Iluzii pierdute Illusions perdues, 1836-1843,
  CUPRINS:   Partea întâi.   CEI DOI POEI.   Prefa la prima ediie.   Cei doi poei.   Partea a doua.   UN GENIU PROVINCIAL LA PARIS.   Prefa la prima ediie.   Un geniu provincial la Paris.   Partea a treia.   CHINURI DE INVENTATOR.   Prefa la prima ediie.   Chinuri de inventator.
 
  Sunt fericit, domnule, s m pot numi în felul acesta.   Sincerul dumneavoastr admirator i prieten, DE BALZAC.   Partea întâi.   CEI DOI POEI.   Prefa la prima ediie (Cei doi poei)   În decurs de trei ani, din decembrie 1833 i pân în decembrie 1836, autorul i-a publicat cele dousprezece volume care compun primele trei serii de Studii ale moravurilor din secolul al XIX-lea. Acum, când a terminal aceast prim ediie, i se va ierta faptul de a atrage atenia c atât lucrrile retiprite cât i cele inedite au necesitat o munc egal, cci, dintre acestea din urm, cele mai multe au fost refcute; în unele dintre ele chiar totul a fost reînnoit, i subiectul i stilul. Este probabil c i celelalte trei serii, Scene din viaa politic, Scene din viaa militar i Scene din viaa de la ar, s nu cear un rstimp mai mare; astfel, cei care se intereseaz de aceast oper vor putea cunoate în curând proporiile ei adevrate, i vor înelege, din simpla expunere a cadrului, imensele detalii ce le cuprinde.   Dac autorul revine asupra planului general al operei sale, e întrucâtva obligat la aceasta de felul în care ea se înfieaz publicului, precum i fiindc e supus unor critici nemeritate.   Când un scriitor a întreprins o prezentare complet a societii, privit sub toate aspectele i surprins în toate Fazele ei, pornind de la principiul c starea social îi adapteaz pe oameni într-o asemenea msur nevoilor salE. i îi deformeaz pân-ntr-atât, încât nicieri oamenii nu se mai aseamn între ei, i c ea a creat tot atâtea specii câte profesiuni exist; c, în sfârit, omenirea social prezint tot atâtea
 
din Mo Goriot, s fie prsit la mijlocul carierii sale, înseamn c îl vei reîntâlni în Profil de marchiz (Studiu de femeie), în Interdicia (Punerea sub interdicie), în Marea Finan (Casa Nucingen) sau în Pielea de sagri, acionând în epoca sa potrivit rangului pe care l-a dobândit i fiind în legtur cu toate evenimentele la care oamenii de o înalt valoare particip în realitate. Observaia aceasta se aplic mai tuturor personajelor care figureaz în aceast lung istorie a societii: personajele de seam ale unei epoci nu sunt chiar atât de numeroase pe cât s-ar putea crede, totui numrul lor se va ridica la un mai puin de o mie în aceast oper, care, la o prim evaluare, urmeaz s cuprind douzeci i cinci de volume4, în partea sa cea mai descriptiv, e drept; astfel c, mcar sub acest raport, ea va fi fidel.   Autorul mrturisete aadar deschis c îi este greu s tie unde va avea s se opreasc o lucrare a sa, atunci când, prin felul în care se public, îi e imposibil s o determine, din capul locului, în întregime. Observaia aceasta este necesar i în fruntea Iluziilor pierdute, din care
 volumul de fa nu cuprinde decât introducerea. Planul iniial nu prevedea mai mult; dar, în timpul executrii lui, totul s-a schimbat; împrirea inexorabil pe tomuri era fixat, iar speculaia editorial nu putea atepta, astfel c autorul a fost nevoit s se opreasc la limita stabilit de el însui operei. La început, nu era vorba decât de o comparaie între moravurile din provincie i cele ale vieii pariziene; autorul îi propusese s înfieze acele iluzii pe care oamenii i le fac în provincie unii asupra altora din lipsa termenilor de comparaie, i care ar da natere la adevrate catastrofe dac, spre norocul lor, provincialii nu s-ar obinui pân-ntr-atâta cu atmosfera de acolo i cu fericitele necazuri ale vieii lor, încât oriunde în alt parte ei sufer, iar Parisul în special le displace. În ceea ce-l privete, autorul a avut deseori prilejul s admire
 buna credin cu care provincialii îi prezint o femeie destul de prostu drept foarte deteapt, sau o urâic oarecare drept o femeie încânttoare… Dar, zugrvind cu îngduin interiorul unui menaj i revoluiile dintr-o mic tipografie de provincie, dând apoi acestui tablou extinderea cptat în introducere, e limpede c terenul s-a lrgit fr
 
femeia care îi întreine aceast credin aruncându-l în vârtejul Parisului, srac i fr sprijin. Raporturile dintre Paris i provincie, funesta atracie exercitat de acest ora au artat autorului pe tânrul din secolul al XIX-lea sub o fa nou: dintr-odat, el s-a gândit la marea plag a acestui veac: gazetria, care devoreaz atâtea existene, atâtea gânduri frumoase, i care produce înspimânttoare reacii în modestele regiuni ale vieii din provincie. El s-a gândit în deosebi la cele mai fatale iluzii ale acestei epoci, la acelea pe care familiile i le fac despre copiii înzestrai cu unele însuiri de geniu, fr a avea îns i voina care le d un sens, fr a deine i virtuile care înbu abaterile. Tabloul deci s-a extins. În loc de o singur fa a vieii individuale, e vorba acum de una dintre cele mai curioase fee ale secolului nostru, de o fa pe cale de a se uza, aa cum s-a uzat i imperiul5; de aceea trebuie s ne grbim a o zugrvi, ca nu cumva ceea ce e înc viu s ajung un cadavru, chiar sub ochii pictorului. Autorul îi d seama c în asta const o mare, dar i grea sarcin. Dezvluind moravurile ascunse ale gazetriei, el va face poate s roeasc nu numai o frunte; totodat va explica îns i multe deznodminte neexplicate ale atâtor existene literare pline de sperane frumoase care au sfârit totui ru. În fine, succesele ruinoase ale câtorva oameni mediocri îi vor afla astfel justificarea, în dauna protectorilor lor i poate chiar a firii omeneti.   Când îi va sfâri autorul pânza? Nu tie, dar o va sfâri. Aceast dificultate i s-a mai ivit în câteva rânduri, fie la Louis Lambert, fie la Fiul
 
datorm – cu toate cusururile lui – minunatele cri ale editorilor Elzevir, Plantin, Aldi i Didot9, încât suntem nevoii a folosi i noi denumirile
 vechilor unelte crora Jrôme-Nicolas Séchard le purta o dragoste superstiioas, deoarece îi au rolul lor în aceast lung i – poate – neînsemnat povestire.   Acest Séchard, pe vremuri, fcuse parte din breasla tescuitorilor sau presrilor, crora zearii le zic uri. Micrile de du-te-vino, întrucâtva asemntoare cu ale urilor în cuc, i pe care le fac presrii umblând de la cerneal la pres i de la pres la cerneal, le-au atras de
 bun seam aceast porecl. La rândul lor, urii le-au zis zearilor maimue, din pricina venicei îndeletniciri a acestora de a scotoci prin cele o sut cincizeci i dou de csue spre a-i lua literele de care au nevoie. Prpdul din 179310 îl gsete pe Séchard în vârst de aproape cincizeci de ani i însurat. Astfel c, fiind i în vârst i cstorit, scp de mobilizarea cea mare la care fur supui mai toi lucrtorii. Btrânul tescuitor se trezi singur în tipografia al crei patron – sau fraierul, cum i se mai zice – murise tocmai atunci, lsând o vduv fr copii. Întreprinderea se vzu ameninat de o apropiat ruin: ursul, rmas singur, nu era în stare s se preschimbe în maimu, deoarece, tipograf fiind, nu tiuse vreodat nici s scrie, nici s citeasc. Fr a ine seama de acest lucru, un reprezentant al poporului, grbit s rspândeasc faimoasele decrete ale Conveniunii11, îl învesti pe tescuitor cu brevetul de meter-tipograf, rechiziionându-i totodat i tipografia. Dup ce primi
 brevetul cel primejdios, ceteanul Séchard o despgubi pe vduva patronului su aducându-i economiile neveste-sii, cu care plti la
 
contele de Maucombe pân în ziua în care primul consul restabili religia catolic. Contele i episcopul se întâlnir mai târziu pe aceeai banc în Camera pairilor12. Dac în 1802 Jérôme-Nicolas Séchard nu tia s citeasc i s scrie mai bine decât în 1793, strânsese în schimb destui
 bniori ca s-i poat plti un ef de atelier. Fostul bresla, atât de nepstor altdat fa de viitorul lui, ajunsese acum foarte temut de maimuele i urii si. Zgârcenia începe de unde înceteaz srcia. În ziua în care fostul presar întrevzu posibilitatea de a face avere, interesul trezi în el o agerime negustoreasc lacom, bnuitoare i ptrunztoare. Cu practica lui îndelungat, îi ddea mâna s ia în derâdere teoria.
 Ajunsese s aprecieze din ochi preul unei pagini sau al unei coli, dup soiul de caractere folosite. Le explica clienilor si, care nu se pricepeau în ale tipografiei, c literele aldine costau mai scump decât cele de rând; iar când era vorba de cele de rând, spunea c erau mai greu de mânuit. Nepricepând nimic din munca tipografic numit cules, îi era atât de team s nu se înele, încât nu încheia niciodat decât învoielile în care el avea partea leului. Dac zearii lucrau cu ora, nu-i slbea o clip din ochi. Cum afla de vreun fabricant de hârtie strâmtorat, îi cumpra marfa pe nimica toat i o bga în magazia lui. Astfel c, înc de pe atunci, pusese mâna i pe casa în care era adpostit tipografia din vremi imemoriale. Avu parte de tot soiul de noroace: rmase vduv i nu avu decât un fiu; îl ddu la liceul din ora, nu atât ca s-l scoat învat, cât ca s-i pregteasc un urma; se purta aspru ca s prelungeasc durata autoritii printeti asupra lui. De aceea, în zilele libere, îl punea s stea la cas, spunându-i c trebuie s învee cum se câtig banul, spre a putea la rându-i, odat i odat, s-l rsplteasc pe srmanu-i printe, care se strâmtora ca s-l creasc pe el. La plecarea abatelui, Séchard îl numi ef de atelier pe unul dintre cei patru zeari pe care
 
David îi desvârise în acelai timp i educaia la Paris. eful de atelier de la tipografia Didot ajunse astfel un savant. Ctre sfâritul anului 1819, David Séchard prsi Parisul fr a-l fi costat nici un ban pe taic- su, care îl chema înapoi ca s-i predea conducerea afacerilor.   Tipografia lui Nicolas Séchard scotea pe atunci singurul ziar de anunuri judiciare existent în acel departament, deinând totodat i exclusivitatea lucrrilor prefecturii i ale episcopiei, trei surse stranice de venituri pentru un om tânr i întreprinztor.   Chiar în vremea aceea, fraii Cointet, fabricani de hârtie, cumpraser de la prefectura din Angoulme cel de-al doilea brevet de tipograf. Btrânul Séchard se complcuse pân atunci într-o desvârit inactivitate, fiind ajutat la aceasta i de crizele militare care, în timpul imperiului, înbuiser orice avânt industrial. Aceasta fusese pricina pentru care nu pusese el mâna pe brevet. Zgârcenia lui deveni îns una dintre cauzele ce duser de râp vechea tipografie. Aflând vestea,
 btrânul Séchard se bucur c lupta ce avea s izbucneasc între întreprinderea lui i fraii Cointet urma s fie dus de fiul su, nu de el. „Pe mine m-ar fi rpus, îi zise el; îns un tânr crescut la domnii Didot o s-o scoat la capt.” Septuagenarul tânjea dup vremea când avea s triasc fr nici o btaie de cap.   Dac în arta tipografic înalt avea puine cunotine, trecea în schimb drept foarte priceput într-o art pe care lucrtorii au botezat-o cu haz beiografie, art prea-preuit de divinul autor al lui Pantagruel13, dar a crei cultivare, cu atâta înverunare urmrit de societile zise de temperan, e din zi în zi mai prsit. Jérôme-Nicolas Séchard, credincios sorii pe care i-o hrzise numele14, era înzestrat cu o sete nepotolit. Nevast-sa îngrdise cât i cum putuse aceast patim pentru strugurele tescuit, înclinare atât de fireasc la uri, încât domnul de Chateaubriand a remarcat-o pân i la adevraii uri din America15; dar filosofii au observat c obiceiurile din tineree revin cu mai mult putere la btrânee. Séchard confirma aceast lege moral: cu cât îmbtrânea, cu atât îi plcea mai mult butura. Patima îi lsa pe chipul lui de urs semne care îi ddeau o înfiare original: nasul luase mrimea i forma unui A majuscul de corpul tipografic maxim, obrajii
 brzdai de vine semnau cu unele frunze de vit pline de umflturi  vinete ori viinii, i adesea albe la mijloc; prea o truf16 uria înfurat în vie de toamn. Ascuni sub dou sprâncene groase ca dou tufiuri încrcate de zpad, ochii mici, cenuii, în care strlucea
 
pstrau chiar i la beie isteimea. Capul pleuv, dar pe de lturi cu pr, crunt i cre înc, îi amintea de clugrii cordelieri din Povestirile lui La Fontaine17. Era scurt i pântecos ca un opai de pe vremuri care consum mai mult untdelemn decât fitil; cci excesele de orice soi împing trupul pe calea spre care e predispus din natere: ca i învtura mult, beia îl îngra pe cel gras i îl slbete pe cel slab. Jérôme- Nicolas Séchard purta de treizeci de ani faimosul tricorn municipal care se mai întâlnete înc, în unele provincii, pe capul toboarului de la primrie. Îi punea vest i pantaloni de catifea verzuie. În sfârit, mai avea o veche redingot cafenie, ciorapi pestrii de bumbac i pantofi cu catarame de argint. Costumul acesta care, sub haina de burghez, îl mai trda înc pe vechiul lucrtor, se potrivea atât de bine cu viciile i obiceiurile lui, îi înfia atât de limpede viaa, încât ai fi zis c omul nostru se nscuse gata învemântat; nici nu i l-ai fi putut închipui fr aceste straie, dup cum nu-i poi închipui o ceap fr foile ei. Dac de mult vreme btrânul tipograf n-ar fi dat destule dovezi de oarba-i lcomie, retragerea sa din afaceri ar fi de ajuns ca s-i zugrveasc firea. În ciuda cunotinelor cu care fiu-su urma s vin de la renumita coal a tipografiei Didot, el îi propuse s fac tocmai cu acest fecior afacerea stranic pe care o plnuia de mult. Dac tatl urma s fac o afacere bun, fiul trebuia s fac una proast; cci, pentru omul nostru, în afaceri, nu exista nici fiu, nici tat. Dac la început vzu în David pe singurul su copil, mai târziu vzu în el doar un cumprtor ca oricare altul, ale crui interese erau potrivnice alor sale: ca vânztor, el voia s
 vând scump, iar David urma s cumpere ieftin; fiul devenea deci un duman ce trebuia învins. Aceast schimbare a sentimentului în interes personal, de! obicei înceat, întortocheat i tinuit la oamenii
 
 
dinspre curte de un cehi de geam, i slujea i de anticamer i de sufragerie. Spoit numai cu var, btea la ochi prin cinica simplitate a avariiei negustoreti: podeaua murdar nu fusese nicicând splat; mobilierul se compunea numai din trei scaune ubrede, o mas rotund i un bufet aezat între dou ui care ddeau într-un dormitor i într-un salon; ferestrele i ua erau negre de urmele mâinilor soioase; încperea era mai totdeauna plin cu teancuri de hârtie alb sau tiprit, iar pe
 baloturi întâlneai deseori desertul, clondirele i mâncrurile lui Jérôme- Nicolas Séchard. Dormitorul avea o fereastr cu cadru de plumb ce da spre curte, iar pe perei atârnau covoare vechi din acelea care, în provincie, se întind pe faada caselor de ziua Sfintei-împrtanii. Se mai
 
inventarul din mâini, presele tale sunt nite vechituri care nu fac nici cincizeci de franci i nu-s bune decât de pus pe foc.   — Vechituri?… exclam btrânul Séchard, vechituri?… Ia inventarul i hai jos! O s vezi i tu dac inveniile voastre, prost lucrate, fac treab aa de bun ca uneltele astea vechi dar încercate. Pe urm, n- o s-i mai dea mâna s vorbeti aa despre nite piese minunate care merg strun i care or s-o mai duc cât trieti tu, fr s aib nevoie de
 
altceva. Poi s tipreti cu fier, cu lemn, cu aur sau argint, c n-o s-i plteasc o para mai mult.   — Item20, citi mai departe David, cinci mii de livre de caractere provenind din turntoria domnului Vaflard…” La numele acesta, elevul frailor Didot nu se putu stpâni s nu zâmbeasc.   — Râzi, râzi! Dup doisprezece ani, caracterele sunt înc noi. Asta zic i eu turntor! Domnul Vaflard e om cinstit, care pune material bun; i, pentru mine, cel mai bun turntor e acela la care te duci cât mai rar.   — „… socotite la zece mii de franci”, relu David. Zece mii de franci, tat! pi, asta înseamn doi franci livra, pe când domnii Didot îi
 vând cicero al lor, nou, cu trei franci livra. Fiarele tale nu fac nici un franc livra, adic nici cât cost fonta din ele.   — Cum? le zici fiare batardelor, cursivelor i roadelor domnului Gillé, fost pe vremuri tipograful împratului, nite caractere care fac ase franci livra, nite capodopere de gravur, cumprate acum cinci ani, i dintre care multe sunt înc neîntrebuinate? Uite! Btrânul Séchard apuc vreo câteva cornete cu sorturi care nu fuseser înc folosite i i le art. Eu nu-s tob de carte, nu tiu s citesc i s scriu, dar tiu destule ca s-mi dau seama c literele firmei Gillé sunt strbunicile englezelor de la domnii Didot ai ti. Uite o rond de cicero creia nici nu i s-a luat cleiul, zise el, artându-i o csu i luând din ea un M.   David îi ddu seama c nu se putea sta de vorb cu tatl su.
 
  — Uneltele vechi sunt totdeauna cele mai bune. Ar trebui ca, în tipografie, s fie pltite mai scump decât cele noi, aa cum se face la aurrii.   Nite viniete îngrozitoare, reprezentând pe Hymen21, pe Amor ori nite mori ce ridicau lespedea mormântului descriind un V sau un M, ca i nite cadre enorme cu mti pentru afiele de spectacole, devenir, datorit vorbriei de beiv a lui Jérôme-Nicolas, nite obiecte de cea mai mare valoare. Îi spunea fiului su c obiceiurile provincialilor erau atât de înrdcinate, încât degeaba ar încerca s le dea lucruri mai frumoase. Uite, el care îi vorbea, Jérôme-Nicolas Séchard, se strduise s le vând almanahuri mai bune decât Dublul Liégeois22, tiprit pe hârtie de împachetat! Ei bine! adevratul Dublu Liégeois fusese preferat celor mai minunate almanahuri. David o s-i dea repede seama de importana acestor vechituri, vânzându-le mai scump decât cele mai costisitoare nouti.   — Ehei! biatule, provincia e provincie, iar Parisul e Paris. Dac un om de la mahala vine s-i tipreti invitaia de nunt, i tu i-o faci fr
 vreun amora cu ghirlande, nici n-o s se cread însurat, i i-o va aduce înapoi dac nu vede pe ea decât un M23, ca la domnii ti Didot, care or fi ei fala tipografiei, dar ale cror invenii n-au s ptrund în provincie nici într-o sut de ani. Asta e!   Oamenii generoi sunt proti negustori. David era din acele firi sfielnice i blânde care se sperie de o discuie i care se dau btui când adversarul îi atinge cam prea mult la inim. Sentimentele lui înalte i autoritatea pe care btrânul beiv o pstrase înc asupra lui îl fceau i mai incapabil s se tocmeasc pentru bani cu tat-su, mai ales c el îl credea animat de cele mai bune intenii; cci la început lcomia lui interesat o atribui dragostei pe care tipograful o avea pentru uneltele sale. Totui, deoarece Jérôme-Nicolas Séchard cumprase totul de la
 
cu piciorul. Stai s te tocmeti pentru calul care te va duce la o moioar de toat frumuseea, ca aceea de la Marsac.   La acest inventar era anexat un contract de asociaie între tat i fiu. Bunul printe închiria asociaiei casa lui în schimbul sumei de o mie dou sute de franci, cu toate c el nu o cumprase decât cu ase sute, i pe deasupra îi rezerva i una dintre cele dou camere de la mansard. Pân ce David Séchard nu restituie cei treizeci de mii de franci,
 beneficiile se împart pe din dou; în ziua în care îi achit tatlui suma în întregime, devine singurul i unicul proprietar al tipografiei. David evalu
 brevetul, clientela i ziarul, fr s ia în seam uneltele; socoti c va putea plti, i primi condiiile. Obinuit cu tocmelile rneti i neavând habar de socotelile în mare ale parizienilor, tatl fu mirat de o hotrâre atât de pripit.   „S se fi îmbogit fiu-meu? îi zise el, sau nscocete ceva ca s nu-mi plteasc?”   La gândul sta, îi puse tot soiul de întrebri ca s afle dac avea
 
 
dobândise btrânul urs. i aici fcea tot treab de tescuitor, i era, dup cum singur spunea, prea priceput la vinuri ca s nu se priceap i la vie. În timpul primului an al retragerii sale la ar, putea fi vzut plimbându- i chipul plin de îngrijorare printre butucii de vi; cci toat vremea sttea în vie ca altdat în mijlocul atelierului. Cei treizeci de mii de franci neateptai îl îmbtau mai stranic decât mustul, i îi mânuia în gând cu degetele. Dorea cu atât mai mult suma, cu cât i se cuvenea mai puin. De aceea, ddea deseori fuga de la Marsac la Angoulme, mânat de temeri. Suia gâfâind coastele stâncii pe care e aezat oraul, ptrundea în atelier ca s vad dac fiul o scotea la capt. Presele erau tot la locul lor! Singurul ucenic, cu un coif de hârtie pe cap, cura sulurile. Btrânul urs auzea scârâind câte o pres cu vreun anun în ea, îi zrea pe fiu-su i pe eful de atelier, fiecare citind în cuca lui câte o carte despre care ursul credea c-i vreo corectur. Dup ce lua masa cu David, se înapoia la moia din Marsac, frmântat de gânduri. Zgârcenia, ca i dragostea, are darul de a adulmeca lucrurile ce vor s vin, de a le simi, de a le presimi. Departe de atelier unde vederea uneltelor sale îi lua minile, transportându-l în zilele când fcea avere, podgoreanul descoperea la fecioru-su simptome nelinititoare de nepsare. Firma Fraii Cointet îl înspimânta, o vedea doborând firma Séchard i fiul. Într-un cuvânt, btrânul adulmeca nenorocirea în aer.   Presimirea era îndreptit: nenorocirea plutea deasupra firmei Séchard. Dar zgârciii au zeul lor. Printr-un concurs de împrejurri neprevzute, zeul acesta avea s verse în punga beivului preul vânzrii lui cmtreti.   Iat acum de ce tipografia Séchard mergea de râp, cu toate c avea atâtea temeiuri s înfloreasc. Nepstor fa de reaciunea religioas produs de Restauraie în sistemul de guvernare, dar la fel de nepstor i fa de liberalism, David pstra cea mai nefericit neutralitate în materie politic i religioas. El tria într-o vreme în care negustorii din provincie erau neaprat obligai s aib o prere ca s poat avea clieni: s fie sau cu liberalii, sau cu regalitii. O dragoste care puse stpânire pe inima lui David, apoi preocuprile sale tiinifice, cât i firea lui aleas îl împiedicar s fie atras de câtig, aa cum sunt adevraii negustori, i, prin urmare, s observe deosebirea dintre industria provincial i industria parizian. Nuanele, atât de bttoare la ochi în provincie, se pierd în marea vâltoare a capitalei. Fraii Cointet adoptar opiniile monarhice, inur post în vzul lumii, colindar
 bisericile, cutar prietenia preoilor i retiprir primele cri religioase
 
de care se simi nevoie. În felul acesta, negustoria lor lu avânt, iar pe David Séchard îl ponegrir în ochii lumii, învinuindu-l de liberalism i de ateism. „Cum s lucrezi, ziceau ei, cu un om al crui tat luase parte la masacrele din septembrie25, era beiv, bonapartist, un avar btrân care mai curând sau mai târziu avea s-i lase motenire grmezi de aur? Ei erau sraci, împovrai de familie, pe când David era burlac i avea s fie nespus de bogat: de aceea nu lucra decât ce-i plcea” etc. Influenate de aceste învinuiri aduse lui David, prefectura i episcopia sfârir prin a trece privilegiul tipriturilor lor asupra frailor Cointet. În scurt vreme, rivalii acetia lacomi, încurajai de nepsarea concurentului lor, înfiinar un al doilea ziar de anunuri. Vechii tipografii nu-i mai rmaser decât tipriturile primriei, iar venitul gazetei de anunuri sczu la jumtate. Îmbogit de câtigurile considerabile realizate cu crile bisericeti, firma Cointet propuse celor doi Séchard s le cumpere ziarul, în scopul de a avea anunurile departamentului i publicaiile
 
psa. Jaful e însoit totdeauna de asasinat. Omul nostru inea s întrebuineze aceast sum la plata prii lui din întreprindere; i ca s-o aib, l-ar fi vândut i pe David, cu atât mai mult cu cât fiul acesta stingheritor avea dreptul la jumtate din comoara nevisat. Ca despgubire, generosul tat îi ls tipografia, pstrând îns faimoasa chirie de o mie dou sute de franci. Dup vânzarea ziarului, btrânul
 venea rar pe la ora, sub pretextul vârstei înaintate; dar motivul adevrat era lipsa de interes pentru o tipografie care nu mai era a lui. Totui, nu putu alunga din inim pe de-a-ntregul vechea dragoste pentru uneltele sale. Când treburile îl aduceau la Angoulme, i-ar fi fost greu s spun ce anume îl atrgea mai mult în casa lui: presele de lemn sau fiu-su, cruia, de form, venea s-i cear chiria. Fostul ef de atelier, acuma angajat la Cointet, tia care era inta acestei generoziti printeti; el spunea c btrânul vulpoi îi pstra astfel dreptul de a-i bga nasul în afacerile fiului, devenind creditor privilegiat, pe baza chiriilor ce se acumulau.   Nepsarea lui David Séchard fa de afacerile sale avea cauze care ne vor zugrvi limpede firea tânrului. La câteva zile dup instalarea sa în tipografia printeasca, îl întâlnise pe unul dintre prietenii si din liceu, pe atunci în prada celei mai negre mizerii. Prietenul lui David Séchard era un tânr, pe vremea aceea în vârst de douzeci i unu de ani, cu numele de Lucien Chardon, fiul unui fost felcer în armata republican, scos din serviciu din cauza unei rni. Natura fcuse din domnul Chardon-tatl un chimist, iar întâmplarea îl adusese farmacist la Angoulme. Moartea îl surprinse în toiul unor cercetri determinate de o preioas descoperire, pentru care pierduse mai muli ani de studii. Urmrea anume s vindece toate soiurile de gut. Guta este boala
 bogailor, iar bogaii pltesc scump sntatea, când n-o mai au. De aceea alesese farmacistul aceast problem de rezolvat, dintre toate câte îi
 
iubire pe care fostul felcer o nutrea pentru soia sa, ultimul vlstar al familiei Rubempré, ca prin minune salvat de el, în 1793, de la eafod. Cu toate c fata se împotrivise acestei minciuni, el câtigase timp declarând-o însrcinat. Dup ce-i cre întrucâtva, în acest chip, dreptul de a o lua de soie, se i cstorir fr a ine seama de srcia amândurora. Copiii lor, ca toi copiii rod al dragostei, nu avur motenire decât minunata frumusee a mamei, un dar prea adesea fatal când e întovrit de mizerie. Ndejdile, strdaniile, dezamgirile, atât de fierbinte împrtite i de dânsa, vestejiser adânc frumuseea doamnei Chardon, dup cum treptata înjosire la care o obligau lipsurile îi schimbase i felul de via; dar atât curajul ei, cât i cel al copiilor le-a fost la fel de mare ca i nenorocul. Srmana vduv vându farmacia aflat pe Strada Mare din Houmeau, cea mai important mahala din
 
 
lipsa de bani ce îi inea cu mâinile legate, îi bteau capul, cum fac toi tinerii, trecând în revist mijloacele de a se îmbogi cât mai neîntârziat, i scuturau astfel toi arborii despuiai înaintea lor, de ctre primii venii, fr s le pice vreun fruct, Lucien îi aminti de dou idei ale tatlui su. Domnul Chardon îi vorbise anume c s-ar putea reduce la jumtate preul zahrului prin întrebuinarea unui nou agent chimic; i apoi c s- ar putea scdea cu tot atâta preul hârtiei, aducând din America anumite materii vegetale asemntoare cu acelea pe care le folosesc chinezii i care cost ieftin. David cunotea importana acestei chestiuni
 vânturate i la Didot, aa c se ag de aceast idee, vzând în ea o surs de avere i îl socoti pe Lucien drept un binefctor fa de care nu se va putea nicicând plti.   Oricine ghicete cât de puin potrivii s se ocupe de tipografie îi fceau pe cei doi prieteni gândurile i viaa lor luntric. În loc s produc cincisprezece-douzeci de mii de franci, ca aceea a frailor Cointet, tipografi-editori ai episcopatului, proprietari ai ziarului Courrier de la Charente, în viitor singurul ziar al departamentului, tipografia Séchard-fiul producea abia trei sute de franci pe lun, din care trebuiau pltii eful de atelier, Marion, impozitele, chiria, ceea ce îl reducea pe David la un câtig de o sut de franci pe lun. Nite oameni harnici i întreprinztori ar fi reînnoit caracterele tipografice, ar fi cumprat prese de fier i i-ar fi procurat de la Paris cri pe care le-ar fi tiprit apoi la pre sczut; dar patronul i eful de atelier, pierdui în investigaii literare i tiinifice care le absorbeau tot timpul, se mulumeau cu lucrul pe care li-l mai ddeau ultimii clieni. Fraii Cointet ajunseser s cunoasc în sfârit firea i obiceiurile lui David i nu-l mai calomniau; dimpotriv, o politic îneleapt îi povuia s lase tipografia aceea s triasc aa cum putea, într-o cuviincioas mediocritate, ca s nu cad în mâinile altui rival, mai de temut; i-i trimiteau ei înii lucrrile zise „de ora”. În felul acesta, fr s tie, David Séchard nu exista, comercialmente
 
Faada, prost cldit din pietre i crmizi amestecate la întâmplare, prea c se prbuete sub povara unui acoperi ciuruit, alctuit din olane scobite cu care se obinuiete a se acoperi casele din sudul Franei. Ferestrele, putrezite i ele, erau prevzute, împotriva ariei de prin partea locului, cu nite obloane cât toate zilele, sprijinite de bare groase de fier. Cu greu ai fi gsit în tot Angoulme-ul o cas atât de drpnat ca aceasta, care nu mai sttea în picioare decât prin rezistena cimentului. Închipuii-v acum atelierul, luminos la cele dou capete, întunecos la mijloc, cu pereii acoperii de afie, înnegrii în partea de jos de toi lucrtorii care se perindaser pe-acolo, timp de treizeci de ani, frânghiile împrtiate pe duumea, grmezile de greuti ce se puneau peste teancurile de hârtie muiat, presele vechi, rândurile de regaluri cu litere, i, într-un capt, cele dou cuti în care stteau patronul i eful de atelier; i vei înelege atunci viaa celor doi prieteni.   În 1821, în primele zile ale lunii mai, David i Lucien se aflau lâng geamul dinspre curte în momentul când, pe la dou, cei patru sau cinci lucrtori se duceau la mas. Dup ce patronul îi vzu ucenicul închizând ua cu clopoel care ddea spre strad, îl duse pe Lucien în curte, ca i cum mirosul hârtiilor, al cernelurilor, al preselor i al lemnriei vechi i-ar fi fcut ru. Amândoi se aezar sub bolta de vi de unde puteau vedea pe oricine ar fi intrat în atelier. Razele de soare, care
 jucau printre frunze, îi mângâiau pe cei doi poei, învluindu-i ca într-o aureol. Contrastul dintre cele dou caractere i dintre cele dou figuri apru atunci atât de puternic, încât ar fi ispitit penelul unui mare pictor. David avea înfiarea pe care natura o d fiinelor sortite marilor lupte, zgomotoase sau tainice: avea un piept lat cu umerii puternici, potrivii cu trupul su vânjos. Chipul oache, colorat, gras, sprijinit pe un gât gros, purtând o pdure deas de pr negru, semna la prima vedere cu al clugrilor cântai de Boileau28; îns la o nou cercetare descopereai pe
 
fcea scârb, alturi de acest Silene29 greoi care bea în înghiituri mari din cupa tiinei i a poeziei, îmbtându-se ca s uite de nefericirea vieii de provincie, Lucien sttea în poza graioas gsit de sculptori pentru Bacchus-ul indian. Faa lui avea distincia de linii a tipului de frumusee antic: o frunte i un nas grecesc, figura de o albea catifelat ca a femeilor, ochi de un albastru atât de închis încât preau negri, ochi plini de iubire, cu albul întrecând în prospeime pe acela al unui copil. Ochii acetia frumoi aveau deasupra nite sprâncene trase parc de o pensul chinezeasc, i erau mrginii de gene lungi, castanii. De-a lungul obrajilor strlucea un puf mtsos de culoarea prului su, blond i
 buclat natural. O dulcea dumnezeiasc fremta în tâmplele-i de un alb auriu. O noblee fr seamn era întiprit pe brbia lui scurt i uor curbat. Zâmbetul îngerilor triti rtcea pe buzele-i de mrgean, subliniate de albeaa strlucitoare a dinilor. Avea mâinile omului de neam, mâini elegante, de care brbaii tiu s asculte, i pe care femeile doresc s le srute. Lucien era zvelt i de statur mijlocie. Vzându-i picioarele, un brbat ar fi fost în stare s-l ia drept o femeie deghizat, cu atât mai mult cu cât, asemeni celor mai muli dintre oamenii fini – ca s nu le zicem vicleni – avea i oldurile de femeie. Semnul acesta, rareori îneltor, se adeverea la Lucien, pe care inteligena-i iscoditoare îl târa adesea, când analiza starea actual a societii, pe panta depravrii specifice diplomailor, care cred c izbânda justific orice mijloace, oricât ar fi ele de josnice. Cci una dintre nenorocirile la care sunt expuse marile inteligene este aceea de a înelege orice, atât viciile cât i virtuile.   Cei doi tineri judecau societatea cu atât mai de sus cu cât ei înii se aflau mai jos, deoarece oamenii necunoscui de lume se rzbun pe micimea situaiei lor prin înlimea de la care o privesc. Dar de aceea i dezndejdea le era cu atât mai amar, cu cât zburau mai repede cu gândul pe culmile unde îi mâna adevrata lor soart. Lucien citise multe, comparase multe; David gândise mult, meditase mult. În ciuda înfirii de ran zdravn i voinic, tipograful avea o fire melancolic i
 
i de însufleirea care îl mâna ctre mijloacele nobile pe care oamenii însetai de glorie le folosesc mai înaintea oricror altora. Deocamdat nu avea de luptat decât cu dorinele sale i nu cu greutile vieii, cu puterea lui i nu cu slbiciunea oamenilor, care constituie o pild foarte primejdioas pentru spiritele schimbcioase. Cucerit de strlucitoarea deteptciune a lui Lucien, David îl admira, corectându-i totui excesele la care îl împingea faimoasa „furie francez”30. Omul acesta drept avea o fire sfioas, care nu se potrivea deloc cu fptura lui puternic, dar era totui înzestrat i cu struina oamenilor din nord. Dup cum întrevedea i toate greutile, se hotra totodat s le i înving fr a se lsa doborât; i, dac avea dârzenia unei virtui cu adevrat apostolice, o domolea cu farmecul unei nemrginite îngduine. În prietenia lor, înc de pe atunci veche, unul din doi iubea pân la idolatrizare, i acela era David. Lucien poruncea ca o femeie ce se tie iubit, iar David se supunea cu plcere. Frumuseea fizic a prietenului su reprezenta în ochii lui o superioritate pe care el o accepta, socotindu-se pe sine drept un om greoi i de rând.   „Vita e fcut pentru munca rbdtoare a câmpului, iar pasrea pentru viaa nepstoare, îi zicea tipograful. Eu voi fi vita, iar Lucien
 vulturul.”   De aproape trei ani, cei doi prieteni îi contopiser deci soarta, care le aprea atât de strlucit în viitor. Citeau împreun marile opere care se ivir, dup ce se fcu pace31, la orizontul literar i tiinific: lucrrile lui Schiller i Goethe, ale lordului Byron i Walter Scott, ale lui
 Jean-Paul, Berzelius i Davy, ale lui Cuvier, Lamartine32 etc. Se înclzeau la flacra acestor torte, îi încercau puterile în opere neizbutite sau începute, prsite i reluate cu patim. Îi frmântau mereu, fr odihn, neistovitele forte ale tinereii. La fel de sraci, dar mistuii de iubirea pentru art i tiin, uitau de mizeria de azi, îngrijindu-se de renumele de mâine.   — Lucien, tii ce am primit de la Paris? zise tipograful scoând din
 
 
 
  Ajungând pe sub copacii parcului Beaulieu, privi distana care desprea centrul oraului de mahalaua Houmeau. Moravurile din partea locului ridicaser bariere morale cu mult mai greu de trecut decât îngrditurile printre care cobora acum Lucien. Ambiiosul tânr, care se introdusese în casa Bargeton azvârlind gloria ca un pod aerian între ora i mahala, atepta nelinitit hotrârea iubitei sale, ca un favorit care se teme de dizgraie dup ce a încercat s-i întind puterea. Cuvintele acestea trebuie s par nelmurite celor care n-au studiat înc obiceiurile specifice târgurilor împrite în oraul „de sus” i oraul „de
 
de rachiu i de orice materie prim transportabil pe ap, într-un cuvânt întregul tranzit umplu malurile Charentei cu aezrile sale. Mahalaua Houmeau ajunse astfel un ora industrial i bogat, un al doilea
 Angoulme, pizmuit de oraul de sus unde rmaser autoritile, episcopatul, tribunalul, aristocraia. În felul acesta, mahalaua Houmeau, cu toat activa i crescânda-i importan, nu fu decât o anex a
 
distana local, Angoulme-ul de Houmeau. Nobilimea, unit pe atunci cu guvernul, ajunsese acolo mai exclusivist decât în oricare alt parte a Franei. Locuitorul din Houmeau era aproape un paria36. Aa a luat natere ura aceea mocnit i adânc ce ddu o unanimitate înspimânttoare rscoalei din 1830 i nimici elementele unui trainic stat social în Frana. Semeia nobilimii de la curte fu pricina pentru care nobilimea din provincie îi pierdu dragostea pentru tron, dup cum aceasta din urm alunga dragostea burgheziei, clcându-i în picioare
 
s ia în cstorie pe domnioara Marie-Louise-Anas de Ngrepelisse, fiica unui gentilom uitat de mult în conacul su, dei fcea parte din ramura mezin a uneia dintre cele mai vechi familii din sudul Franei. Un Ngrepelisse se numrase printre ostaticii sfântului Ludovic41; îns numai capul ramurii primului nscut poart numele ilustru de Espard, dobândit sub Henric al IV-lea42 printr-o cstorie cu motenitoarea acestei familii. Gentilomul acesta, mezinul unui mezin, tria la proprietatea soiei, o moioar situat lâng Barbezieux, pe care o exploata de minune vânzându-i grâul la târg, pritocindu-i singur vinul, psându-i prea puin de râsul lumii, numai s strâng hani, ca din ei s- i mreasc din când în când moia. Împrejurri destul de rar întâlnite în provincie îi insuflaser doamnei de Bargeton gustul muzicii i al literaturii. Pe vremea revoluiei, un oarecare abate Niollant, cel mai bun elev al abatelui Roze43, se ascunse în micul conac de la Escarbas, odat cu bagajul su de compozitor. El îi plti din plin ospitalitatea oferit de
 btrânul gentilom prin educaia ce o ddu fiicei acestuia, Anas, creia i se zicea mai pe scurt Nas, i care, fr aceast întâmplare, ar fi fost lsat în grija ei însei, sau, i mai ru, a vreunei servitoare pctoase.
 
toate c abatele îi spunea mereu s fie cu atât mai curtenitoare i mai modest, cu cât cunotinele îi erau mai întinse, domnioara de Ngrepelisse îi fcu o prere stranic despre sine i manifest un dispre suveran fa de omenire. Nevzând în juru-i decât inferiori i oameni gata a i se supune, cpt trufia femeilor din înalta societate, fr a avea îns i viclenia încânttoare a politeii lor. Mgulit în toate
 vanitile ei de un abate care se admira în ea ca un autor în opera sa, avu i nenorocul s nu întâlneasc nici un punct de comparaie care s-o ajute a se judeca pe sine.   Lipsa prietenilor este unul dintre cele mai mari neajunsuri ale traiului la ar. Neavând cui închina micile sacrificii cerute de cuviin i de inut, pierdem obiceiul de a ne impune vreo constrângere fa de alii. Totul se viciaz atunci în noi, i forma i fondul. Nefiind reprimat de contactul cu lumea, cutezana ideilor domnioarei de Ngrepelisse se rsfrânse i în purtarea i în privirea ei; lu astfel o înfiare bieoas ce pru pentru moment original, dar care nu le ade bine decât femeilor cu o via aventuroas. Aa c aceast educaie, ale crei asperiti s-ar fi netezit într-o societate aleas, avea s-o fac de râs la Angoulme, atunci când curtezanii vor fi încetat de a-i mai admira greelile ce nu-s încânttoare decât la vârst tinereii. În ceea ce-l privete pe domnul de Ngrepelisse, acesta ar fi dat bucuros toate crile fiicei sale ca s-i scape de la moarte vreo vit bolnav; deoarece era atât de zgârcit, încât nu i-ar fi druit nici dou parale peste venitul la care avea dânsa dreptul, chiar de-ar fi fost vorba s-i cumpere un lucru cât de mic dar necesar educaiei sale. Abatele muri în 1802, înainte de mritiul scumpei sale eleve, mriti pe care nu l-ar fi încuviinat. Dup moartea abatelui,
 
nasul în socotelile de tutel pe care le datora fiicei, îndeajuns de lipsit de duh i de voin pentru ca Nas s se poarte dup pofta inimii, îndeajuns de dezinteresat ca s-o ia fr zestre. Dar cum s gseti un ginere care s-i convin i tatlui i fetei? Un asemenea brbat e pasre rar. În acest dublu interes, domnul de Ngrepelisse îi studie pe brbaii de prin partea locului, i domnul de Bargeton i se pru a fi singurul care corespundea planurilor sale. Om de patruzeci de ani, îmbtrânit de timpuriu din cauza unei tinerei destrblate, domnul de Bargeton era atins de o vdit srcie de duh; îi rmsese îns tocmai atâta bun-sim ca s-i vad singur de avere i atâtea maniere ca s poat tri în societatea bun din Angoulme fr a svâri greeli sau prostii. Domnul de Ngrepelisse îi art fetei, fr înconjur, valoarea negativ a soului- model pe care i-l propunea i o fcu s îneleag folosul ce-l putea trage pentru propria-i fericire aliindu-se cu o stem de familie veche de dou sute de ani, i pe care i-o explic în cel mai pur stil heraldic. Cu un so nestingheritor, ea îi va administra averea dup bunul plac, la adpostul unei asemenea firme i cu ajutorul legturilor ce i le va face la Paris cu spiritul i frumuseea ei. Nas fu ademenit de perspectiva unei asemenea liberti. Domnul de Bargeton crezu c face, la rându-i, o cstorie strlucit, socotind c socrul nu va întârzia s-i lase motenire moia pe care o tot rotunjea cu dragoste; în momentul de fa se prea îns c tot domnul de Ngrepelisse avea s scrie epitaful ginerelui.   Doamna de Bargeton era pe atunci în vârst de treizeci i ase de an pe când soul avea cincizeci i opt. Disproporie cu atât mai izbitoare, cu cât domnul de Bargeton arta de aptezeci de ani, pe cât vreme soia putea foarte bine s fac pe tinerica, s se îmbrace în roz, sau s se pieptene ca o feti. Dei averea lor nu trecea de dousprezece mii de franci rent, era totui socotit printre cele ase mari averi din oraul
 vechi, dac nu-i punem la socoteal pe negustori i marii funcionari. Nevoia de a cânta în strun printelui, a crui motenire doamna de Bargeton o atepta ca s plece de îndat la Paris, i care o ls atâta s atepte încât ginerele muri înaintea lui, îi sili pe domnul i pe doamna de Bargeton s locuiasc în Angoulme, unde strlucitele caliti de spirit i
 
sfera sentimentelor înalte. Exaltarea, aceast virtute a virtuilor, din care purced cele sfinte, care inspir devotamentele ascunse i poeziile sublime, devine exagerare când îi ia ca obiect numai nite nimicuri provinciale. Departe de capital – unde strlucesc marile spirite, unde atmosfera întreag e încrcat de idei, unde totul se înnoiete neîncetat – învtura se învechete, gustul se altereaz, întocmai ca o ap stttoare. Din lips de obiect, pasiunile se închircesc, tot dând importan doar lucrurilor mrunte. Aa se nasc zgârcenia i clevetirile ce infecteaz viaa de provincie. În foarte scurt timp, ideile mrginite i meschinria pun stpânire chiar i pe omul cel mai distins. Astfel pier
 brbai cu suflet mare i femei care, dac iar fi venit în contact cu lumea  bun i cu spirite superioare, ar fi putut fi fermectoare. Doamna de Bargeton fcea poezie din orice fleac, fr a observa deosebirea dintre poeziile cu rezonan pur personal i cele ce se adreseaz publicului. Într-adevr, sunt anumite senzaii neînelese pe care trebuie s le pstrm numai pentru noi înine. Fr îndoial c un asfinit de soare e un poem înltor; dar o femeie nu-i oare ridicol când îl zugrvete cu
 
Ianina48, ar fi vrut s se lupte cu el în serai, i i se prea ceva sublim s fii cusut în sac i azvârlit în ap. O invidia pe lady Esther Stanhope, preioasa din deert49. Uneori avea chef s se clugreasc i s moar de friguri galbene, la Barcelona50, îngrijind de bolnavi; asta i se prea cu adevrat o soart mrea i nobil! Într-un cuvânt, o ardea setea de orice altceva decât de ceea ce era traiul ei de toate zilele, npdit de
 buruieni. Se înnebunea dup lordul Byron, dup Jean-Jacques Rousseau, dup toate existenele poetice i zbuciumate. Plângea de toate nefericirile i slvea toate izbânzile. Se simea alturi de Napoleon învins, dar i de Mehmet-Ali, mcelrindu-i pe tiranii Egiptului51. În sfârit, pe oamenii de geniu îi învluia într-un nimb i credea c triesc din arome i lumin. Multora li se prea c e o nebun neprimejdioas; îns unui fin observator, lucrurile acestea i s-ar fi prut desigur, ruinele unei mari iubiri, abia cldit i de îndat prbuit, rmiele unui Ierusalim ceresc, într-un cuvânt o iubire fr de iubit. i era adevrat. Povestea primilor optsprezece ani de csnicie a doamnei de Bargeton se poate scrie în câteva cuvinte. La început tri singur, hrnindu-se cu propria ei substan i cu ndejdi îndeprtate. Apoi, când îi ddu seama c, din lips de mijloace, nu putea merge s locuiasc la Paris, aa cum râvnea, îi plec privirile asupra persoanelor care o înconjurau i se îngrozi de singurtatea ei. În preajm-i nu se afla nici un brbat care s-i insufle o pasiune din acelea crora femeile se las prad, împinse de dezndejdea unei viei lipsite de perspective, de întâmplri, de interes. Nu se putea
 
tânr, care în dou campanii ajunsese colonel, înflcrat de glorie i de dragoste, i pentru care o scrisoare de la Nas preuia mai mult decât o decoraie de-a împratului. Durerea aternu pe faa femeii un vl de tristee. Norii acetia nu se risipir decât la vârsta îngrozitoare când femeia începe s regrete anii frumoi, trecui fr a se fi bucurat de ei, când îi vede bujorii din obraji vetejindu-se, când dorul de iubire renate odat cu dorina de a prelungi ultimele raze ale tinereii. Toate darurile cu care fusese înzestrat îi rnir dintr-odat sufletul în clipa în care frigul pustietii din provincie o cuprinse. Ar fi murit de inim rea, ca hermina, dac, prin cine tie ce întâmplare, ar fi fost pângrit de
 
avea tocmai defectele cerute de un asemenea post. Binefcut, brbat frumos, bun dansator, savant juctor de biliard, îndemânatic la toate exerciiile, mediocru actor de societate, cântre de romane, aplaudând
 
unii altora fr s trag vreun folos de pe urma talentelor sale. În cele din urm ajunse la Mascata, în timp ce Montriveau se îndrepta spre
 Tanger; avu îns norocul s dea la Mascata peste un vapor englez gata de plecare i se putu întoarce la Paris cu un an înaintea tovarului su de cltorie. Nenorocirile recente, câteva cunotine de pe vremuri, servicii fcute unor personaje pe atunci la putere îl fcur cunoscut preedintelui de consiliu, care îl ddu pe lâng domnul de Barante56, în ateptarea primei direciuni libere. Rolul jucat de domnul du Châtelet pe lâng altea imperial, reputaia lui de cuceritor, straniile întâmplri din timpul cltoriei, suferinele îndurate, toate acestea aâar curiozitatea femeilor din Angoulme. Aflând de obiceiurile ce domneau în oraul de sus, domnul baron Sixte du Châtelet se purt în consecin. Fcu pe
 bolnavul, pe omul dezgustat, blazat. La orice vorb, îi lua capul în mâini ca i cum suferinele nu-i ddeau pace nici un moment – mici tertipuri care aminteau de cltoria sa i îl fceau interesant. Vizit autoritile superioare, pe general, pe prefect, pE. Administratorul financiar i pe episcop; dar peste tot se arta politicos, rece, uor dispreuitor, ca oamenii care nu sunt pe locul meritat i nu ateapt decât un nou post, mult mai înalt. Ls s i se ghiceasc însuirile de om de societate, care câtigar din faptul c nu erau cunoscute; apoi, dup ce se fcu dorit, inând treaz curiozitatea, dup ce-i ddu seama de nulitatea oamenilor i dup ce examin atent femeile timp de câteva duminici la biseric, recunoscu în doamna de Bargeton pe cea de care avea nevoie. Îi ddu seama c numai muzica i-ar putea deschide uile acelei case în care nu ptrundea nici un strin. Fcu într-ascuns rost de o liturghie de Miroir i o studie la pian; iar într-o duminic, pe când toat societatea din
 
acesta frumos, el se hotrî s se ocupe de el, s-l pliveasc, s-l cultive, s-l fac s dea roade, spre a i le culege. Angoulme-ul rsun de strigtele nobililor revoltai c un ghiaur ptrunsese în Casbah57, cci salonul doamnei de Bargeton era cenaclul unei societi neprihnite de
 vreun amestec strin. Numai episcopul venea regulat, prefectul era primit doar de dou-trei ori pe an; iar administratorul financiar nu ptrundea niciodat; doamna de Bargeton se ducea la seratele, la concertele lui, dar nu lua niciodat masa la el. S nu-l vezi pe administratorul financiar i s primeti în cas un simplu director al contribuiunilor era o rsturnare a ierarhiilor strigtoare la cer pentru autoritile inute la distan.   Cei care pot ptrunde cu mintea aceste micimi, ce se întâlnesc de altfel în orice sfer social, vor înelege cât de impuntoare era casa Bargeton în ochi burgheziei din Angoulme. Cât despre Houmeau, splendorile acestui Luvru în miniatur, gloria acestui hotel de Rambouillet58 din Angoulme, strluceau la o deprtare solar. Toi cei ce se adunau acolo erau spiritele cele mai jalnice, inteligenele cele mai mrunte, capetele cele mai înguste de prin partea locului. Politica se fcea ptima, cu vorbe mari i banale; acolo, ziarul La Quotidienne prea prea moale, i Ludovic al XVIII-lea trecea drept iacobin. Iar femeile, mai toate proaste i lipsite de farmec, erau urât îmbrcate; toate aveau câte un cusur care le pocea, nimic nu era desvârit, nici conversaia, nici îmbrcmintea, nici spiritul, nici fizicul. S nu fi fost planurile ce i le fcuse în privina doamnei de Bargeton, Châtelet n-ar fi rezistat.
 Totui, purtarea i spiritul de cast, ifosele ciocoieti, trufia nobilului cu un mic conac, cunoaterea regulilor de politee acopereau acolo tot acest
 vid. Nobleea sentimentelor era mult mai real acolo decât în sfera mririlor din Paris: se vdea totui un serios ataament pentru Bourboni. Societatea aceasta se putea asemui, dac mi se îngduie comparaia, cu o argintrie de mod veche, înnegrit, dar cântrind greu. Rigiditatea prerilor sale politice putea fi socotit drept credin. Distana dintre ea i burghezie, greutatea de a ptrunde acolo preau a-i da un fel de înlime, conferindu-i o valoare convenional: fiecare nobil îi avea preul lui în ochii localnicilor, aa precum nu tiu care scoic reprezint banul la negri din Bambarra. Câteva femei, mgulite de domnul du Châtelet i care îi descoperir unele însuiri ce le lipseau
 
case nu avea s fie primit. Du Châtelet înghii câteva bobârnace, dar rmase pe poziie, cultivând prietenia i cu clerul. Apoi, îi încuraj reginei din Angoulme defectele ce i le impusese viaa din provincie: îi aducea toate crile noi, îi citea poeziile care apreau. Se înflcrau amândoi de operele tinerilor poei, ea de bun-credin, iar el plictisindu- se de moarte, dar impunându-i rbdarea fa de poeii romantici pe care el, ca toi acei din coala imperial, îi înelegea prea puin. Doamna de Bargeton, entuziasmat de renaterea suscitat de dinastie, îl iubea pe domnul de Chateaubriand pentru c îl numise pe Victor Hugo „copil sublim”. Necjit c nu cunotea geniile decât de la distan, ofta dup Parisul în care triau oamenii de seam. Domnul du Châtelet crezu atunci c d o mare lovitur dac îi aduce la cunotin c exista la
 Angoulme un alt copil sublim, un tânr poet care, fr s tie, întrecea în strlucire rsritul sideral al constelaiilor pariziene. Un viitor om mare se nscuse în Houmeau! Directorul liceului îi artase baronului nite buci admirabile în versuri. Srac i modest, copilul era un Chatterton59 fr laitatea politic, fr ura slbatic împotriva mririlor sociale care îl zgândriser pe poetul englez s scrie pamflete împotriva binefctorilor si. Printre cele cinci-ase persoane care îi împrteau gustul pentru arte i litere, acesta pentru c scârâia dintr- o vioar, acela pentru c mâzglea hârtia cu tu, unul în calitate de preedinte al Societii de agricultur, cellalt în virtutea unei voci de
 
prea de jos. Nu-i spuse taina decât surorii sale. Bun gospodin i excelent ghicitoare, ve scoase câiva poli de aur din comoar ca s-i cumpere lui Lucien pantofi de la cel mai bun cizmar din Angoulme i un costum nou de la cel mai vestit croitor. La cea mai bun cma a lui îi puse un jabou pe care îl spl i-l plis ea însi. Ce bucurie când îl
 vzu îmbrcat aa! Ce mândr fu de fratele ei! Câte sfaturi! Descoperi la el o mulime de cusururi mrunte. Din înclinarea spre meditaie, Lucien se alesese cu obiceiul de a-i sprijini capul în mân de îndat ce se aeza pe un scaun, câteodat chiar trgând i o mas lâng el pentru asta; ve îi interzise ca în templul aristocratic s dea frâu liber acestor apucturi. Îl însoi pân la poarta Sfântului Petru, ajunse pân aproape în faa catedralei; se uit dup el cum apuc pe strada Beaulieu, îndreptându- se spre alee, unde îl atepta domnul du Châtelet. Apoi biata fat rmase pe loc foarte emoionat, ca i cum cine tie ce mare eveniment s-ar fi întâmplat. Într-adevr, Lucien la doamna de Bargeton însemna pentru ve zorile norocului. Fiina aceasta sfânt nu tia c, acolo unde începe ambiia, înceteaz sentimentele simple i curate.   Ajungând în strada du Minage, faada cldirii nu-l impresion deloc pe Lucien. Acest palat, ce i se pruse atât de mare în închipuire, era o cas zidit dintr-o piatr uor de cioplit, specific inutului, i lustruit de vremi. Înfiarea ei, destul de posomorât înspre strad, pe dinuntru era foarte simpl: o curte obinuit în provincie, rece i inut curat; o arhitectur sobr, aproape mnstireasc, bine pstrat. Lucien urc o scar veche cu balustrada de lemn i cu trepte de piatr doar pân la primul etaj. Dup ce trecu printr-o anticamer îngust, printr-un salon luminat slab, o gsi pe suveran într-un salona cu pereii îmbrcai în lemnrii sculptate dup gustul secolului trecut i vopsite în cenuiu, cu imitaii de sculpturi zugrvite deasupra uilor. O veche stof roie cu flori împodobea, de bine, de ru, pereii goi. Mobilele, vechi i ele, se ascundeau cum puteau sub o îmbrcminte cu ptrate roii i albe.   Poetul o zri pe doamna de Bargeton pe o canapea saltelat, în faa unei mese rotunde acoperite cu postav verde, i luminat de un sfenic
 
spre femeia aceea ce-i pru s corespund renumelui; era întocmai cum i-o închipuise el: o doamn din lumea mare. Doamna de Bargeton purta, dup moda cea nou, o plrioar de catifea neagr cu tieturi, care, amintind întrucâtva de evul mediu, face impresie asupra unui tânr, învluind într-un oarecare mister femeia. De sub marginile plriei ieea un pr bogat, de un blond-rocat, auriu la flacra luminrilor, învpiat la rotocoalele buclelor. Nobila doamn avea pielea strlucitor de alb, calitate care rscumpr la femei pretinsele neajunsuri ale culorii rocate a prului, socotit prea slbatic. Ochii cenuii sclipeau, iar fruntea, ce începea a se brzda, îi încununa de minune prin înlimea ei alb, dltuit cu îndrzneal; erau înconjurai de o margine ca fildeul, pe sub care, de fiecare parte a nasului, dou vinioare albastre scoteau i mai mult în relief albeaa acestei gingae încadrri. Nasul avea încovoierea întâlnit la cei din neamul Bourbonilor, adugând vioiciunii unei figuri prelungi un punct strlucitor în care se întrevedea tot regescul avânt al celor din familia Condé61. Prul nu-i acoperea în întregime gâtul. Prin rochia neglijent petrecut se vedea un piept ca de nea, la care ochiul ghicea sânii înc plini. Cu degetele ei lungi i îngrijite, dar puin cam uscate, doamna de Bargeton îi fcu poetului un gest prietenesc, artându-i scaunul de lâng dânsa. Domnul du Châtelet se aez într-un fotoliu. Lucien bg abia atunci de seam c erau singuri. Felul de a vorbi al doamnei de Bargeton îl îmbt pe poetul din Houmeau. Cele trei ore petrecute lâng dânsa fur pentru Lucien un vis din acelea ce le-am dori s n-aib sfârit. Gazda i se pru mai degrab slbit decât slab, îndrgostit fr s iubeasc, bolnvicioas în ciuda aparenei sale sntoase; cusururile, pe care purtarea ei le amplifica, îi plcur, cci tinerii încep prin a iubi exagerarea, aceast minciun a sufletelor alese. Nu lu în seam pomeii înroii i vestejii de plictiseli i de unele suferine. Închipuirea lui puse stpânire pe ochii ei de foc, pe
 
Sixte du Châtelet fu nemulumit de aceast primire. Întrevzu prea târziu un rival în acest tânr frumos, pe care îl conduse o parte din drum pân la primele triate din Beaulieu, cu scopul de a-l supune aciunii diplomaiei sale. Lucien fu destul de mirat s-l aud pe directorul contribuiilor indirecte ludându-se c el i-a deschis drumul, i, în aceast calitate, dându-i sfaturi.   — S dea Dumnezeu s se poarte cu dumneata mai bine decât cu mine, îi spunea domnul du Châtelet. Nici curtea regelui nu e atât de obraznic pe cât e societatea asta de ciocoi ramolii, gata oricând s te
 jigneasc de moarte, s te dispreuiasc profund. Revoluia din 1789 o s mai vin o dat, dac oamenii tia nu se schimb. În ceea ce m privete, dac mai calc în casa asta, o fac numai din pricina doamnei de Bargeton, singura femeie ceva mai bine din Angoulme, creia i-am fcut curte din lips de altceva i de care m-am îndrgostit ca un nebun. Va fi foarte curând a mea, cci i ea m iubete, îmi dau eu seama. Umilirea acestei regine trufae va fi singurul fel de a m rzbuna pe acest cuib de
 
ziceau pe numele cel mic, cea mai recent nscocire, menit a stabili o distincie în plus între miezul aristocraiei din Angoulme i ceilali nobili.   Nas fu iubit, aa cum iubete oricare tânr pe întâia femeie care îl mgulete, deoarece Nas îi prezicea lui Lucien un viitor strlucit, o glorie nemrginit. Doamna de Bargeton, se sluji de toat îndemânarea ca s-i fac poetului un loc în casa ei; nu numai c îl ridica în slava cerului, dar îl înfia drept un copil fr mijloace, cruia voia s-i gseasc un rost; îl micora ca s-l pstreze; îl fcea lectorul, secretarul ei; îns în realitate îl iubea mai mult decât credea c mai poate iubi dup groaznica nenorocire ce i se întâmplase. Se judec foarte aspru în sinea ei. Îi zicea c ar fi o nebunie s iubeasc un tânr de douzeci de ani, care i aa, prin situaia lui, era atât de departe de dânsa. Familiaritile alternau capricios cu mândriile insuflate de scrupule. Se art rând pe rând semea i ocrotitoare, duioas i linguitoare. La început, intimidat de rangul acestei femei, Lucien trecu prin toate spaimele, speranele i dezndejdile care, ca un ciocan, izbesc, pe rând, prima iubire, ce se împlânt astfel tot mai afund în inim, sub loviturile pe care i le dau, cu schimbul, durerea i plcerea. Timp de dou luni vzu în ea o fiin
 
  — Eu nu voi muri, eu voi tri pentru tine, rosti cuteztor, într-o sear, Lucien, voind s isprveasc odat cu domnul de Cante-Croix, i îi azvârli Louisei o privire în care se citea pasiunea ajuns la captul rbdrii.   Îngrozit de progresele pe care dragostea cea nou le fcea i la dânsa i la poet, îi ceru atunci versurile fgduite pentru prima fil a albumului, în dorina de a gsi în întârzierea lui un subiect de ceart. Cum se simi ea când citi cele dou stane ce urmeaz, i care i se prur, firete, mai frumoase chiar decât cele mai bune ale lui Canalis, poetul nobilimii?   Penelul cel vrjit i muze-neltoare N-or s atearn venic podoabele lor rare Pe-asculttoarea-mi fil;   Ci doamna mea frumoas, cu tainicu-i condei, Ades aici opti-va- mi ori bucuria ei, Ori jalea-i de copil.   Iar când, greoaie, mâna-i, pe pagini obosite, Va face socoteala
 
  Gelosul du Châtelet fu informat c doamna Charlotte, care îngrijea luzele, nu era alta decât doamna Chardon, mama Chateaubriand-ului din Houmeau, cum îi spunea el. Expresia aceasta fu socotit foarte de duh. Doamna de Chandour alerg cea dintâi la doamna de Bargeton.   — tii, drag Nas, despre ce vorbete tot Angoulme-ul? îi spuse ea; mama poetaului este coana Charlotte care a îngrijit pe cumnat- mea, acum dou luni, când a nscut.   — Scumpa meA. Zise doamna de Bargeton luând un aer cu totul regesc, ce i se pare atât de extraordinar? Nu e vduva unui spier?
 Jalnic soart pentru o domnioar de Rubempré! Ia închipuie-i c am rmâne noi fr un ban?… ce-am face ca s trim? cum i-ai hrni copiii?   Sângele rece al doamnei de Bargeton amui vicrelile nobilimii. Sufletele mari sunt oricând dispuse s fac dintr-o nenorocire o virtute. i, pe urm, în îndrtnicia de a face un bine, pe care lumea îl privete cu ochi ri, e i ceva foarte atrgtor: nevinovia are atunci hazul
 viciului. Seara, salonul doamnei de Bargeton fu plin de prieteni venii s-o mustre. Ea îns îi desfur toat causticitatea spiritului, spunând c dac nobilii nu puteau fi nici Molire, nici Racine, nici Rousseau, nici
 Voltaire, nici Massillon, nici Beaumarchais, nici Diderot62, trebuie s fac loc tapierilor, ceasornicarilor, cuitarilor ai cror copii ajung oameni mari. Spuse c geniul este totdeauna nobil. Îi cert pe toi boiernaii aceia caraghioi c-i îneleg prea puin adevratele lor interese. În sfârit, îndrug multe prostii care ar fi luminat pe alii mai puin neghiobi; ei îns îi apreciar originalitatea. Îndeprt aadar furtuna cu lovituri de tun. Când Lucien, poftit de dânsa, intr pentru prima dat în
 
înrdcinate, erau atât de obinuii s se aeze la aceleai mese, s joace cu aceleai table, s vad aceiai oameni i aceleai candelabre, s-i pun hainele, galoii i plriile în acelai vestibul, încât ineau la treptele scrii tot atât cât i la stpâna casei. Toi se resemnar deci s-l asculte regulat pe „scatiul din crângul sfânt”. – rosti Alexandre de Brebian alt vorb de duh. În fine, preedintele Societii de agricultur potoli rzvrtirea cu o observaie miastr:   — Înainte de revoluie, zise el, chiar cei mai mari seniori îi primeau în cas pe Duclos, pe Grimm, pe Crébillon63, toi nite oameni care, ca i poetaul din Houmeau, erau fr importan; îns nu îi primeau pe perceptori, aa cum, la urina urmelor, este acest Châtelet.   Du Châtelet plti pentru Chardon, toat lumea se purt rece cu el. Simindu-se atacat, directorul contribuiilor, care, din clipa când ea îl numise simplu Châtelet, îi jurase s-o posede pe doamna de Bargeton, trecu de partea gazdei; îl susinu aadar pe tânrul poet, declarându-se prietenul su. Marele nostru diplomat, de talentele cruia greit fcuse împratul lipsindu-se, îl lingui pe Lucien prefcându-se a-i fi prieten. Ca s-l lanseze în lume, ddu o mas la care îi pofti pe prefect, pe administratorul financiar, pe colonelul regimentului din garnizoan, pe directorul colii de marin, pe preedintele tribunalului, într-un cuvânt toate somitile administrative. Bietul poet fu atât de srbtorit, încât oricare altul în afar de acest tânr de douzeci i unu de ani ar fi bnuit numaidecât c laudele ce i se aduceau în felul acesta erau doar prefctorii. La desert, Châtelet îl puse pe rival s-i recite oda Sardanapal pe moarte, capodopera momentului. Auzind-o, directorul liceului, om domol din fire, btu din palme zicând c nici Jean-Baptiste Rousseau64 nu fcuse ceva mai frumos. Baronul Sixte Châtelet socoti c tânrul „stihuitor” o s plesneasc mai curând ori mai târziu în sera înfierbântat a laudelor, sau c, îmbtat de gloria anticipat, o s svâreasc cine tie ce necuviin care-l va azvârli în anonimatul din care ieise. Ateptând pieirea acestui geniu, el pru c-i jertfete preteniile asupra doamnei de Bargeton; îns, cu îndemânarea oamenilor
 
noutate într-un ora în care ceaiul se vindea înc la spieri, ca doctorie contra indigestiei. Floarea nobilimii fu poftit ca s aud o mare oper pe care Lucien avea s-o citeasc. Louise îi ascunsese prietenului ei greutile învinse, îns îi spuse ceva despre complotul urzit împotriva lui; cci ea voia ca el s cunoasc primejdiile ce stau în calea oamenilor de geniu i pe care numai oamenii de rând nu sunt în stare a le înfrânge. Din aceast izbând ea tiu s trag o învtur. Cu mâinile ei albe îi art gloria pltit cu mari chinuri, îi vorbi despre rugul martirilor care-i
 va aine calea, servindu-i aceste gogoi presrate cu cele mai pompoase expresii, imitând oarecum improvizaiile care stric frumuseea romanului Corinne65. Datorit acestei elocine, Louise se socoti atât de mrea, încât îi iubi i mai mult poetul care o inspira; tot ea îl sftui s se lepede neîntârziat de tatl su i s ia numele nobil de Rubempré, fr s se sinchiseasc de ipetele lumii la aceast schimbare pe care regele avea s-o legitimeze. Înrudit cum era cu marchiza d'Espard, nscut de Blamont-Chauvry, cu mult trecere la curte, ea promise s-i obin aceast favoare. La cuvintele: rege, marchiz d'Espard, curte, lui Lucien i se pru c vede un foc de artificii, i necesitatea botezrii o socoti dovedit.   — Dragul meu, îi zise Louise cu o voce drgstos ironic, cu cât se
 va face mai curând, cu atât mai repede va fi recunoscut.   Ea îi înir apoi unul câte unul straturile sociale i îl puse pe poet s numere treptele pe care le va urca dintr-odat mulumit acestei hotrâri dibace. Într-o clip îl fcu pe Lucien s se scuture de ideile de rând asupra himericei egaliti de la 1793, trezi în el setea de distincie, pe care raiunea rece a lui David o domolise, îi art societatea înalt ca singura scen pe care merita s apar. Liberalul plin de ur deveni monarhist în petto66. Lucien muc din mrul luxului aristocratic i al gloriei. Jur s depun la picioarele stpânei inimii sale o cunun, chiar i însângerat, pe care avea s-o cucereasc cu orice pre, quibuscumque
 
merse pân acolo încât îi îngdui fiului de farmacist s-i ating fruntea i s-i lipeasc de ea buzele înfiorate.   — Copilule! copilule! dac ne-ar vedea cineva, m-a face de râs, zise ea deteptându-se dintr-o dulce toropeal.   În acea sear, elocina doamnei de Bargeton spulber o mulime din ceea ce ea numea prejudecile lui Lucien. Dup dânsa, oamenii de geniu n-au nici frai nici surori, nici tai nici mame; marile opere pe care acetia au datoria de a le produce le impun un egoism aparent, silindu-i s jertfeasc totul mreiei lor. Dac la început familia sufer de pe urma cerinelor nemsurate ale unui creier uria, mai târziu ea primete însutit înapoi preul sacrificiilor de tot soiul la care a fost obligat de primele lupte date pentru cucerirea unei regaliti contestate, împrtindu-se la rându-i din roadele victoriei. Geniul nu depinde decât de el însui; el singur are dreptul s aprecieze asupra mijloacelor folosite, cci numai el cunoate scopul urmrit: trebuie deci s se plaseze deasupra legilor, chemat cum este s le refac; de altminteri, cel care-i cucerete veacul poate s ia totul, s rite totul, cci totul îi aparine. i îi cita începuturile lui Bernard Palissy, ale lui Ludovic al XI-lea, ale lui Fox, Napoleon, Cristofor Columb i Cezar68, ale tuturor aventurierilor ilutri, la început împovrai de datorii sau calici, neînelei, socotii nebuni, fii ri, tai ri, dar care mai târziu ajungeau mândria familiei, a rii, a lumii. Raionamentele acestea se altoiau bine pe viciile ascunse ale lui Lucien i îi grbeau depravarea sufletului; cci i el, luat de
 vârtejul dorinelor sale, nu alegea mijloacele, inta lui era s izbândeasc. A nu izbândi este îns o crim de lse-majesté social. Cci învinsului i se poate reproa atunci c a clcat în picioare toate virtuile
 burgheze pe care se reazem societatea ce-l alung cu scârb pe un Marius prbuit în faa ruinelor69. Lucien, care nu tia c se afl între ruinea ocnei i cununa geniului, plutea peste Sinaiul profeilor fr s
 
 viciaz majoritatea sentimentelor sale generoase, amestecându-le cu calcule meschine. Poezia ar vrea s fie altfel; dar faptele vin prea ades s dezmint plsmuirea în care am dori s credem, ca s ne putem îngdui i noi a-i înfia pe tineri altfel decât sunt ei în veacul al XIX-lea. Planul lui Lucien prea a fi furit în folosul unui simmânt frumos, prietenia sa cu David.   Lucien îi scrise o scrisoare lung Louisei, simindu-se mai îndrzne în scris decât în vorb. Pe dousprezece foi, copiate de trei ori,
 vorbi de geniul tatlui su, de speranele sale spulberate, de mizeria groaznic în care se zbtea. O zugrvi pe scumpa lui sor drept un înger, pe David ca pe un viitor Cuvier, care, mai înainte de a fi un om mare, era un printe, un frate, un prieten pentru el; s-ar socoti nevrednic de a fi iubit de Louise, prima lui glorie, dac nu i-ar cere s fac pentru David ceea ce dânsa fcea pentru el însui. Mai degrab s-ar lipsi de toate, decât s-l trdeze pe David Séchard: voia ca David s fie de fa la succesul lui. Scrise o scrisoare nebuneasc, din acelea în care tinerii opun refuzului sinuciderea, în care se folosesc de cazuismul copiilor, în care glsuiete logica fr noim a sufletelor alese; plvrgeal plin de farmec, întreesut cu declaraii naive, ânite din inim fr tirea celui ce scrie, i care place atât de mult femeilor. Dup ce îi dduse scrisoarea servitoarei, Lucien venise s-i petreac ziua fcând corecturi, supraveghind câteva lucrri, rânduind treburile mrunte ale tipografiei, fr s-i spun vreo vorb lui David. În zilele în care inima acioneaz astfel, copilrete, tinerii au discreii din acestea sublime. De altfel, poate c lui Lucien începea s-i fie fric i de securea lui Phocion71, pe care David tia s-o mânuiasc; poate c se temea de limpezimea unei priviri ce ptrundea pân în fundul sufletului. Dup citirea lui Chénier, taina îi trecuse din inim pe buze, atins de un repro pe care îl simi ca degetul unui doctor pe o ran deschis.   Imaginai-v acum gândurile ce-l npdir pe Lucien în timp ce cobora din Angoulme în Houmeau. Nu cumva nobila doamn se suprase? Îl va primi oare pe David? Ambiiosul nu va fi zvârlit înapoi în
 vizuina lui din Houmeau? Cu toate c, înc înainte de a o sruta pe Louise pe frunte, Lucien ar fi putut msura distana ce o desparte pe regin de favoritul ei, nu-i ddea seama c David n-ar putea strbate dintr-odat deprtarea parcurs de el în cinci luni. Nebnuind cât de absolut era ostracismul rostit împotriva oamenilor de jos, el nu tia c o nou încercare de acest fel ar însemna pierzania doamnei de Bargeton.
 
prseasc oraul, în care cei de o seam cu ea o vor ocoli precum oamenii din evul mediu îi ocoleau pe leproi. Clanul aristocratic, ba chiar i clerul ar apra-o pe Nas fa de oricine, în cazul când ar svâri un pcat; îns crima de a primi în cas oameni de rând nu-i va fi niciodat iertat; cci, dac greelile celor de la putere sunt scuzate, îndat ce abdic sunt osândii. i, a-l primi în cas pe David, nu însemna o abdicare? Lucien nu îmbri aceast latur a chestiunii; în schimb, instinctul lui aristocratic îl fcea s presimt multe alte greuti care îl înspimântau. Nobleea simmintelor nu confer neaprat i nobleea manierelor. Dac Racine avea aerul celui mai nobil curtean, Corneille în schimb semna mult cu un negustor de vite. Descartes arta ca un comerciant olandez72. Adesea, întâlnindu-l pe Montesquieu cu grebla pe umr, cu scufia de noapte pe cap, cei care vizitau La Brde73 îl crezur un grdinar oarecare. Comportarea în societate, când nu e un dar al unei nateri de soi, o tiin supt odat cu laptele sau transmis prin sânge, constituie fructul unei educaii pe care hazardul trebuie s-o ajute cu elegana micrilor, cu nite trsturi alese ale feei, cu un timbru plcut al vocii. Toate aceste importante lucruri mrunte îi lipseau lui David, în timp ce pe prietenul su natura îl copleise. Gentilom prin mam, Lucien avea piciorul mult scobit al francului; pe când David Séchard avea talpa lat a welchului i ceafa groas a tatlui su, presarul. Lucien auzea zeflemelele ce vor ploua asupra lui David, i se prea c vede zâmbetul ascuns al doamnei de Bargeton. În fine, fr s-i fie chiar ruine de fratele su, se hotra s nu mai dea astfel ascultare primei porniri i s o cântreasc mai bine pe viitor. Aadar, dup ceasul poeziei i al devotamentului, dup citirea unei cri ce le artase celor doi prieteni ogoarele literaturii luminate de un nou astru, iat c, pentru Lucien,
 
înc, toate îi înfloreau în amintire. Atunci îi spunea c ar fi, desigur, mai frumos s strpung rândurile gloatei nobile sau burgheze cu vâlva succeselor personale, decât cu ajutorul unei femei. Mai curând ori mai târziu, geniul lui tot va luci, ca i acela al atâtor oameni de dinaintea lui, care izbutiser pân la urm s îngenunche societatea. Cât de mult îl vor iubi atunci femeile! Exemplul lui Napoleon, atât de fatal secolului al XIX- lea, prin preteniile pe care le-a inspirat atâtor oameni fr valoare, i se înfi lui Lucien, care alung orice calcul meschin, învinuindu-se singur c îi venise în minte. Aa era plmdit Lucien, trecea de la ru la
 bine i de la bine la ru cu aceeai uurin. În loc de dragostea savantului pentru cotlonul lui, Lucien se simea de vreo lun tot mai ruinat când vedea prvlia pe care se citea cu litere galbene pe fond
 
pumnal în inim, vorbindu-i de fatala discreie a tatlui su în privina descoperirii leacului pentru gut.   — O mare nenorocire! rspunse scurt Lucien cruia începea sa i se par nesuferit elevul tatlui su, dup ce îl binecuvântase de atâtea ori, deoarece în multe rânduri bietul Postel îi ajutase pe vduva i pe copiii fostului su stpân.   — Ce-i cu tine? întreb domnul Postel punând eprubeta pe masa de laborator.   — A venit vreo scrisoare pentru mine?   — Da, una care miroase ca o alifie bun! E pe tejghea, lâng cas.   Scrisoarea doamnei de Bargeton laolalt cu borcanele spieriei! Lucien ddu buzna în prvlie.   — Grbete-te, Lucien! masa te ateapt de un ceas, s-a rcit, strig un glas duios printr-o fereastr deschis, dar pe care Lucien nu-l auzi.   — E zpcit de tot fratele dumitale, domnioar, zise Postel ridicând capul.   Burlacul acesta, asemntor cu un butoi de rachiu peste care parc fantezia unui pictor aezase o figur rotund, ciupit de vrsat i rumen, lu, uitându-se la ve, o înfiare ceremonioas i dulceag, ceea ce dovedea ci se gândete s se însoare cu fiica predecesorului su, fr îns a izbuti s pun capt luptei ce se ddea în sufletul lui între dragoste i interes. De aceea deseori îi spunea zâmbind lui Lucien fraza pe care o repet i acum când tânrul îi trecu prin fa:   — Stranic e de frumoas sora ta! Nici tu nu ari ru. Tatl vostru le fcea pe toate bine.   ve era o brun înalt, cu prul negru i ochii albatri. Dei prea s aib un caracter brbtesc, era blând, duioas i devotat. Nevinovia, curenia, resemnarea ei la o via de munc, cuminenia care nu dduse niciodat de bârfit îl cuceriser pe David Séchard. De aceea, de când se întâlniser întâia oar, o pasiune ascuns i simpl se nscuse între ei, fr manifestri zgomotoase sau declaraii grbite. Fiecare se gândise în tain la cellalt, ca i cum ar fi fost desprii de
 vreun so gelos, jignit de un asemenea sentiment. Amândoi se ascundeau de Lucien, temându-se c-l stingheresc, poate, din drumul lui. Lui David îi era team c nu i-ar fi pe plac vei, care, la rându-i, era cuprins de sfiala srciei. O adevrat lucrtoare ar fi fost îndrznea, o copil
 
unui om ce trecea drept bogat. În acel moment, cei în curent cu valoarea crescând a proprietilor preuiau la peste optzeci de mii de franci moia de la Marsac, fr a pune la socoteal pmântul pe care btrânul Séchard, doldora de bani pui deoparte, norocos în recolte, priceput în
 vânzri, trebuie s i-l fi adugat pândind toate ocaziile. David era poate singurul om care nu cunotea averea tatlui su. Pentru el, Marsac era o cocioab cumprat în 1810 cu cincisprezece-aisprezece mii de franci, unde el se ducea o dat pe an, la cules, i unde tatl su îl plimba prin
 
 
 judec, s m conving prin mine însmi, în interesul viitorului dumitale, dac nu te amgeti singur. Nu e oare aceasta una dintre grijile materne ce trebuie, scumpul meu poet, s-i poarte Louise de Ngrepelisse?   Lucien nu tia cu cât art se folosete lumea de sus de da ca s ajung la nu, i de nu ca s pregteasc un da. Scrisoarea însemna un triumf pentru el. David avea s mearg la doamna de Bargeton, s strluceasc în toat mreia geniului. În beia ce i-o pricinuise o izbând care îl fcu s cread în ascendentul lui asupra oamenilor, îi lu o înfiare mândr. Atâtea ndejdi se rsfrânser pe faa lui, dându- i o strlucire plin de încântare, încât sor-sa nu se putu opri s nu-i spun cât era de frumos.   — Dac e inteligent, trebuie s te iubeasc mult femeia aceea! Ce necjit o s fie disear, când toate femeile or s-i fac curte. Tare o s mai fi frumos când îi vei citi Sfântul Ioan în Patmos! A vrea s fiu un oricel, s m strecor i eu acolo! Hai, i-am pregtit hainele în odaie la mama.   Odaia vdea o srcie cuviincioas. Aflai înuntru un pat de nuc, cu polog alb, iar la picioare un covor verde tocit. Apoi, un scrin cu oglind în ram de lemn i nite scaune de nuc întregeau mobilierul. Pe cmin, o pendul amintea de vremurile îndestulate de altdat. Fereastra avea perdele albe. Pe perei era un tapet cenuiu, cu flori cenuii. Podeaua, vopsit i frecat de ve, lucea de curenie. În mijlocul odii era o msu pe care se vedeau, pe o tav roie cu stele de aur, trei ceti i o zaharni de porelan din Limoges. ve dormea într-o odi lipit de aceasta, oare cuprindea un pat strâmt, un fotoliu vechi i o mas de lucru lâng fereastr. Îngustimea acestor cabine marinreti cerca ca ua cu geamuri s stea tot timpul deschis, ca s vin aer. În ciuda srciei ce se citea în orice lucru, modestia unei viei de munc domnea în acele încperi. Pentru cei care îi cunoteau pe mam i pe cei doi copii, privelitea aceasta prezenta o înduiotoare armonie.   Lucien îi punea cravata, când se auzir în curte paii lui David, i tipograful se ivi de îndat, cu mersul i gesturile unui om tare grbit.   — Ei! David, exclam ambiiosul, suntem învingtori! m iubete! mergi i tu.   — Nu, zise tipograful cam încurcat, am venit s-i mulumesc pentru dovada ta de prietenie care m-a fcut s reflectez serios. Viaa mea, Lucien, e hotrât. Eu sunt David Séchard, tipograf al regelui la
 
negustor, dac vrei, un industria cu prvlie în strada Beaulieu, col cu piaa du Mrier. N-am înc nici averea unui Keller, nici faima unui Desplein, dou soiuri de putere pe care nobilii încearc înc s le tgduiasc, dar care, i eu cred la fel, nu înseamn nimic fr purtarea i bun creterea gentilomului. Pe ce mi-a întemeia eu o brusc înlare? Ar râde de mine i burghezii i nobilii. Tu te afli în alt situaie. Un ef de atelier nu-i inut de nimic. Tu lucrezi doar ca s dobândeti cunotinele trebuincioase pentru a izbândi mai târziu, îi poi oricând
 justifica îndeletnicirile de azi prin nevoile tale viitoare. De altminteri, mâine poi s te apuci de altceva, s faci dreptul, s intri în diplomaie sau în vreun minister. În sfârit, tu nu eti nici catalogat, nici etichetat. Profit de virginitatea ta social, pornete-o singur la drum i pune mâna pe onoruri! Gust din plin toate plcerile, chiar i cele dearte. Fii fericit, i eu m voi bucura de succesele tale ca de ale mele. Da, voi tri în imaginaie viaa ta. Tu eti fcut pentru petreceri, pentru lumea strlucitoare, cu intrigile ei atât de repede urzite. Iar eu pentru viaa cumptat, munca de negustor i îndeletnicirile migloase ale tiinei. Tu
 vei fi aristocratul nostru, zise el uitându-se la ve. Când te vei cltina,  vei gsi oricând braul meu gata s te sprijine. Dac vreodat te vei simi trdat de cineva, vei afla adpost în inima noastr, cci dragostea noastr îi va rmâne mereu aceeai. Protecia, favoarea, bunvoina lumii, dac le-am împri la doi, ar putea s scad, ne-am pgubi unul pe cellalt; mergi deci singur înainte, i-o s m înhami i pe mine de va fi nevoie. Nu numai c nu te invidiez, dar am s-i închin ie toat viaa mea. Ceea ce ai fcut acuma pentru mine, riscând s-i pierzi
 binefctoarea, iubita poate, în loc s m prseti, s te lepezi de mine, lucrul acesta simplu dar mre, Lucien, m-ar lega pe via de tine, dac nu am fi înc de pe acum ca doi frai. Nu trebuie s ai remucri ori s fii îndurerat crezând c iei partea cea mai mare. Împreala asta la Montgommery e pe gustul meu. În fine, chiar de mi-ai pricinui cândva
 
 
avea s cunoasc pentru întâia oar ignorana i rceala lumii „bune”.  Trecu aadar pe la David ca s ia volumul de poezii.   Când cei doi îndrgostii rmaser singuri, David fu mai încurcat decât în orice alt clip a vieii sale. Prad a mii de temeri, dorea i îi era