Hannes SteinCUM M-AM LĂSAT DE GÂNDITmic tratat pentru intelectuali'epuizatînsoţit de exerciţii practiceINTRODUCERENeajunsurile inteligenţeiBinevoitorule cititor! Minunată cititoare!Uneori mi se pare că toată viaţa mea, pânăacum, nu a fost decât o pregătire în vederea scrieriiacestei cărţi. Adică, după ce mi-am risipit cei maipreţioşi ani gândind - ani pe care mai bine i-aş fi pe-trecut râzând fericit, ani îh care m-aş fi putut bucuranetulburat de existenţă în forma cea mai pură - avenit, într-o bună zi, momentul revelaţiei. A venitfoarte uşor peste mine momentul acela şi, deodată,m-am simţit uşurat de întreaga povară: am hotărâtsă încetez pur şi simplu să mai gândesc. Şi nu amasat de gândiregretat nid o clipă decizia luată. lax acum aş vreasă le dau şansa cât mai multor semeni să se împăr-tăşească din plăcerea necugetaţii1. Astfel m-am mobi-lizat să aştern pe hârtie această modestă învăţătură.în privinţa aptitudinilor mele scriitoriceşti,nu-mi fac iluzii. Din fericire, nici nu are mare im-portanţă, atât timp cât se face simţit doar adevărulintrinsec al mesajului meu. Acest mesaj se poate re-zuma îhtr-o propoziţie lipsită de strălucire: „Estevorba de uitarea gândirii," Sper şi am încrederea căacest slogan va cădea pe un teren fertil şi va daroade. Cei mai în vârstă dintre noi îşi aduc amintecu siguranţă: pe vremuri se considera un comporta-ment acceptabil atunci când - aşa cum se spuneaatât de plastic - „îţi spărgeâi capul". între timp, însă,considerăm că s-a ajuns la înţelegerea faptului căaceastă formă de comportament nu numai că dău-nează sănătăţii, ci este şi profund nesocială. Deaceea mi-am achiziţionat preventiv şi vreo zece co-şuri de rufe, pentru a păstra în ele epistolele dum-neavoastră, dragi cititoare. Verişoara mea cea maidragă s-a exprimat doar după ce a parcurs tot1 Am utilizat termenii „necugetare" şi „necugetator" însensul prim şi propriu, ca antonime pentru „cugetare" şi„cugetător" (n. tr.).manuscrisul: „Este cea mai bună carte scrisă vreo-dată." Prin urmare, vă rog să nu faceţi economie laaprecieri de genul „sunteţi un geniu" sau „sunteţivrednic să fiţi ridicat la rangul de cavaler", dar şi asi-gurarea că „sunt o susţinătoare a monarhiei, cudumneavoastră monarh" va fi acceptată de biroulnostru cu bucurie şi emoţie. Asemenea scrisori îmivor, dovedi că lecţiile mele v-au mers la inimă.Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Ceea ce văpropun eu aici nu este vrăjitorie. Nu are nimic de-aface cu magia sau cu mistica: oricine poate încetasă mai gândească, şi asta fără nici o dificultate. înfond, ceea ce ne împinge să gândim mai departeeste un fel de horror vacui- teama că viaţa fără gân-duri şi-ar putea pierde valoarea, spaima că am pu-tea suferi, copleşiţi de sentimentul unei negrepierderi. Nimic nu este mai departe de realitate.Viaţa fără gândire este la fel de suportabilă; şi chiaroferă considerabil mai multă bucurie. Gândiţi-vă,

1

numai! Capacităţile dumneavoastră cerebralesunt eliberate pe loc, în momentul în care încetaţisă vă mai folosiţi de ele. Prin urmare, toate grijilese vor topi ca îngheţata îh mâna unui copil, îhtr-o zifierbinte de vară. Nici măcar bolile nu vor mai pu-tea să vă neliniştească. Iar mai târziu voi dezvolta şi9ideea conform căreia puteţi lua în calcul chiar şi un

reviriment al contului dumneavoastră bancar. Şi,desigur, veţi fi scutiţi şi de calcule.Există speranţe. Şi vouă, nefericiţilor, care, dinnepăsare, vă tulburaţi pacea micilor celule cenu-şii, vă poate veni uşor să vă lăsaţi de gândit. Şidumneavoastră, domnul meu cu pălărie de doctorşi expresie blazată!O viaţă deprimantăVă întrebaţi acum, poate, de ce tocmai eu amajuns să scriu această carte. Pot oare să fac dovadaunor diplome de specialitate sau a unor grade aca-demice? Sunt oare filozof de televiziune sau stilistla modă confirmat, adică angajat în savurarea plă-cerilor lipsei de gândire, graţie profesiunii? Măconsider fondator al unei noi religii? Nimic dintoate astea. Răspunsul este cu mult mai simplu -şi nu lipsit de o notă tragică. Eu mi-am irosit camjumătate din viaţă gândind. Şi astăzi mi-aducaminte şi mă-nfior! în zilele proaste aveam pânăla cincizeci de idei; dar nu mă torturau niciodatămai puţin de trei fantezii mature, sforăitoare.10Am avut mai multe tentative, pe cât de deznă-dăjduite, pe atât de inutile, de a înceta să mai gân-desc. Odată nu am gândit nimic vreme de nouăsăptămâni încheiate - şi tot mă mai căţâram pepereţi, figurat vorbind. în compartimentul de trenmă uitam peste umărul oamenilor care citeau ocarte, ca să înhaţ vreun gând străin; mă simţeammereu îmboldit de impulsul acut de a purta con-versaţii în care să fie vorba şi despre altceva decât,să spunem, înclinaţiile sexuale ale colegilor mei.Până la urmă, simptomele mele de retragere audevenit într-atât de grave, încât am început sădezvolt halucinaţii. în vis mi se arătau titani aispiritului, ca Socrate, Nietzsche şi Stephen Haw-king, care începeau să se sfădească cu mine. „Cu-noaşte-te pe tine însuţi", zicea unul, celălaltintervenea: „Cine se bate cu monştri trebuie să iaseama, ca să nu se transforme şi el într-un mon-stru." Cel de-al treilea completa, însă: „Găurile ne-gre nu sunt câtuşi de puţin aşa de negre." Plecaţide-aici! ţipam eu fără glas, în visul meu. N-am ne-voie de voi la mine în cap! După ce mă trezeam,deveneam dureros de conştient că eram pe cale săcedez în faţa ispitei. Cum să mă împotrivesc? Cuce ceară să-mi oblojesc creierul, eu, biet Odiseu, casă rămân surd la cântecele de sirenă ale gândirii?Desigur, întrebarea decisivă, pe care atunciîncă nu îndrăzneam să mi-o pun, suna astfel: Cumse ajunsese până aici? De ce să fiu înrobit eu - po-trivit firii mele, mai degrabă un om care se bu-cură de viaţă - tocmai viciului gândirii?

2

Adevărul este că am apucat-o pe această pantăprăpăstioasă (ceea ce nu scuză nimic, dar explicămulte). Astfel, în camera mea de copil, atârna unafiş: un domn cu păr alb, zburlit, mustaţă şi ochi ve-seli şi înţelepţi. Deasupra creştetului său, în toatăsplendoarea, exista un singur cuvânt în engleză:Think!1 Urmările nu au întârziat să se arate. La scurttimp îi explicam puştiului din vecini, cu ajutorul adouă bucăţi de zahăr, teoria relativităţii restrânse.Dacă acest cub de zahăr este un vagon de tren, iarcelălalt o navă spaţială care se deplasează cu vitezaluminii... şi cele două zboară unul pe lângă celălalt...atunci cel de-al doilea (văzut din vagonul de tren) semişcă totuşi tot cu viteza luminii, mai exact cu 300000 de kilometri pe secundă. Asta se întâmplă pen-tru că viteza luminii reprezintă o vitezâ-limită,1 Gândeşte (n. tr.).12HANNES StjEin mă-înţelegi! Pe faţa băiatului din vecini s-a aşternutcea mai profundă consternare. Prin urmare, i-amexplicat încă o dată. Şi apoi încă o dată, cu toatărăbdarea. Iar după ce-a de-a patra tentativă am reu-şit să pricep şi eu, pe jumătate, cum devine chestia.0 otravă dulce mi-a picurat îh suflet. Şi m-a co-pleşit sentimentul că secretele universului se des-chid înaintea mea. Spaţiul şi timpul nu reprezentaudecât nişte culise, dar eu detectasem scripeţii şi ca-blurile din înaltul scenei: energia este o formă deexistenţă a materiei! Greutatea are propria ei masă!E = mc2! Faptul că puştiul din vecini şi-a luat grăbitrămas-bun, că de atunci nu a mai venit niciodată săse joace cu mine, mi-a tulburat prea puţin buna dis-poziţie, în definitiv (spre deosebire de el), eu ştiamcă: spaţiul se curbează mai tare în apropierea unormase mari, iar timpul se scurge mai repede, de în-dată ce creşte viteza. Fantastic! Singurătatea nu măderanja câtuşi de puţin. Dimpotrivă, mi se părea odovadă a nobleţei mele intelectuale, în următoa-rele săptămâni şi luni am suferit o mutaţie, deve-nind un monstru cu ochelari: un wrd1, aşa cum îi1 Persoană considerată stupida, inepta, din cauza preocu-părilor savante şi a inadaptabilităţii în societate (n. tr.).numesc americanii pe asemenea indivizi deza-greabili. Think!, spunea Albert Einstein şi-mi fă-cea cu ochiul de sus, din afişul de pe peretelecamerei mele de copil.Şi încă această pagubă ar mai fi putut să fie în-lăturată, cu puţin noroc. Dar, din păcate, trebuiesă vă povestesc că, în vremea pubertăţii, un aldoilea seducător m-a tras de mânecă. Şi acum maisunt uimit cum de i s-a permis să se apropie denoi, ba chiar am fost lăsaţi singuri în companialui. La fel ca atâţia alţii din generaţia mea, am fă-cut cunoştinţă cu acest personaj ademenitor în-tr-o sală de clasă. Din senin ni s-a pus în mânăfotocopia unui eseu din secolul al XVIII-lea, iarnouă, elevi nevinovaţi, nu ne-a rămas decât să ci-tim: „Sapere aude! Ai curajul să te serveşti de pro-pria ta raţiune!" Aşa era instigat tineretul, chiar înşcoală, să se bizuie pe forţele plăpânde ale minţiisale, Nimeni nu ne-a luat de mână, ca să ne facă

3

afectuos cunoştinţă cu un corp de opinii generalrecunoscute. Oare profesorii noştri ştiau ce fac?Probabil credeau că acest Immanuel Kant afost profesor universitar şi, pe deasupra, e mort demult. Cineva ca el nu poate fi defel periculos. (îndefinitiv, imaginea din enciclopedie îl prezenta14 haNNES steindrept un bărbat cu perucă pudrată, cu coadă.) Darle-a scăpat că filozoful german ducea sensibil lipsăde maniere. El îşi bătea joc. El dispreţuia. El nu su-porta nici un fel de scuză. „Este cât se poate decomod să fii minor", scria el. „Am o carte care-miţine loc de raţiune, un duhovnic care-mi ţine locde conştiinţă, un medic care-mi hotărăşte dietaş.a.m.d.: prin urmare nu trebuie să mă ostenescsingur. Nu am nevoie să gândesc, dacă sunt înstare să plătesc; alţii vor îndeplini în locul meutreaba asta neplăcută." Oricum, aici se declarădeschis că gândirea este un lucru dezagreabil (voidezvolta imediat). Dar Kant a omis să ne avertize-ze în privinţa urmărilor. în schimb a plasat un fi-til: „Revelaţia este ieşirea omului din starea sa deminorat, de care singur se face culpabil." Şi a defi-nit: „Minoratul este incapacitatea de a te servi deraţiunea proprie, fără îndrumarea altcuiva."Dar nu erau doar simple propoziţii, ci adevărateîncărcături explozive. Cu ele, filozoful a distrusedificii respectabile, înălţate de lene şi de tradiţie,edificii la fel de somptuoase ca palatele lui Saddamşi la fel de utile ca piramidele. Şi ce a apărut în lo-cul lor? Un pustiu de ruine. O paragină. De-abia întrecutul recent s-a reuşit dezamorsarea dinamiteiiluministe a lui Kant, tocmai la timp, înainte săprovoace noi dezastre. în acest fel s-a fondat înanii şaptezeci marxismul universitar. De la SanFrancisco până în Berlinul de Vest s-au întrunitstudenţi în săli de seminar neîncăpătoare, şi-auaruncat unii altora în cap cu citate, şi-au azvârlitcursurile în aer şi au întemeiat minuscule partidepolitice, din care mai târziu au putut să se exclu-dă reciproc. Dacă studenţii ar fi urmat îndemnuldomnului Kant la gândire independentă/jocul lorvesel nu ar fi avut loc nicicând. Şi nici nu ar fi avutce să le povestească nepoţilor. Şi anii optzeci s-audovedit extrem de distractivi. în campusurile uni-versitare ale Occidentului s-a clădit următoruledificiu ideologic - postmodernismul. De aceastădată era vorba de memorarea unor fragmente dinscrieri de Foucault, Deleuze, Derrida şi Guattari.Un singur Supere audel, plasat la locul potrivit, arfi fost de ajuns ca să arunce totul în aer. Genera-ţii de academici ar fi rămas fără simbrii şi pâine.Nu este de neimaginat.Pentru a dezamorsa dinamita revelatoare alui Kant, s-a folosit personal calificat: experţi înbombe academice, oameni cu titluri profesoraleşi doctorale. Dar noi, cei tineri, am fost lăsaţi16neprotejaţi, fără armament ideologic, în faţa in-sinuărilor filozofului. Un act lipsit de răspunde-re, din punct de vedere pedagogic. Am citit:

4

„Lenea şi laşitatea sunt cauzele pentru care ma-joritatea oamenilor, deşi natura i-a eliberat de-mult de conducere străină, preferă să rămânătot cursul vieţii lor la vârsta minoratului şi pen-tru care altora le vine atât de uşor să-i menţinăsub tutela lor." Acum au înflorit seminţele otră-vite care fuseseră sădite în camera de copil. CuEinstein - bătrânul cel ciufulit de pe afiş - gân-direa nu fusese decât o plăcere, iar Kant îi adău-gase acum un gust eroic. Şi niciodată nu m-aprevenit nimeni de neajunsurile inteligenţei.Care sunt evidente.Focile şi RodinCine a vizitat vreodată împrejmuirea focilordintr-o grădină zoologică ştie de ce sunt atât defrumoase: focile emană o bucurie pură a existen-ţei. Una se împinge cu înotătoarele din faţă peuscat, fără să lase măcar impresia că ar fi neînde-mânatică. Alta străbate bazinul cu străluciri verzui,™ 'âs-at de gândit 17ca o săgeată întunecată. în spate, alta se joacă:scuipă un jet, ca o fântână arteziană, şi se scaldăore întregi în ploaia de stropi. Nu încape discuţie,focile sunt animale fericite. Şi asta pentru că nustau nici măcar o clipă să se gândească, pentrucă, pur şi simplu, au prea puţină minte.Faceţi comparaţia cu o operă cunoscută dinistoria culturii! Gânditorul sculptorului AugustRodin este un uriaş care-şi susţine capul cu bra-ţul. Bărbatul din bronz şade greoi, intens con-centrat, revărsat - într-un cuvânt, nefericit. Esteo convulsie încremenită în metal. Nimic uşor,gracil, ludic nu i se potriveşte; spre deosebire defoci, are un aer stângaci chiar şi atunci când seaflă în propriul său element. Apoi, postura sa su-gerează şi un anume proces trupesc. W.H. Au-den scria că: Rodin was no fool / When he cast hisThinker, / Cogitating deeply, / Crouched in the po-sition / Of a man at stool. Tradus în proză: „Rodinn-a fost nebun atunci când i-a dat Gânditoruluisău, cel profund cugetător, forma turnată a unuibărbat ghemuit pe tron."întotdeauna se ţine seama tocmai de produsulfinal. Şi, când e vorba de gândire, nu te aştepţi lanimic bun care să iasă dintr-o asemenea poziţie.18întreitul blestemîn fond, orice om cunoaşte dezavantajele gândi-rii. Şi totuşi, până acum nu a îndrăznit nici un po-văţuitor să le spună pe nume şi să le categorisească.Spre folosul dumneavoastră, dragă cititoare, bine-voitorule cititor, pentru prima oară acest tabu va fiîncălcat, în paginile ce urmează. Asociaţiile de inte-lectuali pot să strige după ajutor, bibliotecile pot săameninţe cu boicotul, iar reprezentanţii marii in-dustrii pot să finanţeze campanii împotriva mea -nu voi permite să mi se bage pumnul în gură.Important este doar să mă susţineţi în lupta mea!Există trei cauze pentru care inteligenţa se do-vedeşte un blestem pentru cel bătut.

5

1. Prin gândire îţi distrugi şansele unei ca-riere. Faptul este valabil în primul rând în politi-că. Poetul chinez Su Tung-po (1036-l101) a scriscu prilejul naşterii fiului său versuri nemuritoare,traduse în germană de colegul său Bertolt Brecht:Familii, când vi se naşte un copilVă doriţi să fie inteligent.Eu cel care prin inteligenţăCum m-am jâ „ 19'«t de gândit

Mi-am distrus întreaga viaţăNu pot decât să sper că fiul meuSe va arătaNeştiutor şi încet la minte.Căci aşa va avea o viaţă liniştităDe ministru în cabinet.Din aceste versuri transpare ironia, ba chiar şicritica reţinută. Adevărul eşte că şefii prea căzuţipe gânduri nu sunt şefi buni. Şi nu este valabildoar în politică, ci şi în domeniile largi ale econo-miei şi culturii (şi s-a aplicat în toate ţările şi în toa-te epocile). în poziţiile de conducere, trebuie să ieidecizii, uneori cu iuţeala vântului. Cine stă să re-flecteze nu are ce căuta într-un asemenea serviciu.O anecdotă evreiască arată limpede cum nutrebuie să se întâmple, în nici un caz. La un rabin în-ţelept a venit odată un om care se afla într-un pro-ces cu un vecin şi i-a expus pe larg şi pe îndeletecum s-a ajuns la neînţelegere. Rabinul a căutat înTalmud, a studiat comentariile şi l-a anunţat peom, într-un târziu: „Ai dreptate." A doua zi a ve-nit la el vecinul cu pricina. Şi el şi-a prezentat,printre multe digresiuni, versiunea sa, iar rabinulşi-a vârât iarăşi nasul în Talmud şi la urmă i-a spus20şi vecinului: „Ai dreptate." îngrozită, nevasta lui s-arevoltat: „Cum poţi să-i spui celui dintâi «Ai drep-tate», ca pe urmă să-i spui şi ăstuia «Ai dreptate»?"Fără nici o ezitare, rabinul a început să caute tex-tele nimerite din cartea sfântă. Apoi şi-a cercetatnevasta peste ramă ochelarilor şi i-a spus: „Ai drep-tate." Nici un cârmuitor nu se comportă atât dedialectic ca în această poveste. El nu are voie să di-ferenţieze, să cântărească totul în toate felurile, săvadă mereu cele trei faţete ale aceluiaşi lucru.Şi este, desigur, un adevăr general cunoscut.De aceea nici nu este promovat cel care cântăreştetotul în toate felurile. Numai oamenii simpliajung până în vârf, unde se află jilţul de şef. Gân-ditorii nu au nici o şansă să se caţăre pe piramidaputerii până în vârf; numai dacă reuşesc, stăruitor,să mimeze cu succes că nu gândesc. Dar de ce arfi nevoie să se străduiască atât, când este cu multmai simplu să nu gândească, în mod real?2. Gândirea însingurează. Cel care gândeşteaidoma bărbatului din bronz al lui Rodin faceopinie separată şi curând va constata că nici numai are prea multe de discutat cu cei din jur. Şicârciuma se va transforma în tortură, nemaiavând

6

nimic în comun cu toţi chefliii lipsiţi de griji, chiardacă pe vremuri au fost cei mai buni prieteni. Darnici nu se va putea ascunde de lume pentru multtimp. Lumea se uită chiorâş la gânditor. Iar el vafi trecut în rândurile celor care strică buna dispo-ziţie, care prin sentinţele lor intelectuale distrugorice petrecere. Mai întâi va fi considerat elitist, şiasta pe drept cuvânt, căci un gânditor este uncowboy ce-şi ţine mereu priponit alături calul săucel impunător. El citează din cărţi pe care nu lecunoaşte nimeni şi cloceşte opinii stranii, pe carele exprimă în cele mai nepotrivite momente şi ră-mâne surd la ultimul strigăt cu care spiritul vremiiîl cheamă la ordine. Mai trebuie oare să se mire cătoţi îl ignoră?Cel care gândeşte se condamnă la cea mai gra-vă formă de singurătate: „Căci o mulţime de oa-meni nu înseamnă o societate, iar chipurile lor nusunt nimic mai mult decât o galerie de imagini, iarconversaţiile doar un cimbale răsunător, acolounde nu există iubire", scrie eseistul englez Fran-cis Bacon, „Maxima lui Pitagora este întunecată,dar adevărată: Cor ne edito - Nu-ţi mânca inima.Nu încape îndoială că toţi cei care nu au nici unprieten faţă de care să poată vorbi deschis - dacă22HARNES ST£iNdorim să ne exprimăm dur - sunt doar nişte cani-bali ai propriilor inimi." în mijlocul mulţimii, gân-ditorul rămâne un unicelular intelectual, o simplămonadă. Iar pentru el există o singură cale de a seîntoarce la viaţa socială, anume despărţirea de ri-tualurile sale antisociale.3. Gândirea duce Ia plictiseală. Căci gândireaînseamnă pătrundere, iar cel care pătrunde prinlucruri le răpeşte misterul, stilul, farmecul metafi-zic. Nicăieri nu este acest lucru explicat mai clardecât în povestea lui Frank L. Baum despre Doro-thy cea vitează, care pleacă la drum împreună cuprietenii săi, în căutarea marelui, teribilului Vrăji-tor din Oz, într-o ţară de la celălalt capăt al curcu-beului. Şi când, în sfârşit, îl descoperă, după greleîncercări, acesta se dovedeşte a fi un omuleţ cuchelie, lipsit de puteri magice. Vrăjitorul din Oznu este decât un şarlatan banal. Nu ar fi fost maibine să fie lăsat în pace, cu secretul lui cu tot? Ces-a câştigat cu demascarea lui?Mai poate fi numit şi efectul înţeleptului Solo-mon, după acea carte a Bibliei care ne învaţă cătotul este vanitate. Nu există nimic nou sub soare,spune înţeleptul Solomon, există oameni buni şiCum m-am li „ 73Jâsat de gândit li■oameni răi, opresori şi oprimaţi, dar până Ia capăttrebuie să intre cu toţii sub pământ şi să fie daţiuitării. „Şi iarăşi am văzut sub soare că izbânda înalergare nu este a celor iuţi şi biruinţa a celor vi-teji, şi pâinea a celor înţelepţi, nici bogăţia a celorpricepuţi, nici faima pentru cei învăţaţi, căci tim-pul şi întâmplarea întâmpină pe toţi."1 Aşa fost,aşa este şi aşa va fi.

7

Prin urmare, celui care s-a dedicat gândirii, lu-mea abia dacă mai poate să-i ofere surprize. El vedecum cel puternic urcă şi cade din nou; vede cummodele vin şi pleacă din nou; apoi pronunţă cuvoce moale: „Asta o ştiu deja", îşi ridică politicosmâna la gură şi cască. însă cel care încetează să maicugete caută extaziat spre univers şi se minunează.Alte blestemeSă menţionăm acum doar tangenţial alte deza-vantaje care decurg din gândire: şansele de a ajungeîntr-o emisiune la televizor scad rapid. Aici, orice co-mentariu este de prisos, în definitiv, pnn acest1 Ecclesiastul, 9:11 (n. tr.).24HAt4MES STEINmediu de comunicare se oficiază un carnaval per-petuu al lipsei de gândire. Cel care ar dori să se ser-vească de neuronii săi, în acest vârtej multicolor, arface o figură comică, dacă nu, mai exact, tristă, caun puritan înveşmântat în negru, venit la carnaval.Desigur, ar putea fi numită o costumaţie originală,în mijlocul sărbătorii poţi să faci pe puritanul, darasta nu merge decât o singură dată. Devine mai greusă găseşti parteneri de sex. Lucru valabil în specialpentru partea feminină a populaţiei, căci bărbaţilorle este îndreptăţit teamă de femei, care le-ar puteafi superioare. Cel mai greu le este femeilor fru-moase, ele sunt înconjurate de aura de fier a in-tangibilităţii ca de o centură de castitate. Astfel,femeile frumoase, înţelepte, au cele mai mari şansesă sfârşească in postura de fecioare îndârjite. Dar şibărbaţii care gândesc suferă de un handicap sexual.Aceştia se prefac a fi infernal de nătăfleţi, viseazăsă stea de vorbă cu adoratele lor în pat, iar când însfârşit trec la acţiune, o fac îh cel mai nepotrivitmoment. Lor le lipseşte spiritul ludic, lipsit de scru-pule, meridional. Cine şi l-ar putea imagina flirtândpe buşteanul de bronz meditativ al lui Rodin? Gân-direa te urâţeşte. Cel care-şi încreţeşte fruntea mereuva arăta în scurt timp ca un bătrân. Priviţi portretelefilozofilor renumiţi, din Antichitate şi până astăzi!Renunţarea la activitatea intelectuală, dimpotrivă,nu-ţi sapă riduri pe faţă. Trăsăturile rămân tinereşi proaspete. Până în momentul actual nu s-a pu-tut totuşi demonstra ştiinţific că reflecţia duce lacăderea părului (bărbaţi) şi respectiv la exces degreutate (femei).Cum m-am lăsat de gânditAm menţionat deja că mi-am irosit jumătate dinviaţă gândind. Cum am reuşit să încetez?A apărut în existenţa mea un guru, am găsit inspi-raţie într-o carte înţeleaptă, m-a vindecat un hipno-tizator de acest viciu? Defel. Schimbarea a fostadusă de o banală gripă. Am zăcut în pat o săptă-,mână, am mâncat supă de găină şi am inhalat ceaide muşeţel, nevastă-mea îmi aducea sticle cu apăfierbinte, iar creierul mi-l simţeam ca pe un bulgărede mucozităţi. Termometrul se ridicase până la38,2°C. Dar cel mai important lucru era următorul:punând toate cap la cap, mie îmi mergea bine. Mă

8

simţeam protejat ca şi cum m-aş fi aflat în burta ma-mei. Toate grijile se îndepărtaseră, nu mă mai26 uaNNES STEin

nelinişteau nici trecutul, nici viitorul, pluteam în timpca într-un sos leneş şi cald. Nu mă gândeam la nimicîn zilele acelea m-a vizitat un prieten la patul meude suferinţă şi a rostit ceea ce avea să-mi schimbeviaţa: „în sfârşit ai încetat şi tu să mai gândeşti. Fiideştept şi nu o lua de la capăt!" Era cel mai bun sfatpe care l-am primit vreodată şi mi l-am însuşit peloc. îi sunt şi astăzi recunoscător prietenului meu.Acum este rândul meu să vă dau şi dumnea-voastră acest sfat, la toţi care veţi avea în mânăaceastă carte. Lăsaţi-o baltă! încetaţi odată cu obi-ceiul ăsta. Nu se pune problema dacă oul a ieşitdin găină sau găina din ou; adică, dacă a) neferici-rea vine de la gândire ori b) gândirea de la neferi-cire, în cazul a) gândirea ar fi cam ca păcatuloriginar, muşcătura fatală din măr, de care nu sepoate bucura decât şarpele diavolesc. în cazul b)tot consumul nervos ar fi o simplă risipă. Strămo-şii noştri păroşi, după ce au fost alungaţi din pomiiparadisului, au început să-şi frământe căpăţânilelor de maimuţă. Şi la ce a dus toată osteneala astaîn zece mii de ani de istorie a omenirii? La geno-cid, supe la pachet şi nesfârşit târâit de celulare.Oricum, în ambele situaţii, nefericirea şi gân-direa sunt inseparabile. You can't have one withoutCum ni-aia /.„ . 77n iâ«at de gândit 27tke otherS Cine se încurcă cu una are automat par-te de o porţie şi din cealaltă. Necugetarea, înschimb, ţine de sfera fericirii, potrivit naturii sale.Astfel, cine evită să-şi mai strivească mintea nu re-nunţă la nimic. Dimpotrivă, chiar are de câştigat:PutereBogăţieLinişte interioarăîncredere în sineCurajRespect de sineSănătateSexDar îmbucurător este că, aşa cum demonstrea-ză propria mea experienţă, gândirea rămâne o de-prindere de care te poţi lepăda. Este tot atât depuţin congenitală pe cât orice alt viciu. Chiar şicine a fost înzestrat de natură cu cele mai alese ta-lente le poate diminua treptat, cu timpul. Deoarecenu ţine de biologie, ci de voinţă. Mulţumită metodeimele de antrenament, nu trebuie nici măcar să aş-teptaţi următoarea răceală! Nu căutaţi în Pagini1 „Nu poţi să o ai pe una fără cealaltă" (n. tr.).28ttANNES STEINGalbene ca să aflaţi unde se adună în oraşul dum-neavoastră „Gânditorii anonimi" (GA); Şi înscrie-rea la „Think Watchers"1 este cu totul inutilă. Văgarantez, de îndată ce veţi fi citit această cartepână la capăt, veţi şi înceta să mai gândiţi.

9

Desigur, există o condiţie. Va trebui să urmaţineapărat, cuvânt cu cuvânt şi minuţios, toate in-dicaţiile mele. Este important să îndepliniţi exer-ciţiile incluse la sfârşitul fiecărui capitol. Dacă veţirespecta totul, practic este imposibil să greşiţi. .Cele opt căiPrimii cititori ai manuscrisului meu au criticatfaptul că textul ar fi contradictoriu. în paginile ur-mătoare vă voi dezvălui cele opt căi de a renunţala gândire; dar cine ar vrea să le străbată simultanar ajunge la disperare. Pe o pagină vă sfătuiesc sărămâneţi mereu în armonie eu mediul ambiant,pe următoarea că trebuie să vă consideraţi celmai grozav. Cum se împacă una cu alta? Apoi, aşdori să vă identificaţi în chip absolut cu grupul1 Paznicii gândirii (n. tr.).Cum m - am la -ma '^at de gândit 23dumneavoastră etnic, după care vă sugerez că arfi o idee bună să vă convertiţi lâ islamism. Cumfuncţionează astea simultan? Mai târziu, într-uncapitol suplimentar, vă îndemn să daţi dovadă decuraj şi să deveniţi dependenţi de droguri. Ceeace nu se potriveşte deloc cu religia lui Mahomed,care interzice strict chiar şi consumul de alcool.Prin urmare, ce anume este important în celeopt căi propuse de mine?Ei bine, ele nu duc toate în aceeaşi direcţie, aşacum fac cele opt benzi ale unei autostrăzi. Imagi-naţi-vă o pădure mică şi întunecată, spre care şer-puiesc mai multe drumuri înguste, din mai multepărţi. Desişul, bătrânii copaci acoperiţi de muşchi, ţi-pătul sinistru al cucuvelei - toate acestea sunt meta-fore ale gândirii. Iar în mijlocul pădurii fermecate seaflă un luminiş, ţelul comun spre care duc cele optcăi. Important este doar să nu te abaţi de Ia drum,Aceeaşi imagine o găsim şi în interpretareaunui vers al lui Lao-Ţzî: „Opt spiţe se întâlnesc în-tr-un'butuc; / Pe nimicul din el se sprijină utilita-tea căruţei." La acest nimic, la acest spaţiu gol, laacest luminiş din centru nu ajunge decât cine seeliberează treptat de gânduri.PRIMA CALE: SÂ TRĂIASCĂ ARMONIA!OCOLIŢI DISPUTELE. CU ORICE PREŢ!Sa începem cu ceva simplu, cu aventurile luiAsterix, eroul galic de benzi desenate. E limpedecă poveştile lui au o structură conservatoare.Totul începe de la armonia bine cunoscutului să-tuc din Galia, aflat sub ocupaţie romană, în anul50 Î.Hr. (Şi armonia nu are nimic de suferit cândzgârcitul satului, care vinde peşte stricat, este luatla bătaie, nici când bardului local i se pune căluşîn gură, tot după o chelfăneală zdravănă; dimpotri-vă, totul devine şi mai autentic.) Dar starea idilicăeste brutal întreruptă, din oarecare motive. Iaraventurile din întreaga revistă constau în eforturileCum m-am '/âs a t de gândit31făcute pentru restabilirea situaţiei de eroul cu na-sul lat, alături de prietenul lui cel gras, Obelix (de

10

regulă şi într-o călătorie prin ţări îndepărtate). înfinal, Asterix îi învaţă pe romani bunele maniere,pacea este restabilită, iar obştea sătească sărbăto-reşte sub cerul liber, la un ospăţ cu porc mistreţ,în esenţă rămâne mereu aceeaşi poveste: armonie -perturbare - înlăturarea perturbării - armonie.într-un episod remarcabil al aventurilor lui As-terix, criza este declanşată de un agent roman, unindivid mărunt de statură şi nebărbierit, pe numeTullius Destructivus. Destructivus dispune de oaptitudine bizară. El are capacitatea de a-i face pecei din jurul său să se mânie unii împotriva celor-lalţi. Şi fără să facă sau să spună nimic deosebit.De multe ori este suficient ca el să stea prin preajmă,cu braţele încrucişate şi imediat bulele de text seînverzesc: iese la iveală pizma, se arată invidia.Prietenii încep să-şi arunce unul altuia jigniri demoarte. Destructivus este trimis chiar de mareleCezar în satul galic cu o vază de flori, cu care să-lonoreze pe Asterix. Obştea este sub ameninţareaunei grele încercări, căci de această dată duşma-nul nu atacă grosolan, din afară. El urmăreşte sădistrugă armonia rafinat, din interior. Războinicii32CANNES STEIN

i galici urmează să se certe aşa de rău, încât să se/ împrăştie în cele patru vânturi, spre binele Impe-■ riului Roman.De interes pentru tema noastră de discuţie esteînsă că aici se nasc pentru prima oară gânduri.Ce este gândirea?în acest punct trebuie, din păcate, să devenimsistematici şi să punem întrebarea: Ce eşte de faptgândirea? Răspuns: Gândirea este un dialog con-tinuu şi tăcut cu sine - nu un monolog, aşa cumpoartă protagonistul din Ulise, de James Joyce, ciun dialog interior. Este ca şi cum, de îndată ce unTullius Destructivus, cu braţele încrucişate, ar în-cepe să agite spiritele, iar neuronii să se zbată săl-batic: încolo şi încoace, pe de o parte şi pe de altăparte, de fapt şi însă.Acest conflict interior iese la suprafaţă, înlumina reflectoarelor. El doreşte să se împlineascăprin conversaţii, dezbateri, discuţii, vrea să respireaerul încărcat de fum al cafenelelor şi să facă nesi-gure sălile mohorâte de seminar. KarI Popper, teo-retician al filozofiei ştiinţelor, considera că în acestCum m -am jăSat de gândit33

fel se desfăşoară progresul cunoaşterii. El a lichidatcu furie convingerea că ştiinţele naturii s-ar servi deaşa-numita metodă inductivă, că, prin urmare, maiîntâi ar observa, pentru ca apoi să construiască or-donat din aceste observaţii teorii universale. Fals!Orice observaţie este de la bun început ghidată deteorii, falsificată, dirijată. Ceea ce, în sine, nici nu erău, spune Popper. Dar important rămâne ca diver-sele teorii să intre într-o competiţie cinstită. Tenta-

11

tivele de a explica lumea se înfruntă în ring, iar ceacare se alege cu nasul vânăt chiar pierde.O teorie se alege cu nasul vânăt atunci cândface supoziţii care nu se adeveresc. Cam la fiecaresută de ani are loc un knock-out tehnic: atunci seprăbuşeşte un model de explicare a lumii, scuipăsânge şi oameni cu şorţuri albe îl trag de picioareafară din ring. Cu cât o teorie este mai solidă, cu,,atât se poate lăuda cu mai multe criterii pe bazacărora a fost contestată; există, ca să spunem aşa,teorii de categoria muscă, mijlocie şi grea. Desca-lificată este aceea care nu a bifat aceste criterii. Cucât o teorie este mai bună, cu atât rămâne maimultă vreme în ring. Unele rezistă vreme îndelun-gată (teoria relativităţii), altele abia dacă au mairămas doar cu numele (teoria flogisticului). Şi34HAtftUS STEIN

există. Adevărul este pentru Popper o simplă„idee de reglementare", aşa cum zisese Kant, unpunct de orientare, dar nu ceva ce poate fi atinsprin mijloace omeneşti. Căci nobila luptă nu arevreun scop. Niciodată teoriile nu pot fi verificate(demonstrate), ci doar falsificate (contrazise). Ex-primat într-o formulă elocventă: prin eroare, neridicăm. Ceea ce este posibil prin discuţie liberă,pornind de la premisa „că tu te poţi înşela, că eumă pot înşela şi că, poate, împreună, ne putemapropia de adevăr".Ironia face că modelul lui Karl Popper are ase-mănări structurale cu sistemul unui filozof pe careîl detesta din inimă: Hegel. Şi G.W.F. Hegel era depărere că procesul gândirii se desfăşoară princontradicţii şi erori, iar erorile tot mai isteţe seexclud între ele. Gândirea progresează în triun-ghiuri. O teză se ridică, o antiteză o înlătură de pelocul ei. Dar asta nu o duce la dispariţie; ea se re-stabileşte pe un nivel mai înalt: din teză şi antite-ză apare o sinteză, care, devine la rândul ei teză,din care apare o antiteză şi astfel procesul conti-nuă mereu, tot mai sus. Prin eroare, ne ridicăm.Raţiunea caută un obiect care să fie pe măsura ei,C u m m - a m / ă „ , „ , „ ,. 35Jasat de gândit 30

apoi suferă un eşec grandios; din asta învaţă şi-şicaută un nou obiect. „Realizarea conceptului,scrie Hegel, poate fi de aceea considerată o cale aîndoielii sau, mai exact, o cale a disperării; de-alungul ei nu se petrece de fapt ceea ce se înţelegede obicei prin îndoială, o scuturare a vreunui pre-supus adevăr sau a altuia, după care să urmezecuvenita dispariţie a îndoielii şi întoarcerea la pri-mul adevăr, în aşa fel încât, la sfârşit, totul să fieconsiderat ca la început. Este înţelegerea con-ştientă a lipsei de adevăr a cunoaşterii care iese laiveala..." Logica râde, dialectica rânjeşte. Iar bule-le se colorează în verde.Combateţi-l ţ>e Tullius Destructivusdin interiorul dumneavoastră

12

Dacă doriţi să vă despărţiţi de acea obişnuinţăcunoscută în general sub denumirea de gândire,trebuie să puneţi capăt dialogului interior. Trebuiesă terminaţi cu tot acest încolo şi încoace, pe de oparte şi pe de altă parte, de fapt şi însă. Pe scurt,trebuie să-l combateţi pe Tullius Destructivus dininteriorul dumneavoastră. Şi este mult mai simplu36 jjaNNBS STEîn

decât pare. Nu trebuie nici să meditaţi, nici să fa-ceţi băi cu nămol, nici să vă exorcizaţi (deşi, desi-gur, totul vă este permis, dacă vă face plăcere).Nu trebuie decât să vă însuşiţi o înţelepciune astoicilor antici. Acei virtuozi ai stăpânirii de sinesfătuiau ca omul să nu-şi facă sălaş în vecinătateaunor circumstanţe asupra cărora nu are nici o pu-tere. Aplicată la situaţia noastră, asta înseamnă:Feriţi-vă din calea certurilor! Evitaţi discuţiile şidezbaterile! Căutaţi în schimb apropierea, unirea,consensul părţilor - atunci Tullius Destructivusdin dumneavoastră curând nu va mai cuteza să-şiridice faţa lui nerasâ. Până la urmă va muri de ina-niţie, chinuit de inimă rea.Exerciţiul ar trebui să vă fie la îndemână, atâttimp cât nu sunteţi obligaţi să renunţaţi la nimicdezirabil. Deoarece conflictele sunt mereu dure-roase: trebuie să vă impuneri poziţia, să vă căutaţicu grijă şi trudă argumentele şi, uneori, să văpuneţi în situaţia de a intra în conflict chiar şi cu pu-terea de stat. Dar, şi mai grav, riscaţi să vă pier-deţi prieteni sau să vi-i puneţi la grea încercare.Mai exact, dacă veţi avea alte păreri decât Georg,Franz sau Susi, trebuie să născociţi ceva ritua-luri complicate, care să vă permită să aveţi înlă*at de gândit il

continuare relaţii sociale cu Georg, Franz şi Susi.Aşa cum se spune, într-un limbaj atât de ales, tre-buie să practicaţi toleranţa. Dar puteţi fi scutit deaceastă durere de cap dacă pe viitor veţi alege ca-lea păcii. Vă va fi permis să vă scăldaţi în armonie,să vă abandonaţi în voia sentimentului de concor-die şi să vă lăsaţi circumvoluţiunile să se topeascăîncet. De fapt, acolo se şi ajunge în final.Citind ceea ce am scris până aici, îmi dau sea-ma că poate am lăsat calea deschisă unei neînţe-legeri. Şi anume, aţi putea crede că mă refer lagenul de ceartă care se îndreaptă într-o direcţieanume: contestarea unei teorii ştiinţifice, o sinte-ză în sens hegelian. Dar nu aceasta a fost intenţia.Vorbind deschis, cele mai multe neînţelegeri dinlume „nu duc la nimic". După cum a observat KarlPopper, într-o dispută dintre doi rivali de condiţieegală, rareori unul reuşeşte să-l convingă pe celă-lalt. Dar şi o dispută inutilă are urmări neplăcute.Şi când încrucişaţi spada într-un duel intelectual,sunteţi silit să vă modificaţi atitudinea - poate săfaceţi concesii adversarului, poate să vă arătaţi şimai furios: oţelul se ciocneşte de oţel, sar scânteiîn toate părţile şi aşa se nasc gândurile. întotdea-una, în orice situaţie. £ limpede?

13

38

Laudă mişcării germane pentru paceDin fericire, germanii au învăţat din istoria lorşi, după pierderea a două războaie mondiale, aupus bazele unei mişcări care nu aspiră decât la ceamai deplină armonie. Totul a început cu marşurilede Paşte din anii cincizeci ai secolului trecut. Atuncia fost născocită o lozincă: „Moartea atomică neameninţă pe toţi!" Acest slogan era de două ori ge-nial. Tot răul din lume era redus la un singur prin-cipiu al răului: bomba de la Hiroshima (într-unmoment în care Arhipelagul Gulag din UniuneaSovietică tocmai atinsese cea mai mare întindere asa). Apoi, îi declara egali pe toţi cei ameninţaţi debomba atomică. Discuţiile deveniseră de prisos.Deosebirea dintre prietenii şi adversarii democra-ţiei se topea în lumina Apocalipsei viitoare. De aiciînainte nu mai existau părţi în discuţie, ci doar vic-time ale unei potenţiale conflagraţii mondiale.Mişcarea pentru pace vest-germanâ a sărbăto-rit următoarea ei victorie asupra gândirii în aniioptzeci. Atunci, Uniunea Sovietică a instalat rache-te cu rază medie de acţiune cu focoase nucleare,care ameninţau direct Europa Occidentală; în acestfel urmărea să despartă Statele Unite de aliaţii lorJâ*at de gândit Jy

europeni. Americanii au echilibrat situaţia prin in-stalarea rachetelor Pershing şi a celor de croazieră,cu încărcături nucleare. Cei mai în vârstă dintrenoi îşi aduc cu siguranţă aminte de felul cum a re-acţionat mişcarea pentru pace: prin aşa-numitulconsens minim. Chiar şi numai pentru această in-venţie verbală pacifiştii atomici germani ar fi me-ritat un premiu! „Consensul minim" însemna cămembrii mişcării pentru pace trebuiau să uite di-ferenţa de concepţie politică dintre ei şi să se con-centreze asupra înlăturării armelor americane.„Mişcarea pentru pace a apărut dintr-un unic mo-tiv: teama faţă de intenţiile de înarmare ale State-lor Unite", scria unul dintre cei mai de seamăprotagonişti. Toate celelalte erau considerate sim-ple fleacuri: militarismul agresiv din ţările blocu-lui răsăritean, intervenţia sovietică în Afghanistanş.a.m.d. Unitate! Armonie! Cozonac! Din păcate,anumite personaje obscure stânjeneau acest „con-sens minim" - o mână de scriitori din RDG. în în-chisoare, unii dintre ei cunoscuseră binemijloacele de interogatoriu ale Ministerului Sigu-ranţei Statului. Printre ei, Jiirgen Fuchs, care a fostexpulzat cu repulsie din Uniunea Scriitorilor dinGermania Federală, al cărei preşedinte era un40

agent de influenţă STASI. Tot dintre ei făcea însăparte şi Wolf Biermann, care, în 1981, în timpulunei mari demonstraţii de la Bonn, a fost la unpas să fie bătut de câţiva prieteni ai păcii deosebitde pacifişti. Aşa s-a reuşit, pentru moment, să fie

14

decuplat tot ceea ce aducea, chiar şi de departe,aminte de gândire.Şi totuşi, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit pestenoapte, iar mişcarea pentru pace a ajuns la unpas să fie şi ea târâtă în iadul istoriei. Doar graţieunei fericite coincidenţe, în 1991, s-a sculat dinmorţi, şi-a scuturat praful de pe salopetă şi şi-a le-gat iarăşi vechea cârpă palestiniană pe faţă. Iatăce se petrecuse: trupe ale dictatorului irakian in-vadaseră şi anexaseră Kuwaitul. Acum, o forţă deintervenţie internaţională, sub comanda america-nilor, se pregătea să alunge agresorul şi să-i iaprada. Cearşafuri albe au fost prompt arborate înîntreaga Germanie, ca semn al capitulării spiritu-ale. Iar o feministă convinsă a ţinut să explice latelevizor: „Ocuparea Kuwaitului este, desigur,problematică, dar nu cu totul absurdă. Statul acestanu există decât de vreo treizeci de ani, iar înainte afost într-adevăr teritoriu irakian." Clase întregi auieşit la demonstraţii, împreună cu profesorii lor.Cum m-an-i fâs_. ...... 41"sat de gândit

Şi, sub sloganul limpede pentru orice elev începă-tor, „Războiul e crud", s-au întâlnit iarăşi mai târrziu, în număr ceva mai mic, cu prilejul războiuluidin Iugoslavia, dar cu mult mai mulţi la vremearăzboiului irakian, în 2003. între timp, ţelul armo-niei totale se afla cât se poate de aproape; întrea-ga Germanie a alcătuit un enorm lanţ umanîmpotriva politicii externe a Statelor Unite. Dinpăcate, trebuie să amintim totuşi că vreo câţivaveşnic nemulţumiţi au stricat totul. Revista despecialitate Der Journalist a stabilit cu indignare cămediile de informare ale Editurii Axel-Springeraprobă acest război. Şi încheia, tăios, afirmând cătrebuie să fie o eroare îngrozitoare, de fapt, toatecelelalte medii şi cititorii fiind împotrivă.Germania nu s-a mai aflat niciodată atât deaproape de idealul lipsei totale de conflict. Şi in-stincte vechi s-au trezit la viaţă: Daţi semnalul deatac împotriva acestor renegaţi! Daţi foc la maşi-nile lor de livrat marfă! Năvăliţi asupra birourilor!Dar în acest punct negânditorii şi toţi cei care tin-deau spre acelaşi ideal s-au oprit, pacifişti. Aşacum am subliniat, armonia trebuie să fie ţelulnostru suprem. Orice formă de conflict trebuieevitată - chiar şi cu Editura Springer.42

Paradisul necugetârii„Nu merită să arunci şi a două privire pe o har-tă, dacă pe ea nu este consemnată şi Utopia", scriaOscar Wilde. Şi aşa se pune întrebarea dacă vreoţară de sub soare a declarat vreodată armoniaraison d'etre, raţiunea sa de a fi? Desigur, nimic nueste perfect. Nici o guvernare nu va reuşi să con-struiască din nou Grădina Raiului. Chiar dacă auexistat tentative îndrăzneţe în această direcţie, niciun experiment politic nu a izbutit încă să suprimetotal gândirea. Şi totuşi! Totuşi, utopia aceea există.

15

Faptul că celor mai mulţi, atunci când i se menţio-nează numele, nu le vine în minte decât Aquavit şimobila pe care ţi-o montezi singur este o nedrep-tate istorică. Şi este trecută cu vederea chiar reali-zarea esenţială: în acea ţară s-au înlăturat aspectelecare marchează viaţa de pe nefericitele noastremeleaguri, acolo nu mai există nici lupte de con-curenţa, nici sete de putere, nici conflicte de partid.Vă rog să evităm confuziile. Sunt dureros deconştient, „căminul popular" suedez - aşa cum afost denumit de constructorii săi - nu mai emanădemult tihna de odinioară. Şi acolo a pătruns prin-cipiul realităţii şi elefantul capitalist a sfărâmat oCum m-âm jă A 434a' de gândit

groază de porţelan roşu-trandafiriu. Dar toţi sue-dezii sunt, în străfundul sufletului lor, social-de-mocraţi. Chiar şi conservatorii (poate tocmai ei),chiar şi liberalii. Desigur, formal există un parla-ment, în care un partid eşte la putere şi celelalteformează opoziţia. în practică, însă, nu are nici oimportanţă, atât timp cât ambele partide sunt tri-butare aceleiaşi ideologii.Potrivit acestei ideologii, cetăţenii trebuie să fieprotejaţi de spaimele responsabilităţii personale.Statul se preocupă într-un mod de-a dreptul emo-ţionant de fiecare în parte, îl răsfaţă, îi dă biberonul,îl trage puţin de urechi, când calcă pe lângă, îl fura-jează cu terciul dulce al bunăstării şi, în schimb, îşirezervă dreptul să-i confişte o bună parte din avutullui. Este de-a dreptul obscen să aduni averi sau să leetalezi. Acele checks and balancesi, pentru care sedepune jurământ în lumea anglo-saxonă, sunt deza-vuate aici. Prea multă dezordine! Prea multe convul-sii! Dar, în schimb, se garantează societăţii oadministrare eficientă şi dreaptă. Aşa cum a remarcatodată Hans Magnus Enzensberger, bun cunoscător1 Limite de putere şi competenţe impuse diverselor depar-tamente ale unui guvern (n. tr.).44ttANNES ST£iN

al Suediei, lucrurile arată ca şi cum în acea Utopie„ar fi fost încununat de succes un proiect pe carel-au ratat regimuri de o cu totul altă natură, de la te-ocraţie până la bolşevism: anume domesticireaomului". Şi totuşi, îh loc să celebreze acest triumfdupă cum s-ar fi cuvenit, scriitorul german şi-a ex-primat suspiciunea: „M-am întrebat care este preţulacestei păci, care sunt costurile politice ale reedu-cării, şi am început să simt peste tot refularea şi re-venirea sa, mirosul de mucegai al unei pedagogiiatotprezente, blajine, nemiloase."Se miră cineva că Enzensberger cârteşte împo-triva modelului suedez? Este un intelectual de ne-contestat, prin urmare îşi câştigă banii pringândire. Toţi cei care se dau în vânt să propagenecugetarea nu mai prididesc cu lauda armonieisuedeze. Utopia marxiştilor, care promitea odată„moartea statului", se vede aici - nu, nu împlinită,

16

ci răsturnată, sprijinită pe picioarele din spate. înloc să-şi dea sfârşitul, statul s-a transformat în-tr-un animal de pluş, cu ochi de mărgele. El numai este un Leviathan, un monstru sau o groză-vie, ci, ca să spunem aşa, un nemonstru, o negro-zăvie. Pe alte tărâmuri, mai puţin cultivate,însuşirile barbare, cum ar fi creativitatea, talentul

de improvizaţie şi hotărârile spontane, pot să fiela căutare. în Suedia, însă, greutăţile sunt lăsateliniştit în seama instituţiilor competente. în defini-tiv, nu ne aflăm în Vestul Sălbatic.„Căminul popular" suedez a fost înălţat maimult sau mai puţin pe fundamentul liberului con-simţământ. Această tiranie moale ca untul a spiri-tului colectiv nu domină nici prin poliţie secretă,nici prin organe de cenzură. Nu, Suedia nu esteCoreea de Nord. Nu întâlnim nici lagăre de con-centrare, nici perioade de foamete dirijate de stat,nici execuţii publice, nici statui ale zeilor-dictatoriridicate la colţ de stradă şi nu există nici indicii căoameni de ştiinţă lipsiţi de scrupule, purtândnume ca Svensson sau Lindgren, şi-ar folosi în se-cret cârligele Ikea pentru a monta pe insulele lorde piatră focoase nucleare. Dimpotrivă! Armelenucleare sunt dezavuate în Suedia mai mult ca ni-căieri în lume. Nici o altă ţară nu ar trebui să sesimtă mai puţin în cauză decât ea, atunci când sediscută conceptul de „stat ticălos"... ori nu-i aşa?Chiar în acest moment poposeşte la mine încasă un ziar, cu următoarea ştire: o firmă suedeză,citesc eu fără să-mi vină să cred, a ajutat în secretSiria să se înarmeze cu arme atomice. Din câte se46

pare, dictatorului sirian Bashar Al-Assad i s-a livratilegal o instalaţie de purificare pentru acid fosforic.Tehnicienii sirieni au fost instruiţi să mânuiascămateriale radioactive la Govde, în Suedia. Deci sepoate! Nemonstrul are ochi din care sar scânteiroşii! Suedia face parte din axa răului!La fel de bine se poate constata şi rezultatul pe-dagogicii blajine: cel care pune la îndoială în princi-piu consensul suedez categoric trebuie să fie nebun.El devine astfel un caz nu atât pentru procuror, câtpentru psihiatrie. Extra ecclesiam nulla salus, înafara armoniei nu se găseşte nimic. De aceea numaiunor reacţionari neînfricaţi le-ar putea trece princap ideea de a ocupa posturile vacante din opoziţie.Jos cu insectele înţepătoare!Dincolo de Suedia, civilizaţia occidentală suferăde paloarea gândirii. Diferendele, certurile şi dispu-tele o sfâşie din interior. Aceasta este pedeapsa pen-tru că şi-au făcut erou din disident şi din excentriculsolitar. Iar el a adoptat drept formulă sacră precep-tul biblic „Să nu te iei după cei mai mulţi, ca să facirău", şi urmăreşte să-şi impună încăpăţânarea înJâsat de gândit 4/

cele mai imposibile împrejurări, bizuindu-se pe pro-pria-i „conştiinţă". Americanii cunosc termenul ni-

17

merit pentru acest tip pisălog. îl numesc gadfly,adică tăun. Cine doreşte să se lase de gândit bineface, lipsindu-l astfel pe tăun de aura sa.De.ce nu am începe demersul nostru chiar cuomul de la care a pornit întreaga poveste? Aşa căsunteţi invitaţii mei într-o piaţă din Atena, în seco-lul al V-lea î.Hr. Veţi vedea un mic grup de oamenişi, la mijloc, un bărbat bărbos, cu nasul cât un car-tof. Extrem de asemănător cu ticălosul din benziledesenate, Tullius Destructivus! Şi tocmai îl puneaîn dificultate pe un demnitar al oraşului. Este lim-pede că se discută despre filozofie. „Asta numeştitu, prin urmare, înţelepciune, prietene?" strigăobraznic provocatorul. „Pe Zeus, prefer să fiu prostîn felul meu, decât înţelept în felul tău!" Toţi izbuc-nesc în râs, în admiraţia lui. „Eu ştiu oricum că nuştiu nimic." Demnitarul tace uluit şi-şi aruncă maies-tuos toga peste umăr. Dar noi ne amintim repede decăutarea adevărului ca lanţ infinit de erori, de caleacea grea a cunoaşterii, calea lui Hegel, care, de fapt,ar trebui acceptată ca o „cale a disperării".De la cei din jur am putea să aflăm că pe dom-nul acela cu nasul mare îl cheamă Socrate şi că48HASSIHES ST£iN

este de meserie pantofar. Tatăl său a fost sculptor,iar mama sa moaşă. Uneori spune că practică artatatălui său, atunci când se străduieşte să le dea oa-menilor formă, şi meseria mamei, atunci când îiajută să dea naştere la cunoştinţe. Cei care l-au as-cultat pe Socrate povestesc că, după părerea lui,pentru a fi înţelept, trebuie să ai idee şi despre înţe-lepciune. Adică nu este suficient să te pricepi bineîntr-un domeniu îngust, trebuie să ştii câte ceva şidespre înţelepciune în sine. Apoi, mai susţine, insu-portabil de arogant, că virtutea poate fi învăţată. Şimai crede, cu toată tăria, că este mai bine să suporţinedreptăţi decât să le faci! Socrate este un scanda-lagiu notoriu, consideră demnitarul cu pricina. îşiatrage concetăţenii în dispute pentru a le demon-stra, despicând firul în patru, că (atenţie!) la lucruri-le cele mai importante (şi acum urmează cuvântulfatal) nu s-au gândit niciodată cumsecade.Nu-i de mirare că atenienii s-au săturat repedede pantofarul cel urât. L-au adus în faţa judecăţiisub acuzaţia de corupere a tinerilor şi de blasfemieşi l-au silit să bea cucută. Iar el, dacă este să dămcrezare surselor competente, a dat pe gât paharulcu otravă, cu nonşalanţă, ceea ce sugerează curajulsău. Dar, înainte, filozoful a apucat să susţină în49

faţa judecătorilor o apologie. Şi iată cum s-a apăratSocrate: „Dacă mă veţi ucide, nu veţi găsi uşor unaltul care, chiar dacă sună ca o glumă, i-a fost datcetăţii de zeu, aidoma unui cal mare şi mândru, darcare, din pricina dimensiunilor lui este puţin leneşşi trebuie înteţit de un tăun. Tot aşa, cred, i-am fosteu dat oraşului de zeu. Eu trebuie să vă înteţesc şisă vă înduplec şi să vă cert - pe fiecare - şi să nu vă

18

slăbesc, să mă ţin de capul vostru cât e ziua delungă, peste tot. Altul asemenea nu vă va mai fi hă-răzit cu uşurinţă! Dacă-mi veţi da ascultare, măveţi cruţa. Dar voi, pesemne, veţi Iovi buimaci înjurul vostru, ca sculaţi din somn morocănoşi, şi măveţi ucide - pentru ca apoi să vă dormiţi viaţa, dacăzeul vostru protector nu vă va trimite pe altul."Nu este asta o grandioasă măgărie filozoficăelenă? Tăunul considerat dar de la zeu! Iar Atenasă-i mai şi fie recunoscătoare pentru înţepături!De parcă lipsa de somn ar fi ceva de laudă! Paha-rul de cucută!Dar Socrate nu a fost singurul: şi în alte locuri,şi la alte vremuri, eternul disident şi-a făcut de cap învoie. Şi voi alege exemplul lui Ieremia, fiul lui Hil-chia, din Anatot. Ieremia nu suferea prea tare demodestie. El povestea că a fost chemat de Creatorul50HAlSlNES ST£jw

cerului şi al pământului, pe când dormea încă în>pântecele mamei sale. Mai târziu a străbătut (Tare-lui Israel prorocind nenorociri, deoarece confraţiisăi se îndepărtau de la Legea lui Dumnezeu: ar fitrebuit să ocrotească văduvele şi orfanii, să cin-stească străinul cel drept, muncitorului cu ziua să-iplătească la timp simbria, iar în anul sfânt să elibe-reze sclavii. (Ultimul punct era cât se poate de ne-realist.) Şi regelui său, Ieremia i-a vorbit astfel: „Deaceea nu te vor plânge, cum se plânge «Vai, fratelemeu!» sau: «Vai, sora mea!» Nu te vor plânge, zi-când: «Vai, doamne!» sau: «Vai, cinstea ta!» Ci tevor îngropa ca pe un asin; te vor târî şi arunca de-parte peste porţile oraşului..." Dacă nici asta nueste crimă de lezmaiestate, atunci ce?Ieremia a prevăzut căderea Ierusalimului. El apovăţuit să nu li se opună rezistenţă trupelor ba-biloniene, după ocuparea Ţării Sfinte. Dar cei pu-ternici nu l-au ascultat - într-un gest exemplar denecugetare au încheiat un pact de ajutorare cuEgiptul, care se afla în duşmănie cu Babilonia. înmod firesc, Nabucodònosor, suveranul babilo-nian, s-a mâniat foarte rău. La fel de firesc, egipte-nii nu au mişcat un deget când aliaţii lor au ajunsla greu. Nabucodònosor a pus să fie incendiată

capitala Ţării lui Israel şi a pustiit singura casă încare Dumnezeul lui Israel locuise printre oameni.Soldaţii lui au prădat tezaurul Templului şi auluat în robie întreaga elită a evreilor. Dar mai îna-inte de asta, Ieremia a intrat la mare strâmtoare,în mijlocul Ierusalimului asediat, când poporulsău ar fi avut multă nevoie de îmbărbătare, pro-fetul le-a grăit astfel, în numele lui Dumnezeu:„Cine va rămâne în această cetate va muri de sa-bie, de foame şi de boala ciumei, iar cel ce se vaduce la Caldei va trăi, va avea ca pradă viaţa luişi va rămâne viu." Dacă nici ăsta nu este defe-tism, atunci ce?Când cuvintele lui Ieremia au ajuns la nobiliievrei, nimeni nu a fost încântat. Şi astfel Ieremia

19

a fost aruncat într-o groapă de gunoi, unde a ză-cut în frig până când sclavul negru Ebed-Melec acerut îndurare pentru viaţa lui - un eunuc carenici nu aparţinea în totalitate poporului ales. Dara obţinut mila regelui şi imediat a înnodat tot fe-lul de zdrenţe şi şi-a făcut o frânghie căreia i-a datdrumul în groapă, iar bătrânul s-a legat de subsu-ori şi salvatorul său l-a tras la lumină.Dar libertatea i-a fost redată lui Ieremia deduşmanii patriei sale. Când a fost pus în lanţuri şi52HANNES ST£în

dus în exilul babilonian împreună cu cei zece miide mai-mari evrei, o căpetenie a gărzilor din Ba-bilon i-a desfăcut legăturile, pe drum. Soldatulauzise de Dumnezeulevreilor şi a preferat să-iredea libertatea profetului. Şi ce a făcut atuncităunul, individul incomod, Ieremia pe numelesău? S-a întors şnur acasă, şi s-a ridicat iarăşi îm-potriva majorităţii, în loc să predice reconciliereaşi armonia. (Mereu aceste cuvinte biblice încâlci-te: „Să nu te iei după cei mai mulţi, ca să facirău!") Ieremia i-a sfătuit pe cei care rămăseserăîn Ţara lui Israel, printre sate cuprinse de flăcărişi mormane de cadavre, să nu emigreze în boga-tul Egipt. Să aibă încredere în Dumnezeu şi săreziste pe pământul pustiit al ţării. Dar cuvintelebătrânului din Anatot oricum nu mai erau ascul-tate decât de câţiva rătăciţi: oare nu le adusese elmereu nefericire?Dacă eyreii ar fi fost o naţie de necugetători,ar fi trecut sub strictă tăcere această trădare depatrie. Dar mai târziu l-au înălţat la loc de cin-ste şi au, inclus fără ezitare profeţiile sale com-plete în Cartea lor sfântă. Asta spune de fapttotul despre religia lor.Cum m -am. /« , 53Jâsat de gândit . "

EXERCIŢII PRACTICEI. Aprobaţi-i ostentativ, vreme de o săptămâ-nă, pe toţi cei care vă ies în cale. Veţi constata căvă uşurează enorm din punct de vedere sufletesc.Şi, în acest fel, vă veţi face noi prieteni, extaziaţică nu vă folosiţi niciodată creierul.II. Procuraţi-vă un rezumat al sondajelor deopinie. în conversaţii, susţineţi întotdeaunapărerea majorităţii. Nici n-o să vă vină să credeţicât de repede vă va creşte popularitatea. în oricecârciumă, indiferent cât de ordinară, puteţi să vătăvăliţi în consens - savuraţi-l din plin.III. Faceţi rost de o imagine a lui Socrate -aşa ceva se găseşte în oricare dicţionar filozoficmai de soi - şi aruncaţi în ea cu săgeţi! Acestexerciţiu simplu de concentrare vă va ajuta să văreculegeţi în Vederea unei noi teme: autodeconec-tarea. în afară de asta, decuparea şi atârnarea po-zei vă va face bucurie. Iar aruncarea săgeţilor vămenţine în formă fizică bună.A DOUA CALE: BISERICA SĂ RĂMÂNĂ LA ŢARĂ!

20

IDENTIFICAŢI-VĂ CU GRUPULDUMNEAVOASTRĂ ETNIC. PE DEPLIN!Scriu rândurile de faţă într-un sat din Tirol. înfiecare dimineaţă mă trezeşte devreme sunetulconfuz al tălăngilor de la gâtul vacilor, apoi aud tu-şitul tractoarelor, care pornesc la arat. Duminica,clopotele bat viguros, iar aerul tremură în jurullor. Patul din camera de pensiune, pe care am în-chiriat-o pe mai multe săptămâni, miroase proas-păt a flori de tei. Hangiţa de la crâşma satului esteblondă, are lemnele pregătite pentru foc şi ocheamă Susi. Vântul adie călduţ. Cărări încântă-toare se împletesc, urcând spre înălţimile munţilor.Seara, privind peisajul prin ochiurile de geam, poţisavura rachiu de genţiană şi găluşte cu slănină.Conversaţia localnicilor, în dialectul lor gutural,îţi transmite senzaţia de tihnă. Se spune că niştestrăini, se pare francezi, au cumpărat cândva ofrumoasă casă din piatră, acum o ruină, aflată lacapătul uliţei principale, dar, slavă cerului, nu aurămas mult acolo. Fiecare detaliu din acest ţinuteste paşnic, nimic nu-i tulbură liniştea sufleteas-că, până şi grămezile de bălegar de lângă curţisunt idilice. Şi care este explicaţia? Foarte simplu:aici nimeni nu a mai gândit nimic, de când lumea.Comparaţi cu viaţa nesănătoasă dintr-un oraşmare! în loc de tălăngi se aude claxonul automo-bilelor, aerul are gust de benzină, chelneriţa de lalocalul din colţ are sânii plaţi şi nu o cheamă Susi,ci Yvonne. Oamenii gândesc, gândesc, gândesc -fără pauză; îţi dai seama după feţele lor, în me-trou. Şi de ce oare nu pot înceta cu nefericireaasta? Din nou este foarte simplu de răspuns: la satoamenii rămân între ei, la oraş se petrece unamestec total. The city is the place where strangersmeet, scria sociologul american Richard Sennett.Oraşul este locul unde se întâlnesc între ei oa-meni străini. Cine s-a aflat vreodată la New York56va confirma imediat această sentinţă. Plasaţi-văoriunde în Times Square, la colţul oricărei clădiri,şi veţi constata cum tout le monde defilează grăbit:cafenii; albi; bronzaţi; ciocolatii; bărbaţi cu tur-bane; femei cu văluri; femei cu telefoane mobile;bărbaţi cu tichie; cerşetori ştirbi şi doamne ban-cher în costume de haine. Alături, pe trotuar, sevând hotdogi cuşer. Ceea ce într-alte locuri esteîncă o noţiune-limită - omenirea - aici a devenitde mult realitate (să recunoaştem, spre spaimanoastră). Călătoriţi cu unul din renumitele taxiurigalbene pe lângă Central Park, seara, de preferat,când se aprind luminile în zgârie-norii din stângaşi din dreaptă insulei verzi. Şi acum, spuneţi, vărog, cum să te laşi de gândit într-un asemeneamediu scânteietor? Trebuie căutat un loc mai tih-nit, înţoarceţi-vă la Katz' Deli din West HoustonStreet, comandaţi un sandvici cu pastrama şi ar-dei muraţi - şi veţi primi un morman uriaş, pe ofarfurie - şi apoi uitaţi-vă jur-împrejur: cei maimulţi semeni cu care împărţiţi scaunele şi meseletocite din acest local ar trebui să se urască între ei,

21

şi pe bună dreptate. Imigrantul mexican stă lângăun gringo, ucraineanul lângă polonez, iar doamnaaceea de culoare ar putea să-i arunce în faţă uncocoloş de pască tânărului alb venit din sud. Dar,straniu, nu se întâmplă nimic. Nu se măcelăreştenimeni, ci toată lumea clefăie la unison.Este limpede că au conceput împreună un ritual,şi astfel o scot la capăt. Vă întreb: Poate aşa cevasă fie autentic?înapoi în colţul cu icoaneNimic nu îngustează mai sigur orizontul spi-ritual decât retragerea în colţul cu icoane. Depreferat, şi fără limbi străine. Dar dacă pentrudumneavoastră este prea târziu, aveţi grijă ca mă-car copiii să nu-şi piardă vremea silabisind cuvinteşi învăţând pe dinafară reguli gramaticale fără sens.Este absolut suficient să nu vă stăpâniţi nici limbamaternă. La ce bun să vă bateţi capul cu vreundialect? Arătaţi respect faţă de moştenirea stră-moşilor. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, nu fiţicurioşi să aflaţi cu ce se îndeletnicesc alte triburi.Desigur că, într-o lume care devine pe zi cetrece tot mai mică, nu este uşor să-ţi cultivi oidentitate etnică inconfundabilă. Poate că şi dum-neavoastră aparţineţi existenţelor cu cratimă, care58fac tot mai nesigură planeta noastră: este posibilsă fiţi iudeo-velş, sau germano-turcoaică sau spa-niolo-armean. Şi chiar dacă vă consideraţi „de et-nie pură", s-ar putea ca un străbunic să provină dela Cardiff-on-Sea, iar o bunică să se fi numit Pos-nianski. în acest caz, nu mai ajută decât un singurlucru: trebuie să vă inventaţi o identitate etnică.A fost odată un stat care a stabilit norme înaceastă privinţă şi, dacă sunteţi sensibil, s-ar pu-tea să vă ştergeţi delicat la colţul ochilor când i sepomeneşte numele. Ovaţii mişcătoare pentruRDG! „Cel dintâi stat al muncitorilor şi al ţărani-lor de pe pământul german" (aşa cum îl numeauprietenii şi admiratorii lui), născut după al DoileaRăzboi Mondial ca un prunc nevinovat. Şi nepătatde mizeria uniformelor maro. Război de cotropire?Genocid? Se ştiau de la bun început de partea Uni-unii Sovietice - „învingătoarea istoriei" - şi cu astaproblema era rezolvată. Un evreu glumeţ a scor-nit următoarea vorbă de duh: „Austria şi RDGau ceva în comun: ambele se prefac că au fostcotropite de nazişti." De netăgăduit! Există odoză de adevăr în asta. Dar, numai aşa, numaidin nimicul fără istorie, se putea crea ceva nou:aşa-numita identitate redegistă.O identitate curată nu numai din punct de ve-dere istoric, ci şi etnic. Vest-germanii s-au con-fruntat cu diferiţi imigranţi (italieni, greci, turci),fenomen declanşat de economia financiară caregândea la rece. Curând, restaurantele cu spaghettişi chioşcurile cu chebap au schimbat aspectulstrăzilor, iar politicienii dreptei radicale şi-auexprimat indispoziţia la adresa „societăţii mixaterasial". De cealaltă parte a Zidului, această in-dispoziţie ar fi fost absurdă. Germanii redegişti nu

22

erau „mixaţi rasial". (Micul grup de muncitoristrăini, cubanezi şi vietnamezi, din capitală nu eraremarcabil, iar sorbii din Lausitz nu se puneau lasocoteală.) Printre borcane de castraveţi Spree-walder, lozinci socialiste şi turnători STASI, pu-teai să-ţi faci o viaţă cu totul tihnită, iar filmulCood bye, Lemn, un succes internaţional, susţineteoria. RDG le oferea locuitorilor ei şansa de a secufunda total în letargia provincială. Desigur, re-gimul nu a reuşit niciodată să eradicheze gândireatot atât de consecvent ca dictatorul nord-coreeanKim Jong II - în coastă cu agitaţia capitalismului.A reuşit în schimb altceva. Identitatea redegistăs-a îndepărtat tot mai mult de realitatea ticăloasă,a devenit tot mai curată şi mai lipsită de substanţă60şi tot aşa a supravieţuit până şi sfârşitului RDG.După căderea Zidului, a rămas să plutească deasu-pra confuziilor acestor vremuri ca un strigoi cu lu-ciri roşietice, tânguindu-se prelung a amărăciune.Apoi s-a transformat într-un mit, care a ajuns ladesăvârşire abia în zilele noastre.Primejdiile contactului cu inamiculCăutaţi-vă mântuirea în provincie! Nu numaidin punct de vedere geografic, ci şi spiritual-bise-ricesc. Este nociv să vă încălcaţi graniţele proprieiconcepţii asupra lumii. Cunoaşteţi renumita gra-vură pe lemn în care un copil stă ghemuit pe dis-cul plat al pământului şi străpunge, cu căpăţânalui groasă, balonul de sticlă pe care, după părereaanticilor, se aflau fixate soarele, luna şi stelele? înnici un caz să nu-l consideraţi un exemplu pe sfă-râmătorul corpurilor cereşti. Ţineţi capul cumin-te, sub clopotul de sticlă! Afară, în vidul ideologic,vă pândesc mulţimi de gânduri.Refuzaţi, prin urmare, să preţuiţi autori carefac parte din alaiul intelectual al armatelor inamice.Pentru liberali, asta înseamnă că lectura luiEdmurid Burke, cel dintâi care a dezvăluit ororileRevoluţiei Franceze, trebuie lăsată în seama con-servatorilor! (Unde şi este locul Iui Burke cel în-chistat, cu dependenţa lui faţă de tradiţii.) Pe cândstânga ar trebui să se ferească să îl atingă peAdam Smith, aşa cum se fereşte cardinalul să-istrângă mâna ereticului. (în definitiv, Adam Smitha fost strămoşul spiritual al neoliberalilor. Pfui,drace!) Iar voi, liberali economici, păstraţi dis-tanţa faţă de Marx şi Pier Paolo Pasolini (aceşticritici radicali ai capitalismului)! Şi cu toţii, împre-ună, binevoiţi să-i ocoliţi Ia distanţă pe NicolâsGomez Dâvila şi Gilbert Keith Chesterton, doigânditori reacţionari până la ultima virgulă.Dacă atingeţi duşmanul filozofico-politic, văpândesc neplăceri din două direcţii. Mai întâi, s-arputea să vă treziţi provocaţi la contradicţie, şi,fără greş, va trebui să vă puneţi creierul în func-ţiune. Apoi, mult mai periculos, este posibil să văşi revizuiţi anumite poziţii. Aţi putea constata căo persoană detestabilă vă este, spiritual vorbind,mai aproape decât vă face plăcere să recunoaşteţi;că în adânc există domenii remarcabile de cores-

23

pondenţă; că stângistul/Iiberal/conservator nueste deloc o oroare, ci o prezenţă cumsecade; că62

unele formulări ale sale vă umplu de mvidiey p«l«ttru că - mda, din păcate! - scrie câ un zeu t&ato;rScurt şi înfiorător, dar e posibil ca şi un autor ad-vers să vă deschidă orizontul, dar trebuie împiedi-cat cu orice preţ. Aşa că, vă rog să înţelegeţi de cesusţin că Biserica trebuie lăsată la ţară. Trebuie lă-sată în sat şi trebuie să rămâneţi mereu în preaj-ma ei. De îndată ce v-aţi îndepărtat de dangătulclopotului propriilor convingeri suficient să nu îlmai auziţi, riscaţi să vă intre gândirea în acţiune.Gândirea se slăveşte pe sineCe se poate petrece când diferite lumi reli-gioase se suprapun putem afla din viaţa şi operalui Moshe (Moise) ben Maimon. Acest medic şi fi-lozof este mai bine cunoscut sub numele său ele-nizat, Maimonide; evreii îl supranumeau, aproapecu gingăşie, „Rambam". Maimonide s-a născut pela anul 1135 la Cordoba, Spania, aflată atunci subocupaţie musulmană. Vremurile erau tulburi, plinede fluctuaţii. Berberii - un popor al deşertului dinMaroc - trecuseră la credinţa lui Mahomed şiimediat întemeiaseră un imperiu redutabil. Aşacum se întâmplă cu toţi convertiţii, berberii urmă^reau să nu se abată de Ia corectitudine şi erau ex-trem de fanatici. Astfel, i-au pus pe evrei să aleagă:moartea sau trecerea la singura credinţă adevărată.Există zvonuri potrivit cărora familia lui Maimoni-de ar fi adoptat aparent islamismul, dar sigur estecă s-au refugiat din calea tiraniei religioase, mai în-tâi în Maroc, apoi în Ţara Sfântă. în cele din urmă,„Rambam" s-a stabilit la Fustat, lângă Cairo, undea devenit medic personal al sultanului Egiptului.A murit în 1204, după o viaţă plină de trudă.Maimonide a fost, fără îndoială, cel mai deseamă talmudist al epocii sale. El a codificat în-treaga lege a religiei ebraice în cartea sa MishneTorah şi a încercat să o ordoneze după criterii ra-ţionale, Autorităţile religioase l-au criticat asprupentru această operă, deoarece, deşi cunoştea pedinafară scrierile sfinte, nu a menţionat nici o sursă:Maimonide i-a scutit pe evrei de controversele rabi-nice amănunţite, pentru ca, în schimb, să se poatăocupa de ştiinţe, de matematică şi de astronomie.Este limpede câtă nemulţumire a stârnit, îndem-nându-i pe fraţii săi întru credinţă la gândire.Apoi a mers şi mai departe în Moreh nevukhim -Călăuza celor rătăciţi, o lucrare adresată evreilor cu64învăţătură filozofică, evrei care, deodată, nu maiînţeleg lumea: citesc Cartea lor sfântă şi se ruşi-nează, pentru că Dumnezeul despre care se vor-beşte acolo nu se potriveşte deloc cu învăţăturilefilozofice antice. Are un trup, iese la plimbare, semânie, emite legi după bunul plac şi iubeşte, fărăun motiv anume. Maimonide a fost influenţat înscrierea Călăuzei celor rătăciţi de filozoful arabAverroes, ale cărui scrieri au fost pe drept cuvânt

24

considerate contrare spiritului islamic şi condam-nate de paznicii credinţei. Averroes îl diviniza pegrecul Aristotel şi adăuga cu zel note de subsol lafiecare aserţiune a sa. Vroia să arate că verseteleCoranului, pe care Arhanghelul Gabriel i le şop-tise lui Mahomed - liber interpretate - nu propo-văduiau nimic altceva decât raţiunea. Mergând peurmele sale, Maimonide intenţiona se împace fi-lozofia aristotelică şi legea iudaică. în acest scop,a propus în primul rând ca Biblia să fie citită me-taforic. „Scriptura vorbeşte în limba omenească,pentru ca să fie de înţeles şi începătorilor şi să fieastfel de învăţătură femeilor şi copiilor, chiar po-porului întreg, care nu este în stare să priceapăcuvintele în sensul, lor adevărat." Prin urmare,atunci când se spune că Dumnezeu are braţe, căMoise i-a văzut spatele etc, toate acestea sunt re-date îhtr-un registru imagistic. (Până aici, Maimoni-de este încă la unison cu toţi rabinii.) Dar însuşirilepe care i le atribuim lui Dumnezeu - „mânie", „dar",„milă", „iubire" - sunt doar nişte metafore. Limba-jul nostru nu ajunge până la El. „Dacă recunoaştemcum grija lucrării Lui merge până în cele mai miciamănunte, să zicem formarea embrionului în pân-tecele fiinţei omeneşti, cum un asemenea fapt pen-tru noi are semnificaţia unui dar, îl numim peDumnezeu «milostiv». La fel, printre acţiunile divi-ne, care se abat asupra omului, vom găsi urgii ne-măsurate, catastrofe care distrug naţiuni şi zoneîntregi şi multe alte fapte asemănătoare, pe carenoi, oamenii, nu ni le provocăm decât ca urmare aurii nesfârşite; şi aşa se face că Dumnezeu este nu-mit «zelos», «răzbunător», «mânios şi furios»." Suntcuvinte, nimic altceva decât cuvinte.Dar un singur atribut dumnezeiesc Maimonidea ţinut neapărat să nu fie acceptat metaforic, anumegândirea. Este adevărat că Dumnezeu se sustragelimbajului nostru şi tuturor conceptelor, darchiar faptul că le putem înţelege îl datorăm ele-mentului dumnezeiesc din noi. în Geneză citimcă Dumnezeu a suflat suflare de viaţă asupra celui66HAtfNES STEINdintâi om; asta înseamnă că ne-a dăruit aptitudi-nea de a raţiona. Atunci când facem uz de ea şigândim, suntem una cu inexplicabilul care guver-nează universul. Ce mai edificiu filozofic! Şi tre-buie să mai învăţăm că drumul spre cunoaştere(în sensul lui Hegel; în sensul lui Popper) este ocale a disperării sau, mai exact, o cale a negării.Prin eroare, ne ridicăm. Căci nu-L recunoaştem peDumnezeu, mergând tot mai departe, decât spu-nând „nu": nu, nu are trup, nu, nu se mânie potri-vit priceperii noastre, nu, nu iubeşte potrivitpriceperii noastre, nu, nu este veşnic potrivit mă-surii pământeşti, nu, nu este Unul în sensul unuinumeral. Până la capăt, în urmă se înşiră numaicertitudini sfărâmate, iar înainte luminează subli-mul, dar nu reuşim să-l cuprindem. „Lăudat fieDomnul, a cărui fiinţă este astfel încât, atunci

25

când îl contemplăm, gândirea noastră devine ne-ghiobie, iar înţelepciunea nebunie!"Cum s-a putut ajunge la acest groaznic şi stră-lucit joc de artificii mental? Răspunsul este simplu.Maimonide a fost singurul filozof al Evului Mediucare s-a aflat la punctul de întâlnire a patru cul-turi: greco-romană, iudaică, arabă şi occidentală.Iar el nu a rezistat tentaţiei de a se lăsa stimulatde mediu. Ce bine arii fost să rămână un simpluevreu, fără să se uite prea mult la stânga sau ladreapta! Şi Călăuza celor rătăciţi ar fi rămas nescri-să. Lumea ar fi fost scutită de tot soiul de rele,deoarece cultul gândirii, întemeiat de el, s-a propa-gat tot mai departe, de-a lungul secolelor. A înce-put cu pântecosul acela creştin, Toma d'Aquinope numele său, care era cât se poate de familia-rizat cu scrierile „rabinului Moise", aşa cum îlnumea el. Toma d'Aquino s-a lăsat inspirat deele pentru a concepe scolastica, postulând că ra-ţiunii credinţa trebuie să-i poarte respect - şi nuinvers. O înfrângere decisivă pentru necugetare!Obscurantismul teologic s-a văzut astfel plasatpe teren nesigur. Cel mai inteligent (şi în acelaşitimp cel mai obraznic) elev al lui Maimonide s-adovedit însă un anume Baruch de Spinoza, carea trăit la Amsterdam, în secolul al XVII-lea. Spi-noza a fost excomunicat din comunitatea evre-iască, sub acuzaţia de erezie - pe drept cuvânt,căci el a întors pe dos ideile fundamentale alelui Maimonide ca pe o mănuşă veche. în Etica saa scris că Dumnezeu şi lumea sunt identici, şi deîndată a încetat să funcţioneze liberul arbitru alomului, rugăciunile acestuia s-au transformat68CANNES ST£fNîntr-o bolboroseală fără sens, legea universală amoralei s-a dezintegrat.Aşa ceva cu Siguranţă nu visase Moshe benMaimon! Fără să-şi fi dorit, sau fără nici măcar săştie, „Rambam" a fost naş al filozofiei moderne, laîntemeierea acesteia. Fie-ne exemplul său o învă-ţătură de care să ne ferim cu teamă.Avertisment împotriva filmelor evreieştiGândirea aşteaptă cu răbdare, stă la pândă nunumai pe piscurile abstractului, unde aerul se rare-fiază filozofic, ci şi pe întinsul concretului, cu pre-cădere la cinematograf. Să ne întoarcem din istoriaideilor în realitatea de zi cu zi şi aş dori să vă adre-sez un avertisment special. Când doriţi să petre-ceţi o seară plăcută în doi, în nici un caz să nu văuitaţi la un film evreiesc! Dar filmele evreieşti nusunt chiar aşa de uşor de recunoscut. Oricum, nupoate fi vorba de melodrame, în care apar rabinicu ochelari gen Woody Allen şi perciuni fluturândîn vânt. Iată definiţia valabilă: un film este evreiescdoar atunci când prezintă o minoritate etnic-reli-gioasă care îndrăzneşte să se amuze pe seama ei.Un film evreiesc clasic, corespunzător acesteinorme, ar fi Kick It Like Beckham1, al lui GurinderGhadha (cu minunata Parminder Nagra în rolulprincipal). Este vorba de o tânără care se ocupă de

26

ceva total neevreiesc - şi anume joacă fotbal; asta îiprovoacă o mulţime de încurcături cu neamurile ei,oameni teribili, zgomotoşi, dar plini de suflet. Acum,s-ar putea obiecta că filmul Kick It Like Beckham nu sepetrece într-un mediu evreiesc, ci printre etnici sikhdin Marea Britanie. Dar observaţia asta ţinteştepe lângă esenţial. O minoritate care se autoironi-zează se transforma obligatoriu şi firesc într-o va-riantă a poporului ales. Toate clişeele se aşază apoide la sine: mama de tipul cloşcă, tatăl slab, dardrăgăstos, relaţia faţă de societatea majoritară,marcată jumătate de complexe, jumătate de senti-mente de superioritate. Un alt film evreiesc este,prin urmare, şi My Big Fat Greek Wedding de JoelZwick şi Nia Vardalos. Aici descoperim în miezulsubiectului problema perpetuă a diasporei - perico-lul de a se vedea asimilată. Protagonista, fiica uneifamilii de imigranţi greci stabiliţi în Chicago, vreasă se mărite cu un goi, pardon, cu un negrec şi, de-sigur, în jurul evenimentului se face un caz teribil.Neamurile, persoane sufletiste, zgomotoase şi vul-canice, îşi vâră nasul, până la ultimul, atunci cândnu sunt ocupate să danseze sirtaki. Remarcabil estetăticul - vreau să spun, tatăl miresei - care practicăobiceiul de a descoperi rădăcina grecească a orică-rui cuvânt de pe lume. (în definitiv, leagănul civili-zaţiei a fost Elada, limba greacă trebuie prin urmaresă fie limba iniţială a omenirii.) într-o scenă-cheie,mirele trebuie, coram publico, nu să se taie împrejur,ci să se boteze în rit greco-ortodox şi să dea pe gâto fioroasă cantitate de uzo.Vă rog şă nu vă uitaţi la acest gen de filme careaduc în discuţie un subtext neadecvat, relativizândidentităţile etnice, împingând în ridicol datini sa-crosancte. Şi imediat iese gândirea din ascunză-toarea ei şi sare la atac.înfricoşătoarea Americăîn acest punct trebuie să rostesc un cuvânt seriosdespre America. Da, continentul de peste ocean aavut de la început un potenţial catastrofic, nu în-cape discuţie. Atacul terorist de la 11 septembrie s-adovedit însă ca o scânteie care a declanşat explo-zia, iar acum ne zboară în jurul urechilor o încărcă-tură compactă de conştiinţă a misiunii. Ca bunieuropeni de viţă veche, suntem desigur de acordcă-i detestăm profund pe americani. Pe nepusămasă, flăcăii îşi iau în serios sloganul cum că vor sădea lumii siguranţa necesară pentru instaurarea de-mocraţiei. Fără nici un respect faţă de alte culturi,îşi trimit soldaţii peste mări; în al Doilea RăzboiMondial, călătoria înarmată i-a purtat în Asia şi înEuropa şi astăzi vizitează peninsula arabă. Yankeiiau ocupat Iraqul după o lovitură rapidă, iar acumseamănă de acolo haosul lor liberal. Această formăde imperialism nu are pereche în istorie. America-nilor le-ar conveni să vopsească tot globul în Storsand Stripes. Până în văgăunile munţilor Hindukushşi-ar dori aceşti apostoli înarmaţi să-şi răspândeas-că democraţia şi economia lor de piaţă, ca pe oevanghelie, deşi nu i-a rugat nimeni s-o facă.

27

Din fericire, cei mai mulţi comentatori europenisubliniază cât de reprobabile sunt toate aceste por-niri, dar comit greşeala de a pune vina pe seamanaivităţii. Ei scriu, prin urmare, că întreaga cute-zanţă se bazează pe necunoaştere, că yankeii n-arşti pe ce forţe ale istoriei universale se pot bizui, căi-ar fi ameţit puterea, iar motivaţia noului imperia-lism american nu ar fi decât o banală manie misio-nară creştină. O consecventă critică îndreptatăîmpotriva celui de-al 43-lea preşedinte al StatelorUnite, căruia într-adevăr i se citeşte stupiditatea pefaţă. Astfel, comentatorilor europeni le vine uşor săprezinte indispoziţia americană ca pe o consecinţăa necugetaţii. Dar adevărul e cu mult mai înspăi-mântător. George W. Bush nu este decât figura dela proră, dar nava are pânzele umflate de o furtunăintelectuală. Noul imperialism american este pro-dusul unei gândiri drăcesc de strălucite, susţinutede profesori de la Harvard, corifei ai OrientuluiApropiat, care vorbesc cu voce blândă, şi de mulţialţi şmecheri. Nu este o întâmplare, conceptul dethink tank („corp de experţi") a apărut în SUA. Darcel mai profund motiv al indispoziţiei este realita-tea că în statul multinaţional America se suprapunarii culturale diverse, care mult mai bine ar fi rămasseparate. Şi am să vă propun două exemple.Primul este Paul Wolfowitz. Ministrul adjunctal Apărării din Statele Unite provine dintr-o familiede muncitori evrei şi, de fapt, atunci când a făcutsaltul spre universitate, putea să aleagă studii iu-daice sau literatură proletară. Dar, nu! El s-a hotărâtpentru matematică, iar mai târziu a obţinut un ti-tlu de doctor în ştiinţe politice. Apoi, tânărul evreudin mediu muncitoresc a devenit decan şi profesorla Universitatea Johns Hopkins. Iar în această cali-tate s-a preocupat - tocmai! - de studii orientale.A invitat neîncetat experţi care să susţină confe-rinţe şi, prin studiu, şi-a extins cunoştinţele desprecultura şi istoria Orientului Apropiat. Aşa s-a pe-trecut nenorocirea: Paul Wolfowitz a contribuit laurnirea războiului împotriva Iraqului lui SaddamHussein. El susţinea teza că arabii ar fi la fel decapabili ca alţi oameni să trăiască în democraţie.Ce eroare şi ce consecinţe!Cel de-al doilea exemplu este Condoleezza Rice.Această femeie cu pielea brună s-a născut în Alaba-ma şi, de fapt, ar fi trebuit să se dedice studiilor afri-cane şi să-şi petreacă restul vieţii deplângându-şisoarta amară în America rasistă. Sau ar fi putut sătină seama că este femeie şi să se specializeze în te-oria literaturii feministe. Dar ea a preferat, egoist, săpornească o carieră universitară abruptă. Nu a irositnici un gând pentru fraţii şi surorile ei persecutate.Şi, în scurt timp, a ocupat o poziţie înaltă la Univer-sitatea din Stanford. Apoi a scris cărţi despre Ger-mania şi Uniunea Sovietică şi armata Cehoslovaciei.Ce aveau toate astea de-a face cu identitatea ei et-nică? Nimic. Nici în acest caz nu trebuie să aştep-tăm prea mult partea neplăcută: doamna dr. Bice aajuns ministru de Externe al Americii. Dacă impe-rialismul american se poartă atât de agresiv eu duş-

28

manii săi, acest lucru se întâmplă şi din cauza ei. Deîndată ce-ţi părăseşti satul, biserica şi originea, dru-mul te va purta inevitabil spre prăpastie.Ambele mele exemple dezvăluie o punte inco-modă: gândirea şi războiul sunt strâns legate, lanivelul lor cel mai profund. Nu degeaba o repre-zentau vechii greci pe Atena, feciorelnica zeiţă a in-geniozităţii şi a înţelepciunii, în platoşă, cu o suliţăîn mână şi un coif pe cap. Condoleezza Bice, dacăar fi cinstită, nu s-ar mai lăsa văzută decât înaceastă postură. Necugetarea, dimpotrivă, nu tin-de spre nimic; este indulgentă şi prietenoasă, nuface pozne, nu se umflă, nu se lasă cuprinsă deamărăciune şi nu aspiră la pagube.Nefericita AmericăDin fericire, există şi o altă Americă. în MiddleWest, satele zac cufundate în visare şi nu s-a maifăcut simţit nici un gând, de la războaiele cu indieniiîncoace. Diverse grupări - mormonii, fundamenta-liştii protestanţi, Ku-Klux-Klan-ul - au interzis gân-direa fără prea multă vorbărie. Iar în universităţioperează mişcarea pentru politica! correctness.Această mişcare constă în aceea că diferitele gru-puri minoritare se preocupă exclusiv de propria lorcultură şi literatură. Planul de învăţământ nu maitrebuie stabilit de canonul occidental adică să cu-prindă cărţile lui Shakespeare, Kant şi ale altor deadwhite heterosexual males („bărbaţi morţi albi hete-rosexuali"); în locul lor se studiază dansuri africanede invocare a ploii şi pilde indiene. Un profesor deorigine africană le predă studenţilor săi chiar şi o„matematică neagră", deoarece aritmetica albilors-ar întemeia pe structuri dominatoare. Pretenţiauniversală a Statelor Unite, care doresc să con-struiască din triburi diverse un mare tot democratic,este respinsă categoric de adepţii corectitudinii po-litice. Aceştia preferă să reflecteze asupra statutuluilor de victime şi să lase lucrurile în voia lor.Toate acestea pot fi, fără îndoială, bune premise,dar, din păcate, războiul împotriva terorii puneiarăşi multe semne de întrebare. Dacă vor să seimpună în lume ca supraputere imperială, StatelorUnite nu le rămâne decât să imite pe viitor Romacelui de-al doilea secol precreştin. Imperiul a atinsatunci cea mai mare întindere a sa şi a acordatdrepturi cetăţeneşti elitelor sociale din Balcani,din Orientul Apropiat şi din Africa de Nord. Aşavor recurge şi autorităţile de la Washington totmai mult la existenţele cu cratimă. Casa Albă seva îngriji şi îi va răsfăţa pe arabi şi pe persani, darşi pe mexicanii cu paşapoarte americane. Vor firecrutaţi ca agenţi CIA. Vor fi atraşi să îndepli-nească sarcini de propagandă. Li se vor plăti sala-rii de vis şi vor fi folosiţi pentru administrareanoilor colonii. în cadrul forţelor speciale - micigrupuri de soldaţi profesionişti, desfăşuraţi pentruvânătoarea de terorişti din Afghanistan până înColumbia - cunoaşterea limbilor străine va devenicurând mai importantă ca stăpânirea tehnicilor deluptă corp la corp. Pe scurt, yankeii vor extindeCultural Studies jur-împrejurul globului. Pepiniere

29

ale inteligenţei, ca Harvard, Princeton şi Yale, vorjuca, fără îndoială, un rol funest. Şi cum pentru ur-mătoarele decenii există un avertisment de furtunăla scara istoriei mondiale, până şi cele mai îna-poiate orăşele din Middle West vor fi interesatede politică. Din acest unghi de vedere, ne putempune întrebarea dacă arta necugetării mai arevreun viitor în Lumea Nouă.EXERCIŢII PRACTICEI. Ieşiţi o săptămână la plimbare în costu-mul asociaţiei de compatrioţi din care faceţiparte. Dacă nu faceţi parte din nici o asemeneaasociaţie, nu disperaţi! Alegeţi-vâ, pur şi simplu,un costum deosebit (poate chiar de pe Internet).Ceea ce contează este atitudinea interioară!II. Suprimaţi-vâ din vocabular toate cuvin-tele de origine străină. Dar nu e deloc aşa deuşor, cum pare, căci anumite cuvinte străine suntgreu de recunoscut pur şi simplu, fără un efort su-plimentar. Vă sfătuiesc să vă procuraţi un lexiconal cuvintelor străine. Astfel veţi reuşi să le elimi-naţi metodic, de la A la Z.III. înscrieţi-vă într-o asociaţie de tir. Desi-gur, este posibil doar dacă aţi trăit ceva vreme laţară şi aţi demonstrat că sunteţi „neaoş". Dartocmai despre asta este vorba!

A TREIA CALE: RÂSUL ESTE PERMIS!DOVEDIŢI-VĂ SIMŢUL UMORULUI.RĂCNIŢI ÎMPREUNĂ CU GLOATA!Pentru a putea păşi pe cea de-a treia cale, tre-buie mai întâi să înlătur o greşeală care blocheazădrumul, aidoma unui trunchi de copac bătrân şinoduros. Potrivit acestei păreri greşite, râsul şi in-telectul, umorul şi gândirea ar fi în mod absolutlegate între ele. Această confuzie este susţinută înmodul cel mai elocvent în romanul poliţist Numeletrandafirului, al lui Umberto Eco, Unde o serie decrime oribile distrug pacea dintr-o mănăstire al că-rei nume rămâne neprecizat, în Italia secolului alXTV-lea. Călugării sunt omorâţi prin înec, plutescîn propriul lor sânge, sunt otrăviţi. Tânărul AdlatusAdson şi dascălul său, William din Baskerville, aflaţica oaspeţi în strania abaţie, citesc în urmele de ne-pătruns pentru ceilalţi şi descoperă criminalisticainductivă, cu mult înainte de inventarea ei. Urmeleconduc, pe căi întortocheate (şi după nenumăratedisertaţii despre Dumnezeu, despre papă şi desprelume) spre o carte legendară - Teoria comediei, a luiAristotel, considerată pierdută. Acest manuscriseste păzit de un bătrân nemernic şi orb, care ardori să interzică râsul. După ce Adson şi Williamdin Baskerville rezolvă misterul, romanul lui Um-berto Eco se îndreaptă spre un final apocaliptic.Sfânta Inchiziţie pune stăpânire pe abaţie. Ereticişi vrăjitoare sunt arse pe rug, dar şi minunata bi-bliotecă se preface în cenuşă, împreună cu toatecomorile ei. Iar în lumina pâlpâindă a flăcărilor ci-titorii descifrează morala poveştii: fanaticii - ere-tici sau inchizitori - sunt întotdeauna lipsiţi deumor. Aceştia dau foc bibliotecilor pentru a distru-

30

ge Teoria comediei de Aristotel. Căutătorii adevăru-lui, însă, cei care se folosesc de mintea lor proprie,nu şe descurcă fără puţin umor.„Umorul este - potrivit unei vorbe cunoscute -atunci când râdem, totuşi", a scris scepticul OdoMarquard. „Filozofia este - potrivit unei vorbe,regretabil, deocamdată mai puţin cunoscute, careîn orice caz îmi aparţine chiar mie - filozofia esteatunci când gândim, totuşi. Râsul şi gândirea suntîntr-o oarecare legătură, dar în ce fel? Eu sunt depărere - şi contrazic astfel o opinie răspândită şicu tradiţie - că nu în sensul în care râsul, prin ca-litatea sa diferită şi inferioară gândirii, ar stânjenigândirea, ci dimpotrivă: râsul este un mod de agândi; iar gândirea - judecată remarcabilă, prinurrhare filozofie - este o continuare a râsului prinutilizarea acelui muşchi al râsului, creierul."Acum, totul este, din fericire, greşit, de la pri-mul cuvânt şi până la cea din urmă silabă. Dacă arfi fost adevărată^ a^âştâ afirmaţie făcută de Mar-quard, ne-am situa de îndată de partea acelui bă-trân rău şi orb din romanul lui Umberto Eco;hohotele de râs ar trebui trecute la index, iar far-sele interzise. „Pentru umor este mereu nevoie depuţin spirit, socotea Gottfried Keller; animalelenu râd." în ceea ce priveşte animalele, scriitorulelveţian avea probabil dreptate, comiţând însă oeroare. Iar sub aeternitatis specie - prin urmare vă-zut din punctul de vedere al necugetării - nu sepoate spune decât slavă Domnului!Umor sau isteţime?Adevărul este că oricine doreşte să nu mai gân-dească nu trebuie să renunţe la bucuriile umoru-lui. Ar putea să pară surprinzător, dar toate selimpezesc dacă ne oprim asupra scenei de obârşiea umorului. Ea se găseşte în filmul Mod Max deGeorge Miller (cu Mei Gibson în rolul principal),care se desfăşoară într-o lume de după războiulatomic. Ordinea socială s-a prăbuşit. Din ceea cemai devreme se numea, exagerat, „omenire", nuau mai rămas decât bande rivale.Şi dintr-0 asemenea bandă face parte şi un răz-boinic înarmat cu un bumerang metalic, bine ascuţit.El îşi lansează bumerangul spre mălţirni, iar acestadescrie cercuri largi - văzut de sus, urmărim cum seroteşte iute îh jurul propriei sale axe şi zboară dinnou spre stăpân, care vrea să-l prindă, dar aprecia-ză greşit - şi acum se petrece odioasa întâmplare:bumerangul îi retează patru degete. Războinicul, untip cu părul lung şi dinţii stricaţi, rămâne încreme-nit, în vreme ce sângele-i ţâşneşte din răni. Şocul i-aamorţit durerea. Deodată, şeful bandei izbucneşteîn râs şi imediat i se alătură şi ceilalţi tovarăşi. Hoho-tind, se lovesc cu palmele peste coapse, nechează,behăie şi latră. Iar apoi, după o secundă de uluială,începe să râdă în hohote şi neîndemânaticul mânui-tor de bumerang - ce altceva i-a mai rămas?în acest scurt episod sunt cuprinse toate ele-mentele umorului. în primul rând este dezvăluitsecretul că umorul îşi are rădăcinile în bucuria derăul altuia. (Probabil a luat naştere atunci când un

31

neandertalian care tocmai băgase de seamă că ve-cinul său pornise să vâneze un mastodont, îl vedeîn scurt timp înfipt în colţii colosului.) Apoi con-statăm că, în cazul umorului, tonul este dat adeseade o căpetenie, de un şef sau preşedinte de asocia-ţie. El hotărăşte de ce şi cât se râde, şi e preferabilca supuşii săi să i se alăture fără ezitare în acestexerciţiu. în definitiv, umorul întemeiază - şi astase vede bine în acea scenă de film <- o comunitatede oameni care râd în forma ei elementară: hoarda.De aceea şi există atâtea istorioare pline de umor,în care sunt batjocoriţi cei care aparţin altor comu-nităţi, din pricina culorii pielii lor, a obiceiurilorsau a simţului lor comercial. Iar ca victima să iz-bucnească în hohote de râs pe seama sa este desi-gur un ideal, doar rareori atinsân realitate.Umorul trebuie radical deosebit de isteţime. Is-teţimea este geamănă cu spiritul; unde apare prima,nici cel de-al doilea nu este, din păcate, prea de-parte, de obicei. Isteţimea este minionă şi sprinte-nă şi se strecoară pe uşa din dos, în vreme ceumorul preferă să-şi facă intrarea zgomotos, pepoarta principală. Isteţimea se străduieşte să aducălucruri total distincte la acelaşi numitor - adeseafiind vorba de contradicţii. Nu există o formă ini-ţială, dar dacă ar exista, ar fi probabil povesteaaceea în care Moise se întâlneşte vineri dimineaţacu prietenul său Ianche, care aleargă grăbit pestradă cu şalul şi cartea de rugăciune. „Ianche, îlopreşte Moise, unde te grăbeşti aşa?" „Mă duc labordel", răspunde Ianche. „Şi de ce ai luat şi car-tea de rugăciune cu tine?" „Dacă-mi place acolo,rămân şi de sabat." Hazul rezultă din alăturareaunor lucruri care nu pot fi concepute împreună:sabatul şi bordelul. Farmecul special provine dinfaptul că tocmai religia iudaică este preocupată încel mai înalt grad de separarea sacrului de profan,de separarea celor curate de cele necurate, mer-gând până acolo încât o singură bucăţică de slăni-nă afumată într-o supă de găină preparată cuşereste suficientă pentru a o face de neconsumat, po-trivit preceptelor. Şi vezi imediat un evreu cu per-ciuni, care exact la momentul apusului, vineriseara, printre domnişoare pe jumătate dezbrăcate,în pantofi cu toc înalt, intonează Leha Dodi (exactcântarea cu care este întâmpinată mireasa divinăde sabat). în plus, trebuie să ţinem seama, conformînvăţăturii evreieşti, că Mesia ar veni imediat cetoţi evreii din lume ar respecta această sărbătoarede două ori la rând. Şi, deodată, întreaga idee me-sianică se vede luminată de fulgerul suprarealist.Spre deosebire de umor, isteţimea nu produceo comunitate, ci o distruge, adesea. Şi iată temaaleasă de autorul ceh Milan Kundera în romanulsău Gluma. Un student naiv îi trimite prieteneisale, în vremea dictaturii comuniste, o carte poş-tală, sperând să o impresioneze prin îndrăznealăinteligentă: „Optimismul este opiul omenirii! Unspirit sănătos pute a prostie. Trăiască Troţki!" Ia-răşi sunt alăturate elemente disparate (optimismşi drog, spirit şi idioţie); gluma constă în faptul că

32

fiecare cuvânt de aici este absolut adevărat. Opti-mismul comuniştilor* care omagiau munca forţatănumind-o cea mai înaltă treaptă a culturii, era în-tr-adevăr un opiu ce amorţea şi întuneca intelectul.(Nimerit este şi faptul că, în treacăt, se face aluzieşi la Marx, care a catalogat religia drept „opiulpopoarelor" - ideologia comunistă având pornirireligioase.) Iar „spiritul sănătos" al blocului răsări-tean mirosea într-adevăr a prostie acrită, bine in-stalată în trupul sănătos al tinerilor care executaudemonstraţie după demonstraţie. Partidul a price-put rapid totul, luând mereu glumele în serios.Astfel, studentul cel naiv este chemat la interoga-toriu, apoi viaţa lui se schimbă radical, aruncat înrândurile celor terminaţi, nesiguri şi dezrădăcinaţi -în primul rând pentru că refuza să recunoască fap-tul că partidul avea dreptate în sentinţa sa. Şi aşahoarda l-a exclus din rândurile sale, iar el a începutsă gândească. Ce oroare! Dacă ar fi avut umor, aşaceva nu s-ar fi întâmplat niciodată. Singură isteţi-mea l-a târât în toată nenorocirea.Cel mai bine se poate ilustra diferenţa dintre is-teţime şi umor tot cu ajutorul unei scene de film.Cu toţii am văzut cândva imaginea aceasta: Un băr-bat cu joben merge pe o stradă/ Stop/Pe stradă zace ocoajă de banană / Stop / Bărbatul cu joben merge maideparte pe stradă / Stop / Prim-plan cu coaja de banană /Stop/Bărbatul cu joben fluieră vesel/ Stop / Coaja debanană pare un munte galben, înspăimântător / Stop /Bărbatul cu joben cade în gura neacoperită a unui canal.S-ar fi chemat umor dacă bărbatul cu joben arfi alunecat cu adevărat pe coaja de banană.într-un caz se petrece ceea ce era de aşteptat, iarîn celălalt neprevăzutul, iată o diferenţă. Dacă omulalunecă pe coaja de banană, râdem de el, dar dacă,deodată, dispare în canal, râdem de noi înşine, iatăo altă diferenţă. Experimentul propus de celebrascenă, combinând forţat tot elemente disparate, nedezvăluie viaţa în toată complicaţia ei înspăimântă-toare şi minunată. Şi cum nu mai avem încotro, tre-buie să ne identificăm cu eroul scurtului episod. Noitoţi (şi dumneavoastră chiar, fermecătoare cititoare)suntem bărbatul cu joben, cel care se îndreaptăvioi-ambiţios spre următoarea catastrofă.Laudă celui ce se prosteşte'1Inutil să mai spunem, cine vrea să se lase degândit trebuie să evite atent gluma isteaţă. Cândte prosteşti, adică vorbeşti în dodii, trebuie să-ţicompui o faţă idioată şi să spui lucruri fără noimă.Dar dacă vrem să înţelegem mai bine acest feno-men, trebuie să lămurim ce este o glumă absurdă -numită uneori şi nonsens.Gluma absurdă este ca o plantă fragilă, care în-floreşte doar susţinută de un spalier logic, şi celmâi bine se dezvoltă pe terenul acid al scepticis-mului. Prosteala apare atunci când plăntuţa estemutată în humusul strălucind de umezeală al ve-seliei, renunţându-se, pur şi simplu, la spalierullogic. Gluma se usucă pe loc, poate să înceapăprosteala. Maestrul acestei discipline este un pro-fesor de matematică blond, Otto Waalkes. Show

33

după show, îşi îngrădeşte eroic personalitatea şicombate cu sârg: se uită cu ochii lui albaştri din-tr-o grămadă de rufe, cântă la chitară, mârâie stra-niu, la microfon. între timp, se plimbă legănat pescenă, încolo şi încoace. Chiar aşa: se „prosteşte" -nu lasă nici o şansă gândirii, iar publicul îi este re-cunoscător şi se simte ca o mare familie.Să facem o comparaţie cu părintele poeziei ab-surde, Edward Lear! Acest gentleman din epocavictoriană târzie a fost mezinul dintr-o serie dedouăzeci şi unu de fraţi; defel o fire veselă, ci epi-leptic şi probabil maniaco-depresiv. Şi-a petrecutviaţa călătorind fără răgaz în Italia, Egipt, Palesti-na, Germania. Şi> în afară de asta, a inventat linte-rick-ul, o poezie formată din cinci versuri cu ritmcomplicat şi schemă încâlcită de rime, în al căreiprim vers (potrivit părerii puriştilor) trebuie săapară întotdeauna o denumire de localitate. Printrecele mai remarcabile limerick-uú ale lui EdwardLear se numără acesta:There was an Old Man of Whitehaven,Who danced a quadrille with a raven;But they said: „lt's absurdTo encourage this bird!"So they smashed that Old Man of Whitehaven.A fost odată un bătrân din Whitehaven, caredansa cadril cu un corb. Dar ei au spus: „E absurdsă încurajezi pasărea asta!" Şi atunci l-au nimicitpe bătrânul din Whitehaven. Comicul se pierdeprin traducere, nu şi groaza stârnită de ceea ce fac„ei". „Ei" - they - sunt pentru Edward Lear realiş-tii, oamenii practici, bărbaţii în costum, care urăscarta şi urmăresc să-i împiedice mereu pe contem-poranii lor excentrici să se lase pradă plăcerilorpersonale, dar „ei" îl pedepsesc cu moartea pe unbătrân pentru simplul fapt că dansează cu uncorb, o faptă după chipul şi asemănarea lor.Poezia lui Lear (ca majoritatea poemelor „non-sens") este absurdă, cu o logică nemiloasă. Esteamuzantă şi adesea înfiorătoare, dar niciodatăamară. Are isteţime cu carul, dar nici un fir deumor. Cine vrea să se lase de gândit să nu se atingăde aşa ceva.Laudă distracţieiDe fapt, distracţia nu are de fapt nevoie de nicio laudă, căci este în măsură să-şi cucerească singu-ră aprecierea. Este vorba de un vârtej ameţitor, încare fluturi din mâini şi dai din picioare, printre con-fetti, nechezaturi şi ţipete de trompete - doar atâtvă zic, voie bună, dans, carnaval şi înţelegeţi ime-diat la ce mă refer. Uraa! Ca negânditori debutanţi,nu o să vă mai săturaţi de atâta distracţie, (nu uitaţide prezervative). Cu totul altfel stau lucrurile cuamuzamentul, aici mai apar şi jocuri dubioase, carestârnesc tot felul de gânduri - prin urmare, atenţie!Laudă cabaretului politicPrintre cele mai admirabile instituţii pe care şile-a creat umorul se numără cabaretul. Desigur, cuscopul de a-l ajuta pe om să ajungă la sentimentulunei superiorităţi morale. în esenţă, asta funcţio-nează conform modelului scenei descrise - prin râs,

34

un grup de oameni se sudează şi imediat se trans-formă în hoardă - dar acum gestul este înnobilat deexistenţa unui scop mai înalt. Râsul din cabaret estela adresa „ălora de Ia conducere", publicul reacţio-nează prin chiote răutăcioase la scandalurile de lanivel înalt; din aceste chiote tragem concluzia cănoi (poporul, oamenii simpli) ne aflăm de parteacorectă. Vai cupletistului care ar îndrăzni să seamuze pe seama resentimentelor majorităţii hăuli-toare, şi nu de prelaţi şi de politicieni de frunte,până lâ cancelarul federal! Ar fi alungat de pescenă cu roşii stricate: publicul nu ştie de şagă, înasemenea cazuri. Din fericire, un asemenea lucrunu se petrece niciodată. Artistul de cabaret ştie dece şi-au cumpărat spectatorii bilet de intrare, aştep-tându-se ca prejudecăţile lor progresiste să fie ast-fel confirmate. Şi el poate să iasă în faţă, în luminilerampei, doar atâta vreme cât mulţumeşte pe toa-tă lumea. Se poate ca pe vremuri cabaretul să fiavut ceva de-a face cu spiritul subversiv, prin se-colul al XVIII-lea sau prin Evul Mediu. Dar vremu-rile acelea întunecate Srau dus de mult, din fericire.Gluma - sau bancul politic - trebuie diferenţia-tă cu grijă de cabaret. Ea nu înfloreşte în nici uncadru instituţionalizat, în nici un strat special gre-blat, în nici o grădină, ci apare de la sine, de înda-tă ce situaţia devine de nesuportat. (Aici seconfirma iarăşi relaţia strânsă dintre gândire şi ne-fericire!) Bancul politic este o urzică de la marginede drum. Exemplare deosebit de înţepătoare s-auextins în Uniunea Sovietică şi iată unul dintre ele:Adunare de partid. Secretarul de partid explică ceviaţă frumoasă va fi când socialismul va atinge ur-mătoarea sa treaptă de dezvoltare. „Iar în anul2050, proclamă el, fiecare muncitor din UniuneaSovietică va avea propriul său avion!" Atunci unparticipant ridică mâna. „Un lucru nu-l pricep, măr-turiseşte el timid, de ce am nevoie de un avion?"„Nu fi ilogic, tovarăşe, i se adresează secretarul departid. La tine în avion o să ai un aparat de radio,nu?" „Da." „Prin urmare, te sui şi dai drumul la ra-dio. Şi atunci auzi că se dau chibrituri la Harkov.Şi atunci zbori-aţă trei mii de kilometri până laHarkov..." Iarăşi, gluma funcţionează prin alătura-rea forţată a unor elemente contradictorii (în cazulde faţă: lipsurile în aprovizionare şi paradisul pepământ). Un fulger suprarealist luminează jalnicamonotonie sovietică - statul la coadă, minciunile,falimentul real existent. De aceea şi erau interziseasemenea bancuri, pe drept cuvânt.Băşcălie sau satiră?Un prieten mi-a povestit de curând că rar se în-tâmplă să deschidă televizorul fără să dea peste oemisiune satirică. începusem chiar să-mi fac grijiserioase, dar după ce am verificat atent, am con-statat că prietenul meu greşea. Emisiunile în cau-ză se chemau într^adevăr satirice, dar în realitateera vorba de banale comicării executate în faţa ca-merelor de luat vederi. Şi foarte bine că se întâm-plă aşa! Căci satira este un gen total lipsit deumor, care nu are nimic de pierdut dacă nu apare

35

la televizor. Totul ţine de un secret penibil, deobicei trecut sub cea mai strictă tăcere: satira esteconservatoare. Ea îl cântăreşte pe om cu o măsurămorală străveche, despre care autorul satiric îşiimaginează că ar fi veşnică, şi îl găseşte, de fie-care dată, încă prea mic, prea josnic şi prea prost.Ceea ce nu are nimic de-a face cu optimismul şicu încrederea în progres. Toate astea devin limpezidacă dăm exemplul celui mai mare autor satiric alvremurilor noi: Jonathan Swift.S-a născut în 1667 la Dublin, într-o familie an-glo-irlandeză; cu alte cuvinte, Swift făcea partedin pătura superioară, protestantă. Dar a crescutexclusiv printre angajaţi catolici, prin urmare acunoscut viaţa oamenilor săraci din cea dintâi co-lonie a Angliei. La maturitate, a călătorit continuuîntre Dublin şi Londra, ca o stea a saloanelor in-telectuale. Acasă a făcut carieră în Biserica Angli-cană, în cele din urmă, a ajuns chiar şi decan alBisericii St Patrick. Zeci de ani a iubit o femeiemai tânără, Stella, care îl iubea şi ea, la rândul său,dar din câte se pare, dragostea lor nu s-a consu-mat niciodată. Iar ea a murit înaintea lui. Swift afost propagandist al Partidului Tory, prin urmareun autentic, chiar radical, om de dreapta. (Desigurcă era şi anarhist, în acelaşi timp.) Atunci cândPartidul Whig - progresist - de la Londra a venitla putere, Swift s-a retras în Irlanda, insula ceaverde. Cu toţii cunosc cel puţin numele contribu-ţiei sale majore la literatura universală, romanulCălătoriile lui Gulliver, considerat astăzi o cartepentru copii - ce confuzie grotescă! Călătoriile luiGulliver reprezintă o amarnică lichidare de conturicu prostia, corupţia şi intrigile din vremurile sale.îşi consideră compatrioţii englezi doar nişte piticistricaţi, care nu se dau în lături să dezlănţuie unrăzboi pentru a soluţiona la care capăt ar trebuispart oul, la micul dejun. El scrie: „Ajung la impre-sia că majoritatea băştinaşilor de aici aparţin celeimai rele specii de viermi mici şi respingători pecare i-a lăsat vreodată natura să se târască pe faţapământului/ Dar aici nu este vorba numai de po-litica engleză. în cele din urmă, Călătoriile lui Gul-liver se transformă într-un atac satiric la adresaîntregii omeniri. în cea din urmă călătorie a sa,eroul lui Swift descoperă ţara cailor nobili, numiţihouyhnhnm, care poartă conversaţii culte, în vre-me ce oamenii - care aici se cheamă yahoo - autărâţe în căpăţână şi se mânjesc cu propriile lorexcremente. După întoarcerea din această călăto-rie, Gulliver nu mai suportă convieţuirea cu seme-nii lui, în primul rând suferind din cauza duhoriilor, îşi face sălaş într-un grajd, hotărât să nu maidiscute decât cu prietenii săi patrupezi.Cum funcţionează satira se poate vedea perfectîn eseul lui Jonathan Swift intitulat O modestă pro-punere. Swift îşi începe textul printr-o prezentaresfâşietoare a mizeriei sociale din Irlanda: cerşetorie,mame în zdrenţe, foamete, frig, dar, mai presusde toate, mult prea mulţi copii pe străzi. Apoi to-nul se schimbă brusc: „Un cunoscut de-al meu,

36

american de la Londra, m-a asigurat că dintr-uncopil mic, sănătos, bine hrănit, în vârstă de un an,se poate prepara o mâncare deosebit de gustoasă,hrănitoare şi sănătoasă, afumată, prăjită, friptăsau fiartă, iar eu nu mă îndoiesc că ar ieşi un deli-ciu de ciulama sau de tocană." Apoi trece în,revis-tă amănunţit toate avantajele care ar decurge dinsacrificarea şi consumul copiilor săraci. Toateproblemele economice ale Irlandei ar fi rezolvatedintr-o singură lovitură! Arendaşii sărmani ar dis-pune, în sfârşit, de puţină avere; activităţile gas-tronomice s-ar înviora, iar părinţii nu ar maitrebui să cheltuiască nici măcar un singur şilingpentru odraslele lor după primul an de viaţă. DarSwift îşi permite să fie chiar şi mărinimos. Se îm-potriveşte, desigur, potenţialelor exagerări alemodestei sale propuneri, dezvăluind că un amicde-al său ar fi susţinut ideea că micuţii între doi-sprezece şi paisprezece ani ar putea fi abandonaţiîn păduri, servind ca vânat pentru cei bogaţi. însă,la acea vârstă carnea ajunge să fie prea tare. „Şi,nici nu este exclus ca anumite persoane pline descrupule să considere totul, categoric fără justifi-cări, o cruzime, ceea ce a reprezentat mereu, măr-turisesc, cel mai puternic argument împotrivaproiectului meu, indiferent cât de bine intenţionatam fost." Swift se preface nemilos şi prost. Atunciv când schiţează aceste măsuri necesare, scrie el, nueste interesat decât de „bunăstarea ţării mele, caeconomia să fie întărită şi să ne ocupăm de copiiinoştri, pentru uşurarea săracilor şi pentru puţinaplăcere oferită bogaţilor". Nefiind câtuşi de puţinmânat de egoism ori de dispreţ: „Eu nu am copiide pe urma cărora aş putea spera să câştig măcarun penny: cel mai mic are nouă ani, iar nevas-tă-mea a trecut de vârsta la care mai poate să ră-mână gravidă." Şi vă întreb, dragi cititori, vi separe simpatic? Există în textul acesta măcar oscânteie de umor? Nu este oare marcat, mai de-grabă, de mânia unei sălbatice indignări morale?Jonathan Swift a murit în 1745, iar ultimii aniai vieţii şi i-a petrecut în demenţa. A fost îngropatîn St Patrick, la Dublin. Pe piatra sa funerară sepoate citi un text în limba latină, cu litere mari au-rite, conceput chiar de el: Hic depositunt est corpus /JONATHAN SWIFT S.T.D. / Huyus Ecdesiae Ca-thedralis / Decani / Ubi saeva indignatio / Ulterius /Cor lacerare nequit/Abi Viator/ Et imitate, si poteris /Strenum pro virili / Libertatis Vindicatorem. Adică,aproximativ: „Aici zace dr Jonathan Swift, Decanulacestei catedrale - el se află acolo unde indigna-rea lui aprigă nU mai poate să-i sfârtece inima.Du-te, călătorule, şi, dacă eşti în stare, atunci stră-duieşte-te să-i calci pe urme şi să lupţi cu toate for-ţele pentru libertate." Fără îndoială, un epitaf cât sepoate de impozant. Dar a meritat toată osteneala?Cine nu vrea să moară ca Jonathan Swift -nebun, deznădăjduit, departe de oameni - tre-buie să se ţină departe de satiră şi să se lase degândit la timp.Jos ironia!

37

Pentru cine doreşte să se lase de gândit, ironiaeste, desigur, un teritoriu ostil, în chip natural. Eareprezintă imperiul răului, regiune iradiată, cel maiîntunecat Mordor, în al cărui centru dogoreşteochiul de foc neadormit. Din fericire, cine ocoleştede departe ironia nu pierde nimic excepţional. Eanu reprezintă vreun semn al tăriei, ci al slăbiciunii,şi de pe urma ei nu vă alegeţi cu nimic, bine fiindcomparată cu mohorâtul tărâm Mordor. învingăto-rii nu sunt ironici, ci doar ceilalţi. Fie-mi permisă oobservaţie de moment, în jargonul tinerilor germaninu există nicio insultă mai cruntă decât „victimă"(„Nu cumva oi fi vreo victimă?"). Ca să punemodată degetul pe rană: ironia este ceva care ţine devictimă. Aşa cum scria liricul polonez Ceslaw Miloszîntr-un poem al său, ea este „gloria sclavilor".Acelaşi lucru se poate exprima şi în termenimilitari: ironia este o retragere, arma celui fărăarme şi, mai mult de atât, arma celui care ştie călupta lui este pierdută. Dar să discutăm concret:în 1940, Wehrmacht-ul a cotropit Franţa, soldaţiilui Churchill au fost nevoiţi să plece de-a valmadin Dunkirk, iar scriitorul englez P;G. Wodehousea fost luat prizonier de germani. Şi, cum el era uncelebru autor de romane vesele, recunoscut întoată lumea, Joseph Goebbels, ministrul Propa-gandei, a considerat că ar fi o idee bună să-l punăsă vorbească la radio. P.G. Wodehouse s-a insta-lat, prin urmare, în studioul de înregistrare şi a în-ceput să flecărească la microfon: „Tinerii care seaflă în pragul vieţii mă întreabă, de multe ori:«Cum poţi face că să fii luat prizonier?» Acum,există diverse variante. în cazul meu, metoda afost să-mi fac rost de o vilă în nordul Franţei şi săaştept până a apărut armata germană. Acesta esteprobabil drumul cel mai simplu. Cumperi vila, ar-mata germană rezolvă apoi restul."în acest punct, doi băieţi de la Gestapo ar fitrebuit să-l ia pe sus de la microfon şi să-l trimi-tă în primul lagăr de concentrare. Dar, ca nemţideschişi şi cinstiţi ce erau, Goebbels & Co. purşi simplu nici n-au băgat de seamă. Şi habarn-au avut că tocmai erau ţinta unei apolokintosis -adică a unei deificări sau mai degrabă „dovleci-zări", aşa cum spuneau vechii greci. Ciudat este,în orice caz, că, după război, P.G. Wodehouse aavut totuşi dificultăţi, dar din cauza britanicilor. Is-a reproşat, cu toată seriozitatea, că ar fi făcutpropagandă în favoarea naziştilor. Ceea ce de-monstrează că şi englezii au ajuns departe înarta necugetârii.Pentru a încheia echilibrat acest capitol, aş dorisă contrazic cu toată convingerea un zvon, răs-pândit probabil de concurenţă. Gurile rele afirmăcă toată cartea mea ar fi ironică, iar eu nu aş cre-de nici un cuvânt din ea. Dar nu este deloc adevă-rat, şi pot să demonstrez! Dovada mea urmeazăchiar o logică aproape matematică. Aşa cum amstabilit, învingătorii nu sunt niciodată ironici -ironia este semnul distinctiv al celor înfrânţi.Acum, cei care s-au lăsat de gândit fac parte, fără

38

îndoială, dintre cei răsfăţaţi de noroc. Fie-mi îngă-duit să enumăr încă o dată care sunt darurile pă-mânteşti pe care pot să conteze:PutereBogăţieLinişte interioarăîncredere în sineCurajRespect de sineSănătateSexConcret, cine se lasă de gândit nu mai bate înretragere niciodată. Dimpotrivă, el poartă - me-taforic vorbind - o rapidă campanie de cucerire,în decursul căreia lumea i se aşterne la picioare.Cine practică necugetarea face parte (cel puţinîn Europa) din cel mai tare partid şi nu are ne-voie de ironie. De aceea am şi scris această carte,aşa cum fiecare îşi va da acum seama, cu inimăcurată. Q.E.D.EXERCIŢII PRACTICEI. Mergeţi într-un cort cu bere, la Oktober-fest. Acolo, alături de nenumăraţi australieni,americani şi japonezi, veţi găsi exact genul deumor de care aveţi nevoie.II. învăţaţi pe dinafară cel puţin trei bancuripermise. Permise sunt, desigur, doar acele bancuricare au umor, dar nu şi isteţime. „Doi orbi stau peo bancă în parc şi deodată unul strănută: Tciiuuu!Celălalt zice: Fii aşa de bun şi deschide-mi şi mie obere." „O bătrână, pe malul mării, îl întreabă pemicuţul Max: Oare există multe epave eşuate aici?Nu, dumneavoastră sunteţi prima." „Medicul cătrepacient: îmi pare rău, dar nu pot să depistez nimic.Probabil din cauza alcoolului. Zice pacientul: Atuncimă întorc altă dată, când sunteţi treaz."III. Priviţi cel puţin patru ore la rând progra-me amuzante la televizor. Şi nu uitaţi, cu acest pri-lej, scena umoristică originară din filmul Mod Max!A PATRA CALE: EU SUNT CEL MAI GROZAV!fiţi Încrezătoriîn forţele dumneavoastră,protejaţi-vă de critici!într-un tablou pictat de Francisco Goya putemvedea un bătrân cu barba mare şi albă, care, spri-jinit în două bastoane, iese şovăind dintr-o beznădifuză, înaintând spre lumină. Deasupra bătrânu-lui, Goya a scris cu litere uriaşe două cuvinte înspaniolă: Aun aprendo - „încă mai învăţ." Goyaavea optzeci de ani când a pictat acest tablou. O re-prezentase pe Maja cea plină de vrajă, îmbrăcată şinud. Reprezentase întreaga curte regală spaniolă,în toată urâţenia ei, în mărime naturală. Văzusecu ochii lui desastres de la guerra, la năvălirea tru-pelor lui Napoleon în Spania. Se otrăvise cu plum-bul propriilor sale vopsele şi apoi surzise. Şi cumsună rezumatul pe care-l face el tuturor acestorlucruri? Aun aprendo. Bănuiesc că este de prisos sămai scot în evidenţă că se află într-o postură ne-demnă faţă de un necugetător.

39

Oricum, învăţatul este funest. Iar cel mai dău-nător e să înveţi din greşelile proprii; cine cedeazăîn faţa acestei ispite cade uşor pradă vechii obiş-nuinţe de a gândi. De aceea trebuie să vă protejaţide critică. înconjuraţi-vă de prieteni care, în realita-te, nu vă sunt prieteni, ci camarilă. Educaţi-vămembrii familiei să vă admire indiferent cât greşiţi.Şi, mai presus de toate, nu trebuie să mai aveţi du-bii în ceea ce vă priveşte. „Numai cine se schimbărămâne fidel faţă de sine", cânta Wolf Biermann.Să rămâi fidel faţă de tine? Pentru cine s-a lăsat degândit, acest gen de dialectică este cu totul ina-decvat. Vă rog să uitaţi imediat cuvintele lui Bier-mann cel atotştiutor! Şi amintiţi-vă de reclamaaceea de televiziune (pentru margarina, cred), încare o femeie tânără merge pe stradă şi fredoneazăca pentru sine: „Vreau să rămân aşa cum sunt." Iarun cor pe multe voci îi răspunde voios: „Ai voie!"104HANNES STEINLaudă impetuozităţiiO metodă simplă, dar eficientă, pentru a de-veni imun la critică este să-ţi menţii convingereaindiferent de circumstanţe. O anumită îndărătni-cie este firesc utilă. Vremurile se pot schimba, im-periile se pot sfărâma de pământul tare al realităţii,doar dumneavoastră rămâneţi neclintit în părerileadoptate odată, în adolescenţă. Fiţi convins că nuveţi ajunge un moşneag singur în pustietatea co-drului, ci dimpotrivă, veţi rămâne în centrul sceneişi pentru consecvenţă veţi fi răsplătit cu aplauze.Chiar Friedrich Schiller a scris demult că trebuie săporţi respect visurilor din tinereţe?Contribuţia istoricului englez Eric Hobsbawmîn această privinţă este exemplară: el s-a înscrisîntr-o organizaţie comunistă pentru tineret pecând era elev Ia Berlin şi a rămas până la sfârşitulamar un vajnic membru al partidului comunist(de fapt, cu mult mai mult de atât). Nimic nu l*aclintit din convingerea lui, nici pactul dintre Hitlerşi Stalin, nici procesele antisemite înscenate, niciînăbuşirea în sânge a revoluţiei ungare. Atuncicând Hobsbawm a fost întrebat cum de s-au în-tâmplat toate astea, a dat răspunsuri încântătorde absurde: „Nu am vrut să rup tradiţia care şi-apus pecetea asupra vieţii mele şi nici să mă des-part de ideile pe care le-am dezvoltat atunci." încelebra sa autobiografie se spune negru pe alb:„Visul Revoluţiei din Octombrie mai este şi acumviu undeva, în adâncul meu." Simpla existenţă aUniunii Sovietice rămâne dovada că „socialismula fost mài mult decât un simplu vis". Vestitul dis-curs secret de la cel de-al XX-lea Congres al PCUSdin 1956, când Nichita Hruşciov a ridicat un colţal vălului mânjit cu sânge care acoperea Gulagulşi locurile de execuţie, i s-a părut o „stigmatizarea crimelor Iui Stalin necruţătoare până la brutali-tate". Faţă de urmările victoriei „lumii libere" -termen pe care Eric Hobsbawm îl aşază între ghi-limele ironice - nu poate decât să avertizeze:„Poate că lumea va regreta încă o dată că, în alter--

40

nativa «socialism sau barbarie» oferită de RosaLuxemburg, s-a decis împotriva socialismului."Admirabilă îndărătnicie! în acest caz nu se maistrecoară nici o urmă de realitate prin filtrul per-cepţiilor, nici măcar la nivel microscopic. Genera-torul de mituri nu este poluat de particule derealitate: el poate să lucreze netulburat mai de-parte. Şi rezultatul? Hobsbawm - între timp un106 CANNES STEINflăcău baroc în vârstă de peste optzeci de primă-veri - este cel mai cunoscut istoric al planetei. înAmerica de Sud, mai ales în Brazilia, este conside-rat erou popular. în India, autobiografia lui a deve-nit instantaneu bestseller. Până aici se poateajunge, dacă nu urmăm exemplul bătrânului dintabloul lui Goya! (Pentru a respecta dreptatea, tre-buie să spunem că, din păcate, Hobsbawm nu esteun necugetător perfect, în toate domeniile, pentrucă ştia cu mult prea multe lucruri. Originea sa cos-mopolită se face probabil vinovata de asta: s-a năs-cut într-o familie de evrei austrieci, la Alexandria,şi-a petrecut tinereţea la Berlin, s-a refugiat apoidin calea naziştilor în Marea Britanie şi aşa mai de-parte. Gând ai un asemenea traseu în viaţă, din ne-fericire nu poţi evita să nu intri în contact cu ideile.)O maestră de talie mondială a ideii fixe a fostmătuşa mea Miţi. Ea ajunsese odinioară la con-vingerea că telefoanele sunt unelte ale diavoluluişi i-a rămas fidelă acestei marote până pe patul demoarte. Faptul că din locuinţa ei nu aveai voie săporţi discuţii telefonice era încă relativ acceptabil.Dar tanti Miţi insista ca şi oriunde se afla în vizitătelefonul să fie scos din priză - şi obişnuia adeseasă apară intempestiv, fără să dea de ştire. Un actorcunoscut, în a cărui garsonieră ea înfuleca odată unmunte de clătite, avea să piardă un rol la Holly-wood, pentru că, pur şi simplu, Mister Spielberg nua reuşit să dea de el. Sony! Campania lui tanti Miţiîmpotriva acestui monstru tehnic a acaparat-o cutotul. Şi pentru activitatea intelectuală nu i-a mai ră-mas nici un pic de timp. Apoi s-a inventat telefonulmobil, iar ea a făcut mai întâi o comoţie cerebrală,urmată de un infarct. în vreme ce se afla la terapieintensivă, a căutat-o vărul ei din Australia, cu carenu se mai văzuse de zeci de ani, dar care aflase pecăi ocolite despre starea în care se afla, evident, în-chipuindu-şi că tanti Miţi îşi depăşise între timpaversiunea faţă de telefon. Nici vorbă: „Să-mi tri-mită o telegramă", a croncănit ea, şi s-a stinsaNu numai marxiştii şi alte mătuşi s-au doveditvirtuozi ai incorigibilitâţii. Şi susţinătorii teoriilorecologice au ajuns departe. O laudă se cuvine înprimul rând Clubului de la Roma, un amalgam decorifei şi oameni de stat de pe toate cele cinci con-tinente, ilustră organizaţie care a publicat în aniişaptezeci un raport incendiar. Peste tencuiala încăumedă a viitorului, raportul zugrăvea o imaginemulticoloră a iadului, în gama coloristică a Apo-calipsei. Deja în jurul anului 2000, eram preveniţi,108 HANNES ST£IN

41

materiile prime vor deveni tot mai rare; învelişulpământesc se va prăbuşi sub masele de oameni;în Asia, foametea îi va mătura pe bieţii mizerabilide pe faţa pământului... Nimic din toate astea nus-a petrecut. Preţurile materiilor prime nu cresc, ciscad continuu. Aşa-numita suprapopulare s-a do-vedit doar o spaimă ecologico-infantilă. în Asianu există foamete, ci un boom economic. Darasta nu-i împiedică pe ideologii îndrăgostiţi dedistrugerea lumii să-şi agite mai departe degetul,ameninţător: efectul de seră, ne dojenesc ei, şigaura din ozon, şi hrana modificată genetic, şi ia-răşi suprapopularea! Iar între timp argumentelecontrare le transformă în texte tipărite cu literămăruntă, pe care nu le citeşte nimeni:A. Preţul mediu al materiilor prime scade petermen lung, deoarece se descoperă mereu noi re-surse. Pe lângă aceasta, în fiecare zi devin resurseelemente la care nici nu te-ai fi gândit ieri. Nicimăcar fantezia lui Jules Verne nu a fost suficientăpentru a prevedea că materia aceea cu miros înţe-pător, care se folosea pentru a curăţa mănuşi,avea să fie cândva utilizată la punerea în mişcarea unor vehicule asemănătoare cu trăsurile trase decai. B. Thomas Malthus se înşela deja atunci când109făcea socoteala, în 1798, ca un contabil, că rezer-vele de hrană vor deveni curând insuficiente pen-tru întreaga populaţie. El nu şi-a imaginat căagricultura va reuşi, prin metode noi, să obţinăproducţii tot mai mari de pe aceleaşi suprafeţe deteren. Revoluţia verde a secolului XX a permiscultivarea intensivă a plantelor utile. Drept ur-mare, foametea a scăzut simţitor, la nivel global.C. Cu excepţia Coreei de Nord, toate ţările asia-tice s-au îndepărtat de socialism, inclusiv Repu-blica Populară Chineză şi Vietnamul. Au introdusConstituţii care prevăd dreptul Ia proprietate şişi-au deschis pieţele. Iar din criza bancară din1997 au învăţat, mai exact au introdus reforme şiau curmat economia de cumetrie. D. Oamenii deştiinţă încă dezbat aprins dacă efectul de seră in-dus de activităţile umane există cu adevărat sau-nu. Staţiile terestre măsoară o încălzire, dar sate-liţii din spaţiu nu. Limpede este însă că nu pot fisusţinute acele scenarii care prevăd inundaţii con-tinentale şi topirea completa a calotelor glaciare.La fel de limpede este şi faptul că în istoria omeni-rii au fost catastrofale nu perioadele calde, ci celeglaciare. E. Interzicerea mondială a fluoroclorhi-draţilor a funcţionat. Aşa-numiţii freoni, care, din110câte se pare, au fost vinovaţi de distrugerea stratu-lui de ozon, s-au înlocuit cu alte substanţe. Acumnu mai avem la dispoziţie mijloace de cercetare.Şi, prin urmare, nu vom şti probabil niciodatădacă gaura de ozon nu a fost totuşi provocată depetele de pe soare (şi nu se află acolo de-o veşnicie).F. Omul se îndeletniceşte cu manipularea geneti-că de când a început să are ogorul, cultivându-l.De când suntem în măsură să stabilim secvenţa

42

genetică, putem să întreprindem conştient aceastăstrăveche tehnică agricolă - prin urmare putem în-locui ciocanul cu penseta. O plantă modificată ge-netic nu este mai artificială decât orice conopidă.Sau decât orice căţel de companie. G. Nicăieri peplanetă nu se pune problema că ar exista preamulţi oameni. Partea proastă este că există regiunivaste fără libertate economică.Toată această dispută are ceva dintr-un mecide ping-pong, în care partea adversă reuşeşte săpareze toate obiecţiile. Poţi să loveşti mingea tă-iat, să te foloseşti cu eleganţă de rever, să serveştiputernic: nu foloseşte la nimic, fiecare argumentprimeşte o replică, şi ea se întoarce peste fileu ţo-păind, pe neobservate. Doar atunci când te uiţi maibine, pricepi care este cauza. Adversarul verde nuCum m-am i. . 111n Jasat de gândit 111ţine în mână o paletă obişnuită, ci o tavă de copt.Pur şi simplu genial!Eroul secret al tuturor celor care nu se lasă abă-tuţi de la ideile lor rămâne adesea în culise, dar eltrebuie să iasă în faţă şi să fie onorat aşa cum secuvine. Este vorba de Le bourgeois gentilhomme,burghezul gentilom, pe care Molière l-a făcut ne-muritor în comedia sa cu acelaşi nume. DomnulJourdain, aşa îl cheamă pe omul nostru, doreşte săurce în cercurile elevate ale societăţii. Pentru ca pla-nul să-i reuşească, după cum crede el, trebuie să-şiînsuşească anumite deprinderi; prin urmare îşi an-gajează un profesor de muzică, un maestru de dansşi un floretist profesionist. Dar nu are ureche muzi-cală, şi nici nu se mişcă bine, iar în dueluri pierdemereu. Ajuns la disperare, Jourdain îşi angajeazăun filozof, care îl învaţă chiar de la prima lecţie cănu există decât două moduri de exprimare: versulşi proza şi că oamenii, în viaţa de zi cu zi, se folo-sesc mereu de cea de-a doua. „Cum? Când zic:Nicole, adu-mi papucii şi dă-mi scufia ne noapte -asta se cheamă proză?" Jourdain este entuziasmatfără margini. „Pe legea mea, înseamnă că fac prozăde mai bine de patruzeci de ani şi habar n-am avut!Vă sunt foarte îndatorat că m-aţi luminat." •îndeletnicirea aceasta - proza - vrea să o înveţepe dată. Şi, de fapt, se şi pricepe.Desigur, cel mai bine ar fi să renunţăm cu totulla învăţătură. Din păcate, însă, acest scop sublim îiserveşte realităţii doar ca stea călăuzitoare. Siste-mul de gândire omenesc este astfel alcătuit, încâtdoreşte să adopte şi să producă neîncetat lucrurinoi. Dar cine are intenţii serioase să se lase de gân-dit nu va fi descurajat de atâta lucru şi va lua exem-plu de la sârguinciosul burghez gentilom al luiMoliere. Prin urmare, evitaţi surprizele intelectualeşi nu învăţaţi mereu decât ceea ce cunoaşteţi'Metoda debarasăriiO descoperire de ultimă oră din domeniul psi-hologiei afirmă că putem să ne controlăm viaţamai bine atunci când facem ordine în jur. Tot felulde lucruri inutile - fleacuri, troace, boarfe, hâr-buri - ne încarcă existenţa. Unele obiecte, se spune,

43

sunt chiar dăunătoare, deoarece emit oscilaţii ostile' către subconştientul nostru. Prin urmare, trebuie, să străbatem banalul cotidian cu ochii deschişi şi săne întrebam mereu, şi acasă, şi la birou: Am cum"am '«-t de gândit "3adevărat nevoie de asta? Şi dacă răspunsul nuvine rapid, atunci putem arunca liniştiţi mascamagică africană, Cadillac-ul poleit în aur, mareaediţie Brockhaus (dar să nu uităm să separăm gu-noiul). Cine face curăţenie în exterior pune ordineşi în interior - îndată ne simţim înaripaţi, întineriţişi uşuraţi. Apoi, să arunci e ieftin, orice copil e ca-pabil! Trebuie doar să ne împăcăm cu un anumesentiment de gol care se instalează după ce actulde aruncare a fost îndeplinit. De-abia în vecină-tatea minimului necesar pentru existenţă viaţadevine cu adevărat frumoasă.Un principiu nemaipomenit de practic! Şi înprimul rând pentru că vizează cu exactitate vechi-turile spirituale care ne umplu capul. înaintea ori-cărei zdrenţe de informaţie, la fiecare frânturăgrosolană de ştiinţă care moţăie în mansardanoastră, printre îndoieli şi pânze de păianjen, artrebui să ne întrebăm: Am sau nu nevoie de asta?Şi dacă nu, afară! Să nu ne mai gândim la ea. Să ouităm pur şi simplu. Să apăsam pe tasta de şterge-re şi nici măcar nu mai este nevoie să sortăm troa-cele sau să sunăm la cei care le colectează!între timp am descoperit şi o metoda prin carese poate evita orice risipă, pe care am numit-o „înainte-debarasare spirituală". Trebuie doar ca,de la bun început, să nu lăsăm edecurile să nepătrundă în minte. Lenea ajută. Şi pe toţi cei carenu au fost dăruiţi de la natură cu acest talent îisfătuiesc să declare neinteresant orice domeniudespre care nu cunosc nimic, prin simpla bănu-ială. Apoi domeniul trebuie extins, până când vacuprinde în sfârşit tot cercul cunoaşterii contem-porane. Majoritatea preferă să pornească de laştiinţele naturale. Iată ce domeniu vast de valoriştiinţifice poate deveni deodată neprimejdiospentru dumneavoastră! Adio, fizică, biologie, as-tronomie! Marcaţi pur şi simplu tot mai multeştiinţe naturale cu un „I" mare şi roşu - de la„irelevant". începeţi cu matematica - o urmeazălogica formală - acum vârâţi toată filozofia lacoş - pe urmă ştiinţele literaturii, ordonate pelimbi - să nu uitaţi de istoria artelor... de muzică...şi curând nu vă va mai interesa nimic. Felicitări!Şi vă rog să ţineţi seama că este exact opusul căii; spre cunoaştere, descrise de atâtea ori. în acestcaz, raţiunea atentă aborda obiect după obiect,pentru a deveni tot mai rafinată prin distrugereaIui („prin eroare, ne ridicăm"). Acum respingem;, obiect după obiect, nu cumva să ne lăsăm ispitiţisă ne ocupăm de el mai de aproape. Astfel nu nevom înşela niciodată!Dacă sunteţi tânăr, vă va veni probabil cât sepoate de uşor să practicaţi înainte-debarasareaspirituala. Comportaţi-vă la treizeci de ani ca şicum aţi fi de vârsta a treia. Sugeraţi în conversaţii

44

că aţi citit tot ce se poate citi, că aţi iubit tot ce sepoate iubi şi că aţi călătorit peste tot unde se poatecălători şi acum sunteţi, din nefericire, plictisit.For I have known them all already, known them all,oftează un crai de metropolă, J. Alfred Prufrockpe numele său, într-un poem de T.S. Eliot:For I have known them all already, known them all,Have known the evenings, mornings, afternoons,I have measured out my life with coffee spoons...And I have known the arms already, known them all -Arms that are braceleted and white and bare(But in the lamplight, downed with light brown hair!)...I grow old... I grow old...I shall wear the bottoms of my trousers rolled.„Căci le-am cunoscut pe toate, cunoscut petoate - serile, dimineţile, amiezile, mi-am măsu-rat viaţa cu linguriţe de cafea... Şi am cunoscutbraţele, cunoscut pe toate - Braţe cu brăţări şi albeşi goale (dar în lumina lămpii se vede puful lor ca-feniu-deschis!)... îmbătrânesc... îmbătrânesc...Curând îmi voi sufleca manşeta pantalonilor."Cultivaţi o aură de bătrâneţe timpurie! Vă veţidovedi de nepătruns în calea gândurilor.„Un strop de cultură este o podoabă pentruomul deplin", scria sarcasticul Heinrich Heine. Seprea poate, dar nu discutăm despre podoabe, cidespre fiinţa dinlăuntru, pentru a cărei întărire se-midoctismul este cu mult mai nimerit. Iată sfatulmeu: faceţi paradă de cunoaşterea pe care nu oaveţi defel. Fuduliţi-vă, umblaţi ţanţoşi, ţipaţi câtvă ţine gura. Şi în felul acesta vă puteţi proteja sădobândiţi o nouă cunoaştere. Dar să nici nu văgândiţi că aţi putea deveni un escroc. Atenţie, es-crocheria este o ocupaţie plină de provocări, oocupaţie intelectuală. /Dacă aţi urmărit filmulCatchme if you con de Steven Spielberg (cu Leonardodi Caprio în rolul principal), aţi văzut că şarlataniinu au încotro şi trebuie să-şi însuşească anumitedexterităţi. Eroul acestei legende cinematograficeeste un adolescent de şaptesprezece ani, care maiîntâi pretinde că este pilot, apoi medic. Desigur,el trebuie să înveţe să poarte uniforma potrivită,să arunce în jur cu termeni medicali, să falsificececuri, să emane autoritate, să-şi pregăteascăsubterfugii inteligente, să se ferească din caleaagenţilor FBI etc. într-un cuvânt, el trebuie săgândească. Şi nu acesta este scopul nostru. Nu,trebuie să fiţi absolut convinşi de propria dum-neavoastră valoare, să aveţi capul gol şi inimaplină. Spre deosebire de un şarlatan, nu trebuie săvă preocupaţi prea mult de cei din jur, nu trebuiesă le studiaţi atitudinea, nici limbajul corporal,nici vanităţile, pentru a-i putea imita mai bine.Cufundaţi-vă într-o moleşeală cenuşie, nedefinităşi străbateţi drumul minimei rezistenţe până lacapăt! Transformaţi-vă într-un şarlatan care a căzutîn propria sa cursă.Consecinţele modestieiŞi acum să pătrundem în teatrul cerebral. As-tăzi, o reprezentaţie clasică: Viaţa lui Galilei deBertolt Brecht. Dar, înainte de ridicarea cortinei,

45

departamentul juridic al editurii m-a rugat să lă-muresc unele lucruri, pentru ca apoi să nu aparăreclamaţii. Atenţie, Galilei cel din istorie şi cel depe scenă, pe care îl veţi vedea imediat, nu au încomun decât numele. De fapt, adevărul este ame-ţitor de concret. Dovada pe care Galilei şi-a susţi-nut teoria sa radicală nu era corectă: învăţatulcredea că fluxul şi refluxul ar fi urmări ale mişcăriide rotaţie a pământului. Oceanele, după părerealui, se revărsau din cauza mişcării planetare. Darpapa care se afla atunci în funcţie, şi oricum era şimatematician, întâmplător se născuse chiar la ţăr-mul mării deci ştia că mareele sunt dependente delună. Prin urmare, istoria despre viteazul om deştiinţă, care în cele din urmă a trebuit să se înclineîn faţa unei Biserici inamice ideii de raţiune, rămâ-ne un mit zugrăvit în frumoasele culori negru şialb, plăsmuit de-abia în epoca Iluminismului.Aşa. Putem începe.Primul tablou: Vedem un bărbat cu barbă, tre-cut de prima tinereţe, care se spală până la brâu,fornăind, aplecat peste un lavabou de modă veche.Fiul în vârstă de zece ani al menajerei sale intrăşi îi aduce un pahar cu lapte. Iar bărbatul cu barbăîl antrenează imediat într-o discuţie despre as-tronomie, îi vorbeşte cu entuziasm despre vre-murile noi, în care se răstoarnă vechile concepţiiasupra lumii şi la care este o bucurie să fii părtaş;119în acest timp, copilul îl freacă pe spate, ca sâ-lşteargă de apă.Acel Galilei, prezentat de Brecht, este un per-sonaj de-a dreptul monstruos de umil. „Am şai-zeci şi patru de ani şi nu am făcut nimic care sămă mulţumească", spune el. Şi: „Nu sunt aşa dedeştept ca domnii de la facultatea de filozofie.Sunt un prost. Nu pricep absolut nimic. Prin ur-mare, sunt silit să-mi astup găurile din cunoştin-ţe," învăţatul reuşeşte să dea marea lovitură dupăce un filfizon bogat povesteşte despre o nouă in-venţie din Olanda: un tub în care sunt montate,una după cealaltă, o lentilă concavă şi una conve-xă. Galilei fură această idee şi iată-l cu primul săutelescop în mână. Dar un plagiat este întotdeaunaun gest de modestie.Al doilea tablou: Vedem acelaşi bărbat cu barbă*'împreună cu un asociat. îşi ridică telescopul spreJupiter şi face socoteala că planeta trebuie să aibăsateliţi care se rotesc în jurul ei. Este foarte emo-ţionat, dar asociatul său se arată speriat, îngrozitpeste poate. Căci deodată vechile certitudini numai sunt valabile. Cerul a fost abrogat! Dar bărba-tul bărbos se întoarce la principiile fundamentaleşi ţine un mic discurs patetic: „Da, cred în puterea120 HAHN£S STEiNblândă a raţiunii asupra oamenilor. Ei nu i se potîmpotrivi vreme îndelungată."Al treilea tablou: Bărbatul cu barbă şi prieteniisăi, printre care un şlefuitor de lentile şi un călu-găr renegat, beau vin roşu. în acelaşi timp scot untelescop dintr-o magazie şi îl montează pe tre-

46

pied, în spate îi adaugă o oglindă de alamă. Vor săstudieze petele solare. „Intenţia mea nu este sădemonstrez că am avut dreptate până acum, spu-ne el, ci să descopăr dacă este aşa. Vă spun, lăsaţiorice speranţă, voi, cei care intraţi să faceţi obser-vaţii. Da, vom pune totul, totul, încă o dată subsemnul întrebării. Prin urmare vom începe obser-vaţiile asupra soarelui cu hotărârea neînduplecatăde a demonstra că pământul rămâne nemişcat! Şiabia după ce vom eşua, când vom fi definitiv în-frânţi şi fără speranţă, când ne vom linge rănile, încea mai tristă dispoziţie, atunci vom începe să nepunem întrebarea dacă nu cumva am avut drep-tate şi totuşi pământul se învârte!"Care este sursa acestor afirmaţii: Galilei? Ber-tolt Brecht? Sigur? Acelaşi scriitor care, în 1936, aîncuviinţat procesele înscenate de la Moscova?Care nu a avut nici o secundă de îndoială atunci, când Stalin a pus să fie omorâţi toţi vechii săi121camarazi? Neobositul propagandist al cauzeidrepte, care atunci şi-a exprimat cu dispreţ păre-rea că dacă cei condamnaţi ar fi nevinovaţi, armerita de două ori să fie împuşcaţi? (Doar îşi măr-turisiseră vina, nu-i aşa? Prin urmare, mărturisi-rile fuseseră doar o minciună?) Da, oare omul să fifost părăsit deodată de toate spiritele comuniste?Brecht pune aceste vorbe în gura lui Galilei al său:„Scopul ştiinţei nu este de a deschide uşa adevăru-lui fără sfârşit, ci de a pune o stavilă erorii fără sfâr-şit." Iată o parafrază a ideii lui Karl Popper, căîntotdeauna nu pot exista decât contraziceri, nici-odată dovezi. Te-am prins, tovarăşe Brecht!Nu, aceasta nu este o piesă care să respecte li-nia. Gândirea este înfăţişată cu neruşinare, ca odesfătare; nu ca un act săvârşit în tăcere, în fră-mântare, ci un gest la care iau parte toate simţu-rile. Fără a se mai ţine seama de bunele moravuri,sunteţi îndemnat să porniţi spre alte orizonturi.„Gândirea este una dintre cele mai mari delectăriale rasei umane", mărturiseşte Galilei. Iar tânărulsău prieten, fiul menajerei, recită voios: „O, zoriai începutului! / O, adiere a vântului / Dinspreţărmuri noi!" Este liniştitor să ştim că regizoriirenunţă astăzi în general să mai monteze piese;122an'.nes steincă strâmbă din nas şi consideră sub demnitatealor să mai spună poveşti; că sunt convinşi, fărămulte vorbe, de inutilitatea unor lucruri demodatecum ar fi logica şi tensiunea; că acordă mai multăgreutate fanteziilor lor decât textului; că vor să fieoriginali cu orice preţ; că publicul le este indiferentdin inimă; că îşi dispreţuiesc propriul meşteşug. Şidacă ar fi altfel, ar fi de temut că i-ar expune aces-tei orgii a gândirii pe spectatorii cu înclinaţii. Bachiar şi pe şcolarii nevinovaţi!Happy EndLa sfârşitul piesei sale, Brecht predică o moralăînclinată puţin spre cumsecădenie. Pe scurt, îşidoreşte ca ştiinţele naturale să fie angajate pentru

47

a asigura bunăstarea comunităţii,' astfel, ar trebuisă alcătuiască un cod de onoare, asemănător jură-mântului hipocratic al medicilor. Este însă un faptce ţine de esenţa ştiinţelor: nu se poate niciodatăprevedea dacă ceea ce se pregăteşte prin labora-toarele lor se va dovedi cândva util sau dăunător.De unde ar fi putut bănui Einstein, bunăoară, căformula sa E = mc2 va deveni cândva secretul de123fabricaţie al bombei atomice? Un jurământ hipocra-tic al fizicienilor sau al biochimiştilor ar fi total ire-levant. Nu ar servi la nimic şi nu ar împiedica nimic.Unei morale cumsecade, cum spuneam, şi nu-mai ei, i se datorează faptul că totul se termină,mai mult sau mai puţin, cu bine. Morala îl seducepe Brecht să deseneze portretul unui ticălos îndă-rătnic, încremenit în interiorul său. Iar acest portretar trebui - absolut împotriva intenţiei autorului! -să ne umple de respect.Ajungem la uţtimul tablou: Bărbatul cu barbă aîmbătrânit, aproape a orbit. Fiul menajerei sale -ajuns la maturitate - îi face o vizită în odaia Iui destudiu. Bătrânul mănâncă şi ţine o prelegere. At-mosfera nu este cordială. „Am auzit că Bisericaeste mulţumită de dumneavoastră", spune oaspe-tele. „Supunerea dumneavoastră deplină a avutefect." Oamenii de ştiinţă ai Italiei amuţiseră, ni-meni nu mai îndrăznea să publice rezultate noi.între timp, bătrânul se hotărâse să retractezetotul, solemn. Nu avea să mai afirme niciodatăpublic că soarele se află în mijlocul sistemului pla-netar. Dar s-a şi lepădat de toată umilinţa, ca de oun strai zdrenţuit. Ghiar şi când îşi aducea acuze,o făcea cu un aer arogant; luase o hotărâre şi nu124ttANNES ST£iNregreta deloc. „în orele mele libere, aşa cum amdin belşug, mi-am făcut din nou procesul şi m-amgândit care va fi sentinţa pe care o va da lumeaştiinţei, din rândurile căreia eu nu mai fac parte."El îşi tratează oaspetele cu o amabilitate glaciară,în vreme ce îşi analizează pedant povestea vieţii(cu mâinile împreunate peste pântece), bizar deindiferent. Critica nu mai ajunge până la el şitoate îndoielile se rezolvă de la sine.Nu încape îndoială: teatrul ne prezintă unmodel demn de respect pentru oricine intenţio-nează să se lase de gândit. Niciodată nu ar pro-nunţa acest Galilei ceva atât de nepotrivit ca:„încă mai învăţ." încercarea cea grea a trecut,drumul vieţii sale s-a împlinit. Acum este cuadevărat cel mai mare.EXERCIŢII PRACTICEI. Reacţionaţi vreme de o săptămână, laaflarea oricărei ştiri, prin propoziţia: „Asta amspus şi eu, întotdeauna." Bineînţeles că nu arenici o importanţă dacă este adevărat. E suficientdoar să rostiţi simplu incantaţia; îngâmfareadumneavoastră va spori în scurt timp. Şi pe prie-teni îi veţi vedea curând cu alţi ochi!

48

II. Scrieţi cu ruj pe oglinda din baie: „Bărba-tul acesta/femeia aceasta are întotdeaunadreptate." Puteţi utiliza şi un creion gros, care nuse şterge aşa de uşor cu apă.III. Cumpăraţi-vă un tub de gel pentru păr!Şi cu atât mai mult dacă aveţi chelie. Nici nu tre-buie sâ-l folosiţi, ci doar să-l cumpăraţi, fiind doarun gest simbolic,, prin care vă exprimaţi hotărâreade a nu vă mai lăsa afectat de îndoieli, în ceea cevă priveşte.A CINCEA CALE: VORBĂRIA E DE AUR!REZISTAŢI TENTAŢIEI DE A TĂCEA.CONVERSAŢI DESPRE ORICE!După cum se ştie, specia dominantă a planeteinoastre este alcătuită din bipede, cu mers vertical,fără aripi şi pene, care au la picioare unghii plate.Un individ de pe Marte, care ar binevoi să ţinăsub observaţie un timp aceste creaturi bizare, ardescoperi curând că îşi petrec o bună parte din via-ţa mişcând grăbit maxilarele în sus şi în jos. Incon-testabil este că bipedele produc astfel oscilaţiiatmosferice. Rămâne doar întrebarea în ce scop ofac Hrănire? înmulţire? Agresiune? După studiiepuizante şi experimente periculoase la faţa locului,Cum m-am lăat de gândit127ne putem aştepta că individul de pe Marte vaajunge cândva la răspunsul corect. în esenţă, miş-cările bărbiei îndeplinesc funcţia de a împiedicaactivitatea creierului. Cel care ascultă, se înţelege,în loc să vorbească, află uneori noutăţi. în acestproces pot să apară gânduri, iar asta nu trebuieneapărat să se întâmple.Există exemple extreme despre felul în care pa-lavragitul continuu poate sufoca gândirea. De pil-dă, un grup de cinci persoane, din care una aînceput să se grozăvească povestind ceva; după ointroducere detaliata se abate de la subiect, amin-tindu-şi dintr-un amănunt de o a doua poveste,pe care promite să o relateze după ce o isprăveş-te pe prima, Ia care se întoarce, dar a uitat nume-le unei persoane, îşi strânge fruntea cu degetele,iar ascultătorii aşteaptă cu încordare, cu paharelede şampanie goale, în mână. în fine, omul recu-noaşte că, de fapt, nici nu este atât de importantşi reia firul, care îl conduce, după o mulţime decomplicaţii, la un deznodământ uluitor de banal.Dar să-l privim şi pe un alt domn, care-şi face cu-noscută biografia fără nici o omisiune: toate bolilecare l-au pus la pat, toate psihoterapiile care l-aupus din nou pe picioare, toate nedreptăţile de la128tribunal, de la casa de asigurări medicale, de labirou. Poate să aducă dovezi că a ştiut întotdea-una ce i se va întâmpla unui prieten sau altuia, darnimeni nu a vrut să-i dea ascultare. Doamna devizavi este, aşa cum ne asigură cu veselie, cea mairemarcabilă creatură de pe lume: are atâtea vicii,încât nici nu le mai ştie numărul, fumează preamult, trage pe nas, nu poate memora nici un nu-

49

măr de telefon, a pierdut o avere la ruletă... Indi-vidul de pe Marte nu şi-ar mai reveni din uimire,îmi aduc aminte însă şi de dictatorul cu barbă depe acea insulă din Caraibe, care, pe o căldură defoc, citeşte discursuri lungi cât o carte de telefondespre cum imperialismul american va da curândortul popii, în vreme ce socialismul a reuşit iarăşianul trecut să crească hotărâtor producţia de şo-sete roşii. Dacă i se întâmplă odată să nu vorbeas-că decât o jumătate de zi, jurnaliştii încep săşuşotească, dacă nu cumva marele conducător oavea vreo tulburare.Iată câteva exemple demne de urmat. Vorbindneîntrerupt, torenţial, ne creăm un vid în cap şine curăţăm adâncurile de orice rest de judecată.Ne astupăm urechile, nu cumva să ne mai picu-re cineva înăuntru pricepere, ca pe o otravă. Prinurmare, deschideţi gura şi daţi-i bătaie! Elibe-raţi-vă de sentimentul penibilului! Vorbiţi pe şleau.Problema e numai una: Despre ce?O mână de ajutor stilisticPoate că este mai important Ce spui decâtCum spui; şi în acest caz, ca de atâtea ori în viaţă,este vorba de o chestiune de stil. Prin urmare,vă rog să ţineţi bine minte următoarele etape,concepute special pentru scris, care vor pigmentacât de curând şi propriul dumneavoastră stil oral.Pentru început, trebuie să ne opunem confu-ziei, potrivit căreia propoziţiile ar fi alcătuite dincuvinte. De regulă nu se întâmplă aşa, adeseafiind compuse din elemente constructive de text.aşezate, pe cât posibil, unele peste altele, fără niciun liant. Un rol stilistic formator a fost jucat depamfletele grupurilor de extremă stângă şi de scri-sorile teroriştilor din RAF1, produse aproape întotalitate din piese prefabricate. Exemplare pot fiînsă şi studiile finanţate de stat în domeniul cultu-rii politice. Citatul care urmează demonstreazăelocvent acest adevăr: „Pentru a realiza funcţiona-litatea culturală, cu alte cuvinte utilitatea obşteascăa spaţiului public, accesibilitatea, disponibilitatea,siguranţa şi practicabilitatea sunt de regulă maiimportante decât calitatea sa formatoare. Carac-teristicile culturale ale spaţiului public şi utilitatealui pentru scopuri culturale sunt aspecte asupracărora trebuie să decidă, prin colaborare mai in-tensă, actorii politici, privaţi şi instituţionali aisectorului cultural, precum şi administraţiile com-petente. Acestea influenţează elementele structu-rale ale spaţiului public şi utilitatea sa obştească,şi anume peste tot unde decid felul în care se re-prezintă, în calitate de vecini." Şi aşa mai departe.Vă rog să nu spuneţi acum că nu aţi înţeles niciun cuvânt! Cred că nu le-a reuşit cu totul nici mă-car autorilor acestui fragment, dar nu despre astaeste vorba. Important e că oamenii care-şi con-struiesc frazele din cuvinte, demodat şi cu trudă,trebuie să verifice pas cu pas că totul se potriveşte.Trebuie să încercaţi toate variantele, să lăsaţi deo-• parte lucrurile inadecvate şi să umblaţi peste tot, încăutare de material. Şi astfel veţi ajunge involuntar

50

131la gânduri! Un text cum este cel citat mai înainteputeţi să-l scrieţi (sau să-l rostiţi) fără să vă opriţişi să gândiţi nici măcar o singură dată. Piesele re-torice prefabricate există din fericire dintotdeau-na. Dar mai există un procedeu stilistic pe carechiar trebuie să-l evitaţi: aşa-numita metaforă. Eaeste o comparaţie plastică menită să conturezelimpede lucrul despre care vorbiţi, ca şi cum ar filuminat de un fulger al minţii; după aceea vă va figreu să vă cufundaţi iarăşi în ceaţa aproximativu-lui. Apoi, căutarea imaginii care să se potriveascăobiectului dumneavoastră se poate dovedi demulte ori dificilă. Numai geniile se descurcă fărăzbucium în asemenea situaţii. Mai aruncaţi o pri-vire asupra textului! Lăudabil este că autorii nufac nici măcar demersul obosit de a aduce temalor aproape de simţuri. Iar în întregul pasaj nu -există nici măcar un cuvânt referitor la ceva caresă poată fi văzut, mirosit, gustat, auzit.S-ar putea ca textul citat să vă mai atragă aten-ţia şi prin altceva: din cele optzeci şi şapte de cu-vinte, numai şase sunt verbe. (Din care trei suntverbe auxiliare şi modale şi nu descriu nici o acti-vitate concretă.) Cele mai multe cuvinte sunt sub-stantive, care ocupă masiv peisajul; multe au fost132obţinute din adjective, prin intermediul sufixului-itatea, în aşa fel încât propoziţiile capătă un as-pect ticsit, constipat. Prima ar putea fi rezolvatăaproximativ aşa: „Pentru ca un spaţiu public sădevină funcţional din punct de vedere cultural,adică să servească unei comunităţi, este de regulămai important să fie accesibil, disponibil, sigur şipracticabil decât să fie o calitate, în sine." Nici aicinu avem de-a face cu un limbaj ales sau măcar ri-guros, dar cititorul începe să bănuiască încotrobate textul. (Aproximativ: Atunci când-se expunopere de artă în spaţiul public, nu este aşa de im-portant dacă ele sunt bune, atât timp cât oricinereuşeşte să ajungă la ele.) Vă rog să vă notaţi:Verbele sunt ca explozibilii. Provoacă prăbuşireablocurilor substantivale masive şi dintr-odată ve-dem ce se ascunde în spatele lor - de fapt, dacă seascunde ceva în spatele lor. Sărăcia de idei şi fan-faronada pierd controlul asupra terenului nesigur^în care se pot refugia. în câmp deschis, însă, artrebui să se angajeze în luptă, şi n-ar avea nici oşansă reală de câştig.Iată câteva alte sfaturi referitoare la stiluloral şi scris, pe care vi le ofer, în trecere. în pri-mul rând. Trebuie să vă dezvoltaţi predilecţiapentru formularea „nu ne-"; dacă înşiraţi maimulte asemenea duble negaţii, nu va mai şti ni-meni ce vreţi să spuneţi, nici chiar dumneavoas-tră. (Vă rog să memoraţi propoziţia: „Un câinenu neapărat negru fugărea o pisică nu negreşitcenuşie pe o pajişte nu nemijlocit verde.") în aldoilea rând. Dacă totuşi cădeţi în ispita de a uti-liza metafore, cel puţin nu inventaţi unele vii şiproaspete, ci scoateţi exemplare pe jumătate

51

moarte din azilul expresiilor răsuflate. Astfelputeţi obţine rezultate foarte frumoase prin în-crucişarea figurilor de stil. (Exemplul clasic ne-afost oferit de conducătorul comunist ErnstThălmann, care, într-un discurs din Reichstag-ulgerman, a afirmat: „Ne aflăm cu un picior îngroapă, iar cu celălalt tragem mâţa de coadă.")în al treilea rând. încâlciţi-vă cât mai profesionistîn construcţiile pasive! Forma verbală activăpoate să o folosească oricine, în definitiv. în alpatrulea rând. Să preferaţi întotdeauna cuvintelelungi. Din fericire, limba germană permite lega-rea între ele a substantivelor până când apar ade-văraţi balauri din litere (Durchschnittsprofitrate1,134hamnes steinLastenausgleichszahlungsschwierigkeiten'1). în al cin-celea rând. Stabiliţi o relaţie intimă cu termeniicare nu au un sens constatabil („vitalitate", „ro-mantic", „valori", „drept internaţional"). Presă-raţi-vă discursul cu neologisme absurde, cum ar finichtsdestotrotz2 şi zeitnah3. în al şaselea rând. Ur-maţi toate aceste reguli de stil ca un rob şi nu leîncălcaţi sub nici un motiv. Curând vorbirea vi seva transforma dintr-un instrument de comunicareîntr-un zgomot de fond fără semnificaţie.Dicţionarul locurilor comuneNu ţin deloc să fac reclamă altor autori, dar înacest punct nu am cum să evit. Prin urmare, vărog să vă procuraţi Dicţionarul locurilor comune* almarelui scriitor francez Gustave Flaubert. Chiarl-aş putea desemna ghid şi culegere de exerciţii4 Dictionnaire des idées reçues, publicat postum, în 1911,scurtă operă satirică dedicată clişeelor, sub forma unei enci-clopedii parodice (n. tr.).pentru secţiunea de faţă, deoarece defineşte exactlimitele în care trebuie să se deplaseze un necuge-tător în cadrul unei conversaţii. într-o scrisoare asa, Flaubert a descris scopul pe care şi l-a stabilitcând şi-a conceput dicţionarul: va fi, spunea el,„glorificarea istorică a tot ceea ce este general ac-ceptat drept corect". Urmărea să „demonstreze cămajorităţile au mereu dreptate, iar minorităţile seînşală mereu"; dorea să-i sacrifice pe „oamenii ceimari" dându-i pe mâna „tuturor proştilor", iar pe„martiri" pe mâna „tuturor călăilor", dar într-omanieră strălucitoare, ca un foc de artificii. Pro-iectul i-a reuşit în chip magistral lui Flaubert.Dicţionarul locurilor comune scris de el cuprinde,pe de o parte, imperative, ordine, care să ne pri-ponească de corectitudinea politică. Un exemplueste articolul referitor la „Machiavelli", care sunăastfel: „Nu face parte din lecturile noastre, dar îlconsiderăm un ticălos." Pe de altă parte, Flaubertne prezintă, fără să clipească, preţioase prostii culargă circulaţie în rândul poporului. Despre „ita-lieni", citim: „Cu toţii nişte muzicanţi, cu toţii niş-te trădători." Sau: „Creol. Trăieşte într-un hamac."E ca un jucător de pocher. Şi nu zâmbeşte nicioda-tă, nici batjocoritor, dar nici amar, când îşi etalează136

52

găselniţele: „Impresar. Cuvânt din limbajul artis-tic, care semnifică «director». întotdeauna «descur-căreţ»." Mai departe: „Mandolină. Indispensabilăpentru seducerea spanioloaicelor." în al treilearând există totuşi câteva locuri (puţine la număr),în care nu putem fi siguri dacă Flaubert nu mustă-ceşte totuşi. Dacă ar fi numai lapidarul articol de-spre „gândire" şi tot ar merita să cumpărăm acestdicţionar: „Ancombrantă. De regulă renunţi la lu-crurile care o aduc aproape. Aşa sunt şi eu."Lexiconul lui Flaubert, fără pereche, provine dinsecolul al XLX-lea şi memorează deprinderile con-versaţionale ale unei anume clase foarte bine defi-nite, anume burghezia franceză. Dar metodadezvoltată de Flaubert poate fi foarte bine conti-nuată şi aplicată şi altor categorii sociale. Spre celcare va purta în cuget Dicţionarul locurilor comune, ar-ticolele din lumea noastră vor veni ca în zbor. Voită:Americani Superficiali, aroganţi şi necultivaţi.Femeile lor sunt sclifosite.Animale Făpturi mai bune decât oamenii.Berlin Acolo unde ursul dansează step.China Mereu desemnat „Imperiul Mijlociu".Cartea sau biblia roşie a lui Mao.Comunism Idee bună, prost aplicată.Cultură Ceea ce noi, europenii, avem, iar ameri-canii nu.Franzen, Jonathan Obligatoriu să fie citit.Germani Pururi nazişti. Au învăţat din istorie.„Tocmai noi, ca germani."Globalizare Fenomen care desfiinţează locuride muncă.Google O sursă incredibil de sigură, întotdeaunade menţionat în cadrul studiilor.Huntington, Samuel Nu face parte din lecturilenoastre, dar îl considerăm rasist.Iraq E foarte rău ce se petrece acolo.Israelieni Cei care îi persecută pe palestinieni.Lumea a treia Zonă exploatată de concernelemultinaţionale.Mallorca Se spune că partea interioară ar fi deo-sebit de frumoasă.Mass-media Manipulate şi prostesc poporul.Neoliberalism Trebuie condamnat.Oedip Tatăl complexului cu acelaşi nume.Palestinieni Cei persecutaţi de israelieni.Presă, americană Controlată de evrei.Turd Vând legume şi au mustăţi mari. Musulmani.Vară Mereu se utilizează împreună cu „a secolu-lui". Temperaturile ridicate trebuie puse peseama încălzirii globale catastrofice.Victima întotdeauna nevinovate. „Victimele ne-vinovate din rândul populaţiei civile."Violenţă Nu este o soluţie. „Violenţa nu a adusniciodată nimic bun."Principiul care stă la baza dicţionarului luiFlaubert este ordonarea neechivocă. Fiecărui lu-cru îi corespunde întotdeauna un altul, în limba-jul formal al logicii filozofice: p = q; fiecăruisubiect i se atribuie întotdeauna un predicat.Opulenţa întregii existenţe se năpusteşte să figure-

53

ze în dicţionar şi nu ne mai rămâne decât să-lconsultăm: „Gherilă"? - „Produce duşmanuluimai multe pierderi decât armata regulată/'Sau:„Romane-foileton"? - „Cauza decăderii moravuri-lor." Aha! Totul are ceva dintr-o seră enormă, încare există o grijă teribilă ca diferitele straturi sărămână separate între ele. Aici cresc ridichi, dincolomorcovi, în spate roşii: p = q, totul este congruentcu sine. Confuziile nu pot să apară. Violenţă? Nurezolvă nimic. Indiferent dacă revolverul se aflăîn mâna poliţistului sau în mâna banditului care139jefuieşte o bancă şi ia un ostatic. Un al doileaprincipiu esenţial al dicţionarului lui Flauberteste că tot ceea ce iese în afara schemei trebuietăiat fără discuţii. Nici un factor perturbator nuva pătrunde prin grilajul de fier, contradicţiiletrebuie să rămână afară. Victime? întotdeaunanevinovate. Sârbii au fost victime în Primul, ca şiîn cel de-al Doilea Război Mondial, prin urmarenici în 1992 (când au purtat un război de extermi-nare împotriva musulmanilor bosniaci) nu puteaufi decât tot victime. Germanii sunt veşnicii tică-loşi ai istoriei; prin urmare, tot ceea ce întreprindei este greşit, mereu şi chiar de la început. Aşacreşte zelul de albină harnică de la pământ şipână la cer, clasifică totul, pune totul la locul săuşi concomitent aruncă afară tot ceea ce, cu cu-noştinţele ei şcolăreşti, nu îndrăzneşte să viseze.La articolul „întrebare", Flaubert afirmă implaca-bil şi congruent: „A pune o întrebare înseamnăsă-i dai răspuns."Sensul exerciţiului este să devii imun la uimire.Discuţiile nu-şi vor mai păstra decât rolul de aschimba lucruri oricum ştiute de toţi. (Că america-nii sunt lipsiţi de cultură, „asta ştie oricine".) Şi dacătotuşi veţi fi vreodată siliţi să vă folosiţi urechile, nu140veţi afla nimic nou, garantat, şi nici gândirea nu arevreo şansă să-şi înalţe faţa ei urâcioasă.Lisenko din fiecare din noiEste cât se poate de important să conversaţidespre toate lucrurile, şi despre acelea de care nuaveţi habar. Există un caz istoric, care vă poateservi drept model, petrecut în anii patruzeci, înUniunea Sovietică.Pe atunci, un bărbat, provenit dintr-o familiede ţărani din Ucraina, se afla la zenitul cariereisale. în 1925 şi-a susţinut doctoratul în agrobiolo-, gie la Universitatea din Kiev, în 1936 chiar Stalin'i-a decernat Ordinul Lenin şi apoi l-a protejatpână la moarte. Numele său era Trofim Deniso-vici Lisenko, iar mania lui era teza eredităţii însu-, şirilor dobândite. Adică, el credea că legumele potfi, ca să spunem aşa, educate. Respingea hotărât, ipoteza conform căreia ar exista gene, pe motiv căar fi eronată şi nesocialistă. Şi totul corespundea,în mod fericit, concepţiei de atunci asupra istoriei,potrivit căreia, prin aplicarea unei dictaturi sânge-roase în domeniul educaţiei, era posibil să creeziiâsat de gândit' 141

54

omul nou, în grădiniţa sa de paradis sovietic, seînţelege. în 1948, Lisenko, în cadrul unei întru-niri, la Moscova, susţinea următoarele: „La plante,s-au putut induce schimbări specifice prin altoire,în procesul hibridizării vegetative. Nu există nicio deosebire principială faţă de hibridizarea se-xuală." Pentru a demonstra această ipoteză,Lisenko a pus să se semene grâu în condiţii cli-matice nefavorabile. Anul următor s-a descope-rit secară pe ogor. Lisenko a considerat totul ovictorie a ştiinţei şi a decretat: „Culturi de plan-te cum ar fi grâul şi secara se transformă una încealaltă, dacă există condiţiile de mediu potrivite."în realitate, seminţele de secară proveneau desi-gur de pe ogoarele învecinate, dar asta nu a în-drăznit nimeni să-i spună.Lisenko întreţinea relaţii excelente cu serviciulsecret sovietic. El a avut grijă ca alţi biologi, în pri-mul rând geneticieni, să fie urmăriţi de NKVD şisă fie trimişi în lagăre de, muncă forţată; după ce,în 1938, a fost avansat în funcţia de preşedinte alAcademiei de Ştiinţe Agricole, nimic nu i-a maistat în cale. în 1943, la îndemnul lui, a fost ucisNikolai Ivanovici Vavilov, cel care fondase odi-nioară academia mai sus menţionată. Apoi, a dat142ordin să se cultive cu grâu suprafeţe uriaşe, care nuerau câtuşi de puţin potrivite pentru asta. S-aucompromis recolte întregi, ceea ce a agravat şi maitare foametea (şi aşa teribilă) din Rusia. Iar osân-direa geneticii a dat înapoi cu mai multe deceniiagronomia sovietică. Şi totuşi, chiar şi marxiştiaşa-zis critici, ca Ernst Bloch şi Robert Havemann,şi-au mărturisit vreme îndelungată susţinerea faţăde învăţăturile lui Lisenko.Să spunem lucrurilor pe nume: Trofim Deniso-vici Lisenko era un şarlatan. Sub conducerea lui,ştiinţa a fost îndrumată nu de teorie, ci de ideolo-gie. Experimentele controlate au fost practic des-fiinţate şi tocmai de aceea este interesant pentrunoi cazul său. Trebuie să nu ne dăm bătuţi şi săfim mereu la înălţimile dezbaterilor. Criticii tre-buie să fie luaţi din scurt, cu toată asprimea,până vor fi reduşi la tăcere. Desigur, exemplul: Iui Lisenko nu poate fi atât de uşor imitat în con-diţiile unei societăţi liberale. Nimeni nu dispunede numărul de telefon al unei poliţii secrete, unde;să-şi poată, pur şi simplu, denunţa potrivnicii. Daroare nu sălăşluieşte în fiecare dintre noi un micvierme, care se îhfoaie semeţ? Ajutaţi-l să-şi do-bândească dreptul său. Şi nu vă lăsaţi impresionaţide nereuşite, indiferent de costuri! Urcaţi la ni-velul următor, fiţi suveran, cultivaţi grâu în An-tarctica! Dacă doriţi să vă lăsaţi de gândit, nupot decât să vă sfătuiesc să-l ţineţi treaz pe acelLisenko din dumneavoastră.Laudă teoriilor conspiraţieiLa drept vorbind, doream să fiu mai reţinut şisă nu dau indicaţii foarte concrete despre temelede conversaţie adecvate necugetătorilor. Darazi-dimineaţă, trezit de dăngănitul paşnic al clo-

55

potelor de la gâtul vacilor, mi-âu venit în mintetoate conspiraţiile al căror răsunet a ajuns în ulti-mii arii până la mine. Şi mi-am zis că ar fi totuşipăcat să nu vă împărtăşesc desfătarea oferită deîndeletnicirea cu teoriile conspiraţiei. Şi nu areImportanţă pentru care teorie veţi opta. Fiţi suspi-cioşi oricând aveţi chef, se va găsi întotdeauna unmotiv pe gustul dumneavoastră.Dacă aveţi preferinţe clasice, vă recomand mem-brii Grupului Bilderberg, care străbat în limuzinenegre peisajul idilic al Scoţiei; dacă aveţi puncte devedere stânga-radicale, trebuie să vă concentraţi pe144Comisia Trilaterală, care ţine întruniri în spateleunor uşi înalte, capitonate cu piele; dacă preţuiţitradiţia, atunci trebuie să tremuraţi de teama franc-masonilor, care-şi practică ritualurile lor bizare învechi case burgheze. Dacă vă place spionajul, existăpoveşti de groază minunate despre serviciul secretisraelian, care, de Ia Ierusalim, stârneşte haosul înlume; dacă preferaţi totuşi science fiaion, atunci stu-diaţi relatările despre bărbaţi cu ochelari negri deSoare, care apar după fiecare prăbuşire a unei farfu-rii zburătoare. Iar dacă se întâmplă să faceţi partedin miliţiile de extremă dreapta din America, proba-bil că aţi auzit deja de elicopterele Naţiunilor Uni-te, cu care sunt răpiţi criticii regimului.Avantajul infailibil al teoriei conspiraţiei esteacela că vă permite să înţelegeţi totul perfect. Eavă dezvăluie că tot răul din lume ne este cauzatde EI, indiferent cine sunt EI. Cine nu crede înconspiraţii mondiale consideră că în fiecare chipomenesc doarme un chip de răufăcător; că sinuci-gaşul musulman şi violatorul rus din Cecenia şiautocratul african corupt şi banalul spintecător del soacre de lângă noi... toţi sunt răi, fiecare în felulsău. Teoreticianul conspiraţibnist, dimpotrivă,?ştie că din spatele tuturor acestor măşti ale răuluipândeşte acelaşi principiu. întotdeauna. Aşa se dez-leagă elegant misterul care îi preocupă de multăvreme pe filozofi: problema teodiceei. în Biblie scriecă Dumnezeu este atotputernic şi bun, iar după cea creat lumea, a văzut că ea este foarte bună. în re-alitate, însă, mulţi oameni se află îh suferinţă, fărăsă fi meritat asta. Destul de des cel rău nu este pe-depsit, ci se bucură de viaţa lui, îh vreme ce celdrept zace îh sărăcie şi foamete, lângă el. Cum sepoate explica acest fapt? Răspunsul, dacă nu vremsă gândim, sună astfel: diavolul este vinovat. Maiexact, de vină sunt aceia care se află în legătură cudiavolul, anume bărbaţii cu ochelari negri de soare.Astfel, teoriile conspiraţiei înlătură orice ele-ment inoportun al realităţii, denumit de Cari vonClausewitz „fricţiune". Teoreticianul militar prusacse referea la orice fel de contradicţie care apare în-totdeauna între planul de bătaie şi câmpul de lup-tă propriu-zis: o mie de întâmplări neprevăzuteîmpiedică desfăşurarea, ca unsă, a ostilităţilor. Unbatalion rămâne blocat în mlaştină; ceaţa împie-dică amplasarea unui tun în poziţia corectă dinpunct de vedere strategic; ofiţerul Schulze face pe

56

el de frică. Această „fricţiune" nu există doar încondiţii de război, ea dă bătaie de cap tuturor celor146ce-şi fac planuri şi se confruntă cu realitatea. „Gân-durile sălăşluiesc bine laolaltă, spunea Schiller, darlucrurile se izbesc între ele cu toată duritatea." înteoriile conspiraţiei, lucrurile merg ca unse. Ungrup de oameni din umbră şi-a propus să manipu-leze economia mondjală sau politica externă a Sta-telor Unite şi îşi pune planul în aplicare de la A laZ, fără să comită greşeli, fără să eşueze. Cu alte cu-vinte, întâmplarea este scoasă din joc. Ce uşurare!Am spus deja că pentru fiecare gust se găseşteo teorie a conspiraţiei potrivită. Prin asta nu amvrut, bineînţeles, să sugerez că ar trebui să vă ho-tărâţi asupra unei singure teorii. Aveţi tot dreptulsă fiţi convinşi că Grupul Bilderberg, ONU, CIA,Comisia Trilaterală şi serviciul secret israelian seaflă toate sub aceeaşi manta uriaşă, că toată po-vestea a început acum douăzeci de mii de ani prin-tr-o asociaţie secretă întemeiată la Babilon, iarconjuraţii au legături cu puteri extraterestre rele,care vor să ne împiedice pe noi, pământenii; să in-ventăm perpetuum mobile. De altfel, foarte multepiste duc către o asemenea teorie cumulativă, carearuncă varză, morcovi şi familia Rothschild înaceeaşi oală conspirativă. Astfel veţi înlătura toateurmele contradicţiilor din imaginea dumneavoastră147despre lume. La urmă nu mai rămân decât două ta-bere: aici conjuraţii, iar dincolo victimele lor ino-cente. „Căci nu-i vedem decât pe cei din lumină /Cei din întuneric rămân nevăzuţi", zicea Brecht.Dacă mă veţi întreba acum care este cel maibogat izvor al teoriilor conspiraţiei, am să vă răs-pund fără ezitare: Internetul! Acest mediu esteparcă făcut pentru ele, semănându-le, din punctde vedere structural. Teoriile conspiraţiei susţincă totul se leagă într-ascuns, iar în reţeaua mon-dială a computerelor, toate se leagă cu adevăratîntre ele, în mod invizibil, Astfel, speculaţiile refe-ritoare la conspiraţii dobândesc o profundă credi-bilitate. Pe de altă parte, Internetul este un ziarcotidian luxuriant, alcătuit din scrisorile cititorilor.Lipseşte cenzura redacţiilor, care permite publica-rea doar a acelor epistole nu tocmai dezagreabilesau confuze. Oricare inventator al unei noi teoriiîşi poate aduna fulgerător o audienţă. Există chiarşi un website, cu ajutorul căruia puteţi să vă croiţiteorii ale conspiraţiei, după gustul dumneavoas-tră! Alegem opţiunea Turn Lefi şi introducem ominoritate etnică, un concept abstract şi un eveni-ment istoric de însemnătate şi încă vreo câteva date.Şi atunci obţinem, bunăoară, următorul rezultat:148 „Pentru ca să înţelegeţi teoria relativităţii, trebuie săştiţi, mai întâi, că totul este controlat de şoferii cu pă-lărie, cu sprijinul luteranilor din Norvegia. Conspiraţiaa început exact când Marilyn Monroe a fost conceputăîn Oberammergau. Conjuraţia se află la originea mul-tor evenimente istorice, printre care aselenizarea.

57

Astăzi îi putem întâlni pe conspiratori peste tot; sepot recunoaşte după faptul că sforăie. Urmăresc săsnopească în bătaie Armata Salvării şi să-şi închidă ad-versarii în WC, şi se folosesc în acest scop de un co-vor zburător. Şi ca să le ţinem piept, trebuie să fimpregătiţi cu toate batistele de hârtie. Cum mediile deinformare se află sub controlul Partidului Social De-mocrat din Norvegia, trebuie să ne luăm informaţiileexclusiv de la Radio Erevan."Un ultim avantaj al teoriilor conspiraţiei, asupracărora s-a aruncat deja o rază de lumină, este acelacă nu pot fi contrazise. Oricine protestează preaenergic este pus Ia punct, reproşându-i-se că şi elface parte din conspiratori. (Vă rog să demonstraţică nu vă aflaţi în solda Partidului Social Democratdin Norvegia!) Fiecare întâmplare măruntă a uneizile, fiecare anunţ de la radio, fiecare ştire de televi-ziune se vor integra imediat în teoria conspiraţiei,ca îhtr-o gelatină informă, care se umflă tot mai multşi înghite orice îi iese în cale. Dacă aţi văzut filmulde groază Blob - Spaima fără nume, veţi înţelege de-spre ce vorbesc. Apoi, teoria conspiraţiei vă asigurăun sentiment de superioritate, fără a cauza pagubespirituale. Căci cel care crede în ea este la curent; stădeasupra; nu face parte din turma behăitoare şi ma-nipulată, care i se târăşte la picioare.Cu toate acestea, teoreticienii conspiraţiei erauconsideraţi odinioară nişte ţicniţi. După 11 septem-brie 2001, lucrurile s-au schimbat, din fericire, radi-cal, începutul l-a făcut de un francez, care a pusîntrebarea dacă în marţea aceea Pentagonul a fostcu adevărat lovit de un avion, dacă nu cumva fuse-se o rachetă teleghidată. De atunci nu au încetatcele mai ameţitoare presupuneri. Au existat cu ade-vărat acele avioane deturnate? se întreba un autorgerman într-o carte de popularizare a ştiinţei. Nu a,fost vorba mai degrabă de nişte drone comandatede Ia distanţă? Un alt cercetător, care căutase har-nic teze originale cu mouse-ul prin World WideWeb, i-a urmat ideile într-o a doua carte de acelaşicalibru: Oare nu cumva, se întreba el, îsraelienii seimplicaseră în acest atentat? Şi totul a continuataşa, din ce în ce mai zburdalnic. Speculaţiilecurgeau una după alta, publicul era entuziasmat,150pentru ca, îh cele din urmă, să ia forma unei tezeunice: Americanii şi-au înscenat singuri masacruldin Manhattan. în joc fuseseră implicate cele maiînalte cercuri guvernamentale şi serviciile secrete.Doreau să obţină un pretext pentru a se dezlănţuiîmpotriva lumii arabe. Dacă doriţi să vă lăsaţi de gân-dit, şi este cel din urmă sfat din capitol, studiaţiaceste teorii şi daţi-le crezare, până la ultimul cuvânt.EXERCIŢII PRACTICEI. învăţaţi pe de rost locurile comune dinlista prezentată! Murmuraţi-le ca pe rugăciuni.Mintea vi se va limpezi imediat, gândurile îşi vorlua zborul şi liniştea profundă şi tihna vi se vor aş-terne în suflet.II. Aprofundaţi cel puţin trei teorii ale con-spiraţiei. Zăboviţi, pentru început, asupra teoriei

58

preferate; îmbogăţiţi-o apoi cu elemente ale celor-lalte două teorii. Niciodată nu veţi mai bâjbâi încursele întinse de gândire, nici nu veţi mai băgade seamă caracterul contradictoriu al realităţii.Pentru că acum puteţi explica totul.A ŞASEA CALE: ALLAH ESTE MARE!LUAŢI CALEA RELIGIEI!DE PREFERINŢĂ MUSULMANESecţiunea care urmează o scriu cu mâini tre-murânde. Vă rog să mă credeţi, îmi este cât sepoate de neplăcut să rănesc sentimentele reli-gioase a milioane şi milioane de oameni, jur-îm-prejurul pământului, spunându-le verde în faţăcă religia lor nu este deloc potrivita pentru ne-cugetători. Dar chiar aşa este! Iar faptele rămânfapte, în privinţa asta nu pot schimba nimic, ori-cât mi-aş dori.152 tfAN.NBS ST£INPrima, a doua şi a treia privireîn acest sens, la prima vedere avantajul ar fi departea iudaismului, ca şi a creştinismului. Să neaplecăm asupra surselor competente: „Eu suntDomnul, Dumnezeul tău care te-a scos din ŢaraEgiptului, din casa robiei", declară Unul Dumne-zeu, printre tunete şi fulgere, de pe muntele Sinai.Ce-ar mai fi de discutat? „Ascultă, Israel, Dom-nul, Dumnezeul tău, Domnul este Unul. Şi să-Liubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu tot sufletultău, şi cu toată inima ta, şi cu toată averea ta, iaraceste cuvinte, pe care ţi le poruncesc Eu, să-ţi ră-mână în inimă." Şi ce ar mai rămâne de gândit?Dumnezeu s-a revelat poporului Lui şi a încheiatcu el un legământ, aşa cum se obişnuieşte între unrege şi vasalii săi. Dumnezeu s-a angajat să înso-ţească poporul Lui prin tulburările sângeroase aleistoriei omeneşti; în schimb, evreii au promis să ur-meze legea Lui. Aceasta cuprinde şase sute trei-sprezece porunci şi interdicţii, câteva accesibilejudecăţii omeneşti, multe nu. De ce nu am voie săconsum decât carnea animalelor care rumegă şi aucopita despicată? De ce nu am voie să-mi ucid ve-cinul, dacă nu îmi place nasul Iui? De ce de sabattrebuie să aduc la Templu două oi de un an, fărămeteahnă, spre a fi jertfite? De ce nu am dreptul săomor copiii pe care nu mi-i doresc? Habar n-am.Aşa a poruncit Stăpânul din ceruri, şi cu asta basta.Creştinismul pur şi simplu s-a legat de aceastătradiţie. Potrivit credinţei creştine, Iisus din Naza-reth era Mesia cel mult aşteptat de evrei. Prin sân-gele lui nevinovat, omenirea a fost mântuită. Astaînseamnă că şi neevreii pot de acum să intre înalianţa lui Dumnezeu, fără să urmeze nici unadintre legile rituale evreieşti, fără nici măcar să setaie împrejur. Nu trebuie decât să creadă ceva cutotul absurd, şi anume că fiul de dulgher din Ga-lileea a fost cu adevărat Izbăvitorul. Faptul că asfârşit de cea mai umilitoare moarte a Antichi-tăţii, crucificarea romană, nu constituie un con-traargument, potrivit doctrinei creştine. Tocmaiprin înfrângerea sa, se spune, Dumnezeu şi-a săr-bătorit triumful definitiv.

59

Nici aici nu există nimic de discutat. „Eu suntcalea, adevărul şi viaţa", spune Iisus. Din nou, ra-ţiunea omenească nu poate să realizeze nimic. Şiiată o poveste cât se poate de instructivă: după ceIisus a fost crucificat şi a înviat a treia zi, s-a ară-tat ucenicilor săi, dar Toma nu era de faţă. Toma154acela a dorit atunci să se convingă de autenticita-tea apariţiei printr-un experiment şi a cerut săvadă rănile din palme, acolo unde Iisus a fost pi-ronit, şi rana însângerată de la coastă, unde l-aîmpuns cu suliţa un soldat roman. „Şi după optzile, stă scris în Noul Testament, ucenicii Lui erauiarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a ve-nit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi azis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetultău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şio pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci cre-dincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meuşi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-aivăzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au cre-zut!" Nu cumva sunt aici interzise de-a dreptul în-doiala şi gândirea?La o a doua privire, iudaismul şi creştinismulpar că ar fi fost croite special pentru necugetătoriiîn devenire. închideţi vechile bucoavne şi ur-maţi-mă, vă rog, la Ierusalim, într-unui dintre ace-le cartiere în care locuiesc ultrareligioşii. Uitaţi-văla oamenii de pe stradă: femeile - cu doi copii demână şi încă unul în pântecele sferic, bărbaţii - cupălării negre şi perciuni legănaţi de vânt. Toţi segrăbesc, nimeni nu are timp. Iată coborând stradaîn pas zorit un rebbe1 - respectabil conducător alunei secte, întemeiate poate de două sute de ani,în Polonia, urmat la trap de un ciorchine gros dediscipoli. Curând se va aşeza la masă, iar discipoliise vor certa pe oasele râmase în farfuria rabinului,sperând că, odată cu ele, vor lua ceva şi din înţe-lepciunea conducătorului. Despre un asemeneamediu s-ar putea spune foarte multe, dar cu sigu-ranţa nu că s-ar gândi intens. în ieşivoturi (centrede studii talmudice) se studiază cu râvnă scrierilesfinte, dar în cele din urmă nu contează decât in-terpretarea fiecărui rabin în parte. Dacă discuţi cucei care studiază Talmudul, nici nu ştii de ce să temiri mai tare: de cât sunt de nătângi, sau de vastalor ignoranţă.Acelaşi lucru este valabil şi pentru diferite me-dii creştine. Protestanţii fundamentalişti suntconvinşi că adevărul Bibliei se verifică literă cu li-teră, fără nici o abatere. (Şi cu toate astea nu-şicunosc bine propriile texte, care, pe deasupra,mai sunt şi mizerabil traduse.) în Statele Unite,aşa-numiţii creaţionişti propovăduiesc că Domnula făcut lumea, cu tot ce cuprinde ea, în şase zile;156sunt de părere că dinozaurii nu au existat defel,deoarece, din grabă, Dumnezeu a uitat să-i pome-nească în relatarea sa despre facere. Dar nu numaiprotestanţii sunt săraci cu duhul. Şi unii catolicimerg ca oile la păşune. Ascultă cu evlavie fiecare

60

vorbă a popii, iar orizontul lor spiritual nu trecemai departe de zidul casei. Toate aceste grupuriau o deviză comună: „Dumnezeu ne-a dat minte -trebuie să o folosim cu economie."d asemenea atitudine poate fi îmbucurătoare,dar la sfârşitul zilei, nu vă este suficientă întreagaputere ca să suciţi cârma. La o a treia privire sedezvăluie că atât iudaismul, cât şi creştinismul seaflă în mod inevitabil legate de inteligenţa uma-nă. Şi vă veţi întreba, desigur, cum este posibil?Cum una ca asta?De ce nu este indicat iudaismulSă începem cu Biblia ebraică: ea nu este o carte,ci o bibliotecă. Adună o multitudine de scrieri -tratate filozofice, cronici obiective, cicluri de poe-zie. (Fie vorba între noi, şi un roman erotic se gă-seşte între copertele ei.) Această antologie a fostalcătuită pe când evreii se aflau în surghiun la Ba-bilon, adică cu circa cinci sute de ani înainte deHristos. Când a fost legat mănunchiul de texte,redactorii iudei nu s-au lăsat călăuziţi de principi-ile prealuminate ale Enciclopediei sovietice, adică auinclus în culegere nu numai lucrurile care respec-tau întocmai linia, ci au tolerat toate punctele devedere divergente. Au permis până şi pătrundereaîn canonul scrierilor sfinte a unor cărţi în careexistă îndoieli.Printre acestea se numără Cartea lui Iov, carerelatează istoria tragică a vieţii unui bărbat cu fricalui Dumnezeu, din ţinutul Uz. Totul începe cândSatan se înfăţişează înaintea Domnului şi încheiecu El o prinsoare: susţine că Iov se va lepăda decredinţă de îndată ce el, Satan, îi va schimba soartaşi-l va Iovi. Bine, a spus Domnul, vom vedea.Atunci, robii şi turmele lui Iov au pierit. Fiii şifiicele lui au dispărut într-o vijelie. Abcesele aucuprins trupul celui resemnat. Şi, ca şi cum toatăaceastă nefericire nu ar fi fost de ajuns, au maiapărut şi trei pretinşi prieteni, care s-au pus pecapul lui Iov cu cuvinte evlavioase, cercetându-lstăruitor dacă nu cumva o fi făptuit ceva rău, caresă fi atras dezastrul. Dar Iov îşi susţine cu putere158nevinovăţia. „Câtă vreme veţi întrista voi sufletulmeu şi mă veţi zdrobi cu cuvântările voastre?" în-treabă el. „Iar dacă voi vă faceţi tari şi mari împo-triva mea şi-mi scoateţi ochii cu ticăloşia mea, săştiţi că Dumnezeu este Cel ce mă urmăreşte şi căEl m-a învăluit cu laţul Său. Dacă strig de multa-a-păsare, nu primesc nici un răspuns; ţip în guramare, dar nimeni nu-mi face dreptate. Aprins-aîmpotriva mea mânia Sa şi m-a luat drept duşma-nul Său." Noi, cei care cunoaştem culisele (Ioveste victima unui absurd pariu ceresc!), nu putemdecât să-i ţinem partea, din toată inima.în cele din urmă, Dumnezeu apare într-un norde vijelie. Este adevărat, nu dă socoteală (chiaratât de departe nu ne putem gândi), dar, surprin-zător, trece de partea lui Iov. Celor trei falşi prie-teni bigoţi, Domnul le adresează direct câtevacuvinte severe, tunând şi fulgerând: „Mânia Mea

61

arde împotriva voastră, pentru că n-aţi vorbit deMine aşa de drept, precum a vorbit robul MeuIov. Acum deci luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şiduceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi-le, pentruvoi, ardere de tot; iar robul Meu Iov să se roagepentru voi; din dragoste pentru el, voi fi îngădui-tor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră,întrucât n-aţi vorbit despre Mine aşa de dreptcum a vorbit robul Meu Iov." Se vede limpede căacest Dumnezeu imprevizibil nu are nimic împo-trivă dacă gândeşti despre El cu asprime. Da, s-arzice că El consideră că este bine atunci când îlcontrazici sau cel puţin când porţi tratative.Aproape s-ar spune că ţine de bunele manierebiblice ca să te sui pe un deal, să-ţi agiţi pumnulcătre ceruri şi să-i spui Creatorului părerea ta.Atunci când Avraam, strămoşul poporuluievreu, află că Dumnezeu vrea să distrugă oraşeleSodoma şi Gomora, din cauza grelelor lor păcate,se înfăţişează înaintea Lui şi se tocmeşte ca la ba-zar: „Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel pă-cătos?" întreabă el. „Poate în cetatea aceea să fiecincizeci de drepţi. Nu se poate ca Tu să faci unaca asta şi să pierzi pe cel drept ca şi pe cel fără delege şi să se întâmple celui drept ce se întâmplăcelui necredincios! Departe de Tine una ca asta!Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedrep-tate?" Dumnezeu promite să cruţe Sodoma pen-tru cincizeci de drepţi. însă Avraam nu cedeazănici o clipă. „Iată, cutez să vorbesc Stăpânuluimeu, eu, care sunt pulbere şi cenuşă! Poate călipsesc cinci din cincizeci de drepţi; poate să fíe160numai patruzeci şi cinci; pentru lipsa a cinci pier-de-vei, oare, toată cetatea?" Domnul promite sănu dea oraşul pradă focului, chiar dacă acolo nuse vor găsi decât patruzeci şi cinci de drepţi. însăAvraam tot nu cedează: „Dar de se vor găsi acolonumai patruzeci de drepţi?" Patruzeci de drepţi?Este bine şi aşa, spune Dumnezeu. „Şi a zis iarăşiAvraam: Sa nu Se mânie Stăpânul meu de voi maigrăi: Dar de se vor găsi acolo numai treizeci dedrepţi?" Şi totul merge aşa mai departe, pânăcând cei doi ajung la zece drepţi putativi. „Dom-nul i-a zis: Pentru cei zece nu voi pierde cetatea."Domnul nu-şi doreşte nişte viermi care să sezvârcolească înaintea Sa, în ţărână. îşi căută par-teneri. De aceea şi funcţionează iudaismul aproxi-mativ ca parlamentarismul britanic, în care Her"Majesty's Opposition1 este o prezenţă de la sine în-ţeleasă a sistemului - îndoiala face parte şi desăvâr-şeşte credinţa. Rabinii Antichităţii au dezvoltat dinasta o tradiţie de o sagacitate uluitoare. încolo şi în-coace, afirmaţii şi contraziceri. Comentarii pestecomentarii, care, la rândul lor, erau comentate şi,pe deasupra, se mai făceau şi glose. Protocolulacestei dispute, care a traversat generaţii, se chea-mă Talmud şi nu este încheiat nici până astăzi.Talmudul se bazează pe convingerea că Ţora, Cu-vântul lui Dumnezeu, rămâne o mormăială de su-nete fără sens atât timp cât nu este interpretată.

62

Şi cum ar putea Tora să fie interpretată altfel de-cât cu măsura raţiunii omeneşti?Totul reiese foarte limpede din povestea cupto-rului Iui Ahnai, care demonstrează definitiv că iu-daismul nu este o religie pentru negânditori.Cândva, s-a stârnit o ceartă între rabinul EliezerBen Hyrkanos şi ceilalţi învăţaţi ai Torei, dacă acelcuptor poate fi folosit potrivit ritualului evreiesc.Până la urmă, majoritatea rabinilor au declarat căexistă riscul să se gătească mâncare impură, împo-triva părerii rabinului Eliezer, care obiecta vehe-ment, fiind însă contrazis de toţi, fără excepţie.Atunci, Eliezer a spus: „Dacă am dreptate, acestroşcov şă o arate." Copacul şi-a tras rădăcinile dinpământ şi s-a mutat la o sută de coţi depărtare. Darceilalţi rabini i-au replicat: „Nu poţi să dovedeşti cuun roşcov", adică printr-o minune. Atunci, rabinulEliezer a spuâ: „Dacă am dreptate, acest râu să oarate." Şi râul s-a retras. Dar ceilalţi rabini au răs-puns: „Nu poţi să dovedeşti cu un râu." Atunci,162rabinul Eliezer a spus: „Dacă am dreptate, pereţiiacestei case de învăţătură să o arate." Pereţii caseide învăţătură au început să se încline, ameninţândsă se prăbuşească. Atunci, rabinul Joshua le-a stri-gat: „Cu ce drept vă amestecaţi voi, când învăţaţiise ceartă pe legea evreiască?" Şi pereţii nu s-au pră-buşit, spre cinstirea rabinului Joshua, dar nici nus-au ridicat la loc, spre cinstirea rabinului Eliezer. Şiaşa, înclinaţi, mai stau şi în ziua de astăzi.Atunci a vorbit rabinul Eliezer: „Dacă am drep-tate, fie ca cerul să o demonstreze." Atunci a ră-sunat o voce din înalt: „Ce aveţi împotrivarabinului Eliezer? Legea este întotdeauna aşa cumo interpretează el!" Rabinul Joshua s-a ridicat însăşi a protestat: „Stă scris: Tora nu se află în cer." Ceînseamnă că nu se afla în cer? Iar rabinul Ieremiaa explicat: „Tora ne-a fost încredinţată pe mun-tele Sinai - prin urmare nu se mai găseşte în cer.Nu mai ascultăm de nici o voce cerească, deoarece,încă pe muntele Sinai, Tu, Doamne, ai scris în Tora:Majoritatea decide!" A doua zi, rabinul Nathan s-aîntâlnit cu profetul Ilie şi I-a întrebat ce anume afăcut Atotputernicul Ia ceasul acela. Profetul i-arăspuns că Dumnezeu ar fi râs şi ar fi zis: „Copiiimei m-au învins, copiii mei m-au învins."^sat de gândit 1MDe ce nu este indicat creştinismulReligia creştină este fundamentată, aşa cumam mai spus, pe o premisă absurdă, anume căMesia a devenit Mântuitor exact atunci când erape cruce, însângerat, respirând din greu şi lipsit deajutor; că ceasul dezastrului total a fost acela încare Dumnezeu şi-a sărbătorit victoria asupra pă-catelor lumii. Cine crede aşa ceva trebuie să-şibată capul din plin, dacă vrea să-şi justifice doctri-na. Trebuie să pună la bătaie baterii întregi de ar-gumente, să încarce mortiere grele cu silogisme,să depoziteze muniţie filozofică în poziţii strate-gice şi să tragă cu tunurile în vrăbiile eretice. Cuadevărat, teologii creştini au dat dovadă de-a lun-

63

gul secolelor de o agerime cu nimic mai prejos de-cât aceea a rabinilor. Amintiţi-vă doar de vestiţiiiezuiţi, dar şi de unii dogmatici protestanţi, spreexemplu Karl Barth, care au fost capabili de înfri-coşătoare cârcoteli.în acest punct, aş dori să vă previn în legăturăcu un autor care nu făcea parte din cercul teologi-lor profesionişti. El se numea Keith Chesterton şise presupune că ar fi fost cel mai mare înţelept alepocii sale (1874-l936). Dar, în orice caz, a fost164HA1S!IS1ES STEINcel mai vesel! Franz Kafka spunea despre el: „Esteatât de vesel, încât ai putea să crezi că l-a găsit peDumnezeu." Cartea sa, Ortodoxia, pe care vă de-consiliez categoric să o citiţi, tratează cum să tesimţi în largul tău prin lume, fără să-ţi pierzi to-tuşi capacitatea de a te mira. Cum să pui de acordtoată frumuseţea şi răutatea din jur? Răspunsullui Chesterton este atât de smintit şi atât de şiret,încât îl voi cita în întregime.„Creştinismul, scrie el, este unica religie de pepământ care a avut sentimentul că omnipotenţa îlface pe Dumnezeu incomplet. Doar creştinismula simţit că Dumnezeu, ca să fie pe deplin Dumne-zeu, trebuie să fie atât rebel, cât şi rege. Singuruldintre toate credinţele, creştinismul a adăugat cu-rajul la virtuţile Creatorului. Căci singurul curajvrednic de a fi numit curaj înseamnă neapărat căsufletul trece de un punct de cumpănă, fără să sefrângă. Astfel abordez un subiect mai incomod,mai întunecat şi mai teribil; şi îmi cer iertare de labun început dacă oricare din formulările mele vapica prost sau va părea lipsită de cuviinţă, atin-gând un subiect pe care cei mai mari sfinţi şi gân-ditori s-au temut pur şi simplu să-l abordeze. Dar înacea teribilă poveste a Patimilor există o sugestieCum m-am jâ „ 165'«t de Banditemoţională limpede că Autorul tuturor lucrurilor(într-un mod de neconceput) a trecut nu doar prinagonie, ci şi prin îndoială. Stă scris: «Să nu-L ispi-teşti de Domnul Dumnezeul tău.» Nu, dar Dom-nul Dumnezeul tău se poate ispiti pe Sine, şi s-arpărea că asta s-a petrecut în Ghetsimani. într-ogrădină, Satan l-a ispitit pe orh şi, tot îhtr-o grădină,Dumnezeu l-a ispitit pe Dumnezeu. într-o manierăoarecare, supraomenească, a trecut prin groazanoastră omenească, a pesimismului. Lumea s-azgâlţâit şi soarele a fost măturat de pe cer, nu larăstignirea pe cruce, ci la strigătul de pe cruce: stri-gătul care mărturisea că Dumnezeu fusese părăsitde Dumnezeu. Şi acum să-i lăsăm pe revoluţioniştisă aleagă un crez dintre toate crezurile şi un zeudintre toţi zeii lumii, cântărind cu grijă pe toţi zeiieternei întoarceri şi ai puterii imuabile. Nu vor găsiun alt zeu care să fi trecut şi el printr-o revoltă. Nu(subiectul devine prea dificil pentru limbajul ome-nesc), să-i lăsăm pe ateişti să-şi aleagă un zeu.v Nuvor găsi decât 0 singură divinitate care a exprimat

64

vreodată însingurarea lor; doar o singură religie încare Dumnezeu a părut pentru o clipă ateu."înţelegeţi, binevoitoare cititoare? Pricepeţiacum că o religie care face recurs la o asemenea166scânteiere mintală - ba chiar trebuie obligatoriu săo facă - nu poate fi pentru oameni care doresc săse lase de gândit? Aşa că, vă sfătuiesc să vă feriţi deîntâlnirea cu Dumnezeul lui Avraam, Isae Şi Iacov,care a fost şi Dumnezeul lui Iisus Hristos şi GilbertKeith Chesterton! Vă va pune neuronii pe foc.Alte opţiuniCare ar fi alternativele? Căror religii v-aţi maiputea adresa, după ce iudaismul şi creştinismuls-au dovedit fundamental improprii? Cel dintâilucru care îmi vine în minte aici este domeniulvast al religiilor New Age, care prezintă acelaşiavantaj menţionat când vorbeam despre teoriileconspiraţiei: există fără îndoială ceva pentru fie-care gust. Dacă preferaţi viaţă aspră a popoarelorprimitive, puteţi să urmaţi cursuri de şamanismsau să vă eliberaţi de impurităţile interioare într-ocolibă de sudaţie indiană. Dacă preţuiţi legăturilecu cosmosul, vă sfătuiesc să participaţi la expu-neri despre astrologie: curând veţi vorbi, cu ochiîmpăienjeniţi, despre cum Uranus tocmai a intratîn casa a şaptea a lui Andrornaca. Sau mergeţi lao întrunire a celor care cred în OZN-uri, unde fo-tografiile autentice cu extraterestri sunt conside-rate relicve. Pentru cazul în care aveţi înclinaţiespre iluminare, vă sunt recomandate cu cea maimare căldură prelegerile lui Dalai Lama. Bărbatulsfânt cu râs molipsitor vă vâ servi formulări deacest gen: „Sunt convins că sensul adevărat al vie-ţii noastre constă în năzuinţa spre fericire. Asta-ifoarte clar! Indiferent de religia în care crede, fie-care urmăreşte ceva mai bun în viaţă. Prin urmare,consider că viaţa noastră capătă sens prin căutareafericirii." E banal, un terci vâscos de cuvinte fărălegături de cauzalitate; e nemaipomenit. Se spunecă seminarele de meditaţie zen-budiste ar avea, dealtfel, acelaşi efect asupra minţii.în fond, este egal pentru care şcoală vă deci-deţi până la urmă. Nicăieri nu veţi fi instigaţi cu,voioşie să gândiţi. Dar cel mai bine ar fi să vă lă-saţi pe seama unui guru, chiar dacă s-au sfârşit zi-lele petrecute pe pământ de Rajneesh ChandraMohan, numit Bhagwan, al cărui exemplu dăi-nuie nemuritor. „Realitatea nu poate fi decât afla-tă", povăţuia acest mare învăţător indian, adicănu poate fi înţeleasă. El definea realitatea - şi astamerită aplauze spontane! - drept o stare a lipseide reflecţie. Numai cine izbuteşte să devină unvas gol, spunea el, s-ar putea contopi în beatitudi-ne. Iar cum această stare nu poate fi atinsă aşa,pur şi simplu, Bhagwan s-a oferit să dea asistenţă,în mod dezinteresat, pretinzând însă subordo-nare necondiţionată în faţa voinţei sale şi vesti-mentaţie strictă. Qne a trăit în anii şaptezeci aisecolului trecut îşi aminteşte, fără îndoială, stra-iele de un roşu-închis ale adepţilor săi, „sanjas-

65

sini", şi aşa-numita mala, un lanţ de lemn cuchipul maestrului, pe care îl purtau cu toţii radios,în jurul gâtului. Pe când nu exista încă SIDA, Raj-neesh Chandra Mohan organiza orgii, în cursulcărora elevele sale îi ofereau clipe dintre celemai plăcute. Legendară a rămas şi colecţia sa delimuzine Rolls-Royce, în care călătorea regeşte spreaudienţe- Şi nu-şi primea vizitatorii decât descăl-ţaţi, de aceea şi exista un anume loc pentru pan-tofi, unde atârna o pancartă uriaşă, pe care scria:„Pantofii şi intelectul trebuie predate la intrare."Religiilor New Age nu li se poate reproşa nimicdin punct de vedere teologic, dar toate prezintă undezavantaj. Nu sunt valabile decât pentru minori-tăţi. Câţi şamani, astrologi şi amatori de sudaţiipracticanţi să existe pe lume? Cu siguranţă, numai mult de un milion (chiar dacă îi numărăm şi pelocuitorii Californiei). Cine intenţionează să seapropie de necugetare pe calea ezoterismului se vatrezi rapid într-o existenţă de nişă, care, prelungita,devine riesatisfăcătoare. Iar cine doreşte să trăiascăsentimentul ameţitor că împărtăşeşte credinţa sacu alte o mie două sute de milioane de oameni nuare decât să caute o altă doctrină a mântuirii. Dinfericire, aceasta există şi se cheamă islamism.Bucuriile islamuluiReligia islamică acţionează asupra necugetăto-rilor (şi a aspiranţilor) cu o forţă de atracţie irezis-tibilă. Nu este de mirare, deoarece prezintă douăavantaje: este simplă şi totalitară. Spre deosebirede iudaism şi de creştinism, islamismul nu se în-temeiază pe o antologie de texte, adăugate succe-siv, milenii la rând. Nu, el se bazează pe o singurăcarte, scrisă de un singur om - negustorul Maho-med din Mecca - între anii 610 şi 630. Potrivit le-gendei, cartea respectivă i-ar fi fost dictată, de laprima şi până Ia ultima silabă, de ArhanghelulGabriel, într-o peşteră a muntelui Hira. (Simplu.)170 -H^NNES STEINDe atunci, acest gest de revelaţie este consideratun fundament divin. Coranul este o ipostază pă-mânteană a „mamei scrierii"; aidoma unei fotoco-pii, ea reţine cuvântul divin al lui Dumnezeupentru eternitate. Contradicţii? Poveşti pline deculoare? Autocritică? Nici vorbă! (Totalitar.)Orice musulman vă poate confirma că evreiişi-au măsluit Tora şi creştinii Noul Testament.Doar cartea lui Mahomed cuprinde cuvântul luiDumnezeu în stare pură, dinaintea istoriei ome-neşti. în Biblie abundă păcatele, inclusiv ale eroi-lor: de la relele purtări ale fiilor lui Israel lanelegiuirile celor mai mari regi ai lor. Evangheliilerelatează că Apostolul Petru s-a lepădat de trei oride Mesia, înainte să cânte cocoşul. Toate acestedetalii jenante au fost curăţate din Coran. Şi cen-zorul cel stupid a mai tăiat ceva cu foarfecă sa:Dumnezeu nu mai are, deodată, nevoie de parte-neri. Nu mai urmăreşte să încheie o alianţă cu oa-menii, să-i curteze pentru a-i ademeni de partea Sa.Tot ceea ce le cere este supunerea. De fapt, chiarasta şi semnifică termenul de islam. Franz Rosen-

66

zweig, filozof al religiei, scria: „Allah este bogat,dar nu împreună cu toată lumea. Puterea Sa, ca aunui despot oriental, nu se manifestă prin creareaa ceea ce este necesar, nici prin autoritatea de le-giuitor, ci prin libertatea de a comite fapte arbi-trare." La fel de simplă este concepţia islamuluiasupra lumii. Globul este împărţit în două jumătăţi,dar al-Islatn (casa islamului), angajată în susţinereaunităţii, şi dar al-harb (casa războiului), cu care tre-buie purtat război. Câtă vreme? Mahomed este câtse poate de limpede în această privinţă: „Până numai există ispită şi credinţa se îndreaptă exclusivcătre Allah." Cu dar al-harb se pot încheia înţelegeritactice, armistiţii pentru perioade limitate. Ţelul ră-mâne, desigur, triumful permanent al islamului, şinu umilirea lui de către necredincioşi.Această religie mai prezintă şi un alt avantaj:cine se converteşte nu mai are dreptul să renunţeniciodată. Un musulman care trece la o altă cre-dinţă este condamnat la moarte fără întârziere. înArabia Saudită au fost decapitaţi oameni, din sim-plul motiv că poliţia descoperise că aveau o BiblieCreştină. Dar asta înseamnă şi că veţi fi scutiţi deorice alte decizii, scăpând astfel de supărătoareagândire, altfel de neevitat. Oare nu se deschidperspective fantastice?Mulţi experţi în chestiunile Orientului Apropiatamintesc acum, cu arătătorul ridicat, că islamul atrecut în Evul Mediu printr-o aşa-numită pe-rioadă de înflorire. O fază de iluminism, p adevă-rată explozie a gândirii. Atunci, în bibliotecileislamice au fost adunate cu dragoste scrierile au-torilor necredincioşi (în primul rând ale lui Pla-ton şi Arisţotel), iar mari filozofi s-au străduit camoştenirea lor să rodească. Averroes, cel pe carel-am mai menţionat aici, este exemplul cel mairenumit. în întreaga lume islamică au fost culti-vate ştiinţele exacte, trigonometria, fizica, stati-ca, şi aşa s-au ridicat construcţii care nu-şi găsescegalul în civilizaţia iudeo-creştină. Domul Stânciidin Ierusalim este cel mai strălucitor exemplu.Toate acestea sunt adevărate. Din păcate, exper-ţii în chestiunile Orientului Apropiat uită să ada-uge că, fără excepţie, filozofii iluminaţi, cuAverroes în frunte, au fost acuzaţi de abatere dela legile islamice, că scrierile lor au fost puse pefoc şi că ei au fost bucuroşi dacă au scăpat cuviaţă. Iar bunii specialişti uită să povestească dece, vreme de trei secole, islamul a fost altfel de-cât îl cunoaştem astăzi: stăpânitorii săi l-au des-chis influenţelor culturale străine. Domul Stânciidin Ierusalim a fost construit de arhitecţi creştini,după indicaţii luate din Apocalipsa SfântuluiIoan, iar splendidele plăci de faianţă din interiorsunt opera meşterilor armeni.Până în ziua de astăzi, Orientul Apropiat - do-minat de islamism, după cum se ştie - a rămas unbastion al necugetării, desigur mulţumită nu doarCoranului, ci şi petrolului. în lumea largă, o guver-nare, când urmăreşte să strângă taxe, face recursla inteligenţa şi creativitatea cetăţenilor, dar în

67

Peninsula Arabă asta devine inutil, slavă cerului!Acolo este suficient să forezi o gaură în pământ şi,de îndată - insha'Allah!'1 - aurul negru ţâşneşte cao arteziană spre înălţimi. De aceea regiunile dinRăsărit guvernează după modelul familiilor ma-fiote: în loc să perceapă taxe, împart fişicuri debani, pentru a-şi cumpăra loialitatea. Succesul esteuşor de constatat. Toate cele douăzeci şi două destate arabe realizează împreună un produs socialbrut care nu se apropie nici măcar de cel al Spaniei.Abia dacă există libertate de expresie, dar nicigând de dezbateri în parlamentele alese. Femeileîşi ascund chipul frumos sub văluri şi, în unele ţăriarabe, nici nu au voie să conducă maşina. Teoriileconspiraţiei bântuie în voie. în vremurile bune,174minorităţi cum ar fi kurzii, asirienii şi copţii suntsâcâite, iar în vremurile mai puţin bune chiar şimasacrate. Şi astfel ar fi putut să meargă lucrurilemereu înainte, dacă istorica lovitură de trăsnetdin 11 septembrie nu i-ar fi trezit pe americani dinadormirea lor. După aceea, din păcate, s-au lăsatademeniţi să ocupe Iraquí. Şi acum poftim bucluc!Mulţi experţi în chestiunile Orientului Apropiatsunt de părere că americanii şi-au pregătit aventu-ra lor militară cu diletantism (că au intrat cu preapuţini soldaţi, fără să aibă pregătit un plan pentruperioada postbelică etc.). Această critică ar putea fijustificată în detaliu, dar trece pe lângă miezulchestiunii, anume că, de la bun început, a fost oeroare să trezeşti Orientul din stupoarea lui în modtradiţional bine păstrată. Nu poţi să pui pistolul latâmplă unui întreg spaţiu cultural şi să te răsteşti:„Fă-te inteligent, acum, pe loc!" Iată o pornire nunumai abominabilă, dar şi condamnată la eşec.EXERCIŢII PRACTICEI. Pronunţaţi cu voce tare „shahada", decla-raţia de credinţă islamică. în transcriere latină,sună astfel: La illa-ha illa lak, muhammadun rasu-lulah. („Nu există nici un Dumnezeu în afară deAllah, iar Mahomed este profetul lui.") Fiţi con-vins de ceea ce spuneţi şi nu rânjiţi!II. Pronunţaţi „shahada" în prezenţa a doimartori musulmani. Felicitări! Tocmai v-aţi con-vertit la islamism.A ŞAPTEA CALE: CĂRŢILE SUNT UN RAHAT!evitaţi tipăriturile!cea de faţă trebuie să fiecea Din urmă lectură din viaţadumneavoastrăUndeva, în paginile acestea, am menţionatdeja finalul de foc al romanului poliţist Numelenaţiei, flăcările se dezlănţuie în biblioteca uneimănăstiri medievale şi distrug manuscrise a cărorpierdere este ireparabilă - printre ele Teoria come-diei ăe. Aristotel. Finalul romanului lui Ecb trimite. la modelul măreţ al Antichităţii: prefacerea în ce-nuşă a Bibliotecii din Alexandria.trandafirului, de Umberto Eco. Din cauza unor fa-Această bibliotecă, întemeiată în vremea luiPtolemeu I, în secolul al III-lea Î.Hr., a fost una

68

dintre minunile lumii antice. Era adăpostită de oclădire impozantă, în cartierul palatelor din ora-şul-port egiptean. Se spune că orice vas care anco-ra la Alexandria trebuia, mai întâi de toate, săpredea bibliotecarilor pergamentele de la bord.Scribii întocmeau copii, după care copiile (şi nuoriginalele) erau înapoiate echipajelor. Se mai po-vesteşte că bibliotecarii din Alexandria ar fi depusla Atena, ca gaj, o mică avere - cincisprezece ra-lanti de argint - împrumutând astfel, exemplareleoriginale ale tuturor autorilor greci clasici. Apoiau renunţat la suma respectivă şi pur şi simplu aupăstrat pergamentele. Desigur, poate fi vorba deo simplă învinuire răutăcioasă, dar şi adevăraţiicolecţionari de cărţi sunt capabili de orice. Câtepergamente să se fi aflat la Alexandria? Patruzecide mii? Patru sute nouăzeci de mii? Şapte sute demii? Nimeni nu ştie. Sigur nu este decât că biblio-tecarii aveau ambiţia să adune tot ceea ce se scri-sese în vremea lor, fiind tot atât de dornici săintre în posesia manuscriselor unor autori obscuripe cât îşi doreau operele unor scriitori vestiţi; ast-fel, au pus să se facă o traducere a Bibliei ebraice178şi au intrat probabil şi în posesia scrierilor lui Za-rathustra, întemeietorul religiei persane. O întrea-gă trupă de scriitori erau angajaţi la bibliotecă, darşi cunoscătorii de limbi străine îşi găseau simbrieşi pâine. începând din vremea bibliotecarului-şefCalimah din Cirene (305-240 î.Hr.) s-a întocmit şiun produs cât se poate de modern - un catalog.Fondul a fost consemnat pe aşa-numitele pinakes.Pe aceste tăbliţe erau dispuşi alfabetic autorii, cuscurte biografii, şi toate titlurile cărţilor aflate ladispoziţie, ordonate după cuvântul iniţial, fiindprecizat şi numărul de rânduri. Rolele de text seaflau pe armaría (poliţe). Fiecare armaría era pre-văzută cu o etichetă care preciza autorul şi tidul,astfel încât nu mai era nevoie ca pergamentele săfie scoase şi desfăşurate, pentru identificare.Şi apoi, a ars într-o singură noapte. Evenimen-tul s-a petrecut în anul 47 î.Hr., când, din motivestrategice, Iuliu Cezar a incendiat flota egipteană,într-un moment când aceasta plutea paşnic, înport. A fost suficientă o scânteie, care a pecetluitsoarta tuturor acelor comori. Dar nu cumva lu-crurile s-au petrecut cu totul altfel? în anul 640,Alexandria a fost cucerită de emirul Amrou Ibnal-Assad, care s-a întâlnit, după cum se relatează,cu cel care conducea biblioteca, un distins filolog,Ioan Filoponus, iar apoi a trimis un mesaj suvera-nului şi comandantului său militar suprem, califulOmar, căruia îi adresa rugămintea ca bătrânuluidomn să-i fie permis în continuare să-şi vadă detreaba lui, cu cărţile. Următorul ordin al califuluiOmar nu lăsa cu nimic de dorit în privinţa limpe-zimii: „în ceea ce priveşte scrierile pomenite detine, iată răspunsul meu", îi răspundea acesta fărăîntârziere. „în cazul în care conţinutul lor este po-trivit Cărţii lui Allah, ne putem descurca fără ele,Cartea lui Allah fiind mai mult decât suficientă.

69

Dar dacă, altfel, se referă la chestiuni care nu co-respund cu acelea din Cartea lui Allah, nu existănecesitatea să fie păstrate. Prin urmare, du-te aco-lo şi distruge-le." Cărţile, se spune, au fost folosi-te la încălzirea băilor din oraş. Existau patru miide băi publice la Alexandria şi, vreme de o jumă-tate de an, în ele a domnit o căldură de saună.Două relatări care ne aprind imaginaţia şi carenu conţin decât o singură eroare abia perceptibi-lă, dar nici una adevărată. Ca să începem cu Cezar:biblioteca se găsea cu mult prea departe de port, casă poată lua foc. Adevărat este că, împreună cu na-vele Ptolemeilbr, au ars şi câteva depozite (printre180care poate şi unul cu pergamente), dar atât şi ni-mic mai mult. Nici una dintre sursele contempo-rane nu vorbeşte despre o incendiere a bibliotecii,aceasta fiind o invenţie apărută în perioada romanătârzie. în ceea ce-i priveşte pe musulmani, atuncicând au intrat în Alexandria, această minune a lu-mii erudiţiei nu mai exista de mult. Iar vina nu opoartă cine ştie ce piromani puşi să distrugă papi-rusuri, ci doar mucegaiul şi viermii, ca şi plecareacelor mai distinse minţi la Bizanţ. Doar în capetelenoastre flăcările ţâşnesc din hârtie. Doar în spateleretinei scrierile lui Platon şi Zarathustra ard moc-nit, transformându-se în grămăjoare negre de ce-nuşă; doar în imaginaţia noastră băile publice auputut fi încălzite cu tragediile lui Sofocle. De alt-fel, toate cărţile de pe planetă nu ar fi suficiente săardă pe rug vreme de şase luni.Rămâne însă întrebarea de ce incendierea mi-tică a Bibliotecii din Alexandria ne preocupă atâtde intens fantezia, şi asta încă de acum două miide ani. Oare din cauza adevăratelor incendii careau mistuit alte biblioteci, ale căror vâlvătăi ne-aucufundat istoria într-o lumină întunecată? Cuvin-tele-cheie sună astfel: Pergam, Antiohia, Octavianăşi Palatină, la Roma. împăratul Diocletian a pus săJăsat de gândit 181fie arse cărţile creştine, la Constantinopol; douăsute de ani mai târziu, a ars întreaga bibliotecă,dintr-o întâmplare. La Monte Cassino, lombarziiau aprins focul în secolul al VI-lea, iar sarazinii însecolul al LX-lea. După Revoluţia Franceză, „Comi-tetul pentru reconstrucţie" s-a preocupat, emoţio-nant, de Bibliothèque Nationale; armata britanicăs-a răzbunat pe Library of Congress din cauzaDeclaraţiei de Independenţă americane. Iar fas-ciştii sârbi au dat foc Bibliotecii din Bosnia-Herţe-govina, în 1992, la Sarajevo, cu câteva obuze bineţintite. (De pe dealurile înconjurătoare aveau spa-ţiu deschis de tragere, nimeni nu le stătea în cale.)Circa două milioane de cărţi şi manuscrise s-au fă-cut cenuşă între ruinele înnegrite de fum.Prin urmare, la ce anume ne referim de faptcând vorbim despre Alexandria? Găsim oare în-tr-o mare de flăcări iniţială, din Antichitate, suro-gatul pentru adevăratele orgii ale distrugerii,petrecute cu adevărat în istoria recentă? Avemoare de-a face, pentru o dată, nu cu pars pro toto,

70

ci cu un întreg care reprezintă părţile sale? Nuştiu. Dar ştiu că, din punctul de vedere al necuge-tarii ar fi mai bine dacă incendiul apocaliptic s-arfi petrecut întocmai cum relatează legenda. Căci182distrugerea memoriei culturale reprezintă calearegală spre necugetare.Jos literele!N-ar fi trebuit niciodată să se ajungă atât de de-parte. Era suficient să rămânem în grotele de laLascaux, pe pereţii cărora strămoşii noştri au pic-tat bizoni, zimbri, urşi, elefanţi, organe genitale fe-minine şi, uneori, şi masculine. Cu siguranţă traiulîn Paleolitic era mult mai liniştit/epocile care i-auurmat fiind departe de a rămâne la fel de sănătoa-se. Din păcate, chiar şi la Lascaux se pot observasemne ale decadenţei care urma să vină. Strămoşiinoştri au scrijelit stângaci, printre imagini, puncteşi linii, care lasă loc bănuielii că urmăreau să trans-mită un sens. Aşa a început prăbuşirea în lumeasimbolurilor. Aşa am început să scriem.Istoria dezvoltării scrierii este istoria unei decă-deri progresive; declinul a fost tragic, atotcuprinză-tor şi, cel mai important, ireversibil. Să luăm, caexemplu, apariţia literei „a". Iniţial era desenat uncap de taur, cu coarnele lui depărtate, apoi, capul detaur va fi stilizat, peu â peti. în cele din urmă ajunge183răsturnat la nouăzeci de grade; aşa ia naştere literaebraică „aleph". Mai târziu, totul se mai răsuceşte odată la nouăzeci de grade, rotunjimile capului detaur turtindu-se între timp cu totul, coarnele redu-cându-se şi luând forma micilor linii transversaledin grecescul „alpha". După care, litera nu a mai su-ferit nici o schimbare esenţială. Astăzi, nici un citi-tor nu mai recunoaşte taurul ascuns odinioară în„a". Este vorba de o pierdere de senzorialitate, deforţă expresivă nemijlocită. Uitaţi-vă la micile ima-gini atrăgătoare, multicolore, denumite hieroglife,cu ajutorul cărora egiptenii obişnuiau să se înţelea-gă în scris! Şi acum, aşezaţi alături o pagină printa-tă din computer. Vedeţi cât de mult am sărăcit?Este de presupus că picturile rupestre de la Las-caux nu semnificau decât: „Vedeţi, aici sunt urşi,bizoni şi zimbri!" Astfel nu exista nici o primejdieca gândirea să poată fi stimulată. Mai târziu, în ca-zul pictogramelor, semnificantul şi semnificatulîncă erau contopite. Astfel, jumătatea dreaptă şi ceastângă ale creierului, inteligenţa emoţională şi cearaţională, rămâneau într-un echilibru armonic. Darapoi semnificantul şi semnificatul s-au despărţitcu o bubuitură mută şi de la acea fisiune nuclea-ră s-au îndepărtat tot mai mult. Astăzi nu mai au184absolut nimic în comun! Faptul că un „a" arată caun „a" nu este decât o pură convenţie, o înţelegerearbitrară; ar fi putut la fel de bine să arate ca un „z".Cu alte cuvinte, nu se mai adresează decât raţiunii,gândirea poate să zburde liber. Asta reprezintă opierdere a căii de mijloc. Şi, de-a lungul mileniilor,lumea a devenit tot mai abstractă şi mai rece, iar

71

realitatea a dispărut în hiperrealism. A fost distrusă,pentru că s-a refugiat în scris, devenind indepen-dentă într-o formă înstrăinată. Cu cât există maimulte cărţi şi mai puţini analfabeţi, cu atât mai multse volatilizează realitatea care, până la urmă, se scu-fundă într-o ciorbă de litere.Şi iată o întâmplare adevărată, extrem de su-gestivă, relatata de George Orwell. în mijloculblitzkrieg-ului, un bărbat a intrat într-o librărie dinLondra şi a cerut ceva palpitant, preferabil un ro-man poliţist cu multe crime. Faptul că în jurul luicădeau rachetele lui Hitler, V2, nu era suficient depalpitant, avea nevoie de un roman! încă din celde-al Doilea Război Mondial, realitatea virtuală aînvins pe toată linia.în ziua de astăzi, lumea nu mai există decâtpentru cine citeşte. Contextul logic al orbirii a de-venit universal şi prezintă o dovadă concludentă.Cum iâsat ^ . ' 185în fiecare an se desfăşoară Ia Frankfurt pe Main Târ-gul Internaţional de Carte, iar unul dintre canoaneleacestui mare eveniment cultural este apariţia unuinumăr de specialişti care trag semnale de alarmă,avertizând că, din păcate, nu se mai citeşte deloc, iarcartea nu mai are nici o şansă să se impună în socie-tatea mediática. Şi care este rezultatul? La fiecareediţie a târgului apar tot mai multe edituri, tot maimulţi autori, iar producţia de carte urcă spre cote totmai greu de imaginat. Cine străbate Târgul de Cartede la Frankfurt nu-şi mai poate dori decât să se uiteîntreaga viaţă la televizor. Metaforele nu reuşesc să-ldefinească. Un potop? O avalanşă care se prăvă-leşte brutal? Un munte de cărţi care se înalţă perfid?Un vulcan care scuipă blocuri de lava cu coperte car-tonate şi paperback-uri rostogolite pe povârnişuri?O, grotă din Lascaux, tu, cea milostivă, întune-cată şi plină de imagini, primeşte-ne şi pune-ne penoi la adăpostul tău!Laudă pictogrameiDar încă nu este totul pierdut. Din fluxul deştiri pe scurt aflăm că, în vreme ce numărul deanalfabeţi din lumea a treia scade în mod regre-tabil, în bogata lume occidentală se răspândeşteun nou fenomen - analfabetismul funcţional.Tot mai mulţi oameni ştiu în principiu să citeascăşi să scrie, dar asta tiu le foloseşte la nimic. Cualte cuvinte, nu sunt în stare să se descurcecu texte dificile, unde prin „dificil" se înţelege şiun articol publicat într-o revistă ilustrată. Ei numai înţeleg ştirile difuzate la radio. Studiazăprospectele medicamentelor şi văd doar calu-puri de cuvinte confuze. Nu sunt în stare să răs-pundă cu un refuz scris la o înştiinţare oficială.Nu sunt proşti, defel, dar pentru ei, lumea - careşi-a pierdut tot mai mult limpezimea - pare unlabirint fără ieşire. Din punctul de vedere al ne-cugetării este îmbucurător că răspândirea anal-fabetismului funcţional nu este combătută cuprea mult zel. Lingviştii prevăd că societatea s-arputea împărţi în două clase: cu „pricepere la text"şi cu „nepricepere la text". Primii au acces la in-

72

formaţie, iar pe ceilalţi îi mănâncă lupii. Numărulanalfabeţilor funcţionali din Germania este esti-mat la patru milioane, doar la Berlin fiind o sutăşaizeci şi patru de mii, din câte se pare.Lehamitea de lectură se răspândeşte pe nesim-ţite, dar există şi o latură vizibilă a fenomenului:în spaţiul public apar tot mai multe indicatoare cudesene, aşa-numitele pictograme. Inutil să pole-mizăm dacă este cauza sau efectul analfabetismu-lui cultural. Să fie oare menite să uşureze viaţacelor pentru care cititul rămâne o taină, sau sădezobişnuiască restul populaţiei de buchiseala?Răspunsul este, desigur, ambele. în pictograme,semnificantul şi semnificatul, despărţite în modatât de tragic, se regăsesc în sfârşit şi sărbătorescunio mystica. S-a sfârşit cu tipărirea arbitrară aunor simboluri! Când vezi o femeie stilizată cu unbebeluş stilizat pe o masă de schimbat scutece sti-lizată, înţelegi imediat mesajul. Iar în cazul câine-lui cu grămăjoara aburindă, traversată de o barăroşie, lucrurile stau la fel de limpede. Astfel sepune stavilă monstrului alfabetic. Abstracţia lim-bii face loc înspăimântată unei varietăţi pline deculoare şi de voioşie. Cu ajutorul pictogramelor,ne recucerim senzorialitatea. Numai americaniiaroganţi şi creduli în cuvântul scris fac iarăşi opi-nie separată din consensul popoarelor: pe indica-toarele lor de la răspântii stă scris cu litere albeY-I-E-L-D, „Cedează".188Pomul de aur al vieţiiCel care citeşte nu are, evident, ceva mai bunde făcut, şi prin urmare ar trebui să se simtă vino-vat. De aceea vă sfătuiesc, cruţaţi-vă ochii! Nu vătorturaţi pupilele cu fleacurile acelea încâlcite, ca-re-şi lasă urmele de furnică pe paginile albe. Maibine faceţi o plimbare prin pădure! Chiar cu acestsfat se alege în opera dramatică naţionala a ger-manilor un elev însetat de ştiinţă, care intră în ca-binetul prof. dr Heinrich Faust şi doreşte să afle ceanume direcţie de studiu i s-ar potrivi. De fapt,înaintea sa se află nu învăţatul, ci diavolul, care,ludic, i se înfăţişează deghizat în Faust. Mefisto îituruie elevului până-l ameţeşte. Pentru început, îiexplică în amănunt că logica este deprimantă, iarmetafizica inutilă, apoi îl scârbeşte de studiuldreptului. Teologia? Las-o baltă, îi spune dracul,„atâta otrav-ascunsă zace-n ea". Numai în ceea cepriveşte medicina pare mai reţinut: acolo nu e ne-voie să înveţi nimic şi, pe deasupra, poţi pipăi fe-meile fără să fii pedepsit. în cele din urmă îltrimite acasă pe elev, spunându-i: „Prieten drag,tot ce stă-n teorii e cenuşiu, / Dar verde al vieţiipom de aur."Aş putea fi bănuit că aş fi advocatus diaboli, dar,fie vorba între noi, chiar asta sunt. Căci, în defini-tiv, Mefisto este „O parte a acelei puteri, / Ce me-reu rău vrea şi mereu bine face". Lecţia primită deelevul însetat de ştiinţă din Faust, de Goethe, me-rită aplauze la scenă deschisă! Acesta este adevă-rul: cărţile sunt plicticoase, iar cine urmăreşte o

73

experienţă de viaţă necolbuită, autentică, trebuiesă le închidă şi să nu le mai deschidă niciodată.Biblia povesteşte că în grădina raiului creşteau doipomi. Unul era pomul vieţii, despre care pome-neşte diavolul, iar celălalt pomul cunoaşterii. Pentruoricare necugetător în devenire este limpede calumina zilei ce înseamnă asta. Ca să înfloreascăpomul vieţii, trebuie mai întâi să pui toporul pepomul cunoaşterii.înainte de a vă împinge spre acţiuni şi rezol-vări radicale, aş dori să ies în întâmpinarea uneiobiecţii care în mod sigur vă stă pe limbă. Oarenu este posibil să-ţi goleşti mintea şi cu ajutorultipăriturilor? Nu cumva mulţi fost convertiţi lanecugetare, în trecut, tocmai cu această metodăde modă veche? Sigur că da. Dar, din păcate, me-toda scrisă are dezavantaje clare. Cărţile nu semodifică, în ele găseşti documentate erorile deieri, rămânând uneori mărturie chiar împotrivaautorilor, desigur fără intenţie. Apoi, contradicţii-le, greşelile şi falsificările sunt vizibile pentru ori-cine, în toată urâţenia lor. Imaginile colorate sebucură de un avantaj evident din acest punct devedere, deoarece nu au o istorie. Fie-mi permis săexplic pe baza unui exemplu vestit.înţelepţii SionuluiDintre cărţile care au contribuit cel mai mult ladistrugerea gândirii face parte, fără îndoială, şi ceaintitulată Protocoalele înţelepţilor Sionului. Mai întâia jucat un rol important în viaţa politică a Rusiei,instigând Sotniile negre să se năpustească asupraevreilor, să-i prade şi să-i omoare; Sotniile negreerau un partid naţionalist extremist, constituitdupă revoluţia din 1905, când ţarul a limitat drep-turile poporului. Mai târziu, Protocoalele au devenitun îndreptar al pogromurilor pentru aşa-numiţiialbi, în războiul civil din Rusia, izbucnit după pu-ciul bolşevicilor din 1917. Albii nu se mulţumeaunumai să se lupte cu duşmanii lor comunişti, dar,cu şi mai mare drag, ucideau evrei. Se apreciază191că o sută de mii de oameni au căzut pradă acestuigenocid. După victoria bolşevicilor, Protocoalele aufost traduse şi în alte limbi şi s-au răspândit în Oc-cident, în 1920, prestigiosul The Times, din Anglia,a publicat un editorial care punea, neliniştit, între-barea dacă nu cumva acum, după ce imperialismulgerman fusese înfrânt în Primul Război Mondial,nu apăruse ameninţarea unei noi primejdii - ceaevreiască. Henry Ford, regele automobilelor, a foststimulat de Protocoale sâ-şi publice articolele într-ocarte, atrăgând atenţia asupra unei conspiraţii evre-ieşti. Este adevărat că în 1927 avea să ia poziţie ofi-cială împotriva propriei sale opere, dar, între timp,The International Jew devenise de mult un bestseller.în Germania, Protocoalele s-au bucurat de mareatenţie, în special din partea practicanţilor mese-riilor tehnice. în 1922 au inspirat un asasinat po-litic: radicalii de dreapta l-au împuşcat la Berlin peministrul de Externe Walter Rathenau, un patriotgerman înflăcărat, de origine evreiască, atentatorii

74

fiind convinşi că ar fi unul dintre „înţelepţii Sionu-lui". Protocoalele au făcut apoi o carieră strălucită înperioada nazistă. Influenţa lor putea fi simţităaproape în fiecare articol din Völkischer Beobachter.Este de datoria fiecărui german, aşa se spuneaîntr-un apel din 1933, să studieze planurile înfri-coşătoare ale înţelepţilor Sionului, să le comparecu suferinţele poporului german şi să tragă con-cluziile care se impun. Iar Protocoalele au avut cuadevărat vânzări excelente. Şi, spre deosebire deMein Kampf a lui Hider, pe care fiecare pereche oprimea cadou de nuntă şi apoi o lăsa să se umplede praf în şifonier, Protocoalele erau cu adevărat ci-tite. După cum se ştie, germanii s-au transformat,în anii de după 1939, dintr-un popor relativ civili-zat într-o bandă de ucigaşi şi de complici. Poliţiştiabsolut normali din Hamburg au împuşcat în Po-lonia şi în Rusia bărbaţi şi femei dezbrăcaţi, îngropi pe care fuseseră mai înainte puşi să şi lesape singuri. Frizeri absolut normali din Saxonia,şi medici din Suabia, şi profesori de latină dinKöln s-au ocupat, îmbrăcaţi în uniforme negre, cucap de mort, să gazeze copii şi bunici evrei. Ţăraniaustrieci absolut normali au doborât, până la unul,toţi deţinuţii fugiţi din lagărul de concentrare dela Mauthausen, în cursul unei evadări în masă.Evreii nu sunt, desigur, decât o parte a victimelornaţional-socialismului (în campania lor de cuceriredin Răsărit, germanii au ucis cu mult mai mulţi ci-vili ruşi). Dar ei au fost totuşi cei cărora le eraadresată o asemenea furie distructivă, capabilă sămai uimească şi astăzi. Evreii erau consideraţiagenţi ai forţelor demonice şi, cât timp rămâneaîn viaţă chiar numai unul, naziştii nu se puteausimţi în siguranţă. „Dacă evreul, cu ajutorul măr-turiei sale de credinţă marxistă, va triumfa asuprapopoarelor acestei lumi, scria Adolf Hitler, atuncicoroana sa va fi dansul morţii omenirii, atunciaceastă planetă va bântui din nou prin eter pusti-ită de oameni, ca în urmă cu milioane de ani."Protocoalele înţelepţilor Sionului sunt răspânditeastăzi mai ales în Orientul Apropiat. Au cunoscutmai multe ediţii în arabă decât în oricare altă lim-bă, inclusiv germană. O singură tipăritură a avutmai mult succes în Peninsula Arabă, anume Cora-nul. Trebuie în orice caz să luăm în considerareposibilitatea ca Protocoalele să fie una dintre celemai bine vândute cărţi din istorie; că au fost de-păşite doar cu puţin de scrierile sacre ale omeni-rii. Şi, cu siguranţă, acest document al necugetăriia avut mai mulţi cititori decât operele lui Shake-speare şi ale lui Homer.Dar despre ce este vorba, de fapt, în Protocoaleleînţelepţilor Sionului? Despre pretinsul proces-verbalal unei întruniri Ia care iau parte conspiratorievrei. Unul dintre „înţelepţi" flecăreşte inspirat decutia cu minuni machiavelică: ţelul rămâne obţi-nerea puterii, iar pentru asta este nevoie să se îm-prăştie cât mai multă confuzie cu putinţă. Şitrebuie răsturnate vechile autorităţi - aristocraţia,Biserica, monarhia. Oricum, se obţinuseră deja

75

succese vaste: ,,De când ani strecurat în organis-mele de stat otrava liberalismului, întregul lor as-pect politie s-a schimbat. Statele au fost cuprinsede o boală mortală- septicemie. Nu ne mai rămâ^ne decât să aşteptăm sfârşitul încleştării lor cumoartea." S-au creat monopoluri economice vastepentru a-i exploata tot mai crunt pe muncitori,dar, în acelaşi timp, muncitorimea trebuie mânatăîn taină la greve şi revolte. Apoi, trebuie stârniterăzboaie fără sens: „Pentru a-i provoca pe cei în-setaţi de putere să comită abuzuri de putere, amadus toate forţele din întreaga Europă în poziţiiantagonice, iar prin mijlocirea legăturilor lor cuEuropa, trebuie să producem şi într-alte părţi alepământului fermentaţii, scindări şi duşmănii." întoate marile oraşe europene, continuă „înţeleptulSionului" cel fără nume, s-au construit căi feratesubterane, doar cu scopul ca în tuneluri să poată fidepozitaţi explozivi. în ziua X totul va fi aruncatîn aer. în haosul creat, dominaţia mondială le vareveni evreilor ca de la sine. Şi astfel s-ar declanşaepoca mesianică: un bărbat din neamul Iui Davidva sta pe tronul suveranului. Se va vorbi mult de-spre libertăţi, dar popoarele vor fi în realitate gu-vernate cu mână de fier. Spionii puterii se vor aflaîn fiecare casă şi pe fiecare stradă. Presa va fi supu-să unei cenzuri stricte. Iar toate acestea nu s-ar pe-trece decât spre binele oamenilor, care ar fi preaproşti şi prea egoişti ca să se poată guverna singuri.Protocoalele înţelepţilor Sionului sunt o plăsmuirea poliţiei secrete ţariste, Ohrana, şi nu au apărutchiar din senin. Secţiuni masive au fost plagiatedupă volumul Dialog în iad, de Maurice Joly.Această carte nu are nimic de-a face cu societăţilesecrete şi cu atât mai puţin cu evreii. Este vorbade un dialog imaginar între Montesquieu şiMachiavelli. Cel dintâi apără teza liberală, potri-vit căreia tirania este nu numai imorală, ci şi de-suetă; celălalt susţine, cu cinism, că popoarele arfi silite să o accepte, spre fericirea lor. MauriceJoly a fost un curajos jurnalist francez. în carteasa, tipărită în 1864 la Bruxelles, se referea la do-minaţia de teroare a lui Napoleon al III-lea, el fiind„Machiavelli" pe care Joly dorea să-l demaşte.însă înalta Curte i-a înţeles cu uşurinţă stratage-ma. La 25 iulie 1865, Joly a fost condamnat la Pa-ris la cincisprezece luni de închisoare, cartea fiindinterzisa şi confiscată. Mai târziu el s-a sinucis,disperat din cauza demersului ratat.Mistificatorul Ohranei pune în gura „înţeleptu-lui Sionului", în esenţă, cuvintele cinicului lui Joly,care iau turnura unor profeţii despre un viitor to-talitar, sub dominaţie evreiască. Dar mistificatorula întors pe dos şi argumente lui Montesquieu,deformându-le şi transformându-le în acele pasa-je pline de culoare, în care liberalismul este de-scris ca mijloc de inducere a confuziei în rândulneevreilor. Dacă sunteţi cumva o partizană a teo-riei literare postmoderne, ar trebui să vă opriţi oclipă. Oare nu este o ilustrare splendidă a păreriică, în străfundul lor, textele nu au nici un sens?

76

Că totul nu depinde decât de interpretare, mereu?Un mistificator taie câteva pasaje, le prevede cucâteva titluri de capitol derutante, le pune într-unnou cadru şi, hocus-pocus, iată o carte liberală,scrisă pentru a-lv supăra pe un tiran, metamorfo-zată într-o diatribă în favoarea ţarismului, careserveşte la defăimarea unei minorităţi total străinede toate astea.Cum a ajuns Ohrana Ia ideea, nu chiar Ia înde-mână, de a utiliza Dialogul în iad al lui Joly dreptmodel? Răspunsul se învârte în jurul unei spargeridin anul 1897, când un grup de agenţi secreţi aupătruns, pe fereastră, în vila unui anume Elie deCyon, în Elveţia. De Cyon era un rus în exil,evreu convertit la creştinism şi duşman fanatic alministrului Industriei din acele vremuri, SergheiWitte. Acel Witte încerca de fapt să introducă for-ţat o politică de modernizare în Imperiul Ţarist,atrăgându-şi astfel ura tuturor conservatorilor. Pemasa de lucru a lui de Cyon, spionii poliţiei secre-te au descoperit un manuscris inspirat din Mauri-ce Jbly; numai că „Machiavelli" fusese peste totînlocuit cu „Serghei Witte".Conducătorul Ohranei de la Paris era atunci unanume Piotr Ivanovici Racikovski, un tip jovial şipericulos, care îl dispreţuia pe Elie de Cyon şi îl an-tipatiza de-a dreptul pe ministrul Industriei. Iar în-tâmplarea îi pusese în mână o armă cu care putealovi simultan în ambii săi inamici. Astfel a cerut săfie întocmit un document care să demonstrezeconcludent că Serghei Witte - marele moderni-zator - era o marionetă în mâinile evreilor; şi doarElie de Cyon a ştiut cât de mult a fost umilit cuacest prilej, în taină, titlul falsului, Les Protocolesdes Sages de Sion, fiind o aluzie cât se poate detransparenta la adresa lui. Iată cu ce se alegea, depe urma propriei sale viclenii! Iar mistificatorulnici nu şi-a dat prea mare osteneală, ci a copiatpasaje întregi, cuvânt cu cuvânt, de la MauriceJoly. Locul faptei a fost Bibliothèque Nationaledin Paris (tocmai acea bibliotecă incendiată dupăRevoluţia Franceză). Acolo se mai poate vedea şiacum un exemplar al Dialogului în iad, în care aufost subliniate cu creionul exact pasajele care aparîn Protocoale, aproape neschimbate. Falsul a fostfăcut public de un scriitor mistic, care probabil seafla în legătură cu Racikovski. îl chema SergheiNilus, fusese anarhist în tinereţe şi apoi, pocăit,regăsise calea credinţei adevărate, adică ruso-or-todoxe. Acest sfânt straniu considera ştiinţa, pro-gresul şi democraţia semne ale sosirii iminente alui Antihrist, făcându-şi din Protocoale cartea sa decăpătâi. în 1911, Nilus le-a publicat sub formaunui tratat, începându-şi astfel marşul triumfaljur-împrejurul planetei.După cum doream să demonstrez, cărţile nusunt un mediu propice pentru a-l împiedica pe omsă gândească, iar eu aş putea să par în profundăcontradicţie cu propria mea intenţie. Dar, cre-deţi-mă, aparenţele înşală. Tocmai ce v-am po-vestit până acum dezvăluie limpede cât de

77

limitată este capacitatea cărţilor, în această pri-vinţă. Şi nu este adevărat că textele pot transmiteîntotdeauna ce vor: dacă sunt deformate, tot maipăstrează urme ale sensului iniţial. Amprentelelăsate de Racikovski şi de banda lui de plastogra-fi sunt mult prea evidente. La fel şi asemănareadintre copie şi original. Gândiţi-vă la avantajeleoferite de metoda figurativă! Nu există nici un felde reţinere, reexaminare şi comparaţie, nici un felde surprindere sau îndoială. Scenele ni se perindăprin faţă, multicolor, pregnant şi rupt de oricecontext istoric. Ce mai marş triumfal ar fi avutProtocoalele înţelepţilor Sionului dacă şi-ar fi începutcariera nu într-o librărie, ci într-un cinematograf!La această stratagemă pare să fi ajuns acum şiguvernul egiptean. La televiziunea de stat a fosttransmis vreme de mai multe săptămâni un serialinspirat din Protocoale. Cum în întreg OrientulApropiat se vorbeşte araba, aria de difuzare nu artrebui să rămână restrânsă doar la Egipt; şi Siria şiArabia Saudită ar putea să-şi exprime interesul.Este uşor de imaginat ce efect va avea asupraacestei regiuni a lumii, în care gândirea este ori-cum prost privită! Fiecare felah, fiecare şomer, fie-care lustragiu analfabet, de la Ramallah şi până Iagolful Aden, va fi curând luminat şi va şti cineeste vinovat de nefericirea lui. Cu puţin noroc şio subtitrare bună, serialul poate ajunge chiar pânăîn Malaysia. Iar ranchiuna lui Racikovski sau ne-norocirea lui Maurice Joly nu va fi surprinsă denici un aparat de filmat, indiferent cât de bine re-glat. Cărţile nu sunt capabile de aşa ceva.Habet suum fatum libellus'1Acum trebuie să fiu pregătit să răspund uneiultime obiecţii Şi anume aceea că nu fac ceea cepropovăduiesc. Pentru că, spuneţi-mi, ce ţineţi înmână, chiar acum? Ce răsfoiţi, chiar acum? Pe ceaveţi privirile aţintite, dacă nu pe litere? Aş vreasă vă amintesc un concept din geometrie, anumeconstrucţiile ajutătoare, desenate fin cu creionulşi şterse apoi cu guma, de îndată ce s-a încheiatmunca. Voită l Cartea din faţa dumneavoastră estetot o asemenea construcţie ajutătoare. Şi mă folo-sesc de ea deplin conştient că nu e tocmai ceea cevreau, dar, deocamdată, nu am altceva la dispozi-ţie. Apoi, editura mi-a plătit un avans frumos.De îndată ce voi deveni celebru cu ajutoruldumneavoastră, binevoitoare cititoare, nu-mi voimai face cunoscut mesajul decât la televizor. Pro-mit! Am pregătit de pe acum casete video şiDVD-uri cu exerciţii pentru necugetători. în clipaîn care va începe livrarea lor, se poate renunţa,fără probleme, la construcţia ajutătoare din hârtie.EXERCIŢII PRACTICEI. Ardeţi această carte. Dar numai după ceaţi încheiat lectura ei, vă rog. Iar în timpul com-bustiei, băgaţi de seamă să nu vă daţi foc şi laîmbrăcăminte sau la casă, din neatenţie. Nu suntrăspunzător de eventualele pagube!II. La apariţia sentimentului că aţi putea su-feri o recădere - anume că aţi putea reîncepe să

78

gândiţi - cumpăraţi încă un exemplar al cărţiişi ardeţi-I.III. Avansaţilor li se permite, în loc săcumpere un volum nou şi să-l ardă, să depu-nă direct în contul autorului preţul cărţii, cagest simbolic. Datele bancare le puteţi cere dela editură, vă rog.A OPTA CALE: C-AŞA BEU OAMENII BUNI!DAŢI DOVADĂ DE CURAJ!DEVENIŢI DEPENDENŢI DE DROGURI!Aproape am sentimentul că ar trebui să-mi cerscuze pentru cele ce urmează. Deoarece, după ceaţi rezistat atâta vreme lângă mine, după ce aţistudiat, cu răbdare angelică, toate indicaţiile mele,vă voi dezvălui - zâmbind glacial - că există o scur-tătură spre necugetare. O metodă pe cât de sim-plă, pe atât de sigură, prin care puteţi răpune oricegând. De ce, veţi striga indignaţi, nu am descris-ode la bun început? Când pui o întrebare trebuiesă-i dai răspuns, stă scris în Dicţionarul locurilor co-mune al lui Flaubert. Prin urmare, iată răspunsul:De-aia! Dacă mă lua gura pe dinainte şi pălăvră-geam de la început despre scurtătura spre sfâr-şitul gândirii, din cartea asta nu rămânea decâto broşură. Şi, trecând cu vederea că n-aş mai fiputut încasa avansul din partea editurii desprecare vorbeam, ea nu s-ar fi adresat decât uneicategorii foarte subţiri de cititori. Pentru căscurtătura pe care v^o propun în final nu este laîndemâna oricui, ci presupune un anume curaj.Trebuie să fiţi pregătit să treceţi peste conven-ţiile burgheze şi să vă îndreptaţi neabătut şi fărăteamă spre ţelul stabilit. Nici meseria, nici fami-lia nu au voie să vă stea în cale; nici medici bineintenţionaţi, nici terapia de grup nu trebuie săvă împiedice; şi nici la sănătate nu e bine să ţi-neţi prea tare şi fiţi dispuşi să o jertfiţi pentruacest bun suprem.Cea de-a opta cale spre lichidarea gândiriieste, aşa cum fac aluzie încă din titlu, depen-denţa de droguri. Vă voi oferi acum micul servi-ciu de a vă descrie efectele celor mai importanteprafuri şi băuturi şi apoi mă voi ocupa de alt as-pect, anume care este cel mai potrivit pentru avă face fericit şi ce răsplată vă aşteaptă cu bra-ţele scheletice deschise.AlcoolAvantajul enorm al alcoolului este că există lâîndemână aproape peste tot în lume. în Occidenteste absolut legal (dar şi cei mai fundamentaliştişeici petrolieri din Arabia Saudită au rezervele lorsecrete de whisky). Un alt avantaj este acela căorganismul omenesc absoarbe alcoolul ca un bu-rete. Aproape nu există vreun alt produs chimic -şi cu siguranţă nici un alt narcotic - care să fietolerat în organism într-o concentraţie de până5%c în sânge.Alcoolul are efect asupra funcţiilor superioareale sistemului nervos, care controlează starea deconştientă şi emoţiile. Astfel scade capacitatea deautocritică. Acum vă consideraţi cel mai frumos,

79

cel mai mare şi cel mai deştept, inhibiţiile disparşi, odată cu ele, dispar şi gândurile. într-o singurăbeţie mor sute de mii din cele circa cincisprezecemiliarde de celule cerebrale. Durerea de cap de adoua zi ar fi mai nimerit să se cheme durere decreier; în calitate de necugetători în devenire, fieca această veste să vă îndulcească următoareamahmureală! în cazul unui consum constant dealcool, părţi ale creierului suferă leziuni, iar masacenuşie scârboasă din capul dumneavoastră sedescompune văzând cu ochii. Aveţi şanse mari deo psihoză alcoolică de lungă durată. Starea de de-lirium tremens vă face să auziţi voci înfricoşătoareşi să vedeţi monştri în propria dumneavoastră lo-cuinţă; în cazul sindromului Korsakov, vă pierdeţimemoria recentă şi, ca să umpleţi golurile, puteţiinventa cele mai diverse poveşti. Firesc, printretoate astea chiar nu vă mai rămâne suficient timppentru gândire.„Beţia sapă pe faţă riduri ale prostiei, pe carecel veşnic beat le consideră semne ale maturităţiichipeşe, ale farmecului şi capacităţii sale de gân-dire", notează scriitorul Joseph von Westphalen.Nimerită observaţie! Din păcate, tot felul de aso-ciaţii ale oamenilor plini de intenţii bune încearcămereu să strice altora plăcerea de a bea. Cea maicunoscută a fost „American Temperance Socie-ty", care s-a aflat la un pas de a reuşi, între anii1839 şi 1844, să abată uscăciunea asupra unei pa-trii a alcoolismului. în Irlanda, consumul de whis-ky a scăzut incredibil, de la 56 la doar 25 demilioane de litri. Numărul de crime a coborât înaceeaşi perioadă la mai puţin de jumătate, iar cel aljafurilor cu asasinat de la 725 la 257. Din punctulde vedere al necugetârii, aceasta este o statisticăoribilă. Trebuie să ocoliţi şi organizaţii cum ar fiAlcoolicii anonimi. Este mai bine să ţineţi aproape depaharul dumneavoastră cu licoare şi juraţi, cu ochiisticloşi şi mintea înaripată, că aveţi totul sub con-trol. Atunci nimic nu mai poate să meargă strâmb.Amintiţi-vă şi de Boris Elţîn, care adesea era atât deaburit, încât nu mai reuşea să se coboare din avio-nul prezidenţial postsovietic. în timpul vizitelor destat, gărzile sale îl purtau de subsuori de la o întâl-nire la Următoarea, pentru că nu mai reuşea să punăun picior înaintea celuilalt în stare de beţie profun-dă, l-a desemnat în sfârşit succesor pe autocratulVladimir Putin cel fără bărbie. Luaţi exemplu de laacest băiat admirabil, acest adevărat maladeţ rus!CanabisAsirienii cunoşteau o anume tămâie dulceagă,pe care o numeau qunubu sau qunabu. Herodot re-latează despre sciţi, un popor sălbatic de călăreţi,care se vârau sub pături de postav cu seminţe decânepă şi le aruncau peste pietre încinse în foc:seminţele de cânepă „începeau să fumege şi săscoată aburi, mai tare ca oricare baie de aburi gre-cească. Sciţii urlau de plăcere." în esenţă, cânepase poate folosi în două feluri. Fie se fumează frun-zele uscate ale plantei (numite în acest caz iarbă)>adesea amestecate cu tutun, fie se foloseşte haşişul

80

obţinut din inflorescenţele râşinoase. Acest drogpoate fi şi mâncat (deosebit de căutaţi sunt biscui-ţii de haşiş) sau bea (ca adaos în ceai sau cacao).Dar, atenţie, Canabisul reprezintă o categoriespecială. Nu este nici stimulant şi nici calmant, nicihalucinogen şi nici narcotic. Prin urmare, în cazulunei utilizări greşite, poate avea urmări fatale. Sub-stanţa sa activă principală creşte nivelul serotonineiîn creier. Cantităţi mici măresc receptivitatea şi sen-sibilitatea. Devii, după cum spune Walter Benjamin,„o fiinţă prozaică desfătată în cel mai înalt grad".Asocierile de idei se năpustesc într-o densitate de-adreptul satanică asupra consumatorului de drog,ehinuindu-l cu cele mai îndrăzneţe combinaţii degânduri. Din fericire, lucrurile nu trebuie să rămânăîn acest stadiu: şi în cazul haşişului, cantităţile marifac minuni, mai ales dacă sunt consumate cu regu-laritate. Preferabil de câteva ori pe zi. Prin urmare,înfigeţi-vă cu încredere! Luaţi cu ceaşca. Sau cupipa. Sau cu biscuiţi. Luaţi temeinic! Numai astfelvă veţi putea apropia de starea râvnită de „inexpri-mabilă tihnă", de vestita „pace fără sfârşit" cântatăde Theophil Gautier, bucurându-vă de senzaţiaspongioasă trăită şi de poetul francez: „Am înţeles,în sfârşit, fericirea ce le este dată duhurilor şi înge-rilor, potrivit gradului lor de desăvârşire, atuncicând alunecă prin eter şi prin cer."Drept urmare, percepţia lumii înconjurătoareeste încetinită. Ochii şi urechile nu se mai potorienta corect, asociaţiile se fac mai lent şi fluxulvorbirii devine vâscos. Te cufunzi în tine. „Undea fost Sine să se facă Eu", pretindea odată Sig-mund Freud, apodictic; întemeietorul psihanalizeidorea ca zona inconştientă a sufletului să fie lumi-nată cu putere de raţiunea scrutătoare. Cu ajuto-rul canabisului veţi obţine efectul invers. Undeam fost Eu s-a făcut Sine, conştienta se cufundăîntr-o noapte adâncă, întunecată de vise. Efecteleasupra sufletului sunt mai radicale şi, în primulrând, durează mai mult decât în cazul alcoolului.Prietenii falşi ai acestui drog cred cu tărie că nuar provoca dependenţă, dar este inexact. Trebuiedoar să vă încordaţi cât se cuvine. Marijuana nu-ibună de nimic - în schimb haşişul, da, constantşi în doze mari. Unii oameni bravi din India şiAfrica de Nord fumează zilnic câte două până laşase grame! Potrivit cercetărilor medicale practi-ce, aceasta duce la o „schimbare caracteriologicăde natură toxică", ale cărei simptome sunt obtu-zitatea, tulburările de vorbire şi gândirea confuză.Splendid! Dacă, pe deasupra, mai suferiţi şi de onevroză în stadiul de omidă, aceasta se va dez-volta rapid, ca un fluture, sub influenţa canabisu-lui. Şi cum veţi fi ocupaţi cu interesante halucinaţii,pentru gânduri nu vă va mai rămâne prea mult ră-gaz. Iată ce relatează unul din cei atinşi: „M-am cu-fundat într-o lume care nu avea nimic de-a face curealitatea. Totul se petrecea foarte încet, aşa, ca şicum s-ar fi deschis o uşă spre o altă dimensiune.Nu mai puteam urmări nici o discuţie şi nu mai pu-team să mă exprim. La un moment dat am luat-o

81

la fugă gol-puşcă prin împrejurimi şi m-am luptatcu diavolul şi cu bunul Dumnezeu."Charles Baudelaire a atras atenţia ca, totuşi, sănu fie supraapreciat efectul canabisului. în drognu-ţi descoperi decât propria fire, indiferent cât deexacerbată: „Omul nu va evada din determinăriletemperamentului său fizic şi moral", scria poetul.„Haşişul va fi pentru impresiile şi gândurile intimeale omului o oglindă concavă, dar limpede." Staţipuţin. Aţi auzit bine? Nu cumva Baudelaire a lăsatsă cadă, tare şi apăsat, chiar cuvântul „gânduri"?Veţi fi pe bună dreptate dezorientaţi, şi nu vă veţiputea linişti decât cu un exemplu german, care aratăcât de departe poate duce consumul de canabis.Mathias Brockers, un jurnalist cultural, publica maidemult cărţi groase, cât bucoavnele bisericeşti, de-spre puterile binecuvântate ale cânepii şi lăuda sfe-rele înalte de plutire după inhalarea fumului dulce.Şi evident că nu s-a mulţumit să predice, ci a şi apli-cat învăţătura lui. Şi a rezultat una dintre acele cărţiantiamericane, referitoare la conspiraţii, despre caream discutat deja în treacăt. Brockers ne împărtă-şeşte ceea ce a văzut el pe Internet, printre aburiiceţoşi, şi anume că Mossad şi CIA se află în spateleatentatelor din 11 septembrie. Cartea a devenitimediat un succes. Dacă Brockers ar fi gândit, în locsă pufăie la haşiş, asta nu i-ar fi reuşit niciodată.EcstasyDrogul Ecstasy, care poate fi găsit sub formă depastile la orice dealer bun din apropierea dumnea-voastră, este o realizare a secolului XX. El a devenit212HANNES STHîNpopular în anii nouăzeci, folosit de tineri la petre-ceri tehno, ca stimulent. Ecstasy îi ajuta să-şi treacănopţile, în bubuitul monoton al boxelor.Ca şi canabisul, Ecstasy acţionează asupra sero-toninei, substanţa din creier cu rol de mesager.Serotonina rămâne mai mult în punctele de legă-tură dintre neuroni şi, în acelaşi timp, împiedicăproducerea unor cantităţi suplimentare. Rezultatuleste descris de utilizatori drept „senzaţia oceanică".Deodată, vă veţi simţi în acord cu fiecare particulăde praf din univers, îi veţi considera pe cei din jurdemni de un sărut, eliberându-vă de constrângereaoricăror limite fizice. Lumea - ca pilulă şi repre-zentare: nimeni nu mai părăseşte ringul de dans.Ecstasy realizează astfel, pe cale chimică, acea ar-monie, care reprezintă (vezi „Prima cale") premisanecugetării. Cine a asistat la o petrecere tehno a re-marcat desigur că, din afară, seamănă cu marşuriletinerilor din ţările totalitare: o masă de trupuri carese mişcă perfect sincronizat, perechi de ochi hol-baţi în gol etc, lipsindu-le doar drapelele şi lozin-cile. Poate într-o zi un dictator va avea ideea să leprescrie supuşilor săi drogul fericirii. Faimosul Doc-tor Motte, din Berlin, care a iniţiat aşa-numita Ioveparade, a dat de mult semnalul. La finalul marşuluiorganizat de el, executat în paşi de dans de mii deadepţi ai stilului tehno, considerat demonstraţiepolitică, îşi făcea apariţia pe o platformă înălţată

82

lângă Coloana triumfală din Berlin. Doctor Motte,pe numele său Matthias Roenigh, primea, în fie-care an, cu bunăvoinţă exuberanţa clocotitoare amulţimii, apoi ţinea un discurs care strălucea printotala lipsă a vreunei semnificaţii.Nu vrem să trecem sub tăcere că Ecstasy are câ-teva efecte secundare. Probabil că este nociv pentrucreier şi sistemul nervos. Apoi, ridică temperaturacorpului şi provoacă deshidratare, ceea ce consuma-torul de Ecstasy, îh stare de transă, nu prea bagă deseamă. Face febră, temperatura poate urca până la42°C, şi totul se poate solda cu un efect de insolaţiegravă. Mai mult de atât, pilulele de Ecstasy conţinadesea praf de copt sau alte impurităţi periculoase.Dar cine vrea cu adevărat să se, lase de gândit nu sedă în lături din cauza unor asemenea riscuri.CocainăLa o primă vedere superficială, ar putea păreacă există foarte multe argumente împotriva acestui214drog. De fapt, cel mai cunoscut consumator decocaină din istoria literaturii universale este Sher-lock Holmes, din Baker Street 221 B. Iar detecti-vul victorian era preocupat, mai presus de toate,de rafinarea agerimii sale mintale prin rezolvareaa noi şi noi enigme criminalistice. Pentru numelelui Dumnezeu, un drog care să favorizeze gândi-rea? Din fericire, este vorba de o alarmă falsă. înrealitate, cocaina nu sporeşte coeficientul de inte-ligenţă, nu face decât să scadă, ca şi alcoolul, ca-pacitatea de autocritică. în orice caz, pulbereaalbă, cristalină; are un efect mult mai dramatic.Cine trage pe nas va avea curând sentimentul căeste un geniu, un rege, un zeu.Deoarece cocaina amorţeşte ganglionii, văpoate provoca halucinaţii neplăcute şi senzaţia căpe sub piele v-ar mişuna un milion de purici. Ori-cum, primul consum al acestui drog este însoţitadesea de stări de angoasă. Dar trebuie să persis-taţi! Mai devreme sau mai târziu, cocaina vă vapurta spre acea „dulce, mult dorită" stare de „dez-integrare a eului", lăudată de liricul GottfriedBenn. Dar atunci veţi fi deja toxicoman. La vreooră după momentul de beatitudine se instaleazămahmureala: depresie, oboseală, plictiseală, staredin care nu se poate ieşi decât trecând la următoa-rea experienţă euforică. Şi mai există un dezavan-taj, este o plăcere scumpă. Lumea ştie: „Dacă tragicocaină, este un semn discret din partea cerului căai prea mulţi bani."Acest semn discret i s-a arătat, ca atâtor altorvedete, şi baladistului bavarez Konstantin Wec-ker. în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, cân-ta cu vocea sa de bariton cu prune în gură cam totce era la modă prin vremea aceea: ticăloşia naziş-tilor, minunăţia actului sexual, cruzimea războiu-lui. Şi se acompania la pian. Iată câteva versuritipice ale sale: „Asta iubesc atât de mult la copaci, /ştiinţa lor de a muri şi de a pătimi. / Visul lor deprimăvară / ni-l împărtăşesc mai târziu, ca fruct."Apoi, Konstantin Wecker a fost arestat. De poli-

83

ţia lirică? în mod straniu, nu. Nu a fost acuzat deplăsmuirea unor versuri şchioape, ci s-a doveditcă omul consumase praful cel alb şi interzis îndoze nu tocmai medicinale, trase pe nas. Efectuleliberator nu s-a lăsat aşteptat. Baladistul a com-pus la scurt timp o confesiune amoroasă, în carese lăuda cu potenţa sa, şi a plecat în călătorie prinIranul lui Saddam Hussein, pentru a-i admonestaacolo pe americani, anunţând într-un interviu că216doreşte să „înveţe o limbă nouă. Nu limbajul gân-dirii, ci unul care să poată fi experimentat". Cât sepoate de lăudabil.' Apoi Konstantin Wecker a evitat să-şi poarteÎcariera lui din domeniul drogurilor până la finalulglorios. Cine a studiat literatura de specialitate nú, poate decât să regrete ce a pierdut: în multe cazuri,[t cocaina are drept efect îmbătrânirea timpurie. Via-i ţa emoţională se macină, nu mai există interes de-f cât pentru lumea exterioară: să-ţi faci rost de cât| mai mult drog. Consumatorii de cocaină într-unstadiu avansat pot fi recunoscuţi după mersul nesi-gur, pielea flască, ochii stinşi, înconjuraţi de cear-căne vinete, discursul dezlânat. în studiile clinice^ s-a stabilit că probabilitatea apariţiei unei hemoragii\ cerebrale cauzate de consumul de cocaină creştesemnificativ. în concluzie, nu există nici un motivpentru care necugetătorii să ocolească acest drog.LSDCantităţi foarte mici sunt suficiente. Un singurgram picurat în apa de băut a unui orăşel este su-ficient pentru ca zece mii de suflete să porneascăîn călătoria psihedelică. LSD este un drog sintetic,care acţionează asupra sistemului limbului şi asu-pra sistemului reticular, două zone ale creieruluicare comandă reacţiile emoţionale şi excitaţiasimţurilor şi stabilesc care anume informaţii sunttransmise din lumea exterioară. Păianjenii cărora lis-a administrat LSD au ţesut pânze mai bune; pi-sicile au devenit prietenoase cu şoarecii. De regulă,oamenii cred că trec printr-o revelaţie. Practic, eiau o serie de pseudohalucinaţii pline de sclipiri: cu-lori pâlpâie şi aruncă scântei, neguri verzi şi roşiiard cu vâlvătăi, litere se învălmăşesc printre fulgide zăpadă, plăsmuiri ale lui Buddha sunt purtateprintre svastici. Desigur, unii mai au şi experienţehorror, care ü fac să scâncească de frică, iar alţiiajung să fie convinşi că pot zbura şi se aruncă de lafereastră. Iar cei care nu o fac trăiesc cu impresia căar fi teribil de înţelepţi. Li se pare, deodată, că auacces la planul de construcţie al universului.în lumea cenuşie a realităţii, lucrurile arată de-sigur altfel: inteligenţa scade considerabil. „Capa-citatea de gândire în situaţii care cer o rezolvarepractică" devine grav afectată; „gândirea corelativă"se blochează, iar „formarea gândurilor" este tulbu-rată. Simptomele aduc uimitor aminte de o stare218catatonică acută, aşa cum Ii se întâmplă schizofre-nicilor. „Toate eforturile de a opri descompunerealumii exterioare şi dizolvarea eului meu păreau

84

zadarnice", descrie Albert Hofmann, cel care adescoperit drogul, prima sa experienţă cu LSD. „Undemon pătrunsese în mine şi pusese stăpânire petrupul meu, pe simţurile mele şi pe sufletul meu.Am sărit în picioare şi am strigat, ca să mă eliberezde el, dar m-am prăbuşit pe canapea, neputincios.Substanţa cu care dorisem să fac un experiment măînvinsese. Ea era demonul care triumfa batjocoritorasupra voinţei mele. Şi m-a cuprins o teamă îngro-zitoare ca nu cumva să fi înnebunit. Nimerisem în-tr-o altă lume, într-un alt spaţiu şi îhtr-un alt timp."Mai târziu, simptomele devin ceva măi plăcute.Hofmann îşi aminteşte: „Am început, treptat, să măbucur de incredibilul joc de culori şi de forme carese desfăşura în spatele pleoapelor mele închise.Spre mine veneau, ca într-un caleidoscop, plăsmuirimulticolore, fantastice, mereu metamorfozate.Remarcabil era faptul că toate percepţiile acustice,cum ar fi zgomotul făcut de apăsarea unei clanţesau de o maşină în trecere, se transformau îh senza-ţii optice. Fiecare sunet genera o imagine rezonan-tă, ce îşi modifica forma şi culoarea, ca o fiinţă vie."ljsat de gândit ^9Relatarea lui Albert Hofmann sugerează că arfi drogul ideal pentru epoca televiziunii! Imaginifără sens defilează prin faţa spectatorului într-unflux fără sfârşit. Acest lucru a fost recunoscut înanii şaptezeci ai secolului trecut şi de TimothyLeary, profesor la Universitatea Harvard. Mulţi îşimai amintesc încă de cultul straniu pe care l-acreat în jurul LSD. Era vorba de ceva care purtadenumirea de „expansiune a conştiinţei" şi urmasă contribuie la învingerea „sistemului", prin carese înţelegea, aproximativ, democraţia liberală.Profesorul Leary nu mai se afla printre noi. Să negândim la el cu emoţie, pentru că acest educatora ajutat mulţi tineri să-şi ia pentru totdeauna rărmas-bun de la gândire.Opiate„Iar de mă cuprinde deznădejdea şi mă simtrău, îmi rămân totuşi apa de migdale amare şiopiul", scria poetul Novalis, în 1798. Iar norocul îisurâde veşnic: „în dulce îmbătare / Desfaci aripilegrele ale sufletului, / Şi ne dăruieşti bucurii / întu-necată şi inexprimabilă / Tainică, aşa cum eşti şi220tu însăţi, / Bucurii, care ne lasă / Să întrevedem uncer." Prin urmare, opiatele sunt recomandate dinvremuri îndepărtate. în afară de opiu, dih aceeaşicategorie fac parte şi heroina şi morfina, care daurapid dependenţă, iar simptomele ce însoţesc curade dezintoxicare sunt deosebit de neplăcute. Nuvreau decât să amintesc aici, tangenţial, despreconvulsiile şi vărsăturile apoase şi viscerele carese mişcă pe sub piele ca şerpii, pentru a lăsa apoitotul sub vălul tăcerii. Aceste tulburări grave pre-zintă desigur un avantaj nepreţuit. Stimate cititor,trebuie să vă hotărâţi. Odată ce aţi pornit o carie-ră în domeniul drogurilor, nu mai există cale deîntoarcere şi este nevoie de eforturi supraome-neşti pentru a renunţa. Căci la dependenţa fizică

85

se adaugă şi cea psihică. Cunoscătorii afirmă căheroina are un efect mai euforic decât oricare alpsihotrop (în definitiv, numele se trage de la fap-tul că sub influenţa ei te simţi mereu „eroic"). înorice caz, pentru ca acest efect să fie sesizat, dozatrebuie permanent sporită.Toate opiatele sunt obţinute din macul somni-ferum, macul nostru roşu obişnuit nefiind decât orudă îndepărtată şi inofensivă. Ele conduc la o de-cădere fizică rapidă: valuri de transpiraţie, tulburărigastrointestinale, crize de anghina pectorală şi deimpotenţă. Copiii din mame dependente se nasc cudependenţă. Dar cine nu ar accepta cu dragă inimăaceste efecte secundare, ştiind, pe de altă parte, căopiatele îngroapă puterea de concentrare şi provoa-că tulburări de memorie, fiind prin urmare inevita-bilă instalarea treptată a unei stări de prostraţie?Ce drog mi se potriveşte?Expunerea de până acum nu este defel exhaus-tivă. La o privire mai atentă, în fiecare crăpăturăde zid şi colţişor al acestei lumi se ascunde o sub-stanţă halucinogenă. Din acest motiv, întrebarea„ce drog mi se potriveşte" nu poate primi atât deuşor un răspuns. Şi, în orice caz, depinde de fire.Tipii nervoşi ar face bine să-şi consume agitaţia înceţuri de haşiş; naturile înzestrate cu mai puţinăvoinţă ar trebui să recurgă încrezător la injecţia cuheroină. în general, însă, aş prefera totuşi maidegrabă să vă sfătuiesc să staţi departe de drogu-rile ilegale. Ele nu pot fi procurate din chioşculde la primul colţ de stradă şi, drept urmare, ar fiposibil ca tocmai dumneavoastră, dragă cititoare,binevoitorule cititor, să alunecaţi în zona crimina-lităţii, pentru a vă putea permite drogul. Dar nueste aici locul în care să dezbatem dilemele moraleaferente. Singura problemă interesantă rămâne căacest tip de infracţiuni pretinde de regulă un anumenivel de gândire. Spargerile trebuie pregătite cugrijă. Bogaţii trebuie urmăriţi zile în şir, înainte săfie jefuiţi. Dacă vă aruncaţi în braţele prostituţiei,cumpăniţi bine dacă fraierul de la volan nu sea-mănă ciudat de bine cu criminalul sadic, al căruiportret-robot l-aţi văzut ieri în ziar. Şi deja neno-rocirea s-a petrecut: ce a mai rămas; din celuleledumneavoastră cenuşii sunt în fierbere.Pentru majoritatea oamenilor care doresc să selase de gândit într-un mod simplu, dar eficient, nurămâne prin urmare deschisă decât calea alcoolis-mului. Cine recurge la sticlă se poate mângâia cugândul că foarte mulţi au folosit aceeaşi metodă,înaintea sa. Cu un succes nemaipomenit! „Am luatsticla şi m-am dus la lavoarul fixat în perete", citimîn romanul Băutorul de Hans Fallada. „Am luat unpahar de apă şi am turnat alcool, până la trei sfer-turi, apoi l-am umplut cu apă, foarte precaut. Mânanu mi-a tremurat. Am dus amestecul cel tare la gurăşi l-am băut din trei sau patru înghiţituri. O clipă amrămas în extaz, apoi o lumină enormă s-a răspânditinstantaneu în mine. Mi-am pierdut cunoştinţa şim-am prăbuşit înainte, cu faţa la podea."

86

Doamna cu coasăAr putea acum să vină cineva şi să arate, cu de-getul ridicat, că rezultatul acestei a opta căi sprenecugetare ar fi adesea moartea. Orice dependen-ţă de droguri, aşa se spune, este o sinucidere înrate; la capătul drumului, aşteaptă scheletul cugiulgiu negru şi-şi bate coasa. La asta nu pot săspun decât: Ei şi? Ce-o fi atât de înfricoşător?Poeţii romantici germani, dintre care mulţierau, de altfel, consumatori de opiu, ne-au pre-zentat moartea în minunate versuri melancoliceca pe ţintă a dorinţei lor. Să se fi înşelat oare cutoţii? Să fi fost cu toţii, fără deosebire, perverşisau nebuni? Ascultaţi Imnurile nopţii ale celui dejamenţionat, Novalis, dragă cititoare, şi apoi spu-neţi-mi dacă nu sunt pline de seducţie:Lăudată noaptea veşnică,Lăudat veşnicul dormit.Poate ziua ne-a înfierbântat,Şi mâhnirea cea lungă ne-a ofilit..Şi mai târziu se spune, în aceeaşi poezie:Ce ne mai împiedică să ne întoarcem,Cei iubiţi se odihnesc de mult.Mormântul lor închide drumul vieţii noastre,Acum e ceasul durerii şi al neliniştii.Căutarea s-a terminat -Inima-i sătulă, iar lumea-i goală.Desigur, toate sunt încă puţin obosite, deplumb, cu înţeles apăsător. în secolul XX a intratînsă în arenă o mişcare politică care a învestit do-rul de moarte romantic cu ritmuri de marş; aceastămişcare a fost fascismul. Unul dintre generalii pu-cişti din Războiul Civil spaniol, Jose Miliari Astray,a inventat în 1936 strigătul de luptă Viva la muerte -„Trăiască moartea!" în mod cu totul consecvent,sloganul a fost urmat de un al doilea: Abajo la in-teligencia - „Jos intelectualitatea!" Cu aceste douăimbolduri, fasciştii spanioli i-au silit să îngenun-cheze pe apărătorii republicii. Şi când la Universi-tatea din Salamanca s-a organizat o sărbătoarefascistă, s-a petrecut un incident penibil. Filozo-ful Miguel de Unamuno, pe care faptele oribileale celor de stânga îl împinseseră în lagărul poli-tic al extremiştilor de dreapta, s-a ridicat de faţăcu toate notabilităţile încărcate de decoraţii şi aspus: „Tocmai am auzit un strigăt necrofil şi fărăsens - «Trăiască moartea». Trebuie să vă spun căacest paradox adus de departe este dezagreabil."Generalul pucist Millan Astray, care se număraprintre oaspeţi, l-a acoperit cu un urlet: „Jos inte-lectualii!" Apoi Miguel de Unamuno a plecat şi,a doua zi, a fost pus sub arest la domiciliu, iar lascurt timp a murit.Vrednicii urmaşi ai fasciştilor spanioli sunt te-roriştii islamişti de astăzi. Pe paginile de Internetale Al-Qaeda au putut fi văzute coşciuge care sedeschid şi se închid; deasupra se putea citi înscriere arabă ondulată: „Adevărata ta patrie teaşteaptă." Texte din manualele şcolare palesti-niene îi laudă pe „şuhada", aşa-numiţii martiri,care s-au aruncat în aer prin pizzerii şi cafenele,

87

pentru a face bucăţele cât mai mulţi evrei; pematerialele video palestiniene se pot vedea copiicare le fac semne de dincolo de mormânt colegi-lor lor de generaţie şi îi îndeamnă să li se alăture,în paradis. Aici nu mai sunt urmărite, în sensstrict, nici un fel de scopuri politice. Utopia şimorga s-au contopit.Viva la muerte - acesta este strigătul"de luptăsub care necugetarea înaintează paşnic, de la ovictoria la alta. Trăiască moartea! Căci numai eaaduce armonia deplină, de netulburat; numai eastinge acea nelinişte care provoacă neîncetat gân--duri, acele gânduri care au chemat-o. Aduceţi-văaminte de frumosul epitaf al Iui Jonathan Swift,care spune că marele scriitor satiric se odihneşteacolo ubi saeva indignatio cor ulterius lacerare nequit?Adevărat, cuvânt cu cuvânt. Doamna cu coasădomoleşte orice indignare crudă, zdrobitoare deinimi. Poate că drogurile realizează în cadrul re-strâns şi personal exact ceea ce mişcările totali-tare de masă doresc să obţină la nivel general şipublic. Oricum, este totuna prin ce mijloc veţiajunge la capătul drumului - heroină, alcool sauorice altceva. Important este doar că pe lumea deapoi nu mai există nenorociri. Craniul gol a uitatdemult ce l-a chinuit odată şi rânjeşte calm spreveşnicie. Dar ce fac între timp gânditorii? Vă spuneu întocmai ce fac: se agaţă de viaţă, oricât de mi-zerabilă ar fi. Mulţi dintre ei întemeiază familii şiconcep, respectiv nasc, copii. Nu se dau în lăturide la ceartă şi tărăboi. Eu numesc asta îngâmfare.Observaţie finalăDacă acum cineva îmi va face reproşul că toa-tă această carte nu este decât un atentat sinucigaşla adresa raţiunii critice, atunci îi voi răspundefranc, fără să clipesc: Aşa este.EXERCIŢII PRACTICEI. Beţi un pahar plin cu tărie. Mă refer desi-gur la un pahar de apă şi nu la ceea ce unii nu-mesc un „degetar". în legătură cu felul tăriei, nuaş dori să-l stabilesc eu. Poate fi vodcă sau tequilaşi dacă preferaţi ceva dulce, încercaţi rachiul demere. E important doar să nu pierdeţi timpul şisă-l daţi repede pe gât.II. Mai beţi un pahar de tărie. Dacă, la felca mine, aveţi un stomac sensibil, s-ar putea catoate măruntaiele să vi se revolte. Ruşii mănâncă228 H.A.NNES STfINslănină la băutură, deoarece grăsimea neutrali^zează puţin arsurile la stomac. Băgaţi de seamă cecald vi s-a făcut deodată? Mâine totul vă va fi în-cântător de indiferent.III. Beţi şi al treilea pahar de tărie.EPILOGDespre foloasele necugetăriiŞtiinţa logicii a lui Hegel debutează cu două ca-pitole, de lungime aproximativ egală, aidoma ce-lor două table ale unui diptic. Unul este intitulat„existenţa"1, celălalt „neantul"2. Filozoful începeprintr-o definiţie a celui dintâi obiect al său: „Exis-tenţa, existenţa pură - fără nici o altă determinare."

88

Această existenţă pură, explică el, „este asemeneadoar cu ea însăşi", şi prin aceasta „nici nu este nea-semenea faţă de celelalte". Cu alte cuvinte, nupoate fi deosebită de nimic altceva de pe lume; nuare nici determinare, nici conţinut. încă o dată,altfel zis, existenţa pură este puritate curată, ne-tulburată de nimic - de nici un detaliu concret:„Este nedeterminarea pură şi visul." Ne aflăm,metaforic vorbind, înaintea unui perete neted. Şi,printr-o întorsătură stilistică elegantă, care ne lasăsă bănuim de pe acum unde doreşte Hegel săajungă, continuă astfel: „Nimic nu poate fi con-templat în ea, dacă se poate vorbi aici de contem-plaţie." Existenţa pură ar fi, mai degrabă, „numaiacea contemplare goală". Peretele cel neted nuoferă privirii iscoditoare nici un fel de neregulari-tate, care să o ajute să se ghideze. Hegel continuă,consecvent: nici despre existenţa pură nu poţigândi nimic - sau probabil că este tocmai „aceagândire goală". Conceptele nu se mai pot agăţa denimic alunecă în jos pe peretele neted. Şi astfel fi-lozoful se apropie, sigur pe sine, de deznodă-mânt: „Existenţa, nemijlocitul nedefinit nu estede fapt decât neant, nu mai puţin decât nimic."Şi, după ce s-a stins consternarea generală,Hegel abordează următoarea ţintă. Repetă numă-rul său artistico-intelectual şi pentru cealaltă partea comparaţiei. JNeantul, neantul p>ur, scrie el, estepur şi simplu asemenea cu el însuşi, un desăvârşitvid, fără determinare şi conţinut." Am putea for-mula, în glumă: neantul pur se distinge prin aceeacă nu se distinge prin nimic. Dar ce înseamnăatunci când abordăm acest neant şi îl gândim?Filozoful explică: „în măsura în care se poate in-voca aici contemplarea sau gândirea, există o di-ferenţă între a contempla sau a gândi ceva saunimic." Ca în conversaţia cotidiană: La ce te gân-deşti? se interesează soţia. La nimic, răspunde so-ţul. Asta este, desigur, cu totul altceva decât dacăar fi răspuns: La meciul internaţional de ieri-seară.„A nu contempla sau a nu gândi nimic are, prinurmare, o semnificaţie", conchide Hegel. întreba-rea este doar: Care să fie sensul? Acum, dacă negândim la nimic, atunci nici în gândirea noastrănu va fi decât „nimic" - vid pur, cosmic şi curat.Asta înseamnă că în cazul nostru nu se găseştedecât „contemplarea goală sau gândirea însăşi",altfel exprimat o gândire care nu are obiect (fie căeste vorba de un meci de fotbal între două echipenaţionale sau de orice altceva). Această gândiregoală este însă, conform demonstraţiei, „existenţapură". Filozoful poate acum să tragă linie subcomparaţia sa şi scrie: „Nimicul reprezintă astfelaceeaşi determinare sau, mai degrabă, nedetermi-nare, fiind unul şi acelaşi lucru cu existenţa pură."Fanfară şi aplauze! >Dinspre treptele ieftine ale circului filozofic auizbucnit, desigur, hohote de râs. Criticii lui Hegel,sceptici, au considerat începutul Logicii sale unnumăr de iluzionism verbal şi, la fel ca plebea dela toate reprezentaţiile de magie, au susţinut că au

89

pătruns şiredicul. Filozoful, spuneau ei, dorea să-şiinducă publicul în eroare: cum să fie alb şi negruunul şi acelaşi lucru? Cum să fie identice contra-dicţiile polare? Şi, în ziua aceea, Georg WilhelmFriedrich Hegel a golit trei sticle de vin rqşu deSuabia. He, he, he! Cum susţii că aşa ceva ar fi lo-gic? Şi un copil poate să-şi dea seama că e o micădiferenţă între a avea o sută de euro în cont şi aavea o sută de euro lipsă.Da, răspunde Hegel lucid, dar o sută de eurotocmai că nu reprezintă o existenţă pură, nedeter-minată. O sută de euro înseamnă ceva. Adică, eapoate fi deosebită de altceva: o sută de euro nu-itotuna cu o sută de dolari. Sau cu o sută de ruble.Sau cu o sută de baligi de cal. Negarea a o sută deeuro este o negare foarte precisă. Opusul a o sutăde euro nu este în nici un caz nimic, ci o negaţie,o lipsă definită, bine circumscrisă, anume chiarlipsa deprimantă a o sută de euro. Eu, spune He-gel şi gustă din paharul său cu vin roşu, vorbescdespre categorii abstracte, nu despre obiecte reale.„Despre fiinţă şi neant trebuie spus că nu existăîn cer sau pe pământ ceva care să nu le conţină însine pe amândouă, existenţă şi neant." Existenţapură, prin urmare, apare în natură tot atât de rarpe cât alcoolul pur. „Desigur, deoarece aici estevorba de ceva real, iar determinările sale nu maisunt prezente în acea stare de neadevăr absolut -de existenţă şi neant - ci într-o determinare mailargă." Universul este alcătuit din obiecte, carepot fi indicate şi despre care se poate spune: Celde acolo! Aceste obiecte - meteoriţi, planete,aştri, copaci, consultanţi fiscali etcetera - suntdespărţite între ele prin definiţii - „determinări".Iar ele sunt, de la bun început, ceva; adică, suntmai bogate decât acele abstracţii desemnate dreptexistenţă şi neant. Acele abstracţii sunt „absolutneadevărate", deoarece nu au nici un fel de cores-pondent în realitate.Şi atunci, ce anume ar fi acea existenţă pură, pecare filozofia o distilează din lumea fenomenelor?Dacă vom studia încă o dată definiţia lui Hegel dela început, cuvânt cu cuvânt, lucrurile vor fi foarteclare: existenţa pură este realitatea, aşa cum a fostea înainte de a fi prelucrată de spiritul omenesc.Iar această existenţă pură este într-adevăr identicăcu neantul.Este posibil ca o comparaţie din domeniul ştiin-ţelor naturale să ne ajute să înţelegem mai bine.Printre proprietăţile lumii fizice se numără frecarea.Şi lacul îngheţat ca o oglindă, pe care patinatoareleîşi execută iarna piruetele lor, are un coeficient defrecarej chiar dacă redus, altfel nici nu ar exista pa-tinajul. Lamele nu s-ar mai putea opri şi ar alunecape gheaţă în toate direcţiile, pentru vecie. Nici mă-car nu am mai putea păşi. Nisipul, răvăşit de ceamai slabă pală de vânt, nu ar mai înceta niciodată săse mişte. Orice ceaşcă de ceai ar aluneca printre de-gete, ca un peşte. Existenţa pură este o lume dincare frecarea, ca proprietate fizică, a fost înlăturatăprintr-un cuvânt magic. în acea lume, deşi teoretic

90

mai există obiecte, ele nu mai sunt tangibile, adicănu există pentru noi. Prin urmare, este indiferentdacă afirmăm despre aceste obiecte că există sau nuexistă. Oricum, nu ne folosesc la nimic. Putem la felde bine să ne aflăm în cosmosul gol ca într-o ase-menea lume. De-abia atunci când gândirea îşi varsăacidul său peste realitate apare iarăşi frecarea, cu unşuierat. Ca să spunem aşa, existenţa pură devine as-pră din cauza contactului cu ideile. Suprafaţa abs-tract-netedă capătă consistenţa unui glaspapir fin,iar între fenomenele individuale se cască fisuri. Re-alitatea devine din nou alcătuită din detalii precise,o multitudine de ceva-uri. Aşa i se oferă conştiinţeiteren solid şi putem să riscăm iarăşi să păşim peparchetul faptelor.în acest punct mă opresc şi totul ar fi trebuit, defapt, să fie limpede de mult. Necugetarea aspirăspre existenţa pură, spre acel indefinit neted şi gol,vecin cu neantul. Tânjeşte să se întoarcă spre reali-tatea iniţială, virginală, care încă nu a fost atacată deacizii spiritului. Iar această existenţă pură - atenţie,urmează un secret - poartă un nume care se tragedin India, încă din vremea în care cel luminat me-dita pe malul râului Nerandjara, sub un arbore depipăia: Nirvana. După cum poate vă aduceţiaminte, Buddha a lăsat învăţătură despre cum săscapi de suferinţe - nu de una anume, ci de- toatecare există pe lume. Omul se naşte, îmbătrâneşte şimoare; bolile îl chinuiesc; iubeşte şi este despărţitde ceea ce-i este drag. Mijlocul de a se elibera estepur şi simplu uitarea, omul trebuie să uite de toatedorinţele lui. Dar Buddha a găsit calea pentru dis-trugerea eului, prin exerciţii mentale şi severăasceză trupească. Aşa se desprinde omul din ciclulreîncarnărilor, prin care sufletele sunt transmutate,după moarte, îh trupuri mereu noi, în care, însă, nuau de parcurs decât aceleaşi vechi suferinţe.Nirvana face parte dintre cele mai vechi şi no-bile utopii ale omenirii. „în sistemele orientale, şiesenţial în budism, principiul absolut este nean-tul, vidul", ne informează Hegel, în stilul său lapi-dar. Exact despre asta este vorba: golul, nimicul,principiul absolut. „Adevărat nu este decât gân-dul, care nu se înţelege pe el însuşi", scria un altmare filozof, anume Theodor W. Adorno. EI se dăastfel în vileag în calitate de cripto-necugetător,căci acest aforism, tradus în vorbe clare, nu în-seamnă decât că'adevăratele gânduri sunt o prostie.Şi atunci, ce rost mai are meditaţia?Dunciadaîn mod straniu, istoria literaturii occidentalenu include până în momentul de faţă decât o unicăepopee în care necugetarea este cântată şi lăudată.Epopeea respectivă este Dunciada liricului englezAlexander Pope (1688^1744). Autorul, prieten cuJonathan Swift, despre care am vorbit de mai mul-te ori, domina saloanele literare ale Londrei; un iro-nic cât se poate de aspru, traducător al lui Horaţiuşi Homer şi autor al poemului didactico-filozoficEseu despre om. Cele mai cunoscute versuri sunăastfel: Know then thyself, presume not God to scan: /

91

The proper study of Mankind is Man. („Cunoaşte-tepe tine şi nu te aventura să-L cercetezi pe Dumne-zeu; obiectul de studiu potrivit omenirii esteomul.") Vă rog să vă ştergeţi imediat din memorieacest citat. înaintea noastră stau fapte eroice.Dunciada debutează, aşa cum stă bine uneiepopei, cu invocarea unei zeiţe. Această zeiţă esteDulness, „Stupida", fiica haosului şi a nopţii veş-nice; ea domnea încă dinainte ca muritorii să în-veţe să citească şi să scrie şi, cum este zeiţă, vatrăi veşnic. Alexander Pope ne face apoi cunoştin-ţă cu eroul poemului, un poet nefericit şi fără idei.în cele din urmă, arde, din disperare, operele saleîmpreună cu operele lui Shakespeare şi Moliâre.împinsă spre bunăvoinţă de fumul acestei jertfe,zeiţa i se înfăţişează şi îl răpeşte, ducându-l însanctuarul ei. Acolo îl unge rege şi îl învăluie înceţuri de opiu; de aici înainte va purta un numenou - acela de Prostănac.în onoarea maiestăţii sale proaspăt încoronatese organizează jocuri homerice, conduse nu derege, ci de zeiţă în persoană. Mai întâi sunt che-maţi poeţii, sosiţi cu miile în pelerinaj pe tărâmulletargiei, care trebuie să demonstreze că sunt înstare să facă zgomot. Lasă-i pe alţii să încerce sămişte inimile publicului, aici este vorba doar decât mai mulţi decibeli cu putinţă. Vine apoi rânduljurnaliştilor, care trebuie să facă faţă Ia scufundăriîn nămol, la adâncime; unul relatează, dupăaceea, că acolo, jos, în noroiul format din calom-nii şi zvonuri, ar fi întâlnit nimfe ale mâlului, ma-ronii şi voluptuoase. în final, sunt supuşi grelelorîncercări criticii literari. în vreme ce publicul zum-zăie liniştitor, li se citeşte din bucoavne şi cine re-uşeşte să nu adoarmă este declarat câştigător.După competiţii, regele Prostănac I se odihneş-te în templul zeiţei sale. în vreme ce-şi reazemă ca-pul în poala ei, i se arată viziuni nemaipomenite.Eroul îşi închipuie că este condus de o muză zăludăîn Elizeu, unde devine martor la botezul suflete-lor poeţilor nenăscuţi în apa râului Lethe, care îţidăruieşte uitarea. Şi de îndată ce îşi obţin trupul,nu le mai rămâne nici urmă de originalitate. Apoi,o stafie străveche şi şubredă îi poartă pe munteleviziunilor, de unde se pot vedea trecutul şi pre-zentul letargiei. Şi se pot contempla cu înfiorarehoardele de vandali care distrug fără să stea pegânduri tot ceea ce depăşeşte orizontul lor spiri-tual; se poate privi şi marşul victorios al intoleran-ţei religioase, autodafeurile în care preoţii ardcărţi pe care nu le-au citit. „Ce mică - ia te uită! -este acea parte a globului pământesc pe care cadepalidă lumina ştiinţelor", îi spune eroului călăuzasa şi îi dezvăluie că, foarte curând, şi Insulele Bri-tanice vor fi reîncorporate în imperiul zeiţei. Seapropie însă zorii unei ere de plumb, în care celemai bune capete nu vor mai exista decât spre a firidicate în furci. Finalul este o profeţie. RegeleProstănac I ia cunoştinţă de viitor; astfel află căzeiţa deprimării are la dispoziţie o armă de distru-gere în masă: căscatul ei. Acest căscat are un efect

92

teribil de molipsitor. Nimeni nu îl poate evita: cu-rând comunităţi întregi de enoriaşi vor adormi întimpul predicii, apoi şcoli, universităţi, chiar şiparlamentul, toţi vor trage un pui de somn, pânăşi armatele se vor lăsa cuprinse de aţipeală. în ulti-mele sale versuri, Alexander Pope descrie triumfuluniversal al zeiţei. Iar pentru că acest final este nunumai monumental, ci de-a dreptul înălţător,fie-mi permis să-l reproduc în întregime:She comes! she comes! the sable Throne behold .Of Night Primaeval, and of Chaos old!Before her, Fancy's gilded clouds decay,And all its varying Rain-bows die away.Wit shoots in vain its momentary fires,The meteor drops, and in a flash expires.As one by one, at dread Medea's strain,The sick'ning stars fade off th'ethereat plain,As Argus' eyes by Hermes' wand opprest,Clos'd one by one to everlasting rest;Thus at her felt approach, and secret might,Art after Art goes out, and, all is Night.See skulking Truth to her old Cavern fled,Mountains of Casuistry heap'd o'er her head!Philosophy, that lean'd on Heav' n before,Shrinks to her second cause, and is no more.Physic of Metaphysic begs defence,And Metaphysic begs for aid on Sense!See Mystery to Mathematics fly!In vain! they gaze, turn giddy, rave, and die.Religion blushing veils her sacred fires,And unawares Morality expires.Nor public Flame, nor private, dares to shine;Nor human Spark is left, nor Glimpse divine!Lo! thy dread Empire, CHAOS! is restor'd;Light dies before thy uncreating word;Thy hand, great Anarch! lets the curtain fall;And Universal Darkness buries all.„Iat-o venind! Iat-o venind! Priviţi tronul sum-bru al Nopţii primordiale şi al bătrânului Haos!Norii de aur ai Fanteziei se risipesc înaintea ei şitoate jerbele de curcubee se sting. Zadarnic îşidezlănţuie spiritul jocul său de artificii, scânteiacade şi dispare. Cumplita Medeea stinge cu pute-rile ei stelele bolnave de pe bolţile celeste, unacâte una, aşa cum Hermes, cu nuiaua lui fermecată,închide ochii lui Argus, spre veşnică odihnă, unulcâte unul. Şi tot aşa se veştejeşte, la apropierea zei-ţei cu puteri neştiute, o iscusinţă după alta, şi setransformă în Noapte. Apoi Adevărul reuşeşte săse strecoare la adăpost, în vechea lui cavernă, iarmunţii de subtilităţi i se adună în creştet! Filozofia,care se sprijinea mai demult pe Ceruri, se apleacăasupra lucrurilor tot mai neînsemnate, până nu242mai rămâne nimic din ea. Fizica îi cere apăraremetafizicii, iar metafizica imploră ajutor de la ra-ţiune! Iată cum se refugiază misterul în matema-tică! Zadarnic! amândouă se holbează, ameţesc,delirează şi mor. Religia, sfioasă, îşi ascunde foculei cel sfânt, iar moralitatea îşi dă duhul pe neaş-teptate. Nu îndrăzneşte să mai strălucească nici

93

Flacăra publică, nici Flacăra privată; nu mai esteScânteie omenească, nici Sclipire divină! DoarHAOS! împărăţia ta de spaimă s-a reîntrupat! Lu-mina moare faţă în faţă cu vorbele tale sterpe;mâna ta trage cortina, o, puternicule Anarhist! Şiîntunericul Universal îngroapă totul!"De dumneavoastră depindeBinevoitorule cititor! Minunată cititoare! Seapropie tot mai mult momentul când va trebui săne luăm rămas-bun. Am străbătut împreună o bu-cată de drum (şi sper că v-a făcut tot atâta plăce-re cât şi mie). Dar de pe acum văd clar locul încare ne vom despărţi, de unde vă voi lăsa singuri.Curând totul va rămâne doar în mâinile dum-neavoastră. Alegerea va fi a dumneavoastră! Fieveţi continua să gândiţi şi să petreceţi o viaţă în sin-gurătate, nefericire şi meditaţie, fie vă veţi lăsatransportaţi de viziunea poetului englez AlexanderPope, chiar şi numai între cei patru pereţi ai proprieidumneavoastră vieţi, unde vă veţi putea cufunda înacea noapte în care toate pisicile sunt negre, toatelocurile comune adevărate şi toţi americanii săracicu duhul. Veţi putea năzui spre existenţa pură, ne-pătată de stimuli deranjanţi, petrecându-vă zilelehărăzite pe pământ murmurând, în extaz: „Nirvana,Nirvana." Mijloacele vi le-am descris amănunţitîn paginile de faţă. V-am dezvăluit că trebuie- să năzuiţi mereu spre armonie;- să vă identificaţi deplin cu grupul dumnea-voastră etnic;- să răcniţi împreună cu gloata;- să vă consideraţi cel mai mare;- să conversaţi despre orice;- să vă convertiţi lá islamism;- să nu mai citiţi cărţi;- şi să deveniţi dependent de droguri,dacă doriti să puneţi capăt acestui obicei de agândi, în mare măsură dăunător şi antisocial. Nuvă temeţi! Totul e mult mai simplu decât pare. îndefinitiv, au reuşit spirite mai mari decât noi să selase de gândit. Voi aminti doar de acei poeţi şi fi-lozofi care, în anii treizeci ai secolului trecut» s-auconvertit la o religie politică dementă oarecare, fieea de extremă stângă sau radicală de dreapta,pentru ca să nu se mai descotorosească niciodatăde ea. Printre ei se află şi Ezra Pdund, un liric im-portant, care chiar şi în ultimele zile ale celui de-alDoilea Război Mondial mai ţinea la radio spume-gânde discursuri fasciste. Dar şi Bertolt Brecht,din ale cărui texte am şi ales un motto pentruacest ghid. EI a avut în anii douăzeci luna sa demiere cu marxismul, după care a apărat până lacapăt dictatura sovietică. Ei doi, dar şi mulţi alţiiasemenea lor, nu au fost câtuşi de puţin proşti şichiar pe culmile unui grandios sacrificium intellec-tus şi-au pus, de bunăvoie, ochelari de cal.Manifestul comunist se încheie cu asigurarea căproletariatul nu va avea de pierdut, în revoluţia ceva să vie, decât propriile sale lanţuri şi că va puteacâştiga lumea. Eu aş dori să fac o mică modificare:dumneavoastră, stimată ceată de cititori, prin re-

94

nunţarea la raţiune nu aveţi nimic de pierdut, afarăde măruntele celule cenuşii. Vă rog să-mi permiteţisă vă mai pirogravez o dată în memorie, înainte dea se stinge - sperăm - pentru totdeauna, ce anumebeneficii vă aşteaptă prin practicarea necugetârii.Este vorba de următoarele frumoase daruri:PutereBogăţieLinişte interioarăîncredere în şineCurajRespect de sineSănătateSexIar acum ştiţi şi ce anume aveţi de făcut dacă bă^tiranul demon urmăreşte să-şi înfigă iarăşi gheareleîn creierul dumneavoastră. La cel mai mic semn căreflecţia ar putea din nou să vă ia în stăpânire, daţifoc acestui volum şi cumpăraţi unul nou. Sau trimi-teţi autorului direct în cont preţul volumului.Animalul vorbitorDar după ce vă daţi seama - intenţionez săvă răspund rapid şi la această ultimă întrebare -că terapia mea funcţionează? Există în acest sensun semn infailibil: limbajul. în definitiv, este exactceea ce ne deosebeşte de animale. Pe planeta astasălăşluiesc două milioane de specii, dar numaiuna poate să le numere şi să relateze despre ele.în Talmud, omul este numit chai medaber, „vieta-tea care vorbeşte", iar în latină ar putea fi numithomo loquens. Este adevărat, şi între animale existăo comunicare. Albinele îşi desfăşoară renumitullor dans, delfinii dispun de un registru impresio-nant de sunete piţigăiate, iar cimpanzeii pot fi în-văţaţi, cu multă trudă, să pronunţe chiar propoziţiisimple. Dar nici o albină nu i-a povestit încă alte-ia prin ce aventuri trece poposind din floare înfloare. Nici un delfin nu a compus încă un sonet.Iar nivelul de limbaj la care au ajuns câteva mai-muţe deosebit de inteligente poate fi comparat culimbajul unui copil de leagăn.Aşa-zisele limbaje ale animalelor au în comuncu limbajul uman tot atât de puţin cât are o nucăde cocos picată din copac cu un accelerator deprotoni. Ceea ce le lipseşte, fără excepţie, este ca-pacitatea de constituire a simbolurilor. în afară deobiectul „masă" şi de cuvântul „masă", înti>o minteomenească mai există, ca un al treilea element,simbolul abstract care înseamnă „masă". Acestelement ne permite să vorbim despre o masăchiar şi atunci când nici o masă nu se află prinpreajmă, încă pe când mesele nici nu erau desco-perite, ci doar în stadiu de proiect. Limbajul umaneste constituit din acest triunghi: obiect, cuvânt,simbol. Limbajul, prin urmare, şi doar el, a fost in-strumentul care ne-a permis să atingem statutulde cea mai eficientă fiinţă de pe planeta albastră.Ceva mai devreme v-am oferit câteva indicaţiidespre stilistică. în primul şi primul rând vă suge-ram să nu vă mai alcătuiţi propoziţiile din cuvinte,ci din elemente prefabricate. De îndată Ce vă veţi

95

lăsa de gândit, acest proces se va instala automatşi, curând, fluxul vorbirii va suna exact ca apatrasă la baie. Veţi emite fără încetare declaraţii degenul: „Actorii politici, privaţi şi instituţionali aisectorului cultural, precum şi administraţiile com-petente influenţează elementele structurale alespaţiului public şi utilitatea sa obştească, şi anumepeste tot unde decid felul în care se reprezintă, încalitate de vecini." Şi aşa mai departe. Stilul ăstase poate radicaliza chiar şi mai mult. Ascultaţi-măcu atenţie: „Ultimele lucrări publicate de Poinconşi Wattmann relevă existenţa unui dumnezeu248personal oacoacoacoac cu barbă albă oacoac înafara spaţiului şi a timpului care de la înălţimeaapatiei sale dumnezeieşti a atambiei dumneze-ieşti a afaziei dumnezeieşti ne iubeşte cu uneleexcepţii nu se ştie de ce dar asta se va rezolva şisuferă ca Miranda cea divină cu care nu se ştie dece dar avem tot timpul prin chinurile ce vor veniîn focul a cărui văpaie ale cărui flăcări chiar dacămai durează puţin şi cine se mai poate îndoi că lasfârşit totul va sări în aer adică iadul în cer caremai este uneori aşa de albastru şi de senin aşa desenin ca o linişte care, chiar dacă rară, este cu atâtmai binevenită dar să nu anticipăm..." Şi, în celedin urmă, totul se va stinge într-un grohăit, desi-gur cât se poate de melodic.Laudă pentru yahoo1în acest punct aş dori să iau apărarea lui ya-hoo, aşa cum a fost el descris de Jonathan Swift.în partea finală a Călătoriilor tui Gulliver, eroulrelatează cum în ţara cailor a întâlnit oamenicomplet animalizaţi. Nu mai pridideşte să-şi ex-prime dezgustul faţă de yahoo, care obişnuiesc săse caţere în copaci ca să arunce în el cu excremen-te. Bărbaţii, ca şi femeile, sunt păroşi ,pe tot cor-pul, cu excepţia zonei din jurul anusului; bărbaţiipoartă bârbiţă de ţap, iar femeile îşi târăsc ţâţelelăsate până la pământ. „în toate călătoriile mele,consemnează Gulliver, nu am văzut un animalmai neplăcut sau împotriva căruia să simt oaversiune mai naturală şi mai intensă." în oricecaz, nu trebuie să uităm că avem de-a face cu orelatare partinică. Călătoriile lui Gulliver reprezin-tă o scriere propagandistică în susţinerea gândirii,prin urmare nu este deloc surprinzător că Swiftomite orice detaliu care ar putea fi în favoareaacestor fiinţe. Dar nici el nu poate ocoli faptul căyahoo par a fi o specie cât se poate de fericită.Yahoo nu năzuiesc spre lucruri mai înalte, nici nusunt chinuiţi de dorinţe arzătoare şi nici nu sufe-ră de ceea ce, obişnuit, se numeşte stres. Suntfoarte mulţumiţi să se lăfăiască în mizeria lor şi săse împerecheze pe lună plină.Acesta este modelul pe care ar trebui să-l aveţimereu înaintea ochilor, spiritual vorbind. Vă rog250să-mi permiteţi să mai formulez încă o dată altfel,gândirea produce zgomote oribile, aidoma creteicare alunecă scârţâind pe tablă, torturându-ne

96

urechile. Iar necugetarea şterge urmele de cretăcu buretele indulgent şi blând al prostiei. în sfâr-şit, ne putem întoarce să ne reintegrăm în hoardade maimuţe, în sfârşit vom fi scutiţi de povara dea fi oameni. Iar când ne vor părăsi ultimele micro-elemente ale limbajului, acest instrument care nuserveşte decât la răspândirea şi menţinerea ne-fericirii, atunci Utopia lui Buddha va deveni re-alitate. Ne vom transforma, în sfârşit, în yahoo,vom trăi cât se poate relaxaţi, chiar aici, chiaracum. Şi vom afirma triumfător, dacă vom maireuşi: Non cogito, ergo sunt! Nu gândesc, deci exist!Grrrmf. Grrrmmmf! Uaaaaah!CUPRINSIntroducere: Neajunsurile inteligenţeiO viaţă deprimantă .../ Focile şi Rodin .../ întreitulblestem / Alte blesteme / Cum m-am lăsat de gân-dit / Cele opt căi......................... ,7Prima cale: Să trăiască armonia!Ocoliţi disputele. Cu orice preţ!Ce este gândirea? / Combateţi-l pe Tullius Des-tructivus din interiorul dumneavoastră / Laudămişcării germane pentru pace / Paradisul necuge-taţii / Jos cu insectele înţepătoare!...........31A doua cale: Biserica să rămână la ţară!Identificaţi-vă cu grupul dumneavoastră etnic. Pe deplin!înapoi îh colţul cu icoane / Primejdiile contactului cuinamicul / Gândirea se slăveşte pe sine / Avertismentîmpotrivă filmelor evreieşti / înfricoşătoarea Ame-rică / Nefericita Americă.................55A treia cale: Râsul este permis!Dovediţi-vA simţul umorului. Răcniţi împreună cu gloata!Umor sau isteţime? / Laudă celui ce se prosteşte /Laudă distracţiei / Laudă cabaretului politic / Băş-călie sau satiră?/ Jos ironia!................79A patra cale: Eu sunt cel mai grozav!Fiţi încrezători în forţele dumneavoastră! Protejaţi-văde critici!Laudă impetuozităţii / Metoda debarasării / Con-secinţele modestiei / Happy End...........103A cincea cale: Vorbăria e de aur!Rezistaţi tentaţiei de a tăcea! Conversaţi despre orice!O mână de ajutor stilistic / Dicţionarul locurilor co-mune / Lisenko din fiecare din noi / Laudă teoriilorconspiraţiei............................127A şasea cale: Allah este mare!Luaţi calea religiei! De preferinţă musulmanePrima, a doua şi a treia privire / De ce nu este indicatiudaismul / De ce nu este indicat creştinismul / Alte op-ţiuni / Bucuriile islamului..................152A şaptea cale: Cărţile sunt un rahat!Evitaţi tipăriturile! Cea de faß trebuie să fie cea dinurmă lectură din viaţa dumneavoastrăJos literele! / Laudă pictogramei / Pomul de aural vieţii / înţelepţii Sionului / Habet suum fatumlibellus ..............................177A opta cale: C-aşa beu oamenii buni!Daţi dovadă de curaj! Deveniţi dependenţi de droguri!Alcool / Canabis / Ecstasy / Cocaină / LSD /Opiate / Ce drog mi se potriveşte? / Doamna cucoasă / Observaţie finală.................204

97

Epilog: Despre foloasele necugetăriiDunciada / De dumneavoastră depinde / Animalulvorbitor / Laudă pentru yahoo.............230

98