MINISTERUL EDUCATIEI SI CERCETARII

UNIVERSITATEA BABES BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA

Lucrare de seminar

HRISTOLOGIA PAULINA

Prof. Coordonator.

Pr. Prof. Dr. Valer Bel

Masterand

Matei Bogdan Ionut

Cluj Napoca

2008

Hristologia Paulină

1. Generalităţi

Învăţătura şi faptele Mântuitorului Iisus Hristos au fost scrise de către

evanghelişti, aşa precum le-au văzut şi au auzit, aşa precum s-au ndesfăşurat. În

Evanghelii avem învăţătura creştinăî expusă în liniile sale mari, în punctele sale

generale, cel care a interpretat însă, a sistematizat şi a aplicat învăţătura

Domnului Hristos la realităţile sociale, răspândind-o în lume, a fost Sfântul

Apostol Pavel.

El a fost, fără îndoială, un misionar de geniu şi creştinismul datorează

uimitoarea sa răspândire de la început măiestriei neîntrecute a geniului paulin.

Sfântul Apostol Pavel, sau Apostolul neamurilor, aşa cum a mai fost

numit de-a lungul timpului, la origini, a fost unul dintre cei mai mari prigonitori

ai creştinilor, sau a celor care credeau in Iisus Hristos.

De la botez, el a primit numele de Saul, a studiat foarte bine religia

iudaică, şi la fel ca şi ceilalţi din neamul său, şi el se aştepta la un Mesia, născut

în mintea lor dintr-un concept naţional – politic, adică la un om, un conducător

lumesc, descendent davidic, care să readucă gloria pământească a neamului

Său.

Şi deşi Mântuitorul a făcut numeroase referiri, aluzii la demnitatea Sa

împărătească şi la descendenţa Sa davidică, toate acestea nu au fost luate in

considerare de către iudei, şi cu precădere de către mai mari acestora, fapt

pentru care s-a şi născut personajul Saul, un aprig luptător împotriva credinţei

creştine şi a tuturor care îndrăzneau să o practice.

Dar pe drumul către Damasc, Saul s-a întors la Dumnezeu, auzind glasul

Său care i-a spus: „Eu sunt Iisus, pe Care tu în prigoneşti…” (Fp. Ap. 9, 5),

devenind astfel un vrednic apărător al dreptei credinţe şi un puternic

propovăduitor al acesteia la toate neamurile, fapt pentru care a şi primit numele

de Apostol al neamurilor.

De-a lungul activităţii sale, Pavel nu s-a sfiit niciodată să vorbească

despre Iisus Hristos ca Dumnezeu Adevărat şi Om Adevărat, şi mai mult decât

atât, el a reuşit să atingă, în adevăratul sens al cuvântului, ideea legăturii dintre

cele două naturi (divină şi umană), arătând exact modul în care acestea se

întrepătrund într-o armonie perfectă în persoana lui Iisus Hristos.

2. Plinătatea teologiei pauline

Sfântul Pavel, pentru perioada sa, poate fi considerat un pionier al

creştinismului, iar în ceea ce priveşte învăţătura sa hristologică putem spune că

aceasta atinge apogeul, sau punctul său maxim de dezvoltare în epistola către

Filipeni, acolo unde întâlnim şi textul care a stârnit atâtea idei şi controverse

de-a lungul timpului, şi anume textul chenotic, cel al deşertării de Sine a

Mântuitorului, pentru a se face om, „chip de rob luând”. (Filip. 2, 7)

Spunem că poate fi considerat un pionier, deoarece acest Apostol al lui

Hristos nu s-a sfiit să vorbească şi să explice tot ceea ce a fost necesar pentru

îndrumarea oamenilor, a lumii întregi spre dreapta credinţă.

Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Afirmaţia aceasta a fost

bine evidenţiată de către Sfântul Apostol Pavel mai ales atunci când a spus:

„Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu <<celui viu şi adevărat>>, pe care Dumnezeu

L-a înviat din morţi…”1 (I Tes. 1, 9-10).

Scopul prim al venirii Mântuitorului în lume este împăcarea lumii cu

Dumnezeu, pe care El o împlineşte prin darul jertfei Sale pe Cruce, care îi

repune pe oameni în starea lor de fii ai lui Dumnezeu „Şi printr-Însul toate cu

1 Dumitru Stamatoiu, Epistola a doua către Tesaloniceni, p. 92

Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El,

prin sângele crucii Sale” (Col. 1, 20).

Este evident că între filiaţia lui Hristos şi a noastră nu este decât un

raport de analogie, noi fiind fii ai lui Dumnezeu prin har, adică fii adoptivi, în

timp ce Hristos este Fiul lui Dumnezeu prin fire, unicul născut, etern, deofiinţă

şi deopotrivă cu Tatăl.

În scrierile Noului Testament se spune că „oricine săvârşeşte păcat este

rob al păcatului” (In. 8, 34) iar păcatul aduce suferinţe şi boli, iar „plata

păcatului este moartea” (Rom. 6, 23)

Vedem deci de aici că Sfântul Apostol Pavel a încercat să atingă şi să

cuprindă punctele esenţiale ale teologiei creştine, pentru ca nu cumva omul,

dacă are vreun dubiu sau vreo nelămurire, să nu şi le poată explica.

„Robia păcatului a început în momentul în care Adam a păcătuit şi nu s-a

căit, depărtându-se tot mai mult de Dumnezeu. Odată cu această depărtare au

scăzut şi forţele omului, astfel încât din această robie a păcatului, a diavolului

şi a morţii omul nu a putut fi salvat nici de forţele sale proprii, nici de legea

naturală nescrisă, dar sădită de Dumnezeu în inima omului, nici de poruncile

date lui Moise, ci numai Mesia – Hristos.”2

În Epistola către Romani, Apostolul Pavel descrie această stare ca fiind

una jalnică, în contrast cu starea credinciosului după Răscumpărare, arătând în

ce măsură l-au ajutat cele două legi anterioare.

Vorbind mai întâi despre prima lege, adică cea naturală, nescrisă şi

întipărită în inima omului, Pavel spune că: „Dumnezeu a pus pentru ei, în

mijloc, în locul învăţăturii, lumea (natura), ca o carte deschisă şi a dat

fiecăruia minte, să înţeleagă, prin ea, pe Creatorul”3 a toate.

Dar pentru că omul nu a înţeles ceea ce trebuia, adică pe Dumnezeu, a

căzut în idolatrie şi politeism, „Şi au schimbat mărirea lui Dumnezeu cel

2 Pr. Ioan Mircea, Răscumpărarea în Noul Testament după învăţătura SF. Părinţi, în Studii Teologice, nr. 1-2/1972, p. 313 Ibidem, apud. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia IV la Romani, p. 43;

nestricăcios, în asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al

celor cu câte patru picioare şi al târâtoarelor” (Rom. 1, 21 – 23), iar de aici au

început să îşi trăiască viaţa în păcate, dedându-se la pofte şi necurăţii de tot

felul.

De la legea naturală, firească, Pavel trece mai apoi la legea scrisă

prezentată în Epistola către Romani, capitolele II până la VIII, lege dată de

Dumnezeu prin Moise, pentru a arăta astfel că „Legea, în loc să desăvârşească

pe ai săi, dimpotrivă i-a robit pentru că, venind porunca, păcatul a înviat şi s-a

înmulţit: „…dar după ce a venit porunca, păcatul a prins viaţă” (Rom. 7, 9)

„iar Legea a intrat şi ea ca să se înmulţească greşeala, iar unde s-a înmulţit

păcatul a prisosit harul;” (Rom. 5, 20)

Saul fusese un om al legii şi de aceea el constată un adevar dureros, şi

anume acela că deşi “Legea este sfântă şi dreaptă şi bună” (Rom. 8, 12), totuşi

păcatul, luând fiinţă tocmai datorită acesteia, amăgeşte şi omoară în fiecare zi pe

oricine. Observând astfel discordanţa dintre cele două, Sfântul afirmă: “Căci nu

fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl

săvârşesc.”(Rom. 7, 19)

“Recunoscând că Legea este bună dar că legea păcatului care lucează în

mădularele lui – făcându-l rob al legii păcatului – se luptă împotriva legii

minţii şi deci împotriva Legii lui Dumnezeu.”4

Astfel Apostolul, exclamă asemeni proorocului Isaia : ”Om nenorocit ce

sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia.”5 exprimând prin aceasta atât

neputinţa sa de a se mântui prin forţe proprii, cât şi dorul său după Hristos Fiul

Omului, Fiul lui Dumnezeu, dorul după mântuire, după ceea ce a avut şi a

pierdut odată cu intrarea în păcat.

Dar căderea omului la început nu a fost menită să fie una definitivă, ci

numai una temporară, căci odată cu căderea acestuia în păcat apare şi

4 Ibidem, p. 325 Ibidem, apud. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XIV la Romani, p. 206

promisiunea unui Răscumpărător, a „Unsului lui Dumnezeu”, a Fiului Omului,

adică a lui Iisus Hristos.

Dar pentru ca El să fie cu adevărat Răscumpărătorul, pentru a putea

elibera fiinţa umană de sub jugul păcatului trebuia să fie Om Adevărat, şi aici

apare adevărata teologie hristologică a Sfântului Apostol Pavel, şi anume atunci

când explică în câteva cuvinte ceea ce îl caracterizează de fapt pe Iisus Hristos,

şi anume, comuniunea deplină în persoana Sa, a celor două firi, divină şi umană.

Dacă expresia „Fiul lui Dumnezeu” exprimă integritatea Sa divină, atunci

cea de „Fiul Omului” arată integritatea Sa umană, astfel că Fiul lui Dumnezeu

şi-a însuşit natura umană într-un mod atât de real şi substanţial, încât, s-a

constituit o singură persoană, şi anume „Persoana divină a Cuvântului lui

Dumnezeu întrupat.”6

În acest sens, Sfântul Grigorie de Nazians spune că „slujirea Fiului

Omului este mântuirea”7, iar în scopul acestei jertfe El aduce jertfa supremă a

vieţii Sale, pe Sine Însuşi, căci: „Fiul Omului nu a venit să i se slujească, ci să

slujească El şi să-şi dea viaţa preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Mc. 10, 45).

Viaţa şi Moartea pe Cruce a Fiului Omului a fost numai şi numai pentru

noi oamenii, pentru ca astfel să putem birui păcatul, iar aceasta se putea numai

prin comuniunea clară şi reală dintre cele două firi. Tocmai pentru aceasta,

Sfîntul Apostol Pavel, inspirat de Duhul Sfânt scrie acele cuvinte din Epistola

către Filipeni, la capitolul 2, text care mai tărziu a fost numit „chenotic”, care

arată exact faptul că Fiul lui Dumnezeu, s-a pogorât pe pământ, s-a deşertat pe

Sine „chip de rob luând”, tocmai pentru a ne arăta încă o dată că ceea ce trebuie

să facem este să ascultăm glasul şi poruncile lui Dumnezeu, căci însuşi Hristos,

pe lângă faptul că a luat chip de rob, într-atât S-a smerit pe Sine, încât pentru

noi a răbdat moarte, „şi încă moarte pe Cruce”.

6 Pr. Drd. Vasile Mihoc, “Fiul Omului după Noul Testament”, în Studii Teologice nr. 1-2/1973, p. 36, apud. Sf. Ioan Damaschin, “Despre cele două voinţe în Hristos”, 40, P.G., XCV, 180.7 Ibidem, apud. Sf, Grigorie de Nazians, Cuvânt la Învierea Domnului, 22. P. G. XXXVI, 653 B

Apostolul Pavel nu face aici nimic mai mult decât să pună accentul pe

iconomia mântuirii. El ştia prea bine problemele care erau atunci şi tocmai din

această cauză explică toate acestea, pentru a arăta tuturor că Hristos a fost o

persoană acevărată, o persoană care a unit în Sine cele două firi: „pe cea

dumnezeiască pe care o avea, şi pe cea omnească, pe care a luat-o.”8

El arată mereu că Hristos a fost Om Adevărat şi Dumnezeu Adevărat, şi

dacă la evangheliştii sinoptici uneori este greu de a determina valoarea precisă a

titlului de „Fiul lui Dumnezeu” căci aceştia nu îl numesc direct Fiu al lui

Dumnezeu ci relatază cuvintele alor persoane despre acesta, precum mărturia

centurionului la picioarele Crucii (Mt. 27, 54 – Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu

era Acesta) sau mărturisirea lui Petru aşa cum se desprinde din cele trei texte de

la Mt. 16, 18 – Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea;

Mc.8, 29 – Răspunzând Petru a zis: Tu eşti Hristosul sau Lc. 9, 20 – Hristosul

lui Dumnezeu, la Sf. Pavel, acest lucru este evident.

El raportează calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, în mod clar la preexistenţa

Sa, adică, Hristos nu a primit titulatura de Fiu pentru că a fost trimis – ceea ce

este absurd, ci îl trimite pentru că este Fiul Său, iar în acest sens Pavel şi spune:

„...trimiţând pe Fiul Său întru asemănare trupului păcatului şi pentru păcat a

osândit păcatul în trup” (Rom. 8, 3), sau „Credincios este Dumnezeu prin care

a-ţi fost chemaţi la Împărtăşirea cu Fiul Său Iisus Hristos, Domnul nostru”

(I Cor. 1, 9), sau „M-am răstignit împreună cu Hristos...şi viaţa mea...o trăiesc

în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru

mine”(Gal. 2, 20), iar prin toate aceste expresii Sfântul Pavel pune în evidenţă

filiaţia divină a Mântuitorului.

8 Pr. Dr. Ioan Mircea, Explicare la textul chenotic din Filipeni II, 5-8, în S.T. nr. 3-4/1982, p. 164

3. Concluzii

Prin epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel este cel dintâi mare scriitor

creştin. Cuvântul lui scris era un mijloc de acţiune, o faptă de apostol, de

organizator, de părinte şi păstor al credincioşilor, este sfat, îndemn, mustrare,

mângâiere, îmbătbătare, recunoştinţă, mulţumire, este grijă şi bucurie de

misionar în forma cea mai personală şi mai intimă a sensului care este epistola.

Ca teolog, meritele Sfântului Pavel sunt excepţionale, ca şi chemarea şi

peronalitatea lui. El, în special, a scos creştinismul de sub tutela iudaizantă, iar

prin învăţăturile sale a reuşit să lumineze teologia creştină, să facă în aşa fel

încât Dumnezeu, prin Iisus Hristos, să fie înţeles cât mai bine, mai amplu şi mai

corect, pentru a nu exista vreodată vreun dubiu asupra a ceea ce a fost, este şi va

fi Iisus Hristos, Dumnezeu Adevărat şi Om Adevărat, care pentru noi şi pentru a

noastră mântuire S-a deşertat pe Sine Însuşi luând chipul celui pe care cu câteva

mii de ani în urmă îl ţinea în palme, îl plămădea şi îi dădea suflare de viaţă,

puinându-l deasupra întregii creaţii pentru a se putea bucura de ea şi pentru ca

prin ea să ajungă la desăvârşire, la cunoşterea Adevăratului Dumnezeu.

Hristologia paulină se bazează în totalitate pe o gândire rece şi logică, dar

trecută totuşi prin filtrul credinţei şi al sufletului, prin dragostea faţă de

Dumnezeu şi prin recunoaşterea acestuia ca şi cauză dar şi efect prim al

mântuirii neamului omenesc.

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt într-o continuă actualitate, căci, la

fel de mult ca şi atunci, şi azi este mereu nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu, şi

este nevoie de cineva care să arate sensul adevărat al acestuia, fără a se încurca

în diferite nevoi sau dorinţe lumeşti.

Bibliografie

1. Mircea, Pr. Ioan, Răscumpărarea în Noul Testament, după învăţătira

Sfinţilor Părinţi, în Studii Teologice, nr. 1-2/1972;

2. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Explicarea textului chenotic de la Filipeni II, 5-8,

în Studii Teologice, nr. 3-4/1982

3. Mihoc, Pr. Drd. Vasile, „Fiul Omului” după Noul Testament, în Studii

Teologice, nr. 1-2/1973

4. Stamatoiu, Dionisie, Epistola a II-a către Tesaloniceni, lucrare de

doctorat, ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995

5. Verzan, Sabin, Epistola I către Timotei, în Studii Teologice, nr. 3/1988