, 1-5; 9,2-6).

Cu toate acestea, Maria nu înţelegea misiunea lui Hristos. Si-meon profetizase despre El ca fiind o lumină care să lumineze Nea-murile şi o glorie pentru Israel. Tot aşa şi îngerii vestiseră naştereaMântuitorului ca o veste de bucurie pentru toate popoarele. Dum-nezeu căuta să corecteze concepţia îngustă a iudeilor cu privire lalucrarea lui Mesia. El dorea ca lumea să-L privească nu numai caeliberator al lui Israel, ci şi ca Mântuitor al lumii. Trebuia să treacăînsă mulţi ani până când chiar mama lui Isus să înţeleagă misiuneaLui.

Maria aştepta cu nerăbdare domnia lui Mesia pe tronul lui David,dar nu vedea botezul suferinţei prin care trebuia să-l câştige. PrinSimeon, se făcuse cunoscut faptul că trecerea lui Mesia prin lume nuera lipsită de greutăţi. În cuvintele adresate Mariei: „Chiar sufletultău va fi străpuns de o sabie“, Dumnezeu, în mila Sa duioasă, aînştiinţat-o pe mama lui Isus despre suferinţa pe care, din dragostepentru El, începuse deja să o simtă.

„Iată“, spusese Simeon, „Copilul acesta este rânduit spre prăbuşi-rea şi ridicarea multora în Israel şi să fie un semn care va stârniîmpotrivire.“[57]

Cei care urmează să fie înălţaţi trebuie ca mai întâi să cadă.Trebuie să cădem pe Stâncă şi să fim zdrobiţi înainte de a putea fiînălţaţi în Hristos. Eul personal trebuie să fie detronat şi îngâmfareatrebuie să fie umilită, dacă vrem să vedem slava împărăţiei spirituale.Iudeii nu acceptau onoarea care se câştigă prin umilinţă. De aceea ei

Consacrarea 35

nu L-au primit pe Răscumpărătorul lor. El era un semn care stârneaîmpotrivire.

„Ca să se descopere gândurile multor inimi.“ În lumina vieţiiMântuitorului, inimile tuturor, de la Creator până la domnul întu-nericului, sunt descoperite. Satana L-a prezentat pe Dumnezeu cafiind egoist şi asupritor, că pretinde totul şi nu dă nimic, cere dela toate creaturile Sale să-L slujească pentru gloria Sa şi nu facenici un sacrificiu pentru binele lor. Însă darul lui Hristos descoperăgândurile din inima Tatălui. Dovedeşte că gândurile lui Dumnezeufaţă de noi sunt „gânduri de pace şi nu de nenorocire“ (Ier. 29, 11).Demonstrează că, în timp ce ura lui Dumnezeu faţă de păcat este totaşa de tare ca moartea, iubirea Sa faţă de păcătos este mai tare de-cât moartea. Asumându-Şi lucrarea răscumpărării noastre, El nu vacruţa nimic, oricât de scump, din ce este necesar pentru desăvârşireaoperei Sale. Nu se reţine nici un adevăr esenţial pentru mântuireanoastră, nu se neglijează nici o minune a harului, nu rămâne nefolo-sită nici una din puterile divine. Har este îngrămădit peste har şi darpeste dar. Întreaga comoară a cerului este pusă la îndemâna celor pecare El caută să-i salveze. După ce a adunat bogăţiile universului şi adeschis izvoarele puterilor nesfârşite, le predă în mâinile lui Hristosşi zice: „Toate acestea sunt pentru om. Foloseşte aceste daruri casă-l convingi că nu există iubire mai mare ca a Mea pe pământ sauîn cer. Fericirea sa cea mai mare o va găsi iubindu-Mă pe Mine“.

La crucea Golgotei, iubirea şi egoismul au stat faţă în faţă. Acolos-au descoperit în toată plinătatea lor. Hristos a trăit numai pentru amângâia şi a binecuvânta, iar Satana, punând la cale omorârea Sa, adat pe faţă răutatea urii sale împotriva lui Dumnezeu. Prin aceasta,dovedea că adevăratul scop al rebeliunii sale era de a-L detrona peDumnezeu şi de a-L nimici pe Acela prin care se manifesta iubirealui Dumnezeu.

Prin viaţa şi moartea lui Hristos, gândurile oamenilor sunt şi elescoase la iveală. De la staul până la cruce, viaţa lui Isus a fost ochemare la înfrângerea eului şi la părtăşie în suferinţă. Aceasta adezvăluit intenţiile oamenilor. Isus a venit cu adevărul cerului şi toţicei care ascultă de glasul Duhului Sfânt sunt atraşi de El. Adoratoriieului aparţin împărăţiei lui Satana. Prin atitudinea lor faţă de Hristos,toţi vor dovedi de ce parte sunt. Şi în felul acesta fiecare îşi hotărăştesoarta. [58]

36 Hristos Lumina Lumii

În ziua judecăţii de apoi, fiecare fiinţă pierdută va înţelege naturapropriei respingeri a adevărului. Jertfa de pe cruce va fi prezentatăşi adevărata ei însemnătate va fi înţeleasă de fiecare minte ce a fostorbită de păcat. În faţa priveliştii de pe Golgota, cu jertfa ei tainică,păcătoşii vor sta condamnaţi. Se va da la o parte orice scuză min-cinoasă. Apostazia oamenilor se va arăta sub odioasa ei înfăţişare.Oamenii vor vedea ce au ales. Atunci va fi clarificată orice întrebarecu privire la adevăr şi rătăcire, ce a existat în lupta aceasta înde-lungată. Întregul univers va vedea că Dumnezeu nu este vinovatde existenţa sau dăinuirea răului. Se va demonstra că hotărârile luiDumnezeu nu au nici o legătură cu păcatul. Nu a existat nici undefect în cârmuirea lui Dumnezeu, nici un motiv de nemulţumire.Atunci când vor fi date pe faţă gândurile tuturor inimilor oameni-lor, atât cei credincioşi, cât şi cei răzvrătiţi vor afirma împreună:„Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor. Cinenu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău?... pentru căjudecăţile Tale au fost arătate“ (Apoc. 15, 3.4).[59]

Capitolul 6 — „I-am văzut steaua“

„DUPĂ CE S-A NĂSCUT ISUS în Betleemul din Iudea, în zileleîmpăratului Irod, iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalimşi au întrebat: «Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor?Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinămLui».“

Aceşti înţelepţi din Răsărit erau filozofi. Ei aparţineau unei clasemari şi influente, care cuprindea oameni de viţă nobilă şi care de-ţinea mare parte din bogăţia şi ştiinţa naţiunii lor. Printre aceştia,erau mulţi care îi înşelau pe cei creduli. Alţii însă, care erau sinceri,studiau descoperirile lui Dumnezeu din natură şi erau onoraţi pen-tru integritatea şi înţelepciunea lor. Un astfel de caracter aveau şiînţelepţii care au venit la Isus.

Lumina lui Dumnezeu străluceşte totdeauna în mijlocul întune-cimii păgânismului. Atunci când au studiat cerurile înstelate şi aucăutat să pătrundă taina ascunsă în căile lor luminoase, aceşti magiau contemplat gloria Creatorului. Căutând să înţeleagă mai bine, eis-au îndreptat spre Scripturile evreilor. În ţara lor, scrierile profetice,care preziceau venirea unui învăţător divin, au fost păstrate ca ocomoară. Balaam făcea parte din rândul magilor, deşi cândva fuseseun profet al lui Dumnezeu; inspirat de Duhul Sfânt, el proorocisedespre prosperitatea lui Israel şi arătarea lui Mesia; iar proorociilelui trecuseră prin tradiţie de la generaţie la generaţie. Dar, în Vechiul [60]Testament, venirea Mântuitorului era mai clar descoperită. Magii auaflat cu bucurie că venirea Sa era aproape şi că lumea întreagă aveasă fie plină de cunoaşterea slavei Domnului.

În acea noapte, când slava lui Dumnezeu se revărsa pe dealurileBetleemului, magii au văzut pe ceruri o lumină misterioasă. Cândlumina s-a stins, o stea luminoasă a apărut şi zăbovea pe cer. Nu eranici stea fixă, nici planetă, şi fenomenul a trezit cel mai viu interes.Acea stea era o grupă depărtată de îngeri luminoşi, dar magii nuştiau lucrul acesta. Cu toate acestea, ei simţeau că steaua are pentruei o deosebită însemnătate. Ei i-au consultat pe preoţi şi pe filozofi

37

38 Hristos Lumina Lumii

şi au cercetat sulurile vechilor cronici. Profeţia lui Balaam glăsuiaastfel: „O stea răsare din Iacov. Un toiag de cârmuire se ridică dinIsrael“ (Num. 24, 17). Să fi fost această stea neobişnuită trimisă caun prevestitor al Celui Făgăduit? Magii au întâmpinat cu bucurielumina adevărului trimis din cer; acum, ea se revărsa asupra lor înraze tot mai strălucitoare. Prin vise, au fost îndrumaţi să meargă să-Lcaute pe Prinţul nou-născut.

După cum, prin credinţă, Avraam a plecat la chemarea lui Dum-nezeu, „fără să ştie unde se duce“ (Evrei 11, 8), după cum, princredinţă, Israel a urmat stâlpul de nor către Ţara Făgăduită, tot aşaşi aceştia dintre neamuri au plecat să-L găsească pe Mântuitorulfăgăduit. Orientul avea din abundenţă lucruri preţioase şi magii n-aupornit la drum cu mâna goală. Era obiceiul ca prinţilor sau altorpersonalităţi de seamă să li se ofere daruri, ca un act de omagiu,şi astfel cele mai valoroase daruri pe care acea ţară le putea oferiau fost aduse ca o jertfă de închinare înaintea Aceluia în care toateneamurile pământului aveau să fie binecuvântate. Era necesar săcălătorească noaptea, pentru a nu pierde steaua din vedere; iar că-lătorii foloseau timpul repetând proorociile tradiţionale şi vestirileprofetice cu privire la Acela pe care ei Îl căutau. La fiecare popas,cercetau profeţiile şi li se întărea convingerea că sunt conduşi deDumnezeu. Pe lângă faptul că aveau steaua în faţa lor ca un semnexterior, aveau şi dovadă lăuntrică din partea Duhului Sfânt, carelucra asupra inimii lor şi le insufla speranţă. Călătoria, deşi lungă,era fericită pentru ei.

Ei au ajuns în ţara lui Israel, unde coborâră Muntele Măslinilor,având Ierusalimul în faţă, când, deodată, steaua care i-a condus pedrumul lor obositor se opri deasupra templului, iar după un timp,dispăru dinaintea privirii lor. Cu paşi energici porniră mai departe,nădăjduind cu încredere ca naşterea lui Mesia să fie rostirea feri-cită a oricărei limbi. Dar cercetările lor sunt zadarnice. Intrâ