UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA

AFACERILORIAŞI

Grupuri de presiune.

Activitatea de lobby, sindicalism.

Profesor coordonator:CORINA BARBAROS

Student: Administraţie Publică, An 2

Grupa 15

2008

GRUPURI DE PRESIUNE

ACTIVITATEA DE LOBBY, SINDICALISM

A. Conceptul de “grup de presiune”

Grupurile de presiune fac parte din structura vieţii politice alături de partidele politice şi sunt indispensabile funcţionării structurii vieţii politice, instituind un nou sistem de reprezentare diferit de reprezentarea clasică realizată prin intermediul partidelor. Aceste grupuri nu sunt de dată recent astfel că în orice societate interesele particulare au avut tendinţa de asociere în vederea obţinerii unor beneficii din partea celor aflaţi la guvernare şi este în natura lucrurilor ca oamenii să încerce să facă presiuni asupra autorităţilor.

Deşi realitatea istorică a grupurilor de presiune este mult mai veche decât cea a partidelor, recunoaşterea acestora ca elemente esenţiale ale structurii politice a statelor este relative recent cel puţin în Europa.

În comunităţile istorice primare, grupul de interes era constituit de un număr de persoane unite de unul sau mai multe interese commune. Între factorii care au favorizat dezvoltarea acestor grupuri de presiune au fost menţionaţi libertatea, dreptul de asociere, regimul reprezentativ, industrializarea şi progresul tehnic. Evoluţia societăţii industrial şi a funcţiilor statului, transformările care au afectat instituţiile parlamentare, dezvoltarea aparatului administrativ şi birocratic au făcut necesar ca diferitele categorii de indivizi să-şi exprime interesele şi revendicările.

Grupul uneşte persoane între care există relaţii sufficient de frecvente pentru ca de aici să se degajeze un mod colectiv de conduit. Între factorii de adeziune la un grup, considerarea intereselor ocupă un loc important. Ca atare, studiul grupurilor de presiune este unul al intereselor organizate, comune, iar pentru a exercita influenţă este nevoie de organizare. Orice grup de interes este un grup de presiune, cele două expresii fiind sinonime, acest lucru fiind fundamentat de Roger Gerard Schwartzenberg, care afirmă că “nu există niciun grup de interes care să nu fie tentat sau forţat să exercite o presiune”1.

Alţi autori francezi consideră insă că asimilarea grupurilor de presiune cu cele de interes nu este în întregime justificabilă motivând prin faptul că grupurile de presiune acţionează pe calea pressingului şi a căror influenţă nu este doar unidirecţională cum este în cazul grupurilor de interes. Grupurile de interes sunt potenţiale grupuri de presiune care se transformă în momentul acţiunii sale asupra autorităţilor abilitate să ia decizii în favoarea intereselor apărate. Un număr mare de specialişti identifică fenomenul grupului de presiune în prezenţă a trei elemente principale: existenţa unui grup sau unei comunităţi mai mult sau mai puţin organizate(ceea ce îl deosebeşte de o mişcare spontană şi efemeră); noţiunea de interes şi apărarea acestui interes; elementul presiunii, al influenţei exercitate.

Indivizii care aderă la un grup urmăresc trei categorii principale de beneficii: material(bunuri şi servicii); de solidaritate(datorită sentimentului reconfortant al solidarităţii); de scop(acţiunea în numele unor valori sau cauze oferind satisfacţii ce suplinesc interesele personale).

1 Mioara Nedelcu, „Pluralismul reprezentării.Grupuri de presiune.”, Editura Tipo Moldova, Iaşi 2002, apud R.G. Schwartzenberg, „Sociologie politique”, Editions Montchrestien, Paris 1971, pag.419

2

Grupul de presiune îşi poate avea fundamentul şi în raporturile de forţă instaurate prin activitatea economică. Constituirea lui se realizează într-o perspectivă ofensivă sau defensivă, în funcţie de obiectivul propus. Însă, fundamentul poate fi şi cooperarea, în forma “rivalilor asociaţi”(spre exemplu asociaţiile patronale şi cele ale salariaţilor).

În concordanţă cu fundamentul sociologic şi psihologic, grupul de presiune poate fi văzut ca o organizaţie aflată într-o situaţie de tensiune(mai mult sau mai puţin intensă sau reală).

În studiul grupurilor de presiune noţiunea de “pressing” apărută în literatura de americană la începutul secolului XX are o importanţă deosebită, marcând momentul în care grupurile de interes se manifestă “presând” asupra autorităţilor abilitate să ia decizii în favoarea intereselor apărate. Pressingul este modalitatea prin care un grup de interese caută să îşi realizeze obiectivele, prin modificarea comportamentului sistemului politic în favoarea sa. Exercitând prin cererile lor un pressing, grupurile declanşează în cadrul sistemului politic un fenomen de “retropressing”(retroacţiune).

În analiza conceptului de “grup de presiune” este necesară delimitarea grupului de mişcările sociale şi de partidele politice. Deşi în anumite cazuri se practică substituirea lor, mişcările sociale grupurile de presiune nu sunt expresii sinonime, confuzia putând fi produsă prin raportarea lor la o aceeaşi realitate: mişcarea socială acţionează deseori ca un grup de presiune şi unele grupuri de presiune sunt mişcări sociale. În general, însă, grupurile de presiune acţionează ca mişcări sociale doar ocazional. O mişcare socială include adesea una sau mai multe asociaţii dar, în mod obişnuit, include mulţi suporteri care nu sunt membri ai respectivelor asociaţii. Unele mişcări sunt total neorganizate.

Mişcarea socială poate fi definită ca fiind încercarea colectivă de a promova un interes comun sau de a atinge un scop comun prin acţiune colectivă, în afara sferei instituţiilor existente. Unele mişcări pot număra milioane de oameni, altele au dimensiuni reduse; unele îşi desfăşoară activitatea într-un cadru legal, altele sunt grupuri ilegale sau conspirative. Scopurile şi mijloacele folosite de aceste mişcări pentru atingerea lor cunosc o mare varietate, putând merge de la simpla publicitate până la presiunea morală şi chiar violenţa fizică. Spre deosebire de instituţii, care sunt elemente stabile şi permanente ale societăţii, mişcările sociale sunt foarte dinamice şi au o durată de viaţă variabilă.

Alain Touraine, enumeră principalele funcţii ale mişcărilor sociale şi anume: funcţia de mediere, funcţia de clarificare a conştiinţei colective şi funcţia de presiune. Ca atare, a vorbi despre un grup de presiune înseamnă a vorbi despre un aspect determinant al mişcărilor sociale, presiunea.

David Aberle distinge patru tipuri de mişcări sociale, două dintre ele – mişcările transformatoare şi mişcările reformatoare urmărind realizarea unor schimbări în societate, celelalte două – mântuitoare şi alteratoare vizând schimbarea unor obişnuinţe sau concepţii ale indivizilor. Mişcările sociale cu caracter contestatar există şi în societăţile totalitare şi constituie un oiectiv esenţial în atenţia regimului, care se simte permanent ameninţat.

S. Tarow şi G. Pasquino susţin o tipologie a mişcărilor colective folosind drept criterii tipurile de raporturi cu instituţiile (conflictuale sau pacifice) şi nivelul opoziţiei faţă de acestea (parţială sau totală). Conform acesteia, există mişcări expresive (raporturi conflictuale, opoziţie parţială), mişcări reformiste (raporturi paşnice, opoziţie parţială), mişcări integraliste (raporturi conflictuale, opoziţie totală) şi mişcări comunitare (raporturi paşnice, opoziţie totală).

Grupurile de presiune se deosebesc de partidele politice în principal datorită faptului că ele nu au ca obiectiv cucerirea puterii sau participarea la guvernare ci numai obţinerea

3

unei influenţe asupra celor care deţin puterea şi constrângerea lor de a satisface, direct sau indirect, cerinţele grupului de interes.

Sintetizând, putem spune ca grupurile de presiune nu sunt structuri sau instituţii politice, dar activitatea lor se desfăşoară în strânsă legătură cu cea a instituţiilor statului şi a partidelor politice. Puterea politică nu este exercitată în mod direct de acestea, dar acţionează asupra ei ca intermediari, pentru realizarea unor decizii luate de o instituţie sau un organ politic, fiind astfel un element al producerii deciziei. Grupul se defineşte prin caracterul lui colectiv şi printr-o acţiune colectivă, exprimă anumite interese, dispune de o organizare şi exercită o presiune pentru a-şi atinge scopurile. Grupul de presiune nu poate fi eficace fără a avea lideri care impun respect, care pot articula şi reprezenta problemele şi cererile organizaţiei. Mulţi autori folosesc alternativ termenii “grup de interes” şi “grup de presiune”, unii (îndeosebi cei anglo-saxoni) îl preferă în mod evident pe cel dintâi. Alţi termeni ca: “grup financiar”, “grup organizat”, “interese organizate”, “corpuri intermediare” nu au avut o consacrare internaţională. În ceea ce ne priveşte optăm pentru utilizarea alternativă a termenilor consacraţi.

În prima fază a cercetărilor asupra grupurilor de presiune din Marea Britanie se pune accentul pe studiile de caz având ca obiect cele mai active grupuri - Confederaţia Industriei Britanice (Confederation of British Industry), Uniunea Naţională a Fermierilor (National Farmers Union) sau Asociaţia Medicală Britanică (British Medical Association) şi pe analiza particularităţilor desfăşurării competiţiei grupurilor, în contextul susţinerii unui subiect particular. În toate lucrările de acest gen se oferă o definiţie a grupului "de interes", se încearcă delimitarea lui de partidul politic şi se propune o tipologie a grupurilor existente. Grupurile de presiune încep să fie văzute în Marea Britanie ca importante organizaţii politice informale care îşi propun să influenţeze politicile publice şi conducerea statului, având scopuri şi obiective diferite de cele ale partidelor. Partidele politice sunt definite ca largi coaliţii, cu misiunea de a "agrega" interesele şi de a include un întreg complex de politici în programe ce sunt prezentate alegătorilor de către candidaţi, care le promit că, în eventualitatea victoriei, vor guverna ţara pe baza lor. În consecinţă, rolul rezervat grupurilor de presiune este mai modest, ele având obiectivul "articulării" unui singur interes sau a unei singure politici. Datorită acestei îngustimi a interesului, ele nu pot şi nu caută să formeze guvernul, sperând că, indirect, vor fi capabile să modeleze o faţetă a politicii publice în avantajul propriului grup. Astfel definite, grupurile au fost împărţite în două categorii: grupuri de interes şi promoţionale. Adevăratele grupuri de interes (organizaţiile patronale sau sindicatele) au fost apreciate ca grupuri încercând să obţină un avantaj material imediat, secţional, pentru membrii lor, în timp ce grupurile promoţionale (ca Shelter - Adăpostul, Society for the Protection of Unborn Child - Societatea pentru protecţia copilului nenăscut sau Greenpeace), ca fiind implicate în cauze depăşind interesul "egoist" al membrilor.

Cercetări ulterioare cu privire la grupurile promoţionale au dus la concluzia că acestea îşi îndreaptă tot mai mult atenţia asupra parlamentului, mijloacelor media şi a opiniei publice, dar în tot acest timp grupurile secţionale se află într-un contact zilnic cu miniştrii, cu guvernul şi partea administrativă a statului. Însă, fundamentarea lor exclusivă pe studii de caz sau numai pe anumite probleme nu au permis dezvoltarea unei teorii care să dea rădăcinilor fenomenului o explicaţie complexă şi cuprinzătoare, să analizeze modalităţile de influenţare a configurării politicilor publice în propriul avantaj. Încercarea de a explica numai extensia presiunii nu putea avea ca efect epuizarea tuturor aspectelor unui subiect important şi controversat. Anul 1960 face trecerea la formularea unei perspective teoretice asupra grupurilor şi, în acelaşi timp, asupra politicii britanice, văzută ca întreg. "Pluralismul, constată John

4

Dearlove şi Peter Saunders, se instalează rapid ca o nouă teorie a politicii britanice".2 Specialiştii care au apreciat valoarea ei explicativă au subliniat importanţa investigării procesului de elaborare a politicilor publice (public policy-making) în care, grupurile de interes sunt actori atotputernici, contribuind prin acţiunea lor la dezvoltarea democratiei.

B. Funcţiile grupurilor de presiune într-o societate democratică

Pentru a face o analiză a grupurilor de presiune nu ne putem limita doar la o enumerare a obiectivelor sau activităţilor îndeplinite în vederea realizării lor, ci trebuie discutat caracterul funcţional sau disfuncţional al acestora, a diverselor consecinţe observabile. Grupurile nu sunt substitutele parlamentului sau executivului, organe cărora le revine misiunea de a defini interesul general. Funcţiile grupurilor sunt situate în amonte faţă de acţiunea parlamentară, acestea fiind surse ale dezbaterilor parlamentare şi în aval faţă de decizia parlamentară. Grupurile se intercalează, frânează, accelerează, utilizând datele generale produse de Parlament. În unele cazuri se pune accentul pe funcţia de mediere dintre individ şi stat, prin care individul este pus în relaţie cu sistemul politic.

În conţinutul funcţiilor propuse de Jean Meynaud se înscrie activitatea de furnizare a unei informaţii complete şi argumentate (în absenţa căreia responsabilii administrativi sau politici pot emite erori în privinţa sensului şi a măsurilor de luat), consimţământul exprimat faţă de măsurile proiectate (funcţia de consimţire – participare, ce consolidează acest consens) şi canalizarea revendicărilor (rolul moderator). Între principalele funcţii ale grupurilor de presiune, într-un raport privilegiind parteneriatul statal, J.A.Basso şi M.Ruffat menţionează:

funcţia de reprezentare; funcţia de gestiune; funcţia de revendicare; funcţia de apărare în profitul membrilor lor.

Alţi autori fac referire la o funcţie de articulare a intereselor, la funcţia manifestă de revendicare şi la cea latentă de integrare. Grupurile de presiune fac cunoscute revendicările proprii celor care adoptă decizii politice. Cu scopul omogenizării şi armonizării unei multitudini de interese fără nicio legatură, al formulării unor obiective colective, partidele politice realizează o funcţie agregativă, a cărei exercitare este mai mult sau mai puţin pronunţată, conform modului de exprimare a cererilor diferitelor grupuri. Cererile pot fi manifestate sau latente, pot consta în declaraţii difuzate sau chiar păreri specifice, pot avea un caracter general sau particular. Articularea intereselor poate fi instrumentală, sub forma unei negocieri purtate în termeni realişti sau afectivă, în forma unei simple exprimări de mulţumire, speranţă, mânie, dezamăgire. Stilul adoptat condiţionează gradul de eficacitate. Cu cât va fi mai lent şi mai difuz cu atât va fi mai dificilă agregarea intereselor şi traducerea lor în decizii politice. Obiectivele ideologice şi prea rigide, revendicările îngust particulare sau exprimările emoţionale, situate la polul opus unui sti pragmatic şi instrumental fac dificilă concilierea diverselor interese.

Grupurile de interese exercită atât o funcţie manifestă de revendicare sau de contestare cât şi una latentă, de integrare, canalizând revendicările formulate. Dilema contestare -integrare priveşte în general organizaţiile muncitoreşti, exprimând ambivalenţa luptei sindicale.

2Mioara Nedelcu, „Pluralismul reprezentării.Grupuri de presiune.”, Editura Tipo Moldova, Iaşi 2002, apud J.Dearlove, P. Saunders, „Introduction to British Politics, Second edition, Polity Press, Cambridge,1993,p.131

5

Uneori, apare o distorsiune între vârf şi bază: moderaţiei conducătorilor, înclinaţi de a accepta o politică contractuală de negocieri periodice cu patronatul şi guvernul i se poate răspunde prin greve "sălbatice". Baza respinge satisfacţiile cantitative, în favoarea celor calitative.

Dacă partidele se dovedesc incapabile de a realiza funcţii agregative, grupurile pot servi ca un substitut funcţional al acestora. În special marile centrale sindicale, recunoscute de guverne ca „interlocutori valabili”, care sintetizează şi ierarhizează revendicările a milioane de oameni pot substitui, la limită, partidele mai puţin abile în agregarea intereselor.

C. Grupuri de presiune intrasocietale şi extrasocietale

Numărul foarte mare şi diversitatea grupurilor de presiune face ca analiza acestora să fie dificilă. Variatele forme de organizare se cocretizează în adunări, asociaţii, centre, camere, comitete, confederaţii, consilii, federaţii, grupări, ligi, mişcări, societăţi, sindicate, uniuni. Pentru clasificarea aceasta s-a avut în vedere zeci de principii, criterii, grupări, etc.

Într-o perspectivă sistemică, specifică îndeosebi ştiinţei politice americane, grupurile de presiune au fost analizate în calitatea lor de element al sistemelor componente ale sistemului social global (exclusiv sistemul politic) şi de element al sistemului politic. În primul caz, au fost identificate grupuri de tip profesional, confesional, cultural, cu ponderi diferite în diferite ţări; în cel de-al doilea, grupuri confesionale implicate direct în politicã (germane, americane, japoneze ş.a). În calitate de element al subsistemului partidelor politice, grupurile de interese profesionale, etnoculturale, confesionale se pot politiza atunci când interesele lor o cer.

Ca modele de pressing, pentru atingerea obiectivelor urmărite, grupurile pot acţiona la nivel intrasocietal (local, zonal, naţional) şi la nivel extrasocietal (regional internaţional, global internaţional), delimitarea având mai mult caracter analitic, în realitate existând, de fapt, o strânsã interdependenţă a celor două niveluri.

Studiul tipurilor grupurilor de presiune se loveşte de dificultatea cuprinderii lor în diverse clasificări, aparţinând unui mare număr de autori europeni şi americani. De aceea, vom încerca o sistematizare a principalelor tipuri, utilizând cele mai relevante criterii propuse de sociologi şi politologi.

6

CLASIFICAREA GRUPURILOR DE PRESIUNE

CRITERIUL UTILIZATTIPUL GRUPULUI DE PRESIUNE

Gradul de integrare al membrilor grupului

Grup neinstituţionalizatGrup instituţionalizat

Interesul apărat sau promovat

Grup de interes unic (cu obiectiv limitat)Grup cu interese multipleGrup de apărare a intereselor materiale(economic,secţional)Grup de vocaţie ideologică(non-economic,ideologic,non-

profesional, cauzal)Grup de vocaţie globalăGrup de vocaţie specializată

Natura activităţii membrilor cercului conducător al grupului

Grup privatGrup publicGrup semipublic

Natura activităţii grupului Grup exclusiv(primar, de acţiune politică)Grup parţial (secundar, intermitent)Pseudo-grup de presiune

Structura grupului Grup de cadreGrup de masă

Strategiile grupului şi receptivitatea guvernului faţă de ele

Grup internGrup externGrup intermediar

Natura presiunii permise Grup – clientGrup - stăpân

Durata existenţei grupului Grup provizoriu (ad-hoc)Grup permanent (cu vocaţie permanentă)

Caracterul acţiunii Grup oficial Grup secret

Nivelul intrasocietal al grupurilor de presiune

A. Având în vedere gradul de integrare al membrilor lor, G. Burdeau distinge grupurile neinstituţionalizate şi grupurile instituţionalizate.

Grupurile neinstituţionalizate acţionează în afara oricărui cadru formal şi fiind mai greu de identificat, deoarece sunt confundate deseori cu mişcările de opinie, sunt calificate mai curând o tendinţă exprimând opinia unui mediu net delimitat (universitar, agricol, etc.). Astfel de grupuri, constituite în funcţie de o conjunctură au, în genere, o durată de existenţă redusă şi pot fi manipulate uşor, dar ele pot manifesta o forţă deosebită în acţiunile lor.

Grupurile instituţionalizate, datorită organizării, au un gard mai mare de constanţă în scopurile urmărite şi au o mai mare eficienţă în utilizarea tehnicilor de pressing. O importanţă deosebită în organizarea grupurilor o au următorii factori: calitatea

7

conducătorilor şi amploarea relaţiilor cu mediile parlamentare, birourile ministeriale, organele de formare a opiniei publice.

În funcţie de gradul de specializare şi mai ales criteriul organizaţional propus de Allen Potter în anul 1961, se disting patru tipuri de grupuri de interes: - Grupuri anomice (formaţiuni spontane şi efemere, deseori violente-manifestaţii,râzmeriţe); - Grupuri non-asociative (grupări informale, intermitente şi non voluntare, bazate pe afinitate, religie sau regiune şi caracterizate prin lipsa continuităţii şi organizării); - Grupuri instituţionale (organizaţii formale – partide, adunări, administraţii, biserici), îndeplinind alte funcţii decât articularea intereselor, dar putându-se tranforma, aşa cum este cazul clanurilor de funcţionari sau al statului major al partidului, în corpuri sau partide; - Grupuri asociative (organizaţii voluntare, specializate în articularea intereselor ca sindicatele, grupările oamenilor de afaceri şi asociaţiile etnice sau religioase, grupările civice). Grupurile instituţionale au structuri pe care le utilizează pentru a devia deciziile administrative sau politice, în timp ce grupurile asociative se constituie pentru a organiza interesele reprezentate.

B.Aplicarea criteriului interesului apărat sau promovat relevă două aspecte: cel al unicităţii sau multiplicităţii interesului şi, cel al naturii sale. Cea mai mare parte a specialiştilor americani subdivizează grupurile în două categorii: grupuri de interes unic (single-issue groups) şi grupuri cu interese multiple (multiple-issue groups). Grupurile de interes unic (care au început să crească numericeşte în anii '60)sunt definite ca acele grupuri urmărind ţeluri de interes public dar particularizându-se prin preocuparea lor pentru o singură problemă şi ,în general, pentru realizarea unor compromisiuni. Exemplele cele mai semnificative au fost oferite de National Rifle Association (NRA) care s-a opus oricărei forme de control guvernamental al armelor de foc sau de Abortion Right Action League şi Planned Parenthood, care au susţinut protejarea dreptului femeilor de a avorta. Astfel de grupuri sunt considerate benefice pentru democraţie, exprimând unele interese necorespunzător reprezentate în Congres, dar uneori criticate pentru evaluarea acţiunilor guvernului în funcţie de "stricta limită a interesului propriu", sau pentru marea influenţă la care pot ajunge datorită unei largi acoperiri prin mass media.

Între grupurile având interese multiple sau care promovează cauze multiple se pot afla grupuri religioase ca The National Council of Churces sau Christian Right, grupuri care acţionează pentru protejarea mediului - Friends of the Earth, Greenpeace sau grupuri ce urmăresc îmbunătăţirea activităţii guvernamentale precum Common Cause.

Grupurile de presiune pot avea un interes material sau pot urmări un scop dezinteresat. În funcţie de aceasta, tipurile indentificate au fost denumite grupuri de apărare a intereselor materiale şi grupuri de promovare sau de vocaţie ideologică( J. Meynaud), grupuri economice şi grupuri non economice sau sociale (S. Ehrlich), grupuri de interese, profesionale şi grupuri de idei, ideologice, non profesionale (R.-G.Schwartzenberg), grupuri secţionale şi cauzale.

Conform interpretării lui W. Grant, grupurile secţionale care reprezintă o secţiune a comunitătii, interesele ei comune, se confruntă cu probleme tehnice care nu interesează publicul larg sau nu pot fi corespunzător înţelese de către acesta. Ele caută să organizeze un număr cât mai mare de membri, iar poziţia lor faţă de guvernământ depinde într-o măsură considerabilă de validitatea pretenţiei de a vorbi în numele unei industrii particulare, grup de patroni sau profesie. Grupurile cauzale reprezintă unele principii sau credinte şi actionează în numele unor astfel de cauze. Ele s-ar subdivide în cele care caută să folosească în campanii un număr mare de membri şi în cele care se mulţumesc cu un număr restrâns, acesta fiind compensat prin loialitate şi

8

angajamentul faţă de cauză a unor membri ce lucrează în organizaţie fără a pretinde vreo remunerare. În plus, astfel de grupuri pot câştiga mai uşor sirnpatia mediei şi pot mobiliza atenţia opiniei publice. În general cele mai multe grupuri pot fi divizate în categorii secţionale şi cauzale dar unele grupuri cauzale pot avea şi interese secţionale.

Interesul material poate fi un interes direct financiar (subvenţii, creşteri de preţuri, măriri de salarii, etc.) sau poate consta în diverse avantaje (măsuri de protecţie socială, limitarea concurenţei, etc.). Grupurile formate în jurul unui interes material sunt preocupate mai întâi de eficacitatea acţiunii lor. Între grupurile dezinteresate sau care apără un interes non material, calificat de cele mai multe ori ca interes moral sunt menţionate bisericile, grupările umanitare, unele grupări filozofice.

În mare clasificarea material - non material recuperează o distincţie mai practică: aceea dintre organizaţiile profesionale, ai căror membri sunt uniţi prin activitatea lor economică, prin profesia exercitată şi organizaţiile non profesionale. Între organizaţiile profesionale, afacerile, lumea muncii, grupurile profesionale şi agricole reprezintă tipurile cele mai puternice şi de durată.

Cu scopul creşterii puterii lor, organizaţiile patronale se implică în finanţarea partidelor şi a oamenilor politici, constituind un veritabil suport al campaniilor electorale, îndeosebi al celor prezidenţiale. Dar, există o deosebire între influenţa lor sectorială (privind deciziile dintr-un sector de activitate sau altul) şi cea globală, de politică generală ( de obicei mai slabă).

Grupurile mari care beneficiază de potenţial financiar şi de influenţare se manifestă activ, utilizând metode ale lobbyingului intern cum ar fi presiunea asupra parlamentarilor, infiltrarea partidelor politice, a parlamentului şi guvernului cu reprezentanţii lor, plasarea informaţiei exclusive sau „pedepsirea” prin abţinerea, promiterea sau refuzarea investiţiilor în unele ramuri şi regiuni, favoruri financiare (donaţii legale sau mită), rezervarea în cadrul organizaţiilor a unor posturi lucrative pentru politicieni, etc..

Organizaţii patronale puternice se găsesc şi în celelalte ţări europene, Italia (Camerele de Comerţ, Confindustria - patronatul privat şi Intersind, care conduc sectorul public), Anglia (Confederaţia Industriei Britanice - CBI) sau Franţa (Consiliul Naţional al Patronatului Francez - CNPF, Camerele de Comerţ) ş.a .. U.S.Chamber of Commerce, Busniess Roundtable, National Association of Manufactures şi alte asociaţii americane sunt direct interesate în legislaţia referitoare la impozite, ajutoare băneşti din partea guvernului, tarifele pentru bunurile importate şi produsele de consum, în reglementările privind protecţia mediului ş.a.. Astfel The National Coal Association (Asociatia Natională a Cărbunelui) monitorizează cu multă atenţie deciziile guvernamentale privind combaterea poluării mediului. Mai mult de 3000 de corporaţii individuale şi de afaceri angajează lobbyşti, purtători de cuvânt pentru corporaţii şi afaceri în Washington, ei înşişi reprezentaţi de propria lor organizaţie - American League of Lobbysts.

Un mit comun despre grupurile de interese ale lumii afacerilor şi ale lumii muncii le descria ca pe nişte duşmani naturali în politică. Desigur, ele se pot afla pe poziţii opuse atunci când este vorba de unele reglementări cum ar fi salariul minim, dar în probleme ca stabilirea tarifelor de control al importurilor de bunuri străine interesele celor două lumi coincid frecvent. Mai divizate s-au dovedit grupurile de afaceri, interesele lor nefiind monolitice şi găsindu-se uneori în opoziţie cu legea. Lumea patronală caută să se prezinte ca un front unit faţă de exterior, în general, în particular faţă de puterile publice. Însă, ea este eterogenă şi conflictuală, în interiorul ei opunându-se mari şi mici întreprinderi, industria şi serviciile, sectoare protejate şi sectoare neprotejate, etc.

9

Puterea legislativă şi cea administrativă suportă adesea acţiunea sindicatelor care, alături de patronat constituie unul dintre cele luai influente grupuri de presiune. Afilierea la sindicate fiind un act liber, în fiecare profesie sau domeniu se constituie tot atâtea grupuri concurente câte tendinţe există, putându-se vorbi despre un caracter plural al sindicalismulului. Pluralismul sindical presupune egalitatea regimului sindicatelor şi conlucrarea în acţiunea de reprezentare a salariaţilor. Sindicatele sunt tot mai mult solicitate să participe la soluţionarea unor probleme legate de strategia investiţiilor, planificarea muncii, tendinţele şi posibilităţile pieţii, astfel încât ele sunt prezente la nivelul unor consilii de conducere a întreprinderilor, a unor consilii naţionale de dezvoltare sau al diferitelor organisme de stat. Deoarece interesul unui grup nu coincide perfect cu interesul naţional, problema fundamentală a organizaţiilor sindicale este aceea a menţinerii unui sistem de control şi de echilibru ceea ce implică luarea în considerare a conjucturii economice naţionale şi a opiniei publice.

Analiza sindicatelor în calitatea lor, de grupuri de presiune trebuie să aibă în vedere influenţa şi rolul lor, raporturile cu puterea politică, mijloacele pe care le folosesc şi rezultatele pe care le obţin. Rolul lor a cunoscut mari variaţii, de la cel de instrument în mâinile puterii totalitare ( curea de transmisie în ţările comuniste), până la cel de oponent, capabil să înlăture guvernul aflat în funcţiune. În diverse ţări, unele partide s-au născut din sindicate (exemplul laburiştilor britanici). Sunt ţări în care mişcarea sindicală se caracterizează prin unitate şi coeziune şi ţări în care ea este fragmentată şi slăbită de rivalităţi. Uneori, s-a stabilit o legătură directă între puterea sindicală şi slăbiciunea guvernamentală. Sindicatele britanice au jucat un rol foarte important în desfăşurarea vieţii economice şi politice, din secolul al XVIII-lea şi până în prezent. Ele au luptat împotriva unor legi care le afectau interesele, au susţinut financiar campaniile electorale ale unor candidaţi, au provocat căderea unor guverne. Trade Union Congress continuă să fie o forţă şi în Anglia contemporană. Cele 24 de mari uniuni sindicale britanice reprezintă toate categoriile socio-profesionale dar există şi o organizare pe ramuri sau combinând cele două criterii, Pentru reglementarea raporturilor patronat-sindicate, în Marea Britanie a fost instituită o comisie naţională de arbitraj, conciliere, sfaturi (ACAS), cu rolul de a rezolva disputele din sectorul particular şi cele din sectorul public, prin cooperarea patronilor, muncitorilor şi a reprezentanţilor lor. În calitatea lor de organe judiciare independente, tribunalele industriale au misiunea de a soluţiona plângerile privind încălcarea unor drepturi stabilite de legislaţia muncii.

Ca o măsură de precauţie pentru evitarea diferitelor presiuni din partea sindicatelor, legea britanică a creat condiţiile implicării muncitorilor în problemele companiilor, prin organizarea unor întâlniri la nivelul conducerii, participarea cu acţiuni, ş.a .. În pofida imaginii de monolit a sindicatelor engleze, pot fi observate şi anumite elemente de diviziune: existenţa unor sindicate mari şi a unor sindicate mici; fragmentarea unora, mai puternice prin organizaţiile lor locale şi centralizarea altora, mai puternice prin secretarii lor generali; aderarea în bloc sau prin decizie individuală la Partidul Laburist; opozitia dintre sindicatele functionarilor şi sectorul privat sau dintre sindicatele muncitoreşti şi sindicatele functionarilor, etc.

În Franţa, procentul de sindicalizare este rnai redus, raporturile dintre sindicate marcate de neîncredere, lipsă de colaborare sau chiar ostilitate iar revendicările lor de multe ori inspirate din obiectivele şi poziţiile doctrinare definite de centralele sindicale la nivel national. Viata sindicală a cunoscut dominaţia a patru mari organizaţii – Confederaţia Generală a Muncii (CGT), Confederaţia Franceză Democratică a Muncii (CFDT), Forţa Muncitorească şi Confederaţia Franceză a Muncitorilor Creştini (CFTC). O forţă considerabilă este şi CGC (Confederaţia Generală a Cadrelor). Între cele mai importante forme ale parteneriatului social în

10

Franţa se află comitetele de întreprindere, comisia paritară şi consiliul de administraţie în care există un reprezentant al salariaţilor.

Germania se individualizează prin extensia libertăţii de adeziune ca urmare a recunoaşterii dreptului la sindicalizare a tuturor persoanelor care au o profesie, chiar şi a celor care au relaţii de muncă prin statute de drept public - funcţionari, judecători, militari, ş.a .. Libertatea de adeziune este însoţită de afirmarea pluralismului sindical. Cele mai importante organizatii sunt Federatia Germană a Sindicatelor (Deutschen Gewerkschafts Bund - DGB), Uniunea Germană a Personalului Salariat (Deutsche Angestellten - gewerkschaft - DAG), cu aproximativ 500 000 de membri şi un număr de organizaţii mai mici, care cooperează strâns cu uniunile DGB şi Federaţia Germană a Funcţionarilor Civili, cu mai mult de 1 milion de membri.

Sindicalismul american este influent în calitate de lobby organizat şi dispune de mari resurse care îi permit să se implice în susţinerea unor campanii electorale prin intermediul unor comitete de educaţie politică. Împreună cu United Automobile Workers, Teamsters şi alte organizaţii, APL - CTO (American Federation of Labour şi Congress of Industrial Organizations, unite în 1955), organizaţie umbrelă ce cuprinde 96 de sindicate reprezintă de mulţi ani interesele muncii în capitalele statelor şi la Washington. Alături de acestea, există şi o serie de sindicate individuale (Brotherhood of Locomotive Engineers, FBI Agents Association, ş.a.) care fac lobby independent de grupurile umbrelă.

Organizaţiile agricole - tip deosebit de grup de presiune care împrumută o serie de trăsături atât de la organizaţiile patronale cât şi de la cele sindicale au reuşit, în ciuda unei scăderi continue a populaţiei ocupate în agricultură, să-şi păstreze influenţa. Doi factori principali au contribuit, după părerea specialiştilor francezi la conservarea puterii ţărănimii: locul ocupat de lumea rurală şi de natură în conştiinţa colectivă şi dispersia electoratului ţărănesc care face ca el să fie important în majoritatea circumscripţiilor. Dar, ţărănimea continuă să fie o forţă socială influentă şi datorită acţiunii organizaţiilor sale profesionale, a existenţei unor partide agrariene bine implantate (cele din ţările scandinave sau Elveţia), a sprijinului acordat ţăranilor de către unele partide (cazul democraţiei creştine italiene) sau chiar datorită existenţei unor legături organice între partide şi organizaţiile ţărăneşti (cazul Partidului populist OVP din Austria). În general, partidele conservatoare vor considera ţărănimea „clasă de susţinere naturală” împotriva formaţiunilor de stânga. Organizaţiile ţărăneşti manifestă disponibilitate pentru negocieri şi concertări, pentru integrare instituţională dar, lucrurile pot merge şi mai departe.

Categoria grupurilor de presiune non profesionale (de promovare, de idei, de vocaţie ideologică, de interese morale, cauzale, etc.) este o categorie eterogenă, unind grupuri mari şi foarte diverse. Utilizarea ei serveşte mai mult unui scop teoretic, deoarece în practică distincţia fondată pe combinaţia acţiune interesată / acţiune dezinteresată nu trebuie subestimată. Unele grupuri apără în acelaşi timp şi interesele materiale şi cauze morale (sindicatele învăţământului, grupurile de femei care nu sunt unite prin comunitatea profesiei, ele exemplu); altele disimulează obiective foarte concrete (câteodată nemărturisibile) în spatele unor teme moralizatoare (apărarea „liberei iniţiative” de către grupările patronale, elogiul „proprietăţii familiale”, de către sindicatele agricole, etc.); toate grupurile (inclusiv bisericile) au nevoie de resurse materiale. Prin urmare, interpretrarea ideologiilor şi a preocupărilor materiale restrânge distincţia amintită. Pentru a se discuta „uniform” despre grupuri „de interes” este preferabilă, în opinia lui, lărgirea conceptului „interes”, încorporând aici „interesul pur moral”. În consecinţă, vom putea vorbi despre grupuri ideologice şi religioase, grupuri cu obiectiv specializat, grupuri de condiţie, grupuri civice, societăţi de gandire şi cluburi.

11

Grupuri ideologice şi religioase. Orice biserică este tentată să exercite o anumită influenţă asupra puterilor publice. În Germania, bisericile nu sunt considerate grupuri de interes sau lobbyuri. Din punct de vedere legal, ele sunt apreciate „corpuri guvernate de legea publică”, iar din punct de vedere istoric – „comunităţi de credinţă”. Însă, raportarea lor la politică şi la societate le determină să funcţioneze adesea ca nişte „qvasi-asociaţii” în probleme cum ar fi disputele privind predarea religiei în şcoală, reducerile guvernarnentale ale unor cheltuieli destinate bunăstării sociale sau menţinerea unor subvenţii guvernamentale. În Franţă, în schimb, atât bisericii catolice, cât şi unor asociaţii care militează pentru învăţământul liber li s-a atribuit statutul de grup de presiune. Biserica franceză catolică intervine prin organele sale oficiale sau prin grupurile de fideli, fie pentru apărarea unor interese generale, chiar politice, fie pentru susţinerea unor interese mai particulare (suportul acordat învăţământului privat).

Grupurile cu obiectiv specializat acţionează pentru apărarea unor cauze particulare, mai largi (drepturile omului, lupta împotriva rasismului, antisemitismului, pentru dezarmare, pace, integrare europeană, etc) sau mai limitate: temperanţa (Anti-Saloon League în S.U.A.), respectarea repaosului cluminical (Sunday Freedom Association în Marea Britanie), protecţia animalelor (Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals, etc).

Grupurile de condiţie unesc persoane care au aceeaşi condiţie socială: mişcările de tineret a căror influenţă politică, cu exceptia tineretului catolic este, în general slabă organizaţiile studenteşti şi mişcările feministe, importante în special în S.U.A.. Feminismul american, preocupat de probleme privind protecţia familiei şi a copilului, libertatea de reproducere, respectarea drepturilor economice şi politice ale femeilor se manifestă printr-o gamă largă de organizaţii, de la cele mai mari precum NOW (Organization for Women), reprezentată în 15 state şi având o agendă bogată, până la cele mai mici, cu interese specifice (femeile atlete, femeile ce candidează la funcţii politice, etc). NOW este un grup de presiune bine structurat şi reprezentat, beneficiind de o întreagă armată de organizatori, cercetători, lobbyşti şi specialişti în diferite domenii politice. La început mişcare de protest, Organizaţia pentru Femei pune astăzi accentul pe lobbyingul exercitat la toate nivelurile (local, al statelor, naţional) şi conlucrează cu acele coaliţii care se pronunţă pentru schimbare ale altor grupuri care militează pentru drepturile femeilor. În ultimii ani, acţiunile organizaţiilor americane de femei s-au deplasat de la Washington, unde fondurile sunt rnai greu de obţinut la guvernele statelor, unde resursele sunt mai bogate.

În Franţa, mişcările feministe sunt mult mai moderate, desfăşurând o acţiune analogă celei a mişcărilor familiale şi servind, în bună parte, la extinderea influenţei bisericii catolice. În Germania, toate partidele, sindicatele, bisericile şi organizaţiile „de bunăstare socială” au scheme organizatorice speciale aplicabile tinerilor, fen1.eilor şi persoahelor în vârstă. Sociologii francezi adaugă aces tor grupuri de condiţie şi asociaţiile foştilor cOlnbatanţi (gr'upuri de interes şi grupuri de idei, în aceeaşi 1uăsură) care, uneori, se află la originea unor partide politice (cazul Italiei şi al Getluaniei în perioada interbelică dar şi al Franţei, unde Crucile de Foc constituite în ligă s-au transfotluat în Partidul Social Francez).

În ceea ce priveşte grupurile civice considerăm mai firească includerea lor în categoria grupurilor de presiune publice. În Europa, grupurilor civice, mai dezvoltate în S.U.A., le-au corespuns societăţile de gândire, grupările intelectuale, filosofice şi cluburile. În Franţa secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, ele au dezvoltat teme revolutionare şi au animat revoluţii. Partidul Radical Francez s-a constituit prin unirea în 1901 a unor comitete, asociaţii şi societăţi de gândire. Fabian Society a contribuit la crearea în 1900 a partidului laburist englez. Primele cluburi ale secolului al XX-lea s-au născut la stânga: Clubul Iacobinilor (fondat de Ch. Hernu în

12

1951), Clubul Jean Moulin, Citoyens ’60, Liga pentru lupta republicană, Clubul Turati în Italia ş.a.. După 1965 apar cluburi având un caracter de reprezentare mai generală: Nouvelle Frontiere, Clubs Perspectives et Realites ş.a.. Născute din dorinţa de a elabora soluţii noi, sau chiar de a incita partidele la schimbare structurală şi programatică, aceste cluburi nu participă la alegeri şi la viaţa parlamentară dar se angajează câteodată în acţiuni de regrupare alături de forţele politce şi, caz extrem, se metamorfozează în formaţiuni politice.

C. În funcţie de natura activităţilor membrilor cercului conducător al grupului, M.Duverger, G.Burdeau, J.Basso, fac deosebirea între grupurile de presiune private şi grupurile de presiune publice. Noţiunea de grup de presiune conturată în S.U.A. a servit iniţial la studierea acţiunii organizaţiilor şi asociaţiilor private asupra puterii. Treptat ea se extinde asupra administraţiilor publice, corpurilor de funcţionari, adică asupra grupurilor publice. În general, diferitele servicii sunt opuse prin rivalităţi de influenţă, mai mult sau mai puţin puternice, în această confruntare fiecare jucând rolul unui grup de presiune în raport cu guvernul sau cu parlamentul. Maurice Duverger (Sociologie politique) indică două categorii principale de grupuri publice: a) serviciile oficiale ale statului care acţionează cu metodele grupurilor de presiune pentru a apăra interesul de serviciu, identificat mai mult sau mai puţin cu interesul general; b) corpurile de funcţionari care formează în cadrul serviciilor un fel de coaliţii, mai mult sau mai puţin oculte, cu scopul acaparării posturilor de conducere şi exercitării unei influenţe, caz în care predomină interesul corporativ, asimilat cu interesul general. În plus, funcţionarii şi alţi agenţi publici organizaţi în sindicate şi având drept de grevă se pot comporta ca grupuri de presiune pentru rezolvarea unor revendicări materiale.

D. Aplicând criteriul naturii activităţii grupurilor de presiune, M.Duverger analizează grupurile exclusive şi grupurile parţiale (de acţiune politică şi intermitente în terminologia lui G. Burdeau, primare şi secundare, în cea a lui W.Grant).

Grupurile de presiune exclusivă (sau de acţiune politică) îşi concentrează acţiunea numai în domeniul polilic, pressingul asupra puterii având scopul adoptării anumitor reforme sau al unei anumite orientări a politicii. Din această categorie fac parte lobbyurile , mişcările pentru reforma electorală, pentru descentralizare, integrare europeană, etc. Lobbyurile şi fenomenul lobbysmului impun o atenţie specială. Apreciate de unii autori ca organizaţii tehnice reprezentând grupurile de presiune şi exercitând pressingul politic în contul lor (M. Duverger, care le consideră pseudo - grupuri de presiune), de alţii ca o tehnică de acţiune, lobbyurile cunosc o puternică dezvoltare în SUA. Sistemul american al lobbyingului constituie însă o adaptare la mentalitatea specifică şi la particularităţile instituţiilor politice. În realitate, termenul „lobby” apare aproximativ acum un secol şi jumătate în Marea Britanie, desemnând mult timp culoarele Camerei Comunelor, iar apoi grupurile de interes ce căutau să influenţeze în culise deciziile parlamentului. În jurul anului 1929 în SUA încep să fie folosite cuvintele „lobby” şi „lobby-agents”, iar spre 1937 este lansat: neologismul „lobbyst” (lobbyman), folosit curent în anii următori, pe măsura instituţionalizării grupurilor lobby. Fenomenul lobbysmului desemnează atât practica de influenţare a procesului legislativ, cât şi persoanele sau organizaţiile ce acţionează în vederea promovării sau a împiedicării adoptării unei legislaţii.

În cazul grupurilor de presiune parţiale (sau intermitente), mult mai numeroase decât cele exclusive, presiunea politică este sporadică, intermitentă, nefiind decât o parte a activităţii unor organizaţii care au şi alte raţiuni de a fi. Un sindicat muncitoresc, de exemplu, face uneori presiuni asupra guvernului dar urmăreşte, în general, obiective mult mai largi. Tot

13

din această categorie fac parte grupurile inspirate de o credinţă religioasă şi care, apărând valori intelectuale îşi recrutează membrii din mediile universitare, societăţile pentru protecţia animalelor, diverse ligi având obiective culturale, etc.

Mai importantă decât distincţia grupuri parţiale / grupuri exclusive este considerată problema determinării locului exact al activităţii de presiune în cadrul grupurilor parţiale, deoarece grupurile absolut exclusive sunt mai rare. Pentru unele grupuri presiunea politică este episodică şi are caracter de excepţie; la cealaltă extremitate, alături de grupurile exclusive deschis declarate există grupuri practic exclusive, în pofida aparenţei păstrate, prin exercitarea altor activităţi. Între cele două extremităţi se găseşte un număr mare de situaţii intermediare.

În categoria pseudo-grupurilor de presiune M. Duverger, include organizaţiile formate din tehnicieni, care exercită o presiune politică în folosul altor grupuri şi nu în acela al organizaţiei din care fac parte: a) birourile tehnice de presiune (cuprinzând cassele electorale, lobbyurile, oficinele de propagandă); b) ziarele şi organismele de informare (presa scrisă şi audiovizuală). Referindu-se la birourile tehnice de presiune, J.Meynaud remarcă prezenţa presiunii dar nu şi a unor grupuri propriu-zise, ceea ce face ca înserarea lor în categoria grupurilor de presiune să nu fie oportună. Oficinele de propagandă, având odinioară scopul distribuirii de afişe, broşuri şi alte materiale pentru partide sau candidaţi, constituind şi un mod de finanţare indirectă (în loc de bani oferindu-se mijloace de propagandă) au fost treptat înlocuite de întreprinderile de publicitate, pur tehnice şi, teoretic, absolut neutre.

E. Transpunând distincţiile stabilite în analiza structurii partidelor politice M. Duverger, G. Burdeau, J. Meynaud ş.a. identifică grupurile de cadre şi grupurile de presiune de masă. Ca şi partidele de cadre, grupurile de presiune de cadre nu se fundamentează pe criteriul cantităţii ci pe acela al calităţii, adresându-se „notabililor societăţii”, „cadrelor”. Structura lor în calitate de grupuri de cadre apare ca un rezultat al naturii organizaţiilor (unele dintre ele nu privesc decât o populaţie puţin numeroasă – organizaţiile patronale, asociaţiile înalţilor funcţionari, sindicatele învăţământului superior, diversele asociaţii ale artiştilor, scriitorilor, etc.) sau al unei voinţe deliberate pentru o mai mare eficienţă a acţiunii de pressing (societăţile de gândire, Franc - Masoneria, cluburile politice). Nmnărul scăzut al membrilor acestui tip de grup de presiune este compensat de influenţa personalităţilor aderente sau de puterea intereselor materiale aflate în cauză.

Forţa grupurilor de presiune de masă, organizaţii puternice şi ierarhizate este dată de numărul mare al membrilor lor. Marimea poate fi un element semnificativ al puterii unui grup în evaluarea impactului numărului, cuvântul - cheie este potenţialul. Mărimea influenţează potenţialul colectiv de mobilizare a energiei, a unor vaste resurse financiare şi a capacităţilor informaţionale în serviciul unei probleme. O largă bază de sprijin este adesea o povară organizaţională, un grup numeros fiind greu de condus şi de influenţat, dar ea este importantă în acţiunea de pressing în care puterea poate ceda mai uşor ştiind că în spatele unei cauze se află o masă de oameni.

Sindicatele muncitoreşti, organizaţiile ţărăneşti, confederaţiile meşteşugăreşti sau ale micilor întreprinzători, mişcările de tineret, asociaţiile veteranilor, organizaţiile de femei, societăţile sportive sau culturale sunt tot atâtea exemple de grupuri de masă. În ultimele decenii, s-a putut observa o creştere a numărului organizaţiilor de masă politice care se adresează. unor categorii sociale largi, dar care au şi un obiectiv particular. Grupuri de masă au existat şi în ţările comuniste, unde regimurile totalitare le-au utilizat pentru desăvârşirea încadrării populaţiei, cu scopul controlului şi educării ei. În momentele de criză, aceste grupuri au manifestat tendinţe de

14

proliferare şi de activare, ele acţionând ca veritabile grupuri de presiune şi cerând puterii schimbări fundamentale.

F. Luând în considerare strategiile grupului şi receptivitatea guvernului faţă de aceste strategii distingem grupurile interne (insider groups) şi grupurile externe (outsider groups).

Grupurile interne, considerate de guvern legitime sunt consultate regulat. Cele externe, care nu pot câştiga, dintr-un motiv sau altul, recunoaşterea guvernului sau nu doresc să intre în relaţii consultative cu oficialii pot fi calificate şi „grupuri de protest”, având obiective în afara curentului principal al opiniei politice. De aceea, ele sunt nevoite, de cele mai multe ori, să adopte metode de campanie care să demonstreze că beneficiază de o solidă susţinere populară. Multe grupuri interne, sunt grupuri secţionale, iar unele gruputri cauzale pot câştiga statutul de grupuri interne.

G. Grupurile de presiune au mai fost clasificate şi în funcţie de natura presiunii permise de instituţiile existente. Alături de grupurile care se limitează la luarea în considerare a cererilor lor şi cărora li s-au aplicat diverse etichete – „paraziţi inoportuni”, „clientelă răsfăţată”, „clienţi avizi”, etc. există grupuri mai ambiţioase deşi mai puţin vizibile. Acestea tind să se introducă în cadrul puterii, să se substituie instrumentelor ei sau să le subordoneze vointei lor. Spre deosebire de grupurile - client (groupes - clients), grupuri de interese mai mult sau mai puţin organizate, care încearcă să obţină avantaje de la guvern, grupurile - stăpân (groupes - maîtres) nu sunt obligatele puterii, nu solicită ci comandă, nu exploatează puterea ci tind să devină ele însele puterea. G. Burdeau, V.H. Ekstein, A. Potter şi alţi autori observă că noutatea adusă de timpurile noastre (pentru că întotdeauna puterea a cunoscut exploatatori de acest gen) este intensificarea influenţei exercitate şi amploarea rnijloacelor disponibile.

H. În funcţie de caracterul conjunctural sau permanent al acţiunii lor, grupurile de presiune au fost divizate în grupuri provizorii şi grupuri permanente (grupuri ad hoc, fondate pe un obiectiv unic şi net circumscris şi grupuri de vocaţie permanentă, cu obiective multiple, în terminologia lui Jean şi a Monicăi Charlot), iar în funcţie de caracterul mai mult sau mai puţin deschis al acţiunii lor - în grupuri oficiale şi grupuri secrete.

Nivelul extrasocietal al grupurilor de presiune

Încercările de clasificare a grupurilor de presiune internaţionale relevă cu precădere existenţa unor grupuri private şi a unor grupuri publice. Grupurile de presiune internaţionale sunt reprezentate de întreprinderile şi organizaţiile care acţionează pe plan internaţional, care s-au multiplicat în ultimii ani. Grupurile de presiune publice sunt constituite din organizaţiile internaţionale, mai ales organizaţiile specializate ale O.N.U.. O categorie intermediară o reprezintă organizaţiile nonguvernamentale. Există grupuri ce apără interese materiale (grupuri economice, calificate ca fiind „multinaţionale”, din domeniul producţiei de bază) şi grupuri dezinteresate (organizaţii de întrajutorare, de tipul Critas International şi organizaţiile umanitare, de tipul Amnesty International).

Complexitatea crescândă a afacerilor publice, nevoia de informaţii în procesul adoptării deciziilor politice, pregătirea marii pieţe europene au antrenat dezvoltarea lobbyurilor

15

pe lângă noile centre de decizie internaţională. Numeroase studii au semnalat multiplicarea şi întărirea lobbyurilor europene care, după unele opinii ar fi menite să joace rolul de pivot: pe de o parte, vis-a-vis de clienţii sau de membrii lor, de la care primesc cereri de informare, pe de alta, vis-a-vis de instituţiile comunitare, care au nevoie de expertizele pe care acestea le pot transmite.

Bruxelles a devenit capitala lobbyingului european, unde acesta este instituţionalizat şi profesionalizat. Aici pot fi reprezentate întreprinderi, organizaţii sectoare, ş.a. Federaţia Europeană a Asociaţiilor Naţionale grupează reprezentantele naţionale ale diferitelor profesii. Se poate constata prezenţa la Bruxelles a unor adevăraţi giganţi (U.N.I.C.E.- Uniunea Industriilor Comunitătii Europene, C.E.S. – Conferinţa Europeană a Sindicatelor, C.O.P.A. - Comitetul Organizaţiilor Profesionale Agricole, C.E.E.P. - Centrul European al Întreprinderilor Publice). După modelul siderurgiştilor (gruparea Eurofer) sau cel al constructorilor de automobile, industriaşii tărilor membre ale comunitătii se grupează uneori pe sectoare, în structuri însărcinate cu apărarea intereselor comune. În ultimul timp, s-a extins practica delegaţiilor unor colectivităţi locale, în special ale regiunilor.Două dintre cele mai importante grupuri de la Bruxelles interesate în politica socială a Uniunii Europene sunt Confederaţia Sindicală Europeană (ETUC) şi Uniunea Confederaţiilor Industriale şi Patronale a Europei (UNICE), asociaţii umbrelă pentru sindicatele naţionale ale muncii şi asociaţiilor patronale.

În urma practicării politicilor de lobby, în ultimii ani, autorităţile locale şi regionale din Comunitatea Europeană au avut cele mai bune rezultate. Acestea si-au deschis noi birouri la Bruxelles, iar în 1998 s-a luat iniţiativa creării unui Consiliu Consultativ, cu drepturi consultative în privinţa implementării politicilor regionale ale Comunităţii.

Guvernămintele regionale, deşi nu sunt grupuri în sensul definit, acţionează la Bruxelles ca nişte grupuri de presiune. Ele angajează specialişti pentru a asigura funcţionarea birourilor şi a face lobbying.

Sindicatele muncitoreşti, asociaţiile patronale sau chiar grupurile ecologiste fac şi ele lobby la Bruxelles în ultimul timp în legătură cu politicile regionale, combinând dezvoltarea regională cu o conştiinţă ecologistă.

Tehnici şi mijloace ale acţiunii de presing

Utilizarea mijloacelor şi tehnicilor de pressing de către grupurile de presiune, depinde de locul ocupat de acestea în societate, natura intereselor şi a obiectivelor apărate, de regulile care guvernează funcţionarea politică a societăţii, de caracteristicile sistemului politic, de tipul organului asupra căruia se exercită presiunea, etc.

Jean Meynaud reţine cinci categorii de procedee: persuasiunea, ameninţările, banii, sabotarea acţiunii guvernamentale prin refuzul de a coopera cu autorităţile, etc..

Pressingul se exercită la două niveluri distincte, grupurile folosind cu predilecţie unul dintre ele: presiunea directă se realizează la nivelul organismelor puterii (miniştri, parlamentari, înalţi demnitari), iar presiunea indirectă - la nivelul publicului care prin atitudinea lui acionează el însuşi asupra guvernanţilor. Se pot iniţia acţiuni deschise, uneori publice, sau acţiuni discrete, oculte. Persuasiunea, directă sau indirectă, presupune folosirea unor resurse financiare cu ajutorul cărora se recurge în primul rând la specialişti care permit grupului folosirea cunoştinţelor lor. Transmiterea unor documentaţii privind o anumită problemă diferiţilor parlamentari este unul dintre cele mai curente şi mai eficiente procedee ale persuasiunii.

16

Documentaţia unui parlamentar asupra vreunui proiect sau vreunei propuneri de lege provine adesea de la grupurile interesate.

Influenţarea opiniei publice urmăreşte, în ultimă instanţă, influenţarea indirectă a puterii. Opinia publică poate fi influenţată printr-un „mod forte” , prin constrângerea ei, ca urmare a folosirii unor mijloace care o contrariază: greve, manifestaţii, bararea drumurilor, etc., cu un impact considerabil datorită transmiterii şi comentării lor de către mijloacele de comunicare în masă. Astfel de mijloace, mai violente pot provoca şi efecte contrare celor scontate: unele greve devin nepopulare şi pot inversa un curent de opinie datorită consecinţelor lor, care afectează un număr larg de cetăţeni. De aceea, grupurile preferă să recurgă la persuasiune, apelând la tehnicile de acţiune psihologică. Persuadarea publicului se realizează fie printr-o acţiune de propagandă, fie printr-o acţiune de informare.

Propaganda urmăreşte valorizarea revendicărilor şi a punctelor de vedere ale grupurilor. Ea se face mai întâi prin intermediul unor ziare ce constituie presa specializată a grupurilor de presiune, care se adresează atât membrilor lor, cât şi publicului exterior şi în care se publică textele unor moţiuni votate la un congres, scrisori deschise, interviuri, etc.

Tehnicile folosite cu succes de către anumite grupuri, nu sunt eficiente în cazul altora decât în condiţiile adaptării lor la situaţii particulare. În practică se folosesc diferite tipuri de lobbying:

- lobbyingul tehnic, care necesită activitatea unor profesionişti specializaţi pe domenii;- lobbyingul punctual, realizat pe un text particular;- grassroots lobbying.

Lobbyiurile sunt considerate o rotiţă a democraţiei contradictorii sau conflictuale americane (adversary democracy), exprimînd capacitatea sa de iniţiativă în raport cu acţiunea guvernamentală. Supranumită „guvernul invizibil” sau „a treia cameră”, practica lobbyismului s-a generalizat treptat în S.U.A. În 1887 Congresul a cerut pentru prima dată lobbyştilor să se înregistreze la Camera Reprezentanţilor. Legi adiţionale le-au impus furnizarea listelor clienţilor lor, descrierea activităţilor desfăşurate, declararea sumelor de bani folosite pentru ele. Dacă la început lobbyismul a fost reglementat numai în statele principale, prin legea din 2 august 1946 reglementarea juridică s-a realizat şi la nivel federal. Federal Regulation of Lobbying Act (Legea La Follette - Monroney), parte a celui de-al treilea capitol al Legislativ Reorganization Act defineşte lobbyiurile ca fiind grupuri de interese particulare care caută să influenţeze procesul de decizie legislativă a Congresului.

Specialiştii au apreciat această lege ca fiind destul de vagă, ea neacoperind decât lobbyismul parlamentar, omiţându-l pe cel de la nivelul aparatului executiv şi ignorând puterea discretă a grupurilor ce urmăreau să influenţeze opinia publică.

Cu toate aceste lacune, se detaşează o prevedere importantă - cea a consultării obligatorii a grupurilor în cadrul procedurii legiferării. Se pleacă de la ideea că, prin funcţiile sale, lobbyismul completează sistemul parlamentar existent, iar lobbyştii, care îndeplinesc rolul unei camere corporative, nu prezintă nici un pericol pentru democraţie.

În multe state există reglementări speciale privind lobbyismul. Pentru limitarea abuzurilor şi transparenţa lobbyingului este prevăzută obligaţia grupului de a se înregistra, de a indica numele persoanelor care se folosesc de el şi cel al publicaţiilor utilizate, de a specifica remuneraţiile primite sau plătite, care trebuie raportate trimestrial. Lobbyingul se exercită în capitalele statelor, dar în primul rând la Capitoliu şi vizează atât senatorii cât şi reprezentanţii, în

17

special membri influenţi ai puternicelor comisii sau subcomisii. Numărul lobbyştilor este foarte mare în raport cu numărul membrilor Congresului, iar plata lor foarte ridicată.

Se face distincţia între „lobbyiul de modă veche” şi „lobbyiul de nouă generaţie” sau „noul joc al lobbyului”. Vechiul lobby se sprijină pe „o muncă de socializare”, pe detaliu, pe întâlniri, telefoane, mici favoruri. Noul lobby, dezvoltat în anii '60 - '70, reflectând schimbările generale din politica americană şi de la nivelul instituţiilor din Congres este fundamentat pe marketingul de masă, pe gruparea tematică a chestiunilor şi lobbyingul de tip „en-gross”. Relaţiile publice direct promovate, reclamele televizate , corespondenţă masivă prin poştă cu materiale promoţionale şi numărul mare al activiştilor implicaţi duc la concluzia că lobbyingul „de nouă generaţie” împrumută mult din tehnicile campaniilor electorale.

În ciuda mitului influenţei coruptibile, lobbyştii nu-şi petrec mult timp sprijinind candidaţii sau contribuind la campaniile lor. Ei acionează „în interiorul legii”, iar acţiunea lor este guvernată de o regulă majoră: nu oferă niciodată informaţii false sau greşite, în caz contrar pierzându-şi pentru totdeauna credibilitatea.

Actitvităţi specifice de lobby Depunerea de mărturii la audierile congresionale; Contacterea directă a oficialilor guvernamentali în vederea prezentării propriului punct de

vedere; Angajarea unor contacte informale cu oficialii; Prezentarea rezultatelor unor cercetări sau a informaţiei tehnice; Ajutorul dat la schiţarea diferitelor proiecte de lege; Amplificarea eforturilor pentru realizarea unor grassroots lobbying; Avertizarea reprezentanţilor congresionali cu privire la efectele unor legi asupra

districtelor lor; Adresarea unor rugăminţi sau angajarea în litigii; Publicarea listelor de vot ale candidaţilor ; Contribuţii în muncă şi personal la campaniile electorale; Anunţarea sprijinului dat candidaţilor la o anumită funcţie; Angajarea în manifestaţii de protest sau demonstraţii; Furnizarea de subiecte pentru presă şi media.

Grassroots pressure se referă la lobbyingul realizat prin intermediul membrilor de rînd ai unui grup de interes care utilizează diverse tactici precum scrisorile, telefoanele, întâlnirile faţă în faţă a membrilor Congresului cu votanţi selecţionaţi, demonstraţiile şi protestele publice. Acest tip de lobbying a devenit foarte sofisticat, folosind cele mai noi mijloace tehnice şi foarte important datorită înţelegerii intuitive de către lobbyşti a ceea ce politologii au demonstrat empiric: membrii Congresului sunt mai influenţaţi de către votanţi decât de lobbyiurile de la Washington.

Aportul lobbyşti1or la succesul unui grup este substanţial. Lobbystul este persoana plătită pentru a reprezenta un grup de interese specifice sau care serveşte ca purtător de cuvânt al unui set de interese specifice. El se angajează într-un act de lobbying, susţinând anumite politici sau legislaţii, încercând să afecteze procesul de luare a deciziilor de către guvern, influenţând legislatorii, membrii executivului sau a ramurii judiciare.

Pe măsura profesionalizării lobbyingului, meseria de lobbyst devine ocupaţia permanentă a unor diplomaţi în drept, economie, istorie, ştiinţe politice, sociologie, care trebuie

18

să dovedească competenţa, abilităţi şi contactele necesare dar, mai ales, o anumită „fibră politică”. Profesioniştii sunt recrutaţi în general din mediile politice şi guvernamentale, fiind foşti avocaţi, foşti membri ai ramurilor executive şi legislative, sau ataşaţi politici. Nu sunt excluse persoanele cu alte formaţiuni sau profesii dar este nevoie de timp pentru ca acestea să fie acceptate şi recunoscute. Lobbyştii trebuie să fie buni cunoscători ai modului de funcţionare a instituţiilor politice, a limbajului specific aparatului legislativ şi, în special, buni analişti pentru o fundamentare validă a concluziilor şi recomandărilor lor. Singura garanţie a eficacităţii o constituie calităţile de bun comunicator şi vânzător: prudenţa, tactul, diplomaţia, capacitatea de a sesiza tendinţele dinamicii sociale, etc.

Culegerea, tratarea şi difuzarea unei informaţii constant înnoite este una dintre cele mai importante atribuţii ale lobbystului. Aceasta implică o bună cunoaştere a activităţilor guvernământului şi intenţiilor lui, o atenţie permanentă la fluctuaţiile opiniei publice relevate de media şi de sondaje, la atitudinile partidelor politice faţă de revendicările grupurilor. O cantitate corespunzătoare de informaţie asigură o bună vizibilitate asupra cadrelor guvernamentale, parlamentare, grupurilor de interes. Informaţiei de „primă mână” obţinută de la ziarişti, contraverificată printr-o cercetare minuţioasă şi se adaugă informaţiile obţinute din arhive, din publicaţiile oficiale ale partidelor politice, guvernului şi parlamentelor, din comunicatele transmise, din memoriile depuse la comisiile parlamentare etc. Verificarea, tratarea şi apoi stabilirea unei strategii de informare şi de acţiune constituie o etapă indispensabilă alcătuirii unui dosar care probează talentele de analist ale lobbystului.

„Paradisul” lobbyştilor îl constituie S.U.A., datorită locului ocupat de ei în „industria influenţei”. Lobbyştii sunt este tot! Sunt avocaţi, foşti responsabili ai politicii americane, foşti consilieri ai preşedintelui, foşti directori de cabinet în ministere, foşti aleşi ai Congresului sau foşti angajaţi ai sutelor de agenţii federale. Se adaugă o cohortă de colaboratori, agenţi, aliaţi şi toate persoanele care sub acoperirea relaţiilor publice sau a acţiunii politice prestează activităţi de lobbying. Ceea ce contează este experienţa guvernamentală şi contactele avute. Numărul mare al persoanelor care au trecut din sfera publică în sfera privată a făcut ca această practică să fie numită „the revolving door” (uşa turnantă). Unele grupuri de interes menţin propriul lor staff cu normă întreagă de lobbyşti, altele angajează firme de lobbying pentru a le reprezenta la Washington sau în alte capitale ale Statelor. Un număr impresionant de lobbyşti gravitează în jurul Congresului şi beneficiază de remuneraţii considerabile.

19

Grupurile de presiune în România

În ţara noastră, grupurile de presiune sunt reprezentate de organizaţiile nonguvernamentale manifestând o formă specifică de articulare, agregare şi exprimare a varietăţii intereselor, având ca rol principal pe acela de a răspunde unor nevoi ale comunităţii neacoperite de celelalte sectoare ale societăţii, precum şi de a oferi şansa participării unui număr mai mare de cetăţeni la elaborarea politicii publice.

După căderea regimului comunist a început derularea unui amplu proces de refacere a ţesutului asociativ românesc, cu toate că ideea asociativă s-a lovit de unele prejudecăţi moştenite din perioada anterioară şi întărite de politizarea excesivă a unor asociaţii civice sau de abuzurile comise de anumite persoane, în numele lor. Intre anii 1990-2000 s-au constituit o serie de asociaţii şi organizaţii culturale, ecologice, profesionale, de apărare a drepturilor şi libertăţilor omului, etnice religioase ş.a., o parte a lor fiind susţinută, inclusiv material, de organisme externe occidentale. În anul 2000, Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice constată existenţa a 23.000 de organizaţii neguvernamentale dintre care numai 2000 realmente active. Între acestea, 10% desfăşoară o activitate la scară naiţonală, 20% la nivel regional, 20% la nivel guvernamental, 40%la nivel local şi mai putin de 10 % la nivel internaţional. Densitatea lor este mai mare în capitală şi împrejurimi, dar şi în judeţele din vestul României (mai mult de 40%). Cu toate acestea, asociaţiile şi organizaţiile din Moldova au fost apreciate ca manifestându-se mai novator, reuşind să realizeze parteneriate locale cu autorităţile municipale şi întreprinderile.

Procesul de adeziune la Uniunea Europeană în care s-a angajat noul guvern rezultat în urma alegerilor din anul 2000 a dus la o mai strânsă conlucrare a puterilor publice cu forţele considerate drept garanţii ale democratizării şi dialogului social. Locul important acordat dezvoltării regionale şi locale în cadrul dinamic al adeziunii face necesară identificarea unor actori sociali la nivelul naţional, pentru care asociaţiile pot fi de mare ajutor.

Până în anul 2000, crearea asociaţiilor româneşti a fost reglementată de Legea nr. 21, din 6 februarie 1924. Alineatul 1 al articolului 40 din Constituţia României din 1991, revizuită şi republicată în anul 2003, înscrie dreptul de libera asociere a cetăţenilor în partide politice, sindicate şi alte forme de asociere, interzise fiind, conform alineatului 4, numai asociaţiile având caracter secret. Proiectul de reglementare a statutului asociaţiilor şi fundaţiilor, realizat de un grup de asociaţii şi discutat în Parlament în mai 1999 va face obiectul Ordonanţei nr.26 din 30 ianuarie 2000. Potrivit articolului 1 al acestei Ordonanţe persoanele fizice şi juridice care dezvoltă o activitate de interes general sau în interesul unei colectivităţi loca le sau după caz, în interesul lor personal fără scop lucrativ se pot constitui în asociaţii sau fundaţii. Cel de-al doilea articol prevede că această ordonanţă are drept scop crearea cadrului de exercitare a dreptului de liberă asociere, de promovare a valorilor civice, democratice şi a statului de drept, realizarea unui interes general, local sau, după caz, de grup, facilitarea accesului unor asociaţii şi fundaţii la resursele private şi publice, parteneriatul între autorităţile publice şi persoanele juridice de drept privat fără scop lucrativ, respectarea ordinii publice. Această nouă reglementare a stabilit o procedură de înregistrare mai simplificată şi mai transparentă, instituind obligaţ ia autorităţilor locale de a coopera cu organizaţiile neguvernamentale, furnizându-le informaţiile necesare desfăşurării activităţii lor şi consultându-le în anumite probleme care privesc colectivitatea. În vederea încurajării grupării micilor organizaţii şi a facilitării constituirii de reţele asociative mai eficiente, capabile de o mai mare putere de presiune, ea prevede organizarea de federaţii, dotate cu personalitate juridică.

Deşi s-a ajuns la o recunoaştere naţională a calităţii asociaţiilor de interlocutor valabil, în România nu există încă un parteneriat local curent practicat.

20

Organizaţiile nonguvernamentale pot fi instrumente de integrare socială şi politică ale grupurilor şi indivizilor în cadrul social şi politic mai larg al societăţii. Ele contribuie la promovarea diversităţii de opinii în societate, la mobilizarea intereselor şi revendicărilor. Revendicările cetăţenilor pot fi articulate, iar presiunile exercitate de diferite grupuri se transformă în demersuri coerente de influenţare a opiniei publice.

Unele dintre organizaţiile româneşti au exercitat presiuni permanente sau temporare asupra guvernului, parlamentului, partidelor politice în vederea apărării unor scopuri colective, materiale sau morale şi au folosit diverse mijloace precum greve, manifestaţii, demonstraţii, petiţii, scrisori, etc. Mai activ s-au manifestat sindicatele. Restructurarea sindicalismului în România s-a înscris în procesul general al democratizării societăţii. Între cele mai importante grupări apărute după 22 decembrie 1989 s-au aflat Confederaţia Natională a Sindicatelor Libere, Frăţia, Cartelul Sindical Alfa, Blocul Naţional Sindical şi Federaţia Sindicatelor din Învăţământul Preuniversitar. Conform legii nr. 54 din 1991 sindicatele româneşti sunt organizaţii fără caracter politic, constituite în vederea apărării şi promovării intereselor lor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor lor şi ale drepturilor acestora, prevăzute în legislaţia muncii şi contractele colective de muncă. Ele sunt persoane juridice, independente în raport cu partidele politice, care se pot grupa pe ramuri sau profesii în federaţii sau pe ramuri diferite în confederaţii. Mijloacele lor comune de acţiune se referã la negociere şi încheierea contractelor colective de muncă, intentarea unei acţiuni în justiţie pentru apărarea intereselor salariale, procedurile de soluţionare a litigiilor de muncă intervenite cu patronatul constând în mediere sau conciliere, petiţii, acţiuni de protest (greva fiind ultima formă de protest sindical). Deşi solidaritatea sindicală s-a manifestat în diferite carteluri, blocuri şi confederaţii, salariaţii fiecărui sector economic au urmărit în acţiunile lor de pressing pe lângă propriile interese şi interese sociale generale (creşterea nivelului de trai, privatizarea, ş.a.).

Domnul Marian Sârbu, fost ministru al Muncii în Cabinetul Năstase, vicepreședinte PSD, consideră că „Sindicalismul din România și-a «adjudecat» rolul de reprezentant legitim al salariaților în primii ani de după 1989. Aș spune până prin 1996. În perioada aceea, sindicatele au folosit cu abilitate conjunctura ieșirii din dictatură și au determinat atât recăpătarea unor drepturi sociale pierdute în comunism, cât și obținerea unor așa-zise «noi privilegii»; În fapt, era vorba de drepturi specifice unui sistem politico-economic democratic.

Atunci s-au cristalizat principalele acte normative care aveau să reglementeze organizarea sindicală, organizarea patronală, dreptul la grevă, negocierea colectivă la toate nivelurile. Totodată, s-au pus bazele primelor principii privind dialogul social, a intrat în discuție tripartitismul, concretizat în decizii ale comisiei de indexare a salariilor, apoi în apariția Consiliului Economic și Social și, mai târziu, în structurile de conducere ale Agenției pentru ocupare, Casei de Pensii, Casei de Asigurări de Sănătate etc.

În plan extern, sindicatele din România s-au racordat destul de repede la confederațiile internaționale, devenind în scurt timp actori importanți în cadrul Organizației Internaționale a Muncii.

Un moment important pentru dialogul social, deci și pentru mișcarea sindicală din România, l-a constituit perioada 2001-2004 în care au fost încheiate trei acorduri sociale la nivel național. Prin aceste acorduri (mai ales prin cel din 2001) Guvernul, Patronatele și Sindicatele au inițiat și au finalizat toată legislația necesară încheierii capitolului de negociere cu Uniunea Europeană referitor la asigurările sociale, piața muncii, asistență socială, dialog social și la alte norme care au fundamentat «matricea» legislativă și administrativă care

21

guvernează domeniul social și în acest moment. Totuși, după 1996 sindicatele au intrat într-o perioadă de declin. Scăderea drastică a numărului de salariați, dispariția marilor colective muncitorești (acolo unde apărarea drepturilor colective este mult mai ușor de realizat), devalorizarea muncii în raport cu proprietatea sunt doar câteva dintre cauzele obiective care au dus la diminuarea influenței sindicatelor în societate. Dacă la toate acestea adăugăm și criza de idei în care se află stânga politică privită mai ales din perspectiva de aliat al sindicatelor, vom întregi climatul destul de ostil în care se află organizațiile salariaților.

În contextul acesta, sindicatele au devenit cele mai conservatoare (în sens pozitiv) entități cu personalitate juridică din România; ele își conservă patrimoniul (unul dintre puținele patrimonii constituite înainte de 1989 rămas aproape integral în mâinile unui acționariat românesc), își conservă drepturile obținute în perioadele anterioare, își conservă până și liderii: cu câteva excepții notabile, în care unii lideri au intrat în partide politice, la mai toate federațiile sau confederațiile sindicale vom regăsi în primele rânduri aceiași oameni care au condus organizațiile încă din 1990. Conservatori prin discurs și atitudine, dar cu merite incontestabile la apariția mișcării sindicale democratice din România.“

Potrivit domnului Sârbu, „Sindicalismul românesc este cu precădere un sindicalism de branșă, sectorial. Chiar dacă aproape toate confederațiile și federațiile au filiale teritoriale care asigură o anumită reprezentare pe orizontală, forța acestora depinde în mare măsură de organizații de ramură foarte puternice. Spre exemplu, CNSLR Frația datorează mult cartelului sindical al energiei (petrol, gaze, energie electrică) și Federației Asistenților Medicali, BNS depinde în mare măsură de organizațiile din construcții de mașini și de cele din Poșta Română, CSDR se „confundă“ adesea cu federația din învățământ sau cu sindicatele din industria cimentului, etc.

Structurile sindicale de ramură au avantajul că încheie contracte colective la acest nivel, apărând în acest fel mai bine, mai direct, interesele sindicatelor de la bază, adică acolo de unde se încasează și cotizația. Semnificația structurilor de branșă se reflectă și în faptul că majoritatea liderilor acestora se regăsesc în conducerea centrală a confederațiilor, iar în unele cazuri ei sunt chiar șefii organizațiilor naționale confederale din care fac parte.

În consecință, interesele salariaților sunt apărate mai ales din perspectiva ramurii pe care o reprezintă fiecare sindicat în parte. Există însă și un moment în care sindicatele apără interesele generale ale salariaților. Acesta este momentul negocierii contractului colectiv la nivel național, prin care se stabilesc, printre altele, salariul minim pe economie sau acordarea unor bonusuri pentru toate categoriile de salariați.“

Tot domnul Sârbu e de parere că „pentru a fi influențate cu adevărat de jocurile politice sau, invers, pentru ca sindicatele să poată influența ele însele scena politică, este necesară o regrupare a marilor centrale sindicale. Reafirm, contrar multor opinii, că mișcarea sindicală are viitor doar dacă va redeveni un partener transparent și explicit pentru social-democrație. Cred că o recrudescență a sindicalismului românesc pe o platformă mai largă a stângii politice ar mări șansele revenirii la un capitalism managerial, bazat pe dialogul dintre patroni și salariați, pe relativizarea opoziției dintre muncă și capital. Ar fi, oricum, o șansă în plus pentru ca acest capital financiar sălbatic să poată fi, vorba lui N. Sarkozy, «umanizat»“.

Fundaţiile „Cristian's Children”, „Copii noştri” şi „Sfântul Stelian” au fãcut presiuni asupra Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerului de Finanţe, Ministerului Sănătăţii, Parlamentul României şi Guvern, obţinând ajutoare băneşti şi înlesniri pentru folosirea

22

gratuită a reţelei sanitare şi de asistenţă socială. Interesul în implicarea deciziilor privind condiţiile de mediu a determinat o interacţiune între diferite sectoare ale societăţii - profit, guvernamental şi nonprofit.

Alte asociaţii care s-au manifestat ca grupuri de presiune au fost LADO - Liga Apărării Dreptului Omului (care a militat pentru libertatea de exprimare, liberul acces la informaţii, apărarea drepturilor cetăţeneşti, inclusiv ale minorităţilor naţionale, adoptarea unei noi legislaţii electorale), GRADO - Grupul Român pentru Apărarea Dreptului Omului (care asistă femeile şi copiii ce executã o sentinţă civilă), Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală, diverse asociaţii pentru protecţia animalelor, ş.a. Organizaţia pentru Protecţia Consumatorilor este un puternic grup de presiune care prin acţiunile sale de lobby a reuşit să determine factorii de decizie să elaboreze o serioasă legislaţie în acest domeniu.

În România, activitatea de lobby este privită cu scepticism. Nu se cunoaşte un număr al firmelor specializate în aşa ceva şi, de cele mai multe ori, lobby-ul este înţeles ca trafic de influenţă şi sancţionat ca atare. Includerea lobby-ului printre profesiile din România, dar şi o lege în acest sens ar putea determina dezvoltarea acestei activitati. Faptul că există multe companii care sunt direct interesate de deciziile luate la Bruxelles va duce, cu siguranţă, către apariţia firmelor de lobby care să le reprezinte în capitala europeană. Ce trebuie să facă un lobbyst:

să convingă şi să îşi facă relaţii şi să le menţină; să comunice foarte bine; să poată analiza situaţia politică în ansamblu, dar şi anumite

cazuri specifice; să ştie să îşi argumenteze ideile; să ştie să ii convinga pe decidenţii politici să ia anumite hotărâri; să fie perseverent; să muncească mult; să ştie să ajungă la un compromis; să poată face faţă situaţiilor dificile; să ştie să îşi înteleagă şi reprezinte clienţii; să colaboreze cu alţi lobbyşti care susţin aceleaşi lucruri; să fie extrem de bine informat.

Prima organizaţie nonguvernamentală din România care şi-a propus ca misiune participarea activă la crearea unei societăţi mai bune pentru minorităţi1e sexuale - asociaţia Accept, constituită la 25 octombrie 1996 s-a dovedit a fi şi un eficient grup de lobby. Principalul proiect de lobby, informare şi networking derulat de Accept, intitulat „Către o Românie liberă pentru cetăţenii săi LGBT”, finanţat de Open Society Institute a urmărit, în principal, abrogarea articolului 200 din Codul Penal al României şi reducerea gradului de homofobie manifestat în societate, printr-o campanie publică şi activităţi educaionale. Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 89/21 iunie 2001, care a abrogat articolul 200 al Codului Penal, Ordinul Guvernului nr. 137/31 august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, inclusiv pe motive de orientare sexuală, adoptate de Parlament în decembrie 2001 şi promulgate de Preşedinte în ianuarie 2002, precum şi prin hotărârea de organizare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, din 27 noiembrie 2001, România şi-a aliniat legislaţia la cerinţele Uniunii Europene de nediscriminare pe motiv de orientare sexuală.

Între toate aceste organizaţii care fac presiuni asupra decidenţilor politici, mass media a fost de multe ori un înlocuitor pentru toate structurile absente din societatea românească:

23

un înlocuitor de putere ca şi de opoziţie, un substituient pentru o justiţie multă vreme slabă şi ineficientă ca şi pentru organele de investigaţie şovăielnice.Scandalurile politice sufocă o activitate care ar trebui să aducă beneficii României la Bruxelles

O activitate care ar putea ajuta companiile private româneşti să crească, dar şi să protejeze interesele României în Uniunea Europeană a fost compromisă din cauza unor declaraţii politice. Atunci când preşedintele Traian Băsescu a acuzat grupurile de interese că subordonează mediul politic, practic a şters graniţa dintre activitatea de lobby şi traficul de influenţă. E adevărat că a revenit asupra declaraţiei şi a vorbit de grupuri nelegitime de interese, dar răul fusese facut.

Activitatea de lobby este destul de modest reprezentată în România din cauza percepţiei autorităţilor care s-au perindat de-a lungul timpului în funcţiile-cheie ale ţării. Asta pentru că, de cele mai multe ori, nu a fost percepută diferenţa dintre lobby şi traficul de influenţă. Dacă lobby-ul reprezintă influenţarea legitimă a deciziilor politice, prin activităţi de comunicare profesionist realizate, care implică expertiză legislativă, tehnici discursive şi abilitati strategice, traficul de influenţă desemneaza primirea ori acceptarea de bani sau alte foloase materiale, savârşite de o persoană care are influenţă sau care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina pe acesta să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Potrivit Codului Penal, fapta se pedepseste cu inchisoare de la doi la zece ani.

Guy Burrow, directorul general al celei mai vechi firme de lobby din Romania, Central European Consulting Government Relations (CECGR), spune că „activitatea de lobby a evoluat destul de greu în România pentru că oficialii nu au înteles de la inceput care este scopul nostru. S-a întamplat de multe ori să fim intrebati pentru ce am venit atunci cand ajungeam în biroul unui decident politic. Totuşi am incheiat contracte cu companii multinationale pe care le-am consiliat în relaţia cu autorităţile române, astfel încât să obţină introducerea unor amendamente legislative, de exemplu, care presupuneau adoptarea sau respingerea unor modificări aduse unor legi specifice domeniilor în care activează. Pentru aceasta noi facem o strategie, identificăm factorii de decizie şi încercăm să convingem şi liderii de opinie de justeţea punctelor noastre de vedere“.

Conştientizarea extinderii posibilităţii de exprimare a diverselor interese din societatea românească, datorită instituirii unui nou cadru legislativ, diversificarea mijloacelor şi a tehnicilor utilizate în acţiunile de pressing pot contribui la creşterea gradului de funcţionare democratică a societăţii.

24

BIBLIOGRAFIE

Mioara Nedelcu, „Pluralismul reprezentării.Grupuri de presiune.”, Editura Tipo Moldova, Iaşi 2002;

Constituţia României; Codul Penal; www.cdep.ro www.referat.ro/referate/Lobby_publicitate_reclama_relatii_publice_216 http://www.monde-diplomatique.ro/Bogdan-Hossu-i-Marian-Sarbu-despre.html http://www.gandul.info/profesii-cariere/lobby-ul-activitate-viitor.html http://www.sfin.ro/articol_10526/lobby_cu_specific_romanesc.html

25