Hasa Gligor - Hateg Adevarata Sarmizegetusa

8/17/2019 Hasa Gligor - Hateg Adevarata Sarmizegetusa

http://slidepdf.com/reader/full/hasa-gligor-hateg-adevarata-sarmizegetusa 1/20



Gligor HAŞA

HAŢEGADEVĂRATASARMIZEGETUSA

Editura Virtual

2011



-II-

ISBN(e): 978-606-599-814-8

Avertisment

Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului

sub orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.



-III-

Cuprins

CURAJUL DE A TE ÎMPOTRIVI ISTORIEI ..................................................................................1

DE LA AUTOR CĂTRE CITITOR ..................................................................................................... 3

I MĂRTURISIRE ................................................................................................................................ 4

II ÎN CĂUTAREA SARMISEGETUSEI REGIA ...............................................................................8

III. CONJUCTURALE ŞI FALSE IPOTEZE ....................................................................................11

IV. MUNŢII ORĂŞTIEI – TIBETUL SACRU AL DACILOR ........................................................ 15

V. DOMNIA SI REŞEDINŢA LUI SARMIS (ARMIS); ÎNCEPUTURILE

TEZAURIZĂRII AURULUI DACIC .......................................................................................... 18

VI. MONEDELE DACICE ARMIS (SARMIS) BASIL (EUS) DESPRE

ADEVĂRATA SARMIZEGETUSA ........................................................................................... 21

VII. MONEDELE CU LEGENDA A (RMI) S ŞI IO (N) .................................................................24

VIII. CONFUZIE CARE PERSISTĂ ................................................................................................ 27

IX. COMORILE DIN VADUL STREIULUI ŞI ADEVĂRATA CAPITALĂ .................................. 33

SARMIZEGETUSA – GREŞELI MAI VECHI, SPECULAŢII MAI NOI .......................... 36

ÎNTÂLNIRE ARANJATĂ DE ZEI ....................................................................................... 43

X. ÎN CONCLUZIE SAU POSTFAŢA .............................................................................................. 49

INFORMAŢII DESPRE AUTOR ...................................................................................................... 52

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/

http://0.0.0.0/



CURAJUL DE A TE ÎMPOTRIVI ISTORIEI

— cuvânt înainte —

Indiscutabil Gligor Haşa este un rebel în tot ceea ce face. Atât ca dascăl cât şi ca scriitor dar mai

ales ca jurnalist, tonul său lucid şi discursul său radical au fost armele cu care sexagenarul condeier

hunedorean îşi înfrunta adversarii. Cei mai de temut adversari ai săi erau dogmele, comoditatea şi mai

ales superficialitatea. La această nouă carte a sa, care vede lumina tiparului în propria editură, Gligor

Haşa ridică vocea împotriva istoriei, mai precis împotriva eternei localizări a capitalei regilor daci

Sarmisegetusa Regia. Erudit în ceea ce priveşte studierea documentelor care vorbesc despre această

localizare, citînd părerile atât cele pro cât şi cele contra, Gligor Haşa încearcă să încline balanţa înfavorea mutării Sarmisegetusei Regia din Munţii Şureanu, acolo unde ea este situată de istoricii

tradiţionlişti, tocmai în Ţara Haţegului, la Subcetate, acolo unde studiile unui colonel topograf indicau

în perioada interbelică formaţiuni impresionante de ziduri ale unei fortificaţii de mari dimensiuni. Se

ştie că o lopată de pământ poate răsturna istoria. De-a lungul vremii s-a dovedit însă că ideile pot

răsturna istoria. Un neadevăr repetat obsesiv poate deveni în timp un adevăr de valoare, tot aşa cum

un adevăr ignorat poate trece în spaţiul ocult.

Gligor Haşa porneşte la a încropi un adevăr izvorât din părerile pe care le-au enunţat de-

alungul vremii alţi erudiţi, precum Nicolae Densuşianu, Constantin Zagoriţ, Octavian Floca,

Timotei Ursu, care aduceau diferite argumente în favoarea situării Sarmisegetusei Regia în afara

arealului Munţilor Şureanu. Fireşte, fiecare dintre aceştia dau o altă locaţie capitalei politice a dacilor,

întărindu-şi afirmaţiile cu rezultatul cercetărilor întreprinse atât pe teren cât şi în precara zestre scrisă

despre Sarmisegetusa Regia. înarmat cu aceste argumente Gligor Haşa îmbrăţişează cu convingere

demonstraţia colonelului topograf Constantin Zagoriţ pe care o dezvoltă ţesând în jurul acestei teorii

o adevărată istorie. Meşter iscusit în ale scrisului despre strămoşi, păstorind şi cultivând imaginaţia a

generaţii întregi de tineri, Gligor Haşa ne poartă şi de data aceasta printre hăţişurile încă nedesluşite ale

istoriei ascunse, evitând tradiţionalul său stil de povestitor şi coborând cu predilecţie spre informaţia

pragmatică pe care o întoarce pe faţă şi pe dos pentru ca demonstraţia sa să fie cât mai convongătoare.

În fapt, argumentele sale sunt simple. Existenţa a două capitale, una militaro-administrativă-politică

aflată la şes şi una religioasă, departe de ochii muritorilor, ascunsă undeva în Munţii Şureanu, este

de fapt argumentaţia principală de la care porneşte întregul discurs. De la această premiză şi în

jurul ei autorul ne îndeamnă să descoperim împreună secretele comorilor dacilor, enigmele legate de

monedele inscripţionate cu numele ARMIS, sau cercetările efective din teren ale colonelului topograf

Zagoriţ.



-2-

Neîmpăcat cu tradiţionalismul, critica lui Gligor Haşa pendulează de la blând la dur, autorul

îndreptându-şi săgeţile cu predilecţie spre dogmele păstorite de Constantin Daicoviciu, pe care

le consideră un mare rău făcut istoriei. Discursul său, uneori prea acidulat, îşi are sorgintea în

nemulţumirile mai vechi, legate de felul în care arheologia românească a moştenit mult prea uşor şi

prea puţin creator legile bătute în cuie ale academicianului Constantin Daicoviciu şi ale celor care i-auurmat la “tron”. Academicianul David Prodan, dac cu acte în regulă, spunea întruna dintre ultimele

sale scrieri: ”Îi iert pe toţi aceia care mi-au făcut mie rău dar nu o să-i iert niciodată pe cei care au

făcut rău istoriei”. Acesta este şi discursul de final al lucrării lui Gligor Haşa, o lucrare care ne duce

cu gândul spre Troia, care la un moment dat nu a mai fost Troia, sau la Olimpul care la un alt moment

nu a mai fost Olimp. Marele merit al acestei cărţi, rămâne insă acela de a fi adus în discuţie o locaţie

pe nedrept văduvită de cercetările arheologice de anvergură, o locaţie care studiată pluridisciplinar în

registrul performanţelor tehnologice ale secolului XXI ar putea furniza surprize dintre cele mai mari,

cine ştie, poate chiar atât de mari încât să adeverească presupunerile iui Gligor Haşa.

Dar până atunci mai este ca o încheiere a acestei timide prefaţe, ar trebui să reflectăm puţin la

ce spunea Nicolae Iorga şi anume că un adevăr care a fost la început adevăr, va rămâne adevăr pentru

totdeauna.

Vladimir Brilinsky



-3-

DE LA AUTOR CĂTRE CITITOR

Cartea “Adevărata Sarmizegetusa” fusese concepută iniţial ca amplu capitol la “Aurul Dacic,

miracol şi blestem”. Pe parcursul documentării şi elaborării ne-am gândit că merită să apară ca o carte

polemică de sine stătătoare, care poate stârni interes în aşa măsură încât să motiveze cercetările peteren făcute de colonelul topograf Constantin Zagoriţ între anii 1920-1938 şi întrerupte de apropierea

războiului şi de opoziţia unor şcoli şi curente istorice conservatoare. Noi suntem preocupaţi de subiect

de prin deceniul şapte al secolului XX, când l-am cunoscut pe învăţătorul Ion Florescu de la Subcetate-

Haţeg, dar numai după vreo cincizeci de ani am intrat în posesia cărţii “Sarmizegetusa”, însoţită de

patru hărţi şi câteva extrase din presa vremii, cuprinzând polemicile dintre autor şi susţinătorii săi,

pe de o parte, şi C. Daicoviciu, secondat de Octavian Floca, pe de altă parte. Pasionat de subiect, i-am

acordat interes statornic şi l-am promovat la simpozioane şi sesiuni de comunicări, în reviste şi ziare.

Aşadar, cartea are, în substrat, caracter polemic pe o temă controversată cu acerbicie în

perioada interbelică, din interese meschine, “de casă”, scopul ei fiind acela de a aduce în discuţie o

temă care poate schimbă hotărît viziunea despre istoria noastră veche. Dacă în spiritul ei se vor relua

cercetările şi se va dovedi că la Subcetate-Haţeg este adevărata Sarmizegetusă, capitala politico-

administrativă a regilor daci, începând cu legendarul Sarmis Basileu, se va lumina rolul şi rostul

celorlalte doua: Sarmizegetusa Grădişte din Munţii Orăştiei şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala

Daciei Traiane.

Scrisă alert, însoţită de o interesantă iconografie “Haţeg – adevărata Sarmizegetusa” poate

spori interesul turistic-istoric şi cultural pentru un ţinut unicat, mirific: Ţara Haţegului. Cartea

cuprinde ipoteze mai noi cu privire la rostul strategic al unor cetăţi, castre, fortificaţii avut în cele

două războaie dacice. Nu doar pe alocurea se îndepărtează hotărât de dogme şi false teorii, pe care

unii istorici şi-au clădit, în tomuri, opera.

Autorul, care a publicat cinci romane din “ciclul etnogenezei”, se aşteaptă la acerbe polemici

şi încrâncenate luări de poziţie mai cu seamă din partea Şcolii Istorice de la Cluj şi a celora care, voit

sau din naivitate, văduvesc istoria neamului de inestimabilele ei valori materiale şi spirituale.

Autorul



-4-

I MĂRTURISIRE

Două întâmplări, la distanţă de aproape 40 de ani, au fost motivul determinării de a lumina o

idee, de a dovedi că adevărata capitală a regilor daci nu a fost nici Ulpia Traiană, nici Sarmisegetusa

Grădişte, ci dealul cu cote între 300 şi 600 de metri de la confluenţa Streiului cu Râul Mare şiGalbena, numit SUBCETATE. Mai explicit, mamelonul care schimbă de către vest spre fiord cursul

Sargeţiei şi care, în incinta fortificată, include 370 de hectare, cu acces la 6 porţi: 3 pe latura nord-vest,

2 spre sud-vest şi 1 către sud-est.

Aşadar, revenim la întâmplări. În 1969 îi cunoşteam la Haţeg, apoi la Subcetate, pe învăţătorul

Florescu şi pe tânărul, de odinioară, care îl însoţise la cercetări, pentru bagaje şi măsurători, pe

colonelul Constantin Zagoriţ, autorul cărţii „Sarmisegetusa”, însoţită de patru hărţi, apărută la

Tipografia „Concurenţa” din Ploieşti. Întâiul amintit avea vii în memorie întâlnirile cu istoricul

Teodorescu şi cu Constantin Daicoviciu, aici, la Subcetate. Profesorul Teodorescu înclina să creadă

că mai multe şi mai solide erau argumentele pentru localizarea capitalei politico-administrative aici,

la confluenţa unor importante ape şi drumuri (dinspre nord şi Mureş, în sus, pe Strei, dinspre sud-

vest, pe la Porţile de Fier, dinspre est, prin pasul Vulcan-Merişor şi în sus pe Strei, dinspre nord-est şi

Grădişte, pe platoul Luncanilor, urmând plaiul Vârful lui Pătru, Şureanu, Dealul Negru) , în vreme ce

Daicoviciu susţinea ideea „de nedezminţit” (în urma propriilor săpături şi descoperiri spectaculoase

în munţii Orăştiei). Disputele lor au degenerat în ură mocnită. Profesorul – şi parte din cercetările sale

– au intrat în uitare, după moartea suspectă a acestuia. Prins oarecum la mijloc se găsea profesorul

Octavian Floca, directorul Muzeului din Deva şi adeptul localizării capitalei eroice pe locul actualei

Ulpia Traiana Augusta, dar care nu îndrăznea să iasă din poruncile lui Daicoviciu, ins cu mare trecere

la conducătorii de atunci, ca şi la cei de mai târziu (a fost mulţi ani vicepreşedintele Consiliului de

Stat).

A doua întâmplare a făcut să prezint la un simpozion naţional, ţinut la Haţeg, o comunicare

cu titlul: ,, În actualitate marile comori din vadul Streiului şi adevărata Sarmisegetusa dacică”,

Comunicarea a stârnit interes. Aşa se face că din resturile bibliotecii unui cărturar haţegan am primit

cartea, „SARMISEGETUSA”, editată în 1937, precum şi exemplare din presa vremii, cu atitudini

polemice la subiect, polemici întrerupte de evenimentele dramatice ce anunţau războiul. Colonelul

Constantin Zagoriţ era topograf în subordinea generalului Dănilă Pâap, comandat a diviziei al 8-a,

împreună cu care, şi cu mai mulţi ofiţeri, a făcut o recunoaştere tactico-topografică a terenului din

jurul Haţegului „mergând de la cota 395, de pe şoseaua Haţegului, spre vârful cota 519 şi spre liniile

turnului medieval de observaţie, adică pe linia de despărţire a apelor... ”. „Ajungând în vârful de la

nord de litera V (vezi harta) , din toponimicul Varalia, am descoperit colţul de nord-est al cetăţii; şi de

acolo am continuat drumul de-a lungul laturii de est, reprezentând latura unei cetăţi”.



-5-

Scopul cercetării fiind înainte de toate strategic, colonelul revine pe cont propriu în 1922, iar

mai apoi în 1936 şi 1937. Ce af lăm mai departe din studiul devenit carte (uitată, din păcate, deşi, dacă

nu venea războiul şi dictatura comunistă ar fi putut schimba multe pagini măsluite ori greşite din

istoria Daciei):

— Având alte însărcinări, nu a putut cerceta întreg perimetru cetăţii, împreună cu ceilalţi, ciruina turnului de pe vârful Orlea, trecând apa Barandului şi conturând pe la răsărit vârful cu cota 519;

— Acestea se petreceau în anul 1920; în anul 1922 revine aici şi, la Deva, are o convorbire cu

Octavian Floca, directorul muzeului, în legătură cu urmele cetăţii Sarmisegetusa în masivul deluros

triunghiular de la Est de Haţeg. Aşa cum Daicoviciu găsise „Sarmisegetusa lui” în munţii Orăştiei,

Floca o avea pe a sa, în două variante: ori la Grădiştea (Varghegy) , adică la Ulpia-Traiana-Augusta,

unde se descoperise deja arena, ori pe Dealul Uroiului (Arany) , la vărsarea râului Strei în Mureş.

În primul caz, Zagoriţ constatase încă din 1920 că Ulpia Traiana nu putea fi Sarmisegetusa Dacică,

terenul ruinelor fiind unul de şes, deschis, iar acolo nu se găsise nici un ciob de ceramică dacică.

Dintre zecile de argumente cu care Zagoriţ pledează împotriva situării capitalei lui Decebal la

Sarmisegetusa de lângă Tape, amintim câteva, din perspectiva strategiei militare:

— Colonia Ulpia, fost castru roman e după primul război dacic, e zidită la mare depărtare de

ieşirea din defileul Porţilor de Fier;

— dacii nu construiau cetăţi la locuri deschise, adică în câmp liber şi pe fundul văilor, după

cum obişnuiau romani să-şi construiască casele şi oraşele;

— dacii, care aveau un pronunţat simţ al folosirii terenului pentru apărare şi ambuscade, nu ar

fi făcut greşala de a ridica cetate într-un punct care cădea de la sine după căderea apărării din Defileu,

ea fiind vulnerabilă şi dinspre Est şi Vest;

— multe argumente care ţin de strategia militară a dacilor şi a romanilor pledează în favoarea

adevărului că „Colonia Dacica”, devenită Ulpia Traiana Sarmisegetusa, nu se afla aici, pe temelii

dacice, ci undeva în apropiere.

Împotriva localizării Sarmisegetusei la Grădiştea Muncelului ori la Costeşti argumentele sunt

şi mai solide:

— Toate fortificaţiile din munţii Orăştiei au un perimetru restrâns şi ele nu ar fi putut adăposti

o armată, d-apoi o capitală politico-administrativă;

— ele sunt prea retrase şi prea inaccesibile pe timp de pace;

— toate sunt cam de aceeaşi mărime, cu poziţii la fel de retrase faţă de văile şi arterele de viaţă

şi serveau numai de refugiu;

— este greşită afirmaţia îmbrăţişată de curentul daicovicist că aceste cetăţii şi cetăţui

închideau trecerile către Sarmisegetusa; că într-una din ele s-a retras Decebal, adică la Regia (numităaşa convenţional) , izvoarele scrise şi Columna împrăştie orice îndoială.



-6-

Să vedem care sunt argumentele strategului topometrist Constantin Zagoriţ în favoarea

„Sarmisegetusei de la Subcetate”:

— „Sarmisegetusa de la Subcetate” ocupă o poziţie intermediară între cetăţile şi cetăţuile din

munţii Orăştiei şi Sarmisegetusa Ulpia Traiana;

— acest masiv deluros, sub formă de triunghi, este aşezat la răscrucea a trei drumuri mari carevin: din Banat prin Porţiile de Fier, din Oltenia prin păsurile din Valea Jiului şi Streiului Superior,

dinspre Câmpia Tisei şi valea Mureşului, pe Valea Streiului Inferior. Toate ajung, inclusiv drumul

de plai Vârful lui Pătru, Şureanu, Dealul Negru, Platoul Luncanilor, la strâmtul defileu Subcetate

– Bucium; Tot către acest punct se îndreaptă alte drumuri şi poteci care coboară din Munţii Poiana

Ruscăi, Munţii Sebeşului şi Munţii Ţarcului;

— localizarea făcută de Constantin Zagoriţ rezumă funcţia strategică a întregii regiuni care

cuprinde Munţii Sebeşului, Munţii Apuseni, Munţii Ruscăi şi Munţii Haţeg-Vulcan, funcţie despre

care eminentul geograf militar, generalul Ianescu, se exprima cu entuziasm în lucrarea “Geografia

militară a Olteniei şi Banatului”.

— Constantin Zagoriţ a ataşat cărţii sale patru hărţi, dintre care nouă ne-a parvenit. doar cea

realizată la scara 1/10. 000, în care masivul deluros triunghiular e împărţit în patru compartimente

(vezi harta); fiecare dintre acestea se pot apăra separat după căderea celorlalte trei; fiecare reprezintă

un punct de sprijin pentru apărarea întregului masiv; primele trei apără compartimentul al patrulea,

adică inima întregului; relieful e brăzdat de vâlcele şi văi, dintre care două (Valea Barandului şi Valea

Pleşiţiei) au izvoare care nu seacă; dinspre Nord-Sud şi Vest-Est curg două ape – Streiul şi Fărcădinul

(Galbena) , dintre care una poate fi căutata Sargeţie.

— Constrânşi de spaţiul alocat argumentaţiei, trecem peste alte considerente strategice, dintre

care multe ţin de descrierea cetăţii. Din păcate, nu avem celelalte hărţi, care pot fi găsite, probabil, la

arhivele din Ploieşti. Ele descriu cele 5 porţiuni, şanţul, zidul, lucrările speciale de apărare şi asediu,

valul de pământ, Vinele, Falxuri”, locuri pentru, “Aries” (berbece) şi „agere” de atac.

Cu ocazia cercetărilor pe teren, în aprilie 1937, s-au găsit la Gura Vâlcelelor, Baradului şi

Pleşiţei temelia unui zid (o presupusă garnizoană romană) , olane şi ţigle romane; pe terenul arabil

dinspre nord, multă ceramică neolitică şi dacică. Asupra consideraţiilor privitoare la cetăţile de la

Costeşti, Blidaru, Grădişte, Luncani, Cugir, a altor fortif icaţii, care nu pledează pentru „Regia” drept

capitală, vom reveni după ce vom intra în posesia unor fotografii ce urmează a fi făcute din avion.

De asemenea, vom supune dezbaterii câteva articole din presa vremii. Constantin Zagoriţ îşi

încheie cartea incitant, pe măsura întregii sale întreprinderi: „În caz când se va confirma aşezarea

Sarmisegetusei în locul arătat, va căpăta o explicaţie mai aproape de adevăr ascunderea de către

Decebal a averilor sale în albia râului Sargeţia, care în cazul de faţă ar fi identificat prin râurile Streisau Fărcadin care curg prin imediata apropiere”.



-7-

S-ar putea, dacă cercetările incipiente ale colonelului Zagoriţ se vor bucura de atenţia istoricilor

(şi care nu vor avea trista soartă a „tăbliţelor de la Sinaia”) , să ne aştepte o mare surpriză.



-8-

II ÎN CĂUTAREA SARMISEGETUSEI REGIA

Comunicarea noastră cu această temă, prezentată la simpozionul de la Haţeg şi în presă,

cu privire la localizarea capitalei politico-administrative a regilor daci, a stârnit interes, dar nu şi

controverse. Deocamdată. Ne explicăm tăcerea „Şcolii de la Cluj” şi a Muzeului Civilizaţiei Daco –Romane de la Deva şi prin insuccesele acestor istorici care, pe urmele celor doi Daicoviciu, au aici

tabără arheologică de vreo 30 de ani, iar rezultatele se concretizează în gunoaiele pe care le ascund

vară de vară în incinta sacră. În plus, scandalul brăţărilor descoperite aici, în vreme ce istoricii noştri

n-au descoperit un ciob, o monedă ori o urnă. Başca bâjbâiala şi contrazicerile. A confunda templele

de la Meleia, Rudele, Pustiosu etc. cu fundaţiile unor stâne de oi, a nu şti nimic despre fortificaţiile de

la Dealul Negru şi din Poiana Omului, a transforma Munţii Orăştiei şi cetăţile în locuri de campare

pentru tabere „turistice” studenţeşti, înseamnă a abdica apriori de la statutul de arheolog şi cercetător.

Recentele descoperiri făcute de Dan Olteanu şi Vladimir Brilinski – două mari castre la

intrarea în munţi pe Valea Luncanilor, cele de la Chitid şi Vâlcele, explicaţia dată existenţei castrului

de la Râu Bărbat, ne îndrituiesc să deschidem această dezbatere. Castrul de la Vâlcele – Boşorod,

aflat la vreo 15 km. de Subcetate, include în perimetru câteva toponime tentante din perspectiva

localizării aici a pierdutului Ranistorum, cetate sau castru unde Tiberius MaximuS a dus dreapta şi

capul lui Decebal, în special locul numit Ranişte, Rarişte (Ranistorum). De luat în consideraţie este

descoperirea celor două mari comori, alcătuite din monede Lisimach, obiecte de oferverie şi sloiuri

de aur în vadul Streiului, aici, la Subcetate – Orlea, de către iobagii care cărau pietriş şi de către

pescarii veniţi cu lotca în sus pe Mureş şi pe Strei. Nu insistăm, dar reamintim că în preajma celui

de al – II – lea război dacic romanii aveau castre la poalele munţilor către Sud şi Sud-Vest, apoi, pe

culmi de munte, către Est şi nimic nu poate susţine că Decebal şi-a adus comorile din munţi (de la

vreo 40 de km. distanţă) taman în gura lupului. Este neîndoielnic faptul că vechea Sargeţie e Streiul

de astăzi, care curge, cotind spre nord pentru a se vărsa în Mureş, pe lângă adevărata Sarmisegetusă,

astăzi Subcetate. Învăţătorul Florescu îmi mărturisea că nu o dată fusese ameninţat de C. Daicoviciu

cu închisoarea „dacă îl mai însoţeşte pe colonelul Zagoriţ, în cercetări, şi dacă mai împrăştie zvonuri

despre alte Sarmisegetuse. ” Cât despre cele două comori, şi nu una cum se credea datorită unor

mărturii scrise, contradictorii: unele vorbesc despre 42. 000 de cosoni, comoară descoperită la 1543,

altele despre 500. 000, de cosoni descoperiţi în 1552 de pescari români. Sursele cele mai veridice ni

se par a fi Martin Hochmelster şi Gheorghe Şincai, ultimul numind anul 1542 şi furnizând amănunte.

Dar, să revenim la „Sarmisegetusa colonelului Constantin Zagoriţ”. Descoperirea sa a

„pasionat lumea ştiinţifică şi presa vremii, aşa încât C. Daicoviciu şi O. Floca, văzându-şi teoriile şi

opera ameninţate, au acţionat în forţă. Primul, ca istoric „cu trecere” la mai marii zilei, al doilea, ca

director al Muzeului din Deva. În numărul 13-14 din decembrie 1937 al „Ga? etei Cărţilor”, colonelul



-9-

Constantin Zagoriţ se prezintă şi se explică. Era şef de promoţie al Şcolii Superioare de Război,

geograf militar cu o îndelungată practică, unul din cei mai buni cunoscători ai reliefului României

specializat în modificările artificiale suferite de teren. Ochiul experimentat i-a atras atenţia asupra

pantelor dealului de la Sud-Est de oraşul Haţeg, descoperind urmele unei vechi cetăţi. Simpla aşezare

pe un defileu ce străjuia marele drum al Daciei antice Orşova – Alba Iulia, la răscrucea cu drumul cevine din Oltenia prin valea Jiului, punctul către care converg potecile munţilor din jur, nu lasă nici o

îndoială ofiţerului – expert că se găseşte în faţa necunoscutei capitale a regelui Decebal. În concepţia

sa cetatea Sarmisegetusa nu e numai incinta fortif icată, ci întregul deal dreptunghic (cu laturi între 2,

5-3 km pătraţi, pe care ea este aşezată). Acest deal este compus din 4 umeri, culminând fiecare prin

câte un vârf sau un mic platou. Trei dintre aceste culmi străjuiesc cu vârfurile lor din cele trei colţuri

ale triunghiului, pe a patra, care ocupă mijlocul dealului, acesta fiind ultimul refugiu al combatanţilor,

după căderea celor trei culmi.

Incinta fortificată i s-a părut colonelului „ un măreţ cuib de vulturi”. Avea două pieţe de arme,

două izvoare tăinuite în inima dealului (valea Barandului şi Valea Pleşiţei).

În epocă, unii arheologi s-au abţinut să-şi spună părerea. Alţii „au luat foc”. În ziarul „Curentul”

din iunie 1937, domnul Constantin Paicoviciu, pe atunci conferenţiar la Universitatea din Cluj, fără

nici o câtime de cercetare pe teren şi, deci, fără temei, contestă noua descoperire. Constantin Zagoriţ

îi răspunde printr-un studiu intitulat: „SARMISEGETUSA II”, în 35 de pagini şi cu 2 hărţi anexe. În

una prezintă forma etajată, a doua se sprijină pe Tabelele Peutingeriene, cu drumurile care converg

către confluenţa a trei ape: Strei, Râu Mare şi Fărcădin (Galbena). Aici există o mare incintă fortificată,

aici s-au descoperit comorile. Măsurătorile indicate în tabele, conturate precis pe hărţile topografice

moderne, au permis colonelului Zagoriţ să fixeze sigur şi definitiv, pe teren oraşele Tierna şi Apulum,

corijînd erorile făcute în perspectivă topografică de arheologi ca Goss, Manerth, Mommsen, Tocilescu

şi Pârvan. Între altele, Zagoriţ deosebeşte Civisco de Tivisco şi fixează mersul drumului roman de

la Vinimacium (Costolaţ) spre Sarmisegetusa, prin valea Carasului, drum urmat de Traian până la

Sarmisegetusa.

Descoperirea cetăţii-capitală de către Constantin Zagoriţ a presupus mari osteneli şi jertfe

personale. De aceea solicita interzicerea „scobăcirii” acestei aşezări, ad libitum, şi mâini delicate, de

oameni pricepuţi, care „ sa cruţe sufletul acestui glorios şi tainic monument, sfânta sfintelor neamului

nostru”.

Polemicile nu au amuţit, deşi se apropia războiul. Constantin Daicoviciu, după obişnuinţă, şi-a

pus epigonii să polemizeze fără temei. Unul din aceştia a fost Octavian Floca, Acestuia îi răspunde

profesorul G. Petrescu – Sava. Pamflet la pamfletul din „Gazeta Carpaţilor”. Printre altele reproşează

d-lui Floca indecenţele, indelicateţele şi lipsa de probitate la adresa colonelului Zagoriţ. Cercetătorulde la Deva, care nu s-a ostenit şă urce dealul decât până la turnul de observaţie medieval, „este lipsit



-10-

de bunăcredinţă şi onestitate ştiinţifică, menţinându-se pe poziţia simplei negaţii, cum procedase

şi Constantin Daicoviciu”. Observaţiile acestuia se întemeiază pe o superficială privire. Autorul se

întreabă care C. Daicoviciu e competent: cel de la 14 iunie 1937 sau cel de la 9 noiembrie acelaşi an,

când recunoaşte, ca apoi să nege?

Ipotezele colonelului Constantin Zagoriţ le-am susţinut şi noi de-a lungul anilor, fără săcunoaştem măcar numele domniei sale. Aşa se face că încă din anii 70 ai secolului trecut situam în

romanele din „ciclul etnogenezei” capitala Sarmisegetusa la Subcetate (intuiţie rezultat al lectorilor

şi discuţiilor cu învăţătorul Florescu şi explicarea enigmei relaţiilor încrâncenate dintre Daicoviciu

şi prof. D. M. Teodorescu, respectiv dintre C. Daicoviciu şi Octavian Floca; interdicţii şi tabu asupra

unor situri?...)

Mai trebuie precizat ca C. Zagoriţ a procedat cu probitate şi precauţie, avertizându-şi cititorii

că afirmaţiile se bizuie pe consideraţii militare, geografice, topografice şi cercetări pe teren. Demersul

nostru, după atâţia ani trecuţi, se justifică prin dorinţa de a fi reluate cercetările întrerupte de război,

de ideologia comunistă, cu impact dezastros şi pentru ştiinţa istoriei, de vrajba dintre pretinsele

„şcoli” ale istoricilor de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi. Că tot şi-au pierdut obiectul muncii, cei peste 100

de salariaţi ai muzeului din Deva ar avea un obiectiv tentant de cercetare interdisciplinară. Nu ştim ce

va urma, dar de acum ştim sigur că Sargeţia dacică este Streiul românesc. De-ar fi după noi, am da

ca pedeapsă braconierilor de cosoni şi brăţări să sape câţiva ani la Subcetate, cu mijloace moderne la

care Glodariu şi ai săi încă visează.



-11-

III. CONJUCTURALE ŞI FALSE IPOTEZE

Deşi, lăsând în voie modestia, de vreo 50 de ani, scriitor şi autor al ciclului românesc

„Etnogeneza”, din care fac parte 5 romane, dintre care două sunt premiate, nu îmi fac un merit

că am adus la zi întrebarea: Unde şi care este adevărata Sarmisegetusă, capitală a regilor daci, cel puţin de la Burebista încoace? Aşa se face că am redeschis, prin articole publicate în revistele de

specialitate (în speţă Dacia Magazin) subiectul abandonat, forţat, apoi programatic, aparţinând

prin pertinente cercetări colonelului Zagoriţ, reputat topo – graf militar. Adevărata Sarmisegetusa

Regia este Haţegul cu mamelonul de aici, numit Subcetate. Argumentele le-am sintetizat, iar lângă

ele putem aduce altele, susţinute de cercetări incipiente, întrerupte, pe teren, în 1938, precum şi de

izvoarele scrise ale antichităţii. Descoperirea ruinelor cetăţii Costeşti de către arheologii clujeni D.

M. Teodorescu şi Constantin Daicoviciu, descoperire atât de spectaculoasă la mijlocul de secol XX,

când se hotăra destinul ţării, i-a determinat pe cei doi istorici să „stabilească convenţional aici capitala

regelui Burebista, ca mai apoi, după ce pe rând sunt dezvelite ruinele cetăţilor de la Blidaru, Feţele

Albe şi Grădiştea, Constantin Daicoviciu, devenit vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi persoană

puternică în statul comunist, să decreteze, fără temeiuri ştiinţifice, altele decât măreţia cetăţii de

sub Godeanu, că aceasta este capitala Sarmisegetusa Regia”. De atunci stăruim în greşală, cu toate

că mulţi istorici de prestigiu s-au îndoit de localizarea ipotetică a Sarmisegetusei. Într-un adevărat

conciliu al încăpăţânării s-a constituit, urmându-i soldăţeşte pe Constantin şi Hadrian Daicoviciu,

reprezentanţii Şcolii Istorice de la Cluj, care în pofida evidenţei şi, uneori, a convingerilor intime că

greşesc, rămân cantonaţi în neadevăr. Această încăpăţânare se explică şi prin aceea că într-o jumătate

de secol şi-au scris opera, uneori în tomuri, pornind de la această premisă daicovicistă falsă. S-a

ajuns până acolo încât, prin puterea politică a rectorului, vicepreşedinte al Consiliului de stat, cam al

cincilea om în statul comunist, ca putere, munţii Orăştiei cu cetăţi şi temple, cu sanctuare şi situri să

fie consideraţi feude: feuda Constantin Daicoviciu, Feuda Hadrian Daicoviciu, Feuda Ioan Glodariu

et Adriana Rusu. Lor li s-au subordonat ideatic reputaţi istorici şi arheologi precum Floca, Crişan,

Ferentzi şi atâţia alţii, încurajând neadevărul, contrafăcutul, ipoteticul sau păstrând tăcerea.

În ton cu părerile reputatului dacolog Timotei Ursu, de la New York, adeptul ideii că

Sarmisegetusa Regia, capitala administrativă a statului dac, trebuie căutată în altă parte şi, de ce nu, la

Subcetate – Haţeg, rezumăm şi noi părerile unor istorici exprimate de-a lungul vremurilor în legătură

cu localizarea adevăratei Sarmisegetuse.

Strabon, în „Geografia”, vorbeşte despre obiceiul ca Zamolxe, marele preot, să se sfătuiască

periodic cu regele, acesta urcând în pustietatea munţilor cu numele sfânt Coganion, care nume era

totuna cu al râului ce curgea pe la poalele sale. Aşadar locul Cogaionului e într-o zonă montană.

Noi nu ne îndoim că Cogaionul era muntele Godeanu, cu Grădiştea de Munte, capitală religioasă şi



-12-

nu administrativ-politico-militară. Denumirea actuală – repetăm, convenţională – „ Sarmisegetusa

Regia” – nu se întemeiază pe nici un argument documentar. Pentru a o numi astfel, C. Daicoviciu s-a

lăsat ademenit de harta lui Ptolomeu din sec. II Ad. pe care apare ZARNIZEGETUZA BASILEION

(Sarmisegetusa Regală, în limba greacă) , singurul reper documentar pe care se bizuia clujanul era la

latitudinea şi longitudinea Coloniei Dacica Sarmisegetusa Ulpia Traiana. Confuzia între SarmizegetusaRegilor şi Ulpia Traiana, numită, sub împăratul Hadrian, şi Sarmizegetusa, poate deveni adevăr: pe

aceleaşi coordonate se află Haţegul cu imensul deal fortificat de la Subcetate. Transferarea acestui

reper documentar în munţii Orăştiei, la vreo 60 km. depărtare, e o eroare gravă şi un abuz reiterat

cu cerbicie până astăzi; Pe harta sa, cartograful medieval Abraham Ortelius, hartă ce datează de la

1590, precizează textual: „ Zarmiszegetusa, odinioară reşedinţă regală a lui Decebal, care după aceea

este numită Ulpia Traiana”. Numai că aici nu s-a descoperit nici un ciob dacic. Cartograful greşeşte

mai puţin decât Şcoala Istorică de la Cluj. Între Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Haţeg-Subcetate, pe

direcţia Sud-Vest-Nord-Est e o distanţă de câţiva kilometri. Pe la mijlocul acestei distanţe se găseşte

biserica templu de la Densuş. Tot în evul mediu vorbeşte umanistul Gaspar Heltai despre capitala

regilor ca despre un „oraş cu fundamentele la vedere”. Şi întâiul istoric român, N. Densuşeanu, fusese

sedus de ideea că la Grădiştea Haţegului s-ar fi aflat „capitala Dachilor” şi, în consecinţă, plasa

Cogaionul la muntele Gugu, din Masivul Retezatul Mic.

În legătură cu localizarea Cogaionului, şi, deci, a Capitalei regilor, s-au exprimat prin vreme

diferite păreri, unele cu marca tabu, altele cu o marje de îndoială:

— Nicolae Densuşianu, uzitând de un bogat material documentar, plasează Muntele Sfânt în

Bucegi şi, aluziv, în munţii Orăştiei (Grădiştea de la Muncel) , apelând la izvoare indirecte;

— Tot Nicolae Densuşeanu, în “Dacia Preistorică”, corectează confuzia dintre Grădişteâ de

la Muncel şi Grădiştea de la Haţeg, precizând că Sarmizegetusa Romană era construită pe şes şi că

ruinele sunt de sorginte romană;

— Vasile Pârvan, în „Getica”, încearcă o disociere fermă a capitalelor. Referitor la Cogaion

precizează că acesta trebuie căutat în pustietatea munţilor, că pe la poalele lui curge o apă cu acelaşi

nume (Godeanu şi apa Godeanului). Marele preot este un sihastru, pe care numai regele şi preoţii

templului – cetate îl vedeau. V. Pârvan, pornind de la denumirea dată de Ptolomeii (Zarmisegetusa) ,

o localizează pe aceleaşi coordonate geografice greşite, coordonate ce corespund Ulpiei (Haţegului)

şi nu Grădiştei Muncelului. Noi suntem convinşi că Vasile Pârvan nu aflase nimic despre cercetările

colonelului topograf Zagoriţ ori, dacă ştia, nu dorise să se angajeze în polemica Daicoviciu – Floca şi

Zagoriţ;

— Constantin Daicoviciu, în prima sa carte mai substanţială publicată în 1950, „Dacii din

Munţii Orăştiei”, accepta ca „posibilă” localizarea Sarmisegetusei Regia pe muncelul de la Grădişte(şi ca argument pentru a trezi interesul autorităţilor comuniste) , bătând monedă pe localizarea unei



-13-

capitale administrativ – militare şi nu religioase, ceea ce nu ar fi fost pe placul ideologilor vremii. De

asemenea, comunică faptul că nu mai crede că aici ar fi fost „cetate de scaun”, şi locul şi clima fiind

potrivnice. „Era”, zice reputatul istoric şi arheolog, ”un venerat loc de închinare, centrul religios al

poporului dac, dar şi un loc chemat să reziste, ca o ultimă salvare.., ”. După vreo 12 ani îşi va retracta

poziţia, sub presiunea ideologiei slavocomuniste, afirmând că „aşezarea de la Grădişte trebuie să fieconsiderată drept centru politic, militar şi religios al poporului dac” înainte de cucerirea romană;

— În consens cu Daicoviciu scrie şi istoricul Alexandru Vulpe în „Istoria militară a lumii

antice”. El admite ipoteza conform căreia muntele Cogaion este dealul Grădiştei, deşi are o serie de

obiecţii, printre care şi una de sorginte logică: La Strabon toponimicul Cogaionon apare în legătură

cu Zamolxis, nu cu Deceneu, şi, prin urmare, situarea lui în Carpaţii Meridionali este ipotetică,

convenţională;

Istoricul I. H. Crişan, reputat arheolog şi istoric al Şcolii de la Cluj, şi apropiatul lui C.

Daicoviciu, a săpat la Dealul Grădişte şi a pus în valoare elemente interesante ale sanctuarelor de

acolo, combătând teoriile lui Radu Vulpe în legătură cu reşedinţa regelui Burebista şi lăsând în coadă

de rândunică teoriile clujenilor în legătură cu Cogaionul şi Sarmisegetusa: „s-ar putea să fie tot aşa

cum s-ar putea să nu fie... ”. Însă şi I. H. Crişan pledează pentru caracterul cultural al complexului.

I. Glodariu şi Adriana Rusu-Pescaru, care au petrecut o viaţă în Munţii Orăştiei, dar numai

au “petrecut”, stăruiesc cu cerbicie în localizarea Sarmisegetusei Regia pe dealul Grădiştei, în ciuda

tuturor evidenţelor. Mai mult, profitând de funcţii directoriale la Muzeul din Deva şi la Institutul

din Cluj, clădesc pe şubredele temelii daicoviciste şi fac din ipoteze ori teze argumente, adevăruri.

Din perspectiva cercetărilor arheologice noi credem că încă nu s-a înfăptuit Marea Unire. Celor de

la Cluj li se alătură în ultima vreme, amatoristic, tânărul Dan Oltenu. Acesta, după ce a publicaţ o

carte interesantă despre religia dacilor – sinteză din sinteze – afirmă că adevărurile sale sunt unanim

acceptate, că cei doi Daicoviciu sunt alfa şi omega, susţinând „cu certitudine” că Sarmisegetusa

Regilor e pe dealul Grădişte, sub vârful Godeanu. Dan Oltenu zice – situându-se în confuzie de

termeni – că cetatea de pe Dealul Grădişte e o davă (construcţie militară fortificată defensiv) , deşi

nu există – repetăm – nici o dovadă în sensul localizării. Sarmisegetusa basileilor daci, capitala lui

Burebista şi a înaintaşilor săi, ar putea fi descoperită mâine-poimâine în spaţiul muntos geto-dacic,

dar mai ales în coronamentul Transilvan, el însuşi fiind un Tibet European, o imensă cetate. Dacă se

va adeveri că ea aşteaptă descoperitorul la întretăierea celor trei ape: Streiul, Râul Mare, Fărcădin,

cu Marisul, la o asvârlitu – ră de băţ, ce vor mai avea de spus atâţia pretinşi istorici care au ocolit

adevărul de dragul propriilor cărţi, în cultul unei ipoteze emise de Constantin Daicoviciu?! Mda!

Tabuurile comuniste încă mai bântuie istoria unui neam. Totul este posibil într-o ţară în care istoria

este împărţită în feude, patrimoniul este jefuit la drumul mare, muzeele plătesc zeci şi sute de istoricei – daicovicei specializaţi în simpozioane şi doctorate despre Frontul Plugarilor şi Împăraţii Ilumitiaţi



-14-

ai Austriei. O ţară în care studenţii în arheologie sunt vajnici poluanţi ai siturilor, ajunşi cu învăţătura

până la călcâiul broaştei. Noroc cu hoţii, care descoperă imense brăţări de cult, din cel mai pur aur

dacic; noroc cu politicienii şi parlamentarii care le cumpără şi le tăi – nuiesc; noroc cu hoţii şi racheţii

de peste Prut, care arvunesc situri în Transilvania. Câte o voce, stingheră, se mai aude, ca un lătrat la

lună; opriţi jaful! Nu vindeţi ţara; stopaţi fărădelegile, bicililor şi imbecililor! Nu credeam, copil fiindîn lumea basmelor; că există arătări ca Strâmbă Lemne, Sfarmă Piatră, N-aude, Navede, Nanegrul

Pământului. Iată că există, şi ei ţin frâiele ţării.



-15-

IV. MUNŢII ORĂŞTIEI – TIBETUL SACRU AL DACILOR

Tot mai aproape de adevăr sunt istoricii şi adepţii cercetărilor interdisciplinare care consideră

că Sarmisegetusa – Grădiştea de Munte este marele centru religios al dacilor şi că muntele Godeanu,

din preajmă, este Cogaionul. Că vor fi fost în istoria milenară a geto-dacilor şi alte centre consacrate:Bucegi, Muntele Omul, Caraimanul, Ceahlăul, este posibil. Câte astfel de centre nu au fost în Grecia

Antică şi în Asia Mică? Atâta vreme, însă, cât rămânem tributari ideii că acest mare centru de

cult, cu altare şi calendare cosmice, nu este cercetat ca atare şi doar pentru aceea că Daicoviciu l-a

numit, convenţional, capitala regilor, cercetările vor rămâne sterile, cantonate într-un unghi mort.

Având puterea politică a celui ce deţinea locul al treilea în statul comunist, el şi-a susţinut cu toate

mijloacele ideile, le-a lăsat apoi moştenire fiului său Hadrian, care, la rândul său, a lăsat moştenire

Munţii Orăştiei, cu cetăţi şi altare, ucenicului Ioan Glodariu. Toţi au clădit opera pe neîntemeiata şi

nedovedita idee că aici, într-un perimetru destul de restrâns pentru a putea funcţiona ca o capitală

politico-administrativă, ar fi putut fi capitala unui stat de întinderea unui imperiu, capitală greu

accesibilă, fără drumuri şi legături lesnicioase cu ţara. De mirare ni se pare că până la descoperirea

cetăţii Costeşti, prin anii 1950-52, împreună cu profesorul G. M. Teodorescu, istoricul C. Daicoviciu

salutase descoperirea făcută de colonelul Constantin Zagoriţ la Haţeg – Subcetate.

De asemenea, tot mai mulţi (şi dintre cei probi) sunt cei care compară comunităţile monarhice

din aceşti munţi cu cele din Tibet şi cele eseniene de la Marea Moartă. În acest scop se apelează la

autori greci, romani, evrei cum ar fi Dio Chrysostomul, Sytlesius din Cyrene, Josephus Flavius,

Pliniu cel Bătrân şi Strabon. Pornind de la mărturiile despre călugării Pleistoi şi cei Esenieni se poate

ajunge la apropierea între Massada şi Sarmisegetusa Cogaionică, ambele fiind cetăţile rezistenţei

împotriva cuceritorilor romani. Atât în Iudeea cât şi în Dacia, cucerite, casta preoţească şi templele

au fost distruse cu sălbăticie. În ce ne priveşte credem că mai curând s-ar putea face analogii între

casta preoţească din Tibet şi cea din munţii Orăştiei, chiar şi din perspectiva geografiei montane a

izolării. Cunosc munţii aceştia ca pe propria grădină. Ei nu au şi, mai ales, nu aveau cu două mii de

ani în urmă căi de acces către o eventuală capitală. În afara drumurilor pastorale, întretăiate de văi

prăpăstioase, se păstrează o porţiune de drum pavat cu piatră locală pe culmea dintre Ponorici şi

Cioclovina, care drum probabil venea dinspre Sântămăria – Orlea – Ciopeea, ajungând la Piatra Roşie

şi pe Platoul Luncanilor. Posibile drumuri, trasate acum cu mijloace moderne, coborau pe culme şi

pe valea Sibişelului, care se înfundă mai sus de Prislop şi Cantonul Alunul. Dinspre Est şi Est-Vest,

cu excepţia drumurilor pastorale de la Ohaba-Ponor spre cătunele risipite la sud de Poiana Omului,

până la cetatea Sarmisegetusa, accesul era iarăşi imposibil. Toate acestea vorbesc despre un mare

centru religios, tip Tibet (dacă păstrăm proporţiile) şi nicidecum despre capitala celei mai mari ţări de

atunci, la nord de Dunăre. Aici rolul lui Dalai Lama îl deţinuseră Zamolxis, Deceneu, Scorilo, Vezina.



-16-

Conchidem, repetând că în Dacia de la Burebista la Decebal avem de a face cu două tipuri de capitală:

una politico-administrativă – Subcetatea-Haţeg – şi alta religioasă – Sarmisegetusa – Grădişte. Pe

locul capitalei Daciei Romane avea să fie ctitorită, pornind de la existenţa unui castru, Ulpia Traiana

Augusta Sarmisegetusa. Repetăm: un singur istoriograf grec se referă la Sarmisegetusa Basileus

(Sarmisegetusa Regilor) , toponimic preluat şi bătătorit, fără argumente, de istoriografia românească până astăzi. De ce, cu excepţia lui Constantin Zagoriţ, nici un reputat istoric nu a luat şi nu ia în seamă

marile fortificaţii, cu cinci porţi de intrare şi o incintă de 374 pogoane? Pentru că prea ar fi totul de

ordinul evidenţei şi prea multe studii şi istorii ar fi infirmate.

Aşadar nici o raţiune şi nici o mărturie nu pledează astăzi în favoarea Sarmisegetusei Regia

şi a Sarmisegetusei Ulpia. La Ulpia Traiana nu s-a găsit, cititorule, nici măcar un ciob dacic, iar în

munţii Orăştiei, nici un mormânt şi nici o urnă de incinerare. În plus, reprezentările de pe Columnă

vorbesc despre ultima rezistenţă într-o cetate de munte unde dacii îşi împart ultimele rezerve de

apă. În incinta de la Subcetate sunt câteva izvoare, care nu seacă niciodată (vezi hărţile). Ar fi fost

posibil ca Adevărata Sarmisegetusă basileică, Subcetatea, să fi căzut în primul război dacic (101-

102) , iar rezistenţa să se fi petrecut în cetăţile din munţi în 105-106, ultima redută fiind cetatea de

sub Godeanu. În cazul acesta trebuie căutată o ieşire printr-un tunel secret (chiar peşteră) şi admisă

ipoteza noastră că Decebal condusese ostilităţile dintr-un punct nordic, de unde, pe Plaiul Godeanu,

Scârna, Cugir, peste Mureş, a încercat să răzbească către nord, la Dacii Liberi sau chiar la Iazigi.

(Scena sinuciderii de pe Columnă). Celelalte argumente în favoarea Sarmisegetusei de lângă Haţeg

sunt de ordinul evidenţei: Se află la întretăierea drumurilor de acces către văile fertile ale Mureşului şi

Streiului; incinta este de câteva zeci de ori mai cuprinză – toarea decât cea a cetăţii de sub Godeanu;

pe aici curg trei ape: Râu Mare, Fărcădinul şi Streiul, reunite la est de capitală şi, la fel, trei mari

drumuri de legătură cu ţara: pe la Porţile de Fier ale Transilvaniei, pe Valea Jiului şi a Streiului, pe

Valea Mureşului, către Apulum, Potaisa, Napoca, Porolissum. Drumul pe Valea Alunului (Boşorod

– Platoul Luncanilor) ducea peste acest întins platou la cetăţile religioase din munţi. Abia în al doilea

război dacic vor juca şi aceste cetăţi un rol militar defensiv, cum arată clar fortificaţiile.

Cu riscul de a ne repeta reinterăm întrebarea: Ce raţiune l-a determinat pe marele strateg

Decebal să coboare comorile din munţi, cale de vreo 40 de km., pentru a le îngropa la Subcetate,

în vadul Streiului? Tocmai acolo unde Constantin Zagoriţ va descoperi murii şi temeliile unei

impresionante cetăţi?

În ce o priveşte pe cealaltă posesoare de nume geamăn, Sarmisegetusa, considerată vreme de

aproape un secol adevărata capitală a regilor daci, de către reputaţi istorici ai vremii: A. D. Xenopol,

Grigore Tocilescu, Ioan Bogdan, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga argumentele contra sunt şi mai puternice:

Pe atunci Ulpia Traiana era întâia mare cetate descoperită, având atributele unei capitale, la şes, laguri de văi şi la locuri deschise. În timpul celui de al doilea război daco-roman fusese castru pentru

Hasa Gligor - Hateg Adevarata Sarmizegetusa

Documents

Transcript of Hasa Gligor - Hateg Adevarata Sarmizegetusa