MIHAIL SADOVEANU(1880-1961)

Date biograficeMihail Sadoveanu s-a născut la 5 noiembrie 1880 la Paşcani, ca fiu al

avocatului Alexandru Sadoveanu şi al Profirei Ursachi, fiică de răzeşi din Verşeni.

Urmează cursurile şcolii primare în oraşul natal, gimnaziul la Fălticeni, iar liceul la Iaşi. Debutează în revista "Dracu" din Bucureşti cu schiţa "Domnişoara M. din Fălticeni" (1897), sub semnătura Mihai din Paşcani. Se căsătoreşte cu Ecaterina Bâlu (1901), cu care are 11 copii, iar în 1904 se mută la Bucureşti, unde desfăşoară o prodigioasă activitate literară.

Moare la 19 octombrie 1961, regretat de toţi literaţii vremii, între care George Călinescu scrie în memorabila "Cronică a optimistului": "Omul de toate zilele s-a mistuit lăsând în locu-i simulacrele sale de piatră şi de bronz. Ce-a fost al fiecăruia din noi a devenit al tuturor, el e acum numai al poporului dintru care a ieşit".Opera

în anul 1904 are debutul editorial cu patru cărţi: "Povestiri", "Şoimii", "Dureri înăbuşite" şi "Crâşma lui Moş Precu", fapt pentru care Nicolae lorga numeşte această perioadă "anul Sadoveanu". Publică aproape 100 de volume, între care: "Floare ofilită"(1905), "Apa morţilor"(1911), "Neamul Şoimăreştilor" (1915), "Ţara de dincolo de negură" (1926), "Hanu-Ancuţei" (1928), "împărăţia apelor" (I928),"Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă" (1929), "Baltagul" (1930), "Creanga de aur", "Locul unde nu s-a întâmplat nimic" (1933), "Fraţii Jderi" (1935-1943), "Nada FIoriIor"(1951).

Teme ale operei (Universul literar)Mihail Sadoveanu, "Ceahlăul literaturii române", cum l-a numit Geo Bogza

, "Ştefan cel Mare al literaturii române" cum i-a spus George Călinescu, are o operă monumentală a cărei măreţie constă în densitatea epică şi grandoarea compoziţională:

1. Viaţa satului românesc (tema spiritualităţii satului românesc)este principala temă a epicii sadoveniene, întrucât "ţăranul român a fostprincipalul meu erou", mărturisea Sadoveanu într-un discurs ţinut laAcademia Română. Ţăranul sadovenian este locuitorul de la munte,moldoveanul cu viaţă aspră ca şi meleagurile prăpăstioase pe care estesortit să trăiască (aşa cum ilustrează prozatorul în legenda de la începutulromanului "Baltagul"). Puternic individualizat în literatura română, ţăranullui Sadoveanu se particularizează prin câteva trăsături specifice:

-ţăranul, ca păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale;-ţăranii moldoveni sunt oameni blajini şi înţelepţi, cu un acut simţ al

dreptăţii şi al libertăţii, apărători ai unor principii de viaţă fundamentale, statornicite din vremi imemoriabile;

-răbdători în suferinţă, ţin în sufletul lor dureri nestinse, se retrag în mijlocul naturii sau răbufnesc cu violenţă, împlinindu-şi dreptatea, menţinând nealterat sentimentul demnităţii umane;

-universul sufletului ţărănesc se compune din adevăr, dreptate, demnitate şi iubire pătimaşă: "Fă-te şi tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci! Să nu răpeşti munca săracului (...), să nu-ţi baţi joc de nevoiaşul care varsă lacrimi pe brazdă" ("La noi în Viişoara");

-înclinaţia lor către confesiune, plăcerea de a povesti întâmplări din "vreme adâncă" ("Hanu-Ancuţei").

Opere reprezentative: "Povestiri" - volumul de debut; povestirile "în drum spre Hârlău", "Păcat boieresc", "Bordeienii" din volumul "Dureri înăbuşite", opere de maturitate de o reală valoare literară; "Hanu-Ancuţei", în care cele nouă povestiri ilustrează o lume arhaică, povestitorii sunt ţărani care retrăiesc întâmplări de demult, din "vreme veche" şi care au vocaţia confesiunii, plăcerea de a istorisi întâmplări petrecute în locuri specific sadoveniene: hanul, moara, crâşma; "Baltagul", roman ce ilustrează viaţa arhaică, aspră şi plină de pericole a ţăranilor de la munte, oieri sau tăietori de lemne, care-şi duc traiul într-un spaţiu spiritual şi fizic asemănător celui din "Mioriţa", conducându-se după rânduieli nescrise, după legi şi credinţe strămoşeşti.

2.Spaţiul închis al oraşului de provincie, al târgului inert, caredistruge puritatea sufletului omenesc:

-oraşul este un spaţiu mohorât, lipsit de vitalitate, în care se petrecdrame cauzate de monotonia vieţii de provincie;

- personajele sunt slujbaşi mărunţi, meşteşugari, boieri fărăvitalitate, care se mişcă într-o lume cenuşie, strivitoare de viaţă, cesugerează platitudine spirituală; ,

-oamenii oraşelor sunt victime ale tristeţii, însingurării şi suferinţeiprovocate de eşecul spiritual;

Opere reprezentative: romanele "Floare ofilită", "Locul unde nu s-a întâmplat nimic", "Apa morţilor", "Haia Sanis".

3. Romanul istoric. Mihail Sadoveanu este creatorul romanuluiistoric, ce ilustrează istoria Moldovei în trei etape: secolul al XV-lea(Ştefan cel Mare), secolul al XVI-lea (Ion Vodă cel Viteaz), secolul alXVII-lea (Ştefan Tomşa, Vasile Lupu, Duca-Vodă).

Mihail Sadoveanu reconstituie, în principal, două aspecte istorice:-Epoca de glorie a Moldovei în care eroii sunt dominaţi de un

profund sentiment patriotic, fiind conturaţi din acumulări de calităţi şicare, prin îmbinarea elementelor clasiciste cu cele romantice, devinpersonaje legendare. Ei sunt caracterizaţi de trăsături spirituale ţărăneşti,setea pentru adevăr şi dreptate, vitejie, curaj, putere de sacrificiu, dorinţăde libertate.

Opere reprezentative: "Fraţii Jderi", "Neamul Şoimăreştilor".-Epoca de decădere jalnică a Moldovei, în timpul domniei Iui

Duca-Vodă, un despot lacom, egoist, impasibil la viaţa grea a oamenilornecruţător şi rău, inuman, ducând o viaţă izolată din pricina firii iuiînchise, necomunicative. Romanul "Zodia Cancerului sau VremeaDucăi-Vodă" are la baza construcţiei literare motivul străinului, careobservă şi comentează cele văzute în timpul călătoriei sale prin Moldova(Montesquieu - "Scrisori persane"; Vasile Alecsandri - "Balta Albă").

4. Tema naturii se regăseşte la Mihail Sadoveanu în toate opereleliterare, nu numai în cele care descriu în mod special zone mirifice aleplaiurilor româneşti, de aceea prozatorul a fost supranumit "poet a!naturii". Trăsăturile principale ale aspectelor naturii ilustrate de MihailSadoveanu s-ar putea sintetiza astfel:

-frumuseţea şi armonia peisajului naturii mirifice româneşti;-profunda comuniune a omului cu natura, care capătă diferite ipostaze

aparte în proza sadoveninană:-natura - loc de linişte şi reflecţie pentru om;- natura ca stare sufletească, adică orice simţire, zbucium al

sufletului uman se proiectează în natură şi prin natură;-natura - refugiu al echilibrului şi libertăţii depline a omului;-natura ocrotitoare pentru om, ferindu-l de violenţele existenţiale,

apărându-l de pericolele ce i-ar putea distruge sufletul, simţirea.Opera reprezentativă este "Ţara de dincolo de negură", care ilustrează

lumea mirifică, primitivă şi poetică a Deltei Dunării. Personajele sunt oameni cu patima istorisirii, a confesiunii şi au îndeletniciri singuratice: pescari şi vânători rămaşi etern credincioşi acestor tărâmuri. Lovinescu spunea despre lumea oamenilor şi a necuvântătoarelor ilustrate în acest volum că este "cea mai înaltă expresie a instinctului de sălbăticie".

Stilul prozei sadoveniene. "Cea mai uimitoare izbândă a lui Mihail Sadoveanu este aceea cu privire la limbă", spunea George Călinescu. Stilul sadovenian are câteva particularităţi din care reiese farmecul şi vraja pe care o degajă întreaga sa proză:

- solemnitatea este dată de epitete, comparaţii, metafore elogiative, de preamărire a spiritului ţărănesc sau a trăsăturilor comparabile cu ale personajelor mitologice;

- arhaitatea - este ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice, semantice şi lexicale ("a se tângui" pentru a se văita, "cetăţuie" pentru cetate, "lunatice" pentru femei nebune, "lăcaş" pentru mănăstire etc);

-muzicalitatea limbajului este ca o simfonie, "o partitură intonată sub cupola lui Dumnezeu, auzindu-se lina jeluire a doinelor, viforul strigătelor de război, larma petrecerilor cu vin şi lăutari, vaietele noroadelor învinse, dominate de poruncile aspre ale voievodului" (Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

-sobrietatea este dată de timpul în care se petrec întâmplările, faptele din întreaga sa proză, un timp mitic, un timp al credinţelor strămoşeşti, într-o lume

arhaică, primitivă, foarte puternic legată de natura înconjurătoare, un timp care se măsoară după semnele vremii, după superstiţii, după legi strămoşeşti nescrise, dar păstrate cu sfinţenie de generaţii şi transmise cu credinţă urmaşilor ("Baltagul", "Hanu-Ancuţei"). însuşi Sadoveanu plasează de multe ori întâmplările "în vreme veche" ori "în vreme adâncă".

"HANU-ANCUŢEI" - volum de povestiri -

Definiţie: Povestirea este specia genului epic, în versuri sau în proză, de dimensiuni mai reduse decât nuvela şi mai întinsă decât schiţa, care se limitează la nararea unui singur fapt epic şi având un număr redus de personaje. Povestirea este o naraţiune subiectivizată, adică relatarea este făcută din unghiul povestitorului, fie ca narator, fie ca participant sau doar ca mesager al întâmplării. în povestire, accentul cade pe situaţia narată şi mai puţin pe personaje, de aceea subiectul este mai puţin riguros decât în cazul schiţei şi al nuvelei, iar acţiunea este mai destinsă, mai puţin tensionată decât în nuvelă.

După conţinut şi destinaţie, povestirea poate fi: satirică, fantastică, filozofică, romantică, magică, povestirea pentru copii etc.

"Hanu-Ancuţei", operă de maturitate, a apărut în 1928, este un volum de nouă povestiri şi, poate, cea mai strălucită creaţie lirico-epicăpovestitori relatează întâmplări pilduitoare, respectând un ceremonial prestabilit şi desfăşurând o artă a discursului memorabil.

în volumul "Hanu-Ancutei", Mihail Sadoveanu recurge la la tehnica literară numită poveste în poveste sau povestire în ramă, sau naraţiune în naraţiune, deoarece în cadrul firului epic al volumului intervin istorisiri relatate de fiecare dată de alt oaspete de la hanul Ancuţei, acesta particularizându-se printr-un stil propriu. Personajele-povestitori sunt fie participanţi direct, fie martori ai întâmplărilor istorisite cu plăcere şi cu ambiţia că povestirea lui va fi mai impresionantă decât cele anterioare, deoarece "Cine le spune mai frumos, acela are laudă mai mare", susţine comisul Ioniţă.

Subiectul povestirilor

"IAPA LUI VODĂ" este o snoavă şi se află în deschiderea volumului.întâmplările acestei povestiri s-au petrecut "într-o îndepărtată vreme,

demult", având începutul de basm, când oamenii au văzut "un balaur negru în nouri" şi nişte păsări mari, venite "din ostroavele de la marginea lumii", care vesteau război şi belşug la viţa de vie. Atâta vin s-a făcut în Ţara-de-Jos, că nu mai aveau oamenii "unde să puie mustul" şi-au pornit s-aducă vin spre munte, "ş-atuncea a fost la hanul Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor". Moş Leonte remarcă faptul că Ancuţa cea tânără este "tot ca mă-sa de sprâncenată şi de vicleană (...) rumenă la obraji, cu catrinţa-n brâu şi cu mânicile suflecate:

împărţea vin şi mâncări, râsete şi vorbe bune". Comisul Ioniţă venise călare "pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea şi ciolanele (...) cal roib, pintenog de trei picioare", este demn de respect, pentru că se trage "dintr-o viţă aleasă".

întâmplarea povestită are legătură cu iapa din care se trăgea acest cal, se întâmplase pe vremea lui Mihai Vodă Sturza şi-l are ca protagonist pe comisul Ioniţă atunci când era tânăr şi când hangiţă era "Ancuţa cealaltă, mama acesteia". După ce se odihnise la han, fiind gata de plecare, comisul Ioniţă închină oala cu vin şi urează sănătate unui boier care tocmai se oprise la han şi care îl întreabă de unde este şi încotro se duce. Ioniţă îi relatează că este răzeş din Drăgăneşti, de lângă Suceava şi avea de gând să meargă la vodă, ca să-i rezolve un necaz moştenit de generaţii. Procesul pe care-l avea de mulţi ani cu un "corb mare boieresc" era pentru pământul moştenit din moşi-strămoşi, iar acum mergea la Vodă "să-mi facă dreptate", ducând cu el toate documentele doveditoare. Iar dacă nici Vodă nu-i va face dreptate, "atunci să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!...". Ajuns la Curtea Domnească, Ioniţă constată că boierul cu care vorbise la hanul Ancuţei era însuşi Vodă. Acesta, după ce cercetează actele comisului, îi face dreptate şi-l întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă nu i-ar fi rezolvat necazul. Atunci, comisul Ioniţă îi răspunde râzând: "Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum!".

De aceea, spune el acum, toţi trebuie să se uite "ca la un lucru rar la calul meu cel roib, pintenog de trei picioare", pentru că el se trage diniapa lui Vodă."HARALAMBIE" este povestită de călugărul Gherman, care coborâse pentru prima oară de la schitul din munte şi se ducea la Iaşi. Toţi se uită cu uimire cum s-a ridicat "părintele Gherman din barba sa", ca şi când până atunci stătuse cufundat într-un caier uriaş, iar imaginea a fost impresionantă prin reliefarea extraordinar de sugestivă a personajului. El se născuse în satul Bozieni şi nu-şi cunoscuse tatăl, fusese crescut doar de mama lui, iar când aceasta murise, fusese trimis la mănăstirea Durăului ca "să răscumpăr păcate trecute". Gherman se ducea acum la biserica Sf.Haralambie din Iaşi, ca să se roage pentru iertarea păcatelor părinţilor. Haralambie fusese "un arnăut (slujitor înarmat - n.n.) domnesc" care se făcuse haiduc şi "mulţi boieri şi negustori şi norod" avuseseră de suferit din cauza cruzimilor lui. Vodă Ipsilant a dat poruncă să fie prinşi vrăjmaşii, dar mereu biruia Haralambie, care "se trăgea pe poteci şi prin munţi" numai de el ştiute. Atunci, Domnitorul a luat hotărârea să-l trimită pe Gheorghie Leondari, fratele haiducului, care era tufecci-başa (comandantul gărzii domneşti - n.n.), "om cinstit şi viteaz", singurul care ar putea să-1 prindă, pentru că îi cunoştea obiceiurile şi sălaşurile. După o hăituire de opt zile, Haralambie s-a refugiat acasă la Gherman, care era copil şi-1 cunoştea, pentru că venea deseori pe la ei şi-1 mângâia pe creştet. Abia acum îşi dă seama copilul că acesta era tatăl lui. Casa este înconjurată de oamenii lui Vodă, conduşi de Gheorghie, care, după ce şi-a somat fratele să se dea prins,

"1-a pălit cu ham gerul şi 1-a doborât".Gheorghie s-a înfăţişat la Divan şi a pus capul fratelui său "pe năframă

roşă, la picioarele lui Vodă", apoi a cerut să fie eliberat din armata domnească şi lăsat să se retragă pe "pământurile lui". Apoi, "pentru durerea şi ispăşirea sa şi pentru iertarea sufletului celui rătăcit", a construit o biserică în Iaşi, cu hramul Sfântului Haralambie, la care se ducea călugărul Gherman să se închine pentru iertarea păcatelor părinţilor săi.

După ce îşi revine din tulburarea produsă de istorisirea monahului, comisul Ioniţă le spune oaspeţilor că o să le povestească ceva "cu mult mai minunat şi mai înfricoşător".

"BALAURUL" este povestită de moş Leonte, care văzuse balaurul atunci când era flăcău "trecut de douăzeci de ani", pe când învăţa de la tatăl său meşteşugul de "zodier şi vraci".

Trăise, pe vremuri, în satul Tupilaţi, "un boier mare şi fudul", pe nume Nastasă Bolomir, care avea "o barbă mare cât o coadă de păun". El fusese însurat prima oară cu fata unui boier care, neputând îndura "mâniile şi asprimile lui", s-a întors plângând la părinţii săi. A doua nevastă era văduva unui grec, Negrupunte, femeie frumoasă şi bogată, care a murit după doi ani, când devenise "galbănă şi ovilită". Deşi toate femeile fugeau de boier, căruia i se dusese vestea că-i mureau nevestele, Nastasă Bolomir s-a însurat, spre surprinderea tuturor, cu "o copilă ca de şaptesprezece ani", care "râdea, parcă era soarele" şi pe care o adusese de la Iaşi. Cucoana Irinuţa nu se ofilea, ba, dimpotrivă, era îmbujorată şi veselă, iar boierul era din ce în ce mai posac şi-i făcea toate poftele.

într-o zi, boierul veni Ia tatăl lui moş Leonte ca să-i destăinuiască ruşinoasa comportare a soţiei sale, care-l înşela cu Alexandrei Vuza, fiul vornicului şi să-l roage să-i citească în zodii. Temându-se pentru ce ar putea păţi femeia, zodierul îi spune boierului că toate cele aflate de el sunt vorbe mincinoase, că Irinuţa avea să se întoarcă de la Roman, aşa cum îi promisese.

Zodierul se duce apoi în graba mare la hanul celeilalte Ancuţe şi-i spune că boierul îşi bănuieşte nevasta şi că el se teme pentru ce o să păţească Irinuţa la întoarcere. Hotărât să o aştepte la han pentru a o preveni, tatăl lui moş Leonte opri trăsura în care era cucoana Irinuţa însoţită de tânărul şi frumosul Alexandrei şi le spune de primejdie. Tocmai atunci, într-un nor de pulbere, vine ca vântul boierul cu slujitorii după el şi porunceşte ca zodierul să fie jupuit de piele pentru necredinţă, iar Irinuţa şi Alexandrei să fie legaţi de roţile căruţei şi să fie duşi "numa-ntr-o goană la Ieşi, până-n ogradă la sfânta Mitropolie!". Cuconiţa a sărit însă * "sprintenă, subţire şi mânioasă ca o viperă" şi 1-a înfruntat cu ură pe bărbatul ei, iar copilului Leonte i s-a părut că-i crescuseră ghiare la mâini şi corniţe în păr. Dintr-o dată, cerul s-a mişcat rotindu-se, un muget îngrozitor a umplut văile şi toţi cei de faţă au văzut "balaurul venind în vârtej răsucit, cu mare iuţeală", luându-l pe boier şi "amestecându-i barba eu vârtejul", aruncându-l aproape mort într-o râpă. De aici i s-a tras boierului Bolomir moartea, iar de

Irinuţa, "drăcuşorul cel bălan", nu s-a mai auzit nimic şi nimeni n-a mai văzut-o vreodată.

"FÂNTÂNA DINTRE PLOPI" este o idilă. în lumina soareluii auriu" care strălucea într-o "linişte ca din veacuri", oaspeţii de la hanul Ancuţei zăresc pe drumul pustiu un călăreţ care, nu peste mult timp, poposi şi el la han. Avea "obrazul smad cu mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase", iar ochiul drept stătea "stâns şi închis", dându-i o înfăţişare stranie. Comisul Ioniţă îl întâmpină cu bucurie, recunoscând în drumeţul singuratic pe Neculai Isac, căpitan de mazâli. Ancuţa o auzise pe mama ei vorbind despre acest căpitan, pe care "erau să-l omoare nişte ţigani", o "poveste înfricoşată", pe care nu o mai ţinea minte.

Ancuţa îi aduce oaspetelui "un cofăiel plin" şi o "ulcică nouă", lăutarii veniseră mai aproape, "sunând din strune", iar comisul Ioniţă îl invită "să cinstim cu domnia ta o ulcică de vin nou" şi-l roagă să le povestească "întâmplarea de demult". Neculai Isac acceptă să bea vinul, care este bun în tovărăşie, numai "dragostea cere singurătate".

Căpitanul Isac îşi începe povestea petrecută în tinereţe, cu douăzeci şi cinci de ani înainte, când îi plăcea să cutreiere Moldova, spre disperarea mamei sale, care dădea leturghii la biserică pentru ca el să se liniştească de pe drumuri şi să se însoare.

într-o toamnă, tot pe vremea celeilalte Ancuţe, pe când ducea antale (butoaie - n.n.) cu vinuri la Suceava, poposise la han şi era "bezmetic şi singur ca un cuc" pentru că îl părăsise iubita. într-o sâmbătă, "pe la toacă", Neculai mergea îngândurat pe drumul spre Suceava, când, pe malul unei gârle vede o "liotă de ţigani", care, încercând să prindă peşte, răcneau şi ţopăiau "ca nişte diavoli". Tânărul vede "o fetişcană de optsprezece ani", cu o fustă roşie, care îl tulbură peste măsură, "parc-aş fi înghiţit o băutură tare". Ţigăncuşa, Marga, este certată de un ţigan mai bătrân, pentru că fata se uita ţintă la boier şi nu se cădea o astfel de obrăznicie. Neculai le aruncă fiecăruia câte un bănuţ de argint şi o porni spre han.

A doua zi, Neculai o întâlneşte pe ţigăncuşa Marga la "fântâna dintre plopi", care-l aştepta să-i mulţumească pentru bănuţul de argint, pe care-şi cumpărase nişte ciuboţele, apoi fata "se mistui undeva, pe sub zidurile hanului". Neculai şi-a continuat drumul spre Paşcani, urmat de câinele lui credincios, Lupei, dar gândurile îi erau la frumoasa ţigancă, "nu v-aş putea spune ce-am grăit cu oamenii pe unde am trecut, nici ce-am văzut; căci aveam în minte chipuri şi vedenii care mă duceau ca-n zbor aiurea".

După ce şi-a terminat treburile, în miez de noapte a pornit "într-o întinsoare, cu şuier de vânt în urechi" şi în goana calului s-a îndreptat spre hanul Ancutei. Dar ocoleşte hanul şi se duce direct la "fântâna cu patru plopi", unde o găseşte, aşteptându-l, pe frumoasa ţigancă. Neculai promite fetei că îi va aduce "o scurteică de vulpe" de la Paşcani, iar ea îi spune că o să-I aştepte cu nerăbdare "ş-am să mor lângă fântână dacă nu vii!". întors la Paşcani, Neculai

vinde bine "antalele de vin", cumpără "o blăniţă cu faţa de postav roş", cu gândul Ia plăcerea pe care o va vedea în ochii ţigăncuşei şi se întoarce, cu chimirul plin, spre hanul Ancuţei, cu intenţia de a se opri mai întâi Ia fântână. Cadrul este romantic, "stelele se aprinseseră în cerul curat", câmpurile înţeleniseră în linişte, ca într-o taină", creând o atmosferă de vrajă pentru întâlnirea erotică. Marga îl aştepta în întuneric şi, când el o ajută să îmbrace scurteica, fata îi destăinuie că unchiul Hasanache o pusese să-I atragă în locul acesta pustiu, pentru ca el, împreună cu cei doi fraţi mai mici, Dimachi şi Turcu, să-i fure calul şi banii pe care-i avea asupra lui. Ea se teme că va fi înjunghiată dacă ei îşi vor da seama că i-a trădat, dar "mi-eşti drag" şi "de-acuma înainte nu-mi mai pasă". Cu glasul încărcat de groază, Marga îl îndeamnă să fugă, dându-şi seama că ţiganii o auziseră că-l prevenise. Neculai se aruncă pe cal, câinele Lupei se lupta în tufe cu ceva, dar tânărul o luase la goană. în urma lui, ţiganii răcneau "ca nişte diavoli negri" şi, la un moment dat, îl ajunseră şi aruncară cu prăjini în el. Tânărul căzu de pe cal şi, simţind "o lovitură de fier ascuţit Ia coada ochiului drept", începu să tragă cu pistolul, nimerindu-l pe un ţigan între ochi, în timp ce Lupei "rupea pe celălalt". Ochiul drept îi era plin de sânge, dar cu ochiul teafăr zări lumina hanului şi începu să strige cu disperare, "c-un glas schimbat de tulburare şi de durere". Cei aflaţi la han ies cu făclii şi o pornesc cu toţii înapoi, spre fântâna unde se întâlnise Neculai cu Marga ţiganca. Pe colacul fântânii, "lucea sânge proaspăt", semn că ţiganii omorâseră fata pentru că-i trădase şi o aruncaseră în fântână. Din ochiul lui Neculai Isac, sângele "se prelingea prin mustăţi şi-mi intra în gură. Şi parcă gustam din sângele împrăştiat pe colacul fântânii".

Ascultătorii acestei istorisiri groaznice rămăseseră "tăcuţi şi mâhniţi", fântâna nu mai exista, se distrusese "ca toate ale lumii". Căpitanul Neculai "sta împovărat în locul lui, neclintit şi cu capul plecat", iar ochiul "cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagra fântână a trecutului". Abia pe înserat, când s-a aprins din nou focul, căpitanul Isac a prins pe Ancuţa de mână şi a cerut pentru toţi oaspeţii "vin vechi în oale nouă".

"CEALALTĂ ANCUTĂ" este personajul principal în această povestire de aventuri, petrecută "în vremea veche" şi este relatată de lenache coropcarul (negustor ambulant - «.».). Nici oamenii şi nici iernile nu mai sunt ca altădată, lumea nouă este "becisnică", iernile blânde, că nu mai ai ce face cu dulama (haină lungă şi îmblănită - «.«.), o porţi numai aşa, de fudulie. Coropcarul trebuia să-şi poarte marfa tocmai în vârful muntelui, că numai oamenii de acolo "n-au văzut încă târgurile". Credinţa în Dumnezeu îi făcuse pe mulţi negustori să se ducă în pelerinaj la Ierusalim, iar când Vodă ieşea de la Curtea Domnească, "prostimea se punea cu dosu-n sus şi cu fruntea-n pulbere". în vremurile acelea, Ienache era tânăr şi se bucura de viaţă, fără griji, "cu chimirul bine căptuşit".

Pe când se afla în târg la Iaşi, tocmindu-se pentru marfă cu doi negustori armeni, trece o ceată de arnăuţi, ducând cu ei un om legat. Cel prins era "om nalt şi voinic - subţire în mijloc, lat în spate", avea buzele însângerate sub mustăţile

bălaie şi se uita "fudul" la toată lumea care se înghesiua zgomotos să-t vadă. Arnăutul Costea Căruntu îi spune că pe tânăr îl cheamă Todiriţă Catană, "un răzăş nebun şi nemernic din ţinutul Vasluiului" care avusese neobrăzarea să-şi ridice ochii asupra surorii vornicului Bobeică. Ba, mai mult, atunci când l-au prins, în sfârşit, ticălosul răcnea că "pentru duduca Varvara poate să-şi dea viaţa". Bobeică hotărâse s-o trimită pe soră-sa la mănăstirea Agapie, unde "să-şi plângă greşeala tinereţii", iar pe tânărul îndrăzneţ urma să-l închidă în turnul Goliei, unde va aştepta porunca lui Vodă, care va fi - fără îndoială -condamnarea la moarte. Toată mahalaua, "cu colb şi câni, cu muieri şi prunci" se ţinea după Todiriţă Catană, pe care Costea Căruntu îl "pălea din când în când peste fălci ori peste grumaz". în zorii zilei următoare, în uliţa Goliei, Ienache aude larmă cumplită, o mulţime de călăreţi "cu părul vâlvoi" ieşeau în goana calului pe poarta mănăstirii, într-o agitaţie de nedescris. Todiriţă Catană evadase din turnul Goliei, deşi fusese "cetluit (legat strâns - n.n.) bine" şi uşa avea proptea. El rosese funia cu care era legat, o prinsese de gratiile de la fereastră şi coborâse pe ea de-a lungul turnului, atacase străjerii, luându-le "iataganul şi pistoalele", găsise undeva un cal şi fugise nu se ştia încotro. Se spunea despre Todiriţă Catană că luptase în războaie, că stă în picioare pe şa în goana calului, că ridică sacul de orz numai cu o mână, că "bate ca un berbec cu capul şi pe care-l păleşte îl dă jos fără suflare". în timp ce slujbaşii porniseră călări după fugar, Costea avea misiunea ca, a doua zi dimineaţă, s-o ducă pe duduca Varvara la Agapia şi se temea că, dacă ticălosul nu va fi prins, iar în călătorie cine ştie ce se mai întâmplă, el îşi va pierde funcţia şi averea.

Plecând de la Iaşi, după ce trece de Târgu-Frumos, Ienache este obosit de drum şi împovărat de marfa din spinare, când un om care mâna iute o căruţă uşoară, opreşte şi-1 pofteşte să meargă cu el. Spre surprinderea coropcarului, omul era Todiriţă Catană, care îl recunoaşte pe boierul ce râsese de'el atunci, în târg, când el era legat şi dus de jandarmi spre Golia. înfricoşat, Ienache îi spune tânărului că jupanul Costache pusese pe urma lui "oştire multă", că pe duduca Varvara urmează s-o ducă la mănăstirea Agapia şi că jandarmii bănuiesc faptul că şi el va fi pe drumul respectiv. Todiriţă îi spune că nu se teme, îl ameninţă şi-l învaţă ce să-i declare lui Costea. Se vor opri la hanul Ancuţei şi vor aştepta împreună sosirea arnăuţilor, iar Ienache să spună că îl văzuse şi-1 cunoscuse pe Catană, că acesta plecase, înspăimântat de poteră, spre Timişeşti.

Ajunşi la han, Ancuţa îi întâmpină şi-i spune tânărului că este nebun să se pună cu stăpânirea şi că patima lui pentru "o copilă de boier" este "dragoste cu primejdie".Todiriţă îi răspunde că pentru dragostea lui este în stare să-şi dea viaţa "şi tinereţele mele" şi că va cuteza să o răpească pe duduca Varvara din mâinile lor, "ori izbândesc, ori îmi las aici oasele". Ancuţa se retrage cu tânărul într-un colţ şi pun împreună la cale un plan pentru răpirea duducăi Varvara, apoi Catană s-a uitat la Ienache "cu sprâncenele încruntate", facându-l să înţeleagă faptul că, dacă nu-şi ţinea legământul făcut, va fi omorât. Todiriţă a plecat în goană cu căruţa şi, nu după mult timp, soseşte la han Costea Căruntu "cu mare

larmă de glasuri şi pocnete de harapnic", având cu ei pe duduca Varvara, istovită de atâta plâns.

Ienache îi spune lui Costea că îl cunoscuse pe Todiriţă Catană şi că acesta o apucase, "cu mare spaimă", spre Timişeşti. Ancuţa declară că omul intenţiona să o răpească pe duduca Varvara, că se însoţise cu alţi răufăcători bezmetici care voiau să-l ajute. Atunci, Costea plănuieşte ca arnăuţii să plece prin Tupilaţi şi să-1 încolţească pe fugar la Timişeşti, iar el cu duduca să treacă pe podul plutitor râul Moldova spre Agapia. După ce au băut cofe cu vin, slujitorii au prins curaj şi au plecat fiecare la treburile lui, aşa cum stabilise jupanul. Ancuţa îl ţinea mereu lângă ea pe Ienache şi, împreună, îi conduc pe Costea şi pe arnăuţii care-l însoţeau la podul umblător, pe drumul cel mai scurt. Acolo, moş Bara, "cu pletele-n ochi şi surd", le spune că podul nu suportă atâta greutate, deoarece apele Moldovei se umflaseră peste măsură. La sugestia Ancuţei, Costea hotărăşte să treacă primul cu podul plutitor, împreună cu duduca Varvara, iar ceilalţi, cu transportul următor. Podul a ajuns cu bine la malul celălalt "ş-a rămas acolo neclintit şi tăcut", nu se simţea nici o mişcare, nu se auzea nici un zgomot. Neliniştiţi, oamenii au început să strige, dar "nimenea n-a înţeles ce-a fost şi ce s-a întâmplat". în zori, gospodarii din Tupilaţi au găsit pe moşneag legat, iar pe Costea Căruntu "strâns în funii până la sânge, cu căluş de răşină-n gură". Când l-au eliberat, jupanul era turbat de furie şi "atât de prăpădit, încât a trebuit să-1 culce oamenii lui în căruţă, ca să-1 poată duce înapoi Ia agie".

Ienache bănuieşte că Ancuţa făcuse farmece, deoarece în liniştea nopţii şi la lumina lunii, ea părea că aude ce se întâmpla pe malul celălalt. Nimeni n-a putut să afle ce fusese în noaptea aceea, jupanul Costea n-a povestit nimănui, dar Ancuţa spunea că mişelul reuşise să scape cu duduca Varvara în ţara ungurească.

"JUDEŢ AL SĂRMANILOR", o adevărată legendă, este a şasea povestire din volum. Constandin Motoc, un cioban "mătăhălos" de prin părţile Rarăului, se ducea într-un sat de pe malul Şiretului ca să vadă dacă mai trăieşte sora lui, pe care n-o mai văzuse din tinereţe. Poposind la hanul Ancuţei, el îşi aminteşte de un prieten bun, care-i spusese că, dacă ajunge aici, să bea în cinstea lui atâtea oale de vin până când "oi vedea tulbure", ca să nu poată spune nimănui întâmplările păţite de el în aceste locuri. Constandin Motoc cântă împreună cu lăutarii balada lui Vasile cel Mare:

"Care-i tânăr şi voinicIese noaptea la colnicFără par, fără nimic,Fără brâu, fără pistoale,Numai cu palmele goale..."Spunând lăutarilor "să-şi ascundă diblele subt aripi", Constandin Motoc "s-

a posomorât privind spre umbra neagră a hanului" şi a început să depene întâmplarea "aceluia care mi-i ca un frate", spre mirarea comisului Ioniţă, care îl

considerase "un om de rând şi din proşti, când domnia sa avea de povestit lucruri mari".

Prietenul "ăsta al meu" trăia în satul Fierbinţi, unde stăpânea Răducan Chioru, un boier bogat, dar "stătut şi văduvoi", care, atunci când avea plăcere, chema la el pe câte o muiere din sat. Aflând de la oameni că boierul o poftise la curte pe Ilinca, nevasta lui, şi că aceasta se întorsese acasă cu un "testemel (năframă, basma -n.n.) nou, roş ca focul", a simţit "că-i creşte pe spinare păr de câne turbat". Mânios peste măsură, prietenul se repede acasă şi începe s-o bată pe nevastă trăgând-o de cozi şi dând-o "cu capul de colţul hornului", dar ea neagă cu înverşunare că ar fi fost undeva, "se jură pe luminile ochilor şi pe mormântul maică-sa, că nu ştie nici cu spatele despre ce poate fi vorba". Erau căsătoriţi de patru ani, ea îi era dragă şi o crezuse "cu credinţă", mai ales că atunci când s-au cununat "au înflorit zarzării de la casa noastră". După ce pleacă bărbatul la treburi, muierea îşi pune testemelul roşu, iese prin fundul grădinii şi se duce direct la curtea boierească. Bărbatul se dusese şi el să descarce sacii la hambare, apoi venise la curte ca să fie scris în catastif de către grămătic. Dar în cerdac iese boierul care-l întreabă, rânjind, ce are cu muierea de o bate şi o asupreşte şi apoi "i- a fulgerat cu palma peste gură". Bărbatul o vede la fereastra conacului pe Ilinca, legată la cap cu testemelul roşu, dar în clipa următoare boierul îl loveşte cu harapnicul (bici mare împletit din cânepă sau din curele, cu codiriştea scurtă şi cu şfichi de mătase la vârf- n.n.) peste ochi şi peste tot corpul. Când scapă de boier, plin de sânge, "haidăiicurţii" l-au bătut cu pumnii "până ce-au ostenit", iar omul "a bolit trei zile,muşcânjd scândura lăiţii".

într-o noapte, bărbatul vine la curte ca să-şi găsească femeia, dareste prins din nou şi boierul a poruncit haidăilor (bătăuşi, haidamaci - n.n.)"să-i facă petrecere cuvenită, după purtarea lui". L-au legat cu mâinile laspate, i-au pus căluş în gură. şi l-au ţinut toată noaptea în gerul Bobotezei"cu capul vârât într-un gard, cu gâtu strâns între nuiele". Văzându-l că "seuită tot urât" la ei, l-au ţinut cu picioarele în apa îngheţată a morii, apoi 1-au dus într-un bordei ca să se încălzească, i-au pus picioarele în butuc şi aupresărat pe jăratic ardei pisat şi multe a mai îndurat prietenul acesta al luiConstandin Motoc. După ce-a scăpat cu chiu cu vai din toate acestea, afugit în munţi către Rarău şi, "urlând în inima lui", s-a angajat slugă lanişte ciobani, până când a deprins meşteşugul şi "a avut el mioare şiberbeci".

într-o seară de primăvară, bărbatul îl cunoaşte pe vestitul haiduc Vasile cel Mare, îl pofteşte cu bucurie în coliba lui, îl ospătează şi devin buni prieteni. Auzind povestea cu femeia şi cu boierul, tare s-a mai supărat viteazul haiduc şi-i spune că nu-l mai socoteşte prieten, pentru că este laş de parcă "ai fi supt lapte de iepuroaică". Muierea e "vicleană ca apa şi trecătoare ca florile", dar nu trebuie iertat cel care-l asuprise cu atâta cruzime.

Haiducul a hotărât să facă dreptate şi au plecat amândoi la drum, "ca doi

negustori de treabă" până când au ajuns în satul Fierbinţi. în joia mare, de sărbătoarea înălţării, tocmai ieşeau oamenii de la biserică, iar între ei era şi boierul Răducan Chioru. Vasile cel Mare a început să strige "cu mare străşnicie, înălţându-se în scări" că el este vestitul hoţ de care se teme o lume şi că veniseră aici să înfăptuiască "judeţ, după vechi obicei". Boierul a recunoscut pe bărbatul Ilincăi "şi-n ochiul lui cel sănătos s-a aprins mare spaimă". Pentru muiere îl iartă pe boier, a glăsuit mai departe Vasile cel Mare, dar "am tremurat cu capu-n gard şi cu glesnele-n ghiaţa morii, şi cu picioarele-n butuc şi cu ochii în fum de ardei, (...) ne-ai ars cu harapnicul; ne-ai rupt unghiile". înspăimântat, Răducan Chioru "a căscat mare ochiul şi-a urlat la oameni şi la slujitori", încercând să fugă. Dar cei doi voinici l-au trântit la pământ şi "l-au lovit cu cuţitele" până când au văzut sângele amestecându-se cu ţărâna drumului şi ochiul boierului "deschis către cer". Oamenii erau înmărmuriţi, nimeni n-a zis nimic, "ci stăteau martori cu spaimă, la judeţ", iar cei doi au încălecat şi "s-au suit iarăşi sub codru verde".

Terminându-şi povestea, ciobanul "stătu iarăşi închis în mâhnire ca mai nainte, fără bucurie şi fără lumină, ca-n negurile muntelui".

"NEGUSTOR LIPSCAN" este un reportaj şi a şaptea povestire din volumul "Hanu-Ancuţei".

într-o seară, sosesc la han, cu larmă mare, nişte oameni îmbrăcaţi în alb şi căruţe cu coviltir, din care "un bărbat bărbos" se îndreaptă spre Ancuţa cu urări de bun găsit. Hangiţa îl recunoaşte pe negustorul Dămian Cristişor, care "râdea cu obraji plini şi bogaţi de creştin bine hrănit". El venea cu marfă de la Lipsea şi se îndrepta spre Iaşi, unde avea o "dugheană în uliţa mare".

Dămian Cristişor începe să povestească despre cele văzute de el în călătoriile pe alte meleaguri, pentru că fusese la Liov, iar acum un an plecase la Lipsea. Făcuse afaceri cu muscalii la Tighina, apoi trecuse graniţa la nemţi, ajunsese la Strassbourg, apoi la Paris. Spre mirarea tuturor, negustorul le spune că mersese cu trenul, deoarece prin "acele ţări, la Neamţ şi la Franţuz, oamenii umblă acuma cu trenu. Azi îs aici şi mâne cine ştie unde". Ciobanul întreabă ce este acela tren, iar negustorul îi descrie maşinăria, "un fel de căsuţe pe roate, şi roatele acestor căsuţe se îmbucă pe şine de fier (...) şi umblă singură cu foc", dar nimeni nu-1 crede că merge fără cai, imaginându-şi, în cele din urmă că este un fel de căruţă "cu foc".

Negustorul le povesteşte apoi "şi alte lucruri mai de mirare". în ţara nemţească sunt case cu câte patru-cinci etaje, un fel de "case una peste alta", că uliţele sunt făcute "dintr-o singură bucată de piatră", pe care se plimbă cucoane cu pălării şi boieri cu ceasornic şi cu toţii beau bere, "un fel de leşie amară". Ascultătorii se miră şi întreabă dacă nemţii n-or fi auzit că există vin şi sunt şi mai dezamăgiţi când află că mănâncă mulţi cartofi cu carne fiartă de porc ori de vacă. Moş Leonte îşi face cruce şi-i deplânge pe acei oameni care n-au gustat "pui în ţâglă", nici "miel fript tâlhăreşte şi tăvălit prin mojdei", "nici sarmale, nici borş, nici crap la proţap" şi îi compătimeşte.

O altă minunăţie este că în toate târgurile şi satele sunt şcoli şi profesori,

toată lumea învaţă carte, şi băieţi şi fete. Auzind acestea, oaspeţii Ancuţei închină cu veselie pentru aşa "rânduială", care trebuie neapărat să rămână numai la dânşii, bucurându-se că acest obicei nu venise şi pe la ei.

Negustorul le povesteşte, apoi, cum un morar s-a judecat "pentr-un petic de moşioară" cu însuşi împăratul şi, pentru că pricina era adevărată, judecătorul i-a dat dreptate morarului, deoarece acolo stăpâneşte legea şi auditoriul iar se miră de aşa o minune. Altfel, nemţii sunt "iritici", deşi "cred tot în Domnul nostru Isus Hristos".

Negustorul nu a păţit nimic, nu 1-a năpăstuit nimeni cât timp a umblat "pe drumuri şi-n târgurile nemţeşti, călătorind apoi cu "căruţa aceea cu foc", apoi cu sarabande (căruţe mari, tramcare - «.«.), până când a ajuns la Suceava, unde a pus marfa în căruţe. Intrând în ţara Moldovei, pe la Cornu-Luncii, vemeşii l-au întrebat dacă nu Ie-a adus "câte-un dar de la iriticii şi ticăloşii aceia de nemţi", aşa că negustorul Ie-a dat câte un baider (fular lung, şal - n.n.), "ca să nu-mi spintece boccelele". în lunca Moldovei, 1-a oprit un călăreţ "frumos şi voinic", cerându-i banii pe care-i avea asupra lui, dar pentru că nu vânduse marfa şi nu avea deloc bani, i-a dat în dar "un baider de lână roş", spre mulţumirea hoţului. Oprind carele să poposească şi să mănânce oamenii şi animalele, vine la el supraveghetorul acelor locuri şi-i cere "îndreptările", adică actele oficiale care-i permiteau să facă negoţ cu marfa pe care o transporta. Dăm ian avea toate documentele necesare şi, în plus, o scrisoare semnată de aga Temistocle Bucşan, naşul negustorului, în care se spunea că nici un "priveghetor, ori vameş, ori vornic de sat" nu are voie "a vătăma acestui neguţător, ci să-l leşi a merge cu pace la locul său. Aşa." Văzând acestea, supraveghetorul îi cere ceva din marfa adusă de la Lipsea, dar neplăcându-i nimic, Dămian îi oferă "un baider roş de lână". Când va ajunge la Iaşi, negustorul va trebui să mai facă "o dare cătră sfânta Paraschiva şi cătră părintele Mardare", apoi să dea ceva şi naşului său, aga Buşcan, după care se va putea odihni până când va trebui să se însoare, deoarece "încă sunt holtei".

în veselia generală, Ancuţa aduce "plăcinte cu poalele-n brâu", iar negustorul îi prinde hangiţei "o zgărdăriţă de mărgele" şi o sărută pe amândoi obrajii.

"ORB SĂRAC" este o specie aparte, o portretizare prin naraţiune. Dinspre carele negustorului lipscan vin la han o babă şi un moşneag. Ea păşea înainte, iar moşneagul din urma ei era orb, femeia trăgându-l "după dânsa cu-o frânghioară". Salomia spune că a plecat din Rădăuţi şi se îndreaptă spre Iaşi, cu intenţia de a ajunge "până la sfânta cuvioasă Paraschiva" ca să pună pe racla ei un ban de argint şi să-i mărturisească necazurile. Orbul se ţinea după ea, fără ca să fie în vreun fel neamuri, ci el voia numai"ca să-i duc şi să-1 lepăd la târgu Ieşilor". Zâmbind, bătrânul recunoaşte că-i place "şi vinul nou şi friptura de pui în ţâglă" şi istorisirile care se spun aici "din trecute vremi". Comisul Ioniţă se laudă din nou că va spune o poveste mai frumoasă decât tot ce-au auzit, iar orbul se învoieşte să le cânte din cimpoi, ca să meargă vinul mai bine. Orbul le cântă

din gură şi acompaniindu-se cu cimpoiul balada "Mioriţa", impresionând până la lacrimi întreaga adunare de la hanul Ancuţei. Atunci, bătrânul le povesteşte de ce a cântat el tocmai această baladă. Rămânând de mic copil fără vedere, a plecat din sat şi s-a aşezat pe lângă nişte ciobani bătrâni care l-au învăţat acest cântec, punându-l să jure că nu-l va uita niciodată şi că, "de câte ori oi suna din cimpoi, să-l zic mai întâi şi mai întâi". După ce s-a despărţit de ciobani, orbul s-a însoţit cu Ierofei, un "calic bătrân, care nu era orb cu adevărat, dar ştia să cerşească tare frumos, cântând creştinilor cântece spre a fi miluit". Au umblat împreună prin toată lumea şi nimeni nu le-a cerut "hârtie cu pecete", pentru că peste tot în lume "cerşetorii sunt oamenii lui Dumnezeu", de aceea, din "carboavele" câştigate, aprindeau câte o lumânare pe la icoane.

Ajunşi în "târgul cel mare al Chiului", cei doi au trăit bine în "breasla noastră a calicilor orbi, unii fiind orbi şi alţii nu" şi-au deprins atunci şi alte cântece jalnice. După ce a murit Ierofei, orbul s-a întovărăşit cu alţii şi a umblat prin lume până la o apă mare, unde a auzit limbă tătărască. După ce a trăit o vreme în "tagma necredincioşilor", i-a venit "dor" de mirosul răşinei de brad şi s-a întors în ţara Moldovei, dar totdeauna a început cu "Mioriţa, "am purtat cimpoiul cu mine ş-am cântat, - neuitând blăstămul bacilor de la Prut".

Ducându-se în satul natal, află că nu mai trăia nimeni din familia lui, "pieriţi şi morţi au fost toţi ai mei", deoarece râul Moldova inundase ţinuturile şi "le-a risipit mormintele şi le-a dus cioloanele la vale prin scruntare şi lunci". Atunci a auzit el de hanul Ancuţei, unde venise cu mulţi ani în urmă, iar acum este bucuros că are prilejul să poposească din nou aici unde găsise "cuvânt bun şi milă".

Orbul se ducea şi el "la moaştele sfintei Paraschiva de la Trei-Sfetite", pentru că atunci când era copil auzise de la un străbunic "despre o minune a sfintei", pe care o povesteşte acum celorlalţi oaspeţi.

Era în vremea lui Duca-Vodă, care domnea "asupra ţării Moldovei, ca Antihrist", având o mare lăcomie pentru argint şi aur şi punând biruri mari asupra moldovenilor. Slujitorii domnitorului umblau călări şi înarmaţi şi "luau vită, luau ştiubei (stupi primitivi - n.n.), luau ţol (velinţă, covor, pătură -n.n.), luau bani. Cui se punea împotrivă, îi luau şi viaţa", într-o zi, nemaiputând îndura oprimarea, "nişte sărmani năcăjiţi" s-au dus la moaştele sfintei şi "l-au pârât pe Duca-Vodă, scăldând racla cu lacrimi". Ca urmare, în ziua de 14 octombrie s-a pornit viscol mare, "s-au tulburat stihiile" şi până a doua zi s-a aşternut zăpadă mare. Demonul adus de vânt a bătut în geam la curtea domnească şi i-a spus lui Duca-Vodă că venise vremea "să-ţi dai socotelile şi să plăteşti ce-ai iscălit". Speriat de moarte, Vodă a fugit "cu ce averi a putut strânge", dar nişte leşi l-au prins şi l-au prădat de bani, iar "Vestitorul nopţii fiind de faţă, râdea, şi 1-a dat pe mâna acelor duşmani". Cumpărând cu ultimii trei galbeni o sanie şi-o iapă de la un ţăran, Duca-Vodă, obosit şi flămând, a ajuns la acest han. Cerând "bătrânei aceleia a noastre o ulcică de lapte", ea s-a văicărit că nu are, deoarece "ni Ie-a mâncat Duca-Vodă, mânca-l-ar temniţa pământului şi viermii iadului cei

neadormiţi!". Ajungând în locuri pustii şi codri bogaţi, Vodă a căzut într-o râpă "ş-a trecut pe tărâmul celălalt".

Ancuţa se repede la orb, recunoscând în uncheşul pribeag pe "unul, Constandin", despre care îi povestise mama ei, îi sărută mâna şi îi dă să mănânce "pită şi friptură".

"ISTORISIREA ZAHARIEI FÂNTÂNARUL" încheie volumul de povestiri "Hanu-Ancuţei" de Mihail Sadoveanu. Leliţa Salomia se arată nemulţumită de povestirea orbului, considerând că sunt la han oameni mult mai vrednici care ştiu a istorisi întâmplări mult mai interesante. Ea spune că moş Zaharia fântânarul, trăise în tinereţe o întâmplare extraordinară şi ar trebui să o povestească oaspeţilor.

Când era flăcău, Zaharia fusese chemat la curte de boierul Dimachi Mârza din Păstrăveni, ca să găsească cel mai potrivit loc pentru a săpa o fântână în poiana lui Vlădica Sas, deoarece urma ca Vodă Calimah să vină la o mare vânătoare domnească, în acele locuri. Zaharia avea şi acum asupra sa o cumpănă din lemn de corn pe care o moştenise de la "bătrânii cei vechi, care au fost tot fântânari". Cu această cumpănă el a reuşit atunci să găsească în poiană locul unde să fie săpată fântâna, făcând înţelegere cu boierul Dimachi, prin care acesta se obliga să-i dea robi care să sape, cărăuşi să aducă piatră şi întocmind o "ţidulă la rateş (han -n.n.) pentru băutură", promiţându-i că în scurtă vreme îi va da să guste din "lacrima pământului".

Liţa Salomia povesteşte în continuare, veselindu-se, că la vânătoarea domnească, Zaharia trebuia să-l întâmpine pe Vodă cu ulciorul cu apă rece, din care să-i toarne în pahar, iar alături "să steie un ţigan cu chiseaua cu dulceţi şi cu linguriţă de argint pe tabla". Când a sosit Vodă Calimah, i-a ieşit înainte "cuconu Dimachi Mârza cu cucoana dumnisale şi cu fata", care "suspina şi plângea". Vodă o întreabă de ce e supărată, dar taică-său, încruntându-se la copilă, spune că plânge "de mare sfială". Fata, "subţirică şi frumoasă", era îndrăgostită de Ilieş Ursachi, dar boierul se împotrivea acestei iubiri, îl alungase pe tânăr şi de aceea copila "nemaiavând nici o nădejde pentru dragostea ei, plângea". A doua zi în zori, Zaharia s-a dus la fântână ca să-1 întâmpine pe Vodă şi o găseşte acolo pe copila cuconului Dimachi, care "plângea cu palmele la tâmple şi umbla bezmetică printre copaci". Ea îi destăinuie fântânarului că nu poate trăi fără Ilieş Ursachi aşa că se va arunca în fântână, iar atunci când va veni Vodă, Zaharia să-i spună că nu poate bea apă pentru că "fata boierului s-a zvârlit în fântână". Fata trimisese vorbă lui Ilieş să vină aici, ca să petreacă acest ultim ceas "ca nişte ibovnici fără grijă". Zaharia o sfătuieşte să meargă împreună cu iubitul în "coliba de frunzar care este rânduită Domniei" şi, după ce o să bea paharul cu apă, Vodă o să intre în colibă şi o să-i găsească acolo pe cei doi tineri îndrăgostiţi "îngenunchiaţi, cu capetele plecate, plângând şi cerând iertăciune", o să-i binecuvânteze, iar boierul nu va avea cum să se mai opună unirii celor doi.

între timp, Vodă aflase de la un slujitor de ce plângea copila, aşa că, după ce bău paharul cu apă, în loc să intre în colibă, chemă la el pe boier şi-i porunci

s-o aducă pe fiica lui "la masa noastră de vânătoare". Cuconul Dimachi era foarte încurcat, pentru că aflase că fata lui fugise din casa părintească şi avea de gând să-şi facă seama. Atunci, curajos, Zaharia scoate cumpăna din chimir, prefăcându-se că ea îi arată calea de a găsi fata, deschise uşa colibei şi Vodă văzu "pe tineri îngenunchiaţi şi cu capetele plecate". Cu toţii, şi mai ales Vodă, s-au mirat "de înţelepciunea cumpenei". Pe urmă, Vodă şi Doamna au cununat pe cei doi tineri şi a fost o nuntă mare cu veselie şi s-au împăcat cu toţii, iar când au pornit spre scaunul Domniei, "au jucat întâi o toană aici, la hanu Ancuţei".

Comisul Ioniţă de la Drăgăneşti apreciază povestea lui Zaharia fântânarul, însă este convins că alţii ştiu istorisiri "şi mai frumoase şi mai minunate"; oboseala îi răpune pe toţi, ca "după o grea muncă", fiecare căutând un loc de odihnă, unii adormind chiar unde se aflau, iar "comisul Ioniţă însuşi (...) a uitat cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit".

Limbajul artisticArta de povestitor a lui Mihail Sadoveanu constă în îmbinarea epicului

cu liricul, a povestirii cu geniul său poetic. Aşa cum afirma George Călinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

Arhaismele şi regionalismele sunt folosite cu naturaleţe de către personajele povestirilor, creând o limbă literară uşor accesibilă, scriitorul rămânând fidel declaraţiei sale din discursul rostit la Academie, aceea că "ţăranul român a fost principalul meu erou".

Figurile de stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseşte aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor. Astfel, despre mustăţile comisului Ioniţă, Sadoveanu spune că sunt "tuşinate", epitet care revine de câteva ori pentru a reliefa preocuparea personajului pentru această podoabă de care este foarte mândru.

CEALALTĂ ANCUŢĂde Mihail Sadoveanu

"Hanu-Ancuţei" (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu (1880-1961) şi este, poate, cea mai strălucită creaţie lirico-epică a prozatorului. Volumul conţine nouă povestiri, relatate într-un singur loc, la hanul Ancuţei, de către ţăranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihnă şi petrecere, fiind ei înşişi participanţi direct sau martori ai evenimentelor narate. întâmplările povestite au loc în vreme veche, în timp mitic românesc, se pot petrece oricând în spaţiul spiritualităţii şi al credinţelor ancestrale.şi nu numai într-o anumită epocă socială.

"Cealaltă Ancuţă", a cincea naraţiune din volumul "Hanu-Ancuţei" de Mihail Sadoveanu, este o povestire în ramă, deoarece face parte din naraţiunea mai ampiă, aceea a evocării întâmplărilor petrecute demult, în timpuri imemoriale, pe aceste meleaguri, când la han ritualul ospeţiei era rânduit de cealaltă Ancuţă.

Timpul narativ se compune din timpul povestirii care marchează prezentul şi timpul povestit, un plan al trecutului, al faptelor întâmplate "în vremea veche", pe când Ienache coropcarul (negustor ambulant - n.n.) era tânăr, se bucura altfel de viaţă şi hălăduia fără grijă, cu chimirul plin de parale.

La începutul şi în finalul povestirii, perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a IIl-a, viziunea auctorială conturând ambianţa specifică de la hanul Ancuţei, secvenţe (iniţiale şi finale) care formează rama acestei povestiri.

Incipitul îl constituie un gând nostalgic al lui Ienache coropcarul furişat spre vremurile de demult, când se întâmplau "lucruri care astăzi nu se mai văd" şi mai ales "era şi altă credinţă-n Dumnezeu". Atmosfera plină de emoţie pluteşte printre oaspeţii hanului, după ce ascultaseră idila impresionantă a căpitanului Neculai Isac. Ceremonialul, ca parte componentă a ramei narative, este marcat de venirea Ancuţei cu "oale nouă şi vin proaspăt" pentru oaspeţi. Conţinuându-şi gândurile cu voce tare, Ienache coropcarul (negustor ambulant - n.n.) tânjeşte după rânduielile şi lumea din anii tinereţii sale, cu un glas melancolic şi plin de alean. Nici oamenii şi nici iernile nu mai sunt ca altădată, lumea nouă este "becisnică", iernile blânde, că nu mai ai ce face cu dulama (haină lungă şi îmblănită - n.n.), o porţi numai aşa, de fudulie. Coropcarul trebuia să-şi ducă marfa tocmai în vârful muntelui, că numai oamenii de acolo "n-au văzut încă târgurile". Credinţa în Dumnezeu îi făcuse pe mulţi negustori să meargă în pelerinaj la Ierusalim, iar când Vodă ieşea de la Curtea Domnească, "prostimea se punea cu dosu-n sus şi cu fruntea-n pulbere".

în această povestire, Ienache este narator-martor, întrucât el asistase la o întâmplare ce-l impresionase şi pe care o povesteşte la persoana a III-a, în prezent (timpulpovestirii), tuturor oaspeţilor de la hanul Ancuţei. într-o zi, pe când se afla în târg la Iaşi, tocmindu-se pentru marfă cu doi negustori armeni, trece o ceată de arnăuţi, ducând cu ei un om legat. Cel prins era "om nalt şi voinic - subţire în mijloc, lat în spate", avea buzele însângerate sub mustăţile bălaie şi se uita "fudul" la toată lumea care se înghesuia zgomotos să-l vadă. Ienache se alătură mulţimii curioase şi arnăutul Costea Căruntu îi spune că pe tânăr îl cheamă Todiriţă Catană, "un răzăş nebun şi nemernic din ţinutul Vasluiului", care avusese neobrăzarea să-şi ridice ochii asupra surorii vornicului Bobeică. Ba, mai mult, atunci când l-au prins, în sfârşit, ticălosul răcnea că "pentru duduca Varvara poate să-şi dea viaţa". Bobeică hotărâse s-o trimită pe soră-sa la mănăstirea Agapia, unde "să-şi plângă greşeala tinereţii", iar pe tânărul îndrăzneţ urma să-1 închidă în turnul Goliei, unde va aştepta porunca lui Vodă, care va fi - fără îndoială - condamnarea la moarte. Toată mahalaua, "cu colb şi câni, cu muieri şi prunci" se ţinea după Todiriţă Catană, pe care Costea Căruntu îl "pălea din când în când peste fălci ori peste

grumaz". în zorii zilei următoare, în uliţa Goliei, Ienache aude larmă cumplită, o mulţime de călăreţi "cu părul vâlvoi" ieşeau în goana calului pe poarta mănăstirii, într-o agitaţie de nedescris. Todiriţă Catană evadase din turnul Goliei, deşi fusese "cetluit (legat strâns -n.n.) bine" şi uşa avea proptea. El rosese funia cu care era legat, o prinsese de gratiile de la fereastră şi coborâse pe ea de-a lungul turnului, atacase străjerii, luându-le "iataganul şi pistoalele", găsise undeva un cal şi fugise nu se ştia încotro. Se spunea despre Todiriţă Catană că luptase în războaie, că stă în picioare pe şa în goana calului, că ridică sacul de orz numai cu o mână, că "bate ca un berbec cu capul şi pe care-1 păleşte îl dă jos fără suflare". în timp ce slujbaşii porniseră călări după fugar, Costea avea misiunea ca, a doua zi dimineaţă, s-o ducă pe duduca Varvara la Agapia şi se temea că, dacă ticălosul nu va fi prins, iar în călătorie cine ştie ce se mai întâmplă, el îşi va pierde funcţia şi averea.

Plecând de la Iaşi, după ce trece de Târgu-Frumos, Ienache se simte obosit de drum şi împovărat de marfa din spinare, când un om care mâna iute o căruţă uşoară, opreşte şi—l pofteşte să meargă cu el. Spre surprinderea coropcarului, omul era Todiriţă Catană, care îl recunoaşte pe boierul ce râsese de el atunci, în târg, când el era legat şi dus de jandarmi spre Golia. înfricoşat, lenache îi spune tânărului că jupanul Costache pusese pe urma lui "oştire multă", că pe duduca Varvara urmează s-o ducă la mănăstirea Agapia şi că jandarmii bănuiesc faptul că şi el va fi pe drumul respectiv. Todiriţă îi spune că nu se teme, îl ameninţă şi-l învaţă ce să-i declare lui Costea. Se vor opri la hanul Ancuţei şi vor aştepta împreună sosirea arnăuţilor, iar lenache să spună că îl văzuse şi-l cunoscuse pe Catană, că acesta plecase, înspăimântat de poteră, spre Timişeşti.

Ajunşi la han, Ancuţa îi întâmpină şi-i spune tânărului că este nebun să se pună cu stăpânirea şi că patima lui pentru "o copilă de boier" este "dragoste cu primejdie". Todiriţă îi răspunde că pentru dragostea lui este în stare să-şi dea viaţa "şi tinereţele mele" şi că va cuteza să o răpească pe duduca Varvara din mâinile lor, "ori izbândesc, ori îmi las aici oasele". Ancuţa se retrage cu tânărul într-un colţ şi pun împreună la cale un plan pentru răpirea duducăi Varvara, apoi Catană s-a uitat la lenache "cu sprâncenele încruntate", făcându-l să înţeleagă faptul că, dacă nu-şi ţinea legământul făcut, va fi omorât. Todiriţă a plecat în goană cu căruţa şi, nu după mult timp, soseşte la han Costea Căruntu "cu mare larmă de glasuri şi pocnete de harapnic", având cu ei pe duduca Varvara, istovită de atâta plâns.

lenache îi spune lui Costea că îl cunoscuse pe Todiriţă Catană şi că acesta o apucase, "cu mare spaimă", spre Timişeşti. Ancuţa declară că omul intenţiona să o răpească pe duduca Varvara, că se însoţise cu alţi răufăcători bezmetici care voiau să-l ajute. Atunci, Costea plănuieşte ca arnăuţii să plece prin Tupilaţi şi să-l încolţească pe fugar la Timişeşti, iar el cu duduca să treacă pe podul plutitor râul Moldova spre Agapia. După ce au băut cofe cu vin, slujitorii au prins curaj şi au plecat fiecare la treburile lui, aşa cum stabilise jupanul. Ancuţa îl ţinea mereu lângă ea pe lenache şi, împreună, îi conduc pe Costea şi pe arnăuţii care-l însoţeau la podul umblător, pe drumul cel mai scurt. Acolo, moş Bara, "cu pletele-n ochi şi surd", le spune că podul nu suportă atâta greutate, deoarece apele Moldovei se umflaseră peste măsură. La sugestia Ancuţei, Costea hotărăşte să treacă primul cu podul plutitor, împreună cu duduca Varvara, iar ceilalţi, cu transportul următor. Podul a ajuns cu bine la malul celălalt "ş-a rămas acolo neclintit şi tăcut", nu se simţea nici o mişcare, nu se auzea nici un zgomot. Neliniştiţi, oamenii au început să strige, dar "nimenea n-a înţeles ce-a fost şi ce s-a întâmplat". în zori, gospodarii din Tupilaţi au găsit pe moşneag legat, iar pe Costea Căruntu "strâns în funii până la sânge, cu căluş de răşină-n gură". Când l-au eliberat, jupanul era turbat de furie şi "atât de prăpădit, încât a trebuit să-l culce oamenii lui în căruţă, ca să-1 poată duce înapoi la agie".

Ienache bănuieşte că Ancuţa făcuse farmece, deoarece în liniştea nopţii şi la lumina lunii, ea părea că aude ce se întâmpla pe malul celălalt. Nimeni n-a putut să afle ce fusese în noaptea aceea, jupanul Costea n-a povestit nimănui, dar Ancuţa spunea că mişelul reuşise să scape cu duduca Varvara în ţara ungurească.

Limbajul artistic al lui Mihail Sadoveanu se particularizează prin îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul său poetic. Aşa cum afirma George Călinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri vechi.

Arhaismele (răzăş, arnăut, jupan, cetăţuie), regionalismele, cuvintele şi expresiile populare (duduca, harapnic, sorcovăţ, clempuşuri, coropcă,) sunt folosite cu naturaleţe de către personajele povestirii, prin intermediul cărora scriitorul creează o limbă literară admirabilă şi accesibilă, rămânând fidel declaraţiei sale din discursul rostit la Academie, aceea că "ţăranul român a fost principalul meu erou".

Figurile de stil apar cu moderaţie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseşte aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator, particularizând trăsături ale personajelor. Astfel, Todiriţă Catană este "om nalt şi voinic - subţire în mijloc, lat în spate", iar Ancuţa cealaltă "era muiere frumoasă, ca şi aceasta de-acum". Prin eufonie, muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimării, Sadoveanu creează trăiri tulburătoare în sufletele ascultătorilor.

Fiind o specie a genului epic, o naraţiune de mică dimensiune, în care se povesteşte, cu subiectivism, o singură întâmplare de sine stătătoare încadrată într-o naraţiune mai amplă ("Hanu-Ancuţei") şi la care participă personaje puţine, palid conturate opera "Cealaltă Ancuţă" de Mihail Sadoveanu este o povestire în ramă.

Referindu-se la volumul "Hanu-Ancuţei", Tudor Vianu consideră că povestitorii lui Sadoveanu "vin din vremuri imemoriale şi-şi găsesc bucuria în evocarea lor, trăind ceea ce povestesc, transformând acele timpuri într-un izvor de nostalgii şi de priviri melancolice".