Gând Românesc Revistă de cultură., ştiinţă şi artă

„De la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi din Dacia Traiană.

Ni Se cam veştejise diploma noastră de nobleţe, limba însă ne-am

păstrat-o.”

MIHAI EMINESCU

2

3

GÂND ROMÂNESC REVISTĂ DE CULTURĂ ŞTIINŢĂ ŞI ARTĂ

Anul VI, Nr. 2 (54) februarie 2013

EDITATĂ DE ASOCIAŢIA CULTURALĂ GÂND ROMÂNESC,GÂND EUROPEAN ŞI

EDITURA GENS LATINA ALBA IULIA

4

REVISTĂ FONDATĂ ÎN 1933 DE ION CHINEZU

FONDATOR SERIE NOUĂ:

VIRGIL ŞERBU CISTEIANU

Director general al revistei „Gând românesc” şi al publicaţiilor

editate de Asociaţia Culturală Gând Românesc, Gând European şi

Editura Gens Latina

DIRECTOR DE ONOARE: V. FANACHE

DIRECTOR: MIRCEA POPA

DIRECTOR ADJ. :IRONIM MUNTEAN

REDACTOR-ŞEF: TEREZIA FILIP

SECRETAR GENERALDE REDACŢIE:

IONELA COZMESCU

MEMBRII COLEGIULUI DE REDACŢIE:

ION BUZAŞI AUREL DUMITRU

SONIA ELVIREANU VASILE FRĂŢILĂ

VISTIAN GOIA MENUŢ MAXIMINIAN

IOAN POPA CORNEL TATAI-BALTĂ

I.S.S.N.: 1843-21882 Revista este înregistrată la Biblioteca Naţională a

României – Bucureşti Depozitul Legal, Legea 111//1995 modificată prin

Legea 594/2004

5

1933 – 80 de ani de la apariţia, primului număr al revistei ,,Gând Românesc” - 2013

VASILE FANACHE

CONTINUITATEA

,, GÂNDULUI ROMĂNESC”

Din 1933, când apărea revista ,, Gând Românesc” susţinută financiar de asociaţia Astra, au trecut aproape 80 de ani. Ardealul resimţea atunci nevoia unei publicaţii în măsură să mobilizeze în paginile ei talentele locale ale vremii, într-un efort cooperant cu forţele culturale din întreaga ţară., dând curs unui necesar sincronism spiritual unitar, de car era interesată societatea

6

românească din toate provinciile imediat după înfăptuirea Unirii.Reuşita a fost deplină, iniţiativa bucurându-se de participarea unei echipe redacţionale dirijată de Ion hinezu, secondat de Ion Breazu şi Olimpiu Boitoş, toţi trei aflaţi în plină tinereşe creatoare. CU înalte studii în Franţa, La fel de tineri au fost şi colaboratorii, în decursulcelor şapte ani de apariţie a revistei numărrul lor depăşind cîteva sute. În scurt timp, valoarea colaboratorilor de la ,,Gând Românesc” a impus publicaţiei un prestigiu care a distanţat-o de aslte reviste, multe la număr, editate în diferite centre transilvane. Diverse, animate de idei novatoare şi de un spirit polemic la obiect, constructiv şi colegial, colaborările au determinat o reacşie de real ecou. la care au baderat cei doritori de o schimbare îndreptată cu faşa spre viitor dar fără a profana zestrea trecutului. De remarcast că între colaboratori, mulţi la începutul carierei lor, sunt şi din aceea care în timp au evoluat până la nivelul de vârf al literaturii şi culturii române. Un caz e al lui David Prodan. Deocamdată modest arhivar la Institutul de Istorie, colaborator cu articole în care se întrevăd preocupările de mai târziu, David Prodan se impune câteva decenii mai târziu printre marii istorici ai românilor cu exegeza excepţională despre Răscoala lui Horea, precum şi cu geniala construcţie Supplex Libellus Valachorum. În schiumb Vasile Băncilă debutează impetuos cu eseul celebru, Lucian Blaga energie românească, şi cu studiul Semnificaţia Ardealului, în care dezvoltă ideea un ei Transilvanii a generaţiei româneşti.Lucian Blaga care mărturiseşte întro scrisoare adrsată lui Chinezu ,,că ar vrea să devină, nu coloaborator, ci stâlp permanent al revistei”, este prezet în paginile revistei cu fragmente din viirtoarele sale cărţi de filosofie, dar şi cu faimoasa lecţie de deschidere a cursului de filosofia culturii, inauguratla Universitatea clujeană în ziua de 17 noiembrie 1938. Din cuprinsul cursului desprindem o frază memorabilă: ,, Popoarele din sud-estul continentului nu vor fi ocolite de şansa afirmării spirituale majore, de expansiune spre cer.”. În adevăr,

7

mulţi colaboratori îşi încep acum ,, expansiunea spre cer”. Cum pe bună dreptate scria Vasile Băncilă: ,, Numai odată cu aşezarea Transilvaniei la locul ce i se cuvine începe via appia a destinului românesc. . ,, Gând Românesc” marchează semnalul acestui ,,început”, chiar dacă el a fost întrerupt prin Dictatul din 1940. Sunt de amintit numele lui Ion Muşlea şi Gh.Pavelescu, viitori folclorişti de notoritate, marele Sextil Puşcariu, Ştefan Paşca, Teodor Naum, Emil Petrovici, dintre lingvişti, Nicolae Mărgineanu, Leon Daniello, din domeniul ştiinţei, Virgil Bogdan, Barbu Zevedei, Septimiu Bucur, Al. Dima, D. D. Roşca, al cărui eseu Mitul utilului, denunţând pragmatismul exacerbat al ardeleanului, stârneşte înverşunate controverse. Autorii de literatură, au în frunte pe Mihai Beniuc, în poezie şi Pavel Dan, în proză. Se poate afirma că acesta din urmă este o ,,descoperire” a lui Ion Chinezu ( criticul îi prefaţează volumul Urcan bătrânul (1938). Pavel Dan recunoaşte în Ion Chinezu pe maestrul său, de la care a învăţat să scrie: ,, Ceea ce m-a legat de Dvs, a fost între altele că la ,,d-ta” înveţi să scrii, aşa cum învăţau alţii în apropierea lui Maiorescu.”. În proză încă nu se poate trece de numele lui Ionel Neamtzu, excelent prozator, de Victor Papilian şi V. Beneş. Nivelul contribuţiilor publicate în revistă, fie că vizau literatura originală, filosofia, folclorul, artele plastice, temele culturale, ştiinţele istorice, lingvistice, ş. a. a trecut prin filtrul sever al criticii, exercitat înainte de toate de Ion Chinezu. Criticul Ion Chinezu avea talentul şi marea capacitate de a gestiona, împreună cu o echipă de comentatori instruită,. mişcare redacţională, refuzând prostul gust, , improvizaţia,, impostura, veleitarismul, ignorarea prinncipiilor orientative ale reviste, potrivnice novatorilor. Alegerea lui Ion Chinezu în fruntea revistei, reprezenta de exemplu, pentru Vasile Băncilă, puterea în stare activă.a unei vocaţii excepţionale: Ca şef de revistă Ion Chinezu a găsit, trebuie să o spunem, locul ideal de realizare a sa şi de utilitate pentru naţia noastră. Tot ce era putere de animare,

8

virtute de a da ideilor realitate, magie de a converti materia în armonie ,, tot ce era spirit de sacrificiu şi de a arde lutul şi a-l face să sune, s-au adunat în activitatea de director de revistă, rezultând astfel acel minunat Gând Romînesc. Această revistă, a fost pentru Ion Chinezu universitatatea sa, academia sa, altarul său de cultură” (Medalion, ,,Tribuna”, 1965, nr. 35). Când am tipărit în 1973 lucrarea Gând Romînesc şi epoca sa literară1 însoţită de un Cuvânt înainte – semnat de David Prodan, unul din colaboratorii importanţi ai revistei, , trecuseră 40 de ani de la apariţia primului număr al publicaţiei editate de Ion Chinezu. O viaţă de om în care multe se schimbă în orizontul cultural şi politic alţării. Rămânea totuşi acel spirit generator de cultură naţională asimilat aproape natural de promotorii noii direcţii ideologice. În majoritatea lor, foştii tineri colaboratori ai Gândului continuaseră un drum ascendent, în multe domenii ei au devenit personalităţi marcante, repere de necontestat ale generaţilor succesoare. Mărturie stau scrisorile primite de subsemnatul la apariţia cărţii semnate de noi. Să cităm opinia lui Vasile Băncilă în 24 septembrie 1973: ,, Cartea despre Gând Românesc este foarte bună. Iar prefaţa lui David Prodan este admirabilă: ,,scrisă de un om cu pondere şi cu stil de artist. Pe deasupra cu curajul spiritual.”.La fel de măgulitoare este scrisoarea prozatorului Ionel Neamtzu: ,, Cartea, perfect documentată, este o contribuţie la istoria literaturii şi miscarea literară a Ardealului dintre cele două războaie. Este, în acelaşi timp, un pios omagiu adus aceluia care a fost îndrumătorul şi animatorul acestei mişcări, polarizând în jurul său şi a publicaţiei sale serioase talente ale provinciei. Ion Chinezu a fost o mare personalitate care a ştiut să lucreze şi să imprime pecete culturală perioadei, a ştiut să adune oameni în jurul său, să impună

1 Excelenta care a lui Vasile Fanache ,, Despre Gând Românesc şi epoca sa literară, va apărea într-o nouă ediţie revăzută şi adăugită în luna mai a. c . la editura ,, Gens Latina“ din Alba Iulia

9

Ardealul creator în cadrul întregii literaturi a vremii „ (datată 17 septembrie 1973). Pe de altă parte, recenziile numeroase, apărute la apariţia cărţii, subliniază perenitatea ideilor lansate de revista lui Chinezu. Promovarea unităţii culturale din cele trei provincii, un raport echilibrat între tradiţie şi modernitate, reflectat într-o necesară sinteză naţională, constituirea fermă a principiilor călăuzitoare ale publicaţiei ,, Sub acelaşi cer” urma să se afirme spiritualitatea celor trei provincii, fără a se anula aspectele distincte ale fiecăreia dintre ele. Al Dima este nu numai un remarcabil recenzent al subsemnatului, dar şi un scriitor care, în tinereţe prin gruparea ,, Thesis” (1933) de la Sibiu militează pentru emblema ,,localismului creator” în favoarea talentelor locale. Reproducem câteva rânduri din recenzie: ,, Simţul itoric al cercetătorului se verifică încă odată. Gândul Românesc este integrat în ,, momentul de resurecţie şi emancipare culturală din Transilvania, Familia, Tribuna şi Luceafărul... Sincronizarea naţională a Gândului Românesc s-a realizat – e necesar să se sublinieze – şi în continuarea vechii tradiţii a spiritualităţii unitare din cuprinsul tuturor provinciilor româneşti... Desigur, noul moment este unul de sinteză culturală, cum îl numeşte autorul, dar numai pe plan orizontal, în cuprinsul epocii, ci şi pe unul vertical, în istorie... De aici trăinicia şi posteritatatea Gândului Românesc. Preţioasă este totodată constatarea că ,,sincronizarea naţională” n-a eliminat specificul regiunilor. De aceea am şi insistat în epocă asupra acelui progres al ,,localismului creator” ( ,, Steaua”, 1973, nr. 7) Evoluţia în forme culturale specifice fiecărei regiuni a constituit unul dintre reperele axiologice ale publicaţiei, posibil de relevat prin urmărirea în timp a influenţei declanşate de revistă, Se poate vorbi, de o adevărată posteritate a Gândului Romînesc, un ultim exemplu fiind noua serie a revistei, apărută la Alba Iulia. Prima are loc în 1940, după întreruperea brutală a Dictatlui de Viena, când pleiada de scriitori ai Clujului ia drumul pribegiei,

10

mutându-se la Sibiu.. În capitolul posteritatea Gândului Românesc, istoricul literar Nae Antonescu în comentariul său, (publicat în ,,Steaua” din octombrie 1973) , semnalează afirmaţia lui Radu Stanca, membru fondator al revistei ,, Cercul literar”: ,,Gând Românesc al tuturor începuturilor noastre” pe care o exeplifică când o compară cu revistele literare apărute la Sibiu, după drama istorică de la 1940, Transilvania, Luceafărul, Revista cercului literar, toate trei tipărite după moderlul Gândului Românesc. Continuitatea implică longevitatea unei stări de spirit, un ideal de viaţă adânc înrădăcinat, izvorât din necesitatea unor aspiraţii colective, sedimentate în timp şi asumate treptat de un întreg popor. Aşa zisele ,, mirifice” programe mondiale.sunt lipsite de substanţă reală, ele dispar repede, lipsindu-le relaţie cu realitatea concretă, în locul unor astfel de experienţe, pe cât de răsunătoare pe atât de ineficiente, averizează Ion Chinezu într-un articol publicat în 1934: ,, noi cu picioarele solid înfipte în pământ, nu înţelegem pe ce s-ar putea altoi şi cu ce preţ am putea avea noutate fără continuitate. Noua serie a Gândului Românesc, tipărită de un grup de redactori condus de providenţialul fondator Virgil Şerbu Cisteianu şi-a asumat o responsabilitate temerară. Pentru a con- tinua preceptele vechii reviste este nevoie mai mult decât preluarea unui titlu, gestul obligă la o evoluţie valorică egală, ţel greu de atins. Adevărata continuitate pretinde menţinerea aceluiaşi nivel de creaţie, numai astfel se poate vorbi de un progres, despre o tradiţie care a triumfat.

11

MIRCEA POPA Poetul în iarnă: Teofil Răchiţeanu – 70

De curând, când lumea a mai îmbătrânit cu un an, poetul Teofil Răchiţeanu a intrat şi el în iarna celor 70 de primăveri. Fără să cobore o clipă din satul său de munte, unde uceniceşte de atâţia ani să pună lumină şi poezie în sufletul copiilor, glasul său se întoarce la izvoare, înfrăţindu-se, la modul eminescian, cu natura bătrână şi fascinantă a ţării, din care el a creat un fel de insulă a lui Euthanasius, în care trăieşte edenic şi pur, ocolit de răutăţi şi ocări, ca un nou Zamolxe, adăpostit în coaja vie a copacilor şi a râurilor care-şi spun liturghia veşniciei. Arhaitatea sa originară, aşa cum a văzut-o şi simţit-o Eminescu, el o traduce pentru noi într-un nou basm fără început şi sfârşit, prin care se manifestă vrăjit oameni şi vietăţi, ape şi păduri, scăldându-se în lumina vie a mitului dintotdeauna. Înconjurat de cercul Mumelor-sfinte, Teofil Răchiţeanu reînoadă tradiţia biblică şi ne proiectează, pe urma visului şi somniei în apele unui creştinism primitiv, în care Dumnezeu stă de vorbă cu bătrânii munţi şi cu Istoria noastră, iar el Poetul-Voievod, reînvie pentru noi idealul, niciodată abandonat al unei transcendenţe din care ne hrănim nemurirea.

12

TEOFIL RĂCHIŢEANU Mai sună, mai sună în munţi vechi izvoare Mai sună, mai sună în munţi vechi izvoare. De demult, de demult le ştiu, din pruncie. Le-am, prin ani, ascultat – o fără de seamăn, Pagină, în mine sunând liturghie... Copil bătrân, încă şi-astăzi le-ascult Neînţelese-nţelesuri se-aleg. Cele Mume Din graiul lor basme ţes, de când lume Nu era încă şi nimic n-avea nume... Când de din lume petrece-m-oi,graiul Acela voi vrea să-l aud, să îmi fie, In fără de capătul somn al veciei, Unică, fără sfârşit liturghie... Noapte de noapte aud în vis zvonuri Noapte de noapte aud în vis zvonuri- Glasuri de greier, de din adânc de pământ, Muget de cerbi-inorogi, glas de râuri Edenice; codri despletindu-se-n vânt. Îmi sună, tot sună-n auz vechi izvoare La care mereu şi mereu mă întorc, Car basme-mi spun, vechi, de la începuturi de lume, Al cărora fir încă Mumele-l torc.

13

Treaz, le şi aud - sânt ecouri Din de la-nceputuri de lume grai sfânt Și mereu, şi mereu, suferinţa în mine Că ştiinţă n-am să le-ncheg în cuvânt...

La apa obârşiei în Munţi de Apus La Apa obârşiei în Munţi de Apus Sufletul meu adastă mereu. Acolo în fragede răsărituri de soare Se, în secret, adună la sfat cu Dumnezeu. Acolo, la mistice ore, -mpăratul Cerb-Inorog nestematele grele Îşi scutură. Domnul Dumnezeu le adună Şi le face pe cerul munţilor stel Acolo biserici am eu dăltuite, De vânturi şi ploi şi în peşteri altare Acolo doar sufletul meu îngenunche Şi Dumnezeu e în el şi nimica nu doare. Codrul din vis Un codru e înalt, înalt, înalt Din demult, din ere vechi, prin care Din loc în loc deschide Dumnezeu Sub fagi bătrâni, în zori de zi, izvoare. Cirezi-cirezi străbat prin el de cerbi Se duc, se duc spre tainice dumbrave Grei nouri peste ei plutesc, plutesc Ca pline de mister – spre unde – nave.

14

Înalt, înalt e el şi mult bătrân De-un gând al meu se clatină şi freme Şi vulturi peste el rotind, rotind Tot scriu pe cer, pline de tâlc, poeme.

15

Vlad Mircos: Adevăratul „format” al posturilor de radio şi televiziune urmează a fi muzica de calitate.

Poeta Galina Furdui în dialog cu muzicologul

şi compozitorul Vlad Mircos Vlad Mircos: compozitor, muzicolog, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din Moldova, autor a circa 100 de articole de cronică muzicală în presa periodică din Basarabia şi România, autor a numeroase piese instrumentale, orchestrale, corale şi cîntece de muzică uşoară, membru al juriului la diverse

16

concursuri de muzică uşoară naţionale şi internaţionale din ţară şi străinătate.

Galina Furdui: Procesul muzical al plaiului notează, precum e şi firesc, caracteristici noi. Rămânând în cadrul temporal pe care-l trăim, ne-am bucura să-l aflăm pe compozitorul Vlad Mircos creionând pentru specificul actual al acestui proces câteva caracteristici.

Vlad Mircos: Atunci când vorbim despre un proces muzical, ne referim, desigur, la o serie de nume notorii pe firmamentul artistic al plaiului şi, bineînţeles, la anumite realizări de referinţă. Consider, şi, cred, nu sunt singurul la acest capitol, că Republica Moldova este mai puţin bogată în talente în domeniul sportului şi, dimpotrivă, o ţară doldora de har artistic, har care a reuşit, pe parcursul deceniilor, s-o proslăvească pe toate meridianele globului. În domeniul muzicii uşoare s-au conturat câteva generaţii de interpreţi de valoare, cum sunt Ion Suruceanu, Anastasia Lazariuc, Nina Crulicovschi, Galina Gherman, Nelly Ciobanu, Natalia Barbu, Rodica Novac, Nadin Trohin, Natalia Gordienco, Nelly Triboi, Natalia Moscalu, Rodica Ciobanu, Laurenţiu Popescu, Anişoara Puică, Vitalie Dani şi mulţi alţii. Evident, talentul lor a fost şi este valorificat de către compozitori de talent, printre care Liviu Ştirbu, Marian Stârcea, Valentin Dînga, Andrei Sava, Boris Lebediuc, Sergiu Teacă, Oleg Baraliuc, Liviu Burlea, Octavian Coteţ, regretaţii Ion Aldea-Teodorovici, Petre Teodorovici, Mihai Dolgan şi alţii. Printre compozitorii tineri aş dori să-i menţionez pe Alexandru Braşoveanu şi Alexandru Gorgos, care, prin realizările lor din ultimii ani, au reuşit să obţină mai multe succese. Anume fructuoasele colaborări dintre compozitori şi interpreţi au şi contribuit la cucerirea întâietăţii la mai multe competiţii

17

artistice de prestigiu din străinătate, precum „Slaveanski bazar” (Vitebsk, Belarusi), „Mamaia” şi „Cerbul de Aur” (România), „More druzei” (Ialta, Ucraina), „Slaveanskaia zvezda” (Oriol, Rusia), „Novaia volna” (Jurmala, Letonia) şi multe altele. Nu mai puţin importante sunt, de asemenea, concursurile naţionale şi internaţionale din ţară, care la fel contribuie în mod esenţial la lansarea şi promovarea tinerelor talente („Două inimi gemene”, „Cântecele lumii”, «Лица друзей», „Steaua Chişinăului”, „Barza de cristal”, „Steaua Elatului”, Concursul cântecului francez, „Steluţele verii”, „Ars Adolescentina” ş.a.).

G.F.: Orice piesă de valoare substanţială ia naştere la distanţă de timp. Atestă timpul nostru lucrări despre care se spune că înfruntă timpurile?

V.M.: Consider că, într-adevăr, au înfruntat timpurile cântecele semnate de regretatul compozitor Ion Aldea-Teodorovici, pe care eu l-aş numi „Mozart al muzicii uşoare naţionale”. Anume în creaţia Domniei Sale s-au îmbinat într-un mod armonios simplitatea melodică cu genialitatea componistică. Au rezistat vremii mai multe dintre piesele semnate de Mihai Dolgan, Petre Teodorovici, Anatol Chiriac, Valentin Dânga ş.a. Nu poţi să nu rămâi impresionat ascultând „De ce plâng chitarele”, „Melancolie”, „Mihaela”, „Bluz la mare” ... În acelaşi registru se înscrie şi altă piesă, care are deja un deceniu dar e la fel de îndrăgită de public – „Dacă ai fi”, interpretată de Nelly Ciobanu (muzică – Liviu Ştirbu). Personal, în calitate de specialist, dau o apreciere deosebită multor piese de muzică uşoară – atât vocale, cât şi instrumentale, chiar dacă nu toate au priză la public. M-am convins că e destul de dificil să creezi o lucrare de valoare care, înalt apreciată de specialişti, să placă publicului larg, gusturile ultimului fiind, deseori, cam

18

deocheate şi, chiar imprevizibile. Deaceea consider că fiecare compozitor care se respectă trebuie să-şi urmeze inspiraţia divină şi să depună mult suflet în fiecare lucrare muzicală. Doar aşa ea va impresiona, va face să vibreze corzile inimii ascultătorului, trezindu-i emoţiile pe care le-a trăit pe parcursul vieţii ...

G.F.: Se lasă subliniată în ultimul timp o tendinţă deosebită pentru deposedarea textelor pentru cântece de ponderea lor semantică, optându-se pentru mesajele „uşurele”, extravagante chiar. Care este opinia Dvs?

V.M.: Cu regret, acest lucru se întâmplă tot mai des în ultimii 10 – 15 ani. De vină este, în primul rând, publicul care acceptă aceste mesaje, procurând casete şi CD-uri, solicitând şi ascultând aceste piese la radio, TV, la petreceri etc. O parte din vină o au mijloacele mass media, atât Radio-TV, cât şi cele scrise, care propagă zi de zi atât piesele respective, cât şi pe interpreţii şi autorii acestora. Aceştia îşi au şi ei partea lor de vină, deoarece coboară la un nivel estetic inferior, oferind spectatorilor piese cu texte deplasate, de prost gust şi neprofesioniste. Tendinţa de a câştiga bani îi face pe mulţi artişti să uite de aspectul valoric şi estetic al produsului artistic, tirajând cântece ieftine, care, după o viaţă relativ scurtă, cedează locul altora ş.a.m.d. Acest proces, evident, are loc peste tot în lume, dar la noi el depăşeşte, uneori, orice limite. Nu mă voi referi la denumiri concrete, deoarece fiecare dintre noi ştie ce ascultăm în fiecare zi, cu şi fără dorinţa noastră...

G.F.: Observăm o înviorare marcată de multe ori de succese în cadrul muzicii pentru copii. Sunteţi de mai mulţi ani preşedintele juriului în cadrul Concursului de creaţie a generaţiei preuniversitare „Ars Adolescentina”, deci la curent cu noutăţile, dar şi

19

manifestările respective. Nota Dvs cu privire la acest aspect al muzicii noastre ar fi ...

V.M.: Consider că şi acum se scrie puţină muzică bună pentru copii. Cauze sunt mai multe. Nu întotdeauna compozitorii îşi dau silinţa să creeze ceva simplu, accesibil şi interesant pentru copii. Nu tot timpul copiii înţeleg ideile muzicale ale compozitorilor, ba şi părinţii sunt uneori departe de a accepta piesele cu adevărat bune. Pe de altă parte, mulţi copii şi adolescenţi, sub impresia celor audiate la posturile muzicale străine, tind să interpreteze cântece mature, dificile ca melodie şi diapazon şi, mai ales, inaccesibile modului lor de a gândi şi a simţi, creând astfel un fel de cópii palide şi deloc reuşite ale şlagărelor internaţionale. Ediţia din acest an a Concursului „Ars Adolescentina” m-a bucurat în mai multe privinţe, îndeosebi la capitolul alegerii pieselor potrivite vârstei copiilor. Mă refer, în mod special, la deţinătorul Premiului I – Iulian Moşneaga de 12 ani, care a interpretat piesa „Un vis”, şi deţinătoarea Premiului oferit de Institutul „Fraţii Golescu” (România) – Laura Jitariuc de 14 ani, care a intepretat cântecul „Înger alb”.

G.F.: Creaţia populară orală suportă în ultimul timp transformări radicale în cadrul modificărilor stil ethno ş.a. Calificaţi drept evoluţie această stare de lucruri?

V.M.: Stilul ethno promovat în ultimele două decenii are atât aspecte negative, cât şi pozitive. Printre ultimele se numără efectul popularizării în masă a muzicii populare, deosebit de îndrăgite la noi, mai ales în spaţiul rural. Aspectul negativ este, însă, denaturarea artistică a acestor valori seculare, deoarece, de cele mai multe ori, autorii preiau melodiile populare şi le pun pe ritm modern, fără a interveni din punct de vedere creativ asupra lor. Deseori suportă modificări şi denaturări textul

20

popular. Iar lucrările în care lipseşte actul de creaţie nu pot fi considerate, în opinia mea, cu adevărat valoroase. Cu regret, publicul, de regulă cel din generaţia tânără, „înghite” aceste „pilule muzicale”, uitând că adevăratele valori ale melosului popular sunt prezentate în forma lor autentică de către formaţiile „Lăutarii”, „Mugurel”, „Fluieraş”, „Joc”, „Folclor” ş.a. Goana după popularitatea ieftină – aşa poate fi calificată, după părerea mea, includerea pieselor în stil ethno în repertoriul intepreţilor din toate generaţiile.

Altceva, din perspectiva artistică, sunt prelucrările de muzică uşoară în stil popular, prezente, printre altele, în programele de concert ale Formaţiilor „Millenium” şi „Transbalkanica”. Deosebit de original sună, de asemenea, prelucrările realizate de compozitorul Liviu Ştirbu şi interpreta Nelly Ciobanu, piese care au avut succes atât în ţară, cât şi în străinătate. Exemplele de acest fel pot fi continuate, spre satisfacţia mea şi a altor specialişti în materie, şi ele, sper, vor lua treptat locul pseudo-valorilor în acest gen de muzică uşoară – ethno ...

G.F.: Numeroasele posturi de radio vin în ultimul timp să invadeze ascultătorul cu ...

V.M.: ... material muzical ieftin şi neinteresant din mai multe aspecte. Este, uneori, pur şi simplu imposibil să asculţi anumite posturi de radio, care-şi creează în mod artificial un aşa-numit „format”, difuzând doar piese ce se includ în acest cadru. Consider că adevăratul „format” al oricărui post de radio sau televiziune urmează a fi muzica de calitate, piesele care conţin elemente de originalitate şi inventivitate sub toate aspectele – melodico-armonic, structural, compoziţional, conceptual, poetic, semantic, interpretativ etc., cu alte cuvinte, piesele care au un gând, o respiraţie, care spun ceva, ne impresionează, fac să ne treacă fiorii... De multe ori, însă, audiem cântece „despre

21

nimic”, cu o înşiruire banală de fraze atât verbală, cât şi melodică. Ba uneori, poţi auzi, din partea diverşilor prezentatori Radio-TV, comentarii elogioase la adresa autorilor şi intepreţilor respectivi. Evident, timpul le pune pe toate la locul lor, dar e trist să conştientizezi că posturile de radio, în calitatea lor de importante mijloace mass-media, nu-şi asumă un rol educativ în societate. Majoritatea oamenilor acum ascultă radioul şi vizionează televizorul, asimilând informaţia care le este oferită zi de zi. Cât de important este, în acest context, conţinutul informaţiei respective, care le modelează intelectul, conştiinţa, sufletul. Acest lucru se referă, nu în ultimul rând, şi la conţinutul cântecelor de muzică uşoară ...

G.F.: Doleanţele, propunerile muzicologului şi compozitorului Vlad Mircos ar fi să încheie acest dialog ...

V.M.: ... cu urări de inspiraţie şi energie creatoare compozitorilor şi poeţilor, de asemenea, mult curaj şi succes interpreţilor. Spectatorilor le doresc educarea şi dezvoltarea unui veritabil spirit de observaţie în selectarea adevăratelor valori artistice. Viaţa, cred eu, este prea scurtă ca s-o irosim asimilând şi reproducând insignifiantul.

22

VIRGIL ŞERBU CISTEIANU

CORESPONDENŢA DINTRE IONEL NEAMTZU ŞI VASILE FANACHE

I Ionel Neamtzu către Vasile Fanache Stimate Domnule Fanache,

Venind de la mare, unde am stat peste două luni, am avut plăcuta surpriză să descopăr elegantul volum scris de Dvs. apărut la editura Enciclopedică. Cartea perfect documentată este o valoroasă contribuţie la istoria literaturii şi mişcarea literasr culturală a Ardealului dintre cele două războaie. Este în acelaşi timp, un pios omagiu adus aceluia care a fost îndrumătorzl şi animatorul acestei mişcări, polarizând în jurul său şi a publicaţiei sale serioase talentele provinciei. Ion Chinezu a fost o mare personalitate, care a ştiut să lucreze şi să imprime pecete culturală perioadei, a ştiut să adune oameni în jurul său, a ştiut să impună

23

Ardealul creator în cadrul întregii activităţii literare a vremii. A fost modest, n-a urmărit ambiţii personale, s-a dedicat în mod altruist cauzei nobile. Faptul că s-a găsit istoricul literar competent care să releve perioada fructuoasă să o adâncească şi să o repunăîn actualitatea discuţiei, e un mare merit şi un mare norocţ Volumul se găseşte în toate librăriile, pus la vedere. Vămulţumesc că aţi avut bunătatea să mă încadraţi şi pe mine în studiu şi să reproduceţi fotografia Thesis-ului, lucru ce la încântat şi pe Dima. Ardelenii de aici comentează lucrarea şi se laudă cu aportul Ardealului Vă urez să aveţi încă alte multe succese.. ss Ionel Neamtzu N.N. Scrisoarea este datată 17 IX 1973 II Stimate Domnule Fanache, În sfârşit am primit veşti de la Dv. şi sunt încântat să vă citesc din nou scrisul de mînă, după ce v-am parcurs cu atâta interes slova tipărită O absolventă de filologie mi-a spus că sînteţi ceva mare în Cluj. La aceasta s-a referit aluzia mea glumeaţă din ultima scrisoare. Regret foatte mult ceea ce s-aîăntâmplat cu Dima. Cred că totul s-apetrecut fără ştirea sa. El e mereu plecat şi în lipsa sa unii îţi fac de cap. În lunsa sept. a.c. 28 de profesori universitari au fost scoşi lapensie între care şi Dima. El se afla în provincie, cînd s-a făcut operaţia. La întoarcere s-a dus

24

unde trebuie şi s-a revenit asupra lui, ceea ce dovedeşte că e încă tare pe poziţie. S-a revenit şi asupra lui Macrea. A rămas însă numai titularul catedrei, ia la Ins. de istorie şi literatură s-a instalat Zoie Dumitrescu – Buşulenga, care urmărea de ult acest post. N-am fost de un an la ,,Minerva”. Cornel Popescu mi-aspus că sunt programat pentru anul 1974, aşa că n-am găsit necesar să maik trec pe la editură. Voi merge însă zilele acestea să mă interesez dacă va fi respectată data. În caz că e sigură apariţia cărţii, v-aş ruga să-mi scrieţi, prefaţa. Sper că îmi veţi face această cinste. Am să fac cunoscută această dorinţă a mea ţi editurii ţi cred că ei sunt de acord, adică nu sunt împotriva ideii ca volumul să aibă o prezentare . Asupra persoanei dvs nu va fi discuţie, sînteţi cunoscut şi la ei caşi în public, Am mai prezentat noi manuscrise şi am retuşat pe cele vechi. În caz că lucrul se va face vă trimit materialul pentru a vă servi la prefaţă, arătându-vă că a fost reţinut din bucăţi. N-am încă telefon, dar voi avea în curând. Construcţia centralei cartierului nostru e, pe terminate. M-a impresionat foarte mult moartea celor doi prieteni, George Popa pe care l-aţi prefaţat şi Radu Brateş, care a avut fericirea să-şi vadă volumele pe patul de moarte, după 5 ani de aşteptare, datorită lui Ion Brad, care i-a fost elev. Aşa ne vom duce toţi ( mă refer la vârsta mea) Vă mulţumesc mult pentru atenţia constantă ce mi-o acordaţi. ss Ionel Neamtzu

25

III Stimate domnule Fanache, Am dus acţiune diplomatică, nu pentrru că Dima trebuie stimulat la o faptă nobilă, ci pentrru ai reaminti că printre numeroasele îndeletniciri şi obligaţii în care este prins, trebuie să dea o prioritate şi recenziei despre cartea Dv. Astăzi am avut satisfacţia de a afla de la el că a trimis articolul revistei Steaua.A ales această revistă pentru a servi mai bine cauza Dv într-un mediu unde există atâtea mâncătorii, Am vb mult despre Dv, şi despre lupta Dv. eroică. Această luptă e dusă în multe centre culturale şi universitare, unde există oameni de rea credinţă. Dar Dv. le puteşi da în cap acestora cu câte o carte valoroasă scoasă periodic (Am auzit că va apare antologia poeziei române din Transilvania). Vă felicit pentru munca Dv laborioasă şi pentru talentul critic literar cu care săvârşiţi adevărate minuni, adunând materiale4 atât de felurite, coordonându-le, selectându-le şi apreciindu-le după criterii estetice. Vă urez spor în activitatea Dv atât de preţioasăşi de necesară. Va trebui să se pună odată ordine şi în apariţiile haotice ale atâtor producţii necorespunzătoare ce invadează piaţa literară. Criticii au această menire de a tria ce-i bun şi ce e rău. Aceasta o vor putea face însă numai în perspectiva timpului. Acum Şi-ar aprinde paie în cap; ar sări cei atacaţi cu ferocitate la omul ordinei. Cu cele mai bune gânduri. Ionel Neamtzu. Scrisoarea este datată 4 martie 1974

26

VISTIAN GOIA

ANDREI PLEŞU - PARABOLELE LUI ISUS. ADEVĂRUL CA POVESTE

"Cartea anului 2012" este interesantă în toate privinţele. E vorba de Parabolele lui Isus. Adevărul ca poveste, a lui Andrei Pleşu, apărută la editura Humanitas. Credem că a fost elaborată într-o lungă perioadă de timp de către neasemuitul erudit şi eseist. Subsolurile cărţii sunt doldora de trimiteri ale comentatorilor din neamuri şi de limbi diferite, care s-au încumetat să descifreze "tâlcul" parabolelor. Apoi, cu mintea sa iscoditoare, Andrei Pleşu analizează pe toate feţele cunoscutele parabole consemnate de apostolii lui Isus. Hermeneutul pasionat descoperă atâtea piste de înţelegere şi interpretare a parabolelor încât "se sparie gândul", vorba cronicarului. De aici "aerul glacial", menţionat de unii cronicari, ce se degajă din cuprinsul lucrării. E adevărat, însă o astfel de carte, unde erudiţia e copleşitoare şi raţiunea suverană, înlătură din capul locului "starea de graţie" sau "extazul" metafizic. Şi nu-l putem învinui pe autor de ceea ce nu şi-a propus. Pentru Andrei Pleşu, adevărul din parabolele lui Isus nu se află cuprins ca într-o "doctrină de catedră", nici nu au forma unui "îndreptar didacţic". Totdeauna parabolele spun mai mult decât par la prima citire, la prima audienţă. Esenţa "poveştii" se

27

află în contrast cu enunţul strict intelectual. Ca tehnică de comunicare, parabolele au fost răspândite în mediul iudaic şi, apoi, după Hristos, în cel evreiesc. Publicul căruia i se adresau nu era omogen, ci compus din două sau chiar trei categorii umane: adepţii (cei din preajma lui), apoi ceilalţi, ( adică mulţimea amorfă a Israelului), de asemenea vrăjmaşii (arhierei, cărturari ş.a.). Sigur, auditorul era de multe ori amestecat. Cu privire la receptarea parabolelor, Andrei Pleşu limpezeşte din capul locului accesibilitatea acestora. Dacă ucenicii lui Isus au acces la adevărurile exprimate în parabole, pentru popor, ele rămân "opace". Primii capătă parabole gata descifrate, ceilalţi rămân cu "enigme insolubile". De aceea, pentru autorul cărţii, decizia "elitistă" a lui Isus e "smintitoare", pentru că ea contrazice uzul tradiţional al parabolei, stilul hristic şi alte texte din Evanghelii. Cu privire la "originalitatea" lui Isus, Andrei Pleşu afirmă că "predicatorul" nu cultivă parabola ca vorbire "obscură", deşi acceptă coeficientul de "mister", pe care îl conţine. Pentru Isus, instruirea mulţimilor a fost o ocupaţie constantă, obişnuită. Pe de altă parte, el nu a fost un animator popular euforic. Iubirea lui nu era o formă de idolatrie, deci nu practica o "lâncedă doctrină populistă". În unele momente trăieşte chiar clipe de exasperare, întrebându-se retoric: "O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda?" Din cartea pe care o comentăm, aflăm tot felul de amănunte, anume Isus vorbea în "aramaică" şi nu în "ebraică". Apoi, parabolele ne spun ceva şi dincolo de timpul rostirii lor, de aceea trebuie preţuite ca "modele" de conduită şi înţelepciune pentru creştinii adevăraţi. "Credinţa", ne spune Andrei Pleşu, se întemeiază pe încredere, speranţă şi răbdare, pe o anumită libertate şi nu pe o dogmă limitativă. În altă ordine de idei, autorul se alătură multor hermeneuţi în combaterea tendinţei unor clerici de a situa

28

Biserica în locul lui Isus. În felul acesta, credinţa enoriaşilor era deviată de la "Dumnezeul cel viu" şi înlocuită cu "suficienţa unei instituţii". La fel de interesante sunt distincţiile pe care le face autorul (după cugetătorii străini) între diferitele categorii ale "timpului", pentru a uşura astfel sensurile multiple ale parabolelor. Între "registrele" timpului, autorul reţine următoarele: timpul cronologic (liniar, omogen, infinit); timpul apocaliptic (timpul sfârşitului, al ultimei zile); timpul mesianic (timpul aşteptării, al vremelniciei). Omul care aşteaptă, printr-un exerciţiu spiritual, e prezent şi în imediat, şi în transcendenţă. Însă, afirmă Andrei Pleşu, "A fi între oameni şi a fi, totodată, cu Dumnezeu, nu e o îndeletnicire la îndemâna oricui". (p. 151.) Parabolele care se sprijină pe "Somn", "Veghe" şi "Noapte" sunt comentate pe larg şi însoţite de judecăţile filosofului, surprinzătoare prin adevărul lor. Printre altele sunt condamnate obtuzitatea mentală, exaltarea pasageră, preocuparea excesivă pentru grijile lumii, abuzul spiritului critic, agresivitatea gregară etc De aceea, din multe motive, Isus oferă discipolilor ca model de rugăciune Tatăl nostru. Tema fricii e cuprinsă deopotrivă în Proverbele lui Solomon, dar şi în Psalmul 110. În Noul Testament, termenul frică e folosit în 42 de locuri. În cartea pe care o comentăm găsim o sumedenie de accepţiuni ale termenului: frica de moarte, de sfârşitul lumii, de stăpânire, de iudeiii ostili, frica de cutremur, de păcat etc Isus îi îndeamnă mereu pe ascultătorii săi prin propoziţii imperative de acest gen: "Îndrăzniţi, nu vă temeţi!"; "Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi". Iar spiritualul comentator nu uită să menţioneze două ipostaze deosebite pentru prezenţa ori absenţa fricii: "Frica de Domnul" constituie începutul înţelepciunii"; doar în iubire nu este prezentă frica, iubirea alungă frica!

29

Pentru a percepe tâlcul parabolelor – spune Andrei Pleşu – nu e destul să citeşti sau să asculţi "povestea" fiecăreia, ci să trăieşti conţinutul lor moral şi să acţionezi cu conştiinţa curată pentru traducerea lor în practică. Comentarea pe larg a parabolei Cei doi fii evidenţiază legătura dintre cuvânt şi faptă. E adevărat, cuvântul e vindecător, dar fără înfăptuirea lui rămâne fie o ideologie abstractă, fie vorbă în vânt. Discutând fondul cuvântului "a înfăptui", autorul atrage atenţia credincioşilor că Isus nu oferă prin parabole o colecţie de norme sterpe obligatorii, aşadar "nu putem admite că Dumnezeu s-a făcut om ca să livreze o lecţie de dirigenţie". (p.221) De asemenea, incitante sunt distincţiile pe care le face filosoful român între: "trăirea" din sfera religioasă şi aceea filosofică. Kant sau Husserl sunt studiaţi fără să dăm vieţii o turnură kantiană sau fenomenologică. De obicei, filosofia nu e consolatoare. Cât priveşte literatura, ea nu poate oferi, totdeauna, "modele" adevărate pentru destinul propriu al oamenilor. Unele personaje, precum Don Quijote şi Emma Bovary, crede Andrei Pleşu, păcătuiesc prin pornirea lor nesăbuită de a "aplica" ceea ce au citit undeva, fără să ţină seama de limitele dintre realitate şi ficţiune. (p.219) Parabolele lui Isus e o carte bogată şi complexă din multiple perspective, chiar dacă unele afirmaţii ale autorului ni se par în contradicţie cu ceea ce ne-am obişnuit să credem. În cazul cărţii acesteia, unii cititori se vor limita la "povestea" din parabole, alţii (din elita intelectuală) vor fi captaţi de "adevărul" cuprins în ele. Pentru a-i sublinia meritele, vom aminti un mare adevăr rostit de B.P.Hasdeu la vremea lui: "Cărţile cele bune nu sunt tocmai acelea care ne învaţă, ci acelea cari ne fac a cugeta peste cele cuprinse în ele".

30

IRONIM MUNTEAN

Veghe şi vis

Livia Fumurescu face parte din generaţia care în 1965 a absolvit Filologia clujeană din care primii afirmaţi în literatură au fost: Mircea Vaida – Voevod (a debutat editorial în 1969 cu volumul „Cenuşa verde”), Mihai Sin (Aşteptând în linişte, 1973) şi Titu Popescu (Mihai Dragomirescu estetician, 1973). Le-au urmat: Nicolae Stoe, Mircea Valer Stanciu, Ion Buzaşi, Ion Creţu, Viorel Horj, Teodor Crişan, Iuliu Pârvu care făcându-i portretul afirma: „Suntem o generaţie care ne-am trăit adolescenţa printr-un paradox... S-a vrut să fim internaţionalişti, iar noi am făcut ce-am făcut şi am ajuns înfocaţi patrioţi. S-a vrut să fim atei, şi nu ştiu cum s-a întâmplat că ne-am păstrat intacte credinţa şi sărbătorile. S-a vrut să fim delatori, iar noi am întărit în societate spiritul familial şi pe cel al camaraderiei. S-a vrut să fim roboţi, mărşăluind în uniformă, şi s-a ales din noi o generaţie perdantă, cu simţul umorului...” Aşa ne lăsăm moştenire celor care vin (Iuliu Pârvu: Aicea printre ardeleni)” Livia Fumurescu a debutat târziu cu un masiv volum de proză: Ambalajul de staniol, Editura Emma, 2011, înscris speciei proteice a romanului, în fapt o scriere compozită cu indiscutabile virtuţi parenetice, de factura celebrelor

31

„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, intenţie descifrată încă din dedicaţie: „În amintirea părinţilor şi a soţului meu, spre cunoaştere urmaşilor noştri”. Experienţa bogată de viaţă, cariera didactică exemplară a autoarei, vocaţia pedagogică compun suportul meditaţiei existenţiale din volum încărcat de poveţele adresate, peste vremuri, de părinţi urmaşilor. Norma morală cu inflexiuni creştine aminteşte de Ioan Slavici, Ion Agârbiceanu şi Gala Galaction, pe care o concretizăm sumar spicuind din adevăratul testament transmis de Alexandru Dănilă celor patru copii ai săi: „Va veni ea vremea înţelepciunii, chiar dacă acum nu mă pricepeţi. Să nu râvniţi niciodată la câştig fără muncă şi nici la venituri din furtişaguri, că vă veţi arvuni nenorocirea. Ţineţi minte că leacul cel mai bun contra părerilor de rău la vremea neputinţei este chibzuiala din tinereţe, munca şi drămuirea cu folos a câştigului. Cel ce împrăştie şi huzureşte în tinereţe plânge amarnic la bătrâneţe. Şi încă ceva vă mai spun şi să vă amintesc când va fi vremea... Să nu vă certaţi pe moştenire, stârniţi de nevoi sau de perechile voastre... grabă nu trebuie să aveţi la vânzare, ci la păstrarea şi sporirea lucrurilor moştenite de la cei care au trudit pentru a le dobândi. Ţineţi minte, dragii mei, că toate hotărârile pripite şi necugetate, ca şi câştigurile necinstite, aduc bucurie numai pentru moment, dar mai târziu, aduc mari supărări. Important, în viaţă, e să fii înţelept la momentul potrivit şi să-ţi păstrezi omenia şi cinstea, că-s mai scumpe decât avuţia.” (p. 31) Teza morală este omniprezentă şi apare chiar în simbolistica titlului acestui roman: „Nu totdeauna ce luceşte şi ne cucereşte este ceea ce ne trebuie, copiii mei. Să nu cădeţi niciodată în greşeala de a aprecia ceea ce pare frumos şi nu este cum pare, căci sclipiciurile pot ascunde neaşteptate dezamăgiri şi multă durere. Periculos e omul bârfitor, dar şi cel linguşitor care ne prea laudă sau care se prea laudă, vorba lui prea mieroasă, prefăcută, haina scumpă... sau bogăţia care pot ascunde

32

mârşăvia şi josnicia, pulberea care poate ascunde nedreptăţile şi fărădelegile... Să credeţi doar în Cel de Sus şi totdeauna să-i respectaţi poruncile... şi el vă va ajuta... când sunteţi în impas” (p. 22) pe care Săftica Deleanu îl descifrează copiilor fascinaţi de cadourile de Crăciun puse în „cutia cenuşie de carton jupuită pe margini, destul de zdrenţuită”, dar ambalată cu „panglică roşie croită din bucăţi de hârtie creponată şi legată cu fundă de staniol (p. 22-23) „Ambalajul de staniol” este un lait-motiv, protagonistei romanului Maria Ionescu îi apare şi în vis, oferit de cei ce-o propulsaseră în turul doi la primăria din „oraşul de dincolo de colină”, din cutia învelită în staniol şi legată cu fundă neagră... au ţâşnit vipere, împrăştiându-se în jurul ei” (p. 260) semn al trădării şi pretext de rememorare a poveţelor date de Săftica, mama sa: „De la vorbă până la faptă lungă-i calea, fata mamii. Nu te lăsa amăgită de laude, doar complimentele se fac cu gura, nu cu inima şi nici cu mintea. Nu te încrede nici în lăudătorii care vor să pară altceva decât sunt în realitate. Oamenii rămân oameni, cu slăbiciunile şi cu defectele lor, care trebuie cernute de cel înţelept prin sita bunului simţ şi a măsurii. Fereşte-te de-a da crezare celor care îţi spun ceea ce tu ai vrea să auzi şi nu te împăuna cu laudele care ţi se aduc căci de cele mai multe ori ele te abat de la adevăr”. (p. 262) ”Strălucirea staniolului” ajunge principiu folosit şi după revoluţie de unii edili pentru amăgirea alegătorilor de care ei îşi vor da seama mai târziu: „am vrut ambalajul de staniol... asta ni s-a dat” (p. 485). Andrei, fiul Mariei Ionescu, alter-ego al autoarei manuscrisului O viaţă – prof. Maria Ionescu descoperit într-un fictiv an 2030, este la rându-i convins de spusele mamei: Ambalajul de staniol a atras, atrage şi subjugă vieţile multora păcălindu-i şi schimbându-le destinul”. În ultima instanţă nu e la mijloc decât relaţia dintre aparenţă şi realitate, omul putându-se lăsa ispitit de „poleiala amăgitoare a frumuseţii, a puterii, a averii alegând aparenţa sclipirilor

33

după care se ascunde vidul, imensul gol sufletesc şi spiritual, ba chiar uman, care nu poate niciodată genera fericirea spre care tânjeau cu toţii, tineri şi vârstnici” (p. 515) Ambalajul de staniol păcăleşte, ascunde „cutia jupuită a unor triste realităţi fiind semnul şi sensul limitelor umane în aspiraţia spre absolut”. Manuscrisul Mariei Ionescu înregistrează evenimente dintr-o istorie de saptezeci de ani (Iulie, 2011 – „Aş vrea să mai scriu, dar nu sunt în stare să-mi adun gândurile... Sunt obosită şi derutată... Simt că mă apropii de capătul drumului...” (p. 512 – note din jurnalul Mariei Ionescu citate de Andrei). Sunt evenimente consumate în patruzeci şi cinci de ani de totalitarism, de dictatură comunistă şi douăzeci şi unu de ani ai originalei tranziţii româneşti de după revoluţie. Cartea Liviei Fumurescu ţese imaginea unei lumi prin însemnări de jurnal, evocări, mărturii, şi mărturisiri ce ţin de o istorie orală, dar mai ales analize de caz uman ori eveniment pendulând între notaţia veristă şi epicul esenţializat într-o construcţie romanescă de indiscutabilă originalitate în compoziţie şi structură. „Ambalajul de staniol”, volum masiv de peste 500 de pagini, este alcătuit din două părţi: Rostogoliri şi Vârtejuri, fiecare cu câte 10 capitole, divizate în secvenţe epice (numărul lor variază în fiecare capitol). Simetrice în alcătuire părţile curg în plan real şi ficţional într-o continuă pendulare între o stare de veghe şi una difuză de vis marcate de tehnica palimpsestului secvenţele epice reale sunt transmise cu caractere tipografice obişnuite (cele mai multe pagini – 347) secvenţele narative ce ţin de vis sunt ortografiate cu litere aldine (107 pagini) situate mai ales în prima parte. În partea a doua, tot de planul real ţin secvenţele comentatorilor din parcul central al oraşului de dincolo de colină (66 pagini) redactate cu litere îngroşate. Secvenţele acestea amintesc de Poiana lui Iocain din Moromeţii

34

lui Marin Preda, chiar dacă vocile Corului de comentatori politici (de obicei pensionari) n-au pregnanţa moromeţeană. O pseudofrefaţă – Regăsire după patuzeci de ani de la evenimentele din 1989 şi o Pseudopostfaţă – Redescoperire – limitează vol „O viaţă – prof. Maria Ionescu” reiterând în manieră romantică, motivul „manuscrisului găsit”. Fireşte că întregul roman este semn al efortului creator, dar măsura împlinirilor semnificative o dă în partea întâi capitolele I – „Numărătoarea inversă” şi III Vârtejuri. Maria Ionescu, profesoară în oraşul de dincolo de colină, alter ego al autoarei, veghează la căpătâiul soţului Ion Ionescu medic ginecolog, internat la secţia de nefrologie a Clinicii din Cluj, perfuziile administrate neputând decât să amâne sfârşitul inevitabil al soţului. Ea plonjează în propriul trecut: copilărie, adolescenţă, tinereţe şi rememorează într-un concentrat bildungsroman etape ale formării în familia Dănilă alături de cei trei fraţi, în Cluj – la Filologie – şi apoi în oraşul de peste colină, ca profesoară, cu familia întemeiată şi cei doi copii Alexandra şi Andrei într-o istorie buimacă, după război cu naţionalizarea, colectivizarea şi privarea de toate drepturile, toate proiectate într-un timp necruţător, în care Lumea-i ca lumea, iar roata ne învârte pe toţi şi ne duce ba sus, ba jos, ba jos, ba sus, a adăugat Săftica. Nimeni nu rămâne în acelaşi loc, nici bogatul, nici săracul... toţi se frământă. Toată lumea caută, nimeni nu găseşte... (p. 39) Lumea ca teatru, viaţa ca deşertăciune, omul actor pe scena lumii, efemer, supus trecerii sunt temele pe marginea cărora prozatoarea cugetă. Moartea tatălui, a socrului, a soţului şi apoi a mamei (în cap III) este pretext de cugetare asupra rosturilor fiinţei pentru care „moartea se împleteşte cu viaţa, iar durerea celor vii se topeşte în regretul de a fi descoperit prea târziu aura celor despărţiţi, învăluiţi în nimb de lumină” (p. 107). Întoarcerea lor la „rădăcinile vieţuirii”, ACASĂ, respectul legilor nescrise „forţa pe care ţi-o dă puterea rugăciunii către Unicul

35

Creator... a spiritului pe care-l simte în jurul tău, când te convingi de efectele tămăduitoare ale încrederii în puterea miraculoasă a credinţei. Ca să vindeci sufletul, trebuie să ai curajul adevărului, profunda şi creştineasca acceptare a limitelor tale morale şi spirituale (p. 103). Natura e balsam al sufletului, are forţa cathartică şi lirismul dă forţă de poem în proză unor texte: „Privind frunzele desprinse din copacii învecinaţi căii ferate, se gândi că frunze pe apa timpului legănate pe curgerea permanentă, frunze agăţate pe ramurile destinului sunt şi oamenii. Sunt frunze răsfăţate, la început, de adierea dulce, ispititor de dulce, a vântului de primăvară, stârnite de lumina şi de căldura alintătoare a soarelui generos. Ca şi frunzele, oamenii se aprind apoi în vâlvătaia de arşiţă a verii, se aprind în torţa destinului dar şi ard în focul iubirii şi al suferinţei, iar alteori mistuie pe rugul urii şi al invidiei devastatoare. Pe rugul iubirii şi urii, al bucuriei şi al durerii ard oamenii, se ard trecându-şi viaţa de cele mai multe ori ne zbuciumă steril şi orgolii, în ambiţii şi-n răutăţi, uitând să se bucure de miracolul trecător al clipei şi de măreţia frumosului din jur” (p. 105) Reflecţiile gnomice, concentrarea aforistică, formele paremiologice se înscriu unui cod moral cu inflexiuni biblice: „Pentru treburile din casă limbă tăiată”, „cu răbdare şi tăcere se face agurida miere”, „Numai credinţa în cel de Sus, munca şi apropierea de natură salvează omul aflat la strâmtoare şi-n durere în războiul continuu cu nebănuitele încercări ale vieţii. Dacă ştii să te apropii de ea natura îţi dă sfaturi bune.” (p. 133) Romanul acordă spaţiu extins epocii postrevoluţionare când Maria Ionescu, după pensionarea din învăţământ, ajunge edil în „oraşul de peste colină” decide a se pune în slujba comunităţii locale cu conştiinţa responsabilităţii şi corectitudinii morale intransigenţe angajată în vârtejul social, decisă să se împotrivească sistemului corupt acţionând în „Haita”. Lupta ei

36

cu „Turma”, condusă de Gugulescu este adesea similară cu lupta lui Don Quijote cu morile de vânt, înfruntând, fără succes, aranjamentele politicianiste, găştile corupte de abili impostori locali, care o vor şi înlocui după mandatul celor patru ani. Cu migală, tenace romanciera analizează critic universul politicianist populat de fauna sancţionată prin portrete incisive, trasate în manieră satirică, sigură că în viaţă se impune a te călăuzi după morala creştină „... Să nu minţi, să nu furi, să nu-ţi înşeli aproapele, să nu juri strâmb, să nu râvneşti la avutul nemuncit, să nu cleveteşti pe seama celor din jur” (p. 461) „Între veghe şi vis”, între realitate şi ficţiune, între obiectivitate şi subiectivitate prin jurnal şi evocare, prin analiză incisivă şi rigoare morală este compusă imaginea unei lumi aflate sub pecetea „provocării şi speranţei” (cum se intitulează un capitol al volumului).

37

SONIA ELVIREANU

Nicolae Stoie, Salata de texte

Nostalgiile peisagistului

Nicolae Stoie, Salata de texte (Iaşi, Tipo Moldova, 2012), apare în colecţia Opera Omnia, iar titlul nu aparţine autorului, după cum singur mărturiseşte în prefaţă. Confesiunile poetului relevă o preferinţă sentimentală în materie de titlu, neîmplinită, dar cel puţin are satisfacţia că şi-a selectat el însuşi textele, din volumele publicate anterior, în funcţie de gustul şi spiritul autocriti c, care s-au rafinat în timp. Aşadar, Salata de fructe propune o mixtură de texte de factură diferită, structurate după simbolica cifră trei, cu semnificaţii mitologice, creştine, ontologice, filozofice, în: Poeme compuse, bântuite de fantome, Poemele blocului turn devenit nor, Manuscrisele de la casa noastră din deal.

Parcurgând titlurile grupajelor de poeme ne aflăm tematic pe o axă care începe de la poet şi universul său şi merge spre dimensiunea existenţei, cu conotaţii biblice (metafora blocului turn ce aminteşte de turnul Babel) şi satirice (blocul ca imagine a urbanismului civilizator), pentru a se încheia cu imaginea unui topos privilegiat “casa noastră din deal“. În ton cu titlul provocator, cu aluzii gastronomice, se află cele trei superbe poeme introductive, o introducere

38

poetică în universul creaţiei propriu-zise: Pitica roşie, Tabloul nopţii, Poetul contemplativ. Poemele anunţă nu doar sfere tematice diferite, dar şi câteva caracteristici ale liricii lui Nicolae Stoie: contemplaţie, reflexivitate, imagini simbol şi semnificaţii originale, fascinaţie pentru peisaj, interogaţii existenţial-filozofice.

Primul grupaj Poeme compuse, bântuite de fantome, se deschide cu Poemul compus, meditaţie despre poet şi creaţie, solitudine şi crepuscul, timp şi uitare, despre poemul-memorie şi prefacerile radicale din lumea modernă, într-o incantaţie melancolică cu iz de artă poetică. Prima fantomă ce bântuie creaţia e fantoma poetului a cărui existenţă se aseamănă cu “o câmpie/ în paragină înzăpezită sub lună/ sau cu pagina aceasta de carte/ plină de literele unui timp apus/pe care oricine le poate şterge/cu corector şi poate re-scrie poemul“ (p.20). Poemul e imagine, “un măceş înflorit/pe deal la marginea cerului“, dar şi discurs intertextual (Poemul postum). Tinereţea este ea însăşi o fantomă a poetului ascunsă sub masca adultului, printre alte fantome de poeţi, “fantoma tinereţii ratate“ prin raportare intertextuală la poeţii antici Virgil şi Horaţiu sau la contemporanii săi, poetul oniric Virgil Mazilescu, trecut în nefiinţă, sau actuala Ana Blandiana (Fantoma). Existenţa poetului stă sub imperativul permanentei interogaţii ontologice asupra “iluziei concretului ca durată eternă“. Părinţii fac şi ei parte din cortegiul fantomelor ce bântuie conştiinţa poetului, revin într-un monolog peste vârste, într-o chemare a amintirilor la ospăţul vieţii (Sunt). Motivele din poemele lui Nicolae Stoie se desprind din imagini simbol : furnica, câmpia, măceşul, îngerul, privighetoarea, bufniţa, fântâna, iarba, nebunul, nucul etc., şi intră în ţesătura unor versuri reflexive insolite, în care trăirile se conceptualizează (Îngerul de sare), poem în care îngerul de sare pare a fi una dintre identităţile poetului.

39

Imaginea iubitei, asemenea efigiei antice a împărătesei Faustina, revine în toamna poetului să tulbure timpurile (Împărăteasa Faustina), iar crucea albă de mesteceni de pe Rocoteci, dublu simbol cosmic şi creştin, reproiectează poetul în universul începuturilor sale sibiene, printre himere, amurguri, amintiri, tradiţii (Crucea de pe Rocoteci), obsesii (muntele de sare de la Ocna-Sibiului, ca imagine-simbol a unui topos predilect, care generează multiple imagini poetice - Muntele de sare, Înger de sare, Pavilionul fantomelor). Fantoma tatălui, propria fantomă, fantoma bunicului trecut prin focul războaielor “o stare de asediu prelungită“, “un hanibal ante portas“ (Bunicului meu Hanibal ante portas), fantomele eroilor dispăruţi, fantoma poetului sedus de iluzii, a lui Don Quijote, se strecoară alături de fantoma morţii, de obsesia timpului ce erodează, despoaie necruţător vise, peisaje, oameni, amintiri (Privelişti cu Don Quijote şi Sancho Panza, Semne, Fantomele silenţioase, Lacrima dimineţii).

În lirica lui Nicolae Stoie nucleul reflexiv al versului se instalează într-un peisaj-tablou, iar pastelul se impregnează de substratul reflexiv al gândirii poetului, cu nuanţele ironice ale unui limbaj cu bogate trimiteri livreşti. O serie de poeme din volumul Pastelurile de la Ocna-Sibiului reapar în primul grupaj de poezii, unele cu titlu schimbat: Fantoma (Prefaţă), În oglinzile turtelor dulci (Poveste idilică), Şi (Melancolie), Îngerii din lanul de grâu (Dimineaţă cu îngeri de toamnă), modificări explicabile prin reconsiderările datorate privirii retrospective şi distanţării de poemele scrise anterior.

Îngerul revine obsesiv şi cu multiple semnificaţii în creaţia poetului, e o făptură din lumi diferite, celestă, minerală, florală, materială (copil, iubită, poezia), situat în peisaj natural sau urban. Peisajul fascinează ochiul care contemplă tablouri, în culorile anotimpurilor ce se succed, însă nu e static, ci dinamic, animat de foşnete, sunete, fâlfâit de aripi, de prezenţa unor păsări, fluturi sau făpturi umane

40

sau de ţipătul morţii (Morcofan, Cimitirul). Peste toate se aşterne lumina dimineţii, soarele amiezii sau albul ninsorii, în proiecţii fanteziste. Uneori verdele halucinant al pădurii sau albul ninsorii devin capcană mortală, iar peisajul capătă tentă suprarealistă (Pădurea carnivoră, Trenul fantomă). Dragostea se iveşte şi ea în peisaj, ca un vis de iubire din alt timp, Petrarca şi Laura în lumea contemporană (Dragoste fulgerătoare) sau ca iluzie (Ermionda şi anaconda).

Al doilea grupaj Poemele blocului turn devenit nor aduce o schimbare de registru tematic, dar şi de tonalitate. De la fascinaţia peisajului vegetal, floral, mineral, de la nostalgia trecutului şi a figurilor umane trecute în nefiinţă (poeţi sau fiinţe dragi), un trecut reînviat fie de memoria afectivă, fie de cea culturală, cu o tentă de sacralitate în conştiinţa poetului, Nicolae Stoie surprinde lumea contemporană al cărei simbol desacralizat e blocul turn, devenit un Babel modern, ce devorează existenţe sacralizate de tradiţii. Turnul, cu conotaţii biblice, un nou mit al secolului XXI, după Sylvie Parizet 2, focalizează atenţia poetului. E semnul unei radicale schimbări, nu doar arhitectonică, ci existenţială, o modificare de stil pe diverse paliere existenţiale, anunţată de gigantismul urbanistic al blocului turn, un malaxor de vârste, iluzii, decepţii, dialecte, profesii, o stridentă diversitate închisă într-o uriaşă colivie uniformizatoare. Blocul turn devine imaginea emblematică a secolului XX, în acord cu noul stil de viaţă aflat la antipodul celui patriarhal din primul ciclu de poezii: “stilul fiecărei zile e telegrafic/între un cuvânt şi altul trec/două limuzine şi trei camioane “ (Pe strada Alexandru Vlahuţă). Prefacerile nu sunt doar aparente, ci ating esenţa existenţei, moartea nu mai e eroică, ci stupidă (accidente de

2 Vezi Sylvie Parizet, Le défi de Babel. Un mythe littéraire pour le XXIe siècle, Editions Desjonquères, Paris, 2001.

41

circulaţie, sinucideri din cauza depresiei), iar naşterile ciudate (Pe strada Alexandru Vlahuţă). Pe strada cu nume de poet locuieşte poetul contemporan, ochiul atent ce consemnează evenimente tragice peste care se aşterne uitarea. Din înalt, îngerul ivit din alt timp contemplă imaginea oraşului atemporal „în lumina cleioasă” a zilei, absenţa imperturbabilă pe care doar poetul o percepe, „istoria fosilizată-n muzee” (Un înger priveşte oraşul). Buldozere, basculante, balastiere, camioane, cazane cu păcură, semnele lumii noi, şterg cu nepăsare trecutul, pândesc din umbra blocurilor orice vestigiu din alt timp. Doar „o căsuţă de ţară” dăinuie în marginea oraşului, “cu pereţii albaştri/ cu pridvorul albastru/cu geamurile albastre/ca nişte ochi albaştri/în căutarea cerului albastru (Casa albastră ), imagine ireală, fascinantă, de tablou sau vis interzis, chemare nostalgică a trecutului ce refuză moartea.

Civilizaţia îşi pune pecetea devastator peste timpuri şi lumi: toposuri rurale, peisaje florale şi oameni dispar înghiţite de timpul modern. Nostalgia trecutului se strecoară imperceptibil în sufletul poetului, ce refuză suflul distructiv al noului veac. Două toposuri, două timpuri se înfruntă în conştiinţa poetică, toposul natal din primul ciclu, cu cortegiul de amintiri şi frumuseţi ireale, şi toposul adoptiv, oraşul de la picioarele Tâmpei, a cărui istorie sacră se aneantizează în era progresului: “recitatoarea de poeme eroice/e o balastieră-stomacul balastierei/ digeră acum epoca neolitică” (Recitatoarea de poeme eroice). Accente satirice indirecte transpar din versurile din acest ciclu al citadinului.

Superbul poem Blocul turn-norul, cu tentă suprarealistă, amintind de pictura lui Marc Chagall, e focalizat pe imaginea blocului turn, Babelul lumii moderne, o supraetajare de timpuri şi lumi captive, o diversitate de existenţe şi vise, de nostalgii şi iluzii, o transplantare de generaţii rurale libere în universuri închise, o deposedare de

42

identitate, prin desprindere de pământ şi închidere în cutii de beton, fiinţe bântuite de coşmaruri şi chemări ancestrale, pentru care turnul nu e scară spre cer, ci condamnare, la fel ca în mitul biblic, la rătăcire şi înstrăinare de sine. Poemul e o lucidă şi ironică radiografiere a lumii contemporane, o denunţare a efectului malefic al oraşului devorator: ”privirea ca un fluture, ca un zmeu de hârtie/îmi zboară pe deasupra blocului turn-norul/ce mă ţine captiv ca-ntr-o cuşcă în care/legătura directă dintre realitate şi vis este/mereu întreruptă de absenţa podurilor” (Blocul turn-norul). Prefacerile negative ale oraşului se reflectă în multiple imagini: jocul copilăresc în care mingea e alergată printre maşinile din staţiile de parcare, în timp ce iarba zace captivă între garduri de sârmă ghimpată (Mingea din staţia de parcare), straturile anemice de legume din faţa blocurilor, reminiscenţe ale unui mod de viaţă denaturat de prefaceri istorice (Staturi de ceapă şi pătrunjel), timpul citadin programat cu exactitate, masca socială îmbrăcată zilnic în grabă (La vie en prose).

Lirica lui Nicolae Stoie se naşte din memoria a două timpuri istorice care au marcat nu doar existenţa individuală a poetului, ci a unor generaţii. Precum prozatorii care construiesc autoficţiuni pentru a-şi recupera destinul individual dintr-un timp istoric ce a marcat o lume, oferind totodată imaginea unei existenţe colective pe care istoria şi-a pus definitiv amprenta, poetul regăseşte în imagini poetice, generate de memoria trăirilor personale, confruntările timpului său istoric. Un permanent sentiment de nostalgie îl poartă spre trecut, spre o lume a firescului şi fascinantului peisaj floral ameninţat de distrugere. Multiple flori sălbatice populează universul său liric. Am putea spune că privirea unui botanist fascinat de culori şi forme fragile înregistrează fiecare nume de floare ori poate sufletul pictorului îndrăgostit de peisaj eternizează cromatica universului vegetal în imagini

43

(Ieşirea din timp). Poetul deconstruieşte iubirea din lumea modernă, calcinată ori robotizată (Romeo şi Julieta), deplânge gustul amar şi de zgură al prezentului, căruia îi opune mitul iubirii din balada populară a meşterului Manole (Tu).

Partea a treia, Manuscrisele de la casa noastră, consemnează nostalgic, pe fond de pastel, cu inserţii folclorice ori creştine, existenţe din alt timp, asemenea manuscriselor descoperite tardiv, pe care le dezleagă peste timp alte generaţii. Spaţiul depozitar al mărturiilor poetului e casa, străjuită de nuc, în care acesta visează sau scormoneşte printre amintiri, rememorând scriptic destine distruse de obsesii, singurătate şi sărăcie (Primul manuscris: despre Simionul Dinului, Al II-lea: despre livretul militar, Al III-lea: despre însoţitoare), sau descrie în imagini inedite locuri şi obiecte uitate, cariate de timp (şerparul, moletiera soldatului - Al VII-lea: şerparul din crumpenişte, Al VIII -lea: despre moletiera uscată). Într-o tonalitate amar-nostalgică, uneori interogativ, alteori exclamativ, poemele reînvie obsesii (timpul, războiul, îngerul, dealul de sare, Ocna-Sibiului, râul, măceşul), oameni, rosturi, incertitudini existenţiale, personaje biblice ori excentrici solitari (nebunul, ciungul), în sintagme insolite „vampirul/ ce-şi trage cămaşa-nflorată-a câmpiei/ peste pieptul gol brăzdat de tatuajele serii“ (Al III-lea: despre certitudini şi incertitudini), păstrând în permanenţă substratul reflexiv şi incursiunile livreşti, specifice liricii poetului.

Poemele lui Nicolae Stoie sunt inspirate din toposul predilect, Ocna Sibiului, cu peisajele sale dominate de muntele de sare, râul Visa, câmpurile înflorite şi tradiţiile rurale ardeleneşti (Ocna-Sibiului, Visa), din dramele sale, iar unele sunt pasteluri pure (Dimineaţă de iunie, ...iulie, ...august, Amiază de vară, Vârful dealului), cele din ultima parte a volumului.

44

Nicolae Stoie propune cititorului o lirică în care pastelul pare forma de expresie a fascinaţiei poetului pentru spectacolul naturii. Nu este însă doar spectacol inedit al vegetalului în poezia sa, dar şi spectacol al burgului transilvan, cu reminscenţe dintr-un trecut marcat profund de devenirea istorică, ceea ce generează în subsidiar palierul reflexiv al liricii sale, cu subtile şi rafinate inserţii culturale.

45

Vanghea Mihanj - Steryu

FLOAREA DE CRISTAL A POEZIEI Volumul de

versuri „Durerea uimirii” semnat de Galina Furdui (33 de poeme traduse din română în limbile aromână şi macedoniană) constituie actul unei naşteri noi a pruncului spiritual al poetei, îmbrăcat în două haine noi şi prezentat în ţara poeziei – Macedonia.

Poemele sunt purtătoare de mult suflet emotiv, bogat şi nobil, prin care autoarea deschide perspectiva unei adâncimi noi în faţa cititorilor, făcând-o prin imagini inedite, sugestive, care îndeamnă la îngândurare, meditaţie, coborâre în adâncurile sinelui omenesc.

Prin azurul încărcat de un aflux copleşitor al curăţeniei spirituale, poeta întinde orizonturile şi aşterne peisajele întremătoare, relevă esenţele vibratorii ale trăirilor tăinuite în adâncurile inimii din care izvorăşte viaţa, lumea. Ea prezintă vibraţia filamentului cel mai fin din arealul interior omenesc. Acesta, pentru că face parte, şi el, din realitatea dură a vieţii, o transformă în cântec, devine esenţa rafinată a experienţei noastre prin existenţă.

La temelia poemelor Galinei Furdui se zbate o nelinişte adâncă, un frison metafizic pulsează în nucleul lor. Poeta îl transformă în ceva veşnic şi care se înalţă deasupra

46

neprevăzutului. E viaţa, care aduce memoriile cu sine, frământă întâlnirile şi despărţirile, liniştea şi insomnia, zilele şi nopţile, umbrele, luminile, care variază cu toatele de la vers la vers.

În acest volum de poezii pulsează fragmentele unui destin al eului creator. Poemele respiră cu lacrima suferinţei şi cea a bucuriei. Frumuseţea lor rezidă în imaginea revelatoare, neobişnuită, în simbolurile şi mesajele, ideile policrome. E starea specifică a fiinţei care urcă şi atinge veşnicia prin recepţionarea maximă a sensului existenţei.

Unul dintre motivele cele mai frecvente în creaţia autoarei acestei cărţi este invocaţia către Dumnezeu. Poemul „Monolog pentru Maica Maria” este un exemplu convingător în acest sens. Am selectat pentru traducere câteva secvenţe din această lucrare de proporţii. Exemplificăm printr-un mic fragment:

Pustiu. S-au dus toţi. Crucifixul se-nclină… Îngerul meu, ia Lumina De mână. ……………………………………………… Sunt Voi, oameni. Nu mă părăsiţi. Cerul care mă cheamă, tăcut, Mi-l sprijiniţi. Toţi cei ce mă căutaţi, mă veţi găsi. Chemaţi-mă. Gândiţi-mă. Şi voi veni. Poemul „Monolog pentru Maica Maria” e un cântec al

durerii. Obosită, maica se smulge din carapacea suferinţei, cea a unei sentinţe, când zice:

Cel de la mine pornit – nu mă cunoaşte. Mă ştie doar cel ce prin moarte Se naşte.

47

Sunt sentinţa preatristă a numelui meu – Crucifixul din fiu, aplecat Peste hău. Sunt nimeni. Nimic. Şi sunt totul. Sunt Totul. Sunt cerul ce-ncercuie. Dar şi Pivotul. Transfigurând în cuvânt multă dragoste, inteligenţă,

fineţe, Galina Furdui vine în poezie cu un mesaj generalizator, care uneşte spiritele, îmbrăţişează cugetele, realizând legătura între aspiraţiile sacre ale oamenilor. Dragostea ca stare e, la poetă, asemenea unei flori albastre de cristal. E sentimentul dăruit de ceruri şi care, venind spre noi, efectuează Cercul şi urcă (iar şi iar) dinspre adâncuri spre înălţimile transcendentale. Exemplificăm:

Aceste două răni deschise către Ceruri Sunt ochii tăi. Miraţi, sunt ochii tăi. E arşiţă în ei. Şi aspre geruri. Un curcubeu mă-ncinge. Şi sunt ei. Aceste-albastre zile care-mi deschid vedere Cuvinte sunt. Rotesc într-un condei Două lumini deschise către Ceruri Şi-s ochii tăi. Miraţi, sunt ochii tăi. Aceste două vârste în aprigă scădere Suntem noi doi. Tăcuţi, suntem chiar noi. Rugăm să-ngăduie. Dar o putere Ne-nalţă-n pulbere de albe ploi Şi albe ploi deschise către Ceruri Suntem chiar noi, miraţi, suntem chiar noi.

48

Această dragoste nelimitată a poetei străluceşte în floarea de cristal a multor poezii dintre care evidenţiem titlurile „Să ştii să ierţi”, „Mi-e dor de-o seară cu romanţe”, „Cântă-o strună de se frânge”, „Nu, nu te trece-n scrum, inima mea”, „Se zbate printre frunze timpul meu”, „Cunoaşte-mă, Iubire tu”, „Cerul s-a întunecat”, „O lacrimă mă arde”, „În lipsa ta”, „Cântecul să te audă”, „Lasă-mă să-ngenunchez”, „Nu, nu chem anii înapoi”, „O melodie pentru tine” şi multe, multe altele.

Prin cantabilitatea lor, versurile denotă o fire sensibilă, puternică. Poeta e o câştigătoare printre oameni. În poemele ei până şi durerea iradiază lumină benefică, dezinvoltă, înţeleaptă.

Cântecul seamănă cu seva întremătoare a pomului roditor, dar şi cu colierul dăruit lumii de spaţiile siderale. Citeşti şi simţi o ciudată stare de deschidere spre esenţe…

Galina Furdui în volumul de versuri „Durerea uimirii” dăruieşte cititorului o nouă viziune a capacităţilor energetice ale cuvântului. Ţinuta artistică a imaginii e una plină de demnitate şi originalitate.

În ipostază de traducător al acestei cărţi de poezie în limbile aromână şi macedoniană, m-am simţit mereu fascinată de perlele poetice descoperite de poetă.

Îi doresc multă cutezanţă artistică în continuare şi binecuvântarea Ochiului luminător. Vanghea Mihanj-Steryu Martie 2012, Scopie

49

LILICEA CRISTALIN~-A PUIZIILJE

Cartea cu puizii „Dorlu i ciudii„ a poetes` ljei Galina Furdui, alidzer di 33 di cantitsi pric`ntati dit limba rom`n` tu limba arm`neasc` shi machiduneasc`, easti un rang a un`ljei nau` n`tari a spiritualului nat a Poetes`ljei, prial`xit tu daua nali stranji, shi prezentarea-a ljei tu statlu a poeziiljei – Machidunia. . .C`ntitsli tu ea suntu un` emotiv` aveari,avut shi nibilitat suflit, cari autoara u spuni a ljei ahundami ninti a dyivusitorlui tu caduri sughestivi, poetichi shi metafori.

Autoara pit azurul – njirleatsa shi curata shi chischin` vreari, li tindi shi li ashtearni peisajili ascumsi interioari a b`naticlui, shi ah`nda tu yali ,easti acumtinatu a ljei Eo, di-iu zvoami puiziea cu a ljei turliuri shi obiectivi motivi,shi lu prezent`- a ljei subiect liric,tu cari u proecteadz` bana,lumea shi singura ea prezentata di nai mushatili filamenti di a ljei n`untreasca lumi. Di atsea di cari, c`t shi s-hib` parti di brutalitatea real` a ban`ljei, priadrata tu c`ntic s-fatsi stricurat` shi curat` esentsii anoasului b`natic dit tricutlu shi dit egzistarea.

Tu fundamentul a c`ntitsilor ali Galina Furdui ari un ahundos treanbur, ic` un` metafizicheasc` frixi cari pulseadza tu a lorloru njedzu. Atsea frixi poetesa dit b`narea shi mutritlu pit c`ntitsili u - adar` tsiva tsi easti ti Daima, shi tsi s-mut` stri niashtiptarea-a omlui pit bana, cari easti purtatorlu shi puntul focus -a amintirloru, andamusili, shi disp`rts`rle, yislu shi

50

niaghis`rli,dz`lili shi nopts`li, cari s-al`xeashti shi sc`ntiljeadz` tu c`ntitsli a Cartiljei „ Dorlu easti ciudii” .

Tu ea, pit h`rsearea-a dorlui, pit fragmentili pi un` cadealihea b`nat` mir`-a egzistentsiljei, a siguraljei Eo, atseali suntu c`ntitsili ti ma an`ltsita tr`dzeari, dureari shi h`rseari , ma mushuteatsa tu yali va s-hib` caduri, simboli shi idei, ahorghea situatsii a banaljei, cari pit yali s-alin`, da di etirnitatea shi sensul a b`naticlui. Un di motivili easti gritlu shi ifchiili c`tr` Dumidz`lu,pit c`ntarea-lj tu c`nticlu:

Pustilii. S-au dus` tuts. Crutsifixul s-anclin`. Eo escu Voi, oaminj. Nu mi al`sats shi dinasits Tserlu cari mi cljeam`, t`cut ~nj lu din`sits. Tuts, atselj tsi mi c`ftats,va mi aflats. Cljimats-mi. Zburats-nji. Shi e ova s-yin. Autoara,” ca aumbr` cari c`nt`”, n` antreab`: “ Tsi

adar` inima”,c`ndu caimolu veagljitor s-fatsi s-tri omlu, c`ndu ah`t cur`jos anjgljuteadz` ca un voin cari li cheari shi li amint` polimurli, ma-a lui h`rser shi caimo li alas` ca toar` a chirolui tu opservatsii pit epoha a ban`ljei.

Ca un fragment din un timp ashi nvirinat, s-featsi opera:

„Monolog, ti Dadă Maria”,tu care u c`nta durerea -lji, prin puiziili dedicati a hiljlui a ljei Vlad.

Armas` di durerea cari arupie shi doari, ashi puternic` lu pirmitusea shti Yislu nianghisat a un`ljei tinereats` shi dz`tsi:

Atsel di la mini anchisit — nu mi cunoashti. Ma shtii el ti dorlu atsel di moarti

51

Shi di n`shteari. Escu cu numa-a mea nvirinat` hiu judicat` - Crutsea-a hiljlui aplicat` Pisti h`u. Can` noari.Can`. Shi yara tuts Suntu Aoa. Easti tserlu tsi ntsercui . Ma shi Osca shi Stojar. Galina Furdui,cu treanbur,vreari,tirfirimi,h`rseari, cu

dim`ndari tsi lji aduna oaminjlji tu un log,tsi anbr`ts`teadz`, adara un` andamusi spirituala a oaminjloru. Vrearea ti ea easti tsiva lucru s`mtu,cari u poart` tu ea,ca un` * njirl` lilici di cristal”. Pit atsel sc`ntiljat ti vreari „Vrelj-lji alants`,ta-s-eshts` sh-tini vrut”,ea u an`ltsashti a ljei vreari tu Cartea”Albarpitor”,”Nihil sine deo”,shi dit „Tini eshts` mistirghea” shi dz`tsi:

* * * * Aesti dau` ar`nj dishclisi c`tr` Tserlu Suntu ocljilji a t`i. Mir`chli, suntu ocljilji a t`i. * Aesti dz`li albastri cari nj-u dishclid videarea Zboar` suntu.S-anv`rtescu anamisa un cundiu Dau` lunjini dishclisi c`tr` tserlu Shi suntu ocljilji a t`i. Mirachli suntu ocljilji a t`i. * Aesti dau` ilichie tu nipuituit` sc`deari Him noi dolji. Tu t`cut ma him noi , - Shi albi ploiuri dishclisi c`tr` Tserurli - Him yara no,mirachli,him yara noi. Nim`rdzinata vreari ali Galina

Furdui,mushutsashti,ti ljea tu arpit pit c`ntitsli: „S` shtii s-ljerts`”,”Nj-u dor ti un` sear` cu

romantic`”,”C`nt`-un` strun` di sh-si fr`ndzi” ,Nu,nu

52

treatsi n-scrum”,”S` zbati prin fr`ndz` timpul a mel”, “Cunoashti -mi tini vreare”,”Tserlu s` antunic`”, “Un` lacqrmq mi ardi”,“Acopir`-mi cu lunjin`”,” Tu lipsa ta”,” Cqnteclu s-ti avdq”, “Alas`-mi s`- anz`nucljedu”, “Nu,nu lji cljem anjlji n`poi”, “Un` melodii ti tine” shi alantili . . . .

Pit c`ntarea tu yali,Ea easti ah`t creht`,dasha ar`di,mari shi silnoas`. Tu a ljei nividzut somnu ea i cu nostalghii, ma eara amint`toara easti anamisa oaminjlji. Pit cafiun c`ntic cu suschirlu shi zghiclu ea s-puitueshti ashi ca neaoa cu amarea, ca bashlu cu nts`parea, ca yisili shi mora. Pit cantitsli a Poet`ljei anghilicescu deadun dorlu shi haraoa shi dit yali, C`nticlu, undzeashti pi arucin` di pi arburli,shi pi un` durusit` ghiurdani di chilibar.

Poetesa Galina Furdui,cu nai naoa carti cu puizii sum titlu „ Dorlu easti ciudii” , a dyivusitorlor la da hari un` oper`, cari nghiliceashti cu vital sc`ntiljat a unlui abis shi original` limb` poeteasc`, nplin` cu poeteshts` caduri shi metafori.

Eo ca pric`nt`toar` - traduc`toar`, alishtei mushuteats`-a poet`ljei Galina Furdui, lji oru nghilicios yinitor, cu lunjinos giunatic tu c`ntarea lirismatic`, Doamna Galina Furdui s-hib` avluyisit`.

Vanghea Mihanj - Steryu

Mart.2o12.Skopje

53

Ştiu că aştepţi să-ţi vorbesc. De unde să încep, pământ al meu Nu ştiu încă nici despre ce să vorbim! Cuvintele mele prind lacrimi pentru tine, fiindcă durerea a fost singurătatea ta ascunsă.

Te-am luat de mână, şi încet, pe tăcute, a-i intrat ca o stea în inima mea. Vino, vino de-acuma, să-ţi arăt brazedele trase peste trupul tău în care a rodit o nouă primăvară. Vino, vino Basarabie, Tu nu eşi un pământ fără nume! Te cheamă România.

Virgil Şerbu Cisteianu

54

TEREZIA FILIP

Prigoniţii Basarabiei N. Ţurcanu – un exil siberian, o

lirică a universului concentraţionar

“Avem un vis neîmplinit, copil al suferinţei/De jalea lui ne-au răposat şi moşii şi părinţii” – clama liric, în tonalitate istorică, O. Goga cu mai bine de-un secol în urmă şi cât de bine rezonează azi versurile sale în poezia bucolic-idilică şi istorică a poetului basarabean N. Turcanu, recent recuperat din risipitele sale caiete de exil siberian. Citind aceste poeme ai sentimentul că nu doar denunţarea sau enunţarea suferinţei constituie o formă de eliberare ori de revanşă istorică, ci şi puterea de-a o îndura este, ea însăşi, o forţă redutabilă şi o armă împotriva celor ce produc suferinţa. Impresionant, tragic, inacceptabil într-o lume şi într-o ţară cu regim democratic! – acestea sunt cuvintele pe care ţi le spui după lectura poemelor lui N. Ţurcanu, poet român din Transnistria, cu 27 de ani de exil siberian! Inacceptabil, desigur, acolo unde, în secolul 20 şi în prag de mileniu III, valorile educaţiei şi ale credinţei, cele sociale şi culturale, cele etice şi civice au modificat sistemele politice şi i-au învăţat pe oameni că nicio guvernare nu mai poate şi nu mai trebuie să tortureze şi să înrobească pe semenii care nu au aceeaşi concepţie, aceeaşi limbă şi acelaşi valori culturale şi morale cu cele ale puterii. Acest lucru nu era însă posibil şi valabil şi în Moldova –în circumstanţele istorice ale secolului 20. Exilul de aproape trei decenii al lui N. Turcanu, codeţinut în Siberia, între alţii, şi cu binecunoscutul dizident

55

rus, Alexander Soljeniţîn, n-a avut loc cu secole în urmă, nici într-un îndepărtat şi violent ev mediu, deşi din volume răzbate o tânguire omenească şi socială ce ţi se pare că vine din imemoriale vremuri de bejenie, cum le spunea Sadoveanu, demult apuse. Motive lirice recurente cum ar fi: cenuşiul, gardienii, gratiile, plânsul înăbuşit, biciul, tăcerea introvertită, sârma ghimpată, lacătele, pierderea speranţei, resemnarea, moartea şi murirea lentă, sentimentul că totul e pierdut dau nota aparte a volumelor, vorbind de o realitate tragică ce s-a derulat în plin secol 20, în istoria relativ recentă, de mai puţin de un secol încoace. Dar, pentru ce credeţi că a fost exilat basarabeanul? După cum mărturisea reputatul academician Petru Soltan, concitadin cu poetul: pentru o frază retorică spusă în Gara de Nord din Bucureşti, în limba română, în anii 40-41, după ocuparea sovietică a Basarabiei: “Te salut, scump pământ românesc, şi adio niciodată!” Deja românilor de peste Prut li se interzisese să mai vorbească româneşte iar numele lor, limba, naţionalitatea şi aparteneţa culturală şi religioasă, mărturisite şi asumate, erau considerate acte de trădare şi probe împotriva statului comunist sovietic. Aceste “culpe” se lăsau cu ani de exil şi puşcărie dacă nu cu exterminări şi cu preţul vieţii înseşi. Scoase la iveală, caietele din exil ale N Turcanu, târziu, la peste o jumătate de veac de la eliberarea sa, sunt mai mult decât preţioase mărturii lirice. În cele trei volume constituite din “Caietul verde” şi publicate recent la Editura Gens Latina din Alba Iulia, prin grija lu Virgil Şerbu Cisteianu, avem nu numai o autobiografie lirică în secvenţe memorabile ci şi o monografie a suferinţei basarabenilor prigoniţi în propria ţară şi înstrăinaţi cu forţa de spaţiul lor natal, de propriile valori sufleteşti, de specificul naţional şi etnic, în secolul în care ţări de pe mapamond au prosperat uimitor valorificând libertatea individului ca pe un dar nepreţuit, comunicarea, cultura, multilingvismul, multiculturalitatea, democraţia.

56

Se pare că umanitatea de pe planeta noastră are încă, in anumite zone, de făcut paşi spre înţelegerea şi valorizarea alterităţii – întrucât atunci când omul nu are gustul libertăţii şi-al frumuseţii ei, al valorilor democraţiei autentice, societatea respectivă nu ştie ce pierde, iar sufletul se mistuie incredibil îndurând nespuse suferinţe ori generându-le altora. Est şi Vest, Orient şi Occident mai sunt încă nu doar lumi distincte, ci, într-un fel, opuse, căci umanitatea s-a civilizat în chip diferit de la Est la Vest, oamenii au devenit generoşi, toleranţi sau exigenţi, severi ori aspri şi rigizi, în chip diferit. Omenirea se raportează la cosmos, la eternitate şi la timpul terestru, la ea însăşi şi la istorie, altfel în Orient şi în altă modalitate, diferită, în Occident. Cele două demi-sfere terestre sunt populate de lumi cu mentalităţi, credinţe, culturi, valori şi umanităţi nu doar distincte. Răsăritul s-a revărsat în răstimpuri istorice, ca o maree, migrând spre Vest iar la final de secol 20 şi în primele decenii de mileniu trei această mişcare este din nou actuală. Oricât ne-ar incita sau ne-ar contraria decalajul Orient-Occident, civilizaţia apuseană rămâne încă limita maximă la care omenescul şi umanitatea pot ajunge şi pot performa în plan social, mentalitar şi politic, în plan cultural şi artistic. Se pot atinge, desigur, limite maxime numai decantând necontenit trăirile şi stilizând valorile spirituale, emancipând necontenit omul pentru a putea avea o lume fericită. Răsăritul – rămâne inevitabil, legănul, punctul de pornire, starea incipientă, în care lucrurile, realităţile stau într-o albie a lor, primară, ori în magma lor genuină, mai puţin lămurite şi mai puţin rafinate din realitatea ce le iscă. Cele trei volume lirice ale lui N. Turcanu recuperează şi restituie literaturii basarabene istoria ei recentă, scoţând la iveală un remarcabil poet român de o esenţă sufletească răsăriteană. Ca într-un fel de terapie afectivă, ostracizatul îşi alin[ dorul şi durerea sufletească ori îşi tămăduieşte rănirile zilnice şi epuizarea fizică, scriind în caietele sale de exil care

57

scot azi la iveală o poezie unică în felul ei, în peisajul literar românesc şi în cel basarabean. Poezie unică prin suferinţa ce-o animă, prin nota melancolică în care bate un vânt când aspru, când nostalgic, de stepă răsăriteană. Cu titluri sugestive – volumul I – Despărţirea, al doilea, Umbra trecultului şi cel de-al treilea, Cântecul vremii – cele trei volume configurează biografia lirică a unui destin de poet surghiunit şi totodată o remarcabilă monografie a pământului natal, în care interferă teme multiple specifice literaturii universului concentraţionar: suferinţa, dorul de ţară, destinul poetic risipit, elanuri de libertate şi impulsuri de revoltă, cu priviri ludice şi ironice până la sarcasm, asupra puterii nedrepte, a injustiţiei istorice etc. Poemele luminează brusc nu doar drama personală teribilă a unui român transnistrean, cum au fost nenumărate destine ale basarabenilor sub ocupaţie sovietică, ci ele reprezintă liric într-o tonalitate elegiacă ce aminteşte de Goga, ori de lirica de închisoare a intelectualilor interbelici români, însăşi drama Basarabiei înglobate şi captive marelui imperiu estic, comunist. Imaginarul poetic redă sugestive detalii ale contextelor traversate de eu: cenuşiul existenţei de lagăr, experienţă dată ca un blestem poetului şi ţării sale. Dacă primele pagini din volumul I, Despărţirea – amintesc parcă de Adio la Moldova a lui V. Alecsandri, când, după eşecul revoluţiei paşoptiste, lua drumul exilului împreună cu alţi confraţi literaţi, ori de odele tânguioase ale preromanticilor, majoritatea versurilor reiterează ecouri bucolic-idilice în stil Coşbuc, Goga, în poeme ce evocă satul, uliţa, câmpul, iazul, dealul, via. În incantaţii poematice de-o nostalgie specific estică, cu vagi ecouri din liricii ruşi, cu melancolii de stepă în nota lui Esenin, e recurentă alături de ruptura de sat, de ţară, de glia străbună, de Nistru, de câmpuri şi codri, de lanuri şi izvoare, şi „sângerarea” fiinţei în condiţiile rezidenţei de lagăr siberian. Drama ostracizării individului şi a mutilării sufleteşti, temă literară, produs al sistemelor concentraţionare de secol 20, ascunde şi dezavuează totodată în

58

N. Ţurcanu, un autentic talent liric, nativ, o sensibilitate ce reacţionează acut şi imediat la intemperiile istoriei şi le transpune liric cu o anumită uşurinţă. Tradusă în notă liric-testamentară de-o jale insolubilă, reacţia poetului ce-şi notează conspirativ şi nocturn amărăciunea aminteşte însă nu doar de jalea istorică a unui Goga, îngânată însă, de data aceasta, în gama melancolic-răsăriteană, ci şi de seninătatea calmă a testamentului mioritic. Se pare că în astfel de situaţii-limită, existenţiale şi istorice, testamentul ciobanului mioritic ce a creat atâtea dispute şi dileme comentatorilor în privinţa atitudinii în faţa morţii ce pândeşte individul de undeva din apropiere, „pe la apus de soare”, primeşte sens şi justificare. Suprapunerea alegorică de tip mioritic a scenariului morţii cu nuntirea cosmică justifică disperarea eului arătând dimensiunea suferinţei căci în poezia universului carceral absurdul istoriei cade brutal peste destine, inversând viaţa cu moartea: „Când în care vreme, Doamne, cui?/ Cântecul de nuntă, cu zburdare/ S-a cântat la ceasul morţii lui,/ În acel minut când omul moare?”(Vârful culmei) Pentru poet această suprapunere absurdă e vârful culmei, sintagmă ce se vrea o definire lirică a paradoxului sau a absdurdului unor vremi de suferinţă, când veselia oficială se-aşterne ca un văl gros peste agonia celor încarceraţi, înrobiţi, aflaţi „pe fundul gropii”, făcând astfel să nu se audă ţipetele de durere. Reveriile lirice în tonalitate melodioasă şi modul poetic de simbolizare a unor secvenţe existenţiale dramatice indică în N. Ţurcanu un talent excepţional, o uimitoare capacitate de codificare poetică, nu artificializată, ci firească şi naturală, nu atât livrescă, ci mai ales instinctivă, venită dintr-o simplă ochire a poetului în lumea din jur sau dintr-o intuiţie ce trădează o consubstanţiere a eului său cu lumea, o co-fraterniatate de esenţă cu: natura Basarabiei, căci Moldova e o mater, cu: Nistrul, câmpurile, satul, cerul, soarele, turmele,

59

viile. Săgeata, bunăoară, simbol livresc şi mitic, este asimilată eului şi destinului implacabil care-l răneşte şi-l proiectează pe individ într-un context străin, necruţător ce-i erodează fiinţa: „De-a sorţii săgeată atinsă/ Aicea e inima mea:/ Străină de-a pururi, închisă/ Şi rana pe veci i-a durea.”(Săgeata) Poezia pare „copil al suferinţei” ca la Goga, dar imaginarul liric al poetului transnistrean se iscă dintr-o rană deschisă, dintr-o suferinţă organică şi sangvinică, mai puţin spiritualizată: „Poetul mâncat de prigoană,/ Ca raza pierdută-n abis./ Din sângele tinerii rană/ A tors durerosul său vis.” (Idem). Vulturul e simbolul puterii sălbatice şi ucigaşe ce se nutreşte savurând suferinţa victimei (Vulturul). Aceeaşi conotaţie o au şi Bivoliţa, animal capricios ce devastează simbolic grădina casei ori pământul ţării, străbun, sau şarpele ce se îngroaşă secătuind perfid fiinţa poetului. (Bivoliţa). Poemele sunt tânguiri despre despărţirea „amară” de prima iubire, de sat, de Nistru, râul mitic al identităţii poetului şi al propriului botez (precum Gangele indienilor), de legământul ombilical şi vital cu pământul matern: ”Adio, Nistrule, botezul/ Şi scăldătoarea strămoşească!/ Eu plec străin: din nicio poartă/ N-aud un glas să mă căiască.” (Adio) În momentul plecării în surghiun, Adio-ul poetului conştientizează acut condiţia sa de orfan în lume, generată de ruptura dureroasă, ca de la sânul matern, de spaţiul matricial care este Moldova, şi proiectarea în necunoscut. Jalea nu e doar a individului, ci a ţării înseşi, mamă-îndurerată ce-şi pierde astfel fiii: „Adio, ţara mea, adio!/ Eu plec orfan şi nu ştiu unde,/ În urma mea îşi lasă jalea/ Toate izvoarele de munte!”( Idem) Condiţia de orfan în lume e-o temă romantică dar în poeme lui N. Ţurcanu, ea devine tema modernă a individului exilat, aruncat brutal în cenuşiul univers concentraţionar. În contextul prigoanei reveriile lirice scrise nocturn, în secret, în caiete personale bine ascunse, salvează cumva eul, fac suportabilă suferinţa, alungă moartea şi amână sau

60

prelungesc prezentul în viitor, lungind şi viaţa şi speranţa poetului. Unele poeme sunt vise feerice, luminoase, în care fantoma iubirii întruchipată angelic şi înaripată, vine să salveze eul din spaţiul inchizitorial: „...Iar eu visam cum uşa se deschide,,/ Cad jos sunând bătrânele lăcăţi.// Eşti tu, apari, de-atâtea ori visată,/ Ca raza de departe pe pământ,/ Pe umerii ce i-am cuprins odată/ Aveai aripi albastre de avânt.” (În mijlocul...). Altele sunt vise voiniceşti, de eliberare şi de cucerire, scrise în nota mistică şi spiritualizată ce-aminteşte de liricii români, martiri ai închisorilor comuniste3: „Noi din inul lunii moale/ Împleti-vom frâu la cai,/ Praf de fulger în pistoale/ Să-ncărcăm – şi, bade, hai!// Când mătasa lunii dalbe/ Va cuprinde norul greu,/ Cătinel, în vârf de talpe,/ Să intrăm în Chişinău/ [...]/Să dansăm cu bucurie,/ Cu pistoalele în sus,/ Să dăm foc celei urgie/ Unde-a fost vândut Isus.” (Dor haiducesc). În plan poetic, orice încarcerare nedreaptă a omului liber şi orice vânzare de frate reiteraeză jertfa biblică a lu Isus şi N. Ţurcanu, pe linia unui Radu Gyr, perecpe în notă mistică suferinţa sa şi dorul îndreptăţit de eliberare şi de răzbunare. Conştient de risipirea propriului talent şi a propriului destin, poetul asimilează lagărul siberian cu Infernul dantesc: „În amurgitele adâncuri, /În cercul nouă al lui Dante,/ Ca soarele de iarnă moare/ Un suflet plin de diamante.”(De profundis) iar salvarea de aici nu poate fi de natură pământească, de aceea unele versuri primesc intonaţie de rugă: „Auzi-mi strigătul de înger,/ Şi ruga mea tu mi-o primeşte,/ Doar de credinţa-n tine, Doamne,/ Îmi ard altarele, nădejde.// Întoarce-mi soarele în viaţă,/ Să mă îmbăt de-a lui scânteie:/ Ce rost să mor pentru nimică,/ Când pot trăi pentru-o idee!” (Idem) poetul asimilându-se unei condiţii angelice, de arhanghel al libertăţii. Scrise într-o notă vioaie de cântec eroic, unele romanţioase şi erotice, ori idilic-bucolice şi tânguioase altele, dar presărate cu

3 Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, V. Gafencu, Vasile Militaru etc.

61

destule motive livreşti, de la Verlaine la Puşkin, poemele lui Nicolae Ţurcanu au un farmec aparte al limbajului şi un lirism inedit, cu accente de limbă basarabeană cu iz arhaic, şi cu unele elemente de stil poetic eminescian. Nu vorbim însă de un poet rustic, ci de un rafinat al limbajului pentru care rostirea e joc liric, e cântec îngânat în limba maternă, originară. Bunăoară, acordul inadecvat al adjectivelor feminine în genitiv-dativ, în loc să tulbure versul, îi conferă melodicitate şi farmec: „Să dăm foc celei urgie; „din sângele tinerii rană” ; „mierea dulcii tale guri” etc., în timp ce regionalismele ori arhaismele adaugă culoarea locală şi-o melodicitate ce lipsea din peisajul liric românesc şi basarabean. N. Ţurcanu poate reprezenta – nota bene – dimensiunea răsăriteană a lirismului nostru de la jumătatea secolului al XX-lea, dar problematica scrisului său îl aşază, nu în galeria poeţilor ediţi, recunoscuţi oficial de regimul comunist, ci în şirul celor ce-au trecut ca nişte tragice umbre prin infernul închisorilor, al domiciliului obligatoriu, al lagărului siberian. Privirea sa poetică asupra realităţii şi abilitatea de-a simboliza cu destulă uşurinţă realul trăit – Moldova e leagăn, e mamă, e rai, iar universul carceral, iad, infern, cerc al frigului veşnic, al cenuşiului, cerc dantesc, poetul – un damnat, un exilat, un sclav, un rob – fac din volumele lui N. Ţurcanu o lirică emblematică a universului concentraţionar ce exprimă o reacţie care-l înnobilează pe rob şi salvează demnitatea umană: e răspusul imediat al individului la provocările insidioase ale istoriei. A tăcea, a pleca fruntea, a tăinui reprezintă în aceste circumstanţe o paradoxală complicitate iar N. Ţurcanu mărturisind suferinţa se salvează prin lirică pe sine şi ţara sa. Ediţia 2012, N. Ţurcanu, Poezii din închisoare tipărită de Editura Gens Latina din Alba Iulia reprezintă un dublu act cultural, merituos, realizat printr-o binevenită

62

intercunoaştere şi coperare a unor mari iubitori de cultură4 şi totodată ei înşişi remarcabile personalităţi. Vorbim deci, pe de-o parte, de un act de recuperare din scrumul lăsat în urmă de totalitaitarism, a unei poezii ce depune o preţioasă mărturie istorică şi umană asupra celei mai vitrege experienţe ce a marcat destinul individului şi societatea. Pe de altă parte, ediţia reprezintă şi un gest de restituire a poetului culturii şi literaturii patriei sale, în care umple un gol, ilustrând o temă din cele mai tabuizate şi mai dificile, pentru că vorbim de-o literatură specifică doar culturilor şi popoareleor estice care au trecut prin infernul lagărelor comuniste, neprezentă în cultura occidentală decât foarte limitat şi foarte rar, dat fiind că n-a existat nici realitatea care să o fi generat. Scriitorul se cere integrat fără niciun complex literaturii şi culturii care-l merită şi de care aparţine firesc. În literatura română de dincoace de Prut cărţile sale completează lirica universului concentraţionar - din păcate avem o prea lungă lungă listă, şi o jenant de bogată literatură de acest tip care nu e o mândrie pentru societatea românească, ci o tragică experienţă. Evident, editia realizată după unul din caietele manuscris, Caietul verde, este şi un act de responsabilitate faţă de corectitudinea lingvistică a textelor, în concordanţă, pe de-o parte, cu cerinţele în vigoare iar pe de altă parte, fidelă înscrisurilor poetice din caiete. Acest aspect, la o ediţie a doua, mai poate fi şi se cere îmbunătăţit, evident, ţinând cont atât de fidelitatea faţă de înscrisurile autorului, cât şi de dcircumstanţele în care s-a scris poezia: conspirativ, în secret, pe ascuns, mereu cu grija de a nu fi descoperit delictul care l-ar fi putut costa pe poet însăşi viaţa sa.

4 Prietenia editorului Virgil Şerbu Cisteianu cu reputatul academician şi om de cultură, Petru Soltan de la Academia din Chişinău.

63

DIANA UNGUREANU

Iulian Filip – o prezenţă strălucită în cultura noastră Adeseori am reflectat asupra

destinului scriitorilor şi, în general, al creatorilor de artă din ţara noastră. În acest context, drept referință, am luat mai mulți scriitori autohtoni a căror soartă a fost foarte diferită, printre ei Nicolae Esinencu, Vladimir Beșleagă, Leonard Tuchilatu, Iulian Filip. Primul și ultimul menționați chiar mi-au stârnit un interes mai special. În cazul de față voi aborda însă personalitatea lui Iulian Filip (n. la 27 ianuarie 1948, Sofia, Drochia), mai ales din două motive: primul vizează direct personalitatea sa, care se manifestă abil în lumea artistică prin imagini, grafică, culori, muzică şi cuvânt, al doilea descinde din evenimentele organizate cu ocazia zilei de naștere (de altfel, o vârstă când pe om încă îl copleșește tinerețea, dar deja gândește în maturitate), la unele din care am asistat și mi-am lărgit orizontul de receptare a autorului în cauză.

În miezul lunii februarie la Biblioteca „Maramureş” din Chişinău am participat la întâlnirea cu poetul Iulian Filip, care a fost moderată cu tandreţe şi inspiraţie de Victoria Fonari, doctor conferenţiar la Universitatea de Stat din Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

64

Dialogul dintre poet şi cititori s-a produs pe fundalul expoziţiei de carte organizată de directoarea bibliotecii Cristina Mamaiscaia şi sub rampele tablourilor discipolilor de la Colegiului de Arte Plastice ”Alexandru Plămădeală”, care au contribuit la un dialog de la penel la cuvânt spre suflet: Corina Jovmir, Sabina Mîrza, Gabriela Răbuș, Natalia Gușanu, Sergiu Volodcencov, Ciprian Antoci, Anișoara Caciu, Nelea Nicolau, Valentin Teleșco, Maria-Eola Cecoltan, Anastasia Flioștor, Adelina Cepurneac, Ilie Lupu, grupul ghidat de profesorul şi pictorul Sergiu Badragan. Un spectacol adevărat din poezia şi proza lui Iulian Filip au creat elevii de la şcoala de arte „Alexei Stârcea”: Alexandrina Croitoru , Jastina Sajin , Mihaela Mircea, Alina-Doina Sheștuc, Maria Svernei, Ion Graur, Mihai Guidea, Marina Ionel, împreună cu profesorii: Svetlana Nicora, Tatiana Bîlici, Natalia Mogîldea, Mariana Guțuțui.

În acest articol doresc să relev şi gândurile pe care nu am reuşit să le exteriorizez, dar pe care le consider necesare să le fructific în această interesantă revistă. Dintotdeauna l-am considerat pe Iulian Filip scriitor pentru copii. Pricina e de la sine înțeles, dacă luăm în considerare activitatea sa culturală destinată copiilor: poezii, teatru, emisiuni televizate. Acestea au avut un impact în formarea unei imagini foarte bune, aproape o atașare față de acest scriitor, copiii îndrăgindu-l foarte ușor datorită deschiderii față de sufletul și gândirea lor, precum și datorită calității de a fi comunicabil cu aceștia. Totuși ultimele evenimente au demonstrat că scriitorul Iulian Filip este la fel de bun și în literatura pentru maturi, dar, mai ales, l-am redescoperit și în calitate de artistul plastic.

Așadar, scindându-se între vârsta fizică de matur și vârsta sufleteasca de copil, creația lui Iulian Filip a descins pe două căi fundamentale: literatură pentru maturi și literatură pentru copii. Lirica și proza, în parte cu o consistență meditativ-

65

filosofică, precum și piesele de teatru cu o doză de actualitate și realitate autentică (dintre care unele au fost puse pe scenele Teatrului Satiricus) au constituit opera destinată receptării maturilor. Poeziile cu o doză de moralitate elementară (lupta dintre bine și rău, în care binele numai decât învinge), simplu de memorat, plasate în mediul ludic și umoristic, scenetele cu personaje hazlii (dintre care unele au fost jucate în Teatrul de Păpuși „Licurici” și Teatrul pentru Copii „Guguță”) sunt destinate copiilor (deşi sunt citite deopotrivă și de maturi cu mare drag).

Aceste adevăruri sunt bine știute și des vehiculate, aşa că mă voi limita la cele expuse până la moment, de acum încolo valorificând dominanta liricii pentru maturi din volumul Puținul (m)eu (editat relativ recent, în anul 2010), unde autorul a selectat din toate poeziile sale pe cele mai aproape sufletului său. Aici mă voi axa pe axa centrală a valorilor, sintetizând poetica din aceste versuri.

Volumul este deschis cu o notă introductivă a autorului, adresată cititorilor, în care schițează motivul apariției acestei cărți, pe care o declară „cartea cea mai a mea”. Poezia de început apare sub aceeași denumire ca și volumul de față și evocă o simplitate care copleșește prin profunzimea filosofiei: „Ca toată lumea poate fi oricine”. Prin această poezie se anunță un spirit ce oscilează între modern și clasic, aceste două repere fiind valabile pentru totalitatea discursurilor lirice cuprinse.

Regăsim în acest volum o diversitate de forme ale poeziei, începând cu versul alb și terminând cu versul clasic, de la haiku până la versuri organizate în catrene. Tematica cuprinde și ea unspectru larg: de la teme vădit folclorice până la exotismul impresionist și filosofia de natură meditativ-filosofică. Interesantă este și distribuția poeziilor, care începe cu discursuri scurte și continuă spre cele de o întindere tot

66

mai mare, acest val fiind reluat încă de cel puțin trei-patru ori.

Lecturând aceste versuri paralel cu viața și activitatea de până la moment a autorului, se observă prezența elementului autobiografic, influențele sociale, piloni culturali și influențe (de ce nu, și literare: La steaua) ce au contribuit la formarea viziunii creatoare. Nu putem trece cu vederea poezia inspirată din filosofia folclorică Ecuație elementară: „Dai / ce ai / și ai / ce dai.”, în care vom regăsi crezul poetului. Intercalarea unor momente din biografie este observată în versurile următoare: „A plouat atât de bine, / cald și lung a mai plouat – / a-ncolțit ce-am îngropat... / Și-mi răsare dor de tine.” (Paștele Blajinilor); „Să-mi aduc aminte de Tine / e sunarea lemnului copt...” (Toaca Mănăstirii Dealu); „Apropierea nu ne mai încălzește...” (Singurătate în doi) etc.

În altă speță scriitoricească îl regăsim pe același autor în poeziile Autoportret și Mortul din start, poezii în care spiritul modern (îndrăznesc să-l apropii chiar de cel postmodern) și autenticitatea aproape că explodează. În primul text este înglobat și tradus în cuvinte spiritul (auto)critic al creatorului, reconstruit prin evocarea unui erou liric scindat, care se desprinde de propria persoană, tehnică realizată foarte reușit și la nivel morfo-sintactic. În cea de-a doua poezie vitalitatea scade semnificativ, coborând într-un „studiu de caz” de natură existențială, fiind foarte bine transpus în termeni medicali (accesibili și des vehiculați în viața cotidiană). Consistența filosofică este vădită, existențialismul celor două poezii triumfă în pofida plasării lor spre extremele existenței umane, conceptul este abordat într-o optică ce se plasează în contemporaneitate, dar cu acest element nu-și pierde valoarea universală și general-umană.

Nu am putut trece cu vederea nici elementele grafice, care sporesc expresivitatea și servesc drept cale de acces spre

67

lirica lui Iulian Filip. Talentul său a dat lovitura prin acest volum, care pune în evidență multilateralitatea personalității creatoare a autorului.

Într-un final, nu-mi rămân decât două doleanțe. Prima se adresează acestui mare om de cultură al nostru: stimate domn, să ne fiți sănătos și încă mulți ani de creație! A doua mea dorință este să-l redescoper(im) pe marele nostru artist (că de fiecare dată e tot mai nou și mai al nostru) în tot mai multe comentarii și analize, că, în fond, acesta e criteriul fundamental după care vom aprecia autorul și creația sa.

La mulți ani, maestre! *** TRAIAN VASILCĂU

* * * De-acum numele meu este Tăcere Şi la tăcere mă voi condamna. Tăcerea lumilor e steaua mea! În veci o nouă stea nu voi mai cere, Că alta, zău, nici nu va exista! În aşteptare... Al lirei prinţ, sfinţit monastireşte, V-am scris şi am cules numai tăceri. Etern de efemere mângâieri, În ele vieţuirea-mi se zideşte. Al lirei prinţ, cum nu se mai găseşte, Topit ca lumânarea într-o zi. Aştept să pot ceti pe-albastre creste Cernirea visului ce n-oi mai fi.

68

Fulger în noapte Dlui Ivo Gheorghiev Azi stirpea noastră nu se mai răscoală Când încălcate-s drepturile ei. Românii din Vidin fără vreo şcoală Sunt sfâşiaţi de ultimii pigmei. Aceştia valvârtej dau buzna-n case Şi le răstoarnă, unde nimeresc, Cutii de carioci şi cărţi frumoase, Donate de poporul românesc. Şi toată românimea groaznic tace De parcă am vorbi de nişte câini Şi zac abandonaţi în vremi de pace Românii, incomozi fiindcă-s români! Neam interzis, ce dănţui hopa-hopa Numai în case-nchis şi foarte rar, Bulgarii sunt şi nu-s în Europa Când nici de oameni nu ne au măcar! Până ne-om zmulge, fii de românime, Din al istoriei cumplit noroi Şi-om fulgera în oarba-ntunecime Şi ţara noastră lua-ne-om înapoi!

69

Optimizare ministerială Ca-ntr-un vis urât închis-am ochii, Loc deşertăciunii să nu port, Dar tot mai aud strigând o maică: „Satul fără şcoală este mort”. E din Ocniţa de pretutindeni, Toată Basarabia-i aşa, Se optimizează viitorul, A închide-nseamnă-a reforma! Şi doar şcolile, prin care paşii Ne-au purtat, rămâne-vor pustii Şi-or veni cocori plângând de jale Să le ducă-n cer pe năsălii. Regele copiilor (Variantă) Era un cerşetor visat de stele, Cu sacul plin de sticle când trecea Oricare sufleţel mi-l aştepta Pe regele copilăriei mele. Un suveran ce-a amuţit de taină, Monarh al pruncilor din mahala, Spre el inima lumii alerga, Zbătându-se, să zboare de sub haină Şi-n pieptul cerşetorului să crească Şi graiul cerurilor să-i renască.

70

Vis cu Esenin E frig şi-i mare vânt şi-un vin ne soarbe Din ceşti servite blând de ciocârlii. Domnul Esenin trece-acum prin noapte Şi numai tu, murirea lui, nu vii. Şi-ncă de unde să apari, murire, Când el nici n-a trăit sub cer măcar Şi-acum când amurgeşte o iubire Nu-i decât visul visului hoinar... Recital La al sfinţilor regal Dumnezeu e-n recital. Flintele rănesc cu ceruri, Flautele--cu-Adevăruri Şi răniri mai bucuroase N-au nici regii-n a lor case. La al sfinţilor regal Dumnezeu e-n recital. Trâmbiţele fură luna Şi trompeţii prind cununa Împăratei fără nume, Străbătând antuma lume. La al sfinţilor regal Dumnezeu e-n recital. Cu viorile pe umeri Şi chitări cât n-o să numeri,

71

Cu măicuţe legănate La piane aşezate Cântă cerul, plânge glia Că nu au decât Vecia! Clopote urcând Ultimii daci se-aud pe sub pământ Cum vor să vină-n Dacia apusă, Unde şi amintirea li-i exclusă Dintr-un prezent cu aură de sfânt. Ultimii daci se-aud pe sub pământ Şi-nverşunaţi ar răbufni la culme, Dar le e interzis să poarte nume De parcă-au fost şi sunt popor de vânt. Ultimii daci se-aud pe sub pământ, Încă o zi, un ceas, încă o clipă Şi-i vom simţi prin toţi cum se-nfiripă Un dangăt chemător la jurământ. Ultimii daci se-aud pe sub pământ, Rodind dovezi de grâu, mirări de nalbă Sunt clopote urcându-se ne-nfrânt Spre Decebal din cer, în mare grabă. Ultimii daci, zburaţi de sub pământ...

72

NINA JOSU

O ELENĂ PENTRU CARE SE BAT… STILURILE

Credem că omul se naşte cu

anumite calităţi, pe care şi le dezvoltă pe parcurs sau nu le acordă nici o atenţie. Dar oricâte calităţi ai avea, dacă-ţi lipseşte esenţa, degeaba te mai căzneşti a te impune.

Elena Tamazlâcaru le-a avut pe toate de la naştere. Şi a ştiut să-şi păstreze în timp nealterat cel mai mare dar, cel care se dă tuturor, dar... nu toţi îl au: Omenia. Iar toate celelalte, precum talentul, bună creşterea, intuiţia, inteligenţa, sensibilitatea, dăruirea de sine, i s-au dat pe de-asupra. Ca o coroană invizibilă din cel mai pur aur, pe care o poartă cu cinste şi demnitate în fiecare zi. Toate aceste calităţi se oglindesc ca într-o apă limpede de izvor şi în poezia sa, în eseurile, în critica literară şi în publicistică, în tot ceea ce face.

Şi am mai făcut o descoperire: Elena Tamazlâcaru nu ştie să ceară nimic pentru sine. Chiar şi atunci când i se cuvine pe drept. Chiar şi atunci când merită pe deplin toate bunurile, inclusiv cele materiale. Lucru de care, am văzut de asemenea, se folosesc unii… netitraţi, dar care s-au pricopsit peste noapte, nitam-nisam, cu posturi mari, bune şi grase, care le permit să se vaiete în văzul lumii că mor de foame, pe când ei îşi umplu pe ascuns buzunarele. Dar asta-i altă temă de discuţie. Să vorbim de poezie, mai bine. Poezia „Eminescu”, de exemplu, o poezie, de care, suntem siguri, dacă ar fi citit-o, s-ar fi mândrit cu ea şi marele nostru poet, Grigore Vieru. Iar Elena Tamazlâcaru are multe asemenea poezii.

73

În liniştea Bibliotecii „Alba-Iulia”, într-o atmosferă caldă, distinsă, ca şi personalităţile, prietenii, rudele, copiii şi nepoţii sărbătoritei, printre care academicieni, miniştri, scriitori, jurnalişti, reprezentanţi ai unor cluburi şi cenacluri din capitală, directoarea Elena Roşca avea să puncteze că ziua de naştere a poetei, publicistei şi criticului literar Elena Tamazlâcaru, este o zi importantă, un prilej de a ne mândri cu realizările distinsei noastre colege, observând că „vorbeşte şi soarele”, care lumina mai puternic ca-n alte dăţi în acea zi de iarnă. Ea a mai observat că toţi, împreună cu părintele protoiereu mitrofor Petru Buburuz, parohul Bisericii „Sfinţii Petru şi Pavel”, care ne şi binecuvântează, „facem o Ţară Românească aici”. Iar pe post de moderator s-a impus scriitorul Vlad Pohilă, care a amintit de „numele împărătesc” al sărbătoritei, Elena Tamazlâcaru fiind un nume deja cunoscut în literatură, cu o linie lirică duioasă în versuri; s-a impus şi în televiziune cu emisiuni care nu erau bine văzute de regimul comunist. Moderatorul a rememorat şi o circulară, ce interzicea după ’95, pe timpul comuniştilor, sărbătorirea de către biblioteci a zilelor de 27 martie şi 1 decembrie, dar Biblioteca „Alba-Iulia”, unde trudeşte şi colega noastră Elena Tamazlâcaru, le sărbătorea, aici se făceau manifestări bogate din punct de vedere spiritual. Vlad Pohilă a văzut o legătură firească între ambele instituţii de cultură, în care trudeşte Elena Tamazlâcaru: biblioteca şi revista „Literatura şi arta” fiind, în opinia Domniei Sale, „o revistă glorioasă, cu un tiraj de peste 260 de mii în anii ’89, ţine în aer fâlfâind stindardul românismului; sunt un cititor fidel al acestei reviste”.

Între timp, un grup de copii de la Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, a venit cu un frumos spectacol de Sfântul Vasile (Anul Nou pe stil vechi), care a inclus colinde, urături, poezii, cântându-i şi „La mulţi ani!” atât sărbătoritei, cât şi tuturor celor prezenţi.

74

Fermecaţi de vocile lor minunate, au început să-i susţină, în surdină, şi cei prezenţi în sală. Ion Cuzuioc (împreună cu Vasile Ciubuc, care a pus cea mai mare parte) le dă colindătorilor bancnote cu chipul lui Ştefan cel Mare. Preoteasa Svetlana, soţia părintelui Viorel Cojocaru, aduce pentru Elena un nou număr al revistei Luminătorul, editată de Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, în care aceasta este prezentă cu un articol.

Nicolae Dabija a observat că lumea uită calea spre bibliotecă din cauza Internetului, dar şi că, Biblioteca „Alba Iulia” a devenit, de zece ani de zile, filială a revistei „Literatura şi arta”. Cunoscutul scriitor a numit-o pe Elena Tamazlâcaru pârcălab în Cetatea Frunzei, pentru că are un stil plin de sensibilitate, de feminitate, un scris foarte proaspăt şi foarte tânăr; iar în marele imperiu al poeziei româneşti este şi această Cetate a Frunzei; a afirmat că Elena Tamazlâcaru se trage din neam de Văcăreşti şi de domnitori, că are multă bună creştere, ce vine „de la mama ta, de la rudele tale”. Subliniind că „Ţaulul (satul de baştină al sărbătoritei –n.n.), seamănă cu Elena”, Domnia Sa a mai amintit de cenaclul literar de la Ţaul, condus de Elena Tamazlâcaru, de Maria Tonu, membră a acestui cenaclu, care a editat în Italia, pe bani proprii, o carte despre Grigore Vieru, insistând că acesta e şi meritul poetei Elena Tamazlâcaru. Nicolae Dabija a mai observat că poeta are o obsesie a frunzei, scrie o poezie suferită, durută, a lacrimii; că vede şi bucuria prin prisma lacrimii. Citind o carte de studii literare a poetei, care a citit mii de cărţi de poezie, scriitorul a spus că a descoperit o mare dragoste de poezie şi, prin intermediul acestei cărţi, poezia basarabeană, poeta aducând o contribuţie deosebită la cunoaşterea de sine a poeziei basarabene: „va fi o carte excepţională, despre cele mai frumoase mostre a poeziei basarabene”. Scriitorul a mai amintit de mama sa, care „bocea frumos, când a bocit, ea bocea tot satul, iar datorită Elenei am filmul cu mama mea. Ai scos în

75

lume nu etnografia, ci veşnicia noastră; prin emisiunile tale am rezistat”.

Vasile Căpăţână a observat că „de ziua surorii mele Elena” s-a adunat atâta lume bună; a spus că poeta, prin valorosul volum selectiv „101 poeme”, apărut în colecţia „Ideal”, intră în această familie ideală, care este o revenire acasă a celor plecaţi în lume şi peste hotarele ţării; a regretat că „sunt foarte mulţi care n-au nimerit în această colecţie, nu din vina mea”.

Compozitorul şi cantautorul Octavian Mândruţă din Bucureşti a interpretat la chitară piesa „Vin colindătorii”, colindul „Flori de măr”, iar în duet cu colega şi partenera sa Irina Staver, care a scris versurile, a cântat noua compoziţie Crucea albă, dedicată lui Grigore Vieru şi Adrian Păunescu. Cu această ocazie Nicolae Dabija a vorbit despre cenaclul Adrian Păunescu de la Pănăşeşti, Străşeni.

Scriitorul şi regizorul Ion Ungureanu a dezvăluit că contactul cu Elena Tamazlâcaru a fost plin de surprize, de descoperiri, apreciind setea de frumos ce o caracterizează pe poeta, care mai face şi nişte cronici vii a vieţii Basarabiei; că diapazonul scriitoarei e uimitor, este şi regizoarea manifestărilor patriotice ale Forului Democrat al Românilor din Moldova. Ion Ungureanu a mai observat că unii scriitori s-au săturat de Eminescu, de Vieru, considerând că nu sunt la modă, că, în schimb, pun în cărţi inscripţiile de pe garduri; a concluzionat că libertatea înseamnă cultul adevărului, nu demolare, şi că această cetate a frumosului trebuie apărată; a apreciat că Elena Tamazlâcaru este „varianta Janei D-Arc în Basarabia”, că poeta are „ochi ageri şi reacţie promptă”.

Acad. Mihai Cimpoi a afirmat că „draga noastră sărbătorită”, autoarea „frunzei ce se aude în desen”, face parte din categoria liricilor; că are un buchet de talente, este şi o ziaristă foarte bună, s-a impus şi la televiziune; că a şi cântat,

76

pe undeva, a croşetat, dorindu-i „să se audă mereu frunza din desen”.

Vlad Pohilă a prezentat revista „Luminătorul”, cea mai veche revistă creştină, şi un material al Elenei Tamazlâcaru inserat în paginile ei. Părintele protoiereu mitrofor Petru Buburuz, parohul Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi-a exprimat bucuria că Elena Tamazlâcaru scrie despre Biserică, că s-a făcut colaboratoare şi la revista „Luminătorul”; şi-a exprimat admiraţia pentru descrierea, de către poetă, a unui pelerinaj prin bisericile din Ţară, observând că „a cuprins toate frumuseţile, şi poetic, şi analitic”; a vorbit despre faptul că „suntem foarte bogaţi cu sfinţii, Dobrogea este plină de sângele sfinţilor”. Şi tot moderatorul, Vlad Pohilă, a citit un mesaj de felicitare pentru Elena Tamazlâcaru, primit, chiar în cel mai festiv moment, de la Alba Iulia, de la un partener al Bibliotecii „Alba Iulia” şi un admirator al Poetei Elena, domnul director al editurii GENS LATINA, Virgil Şerbu Cisteianu. A fost un moment inedit, un mesaj cald, prietenos, tandru, înţelept... Prezenţa în sală a fost plăcut surprinsă, şi, poate, pe undeva, şi geloasă.

Ion Cuzuioc a destăinuit că poeta este şi prietena cenaclului „La Târgovişte” de la biblioteca cu acelaşi nume, şi că e „şi bătăuşă” în materialele sale; după care i-a dedicat o epigramă. Profesoara Oxana Cârlan, în inspiratul său eseu, a văzut, la un moment dat, cum „dragostea lumii vine spre ea”, şi cum „litera în condeiul Elenei Tamazlâcaru ia forma frumuseţii de infinit”. Vlad Pohilă a prezentat expoziţia de ie românească brodată, a Olgăi Chiriac, lucrări pline de fineţe, căldură, pasiune şi dăruire, ce constituie adevărate capodopere. Olga Chiriac, membră a Uniunii Meşterilor Populari, a evocat că dragostea pentru broderie vine de la părinţi, că „îmi vedeam copiii în cămăşile noastre naţionale, care sunt rădăcinile noastre”; că „am început de la copiii mei”, încercând a reda într-o ie frumuseţea pământului cu nuanţele ce sunt în jurul

77

nostru precum florile de câmp, şi pe care trebuie să le vezi; a destăinuit că „o colegă îmi aduce pânză de in topit din România”, că se apropie de broderie şi unii tineri. Domnia Sa a mai spus că mai face şi prosoape, feţe de masă din diferite zone ale României; a insistat că avem un port nemaipomenit, avem tradiţii frumoase.

Gheorghe Bâlici i-a dedicat Elenei Tamazlâcaru două epigrame şi câteva academicianului Mihai Cimpoi; Horaţiu Frişcu a remarcat „Ce carte extraordinară de poezie ai scris!” şi cronicile; iar Dan Nicu a vorbit despre familia sa. Cei prezenţi au ascultat-o şi pe sărbătorită, după care şi-au spus cuvântul şi florile.

Asspecte din timpul lansării volumului

78

Rânduneaua nu-i albina

Pe mal de Nistru-n codrii seculari Există sate cu case de buni gospodari Unde sub streaşină vioaie păsărele Îşi fac multiple cuiburi – lăcaş de rândunele. Dintr-un instinct ştiut în fiecare vară Ouăle-şi depun în cuib c-apoi s-apară Copii, căci neamul vor să-şi prelungească Şi astfel păsărelele pot să dăinuiască. Dar iată că-ntro zi veni ciocănitoarea Cea care nici n-ai zice că-i dăunătoare Spărgând cu ciocul acele cuiburi toate Golindu-le de ouă, mâncând pe săturate. Când rândunelele văzură această grea teroare

79

Se strânse iute-n stol, grozav se agitară Spre inamic se avântau într-o clipire toate, Dar nu îl atacau căci se temeau de moarte. În loc doar câte-o pană să smulgă fiecare Din corpul prădătoarei ş-apoi să o doboare Ţipau în van strident la pasărea haină Căci rânduneaua nu e falnica, eroica albină. Acea insectă mică, dar cu curajul mare Care înfige acul ş-apoi în luptă moare Ca să-şi salveze roiul de jalnica peire Fiindcă-aşa-s eroii – trăiesc în nemurire.

Morala fabulei? Ea din context survine O rândunea nicicând nu e ca o albină Să se unească-n roi şi cu puteri comune Pe-ai săi duşmani de moarte în viaţă să-i răpună

Româncele

Naţiunea românească E în drept să se mândrească Cu femei de calitate Căci sunt de minune toate.

Moldoveanca e frumoasă Şi munteanca-i arătoasă Olteanca e drăgăstoasă

Bănăţeanca e făloasă Ardeleanca-i mai retrasă

Maramureşeanca-i tare Mândră-i de a sa pudoare.

Femeia din Bucovina E isteaţă, bat-o vina Ruteanca-i încântătoare

80

Dobrogeanca-i muncitoare Lipovanca-i răbdătoare.

Şi basarabeanca frate E Doamnă de calitate Tot bună ca celelalte

Semănându-le în toate Că-i româncă pe dreptate.

Pân-la urmă ce n-ai spune Toate-s demne de-al său nume Zică lumea ce n-ar zice De viaţă-s a noastre românce. Să trăiţi dragi româncuţe Şi mulţi ani să vă apuce.

16.12.09

Haita

Un leu viteaz pe drept cuvânt era cândva Cea mai deşteaptă fiară din toată haita sa El carte învăţase ştiind mai multe legi Deci nu era ca ceilalţi semeni foarte blegi. Pe alţii impunea gramatica să-nveţe Şi cifre să adune numărând pe beţe Stilistica preda să poată scri o frază Să lase-n urma sa măcar un leu de vază. La muncă îi punea cu forţa lui cea mare S-adune pentru haită mai multe de mâncare C-an viaţa lor să fie acea întreagă gloată Cea mai vivace haită dintr-o pădure toată. Însă de-un timp încoace semenii se uniră Şi contra leului isteţ cu toţii se porniră

81

Nu mai doreau deşteptul să-i povăţuiască Căci ura dase-n ei şi simţul cel de gaşcă. Îi zise dur şi tare din haita lor să plece De nu se vrea zdrobit sau într-o groapă rece, Dar leul cel viteaz nevrând să se supună Fu sfârtecat de gaşcă în noaptea cea cu lună... ...Morala fabulei? Să treci şi peste moarte De eşti un om deştept şi ştii mai multă carte N-o şti doar pentru tine, ci-nvaţă-i pe mişei Să zică despre tine c-ai fost mai bun ca ei.

Rostul vieţii Doi porumbei zburau spre cer Vorbind de ziua cea de ieri Când porumbelul o-nşela Pe porumbiţă-soaţa sa. La alte porumbiţe des pleca Cu ele-n stoluri se plimba În-naltul cerului azur Având un trai plin de huzur. Era un donjuan sadea Desfrâul fu morala sa Şi niciodată nu gândea Că viaţa nu e toat-aşa. Dar iată că-ntr-o neagră zi Hulubul m-i se-mbolnăvi Căzu la pat de-o boală grea Iar hulubiţa-l îngrijea.

82

Făcea eforturi porumbiţa Ca să-l trateze pe tembel Mereu uitând de umilinţa Venită de la porumbel. Când porumbelul se văzu De boala sa debarasat Mai bun la suflet se făcu Căci multe-n timp a învăţat. Îi spuse soaţei că greşi Şi că îi cere azi iertare De-acu încolo vor trăi În armonie şi candoare. Morala fabulei e clară Zicea hulubul într-o seară Atunci doar viaţa prinde rost Cînd eşti mai bun decât ai fost. Ursul şi Vulpea Fabule cu ăştia doi Sunt cam multe pe la noi, Însă asta e mai nouă Şi sper să vă placă vouă. Ursu-n jilţ demult s-afla Dirijând turma cu chef Iară vulpea tot rîvnea La postura lui de şef. Ş-aduna-n cărare dânsa Camarazii ei sadea

83

Şi striga: Hai jos cu ursul, Dar nimica nu-i ieşea. Tot strigând mulţi ani în şir S-a convins că-i fără rost Şi-ntr-o zi ca musafir La urs vulpea dus-a fost. Au vorbit, au pus la cale S-au tocmit, s-au înţeles Pân-la urmă... de mirare Situaţia s-a dres. Ursul vulpii îi cedară Parte dintr-a lui putere Şi aşa se împăcară În folosul vulpii rele. De-atunci ambii sunt pe fază Discutând des la taclale Şi-mpreună dirijează Turma mare de-animale. Pe ortacii necăjiţi Vulpea grav i-a neglijat Până-n ultim păcăliţi Ea-n curând mi i-a trădat. Deci trădarea e morala Fabulei care-o citiţi Voi nu fiţi cei cu greşeala Ca ortacii păcăliţi.

84

Animalul

(fabulă) Într-o stână de mioare Una când era să moară Sălvarea i s-afla la baci Care era a lor cârmaci. Mioara ce suferea Către baci mi s-adresa Să-i prescrie, leac să-i dea Viaţa poate i-ar salva. Baciul însă-i refuza Căci demult n-o agreea Şi din stân-o alunga După cum vrerea-i era. Mioara însă a-ndurat Refuzul ce a urmat Şi bolnavă cum era Baciului aşa-i zicea: Deşi-mi eşti baci eu nu te iert Căci umilit-am fost, e cert Tu, scârnăvie, piei din faţa mea Dispari că nu te pot suporta. Eu pân'la urmă, posibil, voi muri Dar tu cu mintea ta nu poţi gândi Ce chinuri grele te aşteaptă Fiindcă a-i comis faptă nedreaptă.

85

VALERIA CORSAC Elevă în clasa a XI-a la Liceul

Teoretic ,,N. Iorga,, municipiul Chișinău,

Domiciliată: str. Valea Crucii 22,ap.110,or. Chișinău,

Republica Moldova. Telefon de contact 76 -58-48

mob. 069004844

Membru al cenaclului literar ,, Ars poetica,, din anul 2008. Profesor de poetică: Galina

Furdui. Succese: Diploma de merit, grad Special, acordat de Uniunea Scriitorilor din Moldova pentru tinerii scriitori,2010; Premiul revistei ,,Florile dalbe,, pentru cea mai bună carte a anului scrisă de un autor -elev la Expoziția Internațională de Carte, Chișinău, RM, 2010 pentru cartea “Am venit pe-acest pământ” (Ch., edit. „Bons Offices”, 2009) și în 2012 – pentru cartea“Lucruri sacre”(Ch., edit. „Bons Offi ces”, 2011) Realizări: Cartea“Am venit pe-acest pământ” (Ch., edit. „Bons Offices”, 2009) Cartea“Lucruri sacre”(Ch., edit. „Bons Offices”, 2011) ( În fondul de cărți a Bibliotecii Congresului Statelor Unite ale Americii ( secția Germano- Slavonă), se păstrează ambele cărți a autoarei Valeria Corsac)

86

Deschidere spre inedit Specific pentru ambele cărţi semnate de Valeria Corsac rămâne spiritul polemic, ca și notele invocative de la sfarșitul fiecărei naraţiuni, care, in cadrul lucrărilor, se pronunţă conclusiv pe marginea celor istorisite, dar lăsand deschisă ușa pentru noi rezolvări, cele ce rămân pe seama cititorului. Autoarea indeamnă la autocunoaștere prin prisma cunoașterii lumii din propriul interior, raportat la lucrurile sacre, ea știe că, pentru a merge inainte, omul trebuie să lupte. Din Lumină, sacru e glasul cuvântului inspirat, dragă Valeria. Ne bucurăm să te știm perseverând.

Galina Furdui Mărturisirea autoarei Spun și scriu basme de cînd mă știu și pînă la cei 17 ani împliniți. Cineva ar zice că e cam tîrzie ocupația aceasta pentru vîrsta-mi…Poate că e și ceva adevăr în cele spuse… Dar cred că astfel e mai ușor să înveți bunătatea sacră, existența căreia încă nu este subminată de gîndul ,, dar ce voi cîștiga din asta?” Caut cuvîntul ce ne cheamă să fim Oameni. Realizez acest lucru prin intermediul basmului. Dacă te-am convins că poți aduna lucruri sfinte pentru binele sufletului tău, citește aceste rînduri. Le-am scris pentru tine. O poveste de-a bunicii – A fost odată ca niciodată un dragon care avea trei capete. – Ce e neobișnuit în faptul că dragonul avea trei capete? o întreabă mofturos pe bunicuța frățiorul meu Nicușor.

87

Se observa de la o poștă că nu dorește să doarmă. Bunicuța, fără multă explicație, își începu povestea, la sfîrșitul căreia, ca de obicei, Nicușor adormea buștean. Iar eu, bucuroasă, mă apropiasem repejor de ei ca nu cumva să scap vreun cuvînt din poveste. Știam cît de interesante sunt poveștile bunicuței. – Nu fi atît de nerăbdător, ascultă atent și vei înțelege multe. În pieptul acelui dragon băteau trei inimi diferite, de aceea și capetele se comportau diferit. – Doar are un singur trup, cum se poate? am întrebat mirată. Bunica mă privi lung. Mă dumerisem îndată că va sublinia încă o dată că e necesar să ai nițel răbdare, de aceea am rugat-o să-și continuie povestea. – Cel mai mic căpușor era și cel mai bun la suflet. Înțelepții (așa îl obligau să le numească celelalte două capete), dărîmau casele oamenilor, le speriau copiii, le aduceau daune mari în gospodării. – Să vezi, cum de reușea cel mai mic să nu se ia după ele! reușii eu să ironizez. Poveste, nu alta! Dar ultimele cuvinte aproape că nu le auzi nimeni. Riscam să fiu exclusă și atunci mă lipseam să mai cunosc sfîrșitul. Îmi astup cu palma gurița, ferm pornită să nu mai scot nici un sunet. – Într-o zi, continuă să povestească bunicuța, de parcă nici nu se întîmplase ceva, unul din Înțelepți se plictisi să privească singurătatea din împrejurul său și hotărî să se distreze. Îi plăcea să se joace cu mingea. Nu demult prinsese un pui de om. Cît ai clipi din ochi, în loc de minge începu s-o arunce pe copilă pînă la nori, apoi o prindea în ghearele-i, iar o arunca... Obosind, o închise într-o cămăruță întunecoasă. Se culcă să tragă un pui de somn. Fetița începu amarnic să plîngă, mai mult de spaimă decît de durere. Înțelepții erau obișnuiți cu o astfel de gălăgie, de aceea dormeau liniștiți.

88

– Dar ce făcea fratele cel cuminte, cum putea să rabde așa ceva? întreb eu nedumerită de cele ce se întîmplă în poveste. – Nu oricare apărare poate aduce rezultate, mai ales cea nechibzuită, îmi răspunse bunicuța netezindu-mi mîinile. – Nu-ți fie teamă de mine, îi spuse fratele cel bun fetiței, după ce adormiseră cei doi frați ai săi. Frații mei mai mari... începu el, dar fusese întrerupt de rîsul fetiței. Da, da, fetița rîdea. – Aveți un corp la trei, cum poate fi ca unul să fie mai mare decît altul? – Simplu, ei primii au ieșit din ou, în timp ce eu hotărîsem să mai trag un pui de somn... Cît de tare regret aceste trei ore... Sunt diferența de vîrstă a trei ani pămîntești. Părea să fi fost foarte amărît. Fetița, la un moment, ridică mînuța să-l netezească, dar... era prea micuță. – Eu te eliberez, dragă fetiță. Aleargă pînă la organele de poliție din orașul tău și spunele că sulițele făcute de mîinile oamenilor nu pot străbate pielea dragonului. Dar este ceva ce vă poate ajuta. Toate trei capete ale dragonului suferă de o alergie puternică provocată de Floarea Soarelui. De aceea, cele două capete ale dragonului au ars toate lanurile din împrejurimile pe care se cultiva Floarea Soarelui. Eu am păstrat o sămînță. Ia-o și folosește-te de ea cu înțelepciune. Fata porni la drum. După ce se văzuse departe de locul unde stătea dragonul, îi apăruse un gînd năstrușnic ce-i aducea neliniștea: „Oare ce gust poate avea?” – Nu trebuie s-o mănînci! strigă Nicușor, în dorința de a o opri. De parcă fata putea să-l audă. Copil, mă gîndii eu, dar n-am pronunțat nici un cuvînțel. – Toată calea ce rămase s-o parcurgă fetița era chinuită de acel gînd ispititor. Apoi își aminti de dragonul care a păstrat sămînța în speranța de a fi folosită cu tîlc și gîndul o

89

părăsi pe loc. Păși cu siguranță pragul casei. Cine credeți că a întîlnit-o? – Bunicuța! am exclamat ambii. – Așa e. – De unde vii, scumpete? o întrebă bunica. – Știi, bunicuțo, Alexandru (Alexandru era fratele ei), mi-a povestit că a întîlnit pe muntele ce se află peste trei sate, un dragon cu trei capete. L-a cucerit avînd la el doar praștia și nuiaua. L-a făcut prăpăd. Știam că minciunește, dar doream să-i dovedesc că nici eu nu mă tem de dragoni. – Seamănă cu bădica Alexandru al nostru. Și lui îi place să ne sperie cu strășnicii, zise Nicușor. – Crezi că bunica pe ăsta din poveste în zadar l-a numit Alexandru? mă rostesc eu la el. Nu încurca lumea. – Ce-a fost mai departe, bunicuțo? – Am luat praștia și bățul de la Alexandru și am pornit spre munte, povestea fetița. Ajungînd la munte mă trezesc cu trei capete ale dragonului, care mă urmăresc cum urc spre ei. Am încremenit locului cîteva clipe. Am scăpat tot ce aveam în mînă. Apoi am încercat s-o iau la sănătoasa, dar am fost prinsă. Am avut mare noroc. Am aflat că căpușorul cel mai mic al dragonului are un suflet bun. Mi-a descoperit o taină cu ajutorul căreia se pot schimba lucrurile. Bunicuța rămase încremenită de cele auzite de la nepoată. Nu putea scoate nici un cuvînt. Trecură multișor timp pînă cînd bunica întrebă: – Ce fel de taină? – Fata îi povesti. – Îmi aduc aminte că, pe cînd eram copilă, maturii povesteau ceva despre boala dragonului. Dar nu cunoșteam că e o simplă alergie provocată de Floarea Soarelui. – Deci Alexandru, cel din poveste, nu minciunește? întrebă Nicușor.

90

– Cum să nu, cu o praștie și o nuia poți nimici o nămilă de dragon!? Mai ia în considerație că era și voinic, hm... un copil..., i-am oferit o explicație frățiorului. – A trecut timpul, continuă bunicuța noastră zîmbind la dialogul nostru, și a sosit ceasul cînd din mica sămînță a apărut o frumoasă floare. Fetița, de cum o văzu, o luă și veni la dragon. – Ia-o de-aici! strigă dragonul. Poți să ceri orice, numai salvează-ne de ea! – Promiteți-mi, rosti cu îndrăzneală copila, că de azi înainte veți asculta de fratele vostru mai mic. – Promitem! exclamară Înțelepții. – Dar cum se simțea fratele cel mic? întreb eu îngrijorată. – La fel de prost ca și celelalte capete. Erau doar frați. Dar răbda chinurile pentru binele pe care trebuia să-l semene. – Ce fel de bine? – Ai răbdare, îmi zise îngăduitor bunicuța. – Știți ce, le spuse fetița, acum aș putea să vă împrietenesc cu oamenii. Să mergem la ei. Peste ceva timp, dragonul a semnat un tratat de pace, în care scria că oamenii se obligă să semene Floarea Soarelui doar pe lanurile îndepărtate și niciodată n-o vor aduce-o în oraș. În schimb dragonul se obligă să fie cel mai bun prieten al oamenilor și cel mai devotat apărător al țării. E de menționat că dragonul își respecta cu multă mîndrie promisiunile. S-a împlinit visul cel mare: nu mai sufereau de singurătate. Singurătatea îi făcuseră să devină răi. Cu toate că, dacă ai o inimă bună, nici singurătatea nu te schimbă. Lucrurile însă s-au aranjat cît se poate de bine. Erau fericiți. – Cel care va înțelege povestea, mult folos va culege, rosti încetișor bunicuța învelindu-ne pe ambii cu plapuma. Pleoapele-mi deveneau tot mai grele. Peste puțin timp, mă

91

jucam deja cu mingea împreună cu un dragon ce-mi zîmbea cu toate trei capete...

A căzut un strop de ploaie-n palma mea...

Soarele se ascunse. Cerul coborî tăvanul mai aproape de pămînt. Atîrnînd în spațiu, se opri ceva mai sus de-asupra capului meu. În aer tăcere. Părea că s-a lăsat seara. Acest buimatic întuneric, se necăjea să scoată vreun sunet. Deodată cerul fu împarțit în două de un foc săgetător, care izbucni pe neașteptate. Îmi aplec capul uitîndu-mă spre pămînt și încerc să alerg spre casă. Din nimic își făcu apariția un vînt hoinar. Pe dată se și face însoțitorul meu. Mă gonește, atingîndu-mă cu suflarea sa rece, de parcă ar vrea să se încălzească. Încerc să-l întrec, dar puțin îmi reușește. Îmi citește gîndul. Mîniat, ridică un buchet de frunze și neîndemnatic, încercă să mi le ofere. Înspăimătată, întind mîinile pentru a mă apăra. Vîntul se potolește brusc descurajat de gestul meu. Apoi începu a sufla mai tare și mai tare, devenind tot mai insistent. Din nou ridică un snop de frunze și le împrăștie cu zgomot tocmai de asupra capului meu. Mă opresc din mers. Nu văd nimic. Rămîn disperată și înspăimîntată. Simt cum groaza și singurătatea îmi încleaștă sufletul, strîngîdu-l pentru a-l strivi... La rîndu-mi, încerc să strîng pumnii amenințînd acest vînt netrebnic. Părea că mă înțelege - imediat se și astîmpără. Pe neașteptate mă calmez. Ceva timp pumnii mai rămîn agățați în aer. Cuceriți de calmul ce se revarsă încetinel, se desfac întinzind lumii palmele deschise și spunînd: vă sunt prieten!

92

Imediat, cerul elibirează o lacrimă ce se cuibărește pe palma-mi. O privesc atent. E cristalină de curată, rece și sclipitore, și arde în mii de culori. Lacrima devine caldă. Uite pentru ce ai poposit în palma-mi! Lacrima unui groaznic fulger ce se plimbă liber pe bolta cerească are nevoie de căldura omenească! Mi se păru straniu gîndul, dar liniștea care mă copleși mă făcu să cred că avem nevoie una de alta, pre cum are nevoie cerul de pămînt, luna de stele, copilul de părinte, omul de țară, Universul de vise. Totul în acestă lume se integrează într-un singur cuvînt – viață. Bun venit în viața mea, strop de ploaie! A mai căzut unul... Vara se terminase... Ionel se plimba prin parc, încercînd să găsească urmele Toamnei. Dar zadarnic.Unde-i Toamna și de ce nu vine? se întrebă băiatul, gesticulînd. Deodată simți cum ceva rece îi atinse palma.Eu sînt vestnicul trimis de Toamnă, începu stropul de ploaie. Zînele viclene, surorile Verii, au aruncat-o în temniță pe preafrumoasa aurită, ca Vara să poată domni aceste meleaguri încă vreo cinci luni.

- Dar mi-e dor de frumusețea Toamnei, exclamă Ionel. - De aceea am și sosit, iar spuse stropul de ploaie, tu mă vei

ajuta s-o eliberez. - Ce pot face eu? întrebă disperat băiatul. Sunt un simplu copil. - De azi înainte eu voi fi soldatul curajos al Toamnei. Ești gata

de drum? întrebă stropul de ploaie. - Să pornim! căzu de acord băiatul.

Mult au mers ei, sau puțin – nimeni nu știe. Dar uite că au ajuns la un copac mare și gros la tulpină, încît nici cinci oameni nu-l puteau cuprinde.

93

- Copacul este doldora de mere roșii, dar uite, colo, în vîrf se vede un măr galben. Rupe-l, spuse stropul, el ne va arăta drumul spre palatul Verii. Ionel așa și făcu. Ajunge la mărul galben, îl rupe și-l aruncă jos. Mărul, atingîndu-se de pămînt, începu să se rostogolească arătîndu-le drumul către palatul Verii. Peste un timp iată că s-a arătat în cale un palat cu trei turnuri înalte. În cel mai înalt turn se afla o domniță atît de frumoasă că la soare te puteai uita, iar la dînsa ba.

- E stăpîna mea, Toamna, spuse stropul. - Și cum ajungem la ea? întrebă disperat Ionel. - Uite, poarta e descnisă, iar paza doarme, deoarece s-a

terminat timpul Verii. Fii atent, să nu-i trezești! Pătruzînd în castel, la loc de frunte, observară o cheiță de aur. O luară.

- De la care ușă ar fi? E foarte mică, iar noi avem de descuiat o ușă atît de mare! Negăsind altceva, Ionel încercă să deschidă ușa îngrozitor de înaltă. Atingîndu-se de ușă cheița începu să crească făcîndu-se numai bună pentru a descuia ușa. Apoi ei urcară trei sute șasezeci și cinci de scări și încă o sută cinzeci și iată că au ajuns la încă o ușă. Aceasta era păzită de o fiară cu treispezece capete. Ionel a rămas locului, încremini de frică, stropul s-a și evaporat, de parcă nici n-a fost. Doar mărul continua să se rostogolescă. Fiara se îndărji la Ionel, dar observă mărul, se năpusti, î-l prinse și-l înghiți. Pe loc i-au căzut cele treisprezece capete, iar ușa s-a deschis. Toamna se arătă de după ușă. Ionel se aruncă s-o salute. Ea îl opri cu privirea. Vara stătea din urma-i.

- Iertare, surioară, oricum aveam să te eliberez, doar puțin mai domneam, puțin de tot, rosti stingherită Vara

94

- Lăcomia nu-ți face bine, soră. Devii fiară, în timp ce în orice împrejurări trebuie să rămîi Om. Nu știu, a învățat Vara ceva din întîmplarea dată sau nu, dar cunosc că nu prea stă mult pe gînduri atunci cînd trebuie să plece pentru ca să poată veni Toamna. Cît despre stropul de ploaie... se întoarce de atîtea ori pe pămînt de cîte ori este nevoie de el. Iar Ionel în fiecare strop își caută prietenul. Atîția stropi a adăpostit în palma sa, pentru a-l regăsi pe unul... Pe aripa amintirii Încetul cu încetul seara se lasă peste pămînt. Vine pe negrăbite, cunoscînd că are destul timp înainte. Ca la o bună prietenă îi deschid larg geamul în întîmpinare. Cîte seri fermecătoare le-am trăit împreună! Stau și privesc atent acest amurg, încercînd să-i pătrund taina pe care o poartă. Ca să vezi! Coboară din cer zi de zi pentru a trăi o noapte pe-acest pămînt... Atunci unde-i este casa? Pe bolta cerească ori pe pămînt? Încerc să caut acel loc de unde ar fi pornit în lume. Mult timp privirea îmi rătăcește prin întuneric. În sfîrșit, pe bolta cerească se aprinde o stea singuratică... Să-i fi fost rudă? Cu siguranță, de unul singur nu poți trăi, fie și în Univers. Dacă ai casă, neapărat ai și țară, și părinți, și rude. Ai de la cine deprinde graiul și învăța binele, iar odată cu acestea, să dai sens vieții pe care o trăiești. Cine eram eu astăzi fără poveștile bunicuței? Mi le povestea în șoaptă, doar pentru mine. Acum îmi dau seama că nu întîmplător au fost să fie. Era o șmecherie de-a bunicuței. Cum altfel eram să învăț ce e bine și ce e rău? Ele îmi explicau viața, mă învățau să prețuiesc adevărul, să simt durerea cu inima, să înțeleg oamenii cu sufletul. Cred

95

că pentru bunica Maria era foarte important ca să însușesc acele lecții de omenie, adevăr, cinste, fără de care nu se poate trăi. Numele i se potrivea de minune. Răbdătoare, calmă, îmi dăruia atîta dragoste încît o asemănam cu fecioara Maria. Tot de la ea am aflat de stăbunica Vera și de străbuneii Dumitru și Semion. Ei au crescut și au educat treisprezece copii, în timp ce eu sunt una... O umbră de tristețe mi se cuibări în suflet. Durerea netrecătoare de pe urma plecării bunicii în veșnicie îmi apasă greu inima. Scumpa mea bunicuță... S-a stins din viață cînd aveam vreo patru anișori, dar căldura sufletească pe care mi-a dăruit-o mă alină și mă protejează și azi. Tot Maria era și numele străbunicii din partea bunelului Vasile. Din spusele mamei, pot afirma că aceste două Marii se asemănau la suflet. Mă simt mîndră de ele, precum și de străbunelul Marcu. Un om plin de bunătate, care venea nerugat în ajutor celor cunoscuți și celor necunoscuți de el. Și, cu toate că n-am avut norocul să-i cunosc personal, i-aș recunoaște după bătăile inimii, care, la sigur, bat în unison cu inima mea și a mamei. Îmi pare că am fost conștientă din fașă de faptul că anume Ea este mama mea. Primele cuvinte le-am rostit doar pentru dînsa, primele melodii le-am cîntat doar pentru ea. Și primii pași i-am făcut pentru a ajunge în brațele ei. Pînă la vreo trei ani nu am plîns, nu aveam motiv, mă simțeam fericită și în siguranță lîngă ea, precum și astăzi mă simt cel mai fericit copil din Univers. Familia mea este leagănul de dor, oceanul de bunătate, sprijinul pe care îl am necondiționat întotdeauna. Tot ce am mai bun în mine, ceea ce sunt, este familia. Aici durerea se vindecă ușor, lacrimile se șterg cu dor, nevoile te lasă. Aripile zborului tot în familie cresc. În acest caz, oricît ai cutreiera

96

pămîntul, oricît de lung ar fi drumul, tot la cei dragi te va întoarce. Te va scălda în dragoste, îți va șterge lacrimile, oferindu-ți o nouă șansă de a începe totul de la capăt... Întunericul se făcu apăsător. M-am simțit recunoscătoare acestei seri pentru clipele trăite. Deodată mi se făcu dor de mama. Am închis geamul, am aprins lumina și... m-am dus s-o caut. Paznicul nopții În seara aceea nu puteam adormi. Îmi era frică de bătaia vîntului, mă speria foșnetul copacilor... O stea își roti ochii, apoi privirea îi alunecă spre mine. De fapt, și eu am observat-o. – Cine ești ? o întreb nedumerită și dornică de a afla răspunsul. – Sunt Paznicul Nopții. – Iar eu sunt o simplă fetiță. – Deosebită. – De ce? – Cîți oameni sunt în jur, dar nimeni niciodată nu mi-a prins privirea. Am observat licărirea ochilor tăi, dornici de taine. Părul cîrlionțat, catifelat. În fiecare seară, cînd privești stelele, îți citesc gîndurile. Îți ascult basmele. Le adun unul cîte unul. Cînd vreun prichindel începe a plînge, bunicuța îi povestește cîte unul, fără să bănuiească cine le-a dat viață acestor cuvinte. Un gînd bun prinde viață și bucură. – Ai drepatate, Paznic al Nopții, apoi stînd ceva timp pe gînduri am întrebat: „De ce îți spune așa? – Deoarece păzesc întunericul, să nu facă șotii. Atunci cînd un om s-a rătăcit în noaptea cea nemiloasă, eu ies de după nori și îi luminez calea pînă acasă.

97

– Îți mulțumesc în numele celor care caută drumul prin întuneric, i-am spus și am fugit să dorm. Nu-mi mai era frică căci știam că Paznicul Nopții mă va supraveghea și pe mine. Lăcrămioara Într-o zi lăcrămioara ce creștea la marginea unei păduri se gîndi că ar fi minunat dacă ea ar fi... om. Lucru ce se întîmplă și între oameni. Ca să se eschiveze de unele lucruri ce nu le plac, copilașii îndeosebi, se gîndesc că ar fi bine să fii pasăre, s-o iei la sănătoasa și atunci nu va mai trebui să faci una sau alta... Deci, lăcrămioara dorea să fie om. Și... a devenit! – Ce rădăcini ciudate mai am, își zise Lăcrămioara privindu-și picioarele. O jumătate de zi a stat ca de obicei, fără a face vreun pas. Două fetițe au alergat pe alături și au observat-o. – Cum te cheamă? întrebară ele. – Lăcrămioara. – De ce stai într-un loc? Vrei să mergi cu noi să ne plimbăm prin oraș? îi propuse una dintre fete. Cealaltă o luă de mîină și o mișcă din loc. – Vai, mi s-au desprins rădăcinile! exclamă fosta plantă. – Pari ciudată, îi răspunse fata. Lăcrămioara n-a răspuns. Fetele au luat-o în oraș. Pe stradă se mișcau niște ghiveciuri ciudate, așa le-a numit Lăcrămiora, dar de fapt, cred că v-ați dat seama că circulau mașinile: mari și mici. Una dintre fete le propuse celorlalte să vină în ospeție. – Nu-mi vine să cred, zise Lăcrimioara, locuiești în cel mai confortabil ghiveci pe care l-am văzut vreodată! – Vorbești de parcă ai fi o plantă, zise stăpîna după o tăcere destul de lungă. Apropo de plante, care e floarea ta preferată? Mie îmi place bujorul.

98

– Cel mai frumos e trandafirul, spuse a doua fată. – E frumos, dar țepos, interveni gospodina casei. Se vede că-i răutăcios de caracter. – Ba nu, spuse Lăcrămioara. E țepos din pricina e în mîinile ce se întind să-l rupă. Uneori doresc și eu să am o așa protecție... Fetele au rămas să privească cu gura căscată. Peste ceva timp Lăcrimioara le-a rugat s-o ajute să se întoarcă la locul unde s-au întîlnit. Fetele au făcut cu mare plăcere acest lucru, deoarece doreau cît mai repede să scape de această fetiță ciudată. Ajungînd acasă, Lăcrămioara deveni iarăși floare. A căpătat o experiență de viață de om, dar oricum nu a putut înțelege de ce omul taie pădurile, rupe florile, și de ce observă la trandafir doar ghimpii... Papagalul Cică a fost odată ca niciodată o tînără prințesă care avea un papagal. Și putea să vorbească acea pasăre omenește la fel de bine ca și în limba papagalilor. Fratele mai mic a prințesei își dorea această pasăre minunată și într-o seară o fură. Prințesa, ca de obicei, își chemă iubita pasăre și… negăsind-o, peste ceva timp se îmbolnăvi. Fratelui i se făcu milă de soră și, pe ascuns, îi întoarse papagalul. Toți erau curioși să afle ce s-a întîmplat cu biata pasăre, însă papagalul n-a scos nici un cuvînt. Prințesa nu putea da nici o explicație celor întîmplate. Dar se liniști, deoarece pasărea se simțea bine și din nou se bucurau să petreacă timpul împreună.

99

Mult s-a mirat și fratele fetei. Nu putea să înțeleagă de ce papagalul l-a cruțat, de ce nu l-a divulgat. Doar a procedat groaznic. Odată minunata păsărică a zburat din castel și părea să nu se mai găsească, dar… reveni peste cinci zile. Nu de una sigură ci cu fratele său geamăn.

- Vreau ca tu să-mi fii stăpîn, se adresă papagalul geamăn către fratele prințesei. - Nu înțeleg, l-am furat pe Trichi, am procedat urît cu sora, cu fratele tău și totuși vrei ca eu să-ți fiu stăpîn? - Însă l-ai întors surorii cînd ai văzut cît îi e de drag Trichi. Prin fapta ta ai demonstrat că ești încă mic, dar ai o inimă mare. PE CĂRAREA LUMINII Se dedică poetei Galina Furdui O noapte apăsătoare se lasă peste oraş. În jur – linişte. În această seară părea să se întâmple ceva misterios. Până şi sufletul mi se zbătea între aripi de taină… O şuviţă slabă de lumină îmi atinse geana. Am întins palma şi am adăpostit-o. Totul era atât de ciudat! Din întuneric o rază caldă de lumină coborî într-o palmă de copil. Poate mi se părea că e caldă, dar într-un ocean de întuneric o rază de lumină, credeţi-mă, era ceva încântător. Am urmărit atent drumul parcurs de ea. Părea un fir subţire de scânteie ce s-a rătăcit în spaţiu şi acum cobora încet, misterios cobora… În plină singurătate a străpuns universul pentru nu ştiu cine. Ba ştiu! Dacă a ajuns la mine – e pentru mine! Inima a început să mi se zbată de bucurie. Eram în aşteptarea unei întâmplări nemaipomenite. Mi-am închipuit cum, ţinându-mă de acest fir, încetul cu încetul, mă desprind de pământ, planez în spaţiu…

100

Ce privelişte uimitoare! Oraşul la picioarele mele! Lumină albastră, aurie… De parcă peste pământ şi-a lăsat mantia chiar ea, Veşnicia… Firul se legăna încet, strălucind sclipitor. Mă ademenea să urc mai sus, tot mai sus… Eram fericită. Nici că-am observat cum am ajuns acasă. Înainte de a intra, am eliberat luminiţa, lăsând mâna în jos şi … magie! Raza zâmbi clipind din gene şi, înrădăcinându-se în palma mea, porni spre înalturile de taină ale Nemărginirii. Pe cer se aprindeau stelele… O rază atât de singurică poate aprinde miile de stele? Ori, pentru că era pornită din suflet de om, de dascăl, nu mai era singură? Mă avea pe mine, precum şi eu îi port lumina în palmă, în Cartea Inimii. În jur e linişte… linişte… linişte… Se aud cuvintele Casa melcului Trăia o dată o fetiță pe care o chema Anișoara. Îi plăcea mult să citească avînd în preajma sa pe un melc - prietenul ei. Într-o dimineață cu soare fetița, ca de obicei, se apucă să citească. Descoperi în față o carte veche pe care scria:,, Instrucțiuni pentru vrăjitorie”. - De unde a apărut aici, pe măsuță? se întrebă fata, mirată. Curiozitatea ei era într-atît de mare, încît citi primele rînduri cu voce tare:,, Ti-ri-bi-ri-dor, ti-ri-bi-ri-dic, vreau să fiu mic.” Și dintr-odată se făcu mică-mică, cît o unghie. De spaimă, începu să plîngă. La un moment, o voce calmă o întrerupse: - Dacă dorești, poți intra în casa mea. Vei fi oaspete drag. - Eu, într-o casă de melc? Ce interesant e! exlamă Anișoara, uitînd de nenorocirea ce a dat peste ea. Ochii îi ardeau de bucurie, uite o să vadă cum arată casa melcului.

101

Intrînd în căsuță, se văzu într-o odaie destul de luxoasă: cu televizor, calculator, frigider. Pe masă – chips și Coca-Cola.

- Amuzant! De unde le ai? - De unde, de unde... de la magazinul Melcilor. - Vreau să văd magazinul, rugă Anișoara curioasă. - Poftim. Ți-a mers din plin, ne aflăm în preajma lui, peste o

săptămînă vom ajunge. - O săptămînă? Da, mi-a mers… rosti îngîndurată Anișoara.

Multe clipe amuzante au trăit prietenii împreună. Dar a trecut ceva timp și încetul cu încetul dorul de casă a început s-o tocească... Apoi apăru o neliniște înspăimîntătoare pentru cei ce au rămas într-o altă lume. - Ce face mama, cum se simte tata? E oribil ce le-am făcut! Cred că-s morți de grijile ce și le-au făcut pentru mine. Cum de nu m-am gîndit la ei pînă acum? Părinții mei nu merită o asemenea încercare. Se destăinui prietenului. Melcul o înțelese. Îi era doar prieten.

- Aș vrea să te ajut. Pare-se nu suntem departe de cartea fermecată. Poate reușești să găsești descîntecul, îi sugeră melcul. Din fericire cartea rămase deschisă. Anișoara, bucuroasă, citi următoarele versuri: ,,Ti-ri-bi-ri-dor, ti-ri-bi-re-da-re, Vreau să fiu mare!” Și dintr-o dată își recăpătă chipul. Cînd își revăzu părinții, bucuria le-a fost mare. Anișoara își ceru iertare de la părinți. Ei, aflînd că ea a fost în ospeție la prietenul său, au înțeles-o. Trecut-au ani multișori de atunci, dar Ana nici pînă acum n-a uitat de casa melcului.

102

IULIAN CIPRIAN ŞOPTICĂ

De la teologie la filosofie. Aventura cunoaşterii în viziunea unui metafizician

român: Lucian Blaga.

Întrucât căutarea unui acord între filosofie şi teologie s-

a dovedit a fi o problemă cu soluţii fatal incosistente, Lucian Blaga doreşte să realizează în lucrarea Eonul dogmatic, un studiu pur filosofic. Astfel, el porneşte de la analiza unui tip aparte de cunoaştere adoptat de teologia creştină: studiul dogmelor. Teza sa find aceea că dogma reprezintă o formulă metafizică ce ascunde în ea şi un sens metodologic. În acest sens, Blaga vizează deschiderea unor noi orizonturi şi perspective de natură filosofică, adoptând metoda dogmatică a teologiei creştine în zona gândirii pur filosofice, lucru neacceptat până acum.

Demersul filosofic blagian este însă, prin excelenţă transdiciplinar. Deoarece urmăreşte ieşirea din strâmtorarea

103

abstracţiilor filosofice, Blaga adoptă stilul de înţelegere al lumii din perspectiva gândirii dogmatice a teologiei. Dar, şi invers, o dată cu această iniţiativă, teologia înseşi poate ieşi din monopolul metafizic în care a fost obligată să rămână, cel strict teologal, şi să încerce un salt şi o îmbunătăţire a câmpului cunoaşterii, mizând atât pe o creştere a orizonturilor în sens integrator (holistic), cât şi pe o încercare de sistematizare a posibilităţilor de aprehendare a lumii, urmărind totodată o nouă revigorare a potenţialului creator.

Referindu-se la limbajul lui Blaga, în special la cel din Eonul dogmatic, Constantin Noica, într-un studiu despre viziunea metafizică a lui Lucian Blaga în contextul ştiinţific şi filosofic al secolului al XX-lea, susţine că acesta (limbajul), „deşi pare câteodată teologic, el este în realitate riguros filosofic”5. Prin lucrarea Eonul dogmatic, apărută în 1931, se deschide practic demersul gnoseologic al sistemului filosofic blagian, conturat în Trilogia cunoaşterii. În respectiva lucrare, Lucian Blaga vrea să arate că în istoria spiritului uman va începe o perioadă istorică în care gândirea se va institui în mod precumpănitor prin dogme.

Constantin Noica consideră însă, că în loc de Eonul dogmatic, Blaga i-ar fi putut spune foarte simplu şi „Eonul axiomatic”. Astfel, „opera sa s-ar fi impus de la început ca o extraordinară anticipaţie confirmată de veac”6. Desprinzând dogma de orice sens religios şi dându-i o funcţie metodologică, autorul Eonului dogmatic preferă, totuşi, să spună „dogmă”, chiar dacă era conştient că pune în joc un termen compromis de către lumea ştiinţifică raţionalistă a vremii, şi chiar dacă presimţea că dogma poate lua şi forme oarecum tiranice. Constantin Noica explică apoi, de ce a

5 Constantin Noica, Viziunea metafizică a lui Lucian Blaga şi veacul al XX-lea, în Lucian Blaga-cunoaştere şi creaţie, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1987, p. 26 6 Ibidem, p. 26.

104

preferat Blaga, mai degrabă termenul „dogmatic” decât „axiomatic” în analiza acestui nou dip de gândire. Axiomele şi sistemele axiomatice sunt prea libere, iar în numele lor, însuşi Rudolf Carnap a zis că „logica nu are morală”7 şi că totul ar ţine de consecvenţa faţă de sistemul de axiome ales. Dogma, în schimb, mai bine structurată decât axiomele, izvorăşte dintr-o răspundere faţă de cultură, fapt pentru care nu trebuie să fie dezminţită de experienţă.

Planul lui Blaga de conturare a structurii gândirii dogmatice vizează astfel, următoarele aspecte: întâi realizează o periodizare a gândirii dogmatice (urmărind aici geneza şi evoluţia lor), în al doilea rând încearcă analiza amănunţită a structurii acesteia, precum şi o justificare a dogmaticului, arătând în cele din urmă, posibilităţile de reactualizare a metodei dogmatice. Lucian Blaga disgreditează însă atitudinile radicale pe care filosofia desprinsă de dogmatism le interprinde, cum ar fi: dezinteresul crescut faţă de dogmă, condamnarea nejustificată a conţinutului dogmei prin considerarea acesteia ca şi absurditate inutil de cercetat. Aceasta este, după părea sa, o regretabilă cădere în prejudecată a filosofiei. Criza acută a gândirii filosofice, cere însă, o retratare a problemei dogmei.

Aşadar, problema dogmei trebuie analizată şi tratată dincolo de atributele unicităţii revelaţiei, pe care teologii o alocă unui adevăr absolut, imuabil, indestructibil şi de nepenetrat. De altfel, abordarea pur istorică a fenomenului dogmei este restrânsă şi insuficientă. Pentru a se atinge posibilitatea vreunei iniţiative flosofice, spontane şi creatoare e necesară o desprindere a dogmei din fixismul teologiei, de închistarea gnoseologică la care aceasta este supusă, precum şi evitarea riscului suspendării sau a nefructificării dogmei prin abordarea neutră a istoricilor. Ceea ce urmăreşte de fapt autorul nostru este o descoperire a virtuţilor creatoare pe care

7 Ibidem, p. 27.

105

gândirea dogmatică le deţine, dar acest lucru nu este posibil decât printr-o iniţiativă filosofică desprinsă de pejudecata inutilităţii dogmei.

Totuşi, Blaga nu doreşte doar o „simplă analiză de interpretare şi de adaptare a ei la necesităţide sistem”8, dar nici nu-şi propune o adaptare a ideilor creştine, cum au făcut unii filosofi şi teologi neoprotestanţi, căzând în simbolism şi abstracţionism exegetic, cu scopul de a îmbunătăţi conţinuturile tradiţionale ale doctrinei creştine (ex: P. Tillich). Demersul pur exegetic al filosofiei asupra gândirii dogmatice, deşi nu a negat dogma, a falsificat-o.

Pentru o reabilitare filosofică a dogmei militează şi filosoful român Gheorghe Vlăduţescu, într-un studiu în care mizează o mai bună înţelegere a „ideaţiei dogmatice”, precum şi evidenţierea noului sens pe care gândirea dogmatică i-l impune intelectului şi raţiunii, diferit de cel kantian. Gheorghe Vlăduţescu consideră că „rostul filosofiei nu era şi nu este să confirme prezumţii teologice. Cedând însă dogma, filosofia renunţa uşor la un pământ pentru care trebuia să lupte să şi-l facă al său, şi de fapt, pentru că de drept îi aparţinea în mai mare măsură decât teologiei”9. De altfel, opera de interpretare şi adaptare ar fi răstălmăcit dogma, încercând să-i atragă sensurile din înţelesurile ei clasice.

Înainte de a trece la analiza filosofică a dogmei, Lucian Blaga consideră necesară o descătuşare a cuvintelor „dogmă” şi „dogmatic” de sensul ce li s-a dat prin criticismul kantian. În înţeles criticist, dogmele sunt „teze filosofice care depăşesc mai mult sau mai puţin experienţa şi care sunt acceptate fără un prealabil control critic al cunoaşterii în sine

8 Lucian Blaga, Op.cit, p. 8. 9 Gh. Vlăduţescu, Ideaţie dogmatică, intelect, raţiune, în Lucian Blaga, „Cunoaştere şi creaţie”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 56.

106

şi al posibilităţilor ei”10. Definiţia kantiană a dogmaticului, după Lucian Blaga este însă prea largă şi prea de suprafaţă, ea nu permite o diferenţiere clară între dogmă şi teză metafizică raţionalistă.

Mai mult, dogmaticului, în sensul pe care îl va da Blaga, poate să-i premeargă un control critic al cunoaşterii, el nu se supune în nici un caz rigorilor stabilite de criticismul kantian, chiar dacă acesta a presupus şi o trezire din somnul dogmatic. Controlul critic al cunoaşterii se referă, desigur, la construcţiile raţionaliste ale predecesorilor, dar nu stabileşte nici un fel de diferenţiere, care, pentru studiul nostru este esenţială, anume diferenţierea între dogmă şi teză raţională. Punând-o în regim de teză filosofică (de tip raţionalist tradiţional), Kant nu numai că va fi atentat la natura dogmei, dar nu-i va mai lua în seamă nici mecanismul de producere, respectiv istoria evoluţiei ei în cadrul cunoaşterii umane.

Referinţe privind ideia de transfer metodologic, în cazul nostru de la teologie la filosofie, găsim şi în Despre conştiinţa filosofică, lucrare apărută în anul 1947. Recurgând o trecere în revistă a procedeelor metodologice consfinţite de experienţa filosofică universală, pentru propria-i construcţie, Lucian Blaga va reţine în mod special ideea „expansiunii metodologice”11. Corpul său metodologic fiind aici, foarte clar fixat: metoda descriptiv-empirică (inducţia - ca procedeu), metoda istorică şi metoda dialectică (ce are ca procedeu intuiţia vizionară), şi imaginaţia constructivă în metoda mitică şi apriorică. Avem de-a face, aşadar, cu o intersectare de metode, sau, altfel spus, de un pluralism metodologic, care va fi pus în funcţiune în perspectiva unei

10 Lucian Blaga, Op. cit. p. 10. 11 Lucian Blaga, Despre conştiinţa filosofică, Ediţie îngrijită de Dorli Blaga, cu studiu introductiv de Henri Wald, Ed. Facla, Timişoara, 1974, p. 14.

107

fenomenologii a existenţei şi condiţiei umane în privinţa cunoaşterii şi creaţiei de cultură.

Bineînţeles, întâile lămuriri despre originea dogmei le găsim în perioada elenistă. Pregătind era creştină, această perioadă a contribuit substanţial la naşterea mitului creştin, care a culminat cu uimitoarele dogme ale teologiei creştine, în special, cele din epoca Sfinţilor Părinţi (sec IV- V d.Hr.). Printr-un complicat şi interesant proces de continuă abstractizare a miturilor şi simbolurilor religioase, acestea au urmat calea mai complexă a alegoriei, după care, prin raţionalizare, se vor uni cu abstracţiunea filosofică.

Dar, esenţial în înţelegerea evoluţiei gândirii dogmatice este faptul că o dată cu amalgamul spiritual în care elenismul a condus conştiinţa culturală şi civilizaţională a omenirii, s-a început a pune un nou accent pe sensul ideilor şi al miturilor. Acest lucru s-a produs fireşte, prin efortul de a se căuta elementele comune între culturile şi gândirile diferite ce au intrat în comunicare şi uneori chiar şi în comuniune. În efortul de a-l înţelege şi de a convieţui cu celălalt, accentul gândirii s-a deplasat către analogie şi comparaţie, mai exact, către depăşirea diferenţelor generatoare de conflict şi găsirea acelor similitudini şi simetrii care să le permită progresul.

Evident, acest lucru s-a produs mai ales atunci când gândirea grecească ajunsă la un stadiu de abstracţie destul de sobru şi riguros, în sensul raţionalităţii, a ieşit din carapacea propriei viziuni a lumii, deschinzându-se nestingherit către exterior. Acest lucru l-am putea compara cu o ieşire a intelectului din sine către imaginar, prin deslimitarea de constrângerile raţiunii, precum şi invers, o penetrare a raţionalului de către pulsiunile imaginarului mitic, mistic, religios sau ezoteric, de tip babilonian, egiptean, iudaic sau persan. Se găsesec, de altfel, asemănări uluitoare între revelaţie şi gândirea firească ( naturală). Aşadar, mitul se

108

transfomă în alegorie, iar viziunea (revelaţia) se schimbă în idee.

Cu alte cuvinte, procesul de convertire a mitului în gând abstract se face uşor prin efortul de a găsi sensul comun al lucrurilor. La fel şi abstracţiunea poate lua acum, uşor, drumul invers al concretizării (de ex: Întruparea Logosului). Totuşi, Blaga susţine în mod ferm următoarea teză: oricît s-ar forţa intelectul să realizeze sinteze ultime între abstract şi concret, tot mai rămân tensiuni sau hiatusuri între gânduri, idei, imagini, mituri, doctrine. Această tensiune pregăteşte tocmai terenul pentru gândirea dogmatică. Dogma, pe lângă complicatele ei origini istorice, presupune în esenţă o anume criză a intelectului, criză ce are un multiplu înţeles, fiind vădită chiar din înseşi aceste teribile tensiuni dintre forma conceptului şi conţinutul, sensul sau esenţa acestuia. Neputând să creeze acele ultime sinteze între abstract şi concret, intelectul este silit să-şi recunoască neajunsul şi să adopte o anumită renunţare la sine, care să nu fie, totuşi, o lepădare sau anihilare a sa în favoarea „credinţei”.

Intelectul trebuie să evadeze din sine în formule care prin structura lor sunt îndeosebi inaccesibile logicii, necăutând nicidecum un refugiu în credinţa religioasă (teologică). Aşadar, Lucian Blaga pune încă de la începutul demersului său gnoseologic problema dogmei, dar aceasta numai din „punctul de vedere al intelectului şi al teoriei metafizice”12. Dogma, deşi presupune într-o anumită măsură o renunţare la intelect „se formulează pe un plan tot de intelectualitate”13. Mai mult, dogma poate fi separată în abstract ca orice formulă metafizică şi tratată astfel sub aspect exclusiv intelectual.

Văzută ca şi „tip (aparte) de ideaţie”, având structură, înfăţişare şi articulaţii proprii, întrucât presupune o anume

12 Ibidem, p. 15. 13 Ibidem, p. 16.

109

criză a intelectului, dogma este dependentă de intelect. Totodată, prin însăşi termenii ce-i întrebuinţează, dogma cuprinde şi o indicaţie precisă: logicul trebuie depăşit. Doar în acest mod dogma îşi asigură autonomia, printr-o relaţie de complementaritate şi nu de excluziune. Dogma nu depăşeşte intelectul negându-l, deci, în ordinea interpretării nu avem de-a face cu o perspectivă principial anti-intelectualistă.

Prin urmare, din perspectiva filosofiei misterului, dogma este complementară, de unde rezultă următorul aspect: dogma dă noţiunilor un alt sens prin relaxarea raportului crezut absolut necesar între ele şi logică (o logică a intelectului). Antinomică şi, deci, „non-inteligibilă pentru posibilităţile logice ale intelectului uman”14 dogma este transfigurată de mister şi astfel „se schimbă luând înfăţişarea unui « lucru în sine » de dincolo, care ne face să-i atribuim un înţeles, chiar dacă înţelesul ne scapă în întregime”15. Ca mod specific de a gândi şi procedeu metafizic unic, dogma îşi desface sensul de o anume semnificaţie (asemenea conceptului care nu se identifică unui concept) şi mai cu seamă de o anume interpretare a sa.

În consecinţă, nu avem de-a face cu o tentativă de reabilitare filosofică a dogmei de tip teologic, aceasta fiind o interpretare în slujba şi slugărnicia teologiei, ci doar cu o punere a unui proiect de reconstrucţie în ordinea cunoştiinţei sub semnul dogmei, însă, doar ca mod de a gândi sau ca procedeu metafizic. Iar o asemenea reconstrucţie filosofică presupune în mod necesar şi o resemnificare a termenilor, o nouă abordare semantică, dar şi o nouă încărcătură de substanţă creatoare în sfera gândirii filosofice.

Blaga este deplin conştient de greutatea proiectului său, dar totodată urmărit de impulsul unei necesităţi hermeneutice şi metafizice, va iniţia un sistem propriu (autentic) cu o înaltă

14 Ibidem, p. 17. 15 Idem, p.17.

110

încărcătură filosofică, menită să spargă limitele cunoaşterii umane. Deşi drumul analizei filosofice a dogmei pare sinuos, greu de parcurs, îngreunat de atmosfera incertitudinii, Lucian Blaga va porni cu toată încrederea într-o aventură spirituală demnă nu numai de luat în seamă de gânditorii lumii, ci şi de întreaga cultură a umanităţii. Bibliografie 1. Blaga, Lucian, Eonul dogmatic, în „Trilogia cunoaşterii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003. 2. Blaga, Lucian, Cunoaşterea luciferică, în „Trilogia cunoaşterii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003. 3. Blaga, Lucian, Cenzura transcendentă, în „Trilogia cunoaşterii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003. 4. Blaga, Lucian, Despre conştiinţa filosofică, Ediţie îngrijită de Dorli Blaga, cu studiu introductiv de Henri Wald, Ed. Facla, Timişoara, 1974. 5. Noica, Constantin, Viziunea metafizică a lui Lucian Blaga şi veacul al XX-lea, în Lucian Blaga-cunoaştere şi creaţie, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1987. 6. Vlăduţescu, Gheorghe, Ideaţie dogmatică, intelect, raţiune, în Lucian Blaga, „Cunoaştere şi creaţie”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 19

111

RADU CHIALDA

Alteritatea ca fenomen determinat al barbariei

„Barbaria nu este un început, ci este întotdeauna secundară unei stări a culturii care o precede în mod necesar, şi poate apărea ca o sărăcire şi o degenerescenţă numai în raport cu aceasta”16, spunea Michel Henry. Tărâmul barbariei este unul extrem de sinuos. În general, aceasta intră în sfera dezbaterilor şi în discursul cultural atunci când aspectele ei depăşesc limitele decenţei manifestării. Iar dacă este vorba despre manifestare, aşadar de un aspect fenomenologic, pe care Michel Henry nu ezită să îl considere17, barbaria se leagă de viaţă, de esenţa acesteia. În parametrii conceptuali ai fenomenalităţii vieţii, barbaria nu ocupă un loc privilegiat opunându-se actelor culturale, ci, fiind mereu un fenomen pe care cultura trebuia să îl supună şi descompună prin toate formele sale, este trecut cu vederea până la ignoranţă. Iar tocmai această raportare la cultură face barbaria să ne şocheze la fiecare apariţie proeminentă, dură, în cotidianitatea noastră. Dacă Alessandro Baricco îşi începe cartea cu afirmaţia: „Barbarii sosesc din toate părţile. Iar asta ne cam zăpăceşte”18, profund mirat de apariţia barbarilor, Michel Henry îşi deschide

16 Michel Henry, Barbaria, traducere de Irina Scurtu, Institutul European, Iaşi, 2008, p. 11. 17 Ibidem, p. 30. 18 Alessandro Baricco, Barbarii, Eseu despre mutaţie, traducere de Dragoş Cojocaru, Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 33.

112

discursul spunând că „intrăm în era barbariei”19, de parcă până acum nu am fi cunoscut-o20. Însă, de îndată ce trece de sita evidenţei istorice – aşa cum am văzut în cele câteva cotituri ale spiritului universal al istoriei ilustrate de G. W. F. Hegel într-o manieră excepţională în Prelegerile de filosofie a istoriei, pe care noi le-am atribuit dialecticii noi şi alţii şi a cărei dinamici poate fi înţeleasă printr-o serie de conflicte binare între aspectele celor doi termeni – barbaria devine un fenomen din ce în ce mai aproape de sufletul nostru21, deşi, „dacă îl întrebaţi pe un barbar care-i treaba cu sufletul, el nu înţelege despre ce-l întrebaţi”22, continuă ironic Baricco. Conceptul de barbarie, odată ce se face din ce în ce mai prezent, deşi prin esenţa sa rămâne undeva în preocuparea istoriei, îşi relevă cu adevărat originea. Datorită caracterului său dinamic, barbaria trebuie să fie determinată de un motor anume, de un principiu care să o menţină mereu în raport faţă de cultură, care să-i stea drept esenţă şi să-i fie mereu aceiaşi, indiferent din ce punct am privi-o. De aceea, barbaria tinde a fi un aspect permanent al individului uman, în aceiaşi măsură ca şi cel al culturii. Întrebarea de la care ar trebui să pornim în înţelegerea ei ar fi următoarea: care este acea esenţă, acel principiu (caracter permanent), care să-i susţină barbariei fenomenalitatea?

19 Michel Henry, op. cit., p. 5. 20 Ambii, atât Henry, cât şi Baricco, apar în discursurile lor uluiţi de barbarie, lăsându-se pradă acestei iluzii a unei prime apariţii, ori a unei apariţii atât de proeminente încât duritatea impactului cu ceea ce barbaria reprezintă, pare să fie un fenomen cu o însemnătate deosebită, când, în fapt, barbaria este prezentă constant în viaţa noastră, însă, cu cât trece mai mult în ignoraţă, cu atât mai mult orice acţiune a manifestării ei impresionează. 21 De această dată, spre deosebire de situaţia culturii, în sensul pierderii sufletului; Alessandro Baricco, op. cit., p. 118. 22 Ibidem, p. 121.

113

Deoarece barbaria se află mereu ca un apendice23 al culturii, o supapă, aşadar un „organ suplimentar” aflat în prelungirea unuia cu o mai mare însemnătate, deoarece ne transpare ca un corolar al culturii şi astfel considerată ca derivând nemijlocit din aceasta, suntem nevoiţi să plasăm conceptul barbariei mereu în plan secundar. Acest aspect secundar al barbariei, spune Joseph de Maistre, decurge dintr-un „raport cu o formă preexistentă de cultură”24 şi dovedeşte astfel, faptul că barbaria se află mereu într-o diferenţă, acolo unde un „cine” ori un „ceva” este diferit şi se comportă altfel decât un „cine” ori un „ceva” aflat în preajma25 sa, faţă de care este (co)rupt, transformat, schimbat, aşadar într-o stare de deteriorare, de modificare de structură în sensul neclarităţii ori confuziei, altfel spus, al indeterminării, al ieşirii din evidenţă, despre care, tocmai pentru că nu este suficient receptat, Martin Heidegger susţine că ar trebui să ne îngrijoreze26, ar trebui să ne fie teamă27 pentru Dasein-ul nostru, din a cărei fiinţă toate acestea fac parte, determinându-l să fie ceea ce este, deoarece sunt esenţialităţi ale acestei fiinţe. Obiectul acelei confuzii mai sus amintite este sentimentul stranietăţii28, căci numai în acest sentiment Dasein-ul devine confuz faţă de sine însuşi şi se lasă pradă acelui impersonal „se”, în contextul căruia Dasein-ul

23 Ca un organ în care este înmagazinată toată negativitatea culturii, tot rău acesteia, necesar în acest sens, dar de care se poate dispensa. 24 Michel Henry, op. cit., p. 186. 25 Martin Heidegger, Prolegomene la istoria conceptului de timp, traducere de Cătălin Cioabă, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 403. 26 În sensul heideggerian constituit prin termenul „Besorgen” (preocupare), grijă-permanentă-faţă-de; Ibidem, pp. 477, 489. 27 Ibidem, p. 479. 28 Care, aşa cum vom vedea, împreună cu căderea şi în cele din urmă grija, sunt principalele structuri ale Dasein-ului, şi în felul lor de a fi, principalele determinări ale barbariei, ceea ce o face pe aceasta să se comporte ca structură esenţială a fiinţei umane, Ibidem, p. 471.

114

constată starea de angoasare, „pura experienţă a fiinţei în sensul faptului-de-a-fi-în-lume”29. Dar nu ne dorim în acest context să facem un studiu despre fenomenologie, nici să definim conceptele lui Martin Heidegger, Dasein-ul ori impersonalul „se”, de aceea ne vom opri doar la câteva puncte ale acesteia, necesare discursului nostru. În excursul fenomenologic heideggerian am expus principalele puncte forte ale fenomenului de barbarie. Cu toate că Heidegger nu spune care-i sunt caracteristicile, demersul său fiind unul pur fenomenologic (preocupându-se de ceea ce face fiinţa (individul), să fie în act, în mişcare, cum ar spune Michel Henry, viu, aşadar trăind, mai mult: trăind în lume, într-o lume care este în sinea sa devenită30, ea însăşi în mişcare), aspectele de mai sus descriu caracterul esenţial al barbariei, care, pe scurt, am putea să le concentrăm în ceea ce constituie conceptul de alteritate. Pentru barbarie problema alterităţii este aşadar esenţială.

De asemenea, trebuie să punem în evidenţă conceptul acesteia, cel prin prisma căruia barbaria transpare ca nelinişte a vieţii31, cea mai bună expresie prin care poate fi redat fenomenul barbariei, cel care nu mai face obiectul analizelor istorice de până acum. „Neliniştea” pe care, până la urmă, inversând fenomenul, sugerând astfel o relaţie de reciprocitate între aceasta şi barbarie, Jean-François Mattéi o identifică în „efectele barbariei”32, este unul din aspectele „angoasei”33, cea care descrie cel mai bine ce se întâmplă cu fenomenul barbariei atunci când i se repudiază individului ca fiindu-i esenţială. Dar

29 Ibidem, p. 485. 30 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Fenomenologia spiritului, traducere de Virgil Bogdan, IRI, Bucureşti, 2000, p. 283. 31 Ca suprimare a tuturor diferenţelor; Ibidem, p. 107. 32 Jean-François Mattéi, Barbaria interioară, Eseu despre imundul modern, traducere de Valentina Bumbaş-Vorobiov, Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 131. 33 Martin Heidegger, op. cit. p. 479.

115

să mai aducem un indiciu care extrage esenţa barbariei din exterioritatea sa, cea care a făcut-o mai de grabă subiect de cercetare a studiilor istorice. Oswald Spengler s-a preocupat în Declinul Occidentului de o analiză obiectivă a istoriei, din care să decurgă în cele din urmă un „declin” evident al civilizaţiei occidentale. Miezul analizei sale pare să se întrezărească în distincţia apollinic – faustic – magic34, care ar descrie momente de dezvoltare a sufletului în principalele culturi ale istoriei. Este suficient să spunem că ceea ce dorea să evidenţieze prin desinenţele apollinic, faustic şi magic, acestea veneau să redea o specificitate apriorică culturilor dominante ale istoriei (corespondente acestora): cultura antică greacă, spiritul occidental conştient de propriul destin, şi cultura atemporală arabă. Ceea ce tratează în aproximativ 50 de pagini este, în fapt, o caracterizare a sufletului celor trei culturi, însă, ce apare evident în ceea ce ne preocupă, este faptul că Spengler atribuie dinamicii unei culturi „sufletul”. Ceea ce este specific, caracterul esenţial al unei culturi, este reprezentat prin suflet. Dacă specificul culturii constă în manifestarea unui anumit suflet propriu, iar ceea ce contravine culturii este însăşi barbaria, atunci putem afirma că barbaria contravine şi acelui suflet, iar pentru că relaţia dintre barbarie şi cultură, aşa cum am constatat mai sus, este una care constă în diferenţă, aşadar, barbaria fiind preocuparea diferită a sufletului culturii, şi astfel, în preajma acestui suflet, toate acestea ne conduc la ideea că barbaria nu poate fi tratată doar într-o exterioritate a culturii, ci raportându-se în desinenţe ale negativităţii la un suflet, conceptul ei ţinând de o alteritate a culturii, a sufletului acesteia. Nu greşim dacă afirmăm că barbaria este alteritatea însăşi a culturii, odată ce Hegel susţinea că aceasta din urmă, ca lume a spiritului35 este însuşi spiritul înstrăinat de sine36, iar

34 Oswald Spengler, Declinul Occidentului, schiţă de morfologie a istoriei, traducere de Ioan Lascu, Beladi, Craiova, 1996, p. 253. 35 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, op. cit, p. 282.

116

în această calitate de înstrăinare, cultura nu poate fi decât ea însăşi alterată37.

Dacă Spengler urmăreşte destinul sufletului faustic al culturii occidentale, afirmând că se află în declin38, Hegel în Fenomenologia spiritului, pe de-o parte şi în Prelegeri de filosofie a istoriei, pe de altă parte, urmăreşte un parcurs al spiritului, întâi fenomenologic, apoi istoric. Nu este nici momentul, nici nu intră în atribuţiile noastre să analizăm cum se face translaţia de la spiritul lui Hegel la sufletul lui Spengler. De remarcat este faptul că barbaria se află în relaţie cu acestea. Dacă în cazul „sufletului” încă mai pot fi întrezărite corelaţiile şi reprezentările cultural-istorice, aşadar încă în apropierea extrinsecului, unde conceptul de barbarie încă necesită raportare la fenomene şi evenimente, în ceea ce priveşte raportarea la „spirit”, barbaria pare să se afle în sfera conştiinţei, aşadar în ceea ce ţine de latura intrinsecă a individului, acolo unde se formează ca şi concept, raportându-se la propria sa esenţă, autodeterminată39. În ambele cercetări ale sale Hegel urmăreşte o împlinire a spiritului. În Prelegeri de filosofie a istoriei „spiritul” se împlineşte în conştiinţa libertăţii ajunsă la maturitate în modelul de guvernare al Statului Prusac, cel în care istoria universală ca devenire a spiritului istoriei40 ajunge la finalul ei. În Fenomenologia spiritului însă, „spiritul” ca formă a experienţei41, aşadar conceptual, se împlineşte în ceea ce Hegel numeşte „religie

36 Ibidem, p. 280. 37 Ibidem, p. 343. 38 Ibidem, p. 584. 39 Unde Hegel arată cum se formează în intelect conceptele ca „esenţialităţi spirituale”; Ibidem, p. 27,. 40 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, traducere de Petru Drăghici şi Radu Stoichiţă, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 417. 41 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 387.

117

revelată”42, în care sinele ajunge la esenţa sa absolută43. Împlinirea spiritului, indiferent din ce perspective, presupune o destinaţie, un parcurs de devenire, iar dacă teoria fenomenologică are câtuşi de puţin valabilitate, fapt de care nu ne îndoim, atunci nu este greşit să spunem că împlinirea spiritului reprezintă o finalitate, un punct în care acesta îşi încheie „aventura”, fenomen pe care atât Hegel cât şi Spengler au mizat în operele lor. Jaques Derrida afirma în legătură cu această împlinire a spiritului, că întrebarea călăuzitoare a Fenomenologiei spiritului îşi găseşte răspuns în „moartea morţii însăşi” ca „negare a negaţiei”44. Dacă primul traseu al spiritului lui Hegel observăm că se sfârşeşte în istorie, cel ce-al doilea parcurs îşi găseşte sfârşit în moarte ca şi concept al esenţei ultime a spiritului45. Finitudinea spiritului şi caracterul de declin al sufletului nu reprezintă altceva decât două din formele alterităţii în cea mai adâncă interpretare a fenomenalităţii vieţii.

Alteritatea ca esenţialitate a barbariei, barbaria ca fenomen al vieţi, cultura ca alteritate faţă de propria sa esenţă care este viaţa46 şi căreia îi este propria experienţă. Aşa am putea spune pe scurt raportul alterităţii, pe de-o parte cu fenomenul barbariei, iar pe de altă parte cu cel al culturii. Dacă atât barbaria cât şi cultura pot fi uşor identificate într-o fenomenologie ca fenomene ale vieţii, alteritatea, care le determină pe amândouă în aceiaşi măsură, pe de-o parte ca esenţă în sine, esenţa însăşi a barbariei, iar pe de altă parte ca esenţă determinată, devenind cultura însăşi, aşadar, alteritatea

42 Ibidem, p. 427. 43 Ibidem, p. 428. 44 Catherine Malabou, The Future of Hegel: Plasticity, Temporality and Dialectic, Routledge, New York, 2005, prefaţă p. xliv. 45 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 26. 46 Michel Henry, op. cit., p. 132.

118

este termenul mediu dintre cele două. Iar pentru că nu poate fi ignorată din analiza oricăror interpretări care vizează barbaria şi cultura, ca esenţă a acestora, alteritatea este ea însăşi un fenomen care însoţeşte viaţa. Alteritatea este profund legată de la „primul moment” al vieţii, până acolo unde aceasta întâlneşte fenomenul morţii, al finitudini, indiferent sub ce aspect se manifestă. Emmanuel Levinas, care nu se poate detaşa de fenomenologia lui Martin Heidegger, susţine că fiinţa umană este o „fiinţă către moarte”47, astfel că „fiecare zi a vieţii este o preocupare cu salvarea”48, iar în acest fel, putem concluziona că viaţa omului, dintr-o perspectivă cât se poate de sumbră, este în esenţă un mecanism al alterităţii. Dacă barbaria adânceşte această preocupare, cultura, în calitate de spirit al lumii, este cea prin care salvarea se face întrezărită49. Mecanismul alterităţii devine mecanism în sine doar atunci când cultura se comportă, aşa cum a afirmat Hegel, ca „spirit înstrăinat de sine”50.

Pentru a face conceptul de alteritate mai uşor vizibil, într-o interpretare care nu ţine în mod explicit de fenomenologie, ci mai curând de o perspectivă a filosofiei culturii, şi, aşa cum am văzut, însăşi a barbariei, dat fiind că aceste concepte sunt în strânsă legătură unul cu celălalt, fără barbarie cultura neavând cum să se evidenţieze ca şi cultură în sine51, ne vom limita la doar câteva aspecte care pun în evidenţă momentele pe care le considerăm esenţiale, aici, în acest context, momente pe care le putem ilustra în parametri a trei probleme: a celuilalt, a străinului şi a declinului. Începem acest discurs cu o analiză a

47 Emmanuel Levinas, Time & The Other, Duquesne University Press, Pittsburgh, 1987, p. 58. 48 Idem. 49 Ibidem, p. 62. 50 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 280. 51 Jean-François Mattéi, op. cit., p. 283.

119

dialecticii noi şi ceilalţi, bipolaritate în baza căreia barbarul, identificat în termeni precum „altul” sau „celălalt”, este întotdeauna diferit, aşadar, o alteritate faţă de ceea ce reprezintă termenul „noi”, ca abstractizare. Apoi, dincolo de această interpretare ce pare să fie una prin care se definesc termeni şi concepte, în problema străinului se pune cu adevărat în discuţie esenţa alterităţii: cine este acel barbar, alteritatea faţă de „omul civilizat” propriu culturii? Iar în ultimă instanţă ne vom îndrepta atenţia asupra declinului ca aspect al alterităţii. În limita demersului nostru, nimic nu ne va împiedica să constatăm că alteritatea este un caracter intrinsec aprioric al barbariei, iar, mergând pe firul expunerii ce urmează, să aflăm că primul barbar ar fi cel care s-a desprins de animalitatea sa, aşadar, de aspectul său inferior de a fi şi de a se transforma într-o altă fiinţă, cu alte cuvinte de a se altera în dublu sens, aşa cum spunea Hegel, suprimându-şi propria natură52, odată faţă de ceea ce îi seamănă în structura sa corporală şi a doua oară faţă de sine53 însuşi ca fiinţă conştientă de sine. Mai mult, să aflăm că primul barbar ar fi în fapt primul om. Dacă ne situăm în sfera tradiţiei creştin-religioase, pe care într-o anumită măsură nu o putem exclude în mod radical, cel puţin din perspectiva tradiţiilor culturale de la care se revendică discursul nostru putem spune că primul barbar este însuşi Adam, cel care devine prin însăşi asemănarea în chip cu creatorul său, alteritatea divinului. Actul său de a încălca porunca lui Dumnezeu devine – şi iată de ce putem susţine acest fapt, cu o anumită reţinere – primul act de barbarie

52 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Fenomenologia spiritului, p. 393. 53 Iată o primă disociere în interpretarea barbariei interioare, unde, pe de-o parte, putem observa că barbaria este intrinsecă societăţii care îl determină, iar pe de altă parte, aceasta este intrinsecă propriei fiinţe, în structura sa psiho-somatică.

120

TERESIA BOLCHIŞ-TĂTARU

Duminică la Măgura54

Telefonul Măriucăi veni mai repede decât s’au aşteptat iar invitaţia era pentru a treia duminică din iunie. Ce bucurie pe copii să meargă la cireşe!

Măriuca le spunea că dacă sunt cu toţii împreună, să’l aducă şi pe părintele Brânzeu, să le servească Sfânta Liturghie de duminică. „Să se bucure şi sufletul şi trupul de ospăţ!” – zise Măriuca.

Casa lui Nuţu, construită pentru Măriuca, Andrei şi Pia o cunoşteau, dar acum era aranjată cu covoare peste tot, de sărbătoare. În camera mare au asistat cu toţii la liturghie într’o atmosferă de sărbătoare: Andrei, Pia şi copiii: Marius, Livia, Monica; Nuţu cu Măriuca şi ai lor: Mirtaş, Nuţu şi Măriuca, Părinţii lui Nuţu, Ion şi Paulina, părinţii lui Pavăl şi socrii Măriucăi: Simion şi Reghina, o adunare vrednică de un ospăţ mare, pe care o patrona părintele Brânzeu împreună cu onorabila lui soţie, doamna preoteasă Valeria, care nu mai era preoteasă cum nici părintele Brânzeu nu era preot oficial, de când cu tovarăşii, dar care rămaseseră fiecare tot ceea ce au fost înainte.

După evenimentul pentru suflet pe care toţi l-au trăit cu evlavie, cu cântece şi rugăciuni, au aranjat masa în curte sub cireşul cu fructe pârguite, pe care, după prânz, copiii vor avea voie să le culeagă, în vreme ce cei mari vor admira covoarele. Nuţu, în calitate de gazdă veni cu litra de horincă de pere pentru bărbaţi şi cu vişinată pentru femei, ambele din producţie proprie şi începu să

54 Fragment din romanul: Jar şi diamante de Igniş; ed. Gens Latina Alba iulia 2012

121

toarne în pahare. Chiar şi copiii au primit câte o înghiţitură de vişinată pentru „închinat”.

Simion, în calitate de gazdă, ridică paharul obligându’i pe toţi să facă la fel, apoi după obicei, spuse cuvintele oarecum convenţionale din care nu lipsea nici amintirea morţilor la orice ospăţ: „D’api să închinăm în cinstea oaspeţilor noştri, mulţămindu-le pentru cinstea ce ne-o fac cu prezenţa dumnealor, să le dorim sănătate şi multe bucurii, la fel le dorim şi la toţi cei de faţă, şi să nu’i uităm nici pă cei duşi de la noi pe care bunul Dumnezău să’i hodinească în pace! Haideţi să ciocnim un pahar de vin, să trăim şi la mulţi ani!” – şi cu toţii , împreună cu Simion, au ridicat în sus paharele repetând: „La mulţi ani!” fiecare închinând cu fiecare, chiar sărutându-se şi repetând urarea.

S-au aşezat apoi la masă după preferinţe: copiii care de acum nu toţi erau copii: Nuţu junior se apropia de douăzeci, Măriuca, sora lui, ceva mai în urmă, iar Mitraş era de acum bărbat în toată legea, în buzunar cu un sfert de secol împlinit.

Totuşi, înafară de Mitraş, copiii s’au aşezat împreună la „coada” mesei unde le este locul. Andrei a fost încadrat de Nuţu şi Mitraş lângă care a luat loc „mama bună”, Valeria, Măriuca şi Pia, iar pe partea cealaltă s-au aşezat socrii. Simion faţă’n faţă cu Nuţu, chiar la dreapta părintelui Brânzeu din fruntea mesei. Soacrele, ocupate cu servitul, aveau locurile libere, în faţă, cu Măriuca şi Pia.

După ce au tras duşca de ţuică, s’au servit din aperitivele de mai multe feluri, slănină, cârnaţ afumat şi şuncă din porcul tăiat de Crăciun şi afumat la ei în pod după tradiţia zilelor bune, când fiecare sătean tăia porc de Crăciun, îl afuma şi păstra în parte în pod drept hrană pentru muncile grele de peste vară. Cum erau în plin sezon, n’a lipsit de la aperitive caşul de oaie şi urda dulce care mai ales părintelui Brânzeu îi plăcea foarte mult cu roşii, dar care încă nefiind coapte, s’au mulţumit cu ceapa verde, o delicatesă de sezon. Tot după ţuică venea nelipsita salată de boeuf, făcută acum şi de ţărăncile cele mai răsărite care învăţaseră să facă maioneza. La treaba aceasta Măriuca era specialistă, după cum o lăuda Paulina, că ei niciodată nu i se taie maioneza, după cum nu i se taie nici cremele de la torturi şi prăjituri.

Asistenţa sublinie spuselePaulinei cu aprecieri şi aplauze. Reghina veni cu castronul cu supă răstăuţă pă găină, cu tăiţei făcuţi în casă, subţiri şi galbeni ca aurul steluţelor de grăsime de pe supă.

122

După o scurtă pauză „socăciţele” au servit friptura din carne proaspătă de porc cu piure de cartofi şi murături puse din toamnă de către cele două soacre gospodine, castraveţi muraţi, cu conopidă, gogonele şi Ardei umplut cu varză.

– Doamne! – D’apoi aici este capitalism glorios în toată regula – nu se putu abţine Andrei să nu facă comentariul, amintindu’şi de epopeea lor cu statul la coadă pentru pui întregi din duminica ratată la excursia pe Gutâi

- Nu! – interveni Mitraş – Acesta este doar capitalismul putred, proprietar „esplotator” născut şi crescut în sânul socialismului victorios!

Toţi au izbucnit în râs. – Pentru că tot suntem în socialismul victorios – îşi permise

Nuţu junior să intre în discuţie – permiteţi’mi să completez şi eu puţin ideea, aşa: se zice că la o şedinţă a CAER-ului statele membre au hotărît să’şi ia o emblemă.

- Stai, stai – îl întrerupse Monica – ce’i aceea CAER? – Caierul de lână sau de cânepă din care se toarce fuiorul –

lămuri satiric Marius – nu’i aşa tuşa Măriuca? – Bată-te norocul să te bată, Marius! Aşa’i, că se pronunţă

aproape la fel, numai că la caier îi trebuie un i, ca să fie ce este. – Iar CAER se scrie cu litere mari – completă Pia – şi

înseamnă Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat la Moscova în 1949 cu toate statele socialiste, ca un răspuns la Planul Marshall american, care a ajutat substanţial la refacerea statelor Europei de Vest, după război. Capito, Monica?

- Bun, acum că s’a lămurit cu CAER-ul, mă lăsaţi să povestesc şi eu mai departe?

Desigur, desigur! -Aşa, deci, o emblemă pentru CAER, pentru socialismul

victorios. Se cer propuneri. O ţară propune una, o alta altceva până când ajung şi românii la rând şi propun ca emblemă pentru socialismul victorios al CAER-ului, un vapor. Stupefacţie: de ce un vapor? Românii îşi aduc argumentaţia: un vapor, pentru că: este mare? Este! Merge? Merge! Ţi se face rău? Ţi se face! Poţi să te dai jos? Nu poţi!....

- Hm! Aşa’i, şi zâmbete amare însoţiră gândurile. – Marius, ca să înveselească atmosfera, veni şi el cu un

banc.

123

- Permiteţi’mi să vă spun şi eu unul: zice că Bulă se duce la gară. La casa de bilete spune că el vrea să călătorească în Principiu şi cere să i se dea un bilet pentru Principiu. Casieriţa îl întreabă de mai multe ori, unde vrea să călătorească, căci îi făcuse impresia că n’a auzit bine, dar Bulă insistă, că el vrea să meargă în Principiu, deci pentru acolo cere bilet. Până la urmă casieriţa îl lămureşte că aşa ceva nu există, deci ea nu’i poate da un asemenea bilet, la care Bulă foarte contrariat îi răspunde: „Cum nu există? N’a spus tovarăşul C... în ultima cuvântare, de douăsprezece ore, că noi în principiu avem de toate? Deci eu acolo vreau să merg!”

O cascadă de râs restabili veselia –Oare nu avem prin preajmă urechi de ascultător – atrase

atenţia părintele Brânzeu. -D’apoi n’aţi observat cum şi-a băgat nasul mai adineaori

tovarăşa educatoare Loredana, fetişcana bunilor noştri vecini? – spuse Nuţu.

- Nu, n’am băgat de seamă – interveni mirat Simion – şi cum te-ai scăpat de ea?

- Am întrebat-o ce doreşte, dar ea s’a fâstâcit, poate şi pentru faptul că nu s’a aşteptat să mă întâlnească tocmai pe mine – povesti Nuţu. Am luat-o frumuşel de mână şi uitându-mă direct în ochii ei i-am spus dulce şi politicos: „Aşa’i că trebuie să afli cine este aici? Cine a venit la vecinul vostru Drăgan? Spune-le că eu am venit acasă.

- Şi? – întrebară toţi deodată. - Şi-a tras mâna dintr-ale mele şi a zbughit-o la fugă cât

au ţinut-o picioarele. Aşa’i cu oamenii de soiul ăsta. – Da, numai că nu ştii când şi cum se toarnă – căzu pe gânduri

Simion – hei, că: „Cine n’o fo de cându’i/ ăla nici acuma nu’i!” se răcori Simion, iar Reghina completându’l la fel:

– „Cine-o fo de când îi lume/ Tăt a si cât a si lume!” – Nu te teme, Simion, pentru că dacă fâţa asta îi o leacă

deşteaptă, nu se duce să mă pârască la şeful cu extemporalul, căci dacă o face, se descoperă singură că s’a dat de gol, iar şeful îi taie capul căci tocmai asta îşi doreştre secu’ cel mai puţin, să i se afle murdăria.

Ba mai lasă’i dracului, Nuţule şi nu te mai pune cu ii aşe pă faţă, că doară ştii că ii îs mai mari şi tari în ţara asta.

Ba nu, Simion, trebuie din când în când să le arătăm că nu suntem nici noi chiar atât de proşti şi de naivi încât să ne ducă

124

ei de nas aşa cum vor: să le arătăm că îi ştim ce hram poartă şi mai ales cât de murdar – şi tirada lui Nuţu parcă aştepta un răspuns de confirmare din partea asistenţei.

Dar Andrei care tocmai gustase din delicioasa friptură de porc, nu putu să nu revină la ideea lui de mai înainte:

– Cu adevărat aici la voi se trăieşte un capitalism victorios – vorba lui Mitraş – de unde atâta bogăţie, mai ales carne de porc proaspătă? În oraş aşa ceva nu mai există din timpuri antediluviene, nici nu’i mai ştim gustul.

– Domnul inginer – interveni Simion – pentru noi vizita dumenavoastră ne face să avem o zi mare pe care o legăm şi de prezenţa lui Nuţu acasă, de aceea am tăiat un purcel, numai ca să avem carne de porc proaspătă – aşa cum ziceţi – pentru oaspeţii noştri.

– Dar asta nu se poate! – Ce nu se poate, domnu inginer? – Să tăiaţi un purcel pentru vizita noastră! – De ce nu, domul inginer? Noi nu avem voie să ne bucurăm

de munca noastră împreună cu oameni dragi? Noi n’avem voie decât să muncim pentru ca alţii să se lăfăiască pe munca noastră? Nu aşa a fost în anii când ne îndoiau cotele cele grozave? Să dăm la stat din toate câte le aveam: bucate, vie, legume, fructe, lapte, brânzeturi, unt, tot, tot, nouă nerămânâdu-ne numai atât cât să nu murim de foame, şi asta nu de dragul vieţii noastre, ci ca să putem lucra mai departe ca să’i hrănim pe ruşii cei hulpavi, beţivi, ticăloşi şi leneşi care ni le luau toate – ziceau că’s despăgubiri de război! – iar în schimb ni l-au dat pe satana secolului, pe tovarăşul Stalin, „eliberatorul popoarelor”?! Mama lor de cioloveci!

– Nu toţi, bade Simion, – veni părintele Brânzeu cu completarea – gândeşte-te că şi la ei este ca la noi acum, căci doar de la ei am primit şi noi nenorocirea asta, acest „dar”, pe tovarăşii care se confundă, adică vor să se confunde cu poporul. Există şi la ei societatea de dedesubt, cum suntem şi noi aceştia de aici, pentru tovarăşii noştri, numai că această societate de dedesubt, la sovietici, acum este din ce în ce mai subţire, generaţia care s’a opus bolşevismului lui Lenin s’a cam dus iar ceea ce au ei azi sunt ciolovecii formaţi de comunişti. Totuşi chiar şi printre aceştia există exemplare la care se dezvoltă conştiinţa naţional-umană, care pe faţă sau în ascuns îşi manifestă dezacordul faţă de tot imperiul sovietic. Un exemplu este Soljeniţîn. Deşi el aparţine

125

generaţiei mai vechi, născut în 1918, s’a format totuşi sub comunişti, dar a devenit figura simbol a opoziţiei şi a rezistenţei împotriva totalitarismului sovietic, care şi-a lăsat urmaşi, şi, ca el, sunt încă destui în Uniunea Sovietică.

- Aşa o fi, părinte, dar pentru noi rusu’i rus şi gata, niciodată nu ne-a vrut nouă, românilor, binele

- Aici, ai dreptate, bade Simion. - Acum pentru cine muncim noi la colectiv, părinte,

domnule inginer? Ca să ne dea nouă şi dumneavoastră, de batjocură, câte un pui de „tacâm” şi acela numai când o vrea ei, comuniştii, afurisiţii? Ba nu, domnule inginer, pentru că astăzi îi sărbătoare în familia noastră: Dumneavoastră ne-aţi onorat să fiţi cu noi pentru că Nuţui îi acasă; pentru succesul – cum zic domnii – expoziţiei de covoare ale femeilor noastre, care va fi duminica viitoare la Cluj şi a hi, un succes, pentru toate aieste astăzi, astăzi îi sărbătoare la noi şi vă întreb, oare nu merită să ne bucurăm şi să ne veselim împreună, căci şi asta’i de la Dumnezău – nu’i aşe, părinte? – după câtă suferinţă am îndurat tăţi, mai hăt, în anii trecuţi, ştiţi şi Dumneavoastră. Dacă prezentul este atât de luminos, cu „pui tacâm” şi „fraţii Petreuş”, cum ne îmbată cu vorbe „cel mai iubit fiu al poporului”, atunci viitorul a fi şi mai luminos, aşe că om ajunge să mâncăm numai ambalajul tacâmului şi al „fraţilor Petreuş!” Da’ noi nu aşteptăm să ajungem viitorul acela, mai dihai ca soarele cel luminos, noi ne facem viitorul nostru astăzi, şi de aceea ne bucurăm de oaspeţii dragi. Aplaudară spontan cu toţii.

- Asta’i chiar aşa, Andrei, interveni Nuţu – mie, nouă ne-a dat Dumnezeu acuma, atâta bine, că nu’l putem duce!

- Andrei schiţă un gest de uimire. Nu ştia cum să interpreteze cele auzite, a glumă? Sau să le ia întocmai, căci o asemenea afirmaţie nu mai auzise de mult, era ceva cu totul ieşit din comun.

– Nu, nu, Andrei, n’am glumit deloc. O spun foarte serios, cu recunoştinţă şi cu mulţumire faţă de Cel de Sus. Chiar aşa este: ne-a dat atâta bine, de nu’l putem duce, câteodată mă simt chiar copleşit. Întâi, că avem cu toţii sănătate, apoi, am şi avem dragostea Măriucăi, o, Doamne! – şi privirea lui Nuţu se topi în ochii Măriucăi, ca şi în prima zi a dragostei lor.

– Dreptate ai – îl întrerupse Pia, – să fii recunoscător pentru dragostea aceasta, că mult ai luptat pentru ea.

126

– Îţi mulţumesc, Pia. Apoi, avem copiii aceştia minunaţi: Nuţu face medicina şi stă bine şi cu credinţa; Măriuca face matematica şi sperăm să o avem profesoară aici în Măgura, căci unde’i va fi mai bine decât acasă la măicuţa şi la bunicuţele ei.

– Şi la tătuţu – interveni sfios şi cu dragoste domnişoara Măriuca, frumoasă şi parcă şi mai şi decât fusese mama ei la vremea asta, căci ea aducea în plus supleţea şi eleganţa lui Nuţu.

– Nuţu iradia de bucuria aprecierii ce i-o făcuse scumpa lui fiică, pe care o iubea din toată inima, şi de care era mândru ca nimeni altul, iar această dragoste îi era răsplătită cu declaraţii publice din partea ei. Nuţu era fericit, fericit şi cu sufletul plin, îşi continuă mărturisirea: „Ea, Măriuca mică, va fi ceea ce pe mama ei, tovarăşii n’au lăsat-o să fie şi o va răsplăti prin asta, dar poate că aşa a fost să fie, căci dacă ar fi fost altfel, Măriuca s’ar fi căsătorit cu cine ştie ce mare profesor sau doctor de prin Cluj, şi n’ar mai fi fost a mea şi mult aş fi suferit! Şi Nuţu făcea astfel declaraţii de dragoste în câmp deschis, ca şi cum numai el şi draga lui, Măriuca ar fi fost de faţă, şi pe drept, căci dragostea lor odată cu timpul înflorea, în loc să scadă.

Mărturisirea lui Nuţu i-a uimit oarecât pe cei prezenţi dar mai ales pe adolescenţi căci ei nu mai auziseră asemenea vorbe din gura tatălui lor. Nuţu însă nu se sfia a le demonstra chiar lor, ce înseamnă dragostea, adevărata dragoste, căci el vorbea din curăţenia inimii lui, nu din focul patimii. Până la urmă toţi au fost prinşi de mreaja aceasta ca de o „bună mireasmă spirituală” a sufletului său.

– Fericirea, dar mai ales bucuria imensă ne-o face acum Mitraş – continuă Nuţu – o să vă spună el; apoi părinţii şi socrii sunt o adevărată binecuvântare pentru toţi, căci datorită lor avem bogăţia de care ne bucurăm, şi, nu chiar pe ultimul loc, stă munca mea apreciată şi creatoare care’mi dă o mulţumire şi o satisfacţie de nedescris, şi atunci să nu ne bucurăm, părinte?

Numai una ne umbreşte: că sunt mereu plecat departe de această oază de fericire a mea, dar, cu ajutorul Celui de Sus, se va rezolva şi asta, să nu mai lipsesc atâta. Am fi nedrepţi cu noi înşine şi cu Dumnezeu dacă n’am fi recunoscători pentru toate acestea; nu’i aşa părinte?

–Dragule! – rosti părintele Brânzeu sugrumat de emoţie şi bătându’l părinteşte pe umăr.

127

Andrei rămase vădit impresionat ca şi tatăl său şi, ca să mulţumească, ridică paharul cu vin roşu, de roşcă, de pe viţa ce înconjura casa, ridicată pe pari înalţi. Badea Ion avea grijă să umple mereu paharele.

Dacă’i aşa, atunci să le mulţumim din suflet gazdelor şi să le cântăm: „La mulţi ani cu sănătate/ Să vă dea Domnul tot ce doriţi/ Zile senine şi fericire/ Mulţumim din suflet! Vă mulţumim! – cântară cu toţii la tonul dat de Andrei, cu inima deschisă, inclusiv adolescenţii.

După tote poveştile, aşa cum îi stă bine unui ospăţ, bucătăresele au venit cu varza umplută. Reghina le spuse că ei aşa ştiu, varză umplută, curechi umplut, sau „brozbuţă”, ei nu ştiu ca domnii – sarmale.

– Şi bine faceţi! – spuse părintele Brânzeu – pentru că Dumneavoastră vorbind aşa, păstraţi şi duceţi mai departe limba noastră latină, pentru că varză şi curechi sunt cuvinte latine, pe câtă vreme sarmale este cuvânt turcesc, socotit de cei inculţi, a fi mai intelectual, mai interesant decât varză umplută, sau curechi umplut, noţiuni folosite, după ei, doar de „ţăranii cei proşti”. Şi vă felicit încă odată pentru vorba românească pe care o păstraţi curată! Aşa este bade Simion, la ospăţ avem oaspeţi, „ospătoi” sau „uspătoi” – cum ziceţi dumneavoastră, – dar nici într-un caz nu „musafiri” sau „ mosafiri”, iarăşi cuvinte turceşti pe care cei din Vechiul Regat le-au preluat, poate pe vremea aceea inconştient, iar apoi le-au introdus la noi ca pe ceva superior, intelectual, faţă de cuvântul originar latin hospitum, ospăţ, oaspeţi. Observ însă că la noi în Ardeal, chiar oamenii de la ţară încep să folosească cuvântul musafir, intrus şi nicidecum îmbucurător, ca fiind ceva mai elevat decât din latinescul nostru derivat din ospăţ. Aşa se întâmplă şi cu alte cuvinte iar ca să Vă documentez, Vă mai dau un exemplu: aşa’i că s’a introdus pe statele de plată de la gospodăriile colective, de la ceapeuri, termenul de saivan, iarăşi cuvânt turcesc, în loc de staul pe care’l folosesc păcurarii noştri? Cuvântul nostru latin şi românesc staul înseamnă „adăpost îngrădit pentru oi şi vite”; şi uite-aşa, oamenii au ajuns să folosească cuvântul străin inconştient, termenul impunându-se din moment ce este scris, şi uite-aşa înlăturăm limba vie, de esenţă latinească care ne defineşte şi o înlocuim cu străinisme care ne mutilează şi sufletul şi memoria a ce şi cine suntem.

128

Am convingerea că asta se face din două cauze: fie din prostie şi ignoranţă, fie intenţionat şi bine condus de către tovarăşii noştri plătiţi, în strădania ruşilor, a sovieticilor, de-a ne slaviza, căci îi deranjăm, le stăm în coaste ca popor latin într’o mare slavă, respectiv, rusă, de la Marea Baltică la Marea Adriatică. Românii ăştia ...”care sunt o minune a istoriei” după unii, „o greşeală a istoriei” după alţii, cum s’a exprimat tovarăşul Molotov, asiaticul sălbatic şi ferocele ministrul de externe al URSS, la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1947, cu o concluzie neexprimată direct, dar prezentă: „deci, trebuie şterşi de pe harta Europei!”, iar primul pas în acest sens este limba. Le-o furăm: întâi o poluăm, apoi încetul cu încetul o asimilăm şi prin aceasta îi deznaţionalizăm, distrugem şi supunem un popor, fără război şi fără alte alte maşinaţiuni, fără să fi tras măcar un glonţ. De aceea, zic eu că incultura şi neştiinţa sunt arme pe care duşmanii unei naţiuni, acum în timpurile moderne, le folosesc cu brio.

Asistenţa asculta fascinată, inclusiv adolescenţii, căci ceea ce spunea păprintele Brânzeu erau lucruri cu totul noi chiar şi pentru Nuţu, care era, oarecum, obişnuit a auzi, înafara propagandei oficiale şi alte idei discutate discret, sau ţinute în ascuns sub vălul tăcerii.

- Cum suntem, Tată bun, o minune a istoriei? – întrebă Livia. - Draga mea, cred că atâta aţi învăţat în şcoala tovărăşească,

despre trecutul nostru, că la 275, împăratul roman Aurelian a părăsit Dacia traiană lăsându-ne descoperiţi în calea popoarelor barbare şi a tuturor relelor istoriei. Apoi cred că la fel aţi mai învăţat, că la 1 Decembrie 1918 s’a format România Mare, ţara noastră, stat naţional unitar şi independent.

- Da, asta am învăţat! – confirmară tinerii. - Atunci, spuneţi şi voi, dacă nu suntem într’adevăr „o

minune a istoriei”? Un popor care a trăit peste 1600 de ani împărţit în trei provincii şi care îşi relizează unitatea naţională într’un stat unitar după atâta timp, nu este o minune, când alte popoare într’un asemenea răstimp au dispărut cu totul?

- Este! Aşa va fi fiind – confirmă asistenţa. - Deci, dacă până acuma, poate, nu v’aţi gândit la una ca

asta, să o aveţi în suflet de azi înainte, ca o minune, şi să vă devină sursă de dragoste şi respect pentru ţară şi pentru poporul de care aparţineţi.

129

- Apaludară spontan, căci părintele vorbise cu patos şi le smulse apaluzele. Dar după toate cele de suflet, tineretul bine ghiftuit cu friptură, nu mai avea răbdare. Aproape că nu s’au atins de varza umplută, lor le ardea de cireşe. Badea Ion i-a înţeles şi i-a eliberat de la masă, aducându-le câte-o scară pe care le şi aşeză în cireş ca să poată culege cât mai bine, dându-le şi câte-o straiţă pe care fiecare şi-o agăţă în gât, şi vorba lui Coşbuc: „Ce mai chiu şi chef prin ramuri/ Se-ncinsese-atunci!”, numai că veselia nu era de înaripate, ci de şcolari şi tineri de toate gradele.

Cu toţii simţeau nevoia să se ridice de la masă. Măriuca îi invită înăuntru, la covoare: o minunăţie. Aşa cum le-a anticipat când a fost la ei în Baie, ţesăturile erau de toate mărimile şi culorile, în motive florale, geometrice, zoo şi antropomorfe.

– Ei, acuma să’ţi văd roşul, Măriucă, din altceva decât din rădăcină de roibă, – glumi Pia. Ştii, mi-a zis odată o ţesătoare de pe Iza, că nu’i plac culorile vegetale pentru că sunt ca şi date cu tină, nu sunt tari, vii, cum este roşul chimic, care „arde”. Îţi spun drept, Măriucă, eram curioasă să văd dacă într’adevăr, aşa este? Covoarele colorate vegetal nu „ard”?

– Noa, d’apoi uită-te şi vezi cum ţi se pare? – Într’adevăr nu ard cu flacără mare, dar sunt scoase din

tină. Sunt vii dar de un foc domol, poate mocnit, dar cuminte. De exemplu vişiniul acesta frumos, pe care ziceai că îl obţineţi din cojile de ceapă roşie, sau galbenul acesta, care „arde” foarte curat.

– Adevărat, acesta este cel mai tare. Noi îl obţinem din petale de şofran pe care’l cultivăm în grădina de zarzavat. Mai obţinem galben şi din urzică, sunătoare sau frunze de frasin, dar acestea dau un galben mai şters; uite aici în carpeta asta, avem nevoie de acest galben şters, să se armonizeze cu celelalte nuanţe, cu maroul sau chiar cu verdele, ca şi aici. Vezi? Contrastul plăcut îl obţinem între galbenul tare şi negrul natural, ca şi în tapiseria asta. Negrul îl preparăm din coajă de arin, un negru foarte puternic, care nu se armonizează cu celelalte culori decât doar cu griul natural, „sur”, cum îi zicem noi.

– Observ, Măriucă, două nuanţe de verde. – Ce bine observaţi, doamna Pia! – intră în vorbă Paulina –

aşa’i, avem două feluri de verde: unul mai închis pe care’l scoatem din frunze de nuc şi unul mai luminat pe care n’aţi crede din ce’l scoatem.

– Din ce?

130

– Din tulpini de roşii verzi, dar şi din sunătoare. – Cred că tot din tulpini, – interveni Pia, căci aţi spus că din

sunătoare obţineţi galben-şters, ăsta cred că din flori. – Da, din flori – Că şi vrejii de porodici pot fi utili, cu toată toxicitatea lor,

n’aş fi crezut – zise Pia. – Cum? Sunt toxici? – se miră Măriuca. – N’ai ştiut că toate solanaceele sunt toxice? La unele, ca

mătrăguna, inclusiv fructele sunt puternic otrăvitoare, dar curioasă treabă, tocmai dintre solanaceele toxice avem cele mai bune şi mai hrănitoare legume: cartoful, de exemplu, singura parte netoxică din toată planta este tuberculul pe care’l consumăm, în schimb „gogonelele” de cartof sunt foarte toxice şi nici cele de roşii, dacă sunt prea verzi, nu sunt foarte nevinovate, dar părădaiţa – cum i se spune prin Hunedoara, roşia coaptă este comestibilă.

– Noa, ia că am mai învăţat oarece! – se miră Reghina. Dintre bărbaţi doar părintele urmărea foarte atent discuţia femeilor despre culori, căci şi dânsul, în lunile lungi de iarnă, ţesea covoare pentru casă, iar mai demult o făcea şi pentru biserică. La fel şi „mama bună” care era o creatoare excelentă de modele de cusături, urmărea expoziţia cu mult interes.

Ceilalţi bărbaţi participau mai de la distanţă la discuţia femeilor, examinând şi ei covoarele.

Andrei care părea că are mai mult interes pentru motive decât pentru culori, se poticni într’o carpetă cu un motiv pe care nu şi’l putea explica fiind nevoit să întrebe.

– Acelea sunt coarne de berbec – îl lămuri Paulina cu multă competenţă.

– Este un motiv geometric foarte curios dar interesant stilizat care într’adevăr te duce la „coarne de berbec.”

- Dar cu ce le coloraţi în brun? – întrebă părintele. Din coajă de nucă verde pe care o uscăm, scoatem feluri de

brun, iară din coajă de nucă uscată scoatem bej – cum ziceţi dumneavoastră, până la culoarea de alună – explică tot Paulina.

– Aşa’i că sunt artiste femeile noastre în combinarea motivelor, dar mai ales a culorilor? – zise Nuţu cu notă de mândrie şi mulţumire în glas. Uitaţi-vă aici, la ţesătura asta mică, dar cât de frumoasă! Începe cu o fâşie de brun închis, apoi una mai îngustă de bej, pe care o continuă cu boabe de fasole roşii închis pe fundiţe albe, după care continuă cu o fâşie mai lată de verde închis, apoi o

131

fâşie îngustă albă, una brun închis ca şi la început, iar apoi una lată bej, pe care se înşiră brăduleţii şi din nou boabele de fasole şi pe acelaşi fond bej să „ţâpă” capra de tăiat lemne în culoare verde şi roşie prinsă în alb şi maro, în alb şi galben şters şi coarnele de berbec maro şi verzi şi aşa mai departe: să stai să le tot admiri simţul estetic pentru forme şi culoare şi pentru îmbinarea lor. Pe mine asta mă uimeşte şi mă fascinează de-a dreptul de fiecare dată când le privesc, dar mai ales când le analizez: cum ştiu ele, femeile noastre, să le îmbine toate astea; pe mine mă depăşeşte.

– D’apoi dacă pe Dumneata Nuţule această măiestrie te depăşeşete, atunci ce să zicem noi profanii? – interveni părintele. Minunat, Minunat! -–continua el să se uimească şi să admire. Ce mai putem zice decât să ne bucurăm şi să le felicităm din suflet pe artistele noastre. Bine, veţi deschide expoziţia, dar veţi beneficia şi voi cu ceva din asta? Veţi face vânzare, sau ce se va întâmpla cu ţesăturile?

- Unele vor rămâne la Muzeu explică Nuţu – altele se vor vinde, dar voi încerca să facem şi noi ceva bani prin Muzeu, să recuperăm măcar investiţia ce-am făcut-o în covoare: lâna sau bumbacul pentru urzitură, vopsitul, munca, treburi la care nimeni, mai ales dintre tovarăşi, nu se gândeşte, dar pe noi ne costă, căci nimic nu ne pică din cer.

- Nuţule, eşti modest când vorbeşti astfel despre măiestria femeilor – îşi continuă Andrei gândul cu voce tare – cine este însă mai maestru în îmbinarea chiar artistică a bârnelor în cheotori şi a motivelor florale pe stâlpii bisericilor de lemn decât tine?

– Nu eu, ci iată cine: aici este sculptorul nostru de mare talent, Mitraş, nu degeaba cioplea el de mic, toată ziua, câte un leţ din care scotea ba o păpuşă, ba o floare, ba un animal.

– Asta’i bucuria ce le-o faci? – întrebă Pia. – Asta şi nu numai asta, mai avem încă una: binecuvântarea

tătâne-său de dincolo de moarte! – spuse Simion cu ochii înlăcrimaţi, ceea ce arăta că el nici după atâţia ani nu şi-a uitat feciorul, pe Pavăl.

– Am terminat Institutul de Arte Plastice la Cluj şi lucrez deocamdată ca sculptor în lemn, la ornamentarea bisericilor noi pe care le construieşte Nuţu, iar pe lângă aceasta studiez în catacombe teologia.

– !!!

132

- Nemaipomenit! – se dezmetici Andrei – Şi unde sunt catacombele de studiu?

- În Baie - Unde, în Baie? În mai multe locuri cvasi-secrete. - Spune’mi măcar unul – îl îndemnăă Andrei. - Da, unul este la părintele Mureşan, la Ferneziu. - Care Mureşan? Doar n’o fi cel care lucrează la Direcţia

Judeţeană de Drumuri şi Poduri din cadrul Consiliului Judeţean? - Ba tocmai el este! Părintele Lucian Mureşan, numit în

ultima vreme Ordinarius de Maramureş, adică, un fel de episcop. - Hai, nu mă nebuni Mitraş, mă dai gata! - De ce, unchiule Andrei? - Deci asta era! Iată că se dezleagă misterul şi Andrei le

povesti, intervenţia arhitectului Opriş prin doamna Ioana, pe lângă el, să’l servească pe „tovarăşul” Mureşan de la Consiliu ce ceva utilaje. Formidabil! Formidabil! – încerca Andrei a se linişti. – Simţeam eu că există undeva în subteran o altă reţea decât cea tovărăşească, de data aceasta, o reţea pozitivă, care ţese ceva, dar nu ştiam ce şi unde? Dar cum este posibil?

– Cu ajutorul Providenţei totul este posibil – replică Mitraş simplu. Biserica Unită se pregăteşte pentru „ieşirea la lumină” pentru ziua când va veni timpul ieşirii din catacombe.

– Crezi că va veni o asemenea zi, Mitraş? – Absolut, Sfinţia Voastră – se adresă Mitraş părintelui

Brânzeu – nu credeţi că am dreptate? – Desigur că speranţa nu ne-a părăsit nicicând. Dar când va fi

ziua aceea.....? – spuse părintele meditativ. – Vă îndoiţi cumva, părinte? – întrebă Nuţu. – Nicidecum, dar deocamdată nu întrevăd posibilitatea. – Nici noi, părinte – reveni Mitraş – dar vedeţi, după vizita la

Vatican a „celui mai iubit fiu”, statul şi secu’ au lăsat-o mai moale iar cei care se postează pe poziţii foarte dure sunt „fraţii” care luptă acerb pentru împărăţia lui Dumnezeu în care numai ei au voie să intre.

– Dar tot ce am aflat azi, acum, aici, mă copleşeşte pur şi simplu – interveni Andrei.

– Nu numai pe tine Andrei, şi pe mine, şi poate că şi pe tata-socru, sau cumva nu? – zise Pia.

133

– Pia dragă, eu despre reţeaua subterană, cum o numeşte Andrei, aflasem, n’am ştiut însă că este atât de bine organizată.

- Şi încă cum! – continuă Mitraş. - Ştiţi de catacomba părintelui Marian de pe strada Baia

Sprie? Acolo este dispeceratul. Ştie de asta toată zona până departe în câmpie, spre graniţă şi desigur că ştie şi secu’, dar tace; adevărat că nici acţiunile noastre nu sunt lipsite de precauţie şi atenţie, să nu fie interpretate drept provocări: la catacombă merg credincioşii anunţând unde şi în care duminică, mai bine zis, sâmbătă seara, îşi doresc un preot pentru sfânta liturghie de duminică şi pentru celelalte servicii spirituale, iar preoţii care se anunţă sunt „repartizaţi” în aşa fel încât toate serviciile şi cerinţele sufleteşti să fie acoperite. „Troica” sau „triumviratul” este cea mai activă: părintele Mureşan cu fraţii ingineri, Simion şi Alexandru, ei cuprind un teritoriu foarte larg. Dar dacă serviciile divine sunt oarecum publice, secret absolut se păstrează privind cursurile de teologie care se desfăşoară strict individual şi mereu cu locul schimbat, chiar şi cu conferenţiarul. Eu le urmez deja în al doilea an, dar eu nu ştiu câţi colegi mai am, şi desigur că mai am, şi care sunt aceştia. Este o măsură de precauţie foarte eficientă şi necesară, socot eu, – încheie Mitraş.

- D’apoi, – dragul meu, – continuă Andrei, ceea ce ne-ai descoperit aici, acum, face ca într’adevăr ziua de azi să fie una memorabilă şi’n acest caz n’a greşit badea Simion când a organizat-o ca una de mare sărbătoare.

- Nu’i aşa, Andrei? Mă bucur că aţi realizat întocmai ceea ce ne-am dorit noi – se veselli Nuţu – iar când vom ajunge şi ziua hirotonirii, şi din darul Domnului, o vom ajunge, atunci vom tăia nu purcelul, ci „viţelul cel gras” după cuvântul Sfinte Evanghelii şi poate că va da Domnul să’l avem pe Mitraş preot chiar aici în Măgura unde’şi va instala şi atelierul de sculptură, unde va reorganiza parohia şi va duce o bogată activitate spirituală pe linia înaintaşilor săi, a părintelui Buteanu, Brânzeu şi a tuturor martirilor. Ei pentru credinţă au la palmaresul lor „pensionul” comunist, închisoarea şi lupta, rugăciunea şi munca din „subteran”, din catacombe.

- Şi îl veţi aduce şi pe Nuţu junior, medic în Măgura? Şi iată cum se va extinde clanul nostru asupra satului.

- Şi crezi, Andrei, că va fi rău?

134

- Din contră, eu cred că se va reuşi vindecarea morală şi spirituală a oamneilor prostiţi şi degradaţi de comunism.

- Bine ziceţi, domnu’ inginer – interveni badea Ion, care a servit şi a ascultat mai mult decât a grăit – noi românii niciodată n’am dat cinstea pă ruşine, până la comuniştii de astăzi. Aşa cum aţi auzit cu fetişcana Loredana suntem de ruşinea ruşinii. De un tratament lung şi greu or avè lipsă românii să se spele de tina în care o căzut, şi una ca asta io aşè văd că nu se poate face numa’ p’in şcoală şi biserică, da’ pintru asta ne-or trebui oamneni-oameni! Să deie Dumnezău ca pruncii aieştia a noşt’i să sie uneltele în mâna Lui cu care El Sfântu’ să lucreze pintru năcăjiţii de români.

- Amin! – încheie părintele

135

GHEORGHE PĂUN Cântece de balcon

Cântec I Străină cu ciorapul mov, Îţi pipăi urma pân-la tine, Să dau atacul la alcov, Să văd dessu-ul cum îţi vine. Şi de-oi cădea de la balcon, Mâna uitând de el să prindă, Să nu tresari de sub jupon Şi să nu pleci de la oglindă. Un sac căzu pe dinafar’... Aşază-ţi rujul cu metodă, Toarnă-ţi un Tokay în pahar Şi te trânteşte pe comodă. Cu lungile piciore mov Împleticite-n stil cadână, Lasă să umble prin alcov Aroma de parfum păgână. Gândind la şoldul tău înalt Lăsat mătăsii doar în pază, Te voi veghea de pe asfalt, Până fereastra va fi trează. Iar când sub pledul norocos

136

Te vei prelinge-n siguranţă, Am să m-adun încet de jos Chemând scâncit o ambulanţă. Să mă repare cât de cât Şi mâine, pus iar pe picioare, Atras de movul până-n gât, Să te urmez pe trotuare. Am condamnare cu hrisov, Destinu-i scris şi nu se lasă, Ducesă cu ciorapul mov, Alte culori nu ai pe-acasă?. Cântec II Înger căzut, cu ochii verzi Şi aripile duse-n pleoape, Venită eşti ca să mă pierzi? Pierdut sunt când te ştiu aproape. Condurii tăi plutesc pe-asfalt Parc-au călcat doar în versaiuri, Purtaţi de şoldul cel înalt Răpit din rozele seraiuri. Rotula ţi-e un măr curat – Muşca-l-aş ca o fiară blândă, Tigru flămând şi resemnat, Făcând ospăţ doar dintr-o pândă.

137

Când treci pe sub fereastra mea – Te duci sau vii, că mergi agale? – M-ascund lipit de cercevea Să fur parfumurile tale. Din trena de Coco Chanel, Adun cât pentru-o visterie Şi chicotesc, zgârcit-model, Uimit de-atâta bogăţie. Te-aş aştepta, dar n-am habar Când drumul îndărăt vei face. Îmi torn o votcă în pahar, Dar mersul tău tot nu-mi dă pace. Înger căzut, cu păr aprins, Chibrit înalt ce pârjoleşte, De vrei un rob, sunt deja prins, Locul de caznă-mi prisoseşte. Căci caznă mi-e vederea ta, Rotundul tău, deja osândă, Menit a se îndepărta, Iar eu menit să stau la pândă. Umerii goi se duc – s-au dus – Şi dinţii mei n-o să-i înhaţe, Votca din sticlă a apus, Degeaba o mai strâng în braţe. Lipit de geamul translucid, Scot un oftat de resemnare, Mă-ncearcă-un gând de suicid, Dar setea parcă e mai tare.

138

Să mai aştept sau să cobor? S-ascult de sete sau de-obidă? Nu-i bine vinerea să mor... Alerg spre bar să nu se-nchidă. Pe trotuar opresc năuc Şi lumea-n jur se învârteşte, Am şi uitat unde mă duc: Căzutul înger îmi vorbeşte!... Cred că ceva m-a întrebat, Cu unghii mov ţintind spre zare. Dar eu, gândac paralizat, Plutesc în verdele ce doare. O iotă nu aud măcar, Coco Chanel mă ambetează, Rămân zălud pe trotuar Şi îngerul se-ndepărtează Rotundurile cântărind Pe şoldurile triumfale. S-a dus. Oftez şi mă destind Şi-n bar dispar călcând agale. Cântec III Obsesie cu ochii vineţi, Femeie, diavol, sau ce eşti, Ruga-te-aş mai departe ţine-ţi Privirea cu sclipiri şerpeşti.

139

Când înspre mine laşi să vină, Din irisul încercănat A vânătului ochi lumină, Spre iad cobor, fără păcat. Mă trec fiori şi am frisoane, De mă inunzi în verde-gri, Legat mă simt cu verzi odgoane, Aş vrea să fug – nu pot fugi. Privesc hipnotic spre vâltoarea În care să mă sorbi aştept, Obrajii şi-au pierdut culoarea, Simt inima izbind de piept, Plutesc ca într-un fund de ape, Prin alge cu un gust amar. Nu mai zâmbi. De vii aproape, Mă prăbuşesc pe trotuar. Mă-mbată ceaţa vineţie, Otravă parcă zămisleşti. Coboară-ţi pleoapa, milă-ţi fie, Femeie, diavol, sau ce eşti... Cântec IV Ai gust ca de absint, ciudato, Păstrat în cupă de aramă. Buza de jos când ţi-am muşcat-o Am ameţit şi mi-a fost teamă.

140

Şi teamă mi-e să sorb din tine, Că ai otrăvuri grele-n sânge, Subtile ierburi bizantine Ce mintea-n cleşti de jar îţi strânge. Şi-n răsuflare ai narcotic, Zâmbeşti şi opiul mă încearcă, Sub gene, verdele hipnotic, Ca de Meduză arde parcă. Din ce esenţe vrăjitoare Şi ce şamani te zămisliră, De gândul tău în gând mă doare Şi gânduri rele îmi inspiră? Stacana ta de-absint fierbinte Goli-o-aş ca posedatul, Pierzându-mi bruma cea de minte Şi preschimbând-o cu păcatul. Nici nu mai ştiu de-i zi sau ce e, Lumina ai amestecat-o Cu ochii tăi de drac-femeie... De unde-ai apărut, ciudato? Cântec V Nu te mişca şi nu vorbi, Nevoie tu nu ai de glas, Ca din dorinţă parcă vii, Model fugit de Fidias.

141

Se scurge luna pe rotund, Pe-obraznic sfârc căzând pieziş, De lună-aş vrea să te ascund, La praznicul demult promis. Din raze-aş bea fără nesaţ, Din rodie muşcând flămând, Purtându-te în lung de braţ, Din rodie din nou muşcând. Adună-n ochii-ţi mari scântei De lună, martor la ospăţ, Iar eu să sorb lumina ei Fără de milă şi dezvăţ. O veşnicie de un ceas, Un ceas cât două veşnicii, Model fugit de Fidias, Cu sfârcurile argintii. Iar când finalul cel de timp S-o-nstăpâni pe continent, Încremeni-vom nimb în nimb, Străluminând fosforescent.

142

Sonia Elvireanu Recunoaştere Fiecare întoarcere e o revenire la mine, cea dinainte, dar altfel, o reaşezare în matcă, o tresărire între alterităţi ce mă recompun din lucruri şi fiinţe sădite de gesturi cotidiene şi ritmuri reluate, o recunoaştere de sine în aşteptare, ochii în care adulmecă apropierea, fiecare revenire aşterne peste lujerii arşi în singurătatea absenţei atingerea mătăsoasă a iubirii, fiecare întoarcere e liniştea prelinsă

143

în întreaga făptură, seninătatea clipei ce reaşează făptura în armonie cu sine, cu lumea, ca o renaştere în care mă recunosc, asemenea unui pribeag ce scutură praful drumurilor străine pentru a se regăsi în mireasma sinelui. La reconnaissance du soi Chaque retour est un retour vers moi-même, celle que j’étais, mais autrement, un retour à la source, un sursaut des altérités, qui me recomposent des choses et des êtres, des gestes quotidiens et des rythmes repris, une reconnaissance de soi en attente, les yeux qui redécouvrent l’intimité des lieux oubliés, chaque retour enveloppe les tiges brûlées par la solitude de l’absence d’une caresse veloutée, affectueuse, chaque retour c’est le calme qui renaît dans mon être,

144

la sérénité de l’instant qui refait l’harmonie avec soi et le monde, comme une renaissance dans laquelle je me reconnais tel un exilé qui secoue la poussière des chemins étrangers pour se retrouver dans l’odeur du soi. Vânt de stele Tremur de stele-n iarbă, pe nisip, stele prăbuşite-n mare, un pod stelar în care soarbe amintirea fiinţa toată, ca un gând bolnav, ce nu-şi găseşte alinare decât visând la albe prăbuşiri înzăpezite peste pleoape a uitare, vânt de stele se ridică din marea care arde în adânc umbră, durere, spaimă, între pământ şi cer suflarea caldă renăscând din trupul ars şi orb semnul divin.

145

Vent d’étoilier Des étincelles d’étoiles dans l’herbe, sur le sable, des étoiles plongées dans la mer, un pont d’étoiles dans lequel le souvenir engloutit l’être entier, telle une pensée malade qui ne retrouve le calme qu’en rêvant à des glissements blancs enneigeant les paupières dans l’oubli, un souffle d’étoiles se lève de la mer qui brûle dans ses entrailles, l’ombre, la douleur et l’épouvante, entre la terre et le ciel le souffle chaud renaissant du corps brûlé et aveugle le signe de Dieu. Urme străine Mă ciocnesc de lucruri, mă agăţ de obiecte uitate, fără să vreau le atrag, impactul prea dur

146

lasă urme dureroase, ca o amprenta ce arde pielea ca să nu uiţi, într-o zi durerea îmi pătrunde în creier, atâtea urme-peceţi mi s-au înfipt în trup, în trupul amintire, încât mi-am pierdut urma, între atâtea urme străine ce vor să trăiască în mine. Des traces étrangères Je me heurte aux choses, je m’acroche aux objets oubliés, je les attire sans le vouloir, l’impact trop dur laisse des traces douloureuses, telle l’empreinte qui brûle la peau pour ne pas oublier, un jour la douleur monte au cerveau, tant de signes-cachets se sont plantés dans mon corps, dans le corps-souvenir, que j’ai perdu ma propre trace, entre tant d’autres étrangères à moi, qui veulent vivre en moi. Înserare Toamna târziu, alunecă printre arini gândurile ca focul, dimineţile netrăite,

147

visele frânte se reclădesc în nervuri, frunzele întind palmele a rugă să învingă blestemul. Se înserează în suflet, nimeni nu plânge vântul ucigaş întârziat în arini. Le crépuscule Tard, en automne, glissent parmi les aulnes les pensées brûlantes, les matins non vécus, les rêves brisés se recomposent en nervures, les feuilles tendent leurs mains, une prière pour vaincre la malédiction. Le crépuscule tombe dans l’âme, personne ne pleure le vent meurtrier attardé dans les aulnes.

148

Petre P. Bucinschi

„OMUL SANDWICH”55

În urma mea aud pe cineva, jos în stradă, că strigă la mine: senior, senior! Stau ca un sac aruncat pe scările din interiorul autobuzului, respir greu din cauza efortului şi a oboselii. Sendy mă ajută încă o dată să mă ridic, apoi ne aşezăm amândoi pe două scaune goale, măgarul cenuşiu este gol, doar noi suntem pentru un moment singurii călători. Mergem aşa, stând pe scaune, unul lângă altul, fără să vorbim. Tot, prin ce am trecut în ultimele zeci de minute a fost ca un coşmar, acum vreau să îmi recapăt liniştea pe care am avut-o. După un timp, Sendy mă întreabă pe un ton prietenos, dacă mi-a fost frică. Începem să conversăm din când în când, brusc Sendy este altul, şi-a schimbat comportamentul faţă de mine. Îmi promite că atunci când vom ajunge în centrul oraşului, mă va invita la o bere şi o cafea şi o să îmi spună câte ceva din povestea vieţii lui. Sunt în stare să nu mai cred nimic din ce îmi spune Sendy, nu de alta, dar omul ăsta

55 Fragment din romanul: „Omul sandwich”

149

este atât de imprevizibil, că nu mai ştiu ce să cred. Măgarul cenuşiu opreşte în staţie, mă uit pe geamul autobuzului, în afara lui, aiurea. Şi tocmai când măgarul cenuşiu dă să plece din staţie, aproape că se şi pune în mişcare, simt mâna lui Sendy pe umărul meu, care mă apucă cu putere şi mă trage, strigând la mine să coborâm. Sendy sare din autobuz când acesta este deja în mişcare, la fel fac şi eu. În urma mea aud cum se închid uşile şi motorul turat. Numai că din săritura mea din măgarul cenuşiu, jos în staţie, lovesc un copilaş, care cade lângă mama lui şi începe să urle, să plângă. Maică-sa începe şi ea să strige la mine, să mă facă în toate felurile, după cum îi vine la gură, ce mai un circ în toată regula. Ştiu că sunt vinovat, dar nu am ce face, plec în grabă să scap de circul din jurul meu. Sendy merge grăbit înainte, fără să întoarcă capul măcar de curiozitate, să vadă dacă am apucat să cobor din autobuz. Măresc pasul să îl ajung din urmă, piciorul mă doare în locul unde m-a lovit piatra şi merg cu greutate. Cu greu îl ajung pe Sendy din urmă şi în momentul când sunt lângă el, îi reproşez pe un ton răutăcios de ce nu m-a aşteptat, de ce se poartă ca un sălbatic. Sendy tace şi mă priveşte sfidător. Aş vrea să îi reproşez multe, dar tac. Mă gândesc de câte ori am coborât şi am urcat în şi din măgarul cenuşiu, toată ziua, azi. Am fost nevoit să fac ca Sendy, să sar în grabă şi la fel să urc, sărind în grabă în autobuz ca doi necivilizaţi, mai pe şleau ca doi sălbatici. Nu ştiu dacă Sendy a făcut-o dinadins sau din prostie, cert este că se putea întâmpla oricând, ceva rău. Ne aflăm acum prin centrul acestui mare oraş, unde civilizaţia şi modernitatea arhitectonică domină, este o mare discrepanţă între vechiul cartier, prin care am trecut cu ceva timp în urmă şi acest loc. Brusc Sendy face la stânga şi după nici zece metri, se opreşte pe o terasă şi se aruncă într-un scaun. Alerg şi eu după el, nu ştiu de ce naiba tot aleargă, aşa a făcut toată ziua, m-a făcut să mă ţin după el ca un căţeluş, cred că a făcut-o în mod intenţionat. Stăm la masă şi aşteptăm să vină ospătarul, amândoi suntem tăcuţi. Sendy sparge tăcerea şi îmi spune că terasa pe care ne aflăm se

150

numeşte „Broasca Verde” şi începe să râdă de numele hazliu al acestei terase. Sendy are dreptate, sună nostim „broasca verde” şi pronunţ în mod repetitiv „broasca verde” ca să îl fac pe Sendy să râdă. Comand ospătarului o cafea şi o apă minerală, nu vreau să beau bere, nu de alta, dar vreau să am capul cât mai limpede, memoria cât mai clară să pot memora şi întreba câte ceva din povestea vieţii lui Sendy. Şi pentru asta deschid discret reportofonul, pe care îl am în buzunar ca să îl înregistrez pe Sendy, fără ca el să observe. Sendy îşi comandă o cafea, o sută de grame de coniac şi o bere. Apoi toarnă coniacul în ceaşca cu cafea, din care soarbe zgomotos, după care soarbe la fel de zgomotos din sonda cu bere. Sorb şi eu din cafea şi mă pregătesc să îl întreb câte ceva despre şi din viaţa lui. Nu apuc să deschid gura că Sendy îmi face un fel de reproş, că din cauza mea azi nu a mai ieşit prin oraş sendviat între cele două panouri, pentru care a pierdut ceva bani, nefăcând reclamă la niciun magazin sau la orice altceva. Reproşul lui mă face să mă simt oarecum vinovat, dar el a fost cu ideea să mergem să jucăm ţurcă, să socializăm, asta i-o reproşez eu. Sendy tace, apoi îmi spune că este pregătit să îmi răspundă la întrebări. Sendy soarbe zgomotos din sonda cu bere, după care îmi spune că va veni şi Zelda şi mă întreabă ironic, dar subtil, dacă îmi convine că vine şi Zelda. Se uită insistent la mine, vrând să îmi studieze reacţia mea la auzul numelui Zelda, este şmecher sau cel puţin aşa se crede, eu însă m-am prins că vrea să mă încerce, crede că am ceva cu Zelda. Bănuiala lui prostească mă irită şi pe moment îmi trece prin cap o tâmpenie, pe care i-o spun lui Sendy ca să îl liniştesc, să îi spulber bănuiala că m-ar interesa Zelda şi îi spun că mie îmi plac femeile roşcate şi cu pistrui. Cum naiba mi-a venit să spun prostia asta? Sincer vorbind îmi place de Zelda, dar Sendy a devenit periculos de bănuitor. Va trebui să mă feresc să nu fac vreun gest, care să îmi trădeze simpatia faţă de Zelda. Sendy îşi păstrează pe chip îndoiala răspunsului meu. Bea din sonda cu bere, apoi din ceaşca cu cafea amestecată cu coniac. Sendy intră

151

în subiect abordând povestea vieţii lui sau mai bine zis o părticică din viaţa trăită în ultima perioadă de timp. Trece peste perioada copilăriei şi a studiilor. Intră direct în subiect şi îmi spune că nu de mult, a ieşit din puşcărie, mai bine zis în urmă cu şase luni, când şi-a reluat cursurile la Facultatea de Arte Plastice ca student în anul trei. Ceea ce îmi spune Sendy mă uimeşte, sincer nu mă aşteptam ca el, tocmai el, să fi făcut puşcărie, după câte spune el, doar şase luni, dar tot puşcărie se numeşte. Aş vrea să îi pun o mulţime de întrebări, dar Sendy povesteşte singur cam tot ce m-ar putea interesa legat de acest subiect. Pe scurt, aflu de la el, că în urmă cu un an, în plină vară, s-a angajat undeva într-o localitate ca paznic de eleşteu, să aibă grijă ca nimeni să nu braconeze peşti din lac. Dar într-o zi, chiar asta s-a şi-a întâmplat, a prins doi indivizi care braconau şi atunci indivizii au asmuţat asupra lui un câine pitbull, care, dacă Sendy nu s-ar fi apărat, l-ar fi făcut zdrenţe. Din câte îmi spune Sendy, fiind în legitimă apărare, a scos din buzunar un mic cuţit şi l-a înjunghiat în gât pe câine, care a căzut mort. Atunci cei doi indivizi, de fapt braconierii, au chemat poliţia şi pe cei de la protecţia animalelor, care l-au acuzat pe Sendy de omor şi de port ilegal de armă albă şi i-au făcut dosar penal. Justiţia l-a condamnat la şase luni de închisoare corecţională cu execuţie. Povestea lui mă intrigă. Poate că în acest moment, ar trebui să fiu alături de el, cu vreun răspuns, dar nu am niciunul la îndemână. Nu ştiu de ce, dar am impresia că sunt aproape, aproape, să pun mâna pe sursa gândurilor mele, gânduri de care mă feresc să nu le confund cu o pălărie. Sendy îmi spune că în puşcărie a adunat în el, atâta ură şi obrăznicie, încât acum nu are ce face cu ele. Acum îl înţeleg pe Sendy, îi înţeleg comportamentul său ciudat şi îmi pare rău că l-am localizat într-o zonă a comportamentului nefiresc. Se pare că Sendy a suferit cu adevărat în ultimii doi, trei ani, de altfel nu pot şti nici copilăria lui, dar nu mă interesează, tot ce mă interesează acum, este să ştiu cum a fost pentru el prima zi de penitenciar. Întrebarea asta îmi stă în memorie şi am o oarecare timiditate să

152

i-o pun. Nu de alta, dar nu aş vrea să-i provoc toate amintirile neplăcute, pe chipul lui Sendy observ o revoltă înfundată, atunci când vorbeşte despre zilele pe care le-a petrecut în penitenciar, deşi încă nu mi-a spus multe, se observă pe chipul său, ura şi revolta. Mă simt penibil că l-am provocat la o astfel de discuţie, dar e foarte interesant, ceea ce îmi spune şi cum îmi spune. Povesteşte într-un fel al său, personal, încât mă face să cred că sunt şi eu, în aceleaşi clipe şi în aceleaşi momente, cu el, acolo. Sendy face o scurtă pauză, scoate câteva onomatopee, apoi trage o înjurătură aşa cu foc, într-un fel de a se descărca. Bea din cafeaua în amestec cu coniac, apoi soarbe zgomotos din sonda cu bere şi îşi fixează privirea pe mine, o privire care ar vrea să mă întrebe, ce dracu mai vreau de la el, nu ajunge câte mi-a spus, cam asta ar vrea privirea lui să îmi spună mie, dar eu, eu nu îl înţeleg, vreau de la el să aflu ceea ce este mai important, cum a fost prima zi de penitenciar. Aş mai vrea eu multe, dar risc şi atunci mai bine tac. Sendy scoate un zâmbet, un fel de zâmbet ciudat, urâcios şi îmi spune că el ştie că eu vreau de la el, să aflu cum a fost în prima lui zi de penitenciar. Mă uit uimit la el şi nu îmi vine să cred, omul ăsta îmi ghiceşte gândurile, cred eu. Se lasă liniştea între noi, iar Sendy uşor, uşor, începe să povestească, dar mai întâi se uită la ceas şi îmi spune aşa descumpănit că nu ştie de ce Dumnezeu nu mai vine Zelda, apoi tace din nou ca o furculiţă fără dinţi, după care intră direct în subiect. Povesteşte că în prima zi de penitenciar, când a fost aruncat în celulă de către gardian, a crezut că se află pe o altă lume, că totul este negru şi cenuşiu, că însuşi cerul cade pe el. O celulă de câţiva metri pătraţi cu patru paturi, două câte două suprapuse. Indivizi certaţi cu bunacuviinţă şi legea, pregătiţi ca nişte hiene, să înfulece şi să sară la oricine şi la orice. Sendy face din nou o scurtă pauză, soarbe cu zgomot din sonda cu bere, timp în care eu stau nerăbdător să aud continuarea.

153

MARIA VÂTCĂ

ZBUCIUM DE IUBIRE...

... Păşeşte rar pe caldarâmul ce acoperă strada veche din mijlocul aşezării de la poalele Muntelui Cetăţii. Ca şi cum un lanţ i-ar închega paşii frenetici într-o tristă cadenţă, se îndreaptă zăbavnic spre clădirea din centrul oraşului ridicat în această vale. Până acum, cu toate că-i toamnă târzie, a fost un timp frumos, însă azi e mai rece şi el, Poetul, e îmbrăcat cam uşor pentru o astfel de vreme. Strânge haina învechită, roasă la mâneci şi la coate, ridicând gulerul mic şi ponosit. Ce bine i-ar prinde un şal de lână cald, să-l ocrotească de vântul ce-l biciuie nemilos! Se opreşte în faţa uşii masive de fier şi răsuflă greu, apăsat ca de-o stâncă de granit. Îşi ridică ochii spre cerul plumburiu: ’nalţă o rugă, care ar vrea să despice stratul gros de nori. Sau poate caută doar un semn de Sus. Într-un sfârşit, bate, dar figura aprigă din catul uşii n-aşteaptă vreun cuvânt, că se şi răsteşte, repezindu-l: – Ce treabă ai? Vino mai târziu! Acum n-are nimeni timp de tine!...

Poetul suspină tăcut, aruncând o privire mustrătoare spre cel din faţa lui. Doar ei l-au chemat! Şi-l poartă aşa, de zile nesfârşite... De parcă ai avea ce să faci, ce să spui şi cui?! Trebuie să rabzi, s-aştepţi, acum ei sunt stăpânii. Se îndreaptă spre banca singuratică pe care stătuse de-atâtea ori. De acolo poate privi liniştit zarea, înălţimile, zidurile învechite ale cetăţii seculare ce stăpâneşte vârful muntelui. După o vreme, când trebuie să fi trecut vreo două ceasuri, se-nfăţişează ’napoi la uşa neprimitoare. – Cine spuneai că eşti?... Vino mai târziu să dai declaraţii!

154

Uşa i se trânteşte cu zgomot în faţă, iar de dincolo de ea încă răzbate glasul ţipător al gardianului. Pleacă iarăşi scrutând muntele învăluit de arămiul lui brumar şi simte cum sufletul i se sfâşie de prea mult. Parcă aşteaptă ceva... cald... precum şalul pe care-l doreşte acum şi nu-l are. Sau măcar un strop de soare... I-a rămas aninată pe colţul unui gând căutătura crudă a gardianului. Câţi n-a întâlnit ca el! Şi cine ştie câţi vor mai fi în viaţa lui, năvalnici ca şoimii de pradă, cu şoapte viclene, cu ochi de şerpe?! Şi-a iubit semenii: de dragul lor s-a rupt de glia strămoşească, de-ai lui, de dragul lor a trimis slova scrisă în tiparniţă, iar de-acolo, pe hârtie, pentru a duce măcar un licăr celor ce aşteptau în întunericul necunoaşterii. A gustat mereu din preaplinul cu fiere, cu ură şi de-aceea, Doamne, cât a cântat el Iubirea!... După ea a însetat, chemând-o ca un val dorind spre ţărmuri. A vrut s-o vadă, s-o simtă în cel de lângă el, în aproapele de suferinţă, dar parcă totul i-a fost numai pustiu, gol, învolburare – numai zbucium de iubire. Şi, totuşi, a cunoscut iubirea într-o zi cu cer senin-senin... Apoi – în mila şi bunătatea dascălului ce l-a şlefuit ca pe-un mărgăritar, iar mai târziu, în oamenii – puţini, ce-i drept – care au dat din bruma lor de avere ca să-l ajute în lipsurile în care se zbătea la foile gazetei, rămase a nimănui: toţi acei ce au înţeles că el trebuie să dea hrană poporului cu sufletul hămesit de-un cuvânt scris, după pustiirea războiului. Vezi, când eşti pătruns de iubire, o simţi, o dăruieşti, însă nu o poţi arăta fiindcă e ca vântul care suflă, dar nu ştii dincotro bate, încotro-i duc cărările, când se dezlănţuie năvalnic din cămările în care zace-nchis. Căci cum vor fi fiind aripile vântului? Albe, ceţoase, de pâclă străvezie?!... Aşa e şi iubirea: îi simţi numai adierea, binefacerea. Or, o vreme, o stare ca cea de azi o înstrăinează, răvăşind-o, de rămâne numai zbucium. Zbucium de iubire...

... Un văl ca de plumb apasă peste oamenii ce trec înfriguraţi pe stradă. Îi e rece şi lui: i-ar prinde bine şalul de lână cald. Simţi un fior de îngheţ cum îl cuprinde încet-încet:

155

ca să-l încălzească, luă condeiul gândului zăvorât – din ce în ce mai greu, ca un priboi de fier – şi dăltui pe tăbliţa cugetului. Iscodi încă o dată cuvintele, încercând să le înşiruie altfel, să le orânduiască după bătaia inimii lui. Glăsui uşor, să le simtă cântul şi viaţa: Când împrăştie iubirea / ceaţa vremii, fald cu fald... Îi răsăriră în minte ochii blânzi ai mamei aplecaţi asupra lui, singurul ei odor, învelindu-l spre a-i fi cald şi bine. Se-nduioşă gândind la ea... Mama... Oare ce-o fi făcând?... Nimeni, niciodată, nu-l va iubi aici, pe pământ, cu o iubire atât de mare, aproape ca a Cerului. În înstrăinarea lui, niciun foc din lume nu-l va încălzi aşa ca privirea ei. Mama – ce murmur sfânt, înmănuncheat de două ori!... Şi condeiul îl zoreşte iarăşi: ... blând mă-nvăluie-amintirea / ca un şal de lână cald...

*

Zăvorul ţâşneşte brusc şi în prag se iveşte fiorosul gardian:

– Iară tu, mă?!... Ţi-am spus să vii mai târziu! N-auzi? Nu pricepi?...

Poetul nu-i desluşeşte tot şirul cuvintelor. E parcă tulburat de liniştea cântului din gânduri. Îi trimite chipului încrâncenat din faţă-i o privire şăgalnică: cu siguranţă nu-i nicio punte între iubirea ce vrea să o rostească el în versuri şi făptura din catul uşii. Simte că-i scapără un zâmbet. Frumoasă, iubirea! Ea nu poartă-n sine nimic înnegurat, nimic înfricoşător, ci e preţul izbânzilor divine asupra hăului năprasnic din sufletul de fiară. Da, iubirea, simţământul acela pe care-l simte clocotind undeva în adâncul fiinţei lui, zvâcnind ca o flacără, mistuindu-i inima. Iubirea ce-nfrânge neputinţa, străpunge întunericul, sfărâmă hotare, venind de undeva din nemărginire, din Cerul fără de hotar. Iubirea care a îngenuncheat regi şi sărmani, domolind mânii aprinse...

Şi, totuşi, oare cum o fi arătând ea, iubirea? Îl biciuie gândurile, năvălind cumplit peste el ca un tăvălug, lăsându-i parcă numai rane. Fruntea înaltă de poet se ridică a întrebare, a

156

nedumerire, iar pe buzele-i arse de sete stă să-l încerce un zâmbet amar... Ce gând ciudat! Cum să te-ntrebi ce chip are iubirea?!... Pesemne că anii de însingurare i-au trudit prea mult cugetul. Îl simte ostenit. Negreşit s-a întrupat cândva, undeva; altfel, n-ar fi ajuns în aste vremuri, până la el. S-ar fi pierdut de mult în negura veacurilor ce s-au scurs peste faţa pământului. Va fi luând chip vreodată? Va fi luând: chiar chipul ei alb, alb ca de ninsoare, l-a vrăjit, l-a fermecat. După ce-l vei fi privit (dacă ţi-e îngăduit să-l priveşti!), nu-ţi mai pare alb nici cel mai curat crin, nici cea mai candidă petală de nufăr. Poate c-a văzut doar umbra chipului iubirii; şi umbra e bună – semn că în preajmă străjuieşte Lumina...

Munţii cei atât de aproape par acum aşa de depărtaţi, aşa de greu de urcat... Uşa de fier stă închisă; se gândeşte când o va privi de dincolo: cum va arde şi va suferi de viu ca-ntr-un hău, mai în afund decât cei duşi de mult! Dacă va bate încă o dată, poate va rămâne prizonier îndărătul ei, aşa cum a fost de-atâtea ori până acum. Cu inima zdrobită-n zbucium de teamă şi de bănuială, să zaci chinuit de nădejde şi de deznădejde totodată, ’napoia unui zăvor închis pe dinafară de-un veac, ce prea târziu se va deschide a eliberare! Să nu poţi îmbrăţişa munţii, depărtarea... Îl încearcă din nou viersul, legănat în rimă: Peste munţii depărtării / greu se lasă negri nori... În zori, despărţirea înlăcrimată de bunele gazde i-a zguduit fiinţa. Presimţeau oare că nu se va-ntoarce? Îl străpunge şi acum licărirea ochilor întristaţi... ca durerea-mbrăţişării / celei mai din urmă ori... Lui i-e uşor: Cerul a turnat în el har de poeme cât pentru o ţară-n lung şi-n lat. Gându-i scapără, scăldându-se în grămada de stihuri: la fiece întrebare e în stare să răspundă printr-un vers. Caută să găsească pe unde să-ndrume firul gândului, ca apa izvorului de munte ce sapă să-şi afle cale spre necuprinsa mare...

Şi iarăşi simte cum i se zbuciumă iubirea... Îl roade nehrana: de dimineaţă, n-a apucat să mănânce mai nimic; şi

157

traiul e-atât de greu! Vezi, altul are voie să se plângă, el – nu: trebuie să rabde, s-aştepte... În lumea asta, unele suflete sunt ca munţii – semeţe şi de neclintit, altele – precum apele – se tulbură până în străfund. Unele sunt aidoma câmpiilor – înfloritoare şi mănoase, iar altele se-aseamănă norilor purtaţi în orice parte. Lui însă Dumnezeu i-a crescut aripi ca de vultur, de a trecut şi peste munţi, şi peste ape, şi peste nori şi a iubit largul cerului... Doamne, cum nu se mai satură privind zenitul! E ca şi când ar fi flămând – dar nu de pâine, însetat – dar nu de apă, de darul izvorului curat, al fântânii binefăcătoare. E cu mult mai mult decât toate acestea: e nesaţul sufletului după acel ceva din care va fi fost luat. Neastâmpărul gândului după bucuria împărtăşirii într-un fior necunoscut, pe care-l poţi doar necuprinde... înalt şi mut...

Afară prinde a păli din lumina zilei, iar condeiul nu osteneşte: Rece cade înnoptarea / peste umede poteci... Mai caută straie cuvintelor, să fie potrivite, legănate ca spicele într-o holdă de grâu pe dealurile din livada lui de-acasă, de care a fost tot mai înstrăinat. Îl năpădeşte neliniştea, aruncându-l în întuneric şi-n singurătate... cum se lasă depărtarea / despărţirii pentru veci... Multă negură, prea multă... Şi, totuşi, trebuie să lase o rază, o nădejde... Trebuie să cheme ceva, un strop de senin, care să alunge volbura asta de nouri şi-ntunecare... Dar pe cine?!... Lumina? Dorul? Amintirea?... Iubirea!... Tot iubirea... Ea e toate acestea la un loc. Da... Iubirea, o, numai iubirea... Vino, iubire... tu, care dăinui peste tot, prin toate... Vino, iubire, care nu cunoşti sfârşit... veşnică... Asta e!... A găsit viersul: Veşnică Iubire... Vino, Veşnică Iubire... sparge ceaţa, fald cu fald... / şi-mi rămâi peste-amintire... ca un şal de lână cald!...

* – Vino mâine, că azi nu mai avem timp de tine! S-a scurs şi ziua asta de toamnă târzie. Va trebui să se-

nfăţişeze şi-n ziua ce urmează, poate şi-n cealaltă, iar şi iar,

158

până-l vor opri odată dincolo de uşa posacă. Aşa-l poartă de câteva săptămâni şi cel mai greu e s-aştepţi aici, afară. Nu ştii dacă după ce treci de poarta aceea fioroasă vei ieşi cândva. Dar, pesemne, n-a fost o zi pierdută, căci a mai cântat o dată iubirea pe corzile cuvintelor...

... Soarele goneşte să ajungă dincolo de zidurile prăbuşite ale cetăţii, căci ziua e scurtă. Pentru prima dată, astăzi, aruncă o străluminare, pătrunzând o clipă stratul gros de nori ce a domnit peste-ntreaga zi. Mda... Nu noru-i veşnic, nici ceaţa. Ci El – Soarele, Iubirea ce mistuie negurile într-o clipită. Împrejur, pământul e vălurit de coline şi vâlcele care primesc cea din urmă rază în lutul reavăn şi pe crengile desfrunzite de frigul iernii ce bate la uşă. După o vreme, viteazul-cerului scapătă în flăcări, plătind cu tristeţe tot binele ce l-a făptuit omenirii şi-n ziua aceasta. Nu departe stă cuminte şi-aşteaptă Măgura, înălţimea prin al cărei creştet pare c-au trecut cândva talazuri hulpave. Aici, la poalele ei, o casă primitoare şi caldă de oameni buni îi oferă găzduire în scurtele popasuri. Poetul porneşte într-acolo să se odihnească. Mâine va merge din nou la clădirea din mijlocul aşezării de sub streaşina Muntelui Cetăţii...

***

– Ia-i! auzi vocea răstită a „ochiului ce nu doarme”, în timp ce mâna crudă îi întinse ochelarul negru – o bucată de pânză legată cu elastic spre a-i acoperi văzul. Afară imediat, cu tot bagajul!... Afară! Repede!...

Cunoscu drumul, căci îl făcuse zilnic de-atâtea ori de când a fost adus aici: coridoare lungi, trepte colţuroase, poticneli, căderi şi izbituri... Îşi numără paşii pentru a şti unde încep scările. Când îi fură smulşi ochelarii, îl recunoscu pe cel care-l „educase” până acum. După o atât de lungă noapte avu puterea să-i surâdă, să-i dăruiască o privire curată. Acesta îl scrută surprins şi rosti încurcat, dar aspru şi stăpânit: – O să pleci la muncă în colonii. Stai gata şi-aşteaptă!...

159

Poetul simţi iarăşi iubirea cum îl învăluie cald... ca un şal de lână. Şi lumina ochilor desprinşi parcă din adâncuri de-azur i se umezi: poate nu-l va mai vedea niciodată pe cel din faţa lui. Iată că a sosit vremea să se stâmpere vâltoarea aceasta de la poalele vechii fortăreţe. A tot bătut la uşa cenuşie până într-o zi, când se iveau zorii: au venit de l-au luat, chiar la sărbătorirea zilei în care s-a născut – o zi de Crăciun –, de nici nu apucase să guste din belşugul de bunătăţi pregătite pe masă, în căminul cald al bunelor gazde. Cât de repede au trecut cele câteva luni de când uşa s-a închis cu trosnet în urma lui, ca o piatră de mormânt! Şi nu s-a mai deschis. Până azi...

... Trenul se furişează spre partea de răsărit a ţării. Trece agale, lăsând în dreapta Munţii Orăştiei. Acolo, sus, dăinuie străvechea vatră a dacilor, a strămoşilor lui. Şi ei au părăsit bogăţiile şi poieniţa liniştită cu iarbă frumoasă, înrourată, de-un verde crud, ce-ţi îmbie braţe odihnitoare. Unii dintre ei au lăsat totul pentru o altă credinţă, pentru un Dumnezeu născut în exil. În exil... Ce cuvânt greu!... Închide ochii şi ascultă truda roţilor de fier cum zoresc spre-un altunde, spre-un necunoscut depărtat – oriunde va fi dat să fie. În coloniile din Deltă? În păpurişul des, plin de felurite vieţuitoare? La Canal?... Dar asta va fi mâine. Mâine... când va începe un alt zbucium de iubire...

DINTRE SUTE DE

CATARGE ANA FLORIAN BISTRICZKI SATUL, UNIC SEMN Preluca poartă unic semn: E ţara mea cu iz de lemn E cântecul ce ţese dorul Cand oase făuresc ulciorul. 160 Curat, în pânza de senin

Se coase multul cu puţin Şi portul coase-n pânze flori Cu hori şi joc din sărbători, Cu datină îndătinate Se poartă suflete curate… Poiana are-un singur loc Ce-şi cântă fluierul de soc Iar văile tresar de dor Când plânge turma la izvor… Şi ar mai fi un colţ de rai, Argintul picurat în grai. Pe firul cu bătrâne veşti, un unic semn sculptat în lemn, Preluca, satul cu poveşti.

ÎNGER

Am plâns

şi-n cornul de argint al lunii s-a născut o stea.

Am râs

Şi-n cornul de argint al stelei s-a născut o zi.

Din plânsu-mi, stea,

161 Din râsu-mi, floare.

Fiinţă, răsărit de soare!

Din plânsu-mi, piatră, Din râs, pământ,

Fiinţa mea, furtună-n vânt!

Din tot ce-a fost, Din tot ce-ţi cer-

Fiinţa mea, un colţ de cer!

Un colţ de cer, Un strop de soare,

Un pic de înger Într-o floare,

O dimineaţă-n risipire, Lumină pentru înflorire.

ÎN LUME Mult mă urc şi mă aburc , În piscuri urc, În văi mă încurc, Un gând spre frunzele de nuc Şi–un gust amar, amar, amar Şi-n piept o inima de jar... Dinspre lumea de coşmar Se desprinde un surâs inlăcrimat ca într-un vis ca o simplă despletire – impletită de iubire. 162

PĂRINŢII

Ei sunt bătrâni Şi ce mai sunt? Un strop de cer strâns într-un trup şi-o lacrimă într-un urcior redevenind pământ, uşor. În ochi deschid senin divin. Abia mai ştiu de unde vin. Din amintiri vin, din trecut, În viaţa lor nu-i timp pierdut. Sunt inocenţii, trişti copii Şi mărturii, vii mărturii… Prezentul lor, vede-n trecut. Bătrâni părinţi, eternul scut. Toţi sunt eroi. În rolul lor, Copii părinţi, părinţilor… Trecut, prezent – părinţi şi fii, Bătrânii noştri, dragi copii!

CA ÎNGERII, ORI TRIŞTI…

Va fi un timp în care copiii vor rosti despre noi tot ce a fost şi ce n-a putut fi. Ascultând poveşti, ei vor adormi cu capul pe genunchii bunicilor 163 până când, cei din urmă vor redeveni copii şi cei dintâi, bunici.

. Între aceştia, se vor regăsi părinţii, ca îngeri ai aducerilor aminte ori trişti în uitarea uitărilor, vegheaţi de o singură stea în formă de lacrimă.

SIMPLU Cât de simplu se poate trăi! Să pui pe masă o pâine, într-un urcior de pământ apă şi-n casa ta, icoana vegheată de firul de busuioc… Apoi să rosteşti: Acesta sunt eu. Simplu. Ca tine, Doamne! 164

IULIA MARIA IOSIF Iulia Maria Iosif, are 18 ani şi este din Alba Iulia, am fost elevă până în clasa a-X-a inclusiv la Colegiul Naţional „Horea Cloşca şi Crişan”, acum fiind la Seminarul Teologic Liceal „Mitropolit Simion Ştefan”. Primele tangenţe cu scrisul le-a avut în clasa a-VIII-a, însă abia când a ajuns la liceu a avut ocazia să se dezvolte mai bine pe acest plan. A început să scrie poezie iar în clasa a-IX-a i-au fost publicate pentru prima dată două dintre poezi în revista liceului , „Clin d’oeil sur l’adolescence”, revistă bilingv franceză tipărită la editura ,, Gens Latina” din Alba Iulia În continuare, tot în clasa a-IX-a a câştigat Premiul I la un concurs de poezie interjudeţean de la Râmnicu Vâlcea cu poezia „Anii adolescenţei mele”. Clasele a-X-a şi a-XI-a au fost doi ani în care a decis să nu particip la alte concursuri din motive subiective, însă a continuat să scrie, iar din clasa a-XIII-a a început să se axeze pe proză. De curând a participat sub îndrumarea profesoare Sonia Elvireanu care la un concurs de poezie care s-a desfăşurat în cadrul Cenaclului „Jacques Prévert” cu o poezie, la care am obţinut menţiune G.R. 165

În căutare de alte dimineţi… “În sfârsit, pot sã scriu ceva fãrã sã distrug frumusetea unui citat. Omul nu are aripi, dar la ce i-ar mai trebui dacã stie sã zboare si fãrã ele?” (Mariana Fulger) Mi-era dor de soare. Existau două feluri de dimineţi. Dimineţile în care tăcerea se amesteca împreună cu gălăgia aceea monotonă, cu acel zumzet continuu de fundal şi reuşeau să acopere până şi cele mai ascuţite strigăte,cele mai proeminente stări ale sufletelor. Dacă priveai atent vedeai suflete alergând pe străzi, confuze, disperate, temătoare, unele urlând, altele ne mai putând decât să-şi şoptească durerea. Durere care se împrăştia printre particulele de aer, praf, zgomot, nepăsare...şi nicio frântură din melodia durerii nu mai avea puterea să ajungă la ceilalţi oameni, se pierdea şi atunci puteai vedea cum sufletele îşi caută pe trotuare acele fragmente de durere pentru a le aduna şi a le ascunde în interiorul lor, din nou pentru că, ce rost avea să-şi lase aruncate pe jos bucăţile de suferinţă în faţa unei lumi oarbe? În faţa unor oameni orbi, care ar fi călcat pe acele bucăţi şi atunci ar fi tresărit dezaprobatori dându-şi seama că ceva li s-a pus în cale. Doar că ei nu mai aveau demult o cale adevărată. Tresărirea nu ar fi durat mai mult de câteva secunde şi apoi şi-ar fi continuat drumul, fără ca măcar să se gândească a privi la ceea ce au călcat în picioare, la acea bucată de durere care acum, stătea zdrobită în urma lor şi-n faţa sufletelor. Iar acele suflete ar auzi non-stop agonia fiecărui ciob din acea bucată care ar fi zăcut murdară, mai rănită decât era înainte, mai lipsită de orice speranţă decât a fost până acum, mai bolnavă. Apoi, sufletele îşi continuau drumul, adunând din aer fiecare notă muzicală din libretul durerii, ce-ar putea face o lume afonă 166

cu melodiile sufletelor acelora? Ce-ar putea face altceva decât să spună că nu există nicio muzică, să spună cu nonşalanţă şi cu o siguranţă care-ţi stârnea o furie imensă, că ei nu aud nimic. Nu, ei nu auzeau nimic, nu-şi auzeau nici măcar neputinţa de a auzi acele melodii. În acele momente simţeam că mă sufoc, că trăiam într-un glob de sticlă, un glob asfixiant, o lume care nu vede şi care nu aude nimic. O lume oarbă şi surdă care se îndrepta spre minus infinit. Oamenii nu se priveau pe ei, se priveau prin ei, rătăceau grăbiţi spre nicăieri. Nu auzeau nimic, nu se mai auzeau nici măcar pe ei, probabil însemna un efort supranatural să stai şi să-ţi auzi bătăile inimii, sau mai grav, putea să însemne un risc, fiindcă ce s-ar fi făcut atunci când vrând să se oprească să-şi asculte inima, ar fi constatat că inima lor...nu mai este acolo? Că inima lor...lipseşte? Că într-un moment, pur şi simplu a dispărut, iar acum nu ştiu unde să o caute, că nici măcar nu ştiu momentul în care au rămas fără inimă...Nu. Categoric erau prea multe riscuri. Iar oamenii se temeau de riscuri, teama aceea transformându-se într-o iubire de compromisuri. O iubire cu care greu putea să concureze vreun alt sentiment nefast în atragerea repulsiei. Fiindcă o astfel de iubire numai dezgust putea atrage şi parcă făcea globul de sticlă să fie şi mai asfixiant. Atunci, ce le rămânea oamenilor de făcut? Nimic altceva decât să reacţioneze la stimulii lipsiţi de riscuri.La claxoanele celor nervoşi din intersecţie, pe versurile create de înjurăturile aceloraşi oameni, acum puţin mai nervoşi decât cu un minut în urmă. Şi astfel începeau acele dimineţi... Dimineţi cu suflete ce ţipă înnebunite pe străzi, cu melodii de-ale durerilor, cu bucăţi de chinuri zdrobite şi cioburi ce se zbat în desprinderea lor de acea porţiune de suferinţă, dimineţi cu claxoane agasante şi cu lipsă de oxigen, dimineţi cu aer lezat de atâtea cuvinte urâte a căror litere plutesc prin el, dimineţi în 167

care cu fiecare insultă a oamenilor, cerul pare mai departe, mai de neatins, mai inaccesibil, mai paralel cu globul acesta de cristal, atât de fragil şi totuşi prea grosolan. Dimineţi în care las vântul să se lupte cu părul meu şi să se piardă ştiind că la final va lăsa doar dezordinea lui cu care m-am obişnuit demult. Dimineţi cu scârţâitul zăpezii sub paşii repezi a copiilor ce se grăbesc spre şcoală, împărţindu-şi gândurile între gânduri în care se ascundeau teama de a nu se pierde, de a nu cădea pe gheaţă, grija de a nu vorbi cu străinii şi gânduri în care se aflau îngrijorarea de a nu întârzia la şcoală şi totodată promisiunea făcută părinţilor că va ajunge la timp, că nu va intra în clasă după ce a început ora. Totuşi, dacă ei ar ştii că sunt primele şi ultimele momente din vieţile lor când acea îngrijorare mai exista, când acea îngrijorare mai avea un loc în mintea şi-n sufletele lor, că de fapt îngrijorarea respectivă purta alt nume. Purta numele de interes şi în acelaşi timp avea înţelesul unui alt cuvânt: „a păsa.” Dacă ei ar ştii că erau probabil ultimele momente când verbul acela se afla în legătură cu locul înspre care se îndreptau, că acea simplă şi puerilă îngrijorare de fapt era ceva mult mai mult.Era o dovadă atât de clară că ei aveau conştiintele mai treze decât mulţi alţi oameni. Îngrijorarea respectivă însemna că le păsa de părerea pe care acei oameni care purtau numele de „profesori” şi-ar putea-o forma cu privire la ei, de imaginea pe care ei ar putea-o să şi-o creeze şi chiar dacă nu era aşa, cel puţin le păsa de promisiunea făcută părinţilor, că da, vor ajunge la timp la şcoală şi că nu îi vor dezamăgi. Dimineţi cu „final fericit” pentru copiii confuzi, obosiţi dar, bucuroşi de realizarea lor, că au reuşit să-şi ţină promisiunea. Privind dintr-un anume unghi, era o realizare mare. Să ai conştiinţă, să îţi dai interesul, să-ţi pese de alţii şi de imaginea pe care ţi-o creezi în faţa lor, să-ţi respecţi promisiunile şi să încerci să nu dezamăgeşti însemnau realizări 168

mari, mult mai mari decât ar bănui acei copii, care din păcate îşi vor da seama de ceea ce însemnau de fapt acele momente, mult mai târziu, când secundele respective vor fi închise într-o casetă prăfuită de amintiri, când acel interes deja va fi uitat, când verbul „a păsa” va fi înlocuit de un substantiv cu prefix, „nepăsare”, când promisiunile vor exista doar pentru a fi încălcate şi numărul dezamăgirilor nu va mai conta, fiind prea mare pentru a putea fi ţinut minte. Când tot ce va rămâne va fi o nostalgie şi poate în cazul fericit o dorinţă de a trăi momente în care să le pese cu adevărat, în care să simtă, să-şi aducă aminte cum este să-ţi pese de cineva, de impresia pe care o laşi,de părerea pe care şi-o formează o persoană despre tine, de urma care rămâne în viaţa cuiva după ce tu pleci, de a te lupta să respecţi promisiunile făcute şi de a face tot posibilul să nu dezamăgeşti, de a simţi cum este să-ţi dai interesul pentru o cauză oricât de neînsemnată ar părea ea la prima vedere, de a avea conştiinţa vie neucisă în timp de neascultare, de indiferenţă, de incorectitudine. Acestea erau dimineţi obosite, dimineţi care şi ele îşi doreau să vină noaptea. Dimineţi absurde, dimineţi fără rost. În care şi eu mă simţeam prea obosită pentru a găsi un rost, fiindcă nu-l vedeam nicăieri, ca şi când n-ar fi existat. Erau dimineţi grele, puteai simţi greutatea lor de plumb cu fiecare respiraţie, cu fiecare secundă pe care o trăiai. Şi totuşi....existau şi un alt fel de dimineţi. Existau dimineţile acelea liniştite, adormite, în care nu mă gândeam la nimic şi dintr-o dată în faţa mea apărea soarele, imens, un rotund perfect, plin de lumină şi de culoare, exact ceea ce căutam eu în lumea aceasta! Atunci, nu mai puteam spune nimic, tot ce puteam face era să tac şi să-l privesc, atunci simţeam că dimineaţa aceea exista cu adevărat, că dimineaţa aceea trăia. Că eu existam. De ce? Ca să trăiesc, poate ca să trăiesc acea dimineaţă, ca să trăiesc acele momente în care 169

priveam soarele...şi în momentele acelea totul avea un sens. Nici nu mă gândeam la vreun sens dar, ştiam că există, îl simţeam. Era în dimineaţa aceea, era în tot aerul, în toată lumea din jurul meu. "-Când te gândeşti că dacă muream astă noapte, muream fără să văd Ursa mare -Ar fi fost păcat. -Atâţia oameni trăiesc fără s-o vadă. -Li se pare că trăiesc." (Mihail Sebastian-Steaua fără nume) Şi oare, pentru câţi oameni a trăi înseamnă a privi stelele? Oare, pentru câţi oameni a trăi înseamnă a te trezi în acele dimineţi şi a privi soarele în tăcere, a zâmbi de mirare, de bucurie, de toate motivele din lume ştiute şi mai ales neştiute, înţelese şi mai ales de neînţeles? Pentru câţi oameni a trăi înseamnă a te lăsa în dimineţile de vară mângâiat de soare, calm ? Câţi oameni se simţeau ocrotiţi de stelele care împânzeau cerul seară de seară? Chiar şi-n nopţile când cerul era supărat, întunecat, stelele erau acolo, chiar dacă cerul nu vroia să le arate strălucirea, ele apăreau doar pentru a nu-l lăsa în întunericul său singur şi pentru a privi din când în când spre noi, poate mult mai des decât privim noi înspre ele. Puteau fi obosite, reci, supărate pe oameni dar, erau acolo, uneori mai departe decât alteori dar erau atât de vii încât pur şi simplu nu aveai cum să nu simţi şi tu viaţă în sufletul tău, să nu simţi că totul în jurul tău trăieşte şi merită trăit dintr-un motiv necunoscut sau poate din simplu motiv că există. Ce s-ar întâmpla dacă stelele s-ar plictisi de viaţă cum se plictisesc oamenii ? Dacă stelele şi-ar dori să nu vină noaptea la fel cum îmi doream eu uneori să nu vină dimineaţa, să nu mai existe acea următoare dimineaţă? Ce s-ar întâmpla dacă soarele nu ar mai răsări din cauza dorinţei mele egoiste? Unde 170

s-ar duce toate acele dimineţi de o fascinaţie de neînţeles? Acele dimineţi care aveau cu ele o promisiune nespusă, nedezvăluită, că nu vor fi ultimele de acest fel. Îţi dădeai seama de promisiunea lor doar când după un timp realizai că trăieşti o altă dimineaţă, un alt răsărit de soare dar aceeaşi lumină, aceeaşi culoare,acelaşi farmec. Şi oare nu era suficient să simţi că acele dimineţi dădeau un sens la toată existenţa ta, la toată lumea care te înconjura, un sens nevăzut dar, atât de existent încât aveai impresia că-l poţi atinge, oare nu era suficient să ştii că dimineţi ca şi acelea vor mai fi, la fel şi nopţi în care stelele sunt atât de aproape de tine, sunt în faţa ta, deşi par a tăcea ele îţi vorbesc, tăcerea lor şi tăcerea ta îşi spun multe, pentru a putea auzi, pentru a putea vedea, pentru a putea trăi acea viaţă care exista în tot? Care te înconjura şi care se afla şi-n sufletul tău ? Omul nu are aripi, nu-i sunt de folos. Unui om îi este suficient un câmp deschis cu un soare care să se înalţe în depărtare şi totuşi foarte aproape de el, să împrăştie norii care au adus furtuna din noaptea trecută, unui om îi era suficient să simtă iarba udă, aerul răcoros dar, viu, atât de viu încât parcă îl vedea alergând prin faţa sa, lăsat de furtuna ce-a trecut,vântul ce adia la fel de rece şi totodată neputincios dar, până şi-n răcoarea şi neputinţa aceea un om putea simţi viaţa. Dincolo de aerul care a rămas în urma furtunii se puteau simţi florile din acel câmp risipite, în iarbă, înălţându-se cu picăturile transparente de rouă pe care le purtau. Cel mai profund miros era cel de levănţică care undeva, la sfârşitul unei poteci înguste, ascunse de iarbă, lângă un bolovan cu colţuri şi muchii care mai de care mai ascuţite sau mai tocite stătea ferită de toate celelalte flori, atrăgând atenţia doar prin nuanţa sa de un mov puternic, contrastând cu restul câmpului, cu soarele, cu piatra, cu aerul, cu cerul şi totuşi erau momentele când cerul părea atât 171

de aproape încât simţeai că îl puteai atinge, că albastrul acela era în faţa ta, îl respirai. Şi în final, ajungeai la concluzia că poate dimineţile nu aveau alt sens decât acela de a le trăi cu tot, cu tot ce au ele, de a trăi ca să simţi cerul, răsăritul, florile de câmp, aerul răcoros, vântul neputincios, nuanţa intensă de mov a unei flori, poate că sensul de a trăi era dat de însuşi cuvântul acesta. Să trăieşti pur şi simplu pentru a vedea dimineţile şi nopţile, pentru a-ţi vedea propriul suflet trăind. Categoric, omul nu avea nevoie de aripi ca să poată zbura fiindcă putea aduce zborul la el în suflet. Omul avea nevoie doar de astfel de dimineţi... Singurătatea absolută? Singurătatea absolută? O concep câteodată aşa: în tren, pe un culoar ticsit, stând pe geamantan. Eşti atunci departe nu n“umai de orice om, mai ales de cei care te împiedică să te mişti; dar eşti departe şi de orice punct fix în spaţiu. Eşti undeva, între o staţie şi alta, rupt de ceva, în drum spre altceva, scos din timp, scos din rost, purtat de tren, purtând după tine un alt tren, cu oameni, situaţii, mărfuri, idei, una peste alta, în vagoane pe care le laşi în staţii, le pierzi între staţii, le uiţi în spaţii, golind lumea, gonind peste lume, singur, mai singur, nicăieri de singur.” (Constantin Noica) Detestam singurătatea. O uram şi totuşi uneori aveam nevoie de ea. Nu neaparat de singurătatea “din tren”, de singurătatea care te “rupea” de oameni, de timp, de spaţiu, de tine deşi şi aceea avea rolul ei dar, nu, uneori aveam nevoie de singurătatea aceea care de fapt, însemna evadare. Erau momente când verbul “a pleca” era precum o jucărie pusă într-o vitrină iar eu eram copilul care se uita la jucăria respectivă, care şi-o dorea, care se gândea:”ce absurd! Mă desparte doar o 172

bucată de sticlă de acea jucărie!” Între mine şi verbul “a pleca” însă era un altfel de zid, unul nevăzut dar, poate tocmai că era nevăzut era atât de dur, de ermetic, un zid care parcă avea efectul de a mă duce şi mai departe de dorinţa de evadare, îndepărtând acea dorinţă de mine, sau îndepărtându-mă pe mine de ea, făcând-o imposibilă chiar dacă era în faţa sufletului meu, chiar dacă era în sufletul meu. Ai văzut vreodată globuri de sticlă ? Globurile acelea care apar în magazine iarna cu statuete mici şi drăguţe, vesele care stau aşezate frumos în acele globuri şi dacă scuturi un pic începe să “ningă” înăuntrul globului ? Figurinele acelea nu par a fi deranjate că nu pot ieşi din globul lor, că zi de zi trebuie să facă acelaşi lucru: să stea în acelaşi loc unde au fost aşezate, să zâmbească şi să accepte bucăţile mici de hârtie care cad peste ele în momentul în care scuturi globul. Însă eu…eu simţeam uneori că înnebunesc în propriul meu glob de sticlă. Şimţeam, ştiam că nu mai pot suporta să fac aceleaşi lucruri, să văd aceleaşi chipuri, dacă aş încerca să-mi imaginez gesturile care urmau să fie făcute de anumite persoane, probabil imaginile din mintea mea ar fi în concordanţă cu imaginile care s-ar derula în realitate, fiindcă în final, era atât de simplu totul, atât de banal, obositor de banal, deoarece cunoşteam şi gesturile şi persoanele, aceleaşi persoane care zic aceleaşi lucruri, care fac aceleaşi gesturi mereu şi mereu, cuvinte care trebuie spuse fiindcă trebuie şi ştii că trebuie şi ştii că le vei zice pentru că trebuie şi ştii că nu poţi face absolut nimic ca să eviţi să le zici, ca să eviţi acel “trebuie”, poate că ăsta era cel mai frustrant lucru. Poate că atunci ajungeam la limita suportabilităţii şi pe lângă asta mi se aduna şi o doză considerabilă de furie, doar că nu dura mult, în cel mai scurt timp furia se transforma în…nu, nu în resemnare, e prea mult zis “resemnare”, se transforma într- 173

un sentiment fără nume, într-un sentiment aproape inexistent, poate exact în asta se transforma: într-o formă subtilă, ciudată de inexistenţă. Într-o acceptare plictisită, plină de dezgust, pe care o trăiam şi încercam să mă adaptez ei. Mai rău era când acel sentiment după ce abia reuşeam eu să mă lupt pentru a mă adapta, alţii îl “agravau” vrând să-l îndulcească, sau vroiau să-l schimbe în altceva…în ce? În ce putea fi schimbat ? În nimic. Dimpotrivă, îl preferam aşa, amar, întunecat, dezgustător, decât îndulcit, decât schimbat în alt mod, schimbându-şi de fapt forma, esenţa rămânând aceeaşi. În unele zile mai era dorinţa de a apărea ceva nou, de a trăi ceva nou, alteori dorinţa de a rupe lanţurile amintirilor, de a sfâşia bucăţile de suferinţă, de a încerca să uit, de a arunca totul undeva departe şi de a simţi cum rămân toate în spatele meu. Dorinţa de scăpare, de eliberare de suferinţă şi de disperare, de plictiseală şi de platitudine totodată, uneori poate în egală măsură. Şi la urma urmei, evadarea n-ar fi însemnat nimic. Plecare şi atât. Fugă şi atât. Iluzie şi atât. Nu ar fi însemnat scăpare, încercare de a uita, sfârşit şi început, nu. Fiindcă poţi scăpa de sufocare, de plictiseală, de oameni din prezent, de acelaşi loc, de aceleaşi cuvinte, de aceleaşi întâmplări, de aceleaşi zile, de oameni din trecut dar acea evadare n-ar fi însemnat niciodată scăpare de sentimente, de răni, de amintiri. Pentru acelea evadarea niciodată n-ar fi vindecare. Ar fi o poartă spre ignorare, spre minţire, spre ascundere dar nicidecum spre un suflet eliberat, liber. Şi probabil nu mi-ar fi adus nimic şi probabil n-aş fi găsit nimic prin acea evadare, erau secunde când tot ce vroiam era să rămân şi secunde când tot ce doream era să plec. Să plec fie având speranţa că ceva se va schimba, că ceva nou va aduce 174

acea evadare, sau cel puţin voi reuşi să uit , fie având certitudinea că nu voi putea să uit niciodată nimic, văzându-mi amintirile plimbându-se haotice prin vreun alt oraş dar mereu, alături de mine. Erau şi momente când plictiseala, banalitatea, furia erau mai profunde decât orice amintire, decât orice suferinţă, atunci da, în momentele acelea evadare ar fi meritat totul. Poate că va veni ziua în care peste statuete nu va mai ninge cu hârtii oricât ar scutura un om acel glob, poate că statuetele vor trăi schimbarea chiar în acel glob, fără să trebuiască să spargă globul pentru a opri acea ninsoare. Monolog -Spune-mi un sentiment mai groaznic decât ura. -Iubirea. -Amuzant. Nu, serios, spune-mi un sentiment mai groaznic decât ura. -Dorul. -Am zis serios. -Indiferenţa. -Da...însă eu ştiu unul şi mai groaznic. -Care? -Neputinţa. -Neputinţa de...? -Neputinţa de...totul.Ştii tu cum se manifestă neputinţa? După zile şi nopţi de suferinţă, zile de un întuneric atât de strălucitor şi nopţi de un realism înfiorător de întunecat. Momente de sufocare, în care simţi că nu mai poţi respira, că te îneci de atâta suferinţă, că e atâta durere şi prea putin oxigen...iar tu cauţi oxigenul, îl cauţi peste tot dar, nu primeşti decât suferinţă. Auzi fiecare dărâmare a unei iluzii, fiecare dorinţă cum este 175

sugrumată de mâinile neîndurătoare ale unui „Nu se poate”, fiecare sentiment de iubire cum e otrăvit de mângâierea compătimitoare dar, care arde ca focul,al unui „Nu e bine”, fiecare pas care e condus de către un „Aici nu e locul tău!” şi care constituie îndepărtarea ta...fiecare amintire care se izbeşte de pereţii sufletului tău şi care nu acceptă să fie omorâtă, care ţipă, vrând, în mod ciudat, exact ceea ce vroiam şi eu....viaţă. Însă într-o zi...deschizi ochii şi vezi că soarele este undeva mic,stins pe cer,însă este.Pereţii sunt la fel de albi,de tăcuţi, gata să îţi asculte din nou plânsul,sufocarea, regretele fără să-ţi reproşeze absolut nimic.Tăcerea e în continuare acolo, durerea la fel, totul pare neschimbat dar, sufocarea nu mai este, regretele au amuţit, amintirile au acceptat că viaţa lor, nu este una pe care să o trăiască la lumina soarelui, ci în întuneric iar ele sunt dispuse să o trăiască aşa. Plânsul s-a oprit şi el, ecoul ţipetelor nu se mai aude...este linişte ? Şi nu ştii ce să faci, să te bucuri că a trecut furtuna sau să te pregăteşti pentru cea care va veni dar, undeva, în sufletul tău ştii că nu va mai fi o altă furtună....iar acest lucru ar trebui să fie un motiv de bucurie dar, întâmplător, nu este. Priveşti, respiri, păşeşti, zâmbeşti, trăieşti şi atunci ce nu este bine? Ce lipseşte? Lipseşte...furtuna. Lipseşte calmul dinaintea furtunii. Ceea ce e acum, e un alt calm, e un calm de sfârşit. E calmul de după sfârşit. Un calm dubios... Nu e calm. E neputinţă. Ştii tu de ce durerea deşi e acolo, în sufletul tău, totuşi dintr-o dată nu mai este atât de puternică ? Este o durere stinsă...ştii tu de ce sufocarea a dispărut? De ce plânsul s-a oprit? De ce 176

regretele şi ţipetele au tăcut? De ce amintirile s-au resemnat? Din neputinţă. Ştii, atunci când se întâmplă un accident grav, există riscul ca unul dintre oamenii implicaţi în acel accident să rămână paralizat, asta însemnând ca o anumită parte a corpului să nu mai reacţioneze la nimic, să nu şi-o mai poată folosi. O mână paralizată, un picior paralizat etc. De suflete paralizate ai auzit? Nu, probabil că nu. Dacă o parte a corpului rămâne paralizată în urma unui accident, un suflet rămâne în urma unei dureri.În urma unei suferinţe care prin puterea sa încetul cu încetul a amorţit acel suflet...atât de tare, încât într-o zi sufletul nu mai simte nici măcar acea durere... Într-o zi îşi dă seama că nu mai simte acea durere cum o simţea înainte. Apoi, cu timpul îşi dă seama că de fapt, nu mai poate să o simtă. Şi nu doar durerea. Într-o altă zi se apropie de acea persoană, căreia ar fi avut să-i spună atât de multe şi-şi dă seama că nu mai are cuvinte. Că nu mai poate să spună niciun cuvânt, că toate cuvintele pe care le simţea în suflet înainte, astăzi sunt moarte şi oricât ar vrea să le reînvie...sufletul nu le mai poate primi, cuvintele nu pot trece parcă de un zid, un zid nevăzut dar, care în acelaşi timp e impenetrabil. Un zid care, înainte nu era acolo. Apoi, îşi răscoleşte regretele, amintirile şi se pregăteşte pentru un nou val de plâns şi aşteaptă dar, acel val nu vine...şi nici nu va veni. Fiindcă nici asta nu mai poate să facă sufletul. Aşteaptă să se întâmple ceva.... Să simtă durere, sufocare, dor, iubire, să se simă sfărâmat în zeci de cioburi, să se simtă ca înainte. Dar nu poate. 177

Nu mai poate să simtă nici durere, nici dor, nici iubire... Gândul că aş putea pronunţa cuvintele „Te iubesc” îmi dădea senzaţia de arsură în gât, gândul la trecut, la toate amintirile, astăzi, mă făcea să ridic din umeri. Ce se întâmplase ? Nu puteam simţi decât o tristeţe. O tristeţe ascunsă în cel mai adânc loc din sufletul meu, care şi să fi vrut să o scot la suprafaţă, nu aş fi putut, nu aş fi ştiut cum. O tristeţe care nu mă lăsa nici să sufăr, nici să plâng, nici să iubesc. O tristeţe...banală,prăfuită,transparentă, aproape nepăsătoare, aproape indiferentă. Dar nu, nu era indiferenţă. Puteam zâmbi, puteam ajuta, puteam chiar ţine la cineva, puteam să-mi pese chiar. Dar suferinţa, iubirea, dorul, modul în care le trăiam atunci, astăzi... Îmi era cu neputinţă a le simţi.

179

CUPRINS

1. Vasile Franache- Continuitatea ,, Gândului Românesc”/ 5 2. Mircea Popa- Poetul în iarnă- Teofil Răchiţeanu -70 / 11 3.Teofil Răchiţeanu-poezii / 12 4. Inerviul revistei ,, Gând Românesc; Galina Furdui în dialog cu Vlad marcos / 15 5. Virgil Şerbu Cisteianu- Corespondenţa dintre Ionel Neamtzu şi Vasile Fanache /22 6. Vistian Goia – Andrei Pleşu - Parabolele lui Isus / 26 7. Ironim Munrean - Veghe şi vis / 30 8 Sonia Elvireanu – Nicolae Stoie, Salata de texte / 37 9. Vanghea Mihanj Steryu – Floarea de cristal a poeziei / 45 Liliceanu Cristalin – A Puiziile / 49 10.Virgil Şerbu Cisteianu – Vorbesc cu tine Basarabia - / 53 11, Terezia Filip – Prigoniţii Basarabiei – N-Ţurcanu / 54 12. Diana Ungureanu – Iulian Filip - o prezenţă strălucită în culturta noastră / 63 13. Traian Vasilcău – Poezii / 67 14. Nina Josu – O Elenă pentru care se bat stilurile / 72 15. Şase fabule de Andrei Roşca / 78 16. Valeria Corsac – Povestriri / 85 17. Ciprian Iulian Şoptică – De la teologie la filosofie / 102 18. Radu Chialda – Alteritatea ca fenomen determinat al barbariei / 111 19. Teresia Bolchiş- Tătaru – Duminica la Măgura / 120 20 Gheorghe Păun – Poeme - /135 21. Sonia Elvireanu Poeme / 142 22 Petre P. Bucinschi – Omul Sandwich / 148 23 Maria Vâtcă – Zbucium de iubire / 153 24 Ana Florina Bistriczi –Poezii / 160 25. Iulia Maria Iosif – Povestiri / 16

180