GÂNDIREA

A N U L III

No. 6

© BCU Cluj

G Â N D I R E A R E D A C T O R : C E Z A R P E T R E S C U A P A R E LA 5 ŞI 20 A L E F I E C Ă R E I L U N I SUB C O N D U C E R E A UNUI C O M I T E T A L C Ă T U I T DIN D O M N I I :

LUCIAN BLAGA, DEMOSTENE BOTEZ, AL. BUSUIOCEANU, NICHIFOR CRAINIC, ADRIAN MANIU, GIB. I. MIHĂESCU, ION MARIN SADOVEANU, AL. O. TEODOREANU ŞI PAMFIL ŞEICARU

R E D A C Ţ I A : F U N D A Ţ I A C U L T U R A L Ă P R I N C I P E L E C A R O L STR. DR. K A L I N D E R U No. 10, B U C U R E Ş T I

PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE DOUĂ EXEMPLARE. - MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD.

CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM SĂ FIE A D R E S A T E REVISTEI L A C Ă S U Ţ A P O Ş T A L Ă 1 7 0, B U C U R E Ş T I

IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIII1IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIW

2 0 N O E M V R I E 1 9 2 3

C U P R I N S U L SILOGISMUL SLAV (frânturi de

studii) de Lucian Blaga 113 ELEGIE de Nichifor Crainic 116 SATUL MEU de Ion Pillat 117 OMUL DIN VIS de Cezar Petrescu. . . 119 INTR'UN PARC A PLOUAT de A.

Pop. Marţian- 127 BUNĂTATE TOAMNA de Lucian

Blaga , . . 1 2 8

CRONICI IDEI, OAMENI & FAPTE:

Străinii despre noi 129 Schiberii umanitarismului 130 Premiile literare 130 Literatura maghiară din Ardeal. 131 Pe marginea „Sărmanului Dionis"132 P. E. N.Club 133

CRONICI LITERARE ROMAN ROMÂNESC de Ion Darie.. 133

Lirica Teroarei de G. M. Ivanov 136 Un critic literar de tranziţie de Radu Dragn a .138

CRONICA MĂRUNTĂ .141

Coperta şi desenele îninteriorde DEMIAN

iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiNiiiiiiiiiiniiiiiiN

ABONAMENTE: 1 AN, 200 LEI ; 6 LUNI, 100 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 300 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 350 LEI ANUAL. — INSERŢII ŞI RECLAME SE F A C L A A D M I N I S T R A Ţ I A R E V I S T E I Ş I L A T O A T E A G E N Ţ I I L E D E P U B L I C I T A T E

ADMINISTRAŢIA: FUNDAŢIA CULTURALĂ PRINCIPELE CAROL STR. DR. K A L I N D E R U No. 10, B U C U R E Ş T I

E X E M- j£ m Ţ V "T* A E X E M-( J A N D I K C A v ă r z

© BCU Cluj

GÂNDIREA

S I L O G I S M U L S L A V

(FRÂNTURI DE STUDIU)

D E

L U C I A N B L A G A

^ \ t L Ă T U R A R E A acestor două cuvinte pare cel puţin riscată dacă nu absurdă. Se crede că silogismul rămâne pretutindeni identic cu sine într'o puritate logică, ce nu poate fi alte­rată prin diferenţele sufleteşti dela un neam de oameni la altul. Se crede că silogismul ră­mâne silogism şi pe celălalt tărâm, din poveste. Sociologia mai nouă decât poveştile ne în­vaţă însă că primitivul îşi are logica sa cu totul deosebită de a omului de cultură, o logică adap­tată mai mult la întâmplările oculte decât la cele ale naturii. Suntem departe de a mai crede în generalitatea articulaţiei logice a minţii europene. O logică croită după grupuri etnice nu s'a scris, dar suntem, siguri că Indul trăitor în sufletul lumii îşi are logica sa aparte ca şi Chi­nezul sămănător de orez. Când vorbim despre «silogismul slav» vrem să fixăm cât mai în-tipăritor un lucru de mult presimţit: că gândirea slavului are alte încheieturi organice decât a europeanului — meşter tălmaciu al lumii văzute.

*

Banalitatea silogismului ce urmează cu aer de şoală are o vechime de peste două mii de ani. Astăzi acest silogism încetează totuş de a mai fi banal, prin aceea că întrebuinţarea lui nu e aşa de răspândită cum se părea.

1. Toţi oamenii sunt muritori. 2. Socrate e om. 3. Ergo: Socrate e muritor. Aşa se gândeşte de obiceiu în Europa". Altfel gândeşte slavul; la el concluzia se abate

113

© BCU Cluj

în altă direcţie şi are un oarecare grad de contingenţă faţă de premise. Din premise abstracte, teoretice, el scoate o concluzie —- mai mult sau mai puţin — de natură practică; practică în înţelesul de alunecare pe planul acţiunii şi al vieţii. El ar putea să zică bunăoară:

1. Toţi oamenii sunt muritori. 2. Socrate e om. 3. Ergo: lui Socrate nu-i rămâne altceva de făcut decât să se sinucidă. Dăm dinadins o înfăţişare grotescă acestui fel de a gândi. Cel care a urmărit istoria gândirei ruseşti a putut să verifice la tot pasul această alune­

care din teorie pe planul practic al vieţii. Se ştie totuş că slavul e un temperament asiatic, mai mult pasiv şi cu ochii pierduţi peste pământ, decât cu privir.ea hotărît îndreptată spre nevoile traiului. E o contradicţie vădită între gândirea practic orientată a slavului şi tem­peramentul său pasiv; gândirea lui e un surogat al acţiunii. Din premise gândite el nu ajunge la concluzia ce rămâne în cadrul gândirei curate; concluzia sae de obiceiu o «acţiune visată».

Slavul nici nu visează, nici nu lucrează; slavul visează acţiuni.

*

Gândirea slavului nu merge drept înainte, ci sufere o refracţiune intrând într'un mediu — fie etic,

fie religios, fie social.

In dialectica gândirei sale intervine totdeauna un moment de religiositate, de fanatism, de credinţă, de exagerare maximalistă, care o abate spre pajiştea practică a vieţii. De-un veac şi jumătate Rusia e astfel laboratorul etic-social al filozofiei europene, laboratorul în care se experimentează sufleteşte gândurile născute în creerul apusului.

Filozofia romantică a Europei de-acum un veac se transformă în Rusia în «slavofilism». Slavofilismul e «adorarea» «mujicului» ca element anonim al sfintei Rusii, e luptă «sufletească» împotriva Europei, împotriva oricărei năvăliri spirituale de aci, care ar putea să schimono­sească străvechiul suflet slav antepetrinic, e «visarea» din răsputeri de a mântui lumea prin misticismul moscovit. Slavofilismul e concluzia socială a romantismului teoretic din apus.

Materialismul filozofic- de pe la 1850, trecând tot de peste hotare în Rusia, se trans­formă aci în nihilism. Nihilismul vrea răsturnarea din temelie a ordinei sociale existente şi înlocuirea ei cu rândueli nouă, aşa cum rezultă ele din legile ştiinţelor naturale, «din ex­perimentările electrice asupra broaştei». Nihilismul e lupta îndârjită a fiilor împotriva pă­rinţilor de dragul unor întocmiri pământeşti fără prejudecăţi. Pozitivismul apusean accen­tuează faptul empiric ca suprem criteriu al cunoaşterii; nihilistul, dând o interpretare etică acestei filozofii, vrea mai presus de «orice» fapte pentru binele obştesc. Etica biologică îşi cere drepturile. Chiar dreptul de ucidere, dacă fapta e chemată să ducă cu un pas înainte spre noua ordine.

Felul de a gândi slav schimbă teoriile ştiinţifice şi metafizice ale Europei în probleme ce stau în nemijlocită legătură cu vieaţa şi organizarea ei. Toate teoriile se vor broda deci pe întrebări cum sunt cea a muncii, a milei, a binelui, a superstiţiei, a tradiţiei, a uciderii, a sinuciderii, a revoluţiei, a dogmei ca putere socială, ş. a. m. d. Ţarul şi rolul său pămân­tesc n'a fost numai odată încunjurat de-o întreagă metafizică.

Gânditorii ruşi combat adesea teorii curat ştiinţifice prin argumente nu de acelaş fel, ci prin consecinţele lor sociale. Se ajunge astfel la un pragmatism ciudat, nu utilitarist cum e cel american, ci etic-social.

Cernişevski, unul din gânditorii de însemnătate ai Rusiei, vrea să răstoarne teoria lui Darwin despre lupta pentru existenţă — cu argumente scoase deadreptul din programul partidului său politic. Lupta pentru existenţă afirmă dreptul celui mai tare. Teoria aceasta aplicată asupra societăţii justifică exploatarea mulţimei din partea burgheziei reacţionare. Cernişevski e însă un democrat convins, prin urmare (observaţi acest: prin urmare) teoria lui Daţwin nu corespunde realităţii, ea e o invenţie mincinoasă şi interesată a reacţionarilor.

Acelaş Cernişevski acceptă cu entuziasm teoria geologică a englezului Lyell despre evo­luţia-continuă, fără catastrofe, a pământului. Pentru motive tot sociale. Fiindcă el, demo-

114

© BCU Cluj

cratul e pentru o desvoltare fără catastrofe a societăţii, — pământul a trebuit să fie tot atât de «democrat» şi să se transforme fără salturi.

Lenin încearcă să clatine filozofia lui Mach şi Avenarius cam în acelaş fel. Cetăţile filozofiei se dărâmă cu berbeci politici. Nu e o simplă glumă. Empiriocriticismul acestor doi gânditori e după părerea lui Lenin o reînviere a subiectivismului lui Berkeley. Prin orice subiectivism se subminează însă «credinţa într'o lume obiectivă stăpânită de legi, şi se fa­vorizează religia, unul din stâlpii de sprijin ai burgheziei. Filozofia lui Mach şi Avenarius e prin urmare reacţionară». (In ce priveşte exemplele aduse vezi: T. Masaryk, Zur russischen Religions- und Geschichtsphilosophie).

Metafizica pesimistă a unui Schopenhauer e respinsă de alţii, fiindcă prin îndreptarea tăgăduitoare a voinţii, nu e deloc potrivită să sporească avântul bărbătesc şi visurile roşii ale muncitorimei socialiste.

Concepţii despre lume şi ipoteze pur ştiinţifice sunt trecute prin sită socială — şi apoi primite sau refuzate după cum se potrivesc sau nu cu idealul social al gânditorului.

* Se pare că principalele categorii prin care gândeşte slavul sunt cele etice-sociale. In ca­

tegoriile acestea îşi vâră el nu numai experienţa de vieaţă ci şi experienţa cosmică. In vreme ce europeanul se orientează numai în acţiune după aceste categorii, slavul şi gândeşte prin ele. «Categoriile etice sunt la el categorii intelectuale». Chiar şi ideile sale metafizice sunt in­fluenţate prin elemente de organizaţia socială. (Dumnezeu e un fel de ţar).

Urmărind istoria filozofiei ruseşti rămâi cu oarecare nedumerire. Gândirea rusească aduce prea puţin nou faţă de cea a Europei; teoria filozofică iasă prea puţin sporită din la­boratorul rusesc; totul se reduce din acest punct ue vedere la modificări şi compromisuri eclectice fără de importanţă. Gândirea rusească e totuş de-o originalitate, care nu scapă ve­derii : tălmăcirea practică a lilozotiei europene s'a făcut în visurile slavului. E puţin ? Nu. E mult. E mult mai cu seamă fiindcă Europa n'a fost în stare s'o tacă. Pentru aceasta a fost nevoie de «silogismul slav».

© BCU Cluj

E L E G I E N I C H I F O R C R A I N I C

Aceste vârfuri de molid Ce picură 'n văzduh răşină. Aceste viţe ce se 'nclină Vâltoare verde peste zid Eu mâine n'am să le mai văd, Eu mâine n'am să le mai văd.

Aceste stele-călăuze Surpând din cer vremelnicii, Aceste cupe străvezii Brumate sângeriu pe buze Eu mâine n'am să le mai ştiu. Eu mame n'am să le mai ştiu.

Aceste mâini prieteneşti Intr'ale mele cald lăsate Cu inima ce le străbate. Aceste mâini prieteneşti Eu mâine n'am să le. mai strâng, Eu mâine n'am să le mai strâng.

Şi-aceste cântece pe care Le cânt cu jumătate glas — (Aceste vetre unde las Cenuşa flăcării fugare,) Eu mâine n'am să le mai cânt, Eu mâine n'am să le mai cânt.

D E

© BCU Cluj

S A T U L M E U D E

I O N P I L L A T

LUMINA Te întâlnesc şi-sici — Ce drag mi-e ceasul! M'am aurit acuma de chindii. Iţi măresc umbra, sufletul şi pasul Spre satul unde trebuiai să vii.

Te duc pe tălpi de soare până 'n noapte Şi vei păşi 'n condurii lunei noui, Când răsărind din lanurile coapte Bătrânii nuci vor întreba de noi.

OILE Pe câmpul neted ca pe-o nusă verde Un joc de domino s'a resfirat Pân' ce amurgul — jucător ce pierde — II strânge grabnic şi—1 aruncă 'n sat.

Pe mirişti stă o strachină cu lapte, Şi laptele tot picură din e a . . . Sub luna plină va dormi la noapte Un ţintirim turcesc pe o vălcea.

STÂLPII DE TELEGRAF Am pironit în cuie 'nalte drumul Să n'o pornească razna 'n porumbişti — Catarge ancorate cu duiumul, Ce toate fug când numai tu te mişti.

întindem rămurişuri de reţele Şi în amurg rodim cu soare-aprins... In toamnă înfrunzim cu rândunele: Un fel de frunze negre cu piept nins.

PRUTUL De ce nu vii cu mine la Galaţi, O, sat olog, împotmolit pe maluri? Şi voi, căsuţe proaste, de ce staţi Tot în cămeşi — sau teamă vi-i de valuri ?

117

© BCU Cluj

Eu merg mereu, voi staţi mereu pe loc, Si totus ne 'ntâlnim tot fată 'n fată. Ce vrajă-o fi, că nu pricep de loc ? . . . . Dacă-aş porni mai disdedimineaţă!

O frunză verde a sărit din. iarbă In apă — sperie stelele din lac Ce tot clipesc din ochi şi se întreabă De dă iar toamna 'n fo i . . . E un brotac, Un brotăcel cam beat de-atâta vară, De-atât parfum de flori cam zăpăcit, Ce se tot saltă pe a lunei scară Şi vrea s'ajungă *n ceruri negreşit.

Când soarele e sus m'ascund în sânul Tuf anilor cei mari de lângă Prut, Dar când porneşte peste clăi, hapsânul, Târâş ies tainic şi sporesc tăcut. Poporul meu îl leg de-orice făptură ... E străveziu şi-albastru ca un fum. Cu pasul tău păşeşte pe-arătură, Şi chipul lui eşti tu culcat pe drum.

Cu-acelaş glas de e botez, de-i moarte, In dangăt lung şi larg, când plin, când frânt, De peste zări, din cer, de mai departe, Eu vă aduc tot satul pe pământ — ;Voi, drept răsplată, m'aţi legat de turlă Strâns, ca nebunul ce-şi ia lumea 'n cap. Dar limba-mi geme, blestemă şi urlă Când de frânghie trageţi să nu scap.

Sunt satul cel adevărat, cel unde N'au casele nici poartă, nici fereşti.. Mă calci — şi pasu-ţi dă să se cufunde Şi timpul sună-a gol, când mă găseşti. Salcâmii mei îi văd prin rădăcine — Nu-i mai cunoşti de cer şi vânturi goi? Nici fraţii tăi n'o să-i cunoşti în mine Când trupul ca o haină îl despoi.

BROTACUL

UMBRA

CLOPOTUL

CIMITIRUL

Miorcani, Septemvrie 1933.

© BCU Cluj

O M U L D I N V I S D E

C E Z A R P E T R E S C U

— In rezumat? — In rezumat, acum chiar, cum ajungi acasă împachetează-ţi valiza. Mâine dimi­

neaţă, când trec la gară, mă opresc cinci minute: te remorchez. Cincisprezece zile de linişte, la aer, după o vară întreagă în internul de-aici, au să-ţi facă mai bine decât toate calmantele. Am un balcon cu viţă sălbatică, cu privelişte pe toată valea — o minune! La noi toamna e foarte frumoasă. . . Ne-am înţeles; nu ?

Era seara, târziu, în grădina restaurantului, la Enescu. Ziua plduase; toamna se anunţa friguroasă. Câţiva întârziaţi, la o masă, sfârşiau cafelele, cu pardesiile între umeri. O femeie cu gâtul înfăşurat până sus într'o etolă albă; singură, aşteptând pe cineva, curăţa cu miş­cări încete şi plictisite, o pară cu pieliţa de ceară. Orchestra îşi strângea instrumentele în sicriuaşe negre. O coardă de ţimbal, atinsă, tresări cu un gemăt. O răsuflare de vânt scutură salcâmilor de peste zid, frunze mici, îngălbenite, ovale; Era trist, umed, frig. De câteva zile dispăruseră din stradă pălăriile de pai... . Chelnerul începu să adune şervetele. Stinse un rând de lumini.

Gustul ţigării era amar; am aruncat-o abia aprinsă. Mă scutură un fior. — Uite ce ochi a i ! Haide, zi că ne-am înţeles . . . Mă dădeam greu învins. Toată vara nu-mi odihnisem ochii pe altă verdeaţă decât frun­

zele prăfuite ale teilor, pe bulevard. De câteva ori doar, noaptea, respirasem adierea ierbei şi a câmpului, înnăbuşită de mirosul benzinei, la şosea.

Tot timpul durase o secetă încropită, o arşiţă uscată care dogorea din ziduri, încingea tabla acoperişurilor, stăruia până după miezul nopţii. Tocurile se afundau în asfaltul de gumă. In Iulie şi August, toate ferestrele fuseseră oblonite cu hârtie albastră. Trăsurile treceau la ora trenurilor, încărcate cu geamandane şi panere, cu femei în haine de călătorie; măntăli cenuşii, voalete subţiri înnodate sub bărbie, peste pălării minuscule.

într'o vreme tot oraşul păruse pustiu. Câţiva trecători furişaţi pe lângă ziduri cu pă­lăriile în mână, tamponându-şi fruntea cu batistele. Seara, pe terasele cafenelelor, nici un cunoscut: mazagranul. sorbit singur, la o masă cu rotocoale murdare de pete pe urma hal­belor de bere; ascultând fără voie precupeţirea samsarilor de grâne care-şi cântăreau în palmă mostrele de recoltă; spionat de ţigănuşii vânzători de gazete în aşteptarea capătului de ţigară aruncat. Asistasem pe urmă la, întoarcerea tuturor; convoiuri de trăsuri şi taxiuri, copii cu glesnele înnegrite, femei arămii la faţă sub spuma voaletelor; bastoane de excursii

119

© BCU Cluj

cojite, cu vârf de fier; guvernante ţinând pe genunchi ulcioare cii chenar românesc, flori de câmp veştede, «suveniruri» de băi. Se deschiseseră ferestrele; pe grilajuri şi pe marginea balcoanelor apăruseră covoarele scuturate din naftalină. Trotuoarele se populaseră iar cu mulţimea sgomotoasă, odihnită, cu nu ştiu ce aer înviorat şi exotic.

Acum mă prindea toamna istovit după nopţi de insomnie. Trepidaţia automobilelor pe caldarâm îmi vibra pe nervi ca pe coarde întinse. Două săptămâni undeva, departe de ziduri, mi-ar fi turnat în vinele obosite, o băutură întăritoare. Dar îmi era greu să mă desprind. Ceva umilitor, cu neputinţă de mărturisit, mă paraliza nemişcat, mă osândia la'această chinuire, tristă, fără nici o îngăduială de evadare.

Prietenul îmi ghici şovăiala din ochi, şi întinzându-mi bricheta aprinsă peste masă, surâse bucuros, asigurat dinainte de biruinţă. Am aprins ţigara fără să-mi dau seamă; după două fumuri am svârlit-o.

Hotărît, trebuia să-1 ascult, dacă nici fumul ţigării nu-1 mai puteam suferi. . .

A treia zi, m'am trezit dimineaţa neliniştit de atâta tăcere. Nici strigătul de «Chiob, chiop, că rbu . . . » sub geamuri, nici duruitul camioanelor pătrunzând în ziduri, nici cioro-văeala chivuţelor jos, în s t radă. . . O clipă am închis ochii nedumerit, să mă desmeticesc. A m sărit să dau drumul soarelui.

In ogradă, Alexandru în haina de câmp, strânsă în cingătoare, cu cisme de călărie, cu capul gol, supraveghia un rândaş care ungea cu păcură copitele unei noatene neastâm­părate. Un curcan cu penele înfoiate, dădea roată, pufnind astmatic pe nări, scuturându-şi mărgelele vinete. O slujnicuţă strânsă în brâu roşu, îngust, lăsă doniţa cu lapte alături, şi-1 alungă cu piciorul gol:

— Ptiu, arză-te-ar focu! . . Prietenul se întoarse. Mă văzu în pervazul ferestrei. Mă ameninţă cu degetul: — Târziu, leneşule, târziu! Apoi, către fată: — Profiro, dă-i repede cu cafeaua. Cafeaua am luat-o în cerdacul de sus. — Ei, cum ai dormit? Ce visuri ? mă întrebă, întinzând untul pe felia de pâine de secară

şi presărând praful fin de sare deasupra. Dormisem neîntors. De visuri? — Ciudat! spusei, dând drumul una, câte una bucăţilor de zahăr, şi privind boabele de

aier ridicate la suprafaţa cafelei. Ciudat. S'ar părea că nu mai am nici o fantezie de cheltuit în visuri. Am rămas cu acele de copil. Tu n'ai visat că sbori ? întinzi braţele şi pluteşti ima­terial peste vârfuri de biserici, peste păduri care rămân în urmă. La picioarele tale se în­tinde pământul ca o hartă, cu vine albăstrii de ape, cu fâşiile înguste ale ogoarelor, cu ser-pantina şoselelor albe. Ţi se pare călătoria cea mai încântătoare şi totuş cea mai f i rească. . . Pe urmă alt vis: se ridică în faţă un munte drept, trebuie să-1 urci, ţi-e teamă, ştii că n'ai să poţi până la sfârşit, nu vezi nici o potecă, şi ceva te sileşte; n'ai nici o putinţă de scăpare, te acăţi de pietre, inima se sbate să ţi se rupă în piept, ai ajuns la jumătate, o lespede se des­prinde sub mână, te rostogoleşte, ai vrut să strigi şi n'a răsunat nici un ţipăt, şi jos ştii că ai să mori, şi căderea durează, durează. . . Te trezeşti gemând, cu mâinile încleştate în pernă . . .

Prietenul surâse, desvelindu-şi toată dantura, puternică şi albă, care-i lumină faţa ară­mie. El nu visa nimic. Era întotdeauna prea obosit ca să poată visa. Dormia'cu pumnii strânşi, se trezia pe aceeaş parte.

— Dar ceeace e minunat, continuai, e că îndată ce ai închis ochii, te aşteaptă personagii care apar numai în v is ; cu care devii oarecum cunoştiinţă veche. Nu le-ai văzut niciodată aevea. Nici nu există în carne şi oase. Dar apar în somn, iau parte la evenimente, dispar o bucată de vreme, apar iarăş; şi prin vis îţi aduci aminte că le cunoşti din alt vis. S'ar părea că o altă lume, magică, afară de cea tangibită, îşi toarce un fir al ei, paralel, cu o lo­gică a ei, nelogică numai aparent. Aşa apare în visurile mele un personagiu providenţial. El mă salvează din cele mai grozave primejdii; îmi întinde mâna când lunec într'o prăpastie, se aruncă înnot să mă scoată dela înnec. E un domn cu haine cenuşii; un bătrân cu mus­tăţile cărunte, tunse scurt, cu o figură foarte tristă şi obosită, cu o cravată îngustă şi neagră, strânsă pe un guler tare, din care se vede vârful de metal al butonului. E întovărăşit totdeauna de un căţel cafeniu cu picioarele scurte şi răsucite în afară, ca.

1 2 0

© BCU Cluj

labele de crocodil; un basset cu botul ascuţit şi cu urechile pleoştite. Aşi şti să spun şi cum îl cheamă: Soliman. Are o pată albă pe piept, ochii roşii fără gene, şi zgardă cărămizie cu cataramă nichelată. Din visurile de copil, de când au apărut întâi, nu s'au schimbat nici­odată, n'au îmbătrânit; îmi par tot aşa de familiari ca oamenii întâlniţi în vieaţa cea ade­vărată. In vremea examenelor, când aveam somnul chinuit de grija lecţiilor neînvăţate şi de spaima profesorilor aspri, omul acela din vis, apărea să mă elibereze de cele mai absurde şi înnăbuşitoare peripeţii. Era toată comisiunea adunată în sala de examen, în jurul catedrei. Stăteam cu creta în mână, la tablă, cu tot sângele alungat din vine, cu respiraţia tăiată, cu mintea golită de tot ce buchirisisem o lună în cărţi. — «Cum se numeşte lacul cel mai însemnat din Africa Centrală?» Ridicam ochii la harta mută din faţă. II vedeam; pată albastră între omizi,le cafenii înfăţişând munţii. îmi aduceam aminte că seara îl ştiusem cu siguranţă, că deacolo pornesc izvoarele Nilului, că are un nume feminin. Dar întuneric de­săvârşit mi se făcea în gând şi nu puteam scoate nici o vorbă. Preşedintele surâdea răutăcios, însemna ceva cu creionul, se întorcea să şoptească la urechea colegului din stânga. — «Cine s'a urcat pe tronul Franţei după Hugo Capet?» — «într'o piramidă care devine con, apo-tema piramidei devine generatricea conului, aşadar, cu ce este egală suprafaţa laterală a unui con ?» Mi se părea un graiu din altă- planetă. Scăpăm creta din mână, mototoleam buretele umed. In toată clasa era o tăcere de moarte şi nimeni n'avea curaj să mişte. Cei trei îmi fă­ceau semn să plec, ca unui osândit care nu mai are de unde aştepta graţierea. Şi atunci se deschidea uşa şi apărea domnul bătrân cu căţelul. Saluta şi mergea'direct la preşedinte, punea pălăria pe aripa catedrei: — «Domnule Preşedinte, pe acest elev îl iau pe răspun­derea mea! Ştie materia admirabil! L-aţi intimidat» Preşedintele îşi ştergea ochelarii cu ba­tista, se înclina pe scaun şi răspundea politicos — «Atunci se schimbă chest ia . . . Uite elevul Teodorescu Ion; bine la Geografie; bine la Istorie; bine la Matematici!» Domnul saluta, se întorcea şi spunea foarte liniştit: — «Deacuma haidem, Soliman! La revedere elevul Teo­dorescu Ion şi vezi, vindecă-te de timiditate!» Mă trezeam fericit, ca şi cum aş fi scăpat de o primejdie reală, ca şi cum visul rezolva toate spaimele mele copilăreşti. Altădată. . .

Dar prietenul nu mai asculta. Ochii lui ageri de stăpân prinseseră de veste o turburare nepermisă în rândueala gospodăriei. Se ridică şi ţipă din capul cerdacului:

— Costache! Vezi c'a scăpat viţelul Sâmbotinei! Viţeiul, cu picioarele dinainte proptite, sugea de zor, şi Sâmbotina, o vacă de Sviţera,

cu pete mari şocolatii, întorcea capul cu ochii umezi, cu botul negru şi ud; se trudea să-şi mângâe cu limba odrasla. Argatul se repezi, smulse viţelul, îl trase de urechi, îl fugări la ocol. Sâmbotina mugi în urmă.

— Mă ierţi, se scuză Alexandru, întorcându-se la loc şi întinzându-şi din nou şervetul pe genunchi. Dacă nu-i ţii din scurt, toate merg anapoda. . . Ziceai adineaori . . .

Nu-mi mai venia să urmez. Prietenul se dovedia prea neatent ascultător. Pe urmă, ce-1 putea interesa tălmăcirea visurilor: îndeletnicire de babe şi de zodieri ? Câteva minute nu se mai auzi decât clinchetul linguriţelor în ceşti, gâlgâitul şfarţului turnat din filtrul de por­ţelan. Mă surprindeam umplând a doua oară ceaşca, turnând cu poftă frişca spumoasă dea­supra.

Prietenul mă urmări pe sub sprâncene, încântat de pofta asta sălbatecă. — Arăţi mai bine as tăz i . . . într'o săptămână. . . Apoi, după o pauză lungă, cu glasul mai încet: — Mai joci ? A m plecat capul, simţind sângele cum îmi năvăleşte în obraji. Păream acum foarte

atent numai la untul galben, cu picături de apă, întins pe felia de pâine. Era întrebarea de care mă temeam mai mult. Ochii în fundul capului, toată dezordinea

vieţii din ultimă vreme, vara petrecută neclintit în zăpuşala Capitalei; toate erau pricinuite de această patimă ce mă târa tot mai afund. Eram împovărat de datorii. Fugeam de credi­tori. Nu mai aveam gând decât pentru asta. îmi ocoleam prietenii, vorbeam întotdeauna preocupat, îmi jucau în cap numai partidele dela club, bacaralele de peste noapte, mustrări mie însu-mi, pentru o carte jucată greşit, cu o seară înainte. Spre ziuă, în lumina lividă, oglinzile Clubului îmi reflectau între lumânările cu flacără pâlpâitoare, în fumul opac, o figură descompusă de strigoi, cu ochii sticloşi, cu tâmplele asudate şi murdare. Ceva oribil şi ireparabil se petrecea în vieaţa închisă deodată tuturor făgăduelilor; o năruire înceată şi fără scăpare, o împotmolire ce avea să mă îr.ghită în curând, pentru totdeauna, în mişu-

© BCU Cluj

neala aceea de declasaţi şi trişori, de chibiţi şi bufoni, din jurul tripourilor. Inghiţ'i pâinea în silă. Laptele îmi păru deodată fad, desgustător. Nicăieri mai bine

ca aici, departe de oraş, unde vieaţa se desfăşoară robust şi firesc; nicăieri nu puteam mă­sura mai desnădăjduit căderea.

Poate mâna îmi tremură aşezând cuţitul pe marginea farfuriei de faianţă, poate ochii mi se umeziră.

Prietenul se ridică scuturând fărămiturile. Ii părea rău de întrebarea negândită, brutală fără voie. Făcu câţiva paşi în cerdac. Smulse o frunză roşie, crestată, din viţa înşirată pe sfoară, muşcă coada, scuipă sucul acriu. Bătu toaca cu degetele în grinda de lemn. Se în­toarse şi-mi prinse umerii, într'o pornire frăţească.

— Haide! Nu face figura asta de îmmormântare. Te-am întrebat stupid, fiindcă după amiază mergem la Vlăduleni, la Ordeanu care şi-a pierdut averea în cărţi. A fost fără intenţie. «Firească asociaţie de idei» cum ne spunea bietul Apostol, dascălul nostru de logică. Acum să coborîm, să-ţi arăt l ivada. . .

După amiază, trecând cu docarul podul Moldovei, Alexandru opri caii la pas, lăsă hă­ţurile pe braţ să răsucească o ţigară şi după ce sfârşi, îmi arătă cu vârful cravaşei, în dreapta şoselei, la marginea unui sat, casele lui Ordeanu. O livadă revărsată pe-o coastă de deal, o vie, casă albă printre copaci, câteva acareturi fără împrejurimi. Coti într'acolo pe un drumeac năpădit de ierburi, moale sub roţi.

— Acest Ordeanu, îmi lămuri el, după ce strivi cu vârful cravaşei o uriaşă muscă ce­nuşie pe crupa calului, acest Ordeanu e, după cât ştiu, cel din urmă vlăstar 'dintr'o foarte veche familie. A mai avut o moşie de vreo două mii de fălci, pe lângă Roman, două rân­duri de case — adevărate palate — la Iaşi. Le-a dat toate în cărţi, de multă vreme. Acum de zece, de doisprezece ani, nu mai joacă. Ti mâi rămăsese via asta şi livada, vestite pe vre­muri. Le-a vândut ca să se mute la Bucureşti. Zilele acestea face inventarul, predarea. Am pus ochii pe doi mânzoci, cred c'am să-i cumpăr . . . Sunt de rasă, din herghelia lui Paşcanu. Dealtfel, e plin de datorii, nu ştiu cu ce-o să mai rămână după ce-o lichida. E o mizerabilă patimă jocul de cărţi!. . încheie, şi atinse spinările cailor cu cravaşa.

Roţile sfârâiră pe drumul căptuşit de verdeaţă. Treceam printre porumburi coapte, gata de cules, cu frunzele galbene răsucite, cu mătasa neagră. Pe măsură ce ne apropiam, gospodăria îşi arăta paragina. Casa, albă de departe, descoperia ziduri surite de ploi, cu ten­cuiala căzută, cu tabla acoperişului ruginită, cu ferestrele mici, pătrate şi negre, apărate de gratii groase ca obloanele unei închisori. Nici o împrejmuire. Doi stâlpi de piatră, în mijlocul câmpului, arătau unde a fost odată poarta. Un plop uscat, cu trunchiul cojit, cu beţele fără frunze, albe, cu cuiburi negre de ciori. Bălării cât statul omului. Privelişte de părăsire, de sărăcie, de tristeţe. Când am tras înaintea scărilor, nici o uşă nu s'a deschis, nici o perdea la ferestre nu s'a dat în lături.

O fată, în cămaşă de cânepă, murdară şi neîncinsă, cu o nuia în mână, lăsă un cârd de gâşte lângă hambarul strâmb pe piloţi, şi lipăi cu picioarele goale, până lângă docar.

La întrebare, nu răspunse, cu mâna dusă prosteşte la gură. — Te întreb, unde-i boierul? Fata scobi cu nuiaua în ţărână şi nu lăsa dela gură mâna înnegrită de cojile nucilor. — Dă-o dracului! E idioată, frate, se înfurie prietenul înfigând cravaşa în toc şi sărind

jos. II descoperim noi şi fără. . . Moşule, unde-i domnul de-aici, boierul ? Un moşneag îndoit de şale, cu o redingotă decolorată, cu o pălărie odată verde — rămă­

şiţă dintr'o ţinută de vizitiu odinioară — se apropie târându-şi cişmele sparte. — Te 'ntreb. . . — Ha ? nu 'nţăleg, iertaţi. . . — Ii surd, n'aude! lămuri fata şi fugi la gâştele din troscotul prăfuit. — Te 'ntreb unde-i boierul? conu Iorgu! ţipă Alexandru din toate puterile. — Aha! boierul. Unde-i boieru ? . . . Moşneagul se scarpină în cap pe sub pălărie. — Apoi cine ştie unde-i boieru! Poate-i încolo, în vie, ier ta ţ i . . . — Aicea toţi-s ramoliţi! se văetă prietenul. Ce casă, frate, ce oameni! Trase docarul lângă grajd, desprinse singur şi înnodă ştreangurile, aduse dintr'o iesle

un braţ de fân, şi după aceea am plecat amândoi în livadă şi în vie, în căutarea stăpânului. Acolo pustiirea era mai jalnică. Via cu goluri mari, năpădită de ierburi; viţă sălbătăcită,

1 2 2

© BCU Cluj

cu ciorchine uscate, cu vrejurile încâlcite. A m mers până în fund, ne-am întors pe altă po­tecă; nici o suflare.

Ne-am oprit lângă un iezer, pe jumătate uscat. Fusese grădină odată, împrejur. Mai rămăseseră câteva flori de toamnă, dumitriţe albe, încă nevestejite de brumă. Câteva tu­fişuri de copăcei mici, dintre acei cari cresc în jurul mănăstirilor, ca nişte tui pitici, ale căror frunze frecate între degete miros a busuioc şi a smirnă, şi se numesc deaceea poate, lemnul domnului. Trecând am rupt un vârf moale de crenguţă să respir mireasma. Ceva a ţipat me­talic deasupra capului, s'a depărtat cu fâlfâire mătăsoasă de aripi. Am tresărit amândoi. Erau o pereche de păuni. S'au oprit pe acoperişul unui chioşc cu ferestrele sparte, fără uşi. Acolo păunul şi-a desfoiat evantaiul cozii, minunată podoabă cu ochiuri irizate: verde, al­bastru, negru şi auriu. Păsările acele cu pene de bogăţie somptuoasă şi paradisiacă, făceau mai tristă sărăcia şi ruinarea dimprejur. Dintr'un castan se desprinse un fruct cu ghimpi, se desghiocă la picioarele noastre, lăsă să se rostogolească în nisip două castane gemene, cu coaja lustruită şi uleioasă.

Roteam ochii nedumeriţi, ne mai ştiind încotro să pornim, când apăru după un gărduţ de liliac, stăpânul acestor triste locuri. Venia cu pălăria cenuşie trasă pe ochi, fără să gră­bească, cu mâinile spânzurate dealungul trupului, ca un om foarte plictisit, care nu-şi găseşte de lucru. Când se apropie, dădu ziua bună cu glasul moale, în silă. II privii cu ochii lărgiţi, cu senzaţia unui bolnav care-şi pierde neaşteptat stăpânirea judecăţii. Omul acela, pe acolo, aşa, l-am mai văzut venind odată.

Un câine cafeniu isbucni din tufişurile de liliac, lătrând hârţăgos. — Sst! Aici, cuminte, «Soliman!» îi strigă stăpânul, şi căţelul cu picioarele răsucite

de crocodil, se apropie dând din coadă, prietenos deodată. A m strâns braţul prietenului: — Omul din vis! gângavii. Alexandru nu auzi ori nu înţelese. Strânse scuturând mâna bătrânului, apoi se întoarse

către mine: — Coane Iorgule, să-ţi prezint un vechiu prieten al m e u . . . îmi întinse mâna firesc, cu nepăsare, ca unui om întâlnit întâia dată. — Cum, nu mă cunoşti ? mă împingea nebuneşte gândul să adaug. Eu sunt elevul Teo-

dorescu Ion, care nu ştiam să răspund cum se numeşte lacul cel mai de seamă din Africa Centrală, cine a fost urmaşul lui Hugo Capet, cu ce este egală suprafaţa laterală a unui c o n . . . Pe mirie m'ai salvat din primejdie la examenele din vis şi dela catastrofele cele mai groaznice petrecute în somn. Eu te-aş fi recunoscut dintr'o mie! Şi pe Soliman îl cunosc. Uite cum mă priveşte. El par'că-şi aminteşte c e v a . . . .

Dar acestea nu le puteam spune şi mă sileam să păstrez înfăţişarea cea mai nepăsă-toare cu putinţă. «De sigur aşa începe nebunia!» — îmi spuneam, şi îmi fu deodată o groaz­nică şi nestăpânită frică de mine însu-mi. «Acum am să săvârşesc ceva extravagant, am să încep a merge în mâini sau am să încep a striga că am creerul de sticlă»... Dar toate în jurul meu erau ca mai înainte, le vedeam cu aceiaşi ochi; şi mustaţa lui Alexandru, neagră, tunsă rotund deasupra buzei şi inelul lui cu piatră albastră de pe. deget, când gesticula, şi glasul îi suna acelaş, fără nici o schimbare. Cerul de toamnă era albastru şi calm deasupra. 0 pa­săre se legăna pe un vârf de creangă. îmi şoptii în gând numele copacilor, al plantelor dim­prejur; le recunoşteam, nu le uitasem; nimic, nu-mi era turbure în gândire. De ce atunci neliniştea şi senzaţia de mister? Cum pătrunsese omul din vis în vieaţa cea adevărată? Şi cum putea vorbi natural, simplu, despre lucruri obişnuite? încercai să-mi încord toată atenţia la înţelesul cuvintelor, în care mă aşteptam să descopăr sensuri tăinuite. Dar nu era nimic. Fu vorba îndată despre măsura exactă a hectarelor vândute, despre preţuri, despre inven­tarul gospodăriei ce avea să se desfacă în cele patru vânturi, peste câteva zile.

— Mâine vine Horoviţ, spuse Iorgu Ordeanu, fac predarea.. . M'a cam luat repede, domnul negustor! încep să împachetez lucrurile, câte mi-au mai rămas. Mi-e foarte greu. Sunt singur. N'are cine mă ajuta. E un ceas trist, acela când eşti nevoit să pleci din locuri pe unde ai copilărit, ca să faci loc altui stăpân, în camera ta, unde a fost patul t ă u . . .

Mi s'a părut că glasul îi tremura sfârşind. Dar prietenul nu luă seama. El era cu gândul la afacerile lui.

— Coane Iorgule, mânzocii cei murgi, cred că nu i-ai dat. Un preţ bun, aş oferi şi eu, d a c ă . . .

123

© BCU Cluj

O clipă am simţit un uşor dispreţ pentru acest început brutal de precupeţire. Graba aceea de a nu scăpa un prilej, mi se păru din partea prietenului, asemănătoare în totul cu lăcomia ovreiului Horoviţ, care a doua zi avea să ia în primire rămăşiţele acestei ruinate gospodării. Aş fi dorit poate mai multă delicateţă, în trecerea asta bruscă dela tristeţea neîmpărtăşită de nimeni, a proprietarului expulzat, la aspre chestiuni de negustorie. Deaceea am renunţat să ascult. M'am dat în lături, cu mâinile la spate, rezemate de un copac, şi am rămas privind.

Nu mai putea fi nici o îndoeală: era fără nici o schimbare omul din vis. Figura lui cu linii subţiri şi obosite; ochii albaştri-şterşi sub sprâncenele sure; ticul cu care-şi smulgea vorbind mustaţa căruntă; cravata îngustă înnodată pe gulerul înalt şi tare, de unde se vedea vârful metalic al butonului; hainele acelea demodate dar periate până la ultimul fir de praf; toate îmi erau cunoscute până la cel mai mic amănunt. Din nou a început să mă înspăimânte teama nebuniei.

Căţelul cafeniu se aşeză înainte, cu capul nemişcat, şi mă privi cu ochii lui castanii, fără gene, cu o atenţie care mă sfredelea. L-am împins la o parte cu piciorul. Fugi câţiva paşi. La umbră se întinse cu botul pe labe şi din nou mă ţinti cu privirea neclintită. Era câi­nele din vis. II chema şi Soliman. începură să-mi vâjâie urechile. A m făcut câţiva paşi. Mă usturau palmele apăsate în coaja copacului. In piele, rămăseseră urme încrustate din grun-zurii scoarţei; am frecat mâinile să aduc sângele la loc.

M'am îndreptat către iezerul cu apa scăzută. In urma mea, prietenul şi Ibrgu Ordeanu rupeau preţul cailor; am socotit de prisos să fiu martor tocmelilor lor negustoreşti.

Pe poteca cu fire târâtoare de portolac printre pietre, păşeam întâia oară şi totuşi aveam impresia neliniştită că pe acolo, aşa, am mai mers odată. M'am oprit pe ţărm, lângă o punte cu scândurile putrede. 0 broască neclintită, verde cu ochii de sticlă aurii, sta acăţată cu labele minuscule de nivelul apei, nemişcată, ca un gimnast pe un trapez nevăzut. Aşa, ca acum, mă privisem odată în apa aceea, cu vegetaţia solzoasă şi verzuie deasupra, din care se desfăceau ici colo numai ochiuri transparente. îmi aduceam aminte halucinant.. . Acolo am stat, lângă stâlpul cu un capăt de frânghie rupt, unde e un tufiş de mintă. De sub picioa­rele mele a svâcnit o salamandră cu trupul negru şi galben, cu coada lăţită într'o creastă subţire ca a reptilelor fantastice gravate în cărţile de basme; am tresărit, am alunecat, am scos un strigăt; din capătul aleii acesteia a venit fugind domnul bătrân, cu câinele cafeniu; mi-a întins mâna, m'a scos şuroind de apă, plin de liane. Căţelul s'a gudurat în jurul meu, mirosindu-mă cu botul lui l u n g . . . M'am trezit atunci cu dinţii clănţănind.. .

Ce bine mi se lămurea visul, ca şi cum m'aş fi desmeticit acum din el! îmi aduceam aminte şi de dimineaţa aceea, când m'am deşteptat cu spaima svâcnindu-mi încă inima de cop i l . . . Rosteam rugăciunea în genunchi, pe patul cu aşternutul nestrâns. Repetam după vorbele mamei, fiecare frază, dar gândul mi-era în altă parte; vedeam, pe geam, cum aducea Catinca, bucătăreasa, o farfurie cu fragi dela pivniţă şi două sticle de sifon verzi. — «Unde te uiţi?» mă mustră mama. Şi atunci am început să spun repede, ca să sfârşesc: «. . .şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne isbăveşte de cel rău — A m i n . . . »

Când am terminat, cum am ridicat ochii la icoana cu Sfântul Gheorghe în zalele lui împle­tite, împungând cu suliţa balaurul; mi-a răsărit în minte salamandra din vis, spaima înne-cului, şi am început să plâng încet, cu fruntea rezemată de scrinul de nuc, care mirosea a văpsea şi a ceară. — «Ce sunt prostiile astea ?» întrebase mama blând, cercetându-mă cu ochi miraţi. A m povestit întâmplarea din somn, domnul cu căţelul cateniu; Soliman. Mama mi-a netezit părul cu inele încârlionţate. — «Eşti mare de acuma, nu trebuie să te sperii de prostii!» Apoi am sărit, uitând repede tot, cu tişurinţa aceea fericită a copiilor, de a trece dela plâns la bucurie. Auziam dincolo, în sofragerie, sunetul farfuriilor, ştiam că mă aşteaptă porţia de fragi cu smântână, paharul de sifon cu sirop de smeură, care înţeapă nările ca o sută de vârfuri de ac.

Acestea mi le aminteam, şi recunoşteam iezerul cu apă verzuie, şi îmi era cunoscută poteca cu frunze de portolac târâtor; iar domnul acela din visul copilăriei, din toate visurile, era Iorgu Ordeanu; şi căţelul cu ochii cafenii, fără gene şi cu zgarda cu cataramă de nichel, era Soliman; erau toţi aici, aevea, în vieaţa cea adevărată.

Mi se părea că în soarele palid de toamnă, pe malul ierbos, se depărta un copil în ca­potul lung de noapte, cu picioarele goale, cu părul încârlionţat* arămiu; un copil care se temea de salamandre, aştepta farfuria de fragi, plângea cu capul rezemat de scrinul cu miros de văpsea şi ceară; şi nimic nu putea fi între copilul acela cu ochii limpezi şi cu sufletul vir-

124

© BCU Cluj

• . (

ginal, şi între strigoiul din mine, veghind lângă masa verde, cu -degetele uscate de praful de cretă şi tăbăcite de tutun, în fumul şi în sudoarea cluburilor. Şi soarele toamnei cobora tot mai palid, şi tot mai nedesluşită şi aeriană se depărta topindu-se fantoma copilului în capotul alb, printre copacii cu frunzele veştede.

Mi-am scos pălăria să răcoresc fruntea. — Prostii! Toate sunt fleacuri; anemie, oboseală!. . îmi silabiseam apăsat şă-mi alung

gândurile. M'am aplecat să culeg o piatră, am aruncat-o în broasca neclintită pe luciul apei. Broasca

s'a cufundat, şi-a scos capul alături, în mătreaţa vegetală a apei, cu ochii cercuiţi de inele aurii.

Când m'am întors, ,Soliman era la spatele meu, cu botul întins pe labe, ţintindu-mă cu ochii lui cafenii, fără gene.

— Mergem de-acum! îmi strigă Alexandru, făcându-mi semn cu mâna. Numai să mai vedem încă odată' mânzoc i i . . .

In grajd, caii întoarseră dela iesle, privirea umedă, către noi. Erau cu părul scurt, lu­cios, neted, pe trupurile musculoase şi tinere. Ronţăiau fânul apropiindu-şi boturile, ca şi cum şi-ar fi şoptit ceva prietenos. Alexandru îi netezi cu dragoste pe crupa pietroasă.

— Aista-i Murgu, aista, cu stea albă înfrunte, Zarif! lămuri Iorgu Ordeanu. — Mâine dimineaţă trimit omul să-i ia. îmi dai şi căpestrele, spuse Alexandru, ple-

cându-se încă odată să pipăe picioarele subţiri şi nervoase. — înainte de a pleca, n'o să refuzaţi o cafeluţă . . . A m sorbit cafeaua, servită în ceşti desperechiate şi fără toartă, pe o tavă mâncată de

rugină, în cancelaria cu condici şi registre răvăşite, pe o masă de scânduri geluite, fără văpsea, cu stropituri de cerneală violetă. A m deschis, fără să-mi dau seama, o carte cu scoarţele de piele, pe care erau urmele rotunde ale unui pahar cu lapte. Era o ediţie rară, de Amsterdam, din «Contes de la Reine de Navarre», cu gravuri şi iniţiale de artă, cum se tipăreau numai odinioară. Am răsfoit îndată cu lăcomie filele de hârtie mătăsoasă, cu istorisirile sensuale şi graţioase ale reginei Margareta. Intre două pagini lunecă un firdeţrifoiu cu patru foi, presat de cine ştie când, pus acolo de cine ştie ce mână. Frunzele mici, subţiri, uimitor de verzi şi intacte, aminteau degete fine de femeie, care au întârziat visătoare pe foile cărţii, degete ce nu mai sunt. Am aşezat la loc firul de plantă fragilă, întârziindu-mi ochii pe începutul ca­pitolului însemnat de necunoscuta cetitoare: « . . .Dans la cour du roi et reine de Castille desquels Ies noms dits ne seront, y avait un gentilhomme si parfait en beaute et bonne con-di t ion. . .» Asta îmi desmormânta o pasiune pierdută acuma, pentru lucruri rare şi de preţ, înainte de a mă îngropa în fumul tripourilor. Era ca un parfum vechiu şi pierdut, ca un re­gret fără putere de întoarcere. . .

— Sunt din biblioteca lui bunicu-meu, a lui Iordache Ordeanu. . . Era un amator cu­noscut de toţi anticarii din Europa, explică stăpânul cărţii, punând alături, pe tablaua ru­ginită, sticla de rom cu gâtul ştirb.

La întoarcere, soarele apunea în faţă, într'o năruire de nori viorii, ca o prăbuşire uriaşă de forturi cereşti. Dinspre apă sufla vânt rece, tomnatic, fâşâind în porumburile uscate. Trapul cailor creştea, înteţit de răcoare şi de amurg.

— Straşnici mânzocii lui Ordeanu! Am să scot o pereche de cai din e i . . . N'am răspuns. încântarea asta îmi părea vulgară. Preocupările prietenului erau din

cele mai comune: cai, viţei, stoguri de fân. Târziu, n'am putut răbda cuvintele care mă rodeau. — Alexandre, mi se întâmplă ceva foarte c iudat . . . Iorgu Ordeanu. . . — Ei? — Iorgu Ordeanu, închipue-ţi, e omul acela din vis, despre care-ţi vorbeam. . . Prietenul lăsă ţigara din gură, se întoarse pe jumătate şi mă privi lung, cu atenţie. După

o vreme, cu o uşoară şi miloasă îngrijorare: — Ar trebui să stai mai mult aici. Ai nevoie de l iniş te . . . Asta voia să zică, într'unfel mai ocolit, că aveam nevoie de căutare serioasă. A m so­

cotit de prisos vorbele. Drumul până acasă l-am făcut în tăcere, îndepărtaţi deodată unul de altul.

După trei zile, au pornit ploile. Mărunte, monotone, cu neguri întristând lumina. A început să mă apese liniştea din casa goală. Prietenul alerga pe câmpuri, călare, după

125

© BCU Cluj

treburile lui, se întorcea numai ia vremea mesei, arunca pelerina udă, îmi povestea îndelung afaceri şi planuri care nu mă puteau interesa. începea să caşte, îl dobora somnul de vreme. Rămâneam singur, ascultând până târziu ploaia, vântul, sbătându-se în fereşti. Mă răsuceam în aşternut. întorceam pernele pe o parte şi pe alta, căutându-mi un culcuş bun. Aprindeam şi stingeam lumina. Căutasem ceva de cetit, să-mi alung urîtul. In biuroun'am găsit decât cărţi de gospodărie: Cultura plantelor furagere, Noul tratat de sericicultură, Almanahul pluga­rului, Catalog de seminţi pe anul 1923. M'am gândit la ediţiile rare din biblioteca lui Ior-dache Ordeanu, la povestirile galante ale reginei Margareta. Am trimis un argat, călare, cu un bilet la Vlăduleni. S'a întors fără nimic. Iorgu Ordeanu plecase. Casa era închisă. Slugile schimbate. Stăpânul cel nou, Horoviţ, vestise că la primăvară are să dărâme tot, până la temelie, să ridice acareturi noui.

Mă înnăbuşeau ceasurile fără sfârşit. Toată noutatea acestei vieţi care mă fermecase la început, se prefăcu într'o nemărginită plictiseală. îmi surprindeam gânduri josnice; dis-preţuind simplitatea mulţumită de sine, a prietenului ce-mi dădea ospitalitatea. II priviam cu milă cum urcă scările tropăind, cu cişmele încărcate de noroiul dela grajd. Pentru cine muncea de cu noapte? pentru ce aduna ? Simţiam că râsul, vorbele, îmi sunau fals, în silă; îmi era ruşine de ipocrizia asta descoperită de mine. Trebuia să plec. . .

Seara, din cerdac, vedeam trecând în ploaie, în vale, peste podul de fier, expresurile cu vagoanele iluminate. Goneau către oraş, către forfotă omenească; către barurile şi cafene­lele cu lumini crude de becuri electrice şi acetilen, către străzile lărmuitoare, către vieaţa trepidantă şi ucigaşă de care nu mă mai puteam lipsi. Priviam din capătul cerdacului, printre viţele cu frunzele căzute, până se stingea cea din urmă lumină roşie, din spatele ultimului vagon. Tăcerea îmi ăuia în urechi. Auziam şoarecii fugărindu-se în pod, carii sfredelind grinzile.

într'o dimineaţă, Alexandru a înţeles, a pus caii la docar, m'a întovărăşit până la gară. Ploua mărunt; câmpurile negre erau înnăbuşite în pâclă. Din arăturile ude se înălţau aburi. Casele singuratice, la margine de şosea, apăreau tăcute şi triste în bură. Mânzocii lui Iorgu Ordeanu, cu cozile scurte şi cu coamele tunse, se întindeau la drum în trap ropotit şi cadenţat; mi se păreau totuş că înaintează desnădăjduit de încet. Ne-am despărţit în tăcere, nemulţumiţi. Toate gândurile bune ale prietenului dăduseră greş. Mă simţiam vinovat. Nu găsisem un cuvânt bun, cald, de mulţumire. In vagon am dormit dus, întâia oară după atâtea zile.

(Sfârşitul în numărul viitor).

© BCU Cluj

I N T R ' U N P A R C A P L O U A T

DE

A. POP MARŢIAN

C^A păsări cenuşii, uşoare. In sboruri grăbite, mari, se desfac . Frunzele de umbră căzute înainte de toamnă în lac, Frunzele tăcute, aş spune visate, Peste dealul coroanelor de plopi foşnitori Tot mai străvezii frunzele se pierd în nori.

Mai râde pajiştea de românite, ca o femeie albă tolănită Vântul să-i sbicească vârful sânilor, Ritmic se leagănă cingătoarea ei de cicoare, Iar arini, cu trup de argint Torc în vântul cald suspine de mătase Pentru somn de greer, Pentru visele luminoase.

*

Acum apa, oglindă încreţită de amintirea vântului Răsfrânge un şirag De plopi adânci cu trunchiuri în zig-zag. Şi au ieşit două broscuţe să privească ultima dată soarele Pe două insule verzi de nufăr, De unde se- privesc pe furiş între e l e . . . Şi poate că se iubesc, şi poate că sufăr. . .

© BCU Cluj

B U N Ă T A T E T O A M N A

DE

L U C I A N B L A G A

l ? O M I suferind de gălbinare ne iasă în drum, — o minune e câteodată boala. Pătrunse de duh feţele-şi lungesc ceara, dar nimeni nu mai caută vindecare.

Toamna surâzi îngăduitor pe toate cărările. Toamna toţi oamenii 'ncap laolaltă. Iar noi cei altădat' atât de răi azi suntem buni — par'că am trece fără viaţă prin aurore subpământeşti.

Porţile pământului s'au deschis. Daţi-vă mâinile pentru sfârşit: îngeri au cântat toată noaptea, prin păduri au cântat toată noaptea că bunătatea e moarte.

© BCU Cluj

C R O N I C I

I D E I , O A M E N I & F A P T E S T R Ă I N I I D E S P R E N O I

L^ÂND o revis tă foarte populară f ranceză «Les Arinales», s 'a ho tă r î t să închine câte u n n u m ă r «naţiunilor amice» şi când a veni t şi r ându l Ro­mân ie i , n e - a m bucu ra t şi noi de onoa rea câ torva fotografii şi a câ torva ar t icole , s e m n a t e de pre­şedintele Senatului francez D o u m e r g u e , de pri­m a r u l Lionului , Her r io t , care ne cunoaş te a t â t cât ne poate cunoaş te u n d r u m e ţ în t r eacă t , de Rober t de Flers , Abel H e r m a n t , Adolphe Brisson. Articolele prietenilor aces tora e rau binevoi toare excesiv. Cu fotografiile a m a v u t m a i pu ţ in n o r o c ; pala tul regal n ' a r e după câ t ş t im n i m i c prea m o ­n u m e n t a l , nici r o m â n e s c , nici a l t fe l ; pa la tu l de Jus t i ţ ie aduce n u m a i bine cu o c a z a r m ă , p ia ţa Sf. Gheorghe cu lupoaica ei n u e nici cel mai pi toresc nici cel ma i estet ic colţ al Bucureş t i lo r ; iar d. Victor Antonescu n u e, spe răm, nici cel ma i re­prezenta t iv om din ţ a r a r o m â n e a s c ă , şi nici cel ma i frurnos bă rba t d in t re Dună re şi Nistru ca să fie expus s t r ă ină tă ţ i i ca m o s t r ă de daco - roman . Chiar ţ ă r a n c a de pe coper ta revistei , e r a o repro­ducere fotografică după o car te poşta lă , d intre acele pe cari plutonierii în v i leg ia tură le t r imi t iubitelor cu s t ihur i din d. Victor Ef t imiu .

Ar fi s ta t ma i bine în locul fotografiei o repro­ducere după o ţ ă r a n c ă ori u n cioban de Grigo-r e s c u ; în locul pozei d-lui Victor Antonescu fi­g u r a u n u i s avan t , ori a r t i s t , ori scri i tor r o m â n ; în locul Spitalului «Costachi Negri» din Iaş i , Trei E r a r h i , sau Curtea de Argeş , sau u n colţ răcoros eu vârfuri de brazi din Sinaia, sau o plută pe Bis­t r i ţa , sau defileul Oltului, sau a t â t e a privelişti al­tele, m a i româneş t i , decât p ia ţa u n d e s t ă aşeza t pe soclu de m a r m u r ă s t ropi tă de roţile birjelor» daful maicei R o m a cea b ă t r â n ă .

Dar n u s 'a găsit acolo, pe l â n g ă fotografia doamnei Caribolo, loc nici pent ru zece r ândur i scrise despre a r t a populară r o m â n e a s c ă , pe care to tuş u n s avan t francez şi om de gus t , Henri Focillon o găsea a c u m u n an î n c â n t ă t o a r e ; nici pent ru câ teva no te despre p ic tura , l i t e ra tura , m u ­zica, oameni i noştr i de ş t i in ţă . Ba, g reşesc ! Pen­t ru a r epa ra u i t a rea , după două luni , î n t r ' un n u ­m ă r dela sfârşi tul lui Octomvrie , revis ta pari­z iană ne -a adus şi u n art icol s e m n a t de u n indigen, d. Cincinat Pavelescu, unde se vorbeşte despre

meri te le d-lui Duca , — «le d ip lomate br i l lant qui a Lausanne , et de rn iè rement encore dans l 'en­t revue de Sinaia, a su nous donner la mesure de son habi le té et de son talent». Tot în acel n u m ă r , contr ibuţ ie a l i teraturi i r o m â n e ş t i , ni se oferă şi un sonet de poeta r o m â n ă foarte cunoscu tă fără îndoială , şi foarte t a l en tuoasă , şi foarte repre­zenta t ivă , D-ra Valent ine de W o l m a r . Nu v rem să a t i ngem o femeie nici cu o floricică de st i l , deaceea ne a b ţ i n e m a preţui «son beau chan t d ' a m o u r é m o u v a n t et sincère». Ne îngăduim doar a face măr tu r i s i r ea b ru ta lă , că deşi u r m ă r i m dea-proape toa te .publicaţiile româneş t i dela Huşi p â n ă la Oradia-Mare şi dela Cetatea Albă până la Ca­lafat , n ' a m în tâ ln i t nicăier i şi n ic iodată o l i tera­toare r o m â n ă cu acest n u m e , p ronume sau pseu­d o n u m e .

Aiurea , ni se pare că a v e m mai m u l t no roc . A c u m u n an , rev is ta u n g u r e a s c ă Tuz din Viena, publica aproape în fiecare n u m ă r t raducer i din scriitorii r o m â n i . Acelaş lucru se în t âmplă şi a c u m a cu Prager Presse . Revis ta i t a l i ană «Il Con­cìlio», a t radus de câ teva ori din R e g i n a Maria Sadoveanu, Arghezi . In ed i tu ra aceleiaşi revis te , de că t re directorul ei G. F . Cechini şi compatr io tu l Marcu, a fost t ă lmăc i t în i ta l ieneşte u n în t reg vo­lum de Sadoveanu, despre care vom vorbi în a l tă pa r te . A c u m pr imim u n n u m ă r al revistei i ta ­liene din F i u m e , DELTA, înch ina t în în t regime l i tera turei r o mân eş t i . Un studiu de Volfango Giusti l ămureş te î n semnă ta t ea şi f rumuseţele li­te ra tur i i noas t re populare , d o c u m e n t a t cu n u m e ­roase citaţii din doinele, din baladele , din legen­dele, din cântecele haiduceşt i , din horele noas t re şi din cântecele de l eagăn . Nu s u n t simple apre­cieri la în t âmpla re , ci păreri în temeia te pe o cu­noaş tere de aproape a sufletului de care e s t ră ­bă tu t ă aceas tă l i t e r a tu ră legată de c â m p , de pă­dure , de parai ele noas t r e , de t ruda cea de toa te zilele şi de dorul care pluteşte ca o cân ta re me l an ­colică de buc ium, la t â r l ă sus , când scăpa tă soarele după m u n ţ i . In câ teva pagini sun t t raduse «Legende de despre ma ica Domnului», din Bucovinaşi din Ba­n a t , după edi ţ ia lui Mar ian din 904 . Din «Materia­lul folkloristic» al lui Tocilescu se dau câ teva zeci de proverbe, însemnăr i de medic ină popula ră .

129

© BCU Cluj

Despre l i t e ra tu ra r o m â n e a s c ă de as tăz i , tot d.Vol-fango Giusti scrie însemnăr i jus te , găsind că aşa c u m se află, la încrucişarea a două lumi — slavă şi l a t i nă — e predes t ina tă să înfăţişeze în t r ' un vii­tor apropia t , s in teza de gândire şi de năzu in ţ i a acestor d o u ă cul turi a t â t de deosebite . Autoru l a r a t ă î n semnă ta t ea operii lui Eminescu , Coşbuc, Zamfirescu, Caragiale , Iorga, Sadoveanu, Bră-tescu-Voineşt i , Iosif, Anghel , Goga, Agârb iceanu , Reb reanu . Evolu ţ ia prozei şi a poeziei româneş t i din u l t imi i cincisprezece an i , e u r m ă r i t ă astfel de u n ochiu care n e cunoaş te bine şi de a p r o a p e ; se amin tesc n u m e l e lui Arghezi , Minulescu, Bacovia , Crainic, Demostene Botez, Ion Pi l la t , Blaga, Adrian Maniu , Jean* Bar t , Cazaban, până la cel

S C H I E B E R I I U M

CuM e ra şi firesc, tendinţele pacifiste de după răsboiu au căpă ta t o formă mai precisă sub con­deiele câ torva scriitori ge rman i şi francezi cari , în publicaţi i europene ca «Neue Rundschau», «Nou­velle revue française», «Revue de Genève» şi «Eu­rope» şi-au t r imis un i i către alţii s tr igătele des-nădăjdui te de împăcare şi de înfră ţ i re . S'a z i s : problema Rinulu i e problema Europei şi deaceea vedenia păcii cont inenta le pluteşte ca mi t i ca Lo-reley, pe valurile fluviului legendar . Utopie încă, idea Statelor un i t e ale E u r o p e i , - — P a n e u r o p a , c u m îi zice t ână ru l filozof Coudenhove-Kalerg i , Supras ta tu l eu ropean , c u m îi zice romanc ie ru l He in r i ch Mann , — v a avea poate da ru l să ve­s tească oda tă şi odată •— E r d ă ţ â şn i t ă din m ă r u n ­taiele p ă m â n t u l u i - — a m u r g u l zeilor imperialişt i cari s ' au lup ta t p â n ă la sleire pent ru a u r u l Ri­nu lu i . Nu oda tă poeţii au fost profeţi. Deaceea oridecâteori spiri te dist inse din s t ânga şi din d reap ta fluviului fatal îşi sch imbă apeluri le cu­t r e m u r a t e de durere şi de spe ran ţe , ele trezesc ecouri calde în sufletele noas t r e . Aceşti scri i tori , fie R o m a i n Rolland ori André Gide, fie Heinr ich Mann ori René Schickele, îşi smulg str igătele din dureri le şi din speranţe le celor două m a r i popoare ale lor. Ar t a şi credinţa încovoaie adesea a rcur i de curcubeu d in t r 'o parte spre ceala l tă .

Dar a lă tur i de ca tegor ia acestor luptători i lu­m i n a ţ i , foieşte o l iotă de gălăgioşi mediocri pe cari i -am n u m i clănţăi i u m a n i t a r i s m u l u i , dacă n ' a r fi, m a i exac t , «Schieben-u l i terari ai acestor nobile dispoziţii pacifice, încă t imide , ale popoa­relor. Ei sun t răspândi ţ i pre tu t indeni , samsar i in -

P R E M I I L E

S E în tâmplă ceva c iudat . Ministerul Artelor , amint indu-ş i că n u e n u m a i al Operetelor, Operii şi Teatre lor , şi-a oprit o clipă ochii şi la l i t e ra tu ră . Din t r ' o r ă m ă ş i ţ ă de budget s căpa tă prin cine ştie ce m i n u n e nea t i n să de d-nii Leonard ori Fot ino , s 'au r u p t cincizeci de mii de lei cari au fost distr ibuiţ i premii la n o u ă scri i tori . î n t â m p l a r e a a iscat o adevă ra t ă fu r tună . Cele din u r m ă mârâie l i se ma i aud şi a c u m încă la periferia l i te ra tur i i . F ă r ă nici o îndoială că n u ne p u t e m îngădui a judeca obiec­t iv dacă a legerea a fost ori n u chibzui tă . Dintre cei n o u ă scrii tori p remia ţ i , opt — în a fa ră de d. Al. S tamat iade , — sun t colaborator i ai «Gândirei»;

ma i t â n ă r şi mai f raged: Ionel Teodoreanu . Nici ros tul revistelor n u este u i t a t . Număru l cupr inde şi n u m e r o a s e t raducer i din Demostene Botez, Nichi-for Crainic, Lucian Blaga, Cezar Pe t rescu ; înso­ţ i te de scur te no te critice l ămur ind locul f iecăruia în scrisul r o mân es c de după răsboiu . Nu sun t în­semnăr i seci . Autoru l n u <<s'a informat» n u m a i , ci a pă t runs în sufletul lecturi lor . Deaceea vorbeşte despre poeţi cu pitoresc şi dragos te . O p i ldă : — «Demostene Botez potrebbe ch iamars i il poeta del t rag ico quot id iano , espresso in no te dolorose, come il suono della t r o m b a d u r a n t e la sepol tura di u n so ldato , in u n pomeriggio di p r imavera , di cui par la in u n suo poema.. .».

A N I T A R I S M U L U I

t e rna ţ iona l i , şi se provoacă reciproc în anchete «europene», t r imi ţându-ş i la r ă s t impur i , «cuge­tările» u m a n i t a r i s t e t r âmbi ţ a t e cu a la iu . Fie că anche ta se face la Par i s , la Viena, la Brat is lava sau la Bucureş t i , aceleaşi n u m e apar în toa te , acelaş vag şi leş inat ideal ism u m a n i t a r se v â n t u r ă , aceeaş lipsă de idei carac ter izează veşnicul lor r ă s p u n s . Cine a u r m ă r i t aceas tă serie de aşa zise anche te in te rna ţ iona le , ce se m u t ă , ca circurile celebre, din ţ a r ă în ţ a r ă , le reduce foarte uşor la aceeaş asociaţ ie de coreligionari mediocr i . Nu sun t nu ­meroş i . Se pot n u m ă r a pe degete . Sunt însă gu­ralivi şi foarte sări tori să se recomande un i i pe al ţ i i , faţă de popoarele pr intre care t răesc , — genii l i terare şi filozofice. Uman i t a r i smul acesta , la u r m a u r m e l o r , r en tează . Barbuşi i F ran ţe i , Zweigii Austr ie i , şi , după dânşi i , Relgişii Românie i isbu-tesc să devină , o r i cum, «glorii europene», «oameni europeni»: r ecomandându-se , l ăudându-se , t ra-ducându-se , repetându-ş i la infinit ar t icolaşul de mărun ţ i şu r i i n t e rna ţ iona le . E o categorie l i te rară ce corespunde, în ordine economică , îmbogăţ i ­ţi lor de după răsboiu . I a t ă de ce i-am n u m i t Schieberii u m a n i t a r i s m u l u i . Prilejul neplăcut să-i a m i n t i m aici ni-1 dă o revis tă a lor de curând a p ă r u t ă în Bucureş t i , al cărei n u m ă r pr im apare , fireşte, cu «ancheta» de l i g o a i e . Anche ta se în­cepe astfel : «Se ma i poate vorbi azi de sup rema ţ i a cu l tura lă a Eu rope i ?» -—ca şi c u m aceas tă su­premaţ ie cu l tu ra lă ar fi t recu t în mâini le nobile ale Africei. Revis ta se c h i a m ă «Omul liber» iar cugetător i i cari pun aşa de grave probleme in­te rna ţ iona le s u n t d-nii Delafras şi Ion P a s .

L I T E R A R E

şi din aceşti opt — ş a s e , în a fa ră de d-na Claudia Milian şi Ion Buzdugan , — s u n t colaborator i s ta­tornic i . In aceste condiţii obiect ivi ta tea ar în­s e m n a ipocrizie c u r a t ă .

Discuţ ia acestor premii desbă tu tă în diferite gazete , nici n u s 'a pus de altfel a sup ra alegeri lor , ci a supra chipului în care cărţ i le sau au tor i i , au fost onora ţ i cu dis t incţ ia ce le îngăduie să înfă-şure volumul cu o bandă cu inscripţi i i spi t i toare pent ru ceti tor. Asupra alegerilor d iscuţ ia a r ă m a s n u m a i în cafenea. Acolo fireşte fiecare s 'a s imţ i t ofensat . Se ştie că fiecare ce tă ţean care a t ipăr i t o car te are drept la cel pu ţ in u n p remiu . Unul are

130

© BCU Cluj

familie n u m e r o a s ă . Altul n u şi-a înoit de trei ani gulerul la pa l ton . Al trei lea are nevoie de teaca m ă n u ş i l o r de piele, pen t ru a se d e s v ă ţ a s ă - ş i r o a d ă unghi i le trei ceasuri pe zi î na in tea ceştei de şfarţ golită, şi t oa t ă l u m e a ştie că mănuş i l e de piele s 'au scumpi t în u l t i m a vreme din cale a fa ră . Deci s ingura soluţie pen t ru ca cei trei su te de scrii tori înscrişi în S. S. R. să fie m u l ţ u m i ţ i , a r fi fost o distr ibuţie genera lă de premi i . Să n u fi scăpat u n u l . Ar fi veni t exac t de fiecare cap de scrii tor 1 6 6 lei 6 6 bani şi ar fi r ă m a s u n rest de 2 lei in­divizibil, care s 'ar fi distr ibuit prin t ragere la sorţi .

Din rândur i le scrise cu acest pri lej , ni se par însă în temeia te observaţii le d-lor Liviu Rebeanu şi Dem. Teodorescu. F ă r ă cunoaş te rea unei co-misiuni de decernare şi fără u n r apo r t care să le­gi t imeze a l ege rea ; premiile aşa c u m au fost îm­păr ţ i te , în u l t ima oră , îşi pierd din au to r i t a t e . Au înfă ţ işarea u n o r dan i i . Şi n u ne îndoim nici o clipă că d. Banu n u s 'a gândi t să aducă scriitorilor aceas tă ofensă. Mai ales când pent ru a semenea da ru r i , ex i s t ă la minis te ru l Artelor şi la a t â t e a alte minis te re , o por t i ţă discretă, la care au bă tu t n u oda tă , mul ţ i dintre cei ce tocmai cu ma i m u l t ă îndârj ire s 'au ind igna t t r ân t ind cu p u m n u l să zăngăne farfuria cu măs l ine , la ţu ica dela ora 1 2 , la Capsa.

Pen t ru vii tor, u n comite t în care şi Societatea Scriitorilor să t r imi t ă doi delegaţ i , e de neapă­r a t ă nevoie . Şi poate mai este încă nevoie că aceste premii să se împar t ă în t regi , fiindcă fă r imi ţa rea lor î n seamnă discredi tarea lor . A c u m vreo douăzeci de an i , Fague t , vorbind despre

premii le Academice , mă r tu r i s ea că a legerea e anevoioasă fiindcă premiile sun t prea mu l t e . I n t r ' u n an apare o car te ori două , ce pot fi cu u ş u r i n ţ ă alese pr int re celelalte. Când cobori la mai mul t e , n u e nici u n cuvân t să te opreşti nu ­m a i la zece, când de aceeaş m ă s u r ă pot fi două­zeci, şi treizeci , şi j u m ă t a t e m ă c a r din ce a văzut l u m i n a t iparului în 3 6 5 de zile.

Pe u r m ă , premiile l i terare n u î n seamnă o în-cheere de car ieră . îşi au ros t n u m a i în două îm­pre jurăr i . Când e vorba să a t r a g ă a ten ţ i a ceti­torului a supra unu i începător ce dovedeşte m e ­r i te , şi care e la întâia , la a doua ori cel m u l t la a t re ia ca r t e . Când e vorba să repare o nedrep ta te , să scoa tă din u m b r ă u n scriitor mer i tuos , t recu t de m u l t de vârs ta debutur i lor , dar despre care mare le public n ' a aflat p â n ă a tunc i decât prea pu ţ in . P remie rea unei căr ţ i de Sadoveanu de pildă ni s 'ar părea a c u m a rizibilă, ca şi a une i căr ţ i de Brătescu-Voineşt i , ori de Liviu Rebreanu , ori de Goga.

Deaceea socot im că cea ma i fericită alegere dintre cei n o u ă premia ţ i a fost a poetului Bacovia . Se va fi da t poate aşa u n îndemn vr 'unu i editor, să re t ipărească vo lumul «Plumb». E o poezie căreia îi da to r im mul ţ i d intre noi mul te resonanţe sufleteşti . E o poezie i gno ra t ă de mare le public. Şi umbre i omeneş t i care a m a i r ă m a s din acest suflet s t r ivi t de aspr imea vieţ i i , i se cuvenea mai m u l t decât oricărui a l tu ia , aceas tă repara ţ i e , chiar dacă , pentru nepăsarea lui de astăzi, e prea târz iu venită .

L I T E R A T U R A M A G H I A R Ă D I N A R D E A L

D E când a m amin t i t pent ru u l t i m a oa ră aici despre l i t e ra tu ra Maghia ră din Ardeal , a t recu t p r in t r 'o sch imbare , care n u este deloc s t r ă ină de chipul c u m îşi c au t ă aşezare minor i tă ţ i le u n ­gureşt i în stări le politice din Sta tul nos t ru . Po rn i t ă în primii ani româneş t i spre idealul n o u pen t ru ea, al înţelegerii între oameni şi al unei cul tural izăr i în înţelesul năzuin ţe lor mo­derne ; după pot icnirea curentulu i politic cu care îna in ta paralel , s 'a văzu t opri tă în loc. Şi i-a t re ­bui t m u l t t i m p ca să se desmetecească , pent ru ca de acolo să se în toarcă îndără t la vechea m a t c ă de unde se abă tuse . Revis ta «Napkelet» scrisă de oameni cari în politică înfăţ işau curentu l demo­crat ic , a d ispărut odată cu acel curen t . Scriitorii din ju ru l ei, ardeleni cei ma i mu l ţ i , sau aşezaţ i aici , ia r alţii de prin diferitele oraşe ale Statelor suc­cesoare, s 'au împrăş t ia t şi fac astăzi o gazetăr ie pe care n u este aici locul să o descr iem. Unii , în-t r ' adevăr mai publică şi azi pe ici-colo, la câte o revis tă ce nici pe depar te n u mer i t ă compara ţ ie cu cea d i spăru tă .

Desmet ic i rea a veni t c u m a m spus , odată cu n o u a î nd rumare politică. Par t idu l democra t s 'a în jugat la par t idul fost până a tunc i al magna ţ i lo r , şi în locul revistei d ispărute , au r ă m a s n u m a i pu­blicaţiile part idului astfel fortificat.

«Pâsztortiiz», revis ta l i te rară cea d intâ iu a acestui part id, a r ă m a s cu aceleaşi t endin ţe , întă-r indu-şi doar puterile .cu scriitori dela «Napkelet». In v a r ă c â r m u i r e a revistei a t r ecu t în m â n a d-lui Nyiro, scriitor poporanist săcui , d intre cei dela fosta revis tă . To tuş sch imbarea n ' a făcut să^ gă­

s im după aceas tă da tă , în Pâsztor t i iz , o l i t e ra tu ră de preţul celei din Napkelet , nici studiile şi co­municăr i le t o tdeauna preţioase de acolo. O sin­g u r ă sch imbare s 'a făcut în t ipă r i tu ra mumef i a t ă a part idului m a g n a t ; s 'a prefăcut în revis tă populară .

Nu este fără tâ lc sch imbarea aceas ta la faţă . In acelaş t i m p au ma i apă ru t două reviste de popu­lar izare la Cluj. Dovadă vădi tă că se socoate de mai m a r e însemnă ta te educarea masselor , decât cu l turar izarea ma i depar te a subţirei pă tur i gân­di toare . Ba e fapt l ă m u r i t a c u m , că aceas tă gri jă a cercurilor conducătoare ungureş t i , u r m ă r i n d deşteptarea celor mu l ţ i la problemele ce se pun şi se i m p u n minor i tă ţ i lor în Statul r omânesc , lasă dinadins la o par te in te lec tua l i ta tea ma i înain­ta tă . E socoti tă poate pr imejdioasă unei a n u m i t e politici, ce n u m a i este acea a împăciuir i i gene­rale despre care se vorbea cu a t â t a suflet a c u m doi şi trei an i . Tot în aceste preocupări politice t re ­buie c ă u t a t ă şi expl icarea orientări i de azi a li­te ra tur i i ungureş t i din Ardeal .

F ă r ă îndoială însă, că t ipăr i rea revistelor popu­lare ma i răspunde şi unei însetări a mare lu i pu­blic — cunoscute şi la noi îndestul — după u n scris uşor . Găsim aşa expl icaţ ia mare lu i n u m ă r de reviste cari în Ardeal ţ in calea «Miştourilor», «Vistavoiului», «Revistei galante» şi altor «Tiri-bombe». Alătur i de ele prind rădăcini reviste de reportaj cu caracter necunoscu t în publicistica ro ­mânească , dar cetite cu m u l t nesa ţ de români i ardeleni . In acestea se s t recoară odată cu foile­tonul gazetelor , u ş o a r a l i t e ra tu ră de as tăzi .

131

© BCU Cluj

Ceeace n ' a u înţeles scriitorii u n g u r i din Ardeal , a fost văzut însă în toa te primejdioasele sale u r ­măr i de către edituri le şi scriitorii budapes ten i . Astfel ed i tura clericală «Atheneum» şi-a t r imis deunăzi reprezen tan tu l la Cluj, pent ru a pune la cale t ipăr i rea unei biblioteci l i terare serioase. Tot acestei îngr i jorăr i , se datoresc d rumur i l e scri i to­rilor din Pes ta şi colaborarea lor s tă ru i toare la ziarele magh ia re din R o m â n i a . 0 cons ta ta re în aceas tă ord ine : Suplimentele de D u m i n e c ă ale ziarelor, în deosebi suplimentul , lui «Ellenzek» ga­zetă a par t idului magh ia r , au a juns să ţ i n ă aproape cu demni ta te locul une i reviste l i terare , da tor i tă îndeosebi acestui sprijin de peste g ran i ţ ă . Asta se în t âmplă a tunc i când ziarele r omâneş t i din Ardeal apar în două pagini şi revistele noas t re şi-a u d a t duhu l ori s u n t pe cale să-1 dea .

A m mai vorbi despre operile l i terare t ipăr i te în u l t i m a v reme . Dar aces tea sun t de to t puţ ine şi s u n t îndeobşte şi de pu ţ i nă valoare l i te rară . S'au i m p u s doar câteva scrieri ale prozatori lor Kaczer , Ligeti , Berde Măria . . .

D o u ă consta tăr i se ma i cer de încheere . Ar­dealul a devenit după c u m se aş tepta , u n debuşeu pen t ru l i t e ra tu ra din Ungar ia . Scriitorii de acolo, când n u se ma i ştiu cetiţi prea m u l t acasă , i au

P E M A R G I N E A „ S Ă

C ÂTEVA decenii ne despar t dela publ icarea «Sărmanului Dionis» şi car tea aproape n u se ma i găseşte în raf turi de ant icvăr i i , a c u m , când Casa Şcoalelor t ipăreşte antologii din opera completă a d-lui Cincinat Pavelescu. Totuş filozofia lui E m i -nescu , de acolo, dacă s 'ar fi b u c u r a t de t ă lmăc i rea unei l imbi apusene l 'ar fi t r ecu t fără îndoeală pr intre pregăti tori i teoriei E inş te in iene . Gânduri ca acele spuse de Eminescu al nos t ru , se m a i dau şi azi , după ce teor ia lui Einş te in a fost r ă spân­di tă în toa te ungh iu r i l e p lanete i , drept sensa-ţ ionale descoperiri filozofico-ştiinţifice. Astfel, în revis ta amer i cană «Science a n d invention» No. 5 din Septemvrie , î n t r ' un art icol «Omul şi Stelele» J . S. Dow discutând o proaspă tă teorie a lui Fournier d 'Albe a sup ra sfârşi tului lumi i , se în­tâ lneşte în gândire cu gânduri le Sărmanulu i Dionis .

«Studiul S t e l e l o r — s p u n e J . S. Dow : —con­firmă seculara concepţie filozofică după care t impul şi spaţ iul sun t n u m a i acordur i de gândi re . In Univers dimensiuni le t impului şi ale distanţei corespund. Cât t imp vom avea de a face cu corpuri şi d is tanţe ma i m a r i , per ioada t impulu i n u creşte şi nu cere un i t ă ţ i m a i m a r i . Lucrul aces ta a fost l ămur i t încă oda tă a c u m câţ iva an i , în t r 'o carte a d-lui Fournier d 'Albe, care a pus în cont ras t mişcarea planetelor în ju ru l soarelui cu mişcări le s imilare, pe o scară nespus m a i mică , ale electro­nilor , rot indu-se în ju ru l u n u i nuc leu centra l al a tomulu i . Concepţia despre a t o m cu părt icica cea ma i mică a mater ie i s 'a modificat mul t dela ac ­ceptarea teoriei electronilor. Astăzi ş t im că a t o m u l este el însuş u n s is tem complex . Pen t ru no i o per ioadă de revoluţ ie a electronilor în ju ru l cen­t rului a tomic , apare inf inet is imală, şi negră i t de mică ni se pare d is tan ţa dintre electron şi nuc leul în ju ru l că ru ia se învâr te . S'ar n u m i in f r amundus aceas tă mică sca ră a măr imi lo r .

Dar n u poate să existe oare u n u l t r a m u n d u s ,

d r u m u l Ardealului şi se întorc cu u n t e anc de n u ­vele şi poezii publicate în ziarele magh ia r e a r ­delene şi cu respectivii lei r o m â n e ş t i ; iar pent ru alţii s tagiu l l i terar în Ardeal este u n bun certificat pent ru anga j amen te vi i toare la B u d a p e s t a ; u n sch imb pe care l ' am cunoscut şi no i . După o ase­m e n e a af i rmare în poezia m a g h i a r ă dela no i , a lua t d r u m u l Pestei u n viguros ta len t t â n ă r , cu stilul oa recum al lui Ady, ab ia adolescentul Hay-nal Lâszlo, refugiat aici în 1 9 1 9 .

In a semenea împrejurăr i — pe deopar te cobo-r î r ea nivelului revistelor la ros tur i de popular i - , zare , pe de a l ta concuren ţa supl imentelor de Du­minecă ale gazetelor — r e v i s t a lui Osvat K a l m a n «Kalauz» a p ă r u t ă u n t i m p la Târgu l -Mureş şi s t ră ­m u t a t ă în acest an la Cluj, a t rebui t să-şi suspende apar i ţ i a , sau cel pu ţ in aşa se pare după întâr­zierea de luni întregi a n u m ă r u l u i aş tep ta t să iasă de sub t ipa r . D u p ă cât ş t im avea t i ra j de câteva puţ ine su te sau nici a t â t ; e ra doar s i ngu ra revis tă în u l t i m a accepţie de gândi re . Perspec­tivele deschise l i tera turei ungure ş t i din Ardeal vor zădărnici d e a c u m a m u l t ă v reme orice ini­ţ ia t ivă de acest fel. Deaceea d. Osvat a a juns să-şi ros tească deunăzi gândirile cari s 'ar cere în t r 'o revis tă , în conferinţe de cabare t .

R M A N U . L U I D I O N I S "

pent ru acei locuitori pent ru care t impu l şi di­s tanţele vor părea tot a t â t de infi t is imale, ca şi acelea ale in f ramundusulu i pentru noi ?

Aceas ta ne-ar chice la o n o u ă concepţie despre spaţ iu ce poate fi just if icată îndestul ştiinţificeste. Omul este dispus să-şi închipuie că spaţ iu l este ocupat de constelaţ i i împrăş t ia te pe mar i di­s t an ţe şi la in tervale ma i m u l t ori ma i pu ţ in re ­gu la te , şi că aceas tă s tare de lucrur i se con t inuă la infinit p â n ă u n d e în ţe legem spaţ iu l . Perfec­ţ iona rea observaţi i lor as t ronomice moderne ne suggerează însă că n u este astfel. Aparen t ex is tă u n gol ex ter ior , dincolo de care n u se m a i găsesc constelaţi i ci n u m a i u n spaţ iu independent . De aceea se poate i m a g i n a că un iversu l nos t ru n u este decât u n s i s tem izolat , despăr ţ i t de un iver ­surile ma i din a fa ră , prin d is tanţe imense , ma i mar i chiar decât acele cu cari a v e m aface în a s t ronomia obicinui tă . A jungem astfel la concepţ ia u n u i u l t r a m u n d u s cupr inzând o sumedenie de un iversur i , cari în acest u l t r a m u n d u s formează fiecare u n obiect to t a t â t de mic , c u m sun t a tomi i pămân tu lu i nos t ru . P u t e m tot astfel să ne închi­pu im u n u l t r a - u l t r a m u n d u s , în care chiar acest u l t r a m u n d u s să fie o părt icică minuscu lă , aproape inf imtes imală , şi tot astfel o nesfârş i tă succe­siune de astfel de l u m i , care fiecare să n u fie decât minuscule părticele în cele ma i m a r i ce u r m e a z ă . . . Noi de pe acest p ă m â n t p u t e m controla şi s t r ă m u t a a tomii , lucru care ţ ine de chimie şi a fost experi­m e n t a t . P u t e m provoca sfârşitul brusc al vieţii a tomice , even iment ce li se va fi pă rând fără în­doială a tomilor u n proces epocal , secular , după m ă s u r ă t o a r e a lor de t i m p . Sfârşitul lumei tot astfel, poate veni pen t ru noi n u aşa c u m s 'a crezut , ca u n potop de flăcări , ci cu o înceată şi aproape in­sensibilă sch imbare care pent ru u l t r a m u n d u s n u este decât u n n e î n s e m n a t incident al momentului . . .»

Cu câ tă nemărg in i t ma i m u l t ă poezie, aceas tă teorie a u l t r amundusu lu i şi a in f ramundusu lu i ,

132

© BCU Cluj

n u ne-a spus-o Să rmanu l Dionis , când închidea u n ochiu sau îi l ă rgea pe a m â n d o i , ca să-şi mic­şoreze şi să-şi mă rea scă perspectiva sărăcie i , unde visa la ceeace astăzi s 'ar n u m i concepţie rela­t ivi tă ţ i i !...

Ne a m i n t i m că în suvenirele dela J u n i m e a , ale lui George P a n u , se a r ă t a că a tunc i când săr­m a n u l Dionis a fost cetit , s ' a produs o adevă ra t ă nedumer i r e pr intre audi tor i i , dispuşi să asculte

şi să guste m a i ; degrabă • o g lumă sd ravănă de-a lui Pogor , decât a semenea «fantezii tenebroase». Poa te povestirea ar avea a c u m drept să fie din nou împrospă ta tă cetitorilor. Dar proza lui E m i -nescu nici n u se ma i găseşte în l ibrări i . Gândul la ea, ni-1 întoarce o publicaţ ie de peste ocean, şi când a fost să răsfoim car tea , n ' a m mai dat peste ea, decât în t r 'o bibliotecă şcolărească. . .

P. E. N.

IN f runtea unei serii de articole t ipăr i te a c u m de curând, de romanc ie ru l englez John Galsworthy, îi'j «Times» cu t i t lul «Internat ional Thought» — gândul i n t e r n a ţ i o n a l , — s t a u cuvintele bă t rânului Thomas H a r d y : — «Schimbul de gândur i i n t e rna ­ţ ionale este s i ngu ra scăpare cu pu t in ţ ă în lume.» E încă u n glas ce se r idică după mare le răsboiu , chemând căr tu ra r i i popoarelor la o apropiere de gând . Glasuri de acestea au ma i s u n a t m u l t e . De mul t e ori în ueşer t . Poa te au fost şi adesea acoperi te de l ă rmu i r ea profesioniştilor de inter­na ţ iona l i sm, care se grăbesc să vadă în to tdeauna al tceva şi vor al tceva, decât o s implă în t repă t run­dere de cugetare şi de cul tur i , peste grani ţele t rase cu roşu pe hăr ţ i le neamur i lo r .

Din Angl ia c h e m a r e a aceas ta a porni t însă s c u t u r a t ă de balastul politicei. Când a lua t fiinţă la Londra P . E . N. C lub ; clubul poeţilor, esseiş-tilor şi novelişt i lor, cu ţ i n t a unei cunoaşter i şi apropieri ma i s t rânse între scriitorii t u tu ro r po­poarelor, cea d intâ iu condiţ ie a fost î n l ă tu ra rea cu desăvârş i re a politicei. Aşa n u m a i a fost cu pu­t i n ţ ă în temeierea pe r ând a centrelor , puse în F r a n ţ a s u b conducerea lui Anatole F rance şi Ro-ma in Roland , în I tal ia sub a lui D 'Annunz io şi Croce, în Spania sub a lui Blasco Ibanez , în Belgia sub a lui Maeter l inck, în Norvegia sub a lui Bojer .

Nouă, ne-a fost pr i incicasă cu deosebire aceas tă dor in ţă de cunoaş te re . Aşa a s t r ăbă tu t şi în gra iu englezesc, pe calea t raducţ i i lor , ceva din scrisul lui Eminescu , al lui Creangă, Caragiale , Bră tescu-

C L U B

Voineşti , Sadoveanu. Aşa îşi vor face d r u m poate şi al tele. Când scrii torul r o m â n , ha rn ic şi iubi tor al celor de acasă , N. B e z a ; de acolo, dela Londra , unde se află pent ru m u l t ă v reme, a s t r ăbă tu t în clubul în temeia t , şi a l ua t asupră-ş i îndator i rea să grăbească şi în R o m â n i a a lcă tu i rea unu i centru alipit de acel al Londre i ; a făcut-o fără îndoială şi cu acest cuget . Pen t ru noi care s t ă m încă la periferia un iversa l i tă ţ i i , î n seamnă aceas ta o fe-res t ruie ma i m u l t deschisă şi către alte zări decât acele danub iene .

Mesele din cea d in tâ iu Marţ i a fiecărei luni , au a d u n a t la clubul din Londra , a lă tu r i , în cea ma i deplină înţelegere scriitori cu cele m a i deo­sebite c red in ţe ; catolicul Chesterton şi socialistul Wells , visătorul Yeats şi energicul Har r i son . Cea dintâ iu m a s ă a clubului ma i t ână r r o m â n e s c , . a încercat în sa la Bulevardulu i , în p r ima Vineri a acestei luni , să ducă la bun sfârşit aceeaşi m i n u n e . A isbut i t fără îndoială — o p u t e m spune , dacă l ă săm la o par te în tâmpinăr i le ingenui ale d-lui Mihail Dragomirescu , pe zi ce merge ma i t ână r şi mai plin de s u a v ă candoare . Numai de n u s 'ar mărg in i pe viitor t oa t ă ac t iv i ta tea ha rn ică a acestei în tovărăş i r i , la o s implă m a s ă l u n a r ă , unde după şalăul cu ma i o n eză şi Apollinaris-ul din cea ma i cu ra t ă su r să engleză, scriitorii să se m u l ţ u m e a s c ă a fuma în t r ' un armis t i ţ iu de trei ore , c iubucul păcei, p r ecum o fac sub cort de piele cei din u r m ă xiuşi după ce au obosit încăe-rându-se .

Ne îngăduim a aş tep ta ceva ma i mu l t .

C R O N I C A R O M A N R

Ion

SuNT câ ţ iva an i . E r a pe v r emea când o desba-tere l i te rară , ma i i sbu tea să pornească încrucişăr i bătă ioase de c o n v i n g e a şi să t rezească uneor i şi câte u n gând n o u . Dela Iaşi , de aici , din Sibiul «Luceafărului», dela Craiova şi din t â rgu r i m a i mici u n d e îndrăzneau să ma i t ră iască reviste m ă ­r u n t e , se des lăn ţu iau adevăra te fur tuni . E drept , fur tuni în t r 'o ceaşcă de şfarţ , în t r 'o redac ţ ie , în­t r ' o cafenea. Dar aşa c u m e rau , apr indeau cel pu ţ in pas iune t â n ă r ă şi dâ rză , pr intre puţ ini i scrii­tori ai t impu lu i , fortificaţi în tabere ho ta r î t des­păr ţ i te în cetăţui de convinger i . E r a înainte de a r o m i t a împăciuire care domneş te astăzi în b inecuvân ta ta noas t r ă l i t e ra tură . Fireşte n u tân­jim după aceas tă epocă de sfâşiere şi h a r ţ a g . Ni

L I T E R A R Ă 0 M Â N E S C

de Darie

se pare cu toa te aceste , că a tunci între scriitor şi cetitor se în t indea astfel o punte de mai s t r ânsă apropiere . O problemă a scrisului se furişa m ă c a r aşa , p u r t a t ă de v â n t u r a r e a t iparu lu i , şi în cugetul mul ţ ime i cet i toare . A c u m tot interesul acesta s 'a s t ins . O carte apare şi îşi păleşte culoarea scoar­ţelor în vi t r ină , în cea m a i desăvârş i tă m u ţ e n i e . Se scrie ma i m u l t , se ceteşte ma i m u l t (oricât s 'ar plânge uni i ori alţii) ; dar n imeni — cetitor ori scriitor •— n ' a r şti să l ămurească d r u m u l spre care se îndreaptă acest scris . Şi se pregăteşte to tuş în l i t e ra tu ra noas t ră , aş spune o răscruce de istorie. Se pregăteşte r o m a n u l românesc .

îmi amin tesc că odinioară se puneau întrebări cam de aces tea :

133

© BCU Cluj

— Avem ori nu r o m a n ? Dacă n ' a v e m , din ce pricină aceas tă sărăcie ? Este r o m a n u l u n gen de m a t u r i t a t e l i t e ra ră? N ' a m a juns oare încă vârs ta acestui e x a m e n de capac i ta te? Ce însuşiri ne lip­sesc? La al câtelea an după Cristos, scri i torul ro ­m â n îşi va scoate din ser tar topul de hâr t ie a lbă, va înfige peni ţa n o u ă şi va începe opera cea m a r e ?

Din îmbulzeala răspunsur i lor ne -au r ă m a s în amin t i re doar câ teva . Le s c u t u r ă m de colb din co­lecţiile vechilor publicaţi i şi le rec i t im în pagini galbene, cu oarecare u i m i r e . Se spunea în t r ' adevăr că din d o u ă pricini în târz ie , şi e osândit să ma i întârzie m u l t încă, r o m a n u l r o m â n e s c . Mai în-tâ iu lipsa unei l imbi l i terare , îndestul de înzes­t ra te şi mlădioase , pentru a izbuti să u r m ă r e a s c ă în acelaş t i m p descompunerea ideilor şi zugră­virea pi torească a vieţii ex te r ioare . Pe u r m ă , lipsa une i s tatornicir i sociale din care r o m a n u l să-şi h r ă n e a s c ă subs t an ţ a .

Când se spunea as ta , văzuseră de m u l t l u m i n a t iparu lu i , şi «Ciocoii vechi şi noui» şi «Vieaţa la ţară». Au fost socoti te însă apari ţ i i sporadice, prunci l i terari prea t impur i i , osândiţ i să r ă m â n ă fără p rogen i tu ră . Şi desbaterea s 'a s t ins în aş­t ep ta rea t impu lu i , meşter a toa te , care să ne s t ru-jească pe îndelete o l imbă l i te rară ma i ne tez i tă şi să ne învrednicească cu închegări sociale ma i t ra in ice .

S'ar pă rea că vremile acele au, t recu t . Un mare ziar de d iminea ţă vesteşte încă de as tă p r imăva ră u n premiu de 50 .000 l e i ; Societatea Scriitorilor r o m â n i a l tu l de 20 .000 — a m â n d o u ă pent ru cele m a i bune r o m a n e ale anu lu i . In l ibrări i o car te cu m e n ţ i u n e a «roman» sub t i t lu , n u m a i e o ciu­dăţenie r a r ă . Câteva romane n ' a u avu t n u m a i suc­ces de vânza re . î n s e a m n ă în t r ' adevăr o da tă în' l i t e ra tu ra celor din u r m ă an i .

Ce s 'a sch imbat a tunc i ?

Cercetate mai de aproape , a m â n d o u ă c i rcum­stanţele a t enuan t e ( le-am n u m i aşa , fiindcă aveau aerul u n o r scuze pent ru scri i tor) din revistele prăfuite, se dovedesc pe deant regul lipsite de te -meiu . Asta pent ru a tunc i şi pent ru a c u m . Lipsa limbei l i terare e o absurdă născocire , iar pent ru li­t e r a t u r a noas t r ă o ofensă. Destul să reciteşti «Vieaţa la ţară» pentru a fi furat dé f răgezimea t â n ă r ă a acestei cărţ i scrise a c u m aproape treizeci de an i . Şi Duiliu Zamfirescu n ' a fost doar cel ma i mare meşter al cuvântu lu i din l i t e ra tu ra r omânească . Virtuţi le lui s t au ma i cu s e a m ă a iu rea .

Ce gând, ce n u a n ţ ă n u pot fi expr ima te în aceas tă l imbă scrisă, care e şi pi torească, şi suplă şi colorată , şi caldă şi complicată ; care poate face vizibil tot ce poate fi v ă z u t : asfinţi tul de soare şi inter iorul une i case, gest iculaţ ia vieţii şi forfota s t răzi i , şerpuirea unu i t rup femenin şi f igura de­vas ta t ă a u n u i om dobor î t? — ş i ce în tunecime şi nelinişti de suflet, n u pot fi spuse în aceas tă l imbă, care din moş ten i rea slavă a fost înzes t ra tă cu a tâ tea n u a n ţ e pentru a sonda suflete şi pentru a disocia gândur i ?

Pe u r m ă , l imba şi st i lul , nu sun t chiar condi­ţiile de căpetenie ale unu i r o m a n . E nevoie de a m â n d o u ă a tâ t cât îţi t rebuie pent ru a te face priceput . Şi limbei l i terare, îi a junge v i r tu tea m o ­destă pe care i-o cerea Brunet ière s t i lului , când spunea că «le bon style n ' es t que l ' a r t de se faire écouter». După Eminescu , Odobescu, Caragiale , Sadoveanu, A r g h e z i — d i s c u ţ i a exis tenţei une i

l imbi l i terare î n seamnă o s implă pierdere de v r e m e . Când a m avu t a t â ţ i a nuvelişt i şi meşter i povesti­tori — gen l i terar în care l i m b a ş i stiiul cân tăresc ma i greu decât în r o m a n — e greu să ne împă­c ă m cu gândul că aceeaşi oameni , n ' a u p u t u t construi şi acel r o m a n , n u m a i fiindcă n ' a u avu t la î n d e m â n ă mijloacele desăvârş i te de expres ie . Mai degrabă ne t e m e m astăzi de o decadenţă gră­bi tă a l imbei , de cultul cuvântu lu i cău ta t pent ru el însuşi , de falşa podoabă a frazei a lcătui te pur muzica l sau pur pitoresc, de ge rmenul aces ta al mor ţ i i care a t r age după el l i t e ra tu ra min ia tu r i s t ă de vir tuozi tă ţ i şi acrobaţ i i verbale.

S'a pus în t rebarea a tunc i , de ce când a m a v u t a t â ­ţ i a povestitori şi nuveliş t i cari pot lua loc cu cinste în l i t e ra tu ra universa lă , n u s 'a ivit încă, dintre aceşt ia , romanc ie ru l ? î n t r eba rea n ' a nă scu t decât din confuzia obştească ce se face între povestire şi r o m a n . Li t t ré chiar după cât ş t im n u făcea nici o deosebire. In d ic ţ ionarul s ău , la cuvân tu l «Conte», crede că «nu e nici o diferenţă fundamen ta l ă între povestire şi roman», a t â t doar , că «o povestire de trei pagini nu se va n u m i n ic ioda tă u n r o m a n , în v reme ce u n r o m a n , e, în t oa t ă r igoarea ter­m e n u l u i , o povestire în destul de l u n g ă » — d e c i chest iune de k i l ome t r a j .

Se în tâmplă însă că deosebirea exis tă şi e bine de tot ho tă rn ic i t ă . Un romanc ie r — ca să folosesc definiţia unu i ager şi subţ i re critic mode rn , J a c q u e s Boulenger — r ă m â n e u n scrii tor cu spi­r i tu l obsedat de t ipuri le omeneşt i şi care pent ru a se el ibera de eroii să i , după admirab i lu l c u v â n t al lui Goethe, ni-i înfăţ işează pe calea une i serii de scene şi de episoade născoci te în acest scop ; pe când povesti tor, e acel care închipuind ma i întâ iu o împre jurare cur ioasă ori î ncân t ă toa re , o desvoltă apoi , complectându-ş i cu încetul eroii în închipuire şi dându-le sufletul, f igura şi m o ­ravuri le necesare pen t ru a justifica ac ţ i unea .

Balzac , Stendhal , romancie r i din naş te re , văd şi închipuie în pr imul r ând personagii le şi mediul ; Mérimée, ori Sadoveanu, ori Caragiale , văd si­tua ţ i i şi «scènes à faire». E aşa de adevăra t aceas ta , încât a tunc i când Zola , Balzac, Stendhal au scris bucăţ i de m i c ă înt indere , au făcut to t r o m a n e , ma i scur te , dar n u adevăra te povestiri ; pe când Mérimée, când a scris «Chronique du règne de Charles IX» a făcut o povestire is tor ică în loc de r o m a n , iar «Colomba» n u este decât o n u v e l ă ma i lungă . In aceeaş m ă s u r ă Sadoveanu ori Bră tescu Voineşti sun t ma i cu s e a m ă povesti tori , iar Re-breanu înăscut r omanc i e r .

Un r o m a n nu t ră ieş te prin perfecţ iunea ar t i s ­t ică şi prin ' calităţi le de scris ; e destul să creeze putern ic u n mediu imag ina r ori exis tent , şi să dea v iea ţă la două trei t ipuri u m a n e durabi le .

In t r ' o car te de amin t i r i despre Tolstoi , se po­vesteşte că discutând odată cu Cehov va loarea operii lui Gorki , au to ru l «Anei Karenin» care a creeat a t â t ea t ipur i încân tă toa re de femeie: A n a Arcadievna , Ki t ty , V a r i n k a ; ori Nataşa , Maria , Sonia din «Răsboiu şi Pace» ; . socotea că t oa t ă opera de romanc ie r a lui M a x i m Gorki e caducă fiindcă n ' a ş t iut să însufleţească o s i ngu ră fe­meie . Din «comedia u m a n ă » a lui Balzac în orice clipă năvălesc în amin t i r e n e n u m ă r a t e : Eve l ina , Eugen ia Grandet , Marguer i ta Claës, Madame de Mortsauf, Modeste Mignon, Es the r , Josépha . E adevăra t că în l i t e ra tu ra r o m â n e a s c ă o s i n g u r ă

134

© BCU Cluj

femeie t ră ieş te v iea ţa caldă şi prezentă î n to tdeauna în a m i n t i r e a n o a s t r ă : Şaşa din «Vieaţa la ţară».

S'ar deosebi fără îndoială , în simplif icarea cea ma i l a rgă , d o u ă categori i de r o m a n e : acele de ca­rac te r sau psicologice şi acele de m o r a v u r i sau soci­a le . In ale sale «Reflexions sur l ' a r t du roman» Bourge t , care scrie proză a n e m i c ă şi teoretic confecţ ionată , dar gândeşte în t o t d e a u n a l impede despre l i t e r a tu ră , l ămure ş t e cu destulă a scu ţ ime ros tul şi procesul creaţiei în r o m a n . Pr in definiţie carac te ru l unu i o m cons tă în t răsă tu r i l e a d â n c in­dividuale care-1 deosibesc şi fac din el o fiinţă a-par te de celelalte. Dimpotr ivă moravur i le repre­z in tă to ta l i t a tea t răsă tur i lor generale cari se po­tr ivesc unei clase întregi de persoane . Astfel doi locuitori ai unu i aceluiaş n e î n s e m n a t oraş de provincie şi în acelaş condiţii de t r a iu , pot să se a semene m u l t prin moravur i şi să se deosebească desăvârş i t prin carac te r . Romanc ie ru l va fi is­pitit da r , sau să zugrăvească t răsă tur i le generale ale unu i g rup întreg, scri ind u n r o m a n de moravu r i , sau va fi a t ras de or ig inal i ta tea cuţăru i ori cu tăru i individ din g rup , pe care-1 va zugrăvi în aceste t r ă să tu r i şi pent ru aceste însuşiri sau defecte ce-1 s ingu la r izează , scri ind aşa u n r o m a n de carac ter . Romanc ie ru l de moravur i va copia d in t r ' un grup social oarecare , t ipul mij lociu pur tându-1 prin even imen te fără î n semnă ta t e , ş terse, ca însăş v iea ţa cea de toa te zilele, mediocre cu desăvâr­şire . Va scrie u n d o c u m e n t al unei epoc i ; — şi re-p rez in ta rea d o c u m e n t a r ă a une i clase şi une i s tăr i sociale, n u e cu pu t in ţă decât a legând in­dividul t ip ic , acel care reuneş te în el cal i tăţ i le şi defectele acelei clase, fără pu t in ţ ă şi fără în­cercare de a evada din ea . «Educaţia sent imenta lă» a lui F laube r t e şi a c u m a modelul cel ma i desă­vârş i t al u n u i astfel de r o m a n .

In sch imb , din punc t de vedere al ca rac te ru lu i , individul t ipic va fi acel care reprez in tă acest ca­rac te r în cel ma i înalt grad de in tens i t a te . Tar tufe n u e cel ma i caracter is t ic r ep rezen tan t al clasei din care face par te , dar e u n excelent exempla r de hipocri t . Tot astfel Ju l ien Sorel n u e t ipul m i j ­lociu de provincial ins t ru i t şi s ă rac , care vrea să s t r ăba t ă în l u m e a înal tă a Par i su lu i . Ura împo­tr iva ordinei s tabi l i te , hotarîrea necl in t i tă , pa­t i m a cu care ştie să vrea ceva, îl izolează de se­meni i lui din acelaş grup , făcând din el u n soiu de mons t ru social. Dar pe de a l tă par te e u n pu­ternic exempla r de ambi ţ ios , tocmai fiindcă fa­cultăţ i le sale excepţ ionale sun t dintre acele cari pun u n o m în lup tă cu semenii lui şi îl împing la asa l ta rea ne răbdă toa re a norocu lu i .

Zugrăv i r ea carac terului cere copierea persona­giilor excepţ ionale , super ioare oa recum prin in­tens i ta tea vir tuţ i i lor ori defectelor; zugrăv i rea moravur i lo r cere reproducerea personagiulu i cât ma i mij lociu şi ma i şters , ceeace s 'ar n u m i per­sonagiu l s ta t is t ic , n u m ă r u l a n o n i m .

A m u r m ă r i t de aproape —-aproape t e x t u a l —• însemnăr i le e lementare ale lui Bourge t , f i indcă ne vor folosi să r ă s t u r n ă m şi cea de a d o u a ex­plicaţie ce se aducea întârzier i i r omanu lu i ro ­m â n e s c .

O societate democra t ică , a şa c u m este cu apro­x imaţ ie orice societate eu ropeană s ta torn ic i tă , e puţ in favorabilă desvoltării personali tăţ i lor in­tense şi v iguroase . F u n c ţ i o n a r e a mar i lor orga­n isme sociale absoarbe individul şi face din el

o s implă celulă. E t e renu l potrivit r o m a n u l u i de m o r a v u r i . Mişună de t ipur i medii , şi însăşi eve­n imente le se petrec fără s t ră luci re şi fără pate t ic .

O societa te în formaţ ie , încă în procesul de în­chegare , a şa c u m vor să o a r a t e pe a n o a s t r ă acei ce explicau lipsa r o m a n u l u i priri l ipsa unei vieţi sociale l impezi te , ar oferi d impotr ivă u n te ­ren vast pent ru r o m a n u l de c a r a c t e r ; fiindcă în a s e m e n e a împre jură r i , când inst inctele n u sun t domest ic i te , când toa te ascensiunile s u n t cu pu­t in ţă , pot apărea t ipur i puternice , din famil ia lui Jul ien Sorel din «Rouge e t Noir» ori a lui Mosca din «la Char t reuse de Parme».

Se în tâmplă însă faptul c iudat , că din puţ inele r o m a n e ale noas t r e , ma i vechi şi ma i nou i , nu e nici u n u l aproape — în a fară în t rucâ tva de «Cio­coii» lui Filimon — care să poate fi categorisi t pr in t re romane le de carac ter . Autorul a fost a t ras de t ipul mij lociu, a zugrăv i t mediul , a făcut «an­chetă socială» ca să î n t r ebu in ţ ăm o formulă s c u m p ă lui Zola — n ' a fost ispit i t de anche ta psi-cologică, n ' a fost creator de suflete şi de carac­te re , n ' a d u r a t acea «psicologie vie» despre care vorbeşte Taine cu prilejul lui Turgheneff.

Dacă în t r ' adevăr mediul n ' a r fi fost priincios ivirei r omanu lu i de m o r a v u r i , ar fi grăbi t a tunc i în sch imb apar i ţ i a celui de carac ter . Aşeza tă sau în proces de aşezare , soc ie ta tea r o m â n e a s c ă n u pu tea fi a t â t de i n g r a t ă încât să n u ofere romanc ie ­rului subs t an ţ a unei creaţ i i . Chiar procesul aces ta de aşezare , prin pitorescul şi t ipuri le de t ranz i ţ ie între o s tare şi a l ta , ar fi fost pent ru u n ochiu ager u n nesăcă tu i t isvor de observaţi i şi ar fi pus la î n d e m â n ă vaste documente omeneş t i .

Pr ic ina însă pent ru care ab ia a c u m a început a se scrie r o m a n r o m â n e s c e a l ta .

Pr ic ina —• m ă in t imidează comicul acestei des­coperiri nu depar te de a oului lui Columb — a fost că.. . a u lipsit romanc ie r i i .

A r ă t a m mai sus , înadins , deosibirea h o t ă r â t ă între romanc ie r şi povesti tor . Fap tu l că l i t e ra tu ra r o m â n e a s c ă n u m ă r a mul ţ i şi ma i m u l t decât ta­lenta ţ i povesti tori , n u impl ica n u m a i decât evo­luarea lor către r o m a n . Se cer romanc ie ru lu i alt ochiu, al te preocupăr i , alte însuşir i , a l tă me todă de c rea ţ ie . Numai în chip în tâmplă to r şi n u m a i foarte rar , se iveşte u n povesti tor care să s tăpâ­nească cu desăvârş i re şi mijloacele u n u i r o m a n ­cier — Maupassan t ori Daude t — şi încă dintre aceşt ia , cel d in tâ iu r ă m â n e ma i cu s e a m ă poves­t i tor , şi cel din u r m ă m a i cu s e a m ă romanc i e r .

Mediul şi l imba a m văzut că n ' a u s ta t t o tdeauna împotr ivă . Mediul şi l imba n ' a u împiedicat să apa ră romane le lui F i l imon, Duil iu Zamfi rescu , Rebreanu —• care , aceia, aveau duhu l r o m a n u l u i în s ânge .

Ar ma i fi d o u ă pricini de-o ma i m ă r u n t ă în­s e m n ă t a t e .

R o m a n u l modern e depar te de defini ţ ia pe care Ficker o dădea în a sa istorie a l i tera tur i lor vech i : «descripţia ora tor ică a une i serii de aven tur i m i ­nunate» . R o m a n u l n u m a i e u n joc de i m a g i n a ţ i e . Nu e ispit i t de în tâmplăr i le miracu loase ce se pe­trec dincolo de fabuloasa i n su l ă Thu le . Nu e o formă degenera tă a poemulu i epic , care şi-ar fi p ierdut emfaza şi ar fi păs t r a t doar co loarea .

Este u n gen cu to tu l n o u , al veacului t r e cu t . Strein de toa te istorii le spaniole , o r ien ta le , ca­valereşt i , cu fan tome sub te r ane , don joane , vam-

135

© BCU Cluj

prii , caste lane, e rmi ţ i , t r u b a d u r i ; care a l imentau ceeace se n u m e a r o m a n până la p r imul sfert al secolului t recut , şi care au lăsa t în vorbirea cu­r en t ă t e rmene ca «erou de roman» sau «vremuri de roman» sau «ţinut de r o m a n » ; — r o m a n u l m o ­dern nu î n seamnă evadarea dela rea l i t a tea co­t id iană în t i m p şi în spa ţ iu , ci tocmai confrun­t a r ea acestei vieţi de toa te zilele, cercetarea ei aprop ia tă şi pe cât se poate ma i m u l t , zugrăv i rea ei în hotarele real i tă ţ i i celei adevă ra t e .

Scrii torul r o m â n a fost îndeobşte rup t de so­c ie ta te . A fost des rădăc ina t . Fecior de cele ma i mul t e ori de ţ ă r an ori de mic burghez provincial , părăs indu-ş i mediul din cea d in tâ iu t inere ţe , a r ă m a s în afară de s tatornicir i le sociale. A t ră i t o l ume specială . Cafeneaua ori cenaclul l i terar , n u oda tă l ' au izolat de v iea ţă . Societatea a pri­vit-o din afară , ca u n om care zăreşte pe o fereastră gest iculaţ ia vieţi i , fără să pă t rundă în mecan i smul i n t im şi sufletesc al u n u i in te r ior . Nepart ic ipând direct la problemele une i clase ale societăţ i i , n e ­part ic ipând nici la spasmuri le de ascensiune ale individuali tăţ i lor ce luptau să s t r ăba t ă , prin ceeace s 'a n u m i t odinioară fenomen de capilar i tate so­cială, cât mai sus d in t r 'o clasă în a l t a ; scri i torul n ' a fost a t ras de problemele societăţ i i în care t r ă i a pe dinafară , fi indcă n u le-a cunoscut în adân ­cime şi nici n ' a v e a de unde să le cunoască . Fi-l imon care făcea par te d in t r 'o pă tu ră bine în­grădi tă a societăţ i i , Duiliu Zamfirescu care e ra bine s ta tornic i t în a l t a , au scris r o m a n e t ra inice fiindcă au t ră i t ei înşişi v iea ţa firească a cate­goriei sociale de unde nu evadaseră şi nici nu fu­

seseră a lunga ţ i . Aceas tă lipsă de identif icare cu societa tea şi aceas tă lipsă de cunoaş tere , ar fi în al doilea r â n d , pricina perltru care scri i torul chiar dacă va fi fost împins de însuşiri născu te de ro ­manc ie r , n ' a r fi dat — ş i n ' a da t — d e c â t creaţi i h ibr ide.

Poa te şi lipsa unei masse de cetitori a pr ic inui t în tâ rz ierea . Un r o m a n cere m u n c ă înde lungă ; aduna re de ma te r i a l , îngăduia lă de cons t ruc ţ ie , v iea ţă înch ina tă exclusiv, u n an , doi ori m a i m u l ţ i , unei s ingure căr ţ i . O pă tu ră n u m e r o a s ă de cetitori ar fi dat fără îndoială pu t in ţ ă u n u i scrii tor să a ibă între o carte şi a l ta , r ă g a z de reculegere şi de lucru . Vânza rea u n u i vo lum i-ar fi a s igu ra t t ra iu l şi l iber ta tea până la zămisl i rea unu i al doilea. Scrisul n ' a fost până în u l t i m a v reme în s tare să-şi întreţ ie scr i i torul . Autoru l r o m â n e ra şi este încă nevoi t să facă gazetăr ie , să mo ţă i e în t r ' un b iurou , să-şi risipească energ ia şi fră­gez imea de gând, a iu r ea decât în l i t e ra tu ră . Scri­sului n ' a da t decât fă rămi tur i le , după ce-a fost is tovit de alte îndeletnicir i . In aceste împre jurăr i era greu să îndrăznească m ă c a r a gândi , că i-ar fi îngădui t să înceapă odată opera cea m a r e , pe care şi cel ma i m ă r u n t mur i to r înzes t ra t cu daru l scr isului , crede că o poar tă — s c â n t e i e divină — sub ţeas tă .

*

In aceste împre jurăr i îşi face loc în l i t e ra tu ra r o m â n e a s c ă r o m a n u l . Ce-a izbut i t să creeze până a c u m ;— şi ce d r u m i se deschide înainte — vom încerca a l ămur i în alte însemnăr i v i i toare .

L I R I C A T E R O A R E I de

G. M. Ivanov

A CEST corp al m e u , p ă t i m a ş şi svelt , L 'a călcat în picioare m u l ţ i m e a , Şi-a r â s hohot ind deasupra lui , desbrăcându-1. . .

Şi go lăn imea Par isu lu i M'a p u r t a t prin îmbulzea la din s t radă . . . Cineva bea în câ rc iumă alcool.

Şi a tunci toa tă în r ăn i , bă tu t ă de o m â n ă m u r d a r ă , Zvâcnii pe o lance deasupra mul ţ ime i . . .

E r a în toiu b a c h a n a l a .

Aşa a a p ă r u t poetului , în m a n s a r d a lui din Pa r i s , svel ta şi î ncân tă toa rea M-me de Lambal le . Capul ei e ra pur ta t pe o lance cu sgomotoasă ba t jocură de căt re patr ioţ i i jacobini , cari r e tezau gâturi le a r i s ­tocraţ ie i spre ma i m a r e a glorie a Naţ iuni i şi a Poporului f rancez. Peste învolburarea de pasiuni şi peste clocotirea de sânge vuia QA IRÂ. Sub cântecul acestor des lănţui r i , t r e m u r a Monmar t r e , Tuileries, Not re-Dame, Pala te le din Fonta inebleu , Tr ianon şi se în tuneca chiar s t ră luc i rea nepăsă ­torului Versailles. Din zările t r ecu tu lu i , îna in tea ochilor evocatori ai poetului , apă rea n u m a i svel ta şi î ncân tă toa rea s i luetă a nefericitei M-me de Lambal le . Şi a t â t .

î n t r ' u n sfârşi t de t o a m n ă , când deasupra Pa ­risului p lu teau apăsător i nor i de p lumb, MAXI-MILIAN VOLOŞIN, poetul ce se s t r ămu ta se cu închipuirea spre z iua a pa t r a a lui Septemvrie 1 7 9 2 , veni în Petersburgul l i terar şi paşnic, şi în

cenacle de es te t ică , ros tea l egăna t şi suges t iv :

— «Pentru poporul r u s : eu s u n t îngeru l îndure ra t al Răzbună r i i

— In i n i m a fecioarei voiu t u r n a farmecul ucideri i , Şi 'n sufletele copiilor — v i s ă r i de s â n g e . Ca fără de m ă s u r ă să curgă sânge pent ru sânge».

Vai, ce depar te a r ă m a s în u r m ă capul Doamnei de Lambal le , pu r t a t pe o lance de go lăn imea P a ­risului 1 Şi c u m din n o u , dar în t r 'o în veciniei t ă s t ră luci re şi în mii şi mi i de răsf rânger i de cur­cubeu, sclipesc astăzi şi Monmar t r e şi Not re -Dame, şi în t regul Par is încărca t de glorii, de măre ţ i i şi de nepăsa re 1

Astăzi şi ieri , deasupra Rusiei îşi fâlfâie aripile nu insp i ra ţ i a poetului , ci cel ma i ne îndurat înger al r ăzbună r i i . Ca d in t r ' un a d â n c de iad, ca din fundul u n u i haos , t e roa rea sânge roasă s t r igă prin alte versur i , răscolind alte suflete vărsând n e m ă ­su ra t ma i m u l t sânge decât a tunc i când sub m a r ­şul patr iot ic «Ca-ira», jacobinii coafaţi cu bonetul Libertăţ i i doborau capete de ar is tocra ţ i fini şi lâncezi .

Cineva făcea l istele. Oamenii — i - a văzut cineva ma i na in t e , vreo­

d a t ă ? — erau a t â t de veseli, fumau ţ igăr i , e rau g r ă b i ţ i , — d o u ă dungi adânci , pe de o par te şi

136

© BCU Cluj

ceala l tă a nasu lu i , a r ă t a u convulsiile de fericire răscolite în ei de coca ină . Şi când listele e rau ga ta , c ineva c h e m a pe rând b ă r b a ţ i i , — e r a u ofiţerii , advocaţ i i , preoţi i , ar t iş t i i , burghezi i , e rau cont ra­revoluţ ionar i i din in teres sau din p r inc ip iu ; —

D u p ă aceea a l tc ineva c h e m a femeile, subţir i şi cu năr i le t r e m u r â n d e de dis t incţ ie şi de r a să , sau femei s imple , ce ju rase ră r ă z b u n a r e str icători lor de case şi ucigător i lor de bărba ţ i , s au pe acele, ce n u vroiau să spioneze cu preţul corpului şi al ochilor a lbaş t r i , pent ru în tă r i rea s tăpânir i i ce n u venise cu s e m n u l Crucii ; —

Chemau şi pe copii , cine ştie pent ru ce c h e m a u şi pe cop i i ! •—

Şi ca pe nişte vite îi goneau în t r 'o cur te întu­necoasă , şi fără să-i despar tă pe uni i de al ţ i i , îi dezbrăcau , îi descul ţau şi în camioane sgomo-toase îi duceau undeva-—ca să î m p a r t ă cu alţi oa­men i necunoscu ţ i , n u cu lucrător i i f lămânzi , — avu tu l zdren ţuros al celor ce t rebuia să fie uciş i .

Venea n o a p t e a . î nge ru l îndure ra t al Răzbu­năr i i sc râşn ia din d in ţ i .

Pe cei goi, desculţ i şi f lămânzi , pe p ă m â n t u l îngheţa t , sub şuerul aspru al vântulu i veni t din Miază Noapte şi de dincolo de Ura l , anon imi i uci ­gaşi îi duceau , la început pe m a r g i n e de râp i , iar ma i tâ rz iu în garaje de au tomobi le , şi-i uc ideau cu sughi ţur i de fericire., în ex tazu l cocainei , la l icăr i rea î n s p ă i m â n t a t ă a fel inăraşelor de m â n ă . . .

Şi a şa ani de -a rându l .

— A c u m s t ă m cu toţi i la u l t i m u l ho ta r , Ne-om tăvăli cu toţi i pe o vel in ţă împăduch ia t ă — Şi toţi vom fi striviţ i •— cu glontele în ceafă Cu s p a n g a în pântece . . .

I a t ă poetul , care a evocat în t r 'o m a n s a r d ă din Pa r i s sch ing iu i rea graţ ioasei D o a m n e .de Lam-balle, care a t u r n a t în i n i m a fecioarei veninul uci ­der i i , care a t rezi t în i n i m ă de copii visări de sânge şi şi-a desfăcut aripile deasupra întregului popor ca u n înger al R ă z b u n ă r i i .

Se uc idea omul , nu burghezu l , şi în u r m a ca­relor cu t rupur i sch ingiu i te , călca pe petele de s â n g e , n u poetul , ci omul ce a s ta t la u l t imul h o t a r .

Teroarea anilor noşt r i a insp i ra t versur i , tot a t â t de sgudui toare , pe cât de sgudui toare a i o s t şi ea . Nu a fost veselă p r imăva ra ce vine , când cu fie­care p r imăva ra cobora din înăl ţ imi senine în inimile îmbucura t e însuş Iisus Hr is tos . De ce au n u m i t - o p r imăva ra «roşie» — p r imăva ra negrei Terori ? Ca să însemneze cu u n adjectiv orori căror n u li se poate găsi a l t ă n u m i r e ?

. . . Foile şi i a rba P ă r e a u roşi i , iar verdea ţa s ămănă tu r i l o r E r a pâr l i tă de foc şi de a r ş i ţ ă . F a ţ a na tu r i i se schi lodea de m â n i e Şi de groază . In sufletele celor ce au fost cu de-asila Smulşi din v iea ţă , roiau în vânt , P lu t ind pe d r u m u r i în învolburăr i de Colb...

Maximi l ian Voloşin ispăşeşte u n m a r e păcat . Ca şi toţ i poeţii din genera ţ ia an t i revolu ţ ionară , însă foarte aproape de revoluţ ie , a vrut să vadă o a l tă Rus ie . Rusia visărilor a tâ to r feluri de so­cialişti , de poporanişt i , de revolu ţ ionar i , de iubi­tori ai inocenţi i mist ice al poporului . Oare Bal-

m o n t , cel ce «venise în l u m e a aceas ta să vază soarele şi înă l ţ imea munţ i lor» , n u str igase şi ei că vrea să vadă «clădiri aprinse»? Tot cu aceeaş sete şi ne răbda re Feodor Sologub se închinase şi-şi dăduse sufletul d racu lu i .

— «Când eu p lu t i am pe m a r e a fur tunoasă , Şi vasul m e u porni spre fund, St r igai : «Părinte Diavole , Scapă-mă şi m ă mi lueş te , căci m ă ' n n e c . Nu îngăduie să p iară îna in te de vreme Sufletul m e u î n r ă u t ă ţ i t — Puter i i vi ţ iului î n tuneca t îmi voiu înch ina restul zilelor, Şi b inecuvân tându- l s te voiu b inecuvânta».

B â l m o n t — v r e a clădiri apr inse . Sologub — b inecuv in tează diavolul . V a l o ş i n — e îngerul R ă z b u n ă r i i .

Poa te n u aceş t ia sun t demoni i Rusie i , căci ei a c u m a plâng pocăiţi şi ruş ina ţ i de ex tazu l lor blestemat şi de nefericirea poporului , însă to t de­monismul ce 1-a prevăzut Dostoievschi pentru Ru­sia , a răsuf la t prin e i . Cetiţi «Demonii» lui Dos­toievschi şi vi se va înneca i n i m a în l ipicioasa li­r ică a Teroare i .

— Se 'nvâr te 'n horă , şi se pl imbă dracii Pr in Rusia în lung ş i 'n lat — Sfâşie şi ' nvâr te vâr tejur i le de zăpadă Gerosul răsă r i t ,

Ur la ţ i , u r la ţ i st ihii de zăpadă Năpus t indu-vă peste m o r m i n t e s t r ămoşeş t i . In vân tu l aces ta — s tă s o a r t a t oa t ă a Rusiei -Soar ta s t raşn ică şi n e b u n ă . In vân tu l aces ta e apăsa rea veacuri lor de p lumb . Rus ia Maliutovilor , Ivanovilor Groaznici , a Go-

dunovi lor A hrăpăre ţ i lo r , a cur teni lor , a soldaţi lor împă­

ră teş t i A vestejitorilor de ca rne vie — A îndrăci ţ i lor , a urg i i lor , a c iumaţ i lor , In vân tu l aces ta e Trecutu l ţăr i lor şi z iua de azi a bolşevicilor.

A fost odinioară I v a n c e l Groaznic ş i i a t ă - l a c u m sch imba t de îngrozi torul R o ş u - I m p ă r a t , n u cel din basme , ci cel de a s t ăz i . Aceeaşi draci , aceeaş soa r t ă .

— Ce s 'a sch imba t ? Semnele şi numi r i l e . Acelaş u r a g a n pe toa te d r u m u r i l e : In comisar i e duhu l au tocra ţ ie i Şi exploziile revoluţ iei — în ţ a r i .

* Sub ea, s u b Teroa rea roşie geme înnăbuş i t

poetul . Deasupra ei s t ră luceş te ca u n nou soare şi prin în tunec imea- i compac tă s t r ăba t razele Speranţe i . El n u vorbeşte de o lege a compensaţ ie i is tor ice. Căci când omorul şi m o a r t e a s tăpânesc mi l ioane de vieţ i , t rebuie să-ţ i găseşti o pu te re , ca să covârşeşt i puteri le dis trugeri i şi să-ţ i scapi , n u v iea ţa , ci i n i m a . Din «Fundul Iadului» u n d e a a juns poetul şi cu care n u m e şi a n u m i t du re rea versificată, el îşi porunceş te , biruindu-şi perso­n a l i t a t e a :

— In fiecare zi tot mai să lba t ică şi ma i m u t ă în ţepeneş te m o a r t e a uc igă toa re . Vântu l împuţ i t s t inge v iea ţa , ca pe nişte l u m â n ă r i .

137

© BCU Cluj

Nici să chemi , nici să stingi, nici să a ju ţ i . î n t u n e c a t e dest inul poetului r u s : O n e m ă r t u r i s i t ă fatal i tate duce Pe Puşch in sub ţ e ava de revolver , Pe Destoievschi la eşafod Poa te că şi eu voiu avea aceeaş soar tă , A m ă r â t ă uc igaşe de fii — Rus ie , De voiu m u r i în fundul beciurilor t a le , Sau în t r 'o bă l toacă de sânge voiu a luneca , — Nu voiu fugi de Golgota t a , De mormin te l e tale nu m ă voiu lepăda . Mă va prăpădi foamea sau r ă u t a t e a , Dar n u - m i voiu alege o a l tă s o a r t ă : De voiu m u r i , să mor a tunc i cu t ine , Şi cu t ine , ca Lazăr , să m ă ridic din m o r m â n t . —

Iubi rea a lă tur i cu Speran ţa pen t ru aceeaşi «uci­gaşe de copii» — Rus ia . Dar t rebuie să i spăşească aces ta u rg i e . Pr in înţe legere , supune re , î ndura re .

Când odin ioară Atil la, ca o des lănţu i re din răsă­ri t , prăvăl indu-se furios spre apus a junse până în i n i m a imper iului r o m a n , Episcopul din Truas îi ieşi îna in te . Nu cu blesteme şi nici cu ispi t i toare d a r u r i . Ci cu o b inecuvân ta re , ce deabia astăzi o î n ţ e l e g e m :

— «Să fie b inecuvân ta t ă veni rea t a — o , urg ie a lui D u m n e z e u , că ru ia îi slujesc, şi n u mie mi se cuvine a te opri».

Poetu l n u cunoaş te o metaf izică a binelui şi a r ă u l u i . Deaceea n u poate găsi legile abs t rac te ale Teroare i . Căci găsindu-le el devine u n o m politic,

crud, t recă tor şi a re ceva din să lbă tăc ia teore t ică a lui Robespierre . Poetu l teroarei de as tăz i , ca şi episcopul ce a b inecuvân ta t pe Atilla, desco­pere în vâr te jul te roare i o u rg ie dumnezeiască* se împacă , a ş t eap t ă şi speră prăbuş indu-se în ex­tazul in te r io r iza t al jertfirii de s ine :

:— «Cred în d rep ta tea puteri lor supreme Ce a u des lănţu i t st ihii le de veci. Şi din s ânu l pârjolitei Rusii Vorbesc : «Ai drep ta te , dac 'a i ho tă r î t a ş a . Trebuie p â n ă la căl irea d iaman tu lu i Să se călească t oa t ă des imea exis tenţe i Şi dacă sun t puţ ine l emne în cuptor — Dumnezeu le , ia ş i t rupu l meu!»

Teroarea f ranceză a creat pa t rusprezece a r ­m a t e şi ghi lo t ina . Avân tu l poporului a nă scu t «Ca-ira» şi-a în semna t pe toa te fronturi le , biruinţ i neş te r se . Teroarea roş ie n u a avu t avân t . Scrâş­ne tu l ei n u a î n semna t nici u n fel de ideologie. E a însăşi n u a fost u n cân tec .

I 7 9 3 a fost ieşirea din robie a cugetăr i i omeneş t i . 1 9 2 0 a fost ames teca rea răzvră t i ţ i lor , a focului,

a pulberi i , a judecăţ i i oarbe , a s t r igătelor laşilor şi a învinşi lor . 1 9 2 0 a fost anu l adevăra tu lu i botez în s â n g e .

Deaceea 1 7 9 3 a a juns, până la «Marseillaise» şi n u mai depar te .

Deaceea 1 9 2 0 a da t cea mai s t r ăpungă toa re lirică a Teroarei , ce a înfăptuit-o omul asupra omulu i .

U N C R I T I C L I T E R A R D E T R A N Z I Ţ I E de

Radu Dragnea

^ P E N T R U întâiaşi da tă Radu Ionescu vorbeşte despre cri t ica n o u ă ; n u c u m o făcea în F r a n ţ a Sainte-Beuve, dând lămur i r i a supra vieţei scrii­torului şi încercând a lega sufletul lui întreg, a şa c u m l-ar fi în râur i t aceas tă v iea ţă , cu opera care în t r 'o a n u m e clipă s 'a desfăcut din adân­cimile aces tu ia , ci r educând opera la principii». Astfel scr ia d-1 N. Iorga despre Radu Ionescu 1) — în Is tor ia Li tera tur i i R o m â n e , la capitolul a supra Revistei R o m â n e a lui Odobescu, — ş i d-sa cita din aceas tă revis tă , «Principiile criticei». î ncă din 1 9 1 3 a m a r ă t a t că delà Radu Ionescu n ' a v e m n u m a i aceste «Principii» 2) ; că n u m a i cu ele n u ar i n t r a în crit ica l i te rară ; şi că scr ierea făcând par te d in t r 'o serie de articole în acest gen , Radu Ionescu are dreptul în is tor ia l i t e ra ră şi , îndeo­sebi, în evoluţ ia criticei noas t re l i terare , la u n loc ceva ma i înt ins decât cel pe care i 1-a indicat , în genera l , d-1 N. Iorga . Voiu încerca să dove­desc aceas tă af i rmaţ ie şi să stabilesc de unde a învă ţa t să vorbească despre cri t ica n o u ă , dacă el vorbeşte , nu c u m o făcea în F r a n ţ a Sainte-Beuve, «ci reducând opera la principii».

* Multe ştiri despre v iea ţa lui Radu Ionescu n u

a v e m . Şt im delà u n u l dintre vechii biografi ai

N. Iorga , «Istoria Li tera tur i i Româneş t i în veacul al XlX-lea», I I I , p . 2 9 3 . Văleni i-de-Munte ; 1 9 0 9 .

2 ) «Drum Drept», I, n . ' 7 — 9 . T e m a de faţă este re luarea , comple tarea şi amplif icarea acelui art icol apă ru t în revis ta d-lui N. Iorga .

l i teraturi i noas t r e , că s 'a nă scu t pe la 1 8 3 3 ; că după 1 8 5 5 a s tud ia t dreptul la Pa r i s , de u n d e s 'a înapoiat doctor şi că «acolo studie el filo­zofia, ocupându-se m u l t şi cu l i t e ra tu ra un iver ­sală» 1 ) . Dar a t â t de puţ in 1-a cunoscut , ca scrii tor, acest biograf, că-1 carac ter izează «poet elegiac,» c u m f igurează în Dic ţ ionarul contemporani lor din R o m â n i a al lui D. R. Roset t i , şi în Enciclopedia R o m â n ă . A. D. Xenopol în Is tor ia partidelor politice în R o m â n i a cunoaş te pe Radu Ionescu ca om politic, iar îri alte publicaţi i este m e n ­ţ iona t n u m a i ca ziaris t . Astfel că n u ni s 'au t r ansmis date s igure despre acela care â fost precursorul criticei filozofice a «Junimei». Indi­ca ţ ia de poet provine din a m ă n u n t u l că la 1 8 5 4 Radu Ionescu a scos u n vo lum de p o e z i i 2 ) , în care se resimte,- Vers de vers , inf luenţa lui Gri-gore Alexandrescu şi a lui Bol in t ineanu 3 ) . A

x) V. Gr. Pop , «Conspect a supra l i teratur i i ro ­mâne». Bucureş t i ; 1 8 7 5 , pag. 1 3 9 — 4 1 .

2 ) «Cântări intime». Poezii de R. Iorlescu. Bu­cureşti , 1 8 5 4 ; - 1 7 9 pap .

3 ) Un exemplu de inf luenţa celui d in tâ iu o a v e m în «Sonetu la anu l 1 8 5 3 » . D-1 V. Bogdan-Duică în «Sămănătorul» (V. p. 4 4 4 ) a spus că «Sonetul la d-1 Ludovic Wiest» al lui Gheorghe Chiţu, scris la 1 8 5 3 , «este u n u l dintre cele ma i vechi sonete româneşt i» . A d ă u g ă m pe al lui Radu Ionescu :

Neantul se deschise ş i 'n u r m a sa a d â n c ă Peri şi anu l ăs ta , c u m alţii au pe r i t ! în t insu l l an ţ de secuii crescu c'un inel încă Şi t impul făcu i a r ă u n pas în infinit .

138

© BCU Cluj

doua sa manifes tare în publicistică a fost «Epi­s tolă amicu lu i G. Sion», ca o in t roducere la «Poe­ziile vechi şi nouă» ale lui Dimit r ie Bol in t ineanu , apă ru te la 1 8 5 5 în Bucureş t i , când poetul se afla în ex i l . In en tuz ia smul său pent ru Bolin­t i neanu , s t r ecoară şi păre rea că «niciodată n ' a u răsă r i t ca a c u m a m a i mu l ţ i făcători de versur i»; însă toţi s u n t «înşirători de vorbe fără sens , şi nu ştiu cine i-a s e m ă n a t ; ce ş t im este că sun t depar te de a fi poe ţ i : nici a rmon ie , nici sent i ­m e n t , nici idei». Peste doi ani apare ca redactor la «Buciumul» lui Cezar Boliac, în Pa r i s , u n d e scrie art icole politice şi versuri pent ru Unire , î napo ia t în ţ a r ă , Radu Ionescu scoate în locul «Dâmboviţei» lui Bol in t ineanu ( 1 8 5 8 ) , «Indepen­denţa», apoi «Uniunea Română» ( 1 5 Februar ie 1 8 6 1 ) , pe care o înlocueşte la 2 2 Noemvrie , «In­dependen ţa Română» . De-aici a t recu t în 1 0 Aprilie 1 8 6 3 la «Românul», u n d e ac t iv i ta tea de ziar is t şi o m politic e ra să-i aducă în 1 8 6 5 u n scaun de depu ta t . Mai ş t im, to t după indicaţi i le biografice vechi , că a fost m a i tâ rz iu agent di­plomat ic la Belgrad. In Mart ie 1 8 6 8 era la Pes ta , unde s p u n e a î n t r ' u n rapor t d ip lomat ic : «Oamenii cu inf luenţă n u se gândesc la a n e x a r e a Ardea­lului , care ar fi foarte m a r e greu ta te pen t ru noi din cauza deosebitelor rase x )». Moare la 1 8 7 3 cu m i n t e a t u l b u r a t ă .

In prodigioasa act ivi ta te de ziarist , Radu Io­nescu a făcut şi u n popas l i terar la «Revista Română» a lui Odobescu, după judeca ta istoriei crit ice, cea ma i î n s e m n a t ă revis tă înainte de «Convorbiri Literare» z ) . P rezen ţa lui în comite tu l de redacţ ie al revistei şi apar i ţ i a în coloanele ei cu încercări de cri t ică l i t e ra ră , e rau ant ic i ­pate şi secondate de 1 foiletoanele l i terare pe cari le publica în «Independenţa».

A reduce cri t ica la pr incipi i . . . precursor al « J u n i m e i » . , . a face t ranzi ţ ie în desvol tarea cri­ticei l i t e r a r e . . . sun t trei a f i rmaţ iun i , cari se comple tează şi se explică cu cal i ta tea in te lec tua lă a lui Radu Ionescu de a fi fost «hegelian», — între primii hegelieni r o m â n i 3 ) . La 1 8 6 1 când hegel ianismul e r a în plină expans iune în F r a n ţ a (prin in te rmediu l căreia 1-a cunoscu t scri i torul r o m â n , c u m vom vedea îndată) şi în I t a l i a 4 ) ,

Se duse , şi-al tu 'n spaţ iu în u r m a lui s ' a runcă , Se duse , a l tul vine şi t rec n e c o n t e n i t ; Dure rea noas t r ă n u m a i ca n e g u r o a s a s t âncă Perpe tuu ' se apasă pe pieptu-ne sdrobit .

Pe floare cade r o u a şi-a soarelui că ta re Un zefir o adie cu dulcea lui suf la re : Trăeşte fericită par fumul exa l t ând .

In v iea ţa noas t r ă însă aceeaş de s t i na t ă ! Şi a n u l , nou în sfera-i n imica n u ne -a ra t ă , Şi fără vreo' spe ran ţ ă îl t r ecem susp inând .

N. Iorga , «Politica e x t e r n ă a Regelui Carol I». B u c u r e ş t i ; 1 9 1 6 , p . 88 (no tă ) .

2 ) Apar i ţ ia mare i reviste a lui Odobescu, Radu • Ionescu o a n u n ţ a s e încă din Februar ie prin «Uniunea Română» , 1 8 6 1 .

3 ) S'a a f i rma t că în tâ iu l hegl ian r o m â n a fost Hel iade-Rădulescu.

*) Pen t ru I tal ia studiile speciale ale lui Be-nedet to Croce; iar pent ru F r a n ţ a , Victor Gi raud: Essai sur Taine (ed. 1 9 1 2 ) p. 3 5 , n o t a 1 , u n d e ,

în R o m â n i a e r a r ep rezen ta t de Radu Ionescu. Hegel ianismul lui Radu Ionescu rezu l tă din

art icolul «Critica l i terară» x) şi din «Principiile Criticei 2 ) , ale căror idei că lăuz i toare , me todă şi aplicare la l i t e ra tu ră , se regăsesc a t â t în foile­toanele tea t ra le cât şi în încercările lui pe cari le definia s i n g u r : «studii c r i t i ce» 3 ) . Radu Io­nescu a t rebui t să cunoască «Cursul de Estetică» al lui Hegel în t r aduce rea franceză, care e r a t e r m i n a t ă când a mer s în F r a n ţ a 4 ) . Principii le criticei sun t de fapt principiile Estet icei , — d i n in t roducere . î m p ă r ţ i r e a poeziei în epică, lirică şi d r ama t i că , se găseşte în a t re ia secţ iune (Voi. IV şi V) . Astfel îşi p ropune :ş«după ce vom vedea deosebirea ce ex i s t ă între ş t i in ţă şi a r t ă , voiri cerceta ce este a r t a , care este adevăra tu l său scop, cari s u n t principiile ei reguli le pe cari se în temeiază crit ica şi care ste mi s iunea sa». Tot dela Hegel t r anspo r t ă în scrisul r o m â n e s c defi-h i ţ i unea că «arta este imituţ iune» 6 ) ; dist ir icţiunea

. între ş t i in ţă şi a r t ă , ca şi între percepţ iune şi i m a g i n a ţ i e ; r a ţ iona l i smul , pent ru ca a r t a să n u fie «o inven ţ iune capricioasă care se sch imbă după oameni», opunând cri t ica, «judecata ra ţ iune i noas t re»: în mora l ă , în is tor ie , în politică, în ş t i in ţă şi , «critica cu ra t l i te rară care cuprinde toate producţ iuni le spir i tului , în deosebitele sale manifestări». A m pu tea de pe a c u m să con­s iderăm dovedită a f i rmarea că Radu Ionescu a fost precursor, al «Junimei», în crit ica l i t e ra ră , — principial , — d a r încă n u a m t e r m i n a t .

Să-şi fi însuşit Radu Ionescu ideile hegeliene n u m a i din t r aduce rea franceză ? Dar la d a t a cârid se afla în Pa r i s , aceste idei încheiaseră u n ca­pitol de inf luenţă a sup ra cugetărei franceze şi începeau u n nou capitol , prin Ta ine . Unul din «studiile critice» pe cari Radu Ionescu promisese că le va scrie a sup ra «scrierilor poeţilor noştri» ?i pe cari 1-a şi publicat în pa r te , este despre

între cele trei m o m e n t e principale ale hegelia­n i smulu i , pe care au to ru l le dist inge în F r a n ţ a , al 2-lea îl da tează către 1 8 5 0 , când, între al ţ i i , Taine descopere pe Hegel ; şi ' al 3-lea m o m e n t căt re 1 8 6 0 , «după tenta t ivele de vulgarizare».

x) «Independenţa Română» , 1 8 6 1 , n . 9 0 . Ar t i ­colul a a p ă r u t şi în «Revista Română» .

2 ) «Revista Română» , 1 8 6 1 . 3 ) In «Critica l i terară» promi te că va scrie

«câteva studii critice a supra scriitorilor noş t r i , cer­cetând cu luare a m i n t e lucrări le lor şi a r ă t ând a t â t f rumuseţ i le ce cupr ind, p recum şi defectele ce ar pu tea să aibe». Este locul aci să f ixăm că ti t lul volumelor lui Gherea, Studii critice, are o vechime mai m a r e în vocabularul criticei ro ­m â n e .

4 ) «Cours d 'Es thé t ique , par W . — F r . Hegel, ana­lysé et t r adu i t en par t ie , par M. Ch. Bénard; I—V, Pa r i s , 1 8 4 0 — 1 8 5 0 .

6 ) Dàr completează, ideea, respingând teoria că «arta este i m i t a ţ i u n e a nature i» şi precizează că ea «este u n a din manifestăr i le spir i tului omenesc şi t rebuie să expr ime idei pe cari ni le reprez in tă sub i m a g m e l e şi formele care le găseşte în na ­tură». Aceste forme «le preface, le apropie de u n t ip ma i perfect şi m a i cura t , de u n «ideal care ex is tă în sine». A s e m ă n a r e a cu Ti tu Maiorescu este evidentă , dar n u m a i a semănare ; iar ca ideal ar t is t ic , ca să n u z icem principiu estetic, este o completă ident i ta te între Radu Ionescu, Alecu Russo şi Kogă ln iceanu .

139

© BCU Cluj

Alexandru Donici 1 ) . Ori, la 1 8 5 3 apăruse ca teză , «La Fon ta ine et Ses fables», s tudiul lui Ta ine , al cărui t ex t , c u m îl cunoaş t em as tăz i , n u ma i s e a m ă n ă cu cel din în tâ ia edi ţ ie . Delà acelaş critic l i terar francez, delà care î m p r u m u t ă m aceste date despre Taine 2 ) , af lăm Că p r ima ediţie a s tudiului a supra lui «La Fontaine», n u este de crit ică l i te rară , ci de estet ică, în care au to ru l îşi p ropunea să de te rmine condiţ iunile f rumosului , şi să facă «de la cr i t ique l i t téraire u n e recherche philosophique», — h e g e l i a n . E r a p r ima m a r e in­f luenţă a lui Hegel a sup ra lui Taine 3 ) . In încer­carea sa a supra lui Donici , Radu Ionescu — c a r e t rebuie să fi cunoscu t s tudiul lui Ta ine , •— aplică, descr ierea vieţei au to ru lu i , —-prin a m ă n u n t e l e pe cari le dă , prin informaţi i le culese cu a t e n ţ i u n e , — o «metodă ştiinţifică», t recând apoi la definiţia fabulei, la «studierea» — cuvân tu l este al lui , — carac teru lu i pe care-1 are genul , r ă m â n â n d să s tudieze «forma acestor fabule, sau cali tăţ i le stiv lu lui , care sun t u n a din cele m a i însemnate păr ţ i ale oricărei scrieri». Dacă aceste apropieri încă n u dovedesc inf luenţa lui Ta ine , — deşi , n u ­m a i a legerea lui Donici dintre ceilalţi scri i tori , şi încă este u n i n d i c i u , — r a p o r t a r e a fabulelor la categorii sociale şi def ini ţ iunea fabulistului de a fi «unul din poeţii cei ma i buni şi m a i corecţi , în ideile sale şi în fo rma fercită ce le-a dat», s u n t din Ta ine . Dar conceperea criticei ca o lu­crare filozofică? In «Principiile» sale Radu Io­nescu cere delà cri t ica l i t e r a r ă : «şi adevă ra t a cr i t ică super ioa ră este aceea care pe l â n g ă s tu ­diul serios al deosebitelor opere ar t is t ice ( în ţe­l ege : «o me todă is tor ică baza tă pe analize», ideie care se găseşte în Ta ine ) , pe l â n g ă desvol tarea gus tu lu i necesar spre a le aprecia , ar un i cuge­tarea filozofică pen t ru a cerceta principiile artei şi a înţelege f rumosul în sine». De r e m a r c a t este că n o ţ i u n e a cri t ică n u vine din «Estetică», ci din cu l tu ra f ranceză. • '

Oare n i . se i m p u n e să r id icăm in f luen ţa lui Ta ine în cri t ica l i t e ra ră r o m â n ă cu ma i m u l t de d o u ă decenii îna in te de Gherea? In orice caz , p u t e m af i rma că de u n d e p â n ă a c u m a t r i b u i a m la noi acestei inf luenţe n u m a i posi t ivismul , m e ­toda şti inţif ică, prin Radu Ionescu c u n o a ş t e m şi inf luenţa metaf iz ică hege l iană , care a u conlucra t deopotr ivă la fo rmarea s i s temului filozofic în cri t ica l i te rară a lui Ta ine , despărţ i te şi aduse în r ival i ta te de Gherea .

De o aplicare fecundă a «principiilor» la care aspi ra Radu Ionescu, n u poate fi vo rba : cr i t ica

*) «Alexandru Donici , s tudiu a sup ra vieţei şi poeziilor sale în Independenţa», 1 8 6 2 , pag. 1 1 — 1 2 , 2 4 , 3 1 — 3 2 , 3 5 — 3 6 ; 1863« pag . 3 — 4 , 1 7 — 1 2 unde se găseşte ne te rmina t . Apoi apare în «Re­vista Română» , 1 8 6 3 , u n d e se in te rca lează ar t i ­colul Critica l i t e ra ră , pag. 1 3 0 — 5 7 ; dar nici aici nu se t e r m i n ă de publ ica t .

2 ) Victor Giraud, «Essai sur Taine», p . 3 9 . 3 ) La aceas tă da tă , după care Radu Ionescu

îşi face studiile la Pa r i s , e r a a t â t de m a r e in­f luenţa Germaniei în F r a n ţ a , că Michelet vorbia i ronic în 1 8 8 5 de «nos a m u s a n t s t eu tomanes» . Cf. M. L. R e y n a u d , «L'influence a l l emande en France au XVIII-e et au XlX-e siècle (Hachet te) şi André Beaunier în «Revue des D e u x Mondes», 1 Augus t 1 9 2 2 .

lui l i te rară a r ă m a s u n ideal , c u m singur se ex ­pr imă, pent ru ca real izarea principiilor nu s 'a pu tu t r idica la înă l ţ imea lor. Nici împrejurăr i le de v iea ţă , nici m o m e n t u l istoric nu- i e rau fa­vorabile şi nici spir i tul lui n u a fost destul de desvoltat , ca s ă poată lăsa o serie de «studii critice». O vagă preocuparé de genuri le l i terare , pe care se încearcă să le deosebească şi să le explice prin «varietatea na tu re i» ; o u r m ă r i r e foi-letonist ică a t e a t r u l u i ; încercări despre uni i scrii­tori şi promis iuni că se va ocupa de ei în par te , ca de Alecsandri ; «permitem a face aceasta peste puţ in , ocupându-ne despre toate piesele lui Alexan­dri» *),-—acestea s u n t realizări le lui Radu Ionescu.

Şi oare n u tocmai astfel se precizează locul lui , de a fi fost u n «critic l i terar de t ranzi ţ ie»? Nu tocmai făcând t r anz i ţ i a dela cri t ica efemeră , fără principii , ondulându-se după mişcarea cul­t u r a l ă , la cri t ica de principii , care încearcă să proiecteze o u n i t a t e de concepţ ie , i m p u n â n d fluc­tua ţ i i lor , r a ţ i u n e a ? Cu Radu Ionescu se încheie cri t ica l i t e ra ră începătoare , ale cărei u r m e risi­pite m ' a m încercat să le a d u n în ca r tea «Mihail Kogăln iceanu»; cu Radu Ionescu se an t i c ipa «Junimea». Nu prin or iginal i ta te — căci a m văzut la ce se r e d u c e , — s e î n seamnă nume le lui în scur t a evoluţ ie a criticei l i terare r o m â n e , ci prin apar i ţ i a în acest gen , cu idei, cari n u m a i fu­seseră t r ansp lan ta t e p â n ă la el . Dacă alţ i scri i ­tori au creat îna in tea lui «spiritul critic», cul­t u r a l ; dela el genul a i n t r a t în t r 'o feză l i t e ra ră pozitivă, de individual izare , pe care avea să o desăvârşească Ti tu Maiorescu.

Dar pen t rucă v r e m să precizăm c u m a făcut t r anz i ţ i a , j u x t a p u n e m definiţia dela 1 8 6 7 a lui Ti tu Maiorescu din Cercetare c r i t i că : «Cea din-tâ iu şi cea ma i m a r e diferenţă între adevăr şi f rumos e s t e : că adevărul cupr inde n u m a i idei , pe când f rumosul cuprinde idei mani fes ta te în mate r i e sensibi lă»; — de aceas tă definiţie dela 1 8 6 1 a lui R a d u Ionescu din Principii le c r i t ice i : «Ştiinţa este rezul ta tu l intel igenţei şi ne expune adevăru l prin a b s t r a c ţ i u n i ; a r t a se în temeiază ma i m u l t pe imag ina ţ i e şi a r ă t ându-ne adevărul prin imagin i p lăcute , ne face a-1 înţelege cu ma i m u l t ă facilitate». Iar în «Critica literară» a justificat cri t ica în aceşti t e r m e n i , cari n u se deosebesc m u l t de ai lui Ti tu Maiorescu ; deşi Radu Ionescu scrisese cu şase ani î na in t e : «pentru acest progres (al l i teraturei) cri t ica este de cea ma i m a r e t r ebu in ţ ă şi este cu adevăra t folosi­toare», căci «cel m a i î n semna t scop al criticei este de a forma gus tu l publ icului , prin e x p u n e r e a adevăra te lor idei a supra f rumosului , pe care ar-tele-şi p ropun a-1 reprezen ta şi pe care crit ica t rebuie să-1 cau te în toa te scrierile ce cercetează». «In al te ţă r i •— con t inuă Radu- Ionescu în acelaş loc, persis tând în i m p u n e r e a ideei, — care au o l i teratură desvoltată, critica a a juns a fi o pu­tere şi a avea o m a r e inf luenţă , pen t rucă expe­r ien ţa a dovedit binele însemna t ce ea poate să facă».

La «raţionalismul» său hegel ian , dintre şcoa-lele l i terare , nu îi corespundea r o m a n t i s m u l , astfel că din tot ce a scris rezu l tă , dacă nu o fo rmu­lare , o apropiere , n e m ă r t u r i s i t ă , de «clasicism» şi «realism», — r e a l i s m clasic. Radu Ionescu, după c u m a m văzut , s tudiază cu prefer inţă «fabula»; ma i tâ rz iu se ocupă de «discursul» a t r ibu i t lui

J ) Chiri ţa din Iaşi în «Independenţa», 1 8 6 1 , n . 3 8 .

140

© BCU Cluj

Măzăreanu 1 ) , făcând compara ţ i i cu Bossuet şi a d m i r ă la ora toru l r o m â n «armonia cuvintelor şi a frazelor, acele compara ţ iun i fericite, acea g rada ţ iune în idei şi acea avuţ ie de expresiuni frumoase». Ca principiu organic în c rea ţ ia operei de a r t ă şi în vieaţa scr i i torului , n u admi te sal­tu r i l e , ci «desvoltarea»: «dar ma i adesea ve­dem scriitori desvoltându-se t r ep ta t şi făcând fie­care scriere u n n o u progres», e tc Dar i a t ă ca­rac te r izarea tea t ru lu i lui Alecsandri , în care vom sublinia cuvân tu l cu care-şi indică gândirea: «Dacă piesele sale n u sun t comedie de şcoala cea m a r e ; dacă n u ne reprez in tă încă t ipur i cari să personifice într ' însele toa te t răsă tur i le generale sub care se a r a t ă u n vi ţ iu în societate ; dacă forma sau stilul comediilor sale nu poate fi încă privit ca în to t u n model de l i t e ra tu ră , dar cupr inde lu ­cruri admirabile.» Şi pen t rucă a m citat păreri le a supra t ea t ru lu i , a f i rmaţ ia acestui ra ţ ional is t , că «talentul are t r ebu in ţă de a s tudia regule», îl duce direct la a tacu l de front al r o m a n t i s m u l u i exagera t , i real , con t ra căru ia , d in t r ' un al t punc t de vedere, îl a tacase şi Kogă ln iceanu . Radu Io-nescu scr ie : «după şcoala cea n o u ă r o m a n t i c ă şi în aceas tă teor ie , care permi te a pune pe scenă tot ce se în t âmplă în vieaţă , to t ce vedem în n a t u r ă . . . vom găsi expl icarea dramelor exage ­ra t e cari s 'au n u m i t prea bine epileptice, în care n u vedem n i m i c n a t u r a l , n i m i c estet ic , n imic care să înal ţe spir i tul şi să formeze i n ima , nici carac tere , nici pas iune , nici idei , nici s t i l » 2 ) . Ce cere dela l i t e ra tură , după ce vorbeşte de Hugo că «a săr i t cu dispreţ peste orice regule» ? Este u n p rogram clasic: «caractere, pasiuni , idei cari să concentreze în t r ' însele caractere le , ideile t u tu ­ror şi fiecare din noi să se simtă».

Spărăm să fim aproape de adevăr când a lă tu r i de cuvân tu l «clasicism» a d ă u g ă m pe cel de rea­l ism sau «natural ism clasic», la care ne obligă cons ta ta rea c ă : «societatea n o a s t r ă bine s tud ia tă are pent ru comedie, pen t ru fabulă, pent ru r o m a n , scene, fapte, m o r a v u r i , carac tere de cea m a i m a r e or iginal i ta te»; n u m a i scri i torul «pătrunză în toa te clasele societăţ i i , să le observe deaproape , să le studieze cu m u l t ă a t en ţ iune , şi va găsi o l ume în t reagă şi var ia tă de t ipuri şi de m o r a v u r i ori­ginale».

Ideile acestea a sup ra îns t ră inăr i i l i tera tur i i ro ­m â n e şi revendicarea carac teru lu i ei na ţ i ona l , — cu care Radu Ionescu i n t r ă în f i l ia ţ iunea ideilor na ţ iona le puse în c i rculaţ ie , cu forţă cu l tu ra lă , de Mihail Kogăln iceanu , — criticul de t ranz i ţ ie de sub d o m n i a lui Cuza-Vodă, le-a e x p r i m a t în foiletoanele ziarelor ce conducea . Dar , depar te de a fi a t ins de visurile lui H u g o :

1 ) «Necrologul lui Ştefan cel Mare» în «Revista Română» , 1 8 6 2 , pag. 5 1 4 — 4 5 . Tot în «Revista Română» a publ icat în anii 1 8 6 1 — 1 8 6 2 , «D-na Dora d 'Istr ia».

2 ) «Drame de Dumas» în «Independenţa», 1 8 6 1 , n- 53—54-

C R O N I C A V E Ş T I L E din Rus ia nu sun t î n to tdeauna pline

de spa imă , aşa c u m ne-au obişnui t de pat ru ani te legramele cotidianelor sau însemnăr i le rari lor călători ce-au s t r ăbă tu t vastul necunoscu t al re -

«O! la presse! ouvrier qui chaque jour s 'éveille, «Et qui défait souvent ce qu ' i l a fait la veille» —

Radu Ionescu a reveni t a sup ra lor cu aceeaş convingere ca şi a supra ra ţ iona l i smulu i . In foi­le tonul despre Alecsandri a' sc r i s : «mijlocul cel ma i pu te rn ic pent ru u n t ea t ru ca să i sbutească , este de a şti să intereseze publicul şi publicul se in teresează fără voie, când se înfăţ işează v iea ţa sa, soc ie ta tea în care t r ă e ş t e . . . » Şi se în t reabă aşa c u m se în t rebaseră îna in te de el , Kogăln i ­ceanu şi A. Ruso : «Cum se poate in te resa publicul r o m â n când tea t ru l îi înfăţ işează v iea ţa şi obi­ceiurile unei alte societăţ i , u n d e mi cunoaş te şi n u vede n imic din ceeace s imte , vede şi întâlneşte împrejurul său»? Tea t ru r o m â n să joace şi scri i­torii să scrie «piese pe cari să le p u t e m înţelege, în care să vedem viea ţa şi obiceiurile noastre».

După s i s temat izarea , coordonarea şi in te rpre­t a r ea ideilor acestui scrii tor dela j u m ă t a t e a vea­cului t recut , p u t e m oare vorbi de o «actualitate» a lo r? A c u m când t rad i ţ ia l i te rară este a sa l t a t ă de . . . nou tă ţ i — i n v e n ţ i i cât ma i s ingulare po­sibil în poezie, de smormân tă r i în proză de scoale cari p roc lamaseră ca principiu aducerea în scenă a tot ce se în t âmplă în v iea ţă , «tot ce vedem în na tură» , a f i rmarea principală a impresii lor în cr i t ică; — n u este fără i m p o r t a n ţ ă să ac tua l i zăm adevărul istoric că dacă s 'ar c ă u t a o şcoală este­t ică în l i t e r a tu ra noas t r ă , n u se va găsi a l ta decât cea a f i rmată înainte şi după Radu Ionescu , şi ca un i t a t e a criticei l i t e ra re , dela Kogălniceanu începând, a f i rmarea categorică a biruinţei spiri­tului cons tan t a sup ra impresi i lor fugi t ive.

«Spre a judeca o p roduc ţ iune oarecare , cri t ica t rebuie să aibe înainte-i principii pe cari să în­temeieze toa te cercetări le şi aprecierile s a l e ; căci n u e destul a e x p r i m a a supra une i opere impre -siunile sale personale şi a o judeca n u m a i după s imţ imân tu l s ă u : aceas ta n u este c r i t i c ă . . . Cri­t ica t rebuie să aibe u n ideal , u n t ip in te lec tua l , ma i presus de toa te lucruri le cari există».

Judeca t a aceas ta — tot a lui Radu Ionescu — este de completă ac tua l i t a te , şi cu pu te rea or­ganică pe care o are t rad i ţ ia une i cu l tur i , se în­corporează la judecarea scrierilor de către cri­t ică, «după principiile sale», la Kogăln iceanu ; se încorporează la îndreptarea acestei judecăţ i «ob-ştei, n u persoanei», la Alecu R u s s o ; se încor­porează la «impersonalitatea» lui Ti tu Maiorescu şi la «moralitatea» lui Gherea . In u n i t a t e a de concepţie a întemeietori lor ş i , în aceeaş m ă s u r ă , a celor ce a u apl icat cr i t ica l i t e ra ră la l i t e r a tu ra r o m â n ă , se află şi se i m p u n e s inguru l îndreptar , s ingura or ien tare , as tăzi ca şi în vi i tor . Din aceas tă un i t a t e — în care a u p u t u t var ia influen­ţele .filozofice şi metodele , dar «principiile» a u r ă m a s cons tan te , — s e desprinde, prin încl inaţ iu-nile scriitorilor r o m â n i către a n u m e idei şi ex­cluderea celor opuse, u n aspect din v iea ţa spi­r i t ua l ă a poporului r o m â n .

M Ă R U N T A publicei roşi i . P r in t re a t â t e a ştiri de oroare , s t ră­bate neaş tep ta t câte u n a pe care o cet im cu în­cân ta re . Deopildă r e lua rea anticelor cursuri în s t radă , sub cerul liber, a şa c u m s tă tea scris în

141

© BCU Cluj

visul u topic al lui P l a ton . In publ icaţ ia sârbă , «Vorba», u n d rume ţ întors a c u m din republ ica de peste Nistru, Augus t in Cesarec, dă lămuri r i cu­r ioase a supra acestor t r ibuna le ale poporului , dela Moscova şi alte oraşe încă nepus t i i t e . Un sena t , acuza ţ i , m a r to r i , procuror şi apă ră to r , împreună cu toa t ă ceremonia judecă torească şi formele cu­veni te , a d u n ă norod în l iberă s t r adă , uneor i la t ea t ru , la c a z a r m ă , în şcoală, u n d e se în t âmplă . Procesele judecate sun t de obiceiu de ordin pol i t ic ; dar mi arareor i se desbat t eme sociale, rel igioase, l i terare şi în genera l de cu l tu ră . De mul t e ori se anga jează ac tor i , cari joacă cu toa t ă pr iceperea şi însufleţ irea ceru tă pent ru a emo ţ iona ori a înfuria m u l ţ i m e a . Procesele cele ma i in teresante şi t endenţ ioase , cu u n scop de p ropagandă de Stat, sun t sus ţ inu te de reprezen tan ţ i autent ic i ai pro­cura tur i i roşii şi de m e m b r i ai «colegiului apărător» ţ inând de comisar ia tu l jur id ic .

La u n a semenea proces u n d e t r ebu ia să apară u n Sanin fictiv — eroul r o m a n u l u i lui Ar ţ iba-şef :—s'a îmbulzi t a t â t a l u m e , încât a fost ne ­voie să se închidă porţile t e a t ru lu i . Sanin, a fost înfăţ işat ca t ipu l nega t iv al istoriei u m a n e , u n feroce individualis t , fără scrupule în apropierile de femei, o problemă în sfârşi t s exua lă , e t ică, so­cială şi în u l t i m a categoris i re , r evo lu ţ ionară . D u p ă ce a zugrăv i t mediul şi epoca lui Sanin din punc t de vedere social şi politic, p rocuroru l a ceru t osân­direa eroului lui Arţibaşef. Acuza ţ i a a fost însă mereu î n t r e i u p t ă de protestăr i le publ icului , iar când a veni t r ându l sen t in ţe i , votul mu l ţ im i i a î n semna t ach i t a rea u n a n i m ă a lui Sanin — des-n o d ă m â n t neaş t ep ta t , care a ind igna t î n t r ' a t â t a apă ră to ru l morale i soviet ice, încât p rocuro ru l s 'a r idicat în picioare şi-a s t r iga t peste cape te le n o ­rodu lu i : — «Sunteţi niş te hul igani toţi! . .», şi alte suave epi tete soviet ice.

Cu toa te aceste episoade ce ţ in de comedie , gândul celor ce conduc Rus ia de as tăz i , a tunc i când au izbut i t să învie vestitele desbateri din pieţele a ten iene , dovedesc o cunoş t i in ţă de aproape a psicologiei masse lor , — cunoş t in ţă pe care au ş t iut să şi-o facă folositoare n u oda tă , împotr iva veştilor aduse de telegraf, a n u n ţ â n d în fie ce săp­t ă m â n ă o prăbuşire ce n u m a i v ine .

L A L u g o j , centru românesc u n d e până a c u m fuseseră puţ ine semnele de v iea ţă ale minor i t ă ţ i lo r , apare de vre-un an o bătăioasă publicaţ ie «Magyar Kisebbseg» (minor i t a t ea magh ia r ă ) a lă tu r i de care a m văzut t ipăr indu-se as tă p r i m ă v a r ă , în redac-ţ i une r o m â n e a s c ă , «Glasul Minori tăţ i lor», având aceeaşi păr in ţ i , pe d-nii Elemer Jakabff i j , Ştefan Subjok şi Jo'sif Willer , f runtaşi în par t idul m a ­ghiar dela Cluj. «Magyar Kisebbseg», publicaţ ie polit ică, nu se opreşte de loc la l i t e r a t u r ă ; n u pent ru aceas ta a lua t f i inţă. Ros tu l ei — n u - i vorbă foarte anevoios — era să aducă in forma-ţ iuni cu privire la stările şi t r a t a m e n t u l de astăzi al minor i tă ţ i i ungure ş t i din R o m â n i a , punându- le a lă tur i cu t r a t a m e n t u l cunoscu t al minor i tă ţ i lo r din vechea Ungar ie . Netăgădui t , e r a nevoie de m u l t cura j şi de serioase cercetăr i , pen t ru a a d u n a îndestule fapte în t r ' a ju tor ca să poţi apă r a stări le din t r ecu t de s u b u n g u r i , descoperindu-le fericite, pe temeiu l bun ioa ră al câ torva în tâmplă toa re li­ber tă ţ i câşt igate sub absolut i sm, şi n u sub u n g u r i , de către «Astra» din Sibiu.

Se vede că sora m a g h i a r ă a «Glasului Minori­tăţilor» a s imţ i t înda tă aceas tă g reu ta te , şi privind egal i ta tea în dreptur i a minor i tă ţ i lor cu major i ­t a t ea drept o b i ru in ţă a vremur i lor nou i , prin u r m a r e a erei r omâneş t i , n u o m a i a o ă r ă pe te ­meiul politicei lui Tiza . Lăsând m a i domol pro­g r a m u l vesti t la început , t ipăreşte a c u m n u m a i folositoare deşi din cale a fară de tendenţ ioase in-formaţ iun i , de azi şi din t recut a supra minor i ­tă ţ i i m a g h i a r e .

Astfel în n u m ă r u l dela i Noemvrie , se aduce u n r ă spuns d-lui depu ta t Leonte Moldovanu, pri­vitor la apl icarea reformei ag ra re în Ardeal , cer­când să a r a t e că s 'a făcut o nedrep ta te faţă de cu l tu ra u n g u r e a s c ă reprez in ta tă prin magna ţ i i de­posedaţi ; apoi in formaţ iun i privi toare la aşezarea grăniceri lor săcui a căror comuni ta te de avere , socot i tă ca parte i n t eg ran t ă a Moldovei şi r ăp i t ă odinioară pr in t r 'o pace t u r co -aus t ro -unga ră , a fost expropia tă de Statul r o m â n . Se ma i fac comunicăr i cu privire la re la ţ iuni le principilor ardeleni cu principatele r o m â n e .

Ne opr im la u n fapt. In t i m p ce publ icaţ ia m a ­gh ia ră din Lugoş îşi spune «Minoritatea maghia ră» ; publ icaţ ia t ipăr i tă în r omâneş t e , sub îngri j irea aceluiaş par t id m a g h i a r a fost boteza tă , «Glasul Minori tă ţ i lor»; — accen tuând astfel n ă z u i n ţ a de a monopol iza , ma i cu s e a m ă pe t ă r â m economic , r ep rezen tan ţa minor i tă ţ i lor în R o m â n i a . Se pare că pe l ângă ţ i n t a de a crea o chest iune minor i t a r ă u n g u r e a s c ă în B a n a t , aceas ta a fost a doua pri­cină pent ru care revis ta aceas ta politică se t ipă­reşte tocmai la Lugo j .

C E I cari au s t r ăbă tu t , fie chiar n u m a i în t reacă t ţ inu tur i le al ipi te , s 'au întors în to tdeauna trist im­presionaţi de înfăţ işarea s t r ă ină a oraşelor . Ne-o măr tu r i s ea n e d u m e r i t şi o a r e c u m ind igna t , u n prietin de curând întors de pe d rumur i ardelene . Lipsa unei burghezi i româneş t i în oraşele toa te s t ră ine , va r ă m â n e încă m u l t ă v reme o problemă anevoie de deslegat . Şi se pare că to t ce s 'a pri­ceput Statul să facă până a c u m în aceas tă di­recţ ie , a fost doar să împiedice şi să întârzie des-legarea ce-şi că ta ea s i ngu ră d r u m , în chip firesc... N ' a m şti să găsim u n cuvân t destul de greu pent ru lipsa de pricepere oarbă , cu care se zădărniceşte hotar ît porni rea către acele oraşe , a satelor din toate ţ inu tur i l e de dincolo de vechile g ran i ţ e . Mai cu s e a m ă ne este m a r e nedumer i r ea când af lăm că în în t reg Ardealul , Bana tu l şi Crişana, nu este c o m u n ă din care duzine de mici r o m â n a ş i po*niţi la ca r te , la şcolile secundare , să n u fi fost res­pinşi la începutul acestui an şcolar pe temeiu l unei inexplicabile legi şcolare in t roduse a c u m . F a ţ ă de îmbulzea la c u m n u s 'a m a i pomeni t , a t ine­re tului nevârs tn ic dela sate către şcoala r o m â ­nească , legiui torul a înţeles să cea rnă tocmai astăzi e lementele cu o si tă cât m a i deasă , s u p u n â n -du-le de ' două ori la e x a m e n e ; la sfârşi tul cursului pr imar şi la i n t r a r ea în şcoala s ecunda ră , după u n metod care se va fi pu tu t să fie b u n , dar care n ' a fost prea bun nici în vechiul rega t . Iar aceas tă respingere dela car te , n u este supl ini tă c u m s 'ar crede, prin î n d r u m a r e a «plusului» la m e s e r i i ; — de aşa ceva n u ne îngri j im nici as tăz i , cu toa te că se socotesc la câ teva mii n u m ă r u l celor t r imişi în­dă ră t la vitele dela pă şune .

S'a spus că aces ta ar fi fiind s inguru l mijloc pentru a stăvili accesul minor i tă ţ i lor la şcolile lor,

142

© BCU Cluj

şi că scopul u r m ă r i t de legea cea n o u ă , e micşo­r a r ea vii toarei burghezi i s t ră ine . Lăsăm la o parte gândul absurd că o minor i t a t e i g n o r a n t ă poate fi ma i folositoare în lăun t ru l Statului decât u n a cul­t i v a t ă ; aces tea s u n t capitole de politică cu l tu ra lă ce n u i n t r ă uşor în orice ţ e a s t ă de legiui tor . Se în tâmplă însă că tocmai legea aceas ta cu s tr ic-teţele ei, î n d r u m ă spre meseri i pe fii respinşi dela şcoală ai minor i tă ţ i lo r , care aproape în to tdeauna sun t oameni i dela o r a ş ; în v reme ce de par tea noas t r ă , cei t r imiş i acasă , sun t copii răsăr i ţ i din părinţ i i plugari dela ţ a r ă , pierduţ i pent ru tot­d e a u n a t â rgu r i lo r .

De când s 'a î n t âmpla t acest «pahod J n a p o i n a sat» al n e n u m ă r a ţ i l o r pui de ardeleni , au t recut două lun i , şi ne-a căzu t n o u ă sarc ina să le l u ă m cei d in tâ iu a p ă r a r e a . Pen t ru că din to t micul t eanc de ziare ce ne-au veni t dea tunci p â n ă astăzi de dincolo de m u n ţ i , n u s 'a ridicat nici u n glas să a r a t e îndoi ta pr imejdie , pent ru cu l tu ră şi pent ru r o m â n i z a r e a oraşelor , ce n u se poate face prin t raduc ţ ie de firme n u m a i şi prin u k a z u r i de co­m a n d a m e n t de corp de a r m a t ă .

F R A N C O I S V I d e la Rochefoucauld , pr inţ de Marci l lac, au to ru l celebrelor «Maxime», n ' a fost î n to tdeauna u n bă t r ân bolnav de podagră , în­t ins în fotoliu, înconjura t de u n cerc de d o a m n e pe care le desfăta cu ale sale cuvinte de spiri t , acide şi de-o f nţe lepc iune n e c r u ţ ă t o a r e . Fecior de adevă ra t nobil feodal, a t ră i t o t ine re ţă aven tu ­roasă de răsboinic şi de răsvră t i t . H i m e r i c şi ambi ţ ios , n ' a fost ispit i t în adolescenţă de spe­culaţ i i intelectuale şi de studii academice , ci a iubi t cu ma i m u l t ă pa t imă călăr ia , încrucişarea spadelor , vână toa rea în păduri le moşii lor păr in­teş t i . E chiar greu de to t să poţi i m a g i n a aceas tă dual i ta te î n t r ' un o m , aşa c u m ne-o a r a t ă Emi l Magne în «Le vraie Visage de la Rochefoucauld». D u p ă t i n e r e ţ e a rebelă , care l 'a t r ecu t şi pe la Basti l ia, a îmbă t r ân i t med i t ând cu a m ă r ă c i u n e la ing ra t i tud inea omenească , socotindu-se persecuta t , deşi el s ingur se în tâmplase să fie cel m a i tenace făuri tor al propriilor nefericir i .

Care e adevă ra t a f igură a lui Rochefoucau ld? E t â n ă r u l neho tă r î t , în duşmăn ie făţişă cu Riche-lieu şi pe u r m ă cu Mazar in , omul care a t o r t u r a t femeile ce l-au i u b i t ; ori e bă t r ânu l care cu toa t ă vâ r s t a î na in t a t ă a îmbrăca t încă oda tă pieptarul de oţel şi a încălecat pent ru a în tovărăş i regele la asediul oraşului Lille ? E au to ru l «Maximelor», pr ie tenul t a n d r u şi melancol ic al doamnei de La Faye t te , acel care a mur i t cu «mândra şi t r is ta lui f igură cu ochii îmbrumaţ i» pe pieptul lui Bos-s u e t ; acel pe care M-me de Sabie îl găsea to t a t â t de m a r e prin suflet cât a fost prin n a ş t e r e ; — sau e egoistul ambi ţ ios care şi-a exp loa ta t până şi dragostele femeilor, pent ru a le a t r age în con­jura ţ i i viclene? Adevă ra t a f igură a lui Roche­foucauld r ă m â n e o t a i n ă nedes lega tă . Cu cât v iea ţa îi e scotocită ma i a d â n c , cu a t â t apare ma i lipsită de logică f irească. Dar nici gloria l i te rară nu e m a i l impede . Emi le Magne nu-ş i poate stă­pâni bănuea la , că ideile principale din «Maxime» •— şi mai ales idea cen t ra lă că sent imente le noas t re se pierd în amor propriu ca fluviile în m a r e — toa te aces tea au fost î m p r u m u t a t e din ca r tea «La Spnde de la Conscience» a pastorului englez Da­niel Dyke , t r adusă în f ranţuzeş te de J e a n Ver-

nue i l . «Nimic din v iea ţa lui La Rochefoucauld — spune Emi le Magne — nu ne îndreptă ţeş te să credem că avea o in te l igenţă s t ră luc i tă , că spi­r i tul lui ar fi fost pregăt i t prin studii şi medi ta ţ i i la o adânci re de gândire . F ă r ă îndoeală câştigase o m a r e exper i en ţă de o a m e n i , dar aceas tă expe­r ien ţă va fi fost oare îndestulă pent ru a-i da în­suş i rea pur in te lec tua lă de a genera l iza? Nu pare de loc îndrăznea ţă p resupunerea că lipsit de ima­ginaţ ie , îşi va fi însuşit dela a l tul , după pilda altor scriitori con t imporan i , subs t an ţa căreia i-a t r a n ­smis o formă diferită, ma i concisă, ma i densă , ma i isbitoare».

N U M A I câteva pagini cuprinde pr imul buletin al «Grupului de Studii filozofice şi ştiinţifice pen­t ru cerce tarea ideilor noui» înfi inţat anu l t recu t pe l ângă Sorbona. Fascicola n u face decât să t reacă în revis tă conferinţele rost i te în cursul anu lu i 1 9 2 2 — 1 9 2 3 . To tuş se l ămureş te deplin din cele câ teva file, ros tu l acestei în tovărăş i r i în t re savanţ i i cari se s t răduie să descopere u n fir con­ducător în ideile noui despre v iea ţă şi conşt i in ţă . S'au a d u n a t în comite tu l de conducere că r tu ra r i din toa te r amur i l e ş t i in ţe lo r ; profesorul Baldwin din Statele Unite şi profesorul Ibrovak dela Uni­vers i ta tea din Be lg rad ; Brehier ori Abel Rey dela Sorbona şi La lande , Fauconne t , B runschwick , D u m a s dela Facu l t a t ea de litere ; Signorelli dela R o m a şi Ru to t dela Bruxel les — oameni de car te , de ca tedră ori de labora tor din toa te punctele car­dinale ale cugetăr i i de as tăz i .

Şt i inţa şi filozofia r ă m â n cele două căi de cu­noaş te re pent ru a a t inge a d e v ă r u l ; u n a obiectivă, t i nzând din ce în ce ma i m u l t la n o t a ţ i a imper­sona lă a evenimente lor , că t re ana l iză şi deducţ ie ; ceala l tă subiect ivă , a r u n c â n d ipotezele ca înfi-geri de sondă în m a s s a necunoscu tu lu i , încercând sinteze de idei şi de s i s teme, servindu-se mai cu s e a m ă de inducţ ie şi apropi indu-se în t rucâ tva de mis t ic ism. Ele r e z u m ă cele două t end in ţe ale spi­ritului omenesc ce n u pot fi despăr ţ i te . Orice pro­b lemă se oferă astfel ochilor din două lkturi de unde poate fi v ă z u t ă ; ştiinţific şi filozofic. Pen­t ru coordonarea acestor două t end in ţe a lua t fi inţă g rupa rea porn i tă din in i ţ ia t iva doctorului Allendy. Conferinţele au s t r ă b ă t u t principalele domeni i ale cercetăr i lor şi au încercat l impezirea celor d in tâ iu concluzi i . Ele se îndreaptă căt re acea viziune s in te t ică a lumii pe care Maeter l ink o evocă luminos în ale sale «Sentiers de la m o n -tagne».

Toate descoperiri le u l t imi lor v remi , în toa te domenii le , prevestesc o cale n o u ă deschisă u m a ­n i t ă ţ i i . Omul t inde către desvol tarea u n o r însuşiri psihice n o u i ; e as tăzi vorba din ce în ce mai des de o v iea ţă psihică super ioa ră care să iasă din li­mitele spaţ iului eucl idian cu trei d imens iun i . Toţi savanţ i i , cu puţ ine excepţ i i , admi t acum ex i s t en ţa fenomenelor a n o r m a l e . Cauzele lor adevăra te n u vor fi cunoscute , decât a tunc i când fi inţa omenească va căpă ta o men ta l i t a t e specială care să-i pe rmi tă a n u considera exclusiv n u m a i efectele, ci de a pă­t runde în esen ţa fenomenelor , pen t ru a prinde oda tă cu desfăşurarea lor şi cauza lor in t e r ioa ră . In cea din u r m ă confer in ţă , care a încheiat ciclul pr imului a n , Alvarez de Toledo, prevesteşte o m u ­lui acest vi i tor . O evoluţ ie care să-i îngăduie a in t r a în comunica ţ i e directă cu un iversu l e ter ic ,

143

© BCU Cluj

aşa că omul de mâ ine să a ibă «acces firesc şi nor ­mal dincolo de hotare le psihice de as tăz i , în l u m e a gândirei pure».

« C A R A V A N E L E T Ă C E R I I » , vo lumul d-iui L Valer ian, cupr inde cal i tă ţ i lirice care cer destulă răbdare pent ru a le descoperi de sub bolovanii exagerăr i lor şi absurdi tă ţ i lor . Beduinul cân tă re ţ a în tâ rz ia t p rea m u l t în lungu l deşer t nisipos («Paşi pe nisip») al unu i cenaclu lipsit de s imţu l măsur i i şi de controlul cri t icei . Aşa se explică sumeden ia de no ţ iun i m a x i m e cu efecte m i n i m e care încarcă acest prea «grabavnic» v o l u m : Sahara , n e a n t fu-m u r i u , Crist, muiez in , India , vulcani , Mahomed , s t r igoi , c ra te re , budism, coşmar , sicrie, Juda , u r n e , cr ipte , grote , Alah , ciocli, a lba t ros , haos , sfera cosmosului , scheletul lumi i . . . O adevă ra t ă cosmomanie , semnificativă pentru începătorii lirici cari cred că, scriind cuvântul t ranscendenta l , au înghesui t în el sensul Universului în t reg. A m ă g i t de «viziuni cosmice» (titlul unu i ciclu), d. I . Va­ler ian îşi închipuie că e a t â t de u r i a ş încât îşi îngăduie să îmbrâncească bia ta n o a s t r ă p lanetă cu ief t inătăţ i de felul aces ta :

Pr in colbu-atâ tor sori îm i pa re -a tâ t de mic !.., Că m ă înt reb Cum de-am pu tu t s ă ' ncap v r 'oda tă In coaja as t rului pit ic.

Cât despre «năpraznica vălvoare» personală , ea va goni «pe vechiul Soare» înlocuindu-1 pur şi s implu, de care lucru înşuş Satan «se va 'ncruci». Şi oda tă aşeza t în cent ru l Universului , dacă stai să t e 'gândeş t i pu ţ in , ce ţ i -ar ma i r ă m â n e de făcut sau de scris , d-le Valerian ? Fi indcă strofe c u m e u r m ă t o a r e a n u s u n t ţâşni te din c la r i ta tea cuiva care a înlocuit soarele însuş :

Din cripta s t r âmtu lu i destin Absent ca o m u m i e , Silabisesc pe fruntea veşniciei Sent in ţa propriului declin.

O disciplină şi u n au tocont ro l ar putea să în­lă ture aceas tă sen t in ţă care n u e scrisă pe fruntea veşniciei, ci în versuri ca aces tea :

Vin gros şi cald de miere , cules în t r 'o mulsoare Din ugeru l de soare .

Vin cules într 'o mu l soa re? Vin de miere sau vin de lapte ? Un soare cu uger ? Câte absurdi tă ţ i î n t r ' un vers şi j u m ă t a t e !

Nu le-am fi subliniat dacă d. I. Valer ian n ' a r a vea şipoezii adevăra te , c u m e «Lumini întâr­ziate» bogată în sugest i i , cum sun t cele câ teva din «Ciclul mări i»:

Văzduhul s 'a t rezi t cu noap tea ' n cap Şi adunând din corturi toţ i pescarii A_ s t râns năvoadele şi a plecat pe mare Să pescuiască Soarele care deaseară S'a da t afund şi nu mai vrea s ' apară

(Răsăr i t pe mare ) Sau «Iertarea lui Iuda» unde forma disciplinată

conţ ine şi u n gând îndrăzneţ ce ştie să creeze fru­muse ţ ea n o u ă d in t r 'o t e m ă veche . Volumaşul l ' a m cetit cu regre t şi l ' a m închis , peste aceas tă u l t i m ă poemă, cu nădejde . . .

N U M E L E lui Nicolas Beauduin ne e ra cunoscut din câ teva revis te franceze de a v a n t g a r d ă , unde îl î n t â lneam sub poeme c iudate , cu versuri le aşe ­zate geometr ic , după o a rh i t ec tu ră specială—«po­eme sinoptice în m a i mul t e planuri». Ni s 'a pă ru t in teresant , m ă c a r ca t i t lu de d o c u m e n t cur ios , chipul c u m n e explică aceas tă l irică n o u ă , pe care o socoate s ingura a vi i torului . î n t r ' o confe­r in ţ ă ros t i tă la Sorbona, Nicolas Beauduin n u ­meşte poieţii modern i , «lirici activi». Poieţ i cari n u ma i văd în l i t e r a tu ră o t recere de t i m p ori o eva­dare în a fa ră din v iea ţă şi din spectacolul f rămân­tări lor con t emporane , ci d impot r ivă mani fes ta rea cea m a i a scu ţ i t ă a acestei vieţi şi acestor spasmur i . Descoperirile şti inţifice, r ă s tu rnăr i l e valorilor m o ­rale şi in te lectuale s u n t pe cale de a c rea u n o m n o u , o n o u ă conş t i in ţă , «omul cosmogonic în care t răesc s imul tan toa te faptele mul t ip le ale glo­bului.» Ca să a r a t e p lura l i ta tea c inemat ică de as tăz i , poetul conferenţ iar a a r ă t a t c u m a părăs i t cu încetul toa te procedeele lirice v e c h i ; toa te suc­cesive, un i la te ra le şi monovorbe , pentru a c ău t a un n o u fel de expres iune — poema s inopt ică în ma i mul t e p lanur i — u n fel de m a r e orches t ră m o d e r n ă desfăşurând la pa rox i sm toa te posibi­l i tăţi le acust ice şi cari faţă de poezia t rad i ţ iona lă e ceeace e po l imelod ia fa ţăde vech i amuz ică în un i son .

Poemele «La gare», «Temple moderne», «Notre-Dame de l 'Usine», au fost proecta te în film la sfârşi tul conferinţei şi reci ta te în acelaş t imp de două ar t i s te dela Comedia-Franceză . Poemele scrise au fost în tovărăş i te astfel de o expresie spaţ ia lă şi plast ică. Publicul a ap lauda t şi a r ă m a s încân ta t . Posibi l . Noi care a m ceti t poemele pur şi s implu, în t ipă r i tu ră , fără accesoriul c inema­tografului , a m priceput ma i pu ţ in .

F ă r ă îndoeală, a s ta n u m a i din pricină că n ' a m ajuns încă la conş t i in ţa subti lă şi mul t ip lă a omu­lui cosmogonic . . .

pag ină despre u n u i t a t ; Al . A n t e m i r e a n u , găsim în cel d in tâ iu n u m ă r al revistei «Gheorghe Lazăr» t ipăr i tă la Braşov. Astăzi nume le n u m a i spune n i m i c . Legat de soa r t a ziarelor unde şi-a risipit ta lentu l şi gândul , în fugare însemnăr i cu v iea ţa de azi , A. A n t e m i r e a n u e de două ori m o r t . Când a m răsfoit a c u m doi ani o colecţie veche din «Floare-Albastra» s e m n ă t u r a de sub ar t icol ele de cr i t ică ne rvoasă , e rud i tă şi v e h e m e n t ă , părea ea însăş o floare u sca t ă cu u n s lab par fum de m o a r t e între filele ga lbene .

Feciorul de popă care ţ inuse piept cu a t â t a t i-ne re ţ ă bă tă ioasă curente lor mater ia l is te ale vre-mei , me r i t a t o tu ş o soa r t ă mâ i b u n ă decât u i ­t a rea desăvârş i t ă . Apără tor dâ rz al t radi ţ ional is­mulu i , al bisericii , al na ţ iona l i smulu i , şt iuse să n u cadă în bana l i t a tea formulelor , în golul găunos al pa t r io t i smulu i , în ieft ina l i t e ra tu ră care ne -a da t pe u r m ă o galerie de păpuşi băţoase îmbră ­cate în panglici de trei colori. P regă t i rea lui căr­t u r ă r ea scă temein ică îl des t ina în scrisul de ga­zetă să ţ i n ă cu modestie u n loc în u r m a lui E m i -nescu . Articolele şi însemnăr i le irosite a n o n i m în colecţia «Epocei» de v remur i , p re lungeau cu ascuţ i ş de condeiu proaspăt , lup ta pe care a dus-o părintele sufletesc al nos t ru , al tu turor , în «Timpul». Oft icai -a înghe ţa t ochii la treizeci de ani ab ia t r e ­cuţ i , îna in te de a fi da t a l tă carte decât o a d u n a r e de art icole de mică însemnăta te , şi acelea cu n e p u ­t in ţ ă de găsit a c u m a , nici în rafturi le ant icvăr i i lor .

TIPARUI, CVLTVRA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI CUŞMELE MARVAN

© BCU Cluj

A A P Ă R U T : A A P Ă R U T I O N E L T E O D O R E A N U

U L I Ţ A C O P I L Ă R I E I U N V O L U M 1 5 4 P A G I N I C A R T O N A T 3 0 L E I E D I T U R A C V L T V R A N A Ţ I O N A L Ă

R I V I S T A M E N S I L E TV T7 T T* A R I V I S T A M E N S I L E D E L T A R e d a t t o r i : A r t u r o M a r p i c a t i , B r u n o Ner i e A n t o n i o W i d m a r R e d a z i o n e e A m m i n i s t r a z i o n e : V i a G i o s u è C a r d u c c i 1 1 , F i u m e A b o n a m e n t o p e r l ' e s t e r o : U n a n n o L i r e 2 5 . —

H I E N A REVISTĂ POLITICO-SOCIALÂ. DIRECTOR : PAMFIL ŞEICARU. / REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA : BUCUREŞTI, STRADA ISVOR, 44 / APARE DE DOUĂ ORI PE LUNĂ. ABONAMENTUL ANUAL LEI 200.— EXEMPLARUL LEI 5.—

LE CRAPOUILLOT Place delà borbonne.

L E S M A R G E S Director Eugene Montfort. — Apare lunar. Abonamentul anual 22 franci. — Adminis­traţia : Librairie de France 99, Boul. Raspail. Redacţia : 5, Rue Chaptal, Paris (IX-e).

Revistă pentru strângerea legăturilor sociale, econo­mice, literare şi artistice, între Franţa şi străinătate.

Apare de 2 ori pe lună. — Abonamentul anual 50 franci. — Paris, 42, Boulevard Raspail, Paris (7-e).

Le Monde Nouveau

Il Convegno è la migliore revista italiane di letteratura, di arte, di libri e di idee adatta ad un publico largo. — Direttore : Enzo Ferrieri. Redazione-Amm. : Via Canova 25, Milano. Abon. L. 40.— Estero, Li 50.— Collaborano al «Convengo" i migliori scrittori

italiani : Cesare Angelini, Paolo Arcari, Antonio Baldini, Massimo Bontempelli, Bonedetto Croce, Mario Casotti, E. Donadoni, Luigi Ercole, Giovanni Gentile, Piero Yahier, Carlo Linati, Eugenio Levi, Matteo Marangoni, Giovani Papini, Alfredo Papini, Alfredo Panzini, Luigi Pirandello, Giuseppe Prezzolini, Giu­seppe Raimondi, Luigi Russo, Federigo Tozzi, ecc.—• La rassegna nell'anno 1923 oltre, a una prima parte dedicata ad ampii studii critici e a pagine di literattura (versi, novelle,' ecc.). avrà la seguenti rubriche parte-mensili, parte bimensili! — Letterature italiana : E. Levi, E. Ferieri, C. Angelini, G. Titta Rosa ; Letterature Straniere : C. Linati, G. Prampolini ; Letterature clasiche : Ettore Big-none ; Notte di filosofia : L. Russo ; Cronache di musica italiana e straniera : G. Bastianelli. Libri nuovi in libreia. Spoglio delle reviste. Ritratti in bianco e nero di scrittori e artisti italiani e stranieri.

© BCU Cluj

CVLTVRA NAŢIONALA SOC. ANONIMA DE EDITURA

i::iiiiiiiiiiiiiiiiiiiliiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!i;!iiir S E D I U L C E N T R A L B U C U R E Ş T I S T R A D A P A R I S No. i

CAPITAL SOCIAL LEI 50.000.000

S E D I U L C E N T R A L

B U C U R E Ş T I S T R A D A P A R I S No. 1

T E L E F O N No. 57/63 / A D R E S A T E L E G R A F I C Ă « C U L T R O M »

C Ă R Ţ I N O

M. PAŞCANU: DREPTUL CAMBIAL

TRAI AN BRATU: P O L I T I C A N A Ţ I O N A L Ă FAŢĂ DE M I N O R I T Ă Ţ I

AL. LASCAROV-MOLDOVANU: H O T A R E Ş I S I N G U R Ă T Ă Ţ I

V. CONTA: T E O R I A F A T A L I S M U L U I

R. ROLLAND:-COLAS BREUGNON

I A P Ă R U T E

SEXTUS EMPIRICUS: SCURTĂ EXPUNERE A F I L O Z O F I E I S C E P T I C E

ANAT OLE FRANCE: B I R T U L L A REGINA PEDAUQUE

. A. DAUDET: S C R I S O R I D I N M O A R A M E A

MOLIERE: ŞCOALA FEMEILOR

M. MAETERLINCK: C I C L U L M O R Ţ I I

I L U S T R A Ţ I A S Ă P T Ă M Â N A L A R E D A C Ţ I A Ş I A D M I N I S T R A Ţ I A I N S T R A D A P A R I S , No. 1

D E V Â N Z A R E L A T O Ţ I C H I O Ş C A R I I

EXEMPLARUL 12 LEI

© BCU Cluj