Globalizare si Regionalizare

CUPRINSIntroducere ……………………………………….

Capitolul 1Globalizarea – conţinut şi semnificaţii …………

Capitolul 2Corporaţiile multinaţionale – principalul vector al globalizării ……………………………………..

Capitolul 3Globalizarea producţiei – firma în faţa provocărilor globale ……………………………

Capitolul 4Globalizarea economiei – argumente pro şi contra ……………………………………………..

Capitolul 5 Raportul globalizare – regionalizare …………..

Capitolul 6Uniunea Europeană ……………………………..

Capitolul 7 Dezvoltarea regională în România …………….

Capitolul 8 Planul Naţional de Dezvoltare ………………….

Bibliografie

Globalizare şi regionalizare

Capitolul 1

GLOBALIZAREA – CONŢINUT ŞI SEMNIFICAŢII

Intensificarea globalizării constituie trăsătura fundamentală a economiei

mondiale la începutul secolului XXI. Ea se caracterizează prin accentuarea

tendinţei de reducere şi eliminare a barierelor dintre economiile naţionale, precum

şi amplificarea legăturilor dintre aceste economii. Deşi este unul dintre cei mai

utilizaţi termeni în literatura de specialitate, nu se poate spune că există o definiţie

general acceptată.

Una dintre cele mai cunoscute este definiţia Băncii Mondiale:

Globalizarea se referă la faptul observabil că în ultimii ani o parte din ce în ce

mai mare a activităţii economice la nivel mondial se derulează între persoane

şi firme din ţări diferite.

Formele globalizării

Această creştere a activităţii economice în afara graniţelor a luat diferite

forme:

Comerţul internaţional - o parte din ce în ce mai mare a bunurilor şi

serviciilor consumate provin din importuri. În domeniul relaţiilor financiare

externe, procesul de globalizare se oglindeşte aşadar în creşterea mai rapidă a

comerţului internaţional faţă de producţia mondială. În perioada 1950 – 1994,

comerţul internaţional a crescut de 14 ori, în timp ce producţia mondială a

sporit de 5,5 ori. Dinamica rapidă a comerţului internaţional constituie o

consecinţă a adâncirii diviziunii internaţionale a muncii, a liberalizării accesului 2

Globalizare şi regionalizare pe pieţele externe de bunuri şi servicii şi a progresului tehnici în domeniul

transporturilor şi telecomunicaţiilor.

Investiţiile străine directe - factorii determinanţi ai creşterii rapide a

investiţiilor străine directe sunt: liberalizarea politicilor în domeniu;

implementarea programelor de privatizare, cu participarea investitorilor străini;

achiziţiile şi fuzionările de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenţei; noile

tehnologii, care facilitează transporturile şi telecomunicaţiile, precum şi

organizarea managementului firmelor implantate la mari distanţe. Producţia

internaţională, inclusiv producţia societăţilor transnaţionale, a filialelor şi a altor

întreprinderi legate de societăţile multinaţionale, prin acorduri şi alianţe, fără

participarea de capital a cunoscut o puternică dezvoltare. Vechea schemă de

fabricaţie într-o ţară şi vânzarea într-o altă ţară a cedat terenul operaţiunilor de

fabricaţie internaţională. Progresul tehnologic permite descompunerea şi

dezagregarea proceselor de producţie. Firmele îşi aleg pentru fiecare dintre

fazele procesului de producţie locul care întruneşte cei mai favorabili factori de

producţie. În consecinţă, exportul nu mai reprezintă adeseori vânzarea unui

produs naţional către un cumpărător străin, ci decurge din diferitele localizări

naţionale ale întreprinderilor care participă la crearea aceluiaşi produs.

Societăţile multinaţionale pot contribui la stimularea dezvoltării economice în

ţările de implantare, la întărirea capacităţilor lor tehnologice, la formarea

resurselor lor umane, la facilitarea accesului la noi pieţe.

Pieţele financiare – globalizarea activităţilor financiare a fost facilitată de

progresele în domeniul comunicaţiilor şi informaticii. Odată cu pieţele financiare

globale au apărut şi crizele financiare globale care au relansat discuţiile cu

privire la avantajele şi dezavantajele procesului de globalizare.

Există opinii conform cărora globalizarea nu este un fenomen nou, ba chiar

că lumea era mai integrată acum un secol. Comerţul şi investiţiile, ca proporţie din

PIB erau comaparabile, iar datorită graniţelor deschise, oamenii puteau circula

liber. Ce este totuşi nou în această perioadă?

3

Globalizare şi regionalizare Pieţe noi

Pieţe globale cu dinamică ascendentă în servicii: bănci, asigurări şi

transporturi;

Pieţe financiare noi: nereglementate, conectate, cu posibilitatea de a acţiona şi

reacţiona la distanţă, în tim real, cu instrumente financiare noi precum

produsele financiare derivate;

Dereglementarea şi scăderea legilor antitrust, proliferarea achiziţiilor şi

fuziunilor;

O piaţă globală pentru bunurile de consum, cu mărci globale.

Actori noi

Corporaţiile multinaţionale integrează producţia şi vânzarea, dominând

producţia mondială;

Organizaţia Mondială a Comerţului este prima organizaţie multilaterală cu

autoritatea de a impune reguli guvernelor naţionale;

O reţea internaţională în creşetere de organizaţii neguvernamentale;

Blocurile regionale au devenit mai numeroase şi mai importante: Uniunea

Europeană, ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud – Est), NAFTA

(Asociaţia Nord – Americană a Liberului Schimb), etc.

Grupurile de coordonare politică : G – 7, G – 10, G – 22, OECD.

Reguli şi norme noi

Economia de piaţă s-a răspândit la scară planetară;

Democraţia s-a răspândit ca modalitate principală de alegere a regimurilor

politice;

Convenţiile referitoare la drepturile omului sunt adoptate şi cunoscute pe arii

din ce în ce mai extinse;

Convenţii globale referitoare la problemele de mediu;

Convenţii multilaterale cu privire la drepturile de proprietate intelectuală,

comunicaţii, investiţii, etc.

4

Globalizare şi regionalizare Noi mijloace de comunicaţie (mai rapide şi mai ieftine)

Internet – ul şi comunicaţiile electronice conectează simultan mulţi oameni;

Telefonia celulară;

Transport mai rapid şi mai ieftin – aerian, rutier şi pe calea ferată.

5


Capitolul 2

CORPORAŢIILE MULTINAŢIONALE

- principalul vector al globalizării –

Literatura de specialitate reţine numeroase definiţii pentru corporaţiile

multinaţionale. Astfel, una dintre primele definiţii acceptată pe scară largă este cea

dată de R. Vernon în 1966, care menţiona că o corporaţie multinaţională reprezintă

o firmă mare, deţinătoare de filiale industriale în cel puţin şase ţări. Ulterior, ca

urmare a faptului că au apărut şi firme mijlocii cu vocaţie internaţională, această

cifră a fost redusă la două ţări şi, în cele din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent,

majoritatea economiştilor acceptă că o corporaţie multinaţională constă dintr-o

firmă care şi-a extins producţia şi piaţa dincolo de hotarele unei singure ţări.

Un concept strâns legat de cel de corporaţie multinaţională este cel de

grup – holding, prin care se înţelege un ansamblu format din societatea – mamă şi

filiale plasate direct sub controlul său. Deci, societatea – mamă este un centru de

decizie financiară cu rolul de a arbitra permanent activitatea participanţilor, în

funcţie de rentabilitatea capitalurilor angajate.

O altă variantă de internaţionalizare urmată de corporaţiile multinaţionale

este strategia tehno – financiară, care este rezultatul deplasării activităţii din

străinătate, de la producţia materială directă spre furnizarea de servicii. Baza

competitivităţii lor o formează know – how –ul şi activitatea de cercetare –

dezvoltare. Firmele multinaţionale tind să valorifice aceste avantaje în toate

sectoarele unde aplicarea competenţelor tehnologice este posibilă.

Apariţia şi dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale au schimbat radical

datele referitoare la concurenţă. Au apărut industrii globale, definite drept industrii

în care poziţia competitivă a firmelor dintr-o anumită ţară este semnificativ afectată

de poziţia lor din alte ţări şi viceversa. O strategie globală va însemna creşterea

interdependenţelor între activităţile separate geografic ale filialelor şi companiilor

mamă. În acelaşi timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei

6

Globalizare şi regionalizare filiale cu satisfacerea condiţiilor cererii de pe piaţa vizată. A devenit celebru

dictonul “gândeşte global, acţionează local”. Urmarea firească a acestui lucru

este tendinţa specializării filialelor în tipul de producţie care valorifică avantajul

comparativ al ţării gazdă. De exemplu, activităţile intensive în muncă sunt

localizate în ariile geografice cu forţă de muncă ieftină. Laboratoarele de cercetare

– dezvoltare sunt construite în apropierea marilor universităţi din ţările cu un

potenţial ştiinţific şi tehnologic ridicat.

În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou stadiu al multinaţionalizării

– cel al redistribuirii globale a factorilor de producţie. Globalizarea a depăşit

paradigma tradiţională a utilizării şi combinării factorilor de producţie clasici doar la

scară naţională. Marile corporaţii ale lumii caută să obţină avantaje în producţie,

marketing sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producţie la

scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică.

În 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7500 de

corporaţii multinaţionale, pentru ca, în 1994, aceleaşi 15 state să aibă aproximativ

25 000 de firme multinaţionale. În prezent, în întreaga lume există apropape 50

000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul

Internaţional al Muncii estimează că firmele multinaţionale au aproximativ 100

milioane de angajaţi proprii, ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă activă

salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor în curs de

dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporaţiilor multinaţionale se ridică

la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un număr mare de corporaţii au vânzări anuale

ce depăşesc 100 de miliarde dolari. La începutul anilor 90, General Motors realiza

o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Finlandei şi Danemarcei, Ford depăşea

PIB – ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifră

de afaceri mai mare decât PIB – ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei.

În anul 1997, aproape 2/3 din primele 100 corporaţii multinaţionale activau

în industria automobilelor, electronică şi de echipamente electrice, petrol, industria

chimică şi farmaceutică. De asemenea, 89% din primele 100 companii

multinaţionale aparţineau marii traide alcătuită din SUA, Uniunea Europeană şi

Japonia.

Pentru a evalua gradul de transnaţionalitate, UNCTAD (United Nations

Conference on Trade and Development – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru

7

Globalizare şi regionalizare Comerţ şi Dezvoltare) a adoptat indexul transnaţionalităţii. Acesta are o structură

compozită, datorită luării în considerare a trei indici, şi anume:

- active aflate în străinătate/total active;

- vânzări în străinătate/total vânzări;

- numărul angajaţilor în filialele amplasate în străinătate/total angajaţi.

În perioada 1990 – 1999, în medie, indexul transnaţionalităţii primelor 100 de

corporaţii multinaţionale a crescut de la 51% la 55%, cu deosebire pe seama

internaţionalizării activelor.

În topul primelor 100 corporaţii multinaţionale sunt prezente doar câteva

provenind din statele în curs de dezvoltare. Din acest motiv, UNCTAD realizează

statistici paralele, pentru aceste state; astfel, pe primul loc în acest clasament se

afla Daewoo Corporation (Coreea de Sud) cu 10,5 miliarde de dolari active plasate

în străinătate. Primele 50 de corporaţii multinaţionale ce aparţin unor state în curs

de dezvoltare provin din China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic şi Brazilia care

împreună totalizează mai bine de 80% din activele plasate în străinătate ale celor

50.

În 1998, UNCTAD a realizat pentru prima dată un top al companiilor

multinaţionale din Europa Centrală şi de Est. Între primele 25 de firme este

prezentă o singură companie românească, Petrom SA (locul 22), cu un index al

transnaţionalităţii de 1,8% şi cu 140 de angajaţi în străinătate din totalul celor

88350 pe care îi are.

Putem spune că astăzi, corporaţiile multinaţionale şi nu ţările

reprezintă primul agent al comerţului internaţional.

Concluzii generale:

Procesul globalizării economiei ne apare ca o rezultantă a intensificării

activităţii companiilor multinaţionale, cât şi o cauză a afirmării lor tot mai

puternice pe plan internaţional. Deşi activitatea acestora este concentrată în

cea mai mare parte în statele dezvoltate, nu trebuie neglijat impactul lor asupra

economiilor în curs de dezvoltare.

8

Globalizare şi regionalizare Pe fondul diversificării şi globalizării producţiei, valoarea adăugată creată în

activităţile desfăşurate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea

obţinută pe piaţa internă. În ultimul deceniu a crescut numărul aşa – numitelor

megafirme care realizează vânzări în străinătate peste un miliard de dolari.

Se remarcă o tendinţă de concentrare a afacerilor în sectoarele care prezintă

cele mai mari avantaje competitive şi spre pieţele cu un potenţial înalt de

creştere a cererii, amplificat de un grad mai mare de liberalizare şi deschidere.

Noul val al mondializării capitalului, al cărui promotor sunt în primul rând

corporaţiile multinaţionale, se deosebeşte în multe privinţe de cele precedente.

El cuprinde o gamă largă de activităţi, dominate de servicii, facilitate de

instrumente financiare extrem de sofisticate.

În cadrul economiei globale, dimensiunile firmelor au devenit un parametru

esenţial. Mărimea întreprinderilor condiţionează expansiunea lor peste hotare,

creând, totodată o sinergie operaţională şi financiară menită a reduce

vulnerabilităţile.

9


Capitolul 3

GLOBALIZAREA PRODUCŢIEI

- Firma în faţa provocărilor globale –

“În următorii cinci ani vor exista două categorii de şefi: cei cu o viziune globală şi

cei fără ocupaţie” – PETER DRUCKER

Phillip Kotler, Managementul marketingului, Editura Teora, 1997, p. 513 - 541

Globalizarea producţiei poate fi abordată din două puncte de vedere

distincte: din perspectiva firmei sau din perspectiva teoriei comerţului internaţional.

Firma parcurge procesul de internaţionalizare pornind de la întrebarea iniţială “să

ne extindem sau nu în străinătate?”, trecând prin diferiet etape ale procesului

respectiv, până la stadiul de organizaţie globală sau corporaţie multinaţională.

Decizia de pătrundere pe pieţele internaţionale poate fi generată de motive

multiple:

necesitatea de a riposta la creşterea concurenţei pe pieţele naţionale;

identificarea unor oportunităţi de afaceri foarte profitabile;

clienţii societăţii care se deplasează în străinătate pot solicita servire

internaţională., etc.

Riscurile ce trebuie luate în consideraţie pot fi sistematizate astfel:

datoria externă a ţării în care se investeşte;

guvernele instabile;

problemele de schimb valutar;

restricţiille impuse de guvern la accesul pe piaţă al firmelor străine şi birocraţia;

tarifele şi alte bariere comerciale;

10

Globalizare şi regionalizare corupţia – “oficialităţile din unele ţări iau mită în schimbul cooperării,

încredinţând o afacere mai degrabă celui care dă mai mult decât celui care are

motive bine întemeiate să o ceară. Managerilor americani li se interzice, printr-

un act aprobat în 1977, să dea mită, în timp ce concurenţi din alte ţări

operează fără o asemenea interdicţie”

pirateria tehnologică;

costul de producţie ridicat şi adaptarea costisitoare a sistemului de

comunicaţie.

După ce avantajele şi dezavantajele au fost analizate pentru fiecare piaţă

potenţială în parte şi firma a ales piaţa pe care urmează să se extindă, va trebui

stabilită modalitatea cea mai eficientă de acces, variantele pentru care poate opta

fiind următoarele:

Exportul indirect

Principala modalitate de acces pe o piaţă externă este exportul. Exportul de

circumstanţă este o modalitate de implicare pasivă în operaţiunile ce se

desfăşoară pe o anumită piaţă, firma exportând uneori din proprie iniţiativă sau ca

răspuns la comenzile spontane venite de pe pieţele externe. Exportul activ se

desfăşoară în momentul în care firma se angajează să-şi extindă vânzările pe o

anumită piaţă. Şi într-un caz, şi în altul, ea produce bunurile în propria ţară,

adaptându-se sau nu la condiţiile existente pe noua piaţă externă. Exportul

necesită efectuarea celor mai mici schimbări în structura liniilor de produse, în

organizarea, investiţiile sau obiectivele firmei.

În mod obişnuit, firmele încep să desfăşoare operaţiuni de export indirect

prin implicarea intermediarilor independenţi. Aceştia pot fi încadraţi în patru

categorii:

Comerciant intern cu activitate de export: acest intermediar achiziţionează

mărfuri de la producători interni şi le vinde în străinătate, pe cont propriu.

Agent intern cu activitate de export: acesta caută şi negociază achiziţii de

mărfuri în străinătate în schimbul unui comision.

11

Globalizare şi regionalizare Organizaţie cooperatistă: o astfel de organizaţie desfăşoară activităţi de export

în folosul câtorva producători, sub al căror control administrativ se găseşte în

parte. Ea operează în domeniul valorificării pe pieţele externe a produselor

agricole, materiilor prime ş.a.

Firmă – agent exportator: acest intermediar se ocupă cu activităţile de export

ale unei societăţi, în schimbul unui comision.

Exportul indirect oferă două avantaje. În primul rând, el implică

investiţii mai mici, firma nefiind obligată să-şi constituie un compartiment de

export, să angajeze personal de vânzare în străinătate sau să încheie un

număr de contracte cu parteneri străini. În al doilea rând, exportul indirect

implică un risc mai scăzut, legăturile stabilite cu intermediarii din străinătate

determinându-i pe aceştia să aducă tehnică nouă, cunoştinţe şi servicii noi,

ceea ce duce, în mod normal, la creşterea eficienţei activităţii firmelor

vânzătoare.

Exportul direct

În unele situaţii, societăţile decid să se ocupe singure de activităţile

de export. Investiţia şi riscul sunt ceva mai ridicate, dar şi profitul potenţial

este mai mare. Există câteva modalităţi de realizare a exportului direct:

Departament sau direcţie internă de export: un director comercial pe probleme

de export se ocupă efectiv de vânzare şi de problemele pieţei, în funcţie de

solicitări. Sarcinile sale pot fi preluate, la o scară mai mare, de un departament

specializat al firmei care să execute toate operaţiunile de export şi să aibă ca

obiectiv central obţinerea profitului.

Sucursală sau filială în străinătate: aceasta permite producătorului să – şi facă

într-o mai mare măsură simţită prezenţa pe piaţa străină şi să realizeze o

supraveghere mai atentă a acesteia. Filialele se ocupă cu vânzarea şi

distribuţia produselor, putând desfăşura şi activităţi de depozitare şi

promovare. Adeseori, ele joacă rolul unor centre de prezentare, reparaţie

întreţinere a produselor societăţii.

Reprezentanţii voiajori: societatea poate trimite în străinătate agenţi care să o

reprezinte şi să îi găsească parteneri de afaceri.

12

Globalizare şi regionalizare Distribuitori sau agenţi autorizaţi străini: societatea poate acorda unor

distribuitori sau agenţi străini drepturile de comercializare a produselor sale, în

numele şi pe contul ei. Distribuitorului i se pot acorda drepturi exclusive de

reprezentare a producătorului în ţara respectivă sau numai drepturi generale.

Licenţierea

Licenţierea reprezintă o modalitate simplă de implicare a producătorului pe

piaţa internaţională. Licenţiarul, respectiv proprietarul unui drept de proprietate

industrială, permite unei firme străine folosirea procesului de fabricaţie, a mărcii de

comerţ, a brevetului, a secretului comercial sau a oricărui bun de valoare, în

schimbul unei taxe sau redevenţe. Licenţiarul are, astfel, posibilitatea de a penetr

pe piaţa externă, în condiţii de risc minime, iar licenţiatul beneficiază de experienţa

de producţie, de un produs binecunoscut sau de un nume, fără a fi nevoit să

pornească totul de la zero. Coca – Cola se bazează în politica sa de marketing

internaţional pe încheierea contractelor de licenţă cu societăţi de îmbuteliere din

întreaga lume – denumite societăţi cesionare – furnizându-le acestora siropul,

precum şi pregătirea necesară producerii, distribuţiei şi vânzării produsului.

Licenţierea are unele avantaje potenţiale, în sensul că firma deţine un

control mai redus asupra licenţiatului decât dacă şi-ar instala propriile capacităţi de

producţie. Mai mult, dacă licenţiatul are succes firma nu are nici un drept asupra

profiturilor obţinute de acesta, putând constata chiar, că la încheierea contractului

şi-a creat un concurent. Pentru a evita această neplăcere, licenţiarul furnizează, de

obicei, câteva ingrediente şi componente necesare producţiei, asupra cărora deţine

dreptul de proprietate. Dar marea speranţă a licenţiarului se legă de capacitatea sa

superioară de inovare, comparativ cu posibilităţile licenţiatului, astfel încât acesta

să depindă în continuare de el.

Societăţile se pot lansa pe pieţele externe şi pe alte căi, cum ar fi

contractul de management. În cadrul acestuia, o firmă încredinţează unei alte

firme conducerea unui hotel, unui aeroport sau a unei alte instituţii din străinătate,

în schimbul plăţii unei taxe. În acest caz, firma nu mai exportă un produs, ci un

serviciu. Contractul de management este o metodă de acces pe piaţa externă care

presupune un risc scăzut şi un profit imediat. El este cu atât mai atractiv, cu cât

13

Globalizare şi regionalizare firma contractantă îşi exprimă opţiunea de a deveni acţionar la societatea

administrată, în decursul unei perioade de timp determinate. Pe de altă parte,

relaţiile contractuale nu se modifică în cazul în care societatea dă puţinelor sale

resurse manageriale o întrebuinţare mai bună sau dacă preia riscul întregii afaceri

în scopul obţinerii unor profituri sporite. Contractul de management este cel care

împiedică societatea să intre în concurenţă cu proprii ei clienţi.

O altă metodă de acces pe pieţele internaţionale este contractul de

producţie, prin care o firmă angajează producători locali care să-i fabrice produsul.

Acest tip de contract prezintă dezavantajul exercitării unui control redus asupra

procesului de producţie şi al unei posibile reduceri a profitului pe parcursul

acestuia. Pe de altă parte însă, el oferă firmei şansa unui început mai rapid, cu

riscuri mai mici şi cu posibilitattea unei viitoare asocieri sau achiziţionări a

producătorului local.

Societăţile mixte

Investitorii străini se pot asocia cu investitorii locali pentru a crea o

societate mixtă, împărţind între ei dreptul de proprietate şi controlul asupra

acesteia. Necesitatea sau dorinţa de a forma o societate mixtă poate avea motivaţii

de ordin economic sau politic: fie că firmei străine îi lipsesc resursele financiare,

materiale sau manageriale pentru a suporta singură întregul risc, fie că guvernul

străin face din coproprietate o condiţie a accesului pe piaţă.

Coproprietatea are câteva limite. Partenerii pot să nu cadă de acord asupra

politicilor de investiţii, de marketing, ş.a., unul din ei optând pentru reinvestirea

profitului în scopul dezvoltării societăţii, iar altul pentru retragerea lui. În plus,

coproprietatea poate împiedica o societate multinaţională în realizarea politicilor de

producţie şi de marketing la scară mondială.

Investiţia directă

O ultimă modalitate de intervenţie străină pe piaţa unei ţări este

proprietatea directă asupra mijloacelor de producţie. Societatea străină poate

14

Globalizare şi regionalizare cumpăra toate drepturile asupra unei firme locale sau poate construi propriile

capacităţi “pe loc gol”. În condiţiile în care firma capătă experienţă în activitatea de

export, iar piaţa externă îşi măreşte capacitatea , instalaţiile de producţie străine

pot oferi avantaje deosebite. În primul rând, firma ar putea obţine economii de cost,

concretizate în forţă de muncă sau materii prime mai ieftine, stimulente acordate

de guvernul străin pentru investiţii, economii de transport ş.a. În al doilea rând, ea

şi-ar putea îmbunătăţi imaginea în noua ţară prin crearea de noi locuri de muncă.

În al treilea rând, şi-ar putea consolida relaţiile întreţinute cu guvernul, clienţii şi

distribuitorii locali, fapt care îi va permite să îşi adapteze mai bine produsele la

mediul intern de marketing specific ţării respective. În al patrulea rând, firma ar

putea exercita un control total asupra investiţiei, perfecţionându-şi astfel politica de

producţie şi cea de marketing, în vederea atingerii obiectivelor pe termen lung la

nivel internaţional. În al cincilea rând, firma şi-ar putea asigura accesul pe piaţă, în

cazul în care ţara gazdă ar promova ideea ca produsele să se realizeze cu

componente fabricate pe plan local.

Principalul dezavantaj al investiţiei directe constă în faptul că ea este

expusă riscurilor generate de blocaje financiare, devalorizări ale monedei,

înrăutăţiri ale conjuncturii pieţei sau de exproprieri. Reducerea sau stoparea

activităţii firmei ar fi costisitoare, ţara gazdă putând solicita firmei să plătească un

substanţial ajutor bănesc personalului disponibilizat. Firmei nu – i rămâne astfel,

decât să accepte aceste riscuri, în virtutea dorinţei exprimate de a opera pe cont

propriu în ţara respectivă.

Procesul de internaţionalizare

Numeroase firme tind să prefere o anumită modalitate de acces pe piaţa

externă. Unele aleg exportul, datorită riscurilor minime pe care le implică acesta,

altele pot alege licenţa, iar altele vor prefera investiţia directă. A insista însă în

adoptarea unei singure modalităţi de acces ar fi o optică îngustă, ştiut fiind că nu

toate ţările vor accepta importuri de orice fel, nici realizarea de investiţii directe. În

consecinţă, este indicat ca firmele să-şi însuşească toate aceste metode de acces,

căci chiar dacă au anumite preferinţe, ele trebuie să fie capabile să se adapteze

15

Globalizare şi regionalizare oricărei situaţii. Majoritatea societăţilor multinaţionale importante utilizează mai

multe asemenea metode.

Problema cu care se confruntă majoritatea guvernelor este aceea că prea

puţine societăţi naţionale participă la comerţul exterior, împiedicând astfel ţările să

câştige suficientă valută pentru a plăti importurile de care au nevoie. Prin urmare,

guvernele subvenţionează programe de promovare a exporturilor, care trebuie să

se fundamenteze pe o profundă înţelegere a procesului de internaţionalizare a

firmelor.

Procesul de internaţionalizare presupune parcurgerea a patru etape:

1. Activităţi de export neregulate

2. Export prin reprezentanţi (agenţi) independenţi

3. Stabilirea uneia sau mai multor filiale în străinătate

4. Construirea de capacităţi productive în străinătate.

Firmele îşi conduc activităţile pe piaţa internaţională în cel puţin trei moduri:

Departamentul de export: de obicei, o firmă debutează în activităţile de

comercializare a mărfurilor pe piaţa internaţională prin simpla expediere a

acestora către beneficiarul extern. Dacă vânzările în străinătate se extind,

firma ăşi organizează un departament de export compus dintr-un director

comercial şi câţiva asistenţi. Dacă vânzările cresc şi mai mult, în

departamentul de export se includ diferite servicii de marketing, astfel încât

firma să poată supraveghea mai atent activitatea. Dacă firma participă ca

parteneră într-o societate mixtă sau se implică în operaţiuni de investiţii

directe, acest departament nu mai poate conduce corespunzător

operaţiunile de export.

Divizia internaţională: numeroase firme se implică în mai multe afaceri pe

pieţele internaţionale, o firmă putând realiza operaţiuni de export într-o

ţară, acordând licenţe unei alte ţări, participând cu capital într-o a treia ţară

şi având filială într-o a patra. Mai devreme sau mai târziu, ea îşi va crea o

divizie internaţională pentru a face faţă activităţii complexe pe care o

desfăşoară în străinătate. Această divizie va fi condusă de către un

preşedinte, care va stabili obiectivele şi planurile financiare, el fiind

răspunzător pentru îmbunătăţirea poziţiei firmei pe piaţa internaţională.

16

Globalizare şi regionalizare Diviziile internaţionale pot fi organizate sub o mulţime de forme. Personalul

unei asemenea divizii este alcătuit din specialişti în marketing, producţie,

cercetare, finanţe, etc. Aceste unităţi pot fi organizate în funcţie de unul

sau mai multe criterii. Astfel, ele pot fi organizaţii geografice

(preşedintelui diviziei internaţionale îi sunt subordonaţi vicepreşedinţii

regionali pentru Europa, America de Nord, Africa, Orientul Mijlociu, etc.;

acestora le sunt subordonaţi directorii la nivel naţional, care răspund pentru

forţele de vânzare, sucursalele, distribuitorii şi deţinătorii de licenţe din

ţările respective). Unităţile operative pot fi grupuri internaţionale de

producţie, fiecare grup fiind condus de un vicepreşedinte răspunzător

pentru vânzările efectuate de acesta pe piaţa mondială. Vicepreşedinţeii

pot solicita specialiştilor în materie ai companiei să analizeze situaţia

existentă în diferite regiuni geografice. Şi, în sfârşit, unităţile operative pot fi

sucursale internaţionale, fiecare condusă de un preşedinte care

raportează preşedintelul diviziei internaţionale.

Organizaţia globală: mai multe firme au depăşit etapa diviziei

internaţionale şi s-au transformat în adevărate organizaţii globale. Ele au

încetat să mai joace rolul unor comercianţi interni care se aventurează

peste graniţe, îndeplinindu-l în prezent pe cel al comercianţilor care

acţionează pretutindeni în lume. Conducerea şi personalul corporaţiei îşi

propun să creeze condiţii favorabile de producţie, politici de marketing,

fluxuri financiare şi sisteme de distribuţie la scară mondială. Unităţile care

operează la nivel global sunt direct subordonate directorului executiv sau

biroului executiv şi nu şefului diviziei internaţionale. Conducerea este

alcătuită din manageri selecţionaţi din mai multe ţări, echipamentele şi

materialele necesare sunt achiziţionate din ţările care le furnizează la cel

mai mic preţ, iar investiţiile sunt realizate acolo unde veniturile anticipate

sunt cele mai mari.

17


GLOBALIZAREA ECONOMIEI

- argumente pro şi contra –

1. Globalizarea este noul sistem, care a luat locul Războilui Rece

Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2001

pg. 29 “ …Războiul Rece, ca sistem internaţional, îşi avea propria sa structură de

putere: echilibrul dintre Statele Unite şi URSS. Războiul Rece îşi avea propriile

sale reguli: în plan extern, nici o superputere nu va viola sfera de influenţă a alteia;

în domeniul economic, ţările mai puţin dezvoltate se vor concentra asupra creşterii

propriilor industrii naţionale, ţările în curs de dezvoltare asupra creşterii orientate

spre export, ţările comuniste asupra autarhiei şi economiile occidentale asupra

comerţului regulat. Războiul Rece avea ideile sale dominante: conflictul dintre

comunism şi capitalism, destindere, nealiniere şi perestroika. Războiul Rece avea

propriile tendinţe demografice: mişcarea persoanelor dinspre Est spre Vest a fost

în mare măsură îngheţată de Cortina de Fier, dar mişcarea de la Sud la Nord a fost

un neîntrerupt şuvoi. …. Războiul Rece avea propria anxietate definitorie: teama

de distrugerea nucleară. Toate aceste elemente ale sistemului Războiului Rece

luate la un loc au influenţat politica internă şi relaţiile externe ale fiecărei ţări din

lume.

Actuala eră a globalizării este un sistem internaţional similar, cu propriile

sale atribute unice, care contrastează violent cu cele ale Războiului Rece. În primul

rând, Războiul Rece era caracterizat de o trăsătură unificatoare: divizarea. Acest

sistem era simbolizat de un singur cuvânt: zidul. …. Sistemul globalizării este puţin

diferit. Şi el are o trăsătură unificatoare – integrarea. Lumea a devenit un loc tot

mai interconectat. … Acest sistem al globalizării este caracterizat de un singur

cuvânt: WEB. Globalizarea are propriul set de reguli economice, reguli care

gravitează în jurul deschiderii, dereglementării şi privatizării economiilor naţionale,

18

Globalizare şi regionalizare pentru a le face mai atractive pentru investiţiile străine. În 1975, la apogeul

Războiului Rece, numai 8% din ţările lumii aveau regimuri liberale, de piaţă liberă,

iar investiţiile străine directe totalizau, potrivit Băncii Mondiale 23 miliarde de dolari.

În 1997, numărul ţărilor cu regimuri liberale reprezenta 28%, iar investiţiile străine

totalizau 644 miliarde de dolari.

Spre deosebire de sistemul Războiului Rece, globalizarea are propria ei

cultură dominantă, care este şi cauza acţiunii ei omogenizatoare. … Globalizarea

înseamnă, din punct de vedere cultural, extinderea amplă, chiar dacă nu totală a

americanizării globului – de la Big Mac la Mickey Mouse.

Globalizarea are propriile ei tehnologii definitorii: comuterizarea,

miniaturizarea, digitalizarea, comunicarea prin satelit, fibrele optice şi Internetul.

Globalizarea are, de asemenea, propriul ei model demografic: accelerarea rapidă a

deplasării oamenilor din mediul rural şi din stilul de viaţă agrar în mediul urban care

este mai strâns legat de tendinţele globale din modă, alimentaţie, pieţe şi

divertisment.

Globalizarea are prorpia structură de putere: sistemul globalizării este

construit pe trei echilibre de forţă, care se intersectează şi se influenţează reciproc.

Primul este echilibrul tradiţional dintre statele naţionale. În sistemul globalizării,

Statele Unite sunt singura superputere dominantă şi toate celelalte naţiuni îi sunt

subordonate într-un grad sau altul. Cel de-al doilea echilibru din sistemul

globalizării este cel dintre statele naţionale şi pieţele globale. Aceste pieţe globale

se compun din milioane de investitori care rulează bani de jur îmrejurul lumii printr-

un simplu clic pe mouse. Statele Unite vă pot distruge aruncând bombe asupra ţării

dumneavoastră, iar superpieţele vă pot distruge scăzând dobânzile la obligaţiuni.

Cel de-al treilea echilibru este cel dintre individ şi statele naţionale. … Globalizarea

conferă indivizilor puterea de a influenţa deopotrivă pieţele şi statele naţionale. ….

Osama bin Laden a declarat război Statelor Unite la sfârşitul anilor ’90, iar US Air

Force a trebuit să lanseze un atac cu rachete de croazieră împotriva lui ca şi când

ar fi fost un alt stat naţional. Gândiţi-vă! Statele Unite au lansat 75 de rachete de

croazieră, fiecare costând 1 milion de dolari împotriva unui individ!” (+ 11

septembrie)

19

Globalizare şi regionalizare “Jonathan Galassi, editorul primei ediţii a acestei cărţi, m-a sunat într-o zi şi mi-a

zis: le-am spus câtorva prieteni ai mei că scrii o carte despre globalizare şi ei au

replicat: Ah, Friedman, ăstuia îi place globalizarea!. I-am răspuns lui Jonathan că

îmi reprezint globalizarea aşa cum îmi reprezint răsăritul. În general vorbind, cred

că e foarte bine că soarele răsare în fiecare dimineaţă. Face mai mult bine decât

rău, mai ales dacă foloseşti ecran solar şi ochelari de soare. Şi chiar dacă nu prea

mi-ar păsa de răsărit nu aş putea schimba ceva la el. Nu eu am declanşat

globalizarea şi nu eu pot s-o stopez ”

2. Globalizarea implică numeroase riscuri, printre care şomajul, crizele

financiare globale, adâncirea decalajelor între bogaţi şi săraci, de –

culturalizarea, americanizarea, etc.

Hans – Peter Martin, Harald Schumann, Capcana globalizării: atac la

democraţie şi bunăstare, Editura Economică, 1999

Pg. 13

“20% din populaţia aptă de muncă ar fi suficientă în secolul următor pentru a

asigura avântul economiei mondiale. .. O cincime din cei care caută de lucru vor fi

de ajuns pentru a produce toate mărfurile şi a furniza serviciile de înaltă calitate pe

care şi le poate permite societatea mondială. ..

Dar ce se va întâmpla cu ceilalţi? 80% dintre cei ce doresc să muncească vor

rămâne fără slujbe? … Problema viitorului este “to have lunch or to be lunch”, a

avea mâncare sau a fi mâncat”.

George Soros, Criza capitalismului global, Editura Polirom, 1999 Pg.105

“Sistemul este favorabil capitalului financiar, care are libertatea de a se mişca

acolo unde este mai bine recompensat, ceea ce a dus la rapida dezvoltare a

pieţelor financiare globale. Rezultatul este apariţia unui sistem circulator gigantic,

care absoarbe capital prin pieţele şi instituţiile financiare de la centru, după care îl

20

Globalizare şi regionalizare pompează către periferie, fie în mod direct, sub formă de credite şi investiţii de

portofoliu, fie indirect, prin corporaţiile multinaţionale. … Sistemul este însă profund

deficient … câştigul banilor are prioritate asupra tuturor celorlalte considerente

sociale. Dezvoltarea economiei globale nu se sincronizează cu dezvoltarea

societăţii globale.

Critica pe care o aduc sistemului capitalist global are două direcţii

principale: defectele mecanismului de piaţă (instabilităţile de pe pieţele financiare

internaţionale) şi deficienţele apărute în sectorul ce nu aparţine relaţiilor de piaţă

(non – market sector).”

David C. Korten, lumea post – corporatistă, Editura Antet, 1999

“Cartea mea precedentă, Când corporaţiile conduc lumea, împărtăşea

opinii din conştientizarea mea personală a realităţii unei lumi conduse de

speculanţi financiari şi afaceri la nivel înalt. De la publicarea ei în 1995, tendinţele

îngrijorătoare pe care le descria s-au agravat puternic. …. Sistemul financiar

global este astăzi atât de instabil încât până şi marii speculanţi care au făcut averi

de pe urma acestei instabilităţi lansează semnale de alarmă.

Lumea post – corporatistă porneşte de la ameninţarea reprezentată de un

colaps ecologic şi social, provocat de excesele unui sistem economic orb faţă de

nevoile umane. … Ea este scrisă pentru a sfida povestea ce a devenit o mantră a

discursului public şi care sună cam aşa:

Că ne place sau nu – odată cu prăbuşirea socialismului – forţele

globalizării economice şi noul capitalism global sunt imuabile şi ireversibile. Nu

există alternativă. Trebuie să ne adâncim devotamentul faţă de consumerism, liber

– schimbism şi creştere economică, chiar în timp ce îndurăm încercările distrugerii

creatoare provocate de capitalism. Între timp, cei care vor supravieţui şi vor

prospera trebuie să înveţe să câştige în competiţia nemiloasă generată de

economia globală.

Pentru cei dintre noi care consideră că viaţa înseamnă mai mult decât

goana după bani şi achiziţionarea din megamall-uri a unor produse despre care

21

Globalizare şi regionalizare aflăm că ne trebuie abia după ce vedem reclama la televizor, acest discurs este un

îndemn dezumanizant la disperare şi resemnare.”

22


RAPORTUL GLOBALIZARE – REGIONALIZARE

Economia mondială contemporană cunoaşte o evoluţie complexă, uneori

contradictorie. Astfel, în paralel cu integrarea crescândă a economiei mondiale are

loc şi o fragmentare a acesteia.

Regionalizarea este procesul realizării unor aranjamente comerciale

regionale cu grade diferite de integrare.

În perioada postbelică pot fi identificate două valuri de integrare regională:

începând cu anii 1950, au avut loc numeroase încercări de creare a unor zone de

comerţ liber sau a unor pieţe comune în Europa, Africa, America Latină, Zona

Caraibelor şi Asia. Cu excepţia Europei, încercările de integrare regională ale

primului val au eşuat.

Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen al anilor 1990. Este

mai extins decât primul val şi este posibil să fi fost provocat de interdependenţa

internaţională crescândă şi de progresele în comunicaţii. Al doilea val constă în

încercările de a crea acorduri de comerţ regionale, asociaţii vamale, uniuni vamale

şi pieţe comune.

Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul General de

Tarife şi Comerţ (GATT) în perioada 1984 – 1994, o treime au fost înregistrate între

1990 – 1994. Însă aceste proiecte de integrare regională sunt încă într-un stadiu

de dezvoltare fragil şi niciunul nu se apropie de nivelul de integrare atins de

Uniunea Europeană.

Diverse grupări regionale au apărut între statele foste socialiste în perioada

post – comunistă. Comunitatea Statelor Independente s-a creat în 1991 în urma

prăbuşirii Uniunii Sovietice. Câteva ţări membre au semnat o Cartă a Cooperării

economice, cu toate că principala orientare în politica economică a ţărilor CSI pare

să fie spre o autonomie naţională sporită. Câteva ţări din regiunea Mării Negre au

format o asociaţie intitulată Clubul Mării Negre. În anul 1993, membrii săi au

convenit să creeze o bancă de comerţ şi dezvoltare şi un secretariat permanent,

23

Globalizare şi regionalizare însă starea precară a economiilor statelor membre pare să frâneze dezvoltarea

asociaţiei. Grupul ţărilor de la Vişegrad (Ungaria, Polonia, Republica Cehă şi

Slovacia) au convenit să elimine în relaţiile lor reciproce tarifele şi au format Zona

de Comerţ Liber Central – Europeană (CEFTA) la care au aderat Slovenia,

Bulgaria, România şi Ţările Baltice. Însă toate aceste ţări îşi orientează comerţul

către Europa Occidentală şi doresc să adere la Uniunea Europeană.

Asociaţia Nord – Americană de comerţ liber (NAFTA) este o zonă de

comerţ liber alcătuită din SUA, Canada şi Mexic. Are drept obiectiv eliminarea

tuturor restricţiilor din calea comerţului şi investiţiilor dintre cele trei ţări în următorii

15 ani. Relaţia trilaterală este în mod evident inegală. Canada are un PIB/Locuitor

puţin mai mic decât SUA, dar o populaţie mult mai redusă. PIB – ul Mexicului este

aproximativ 1/10 din cel al SUA. Comerţul intra – regional între cele trei ţări este

restrâns şi şansele de supravieţuire ale acestei asociaţii sunt mici, dacă NAFTA nu

vizează grade mai înalte de integrare.

În America Latină cea mai semnificativă evoluţie recentă în integrarea

regională este formarea uniunii vamale Mercosur, alcătuită din Brazilia,

Paraguay, Argentina şi Uruguay. Mercosur cuprinde 45% din populaţia Americii

Latine, reprezintă 33% din comerţul exterior şi aproximativ 50% din PIB – ul acestei

zone.

Pactul Andin încheiat în 1969 a căutat să stabilească relaţii între

Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru şi Bolivia însă membrii pactului au căzut de

acord să creeze o zonă de comerţ liber doar în octombrie 1992, iar acordul a intrat

în vigoare în ianuarie 1995. În anul 1960 a fost creată Piaţa Comună Central -

Americană alcătuită din Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica

şi Panama, dar care până în prezent a înregistrat puţine progrese pe calea

integrării. La fel, Comunitatea Zonei Caraibelor creată în 1973 alcătuită din 15

ţări membre, dar având o populaţie totală de numai 5,5 milioane de locuitori.

Perspectivele unei Comunităţi Economice pentru Orientul Mijlociu

(alcătuită din Israel, Iordania şi Palestina) nu constituie până în prezent decât o

idee interesantă.

În Asia de Est, succesul strategiilor economice individualiste înregistrate de

cele opt ţări cu performanţe economice de vârf în economia mondială în perioada

1965 – 1994 (Japonia, Hong Kong, Republica Coreea, Singapore, Taiwan,

24

Globalizare şi regionalizare Indonesia, Malayesia şi Thailanda) a făcut ca acestea să considere puţin

avantajoasă ideea unei integrări economice profunde. Cooperarea regională în

Asia s-a concentrat asupra unor măsuri de creare a unor zone de comerţ

preferenţial. Membrii Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud – Est (ASEAN) –

Singapore, Malayesia, Thailanda, Indonesia, Filipine şi Brunei – au convenit să

creeze o zonă de comerţ liber până în anul 2003. Dar aceste ţări desfăşoară

majoritatea comerţului lor cu alte ţări, nu una cu alta. Forumul de cooperare

economică Asia – Pacific (APEC) este un forum consultativ creat în 1994 ce are

drept obiectiv promovarea cooperării economice multilaterale între ţările de pe

coasta Pacificului. Cei 15 membri ai Forumului sunt SUA, Canada, Japonia,

Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă, Brunei, Indonesia, Malayesia, Filipine,

Singapore, Thailanda, China, Hong Kong şi Taiwan. Deşi membrii au convenit

elaborarea unui plan de creare a unei zone de comerţ şi investiţii libere în regiune

până în anul 2020, nu există încă un acord de formalizare a relaţiei sub forma unui

bloc. De altfel, diversitatea membrilor APEC poate împiedica evoluţia grupului spre

forme superioare de integrare.

Zona de comerţ liber = grup de ţări între care sunt eliminate tarifele şi alte bariere

comerciale, fiecare ţăară menţinându-şi însă propriile politici comerciale faţă de

ţările din afara zonei.

Uniune vamală = grup de ţări între care sunt eliminate restricţiile comerciale dar

care aplică o politică concertată faţă de ţările nemembre şi un tarif extern comun

pentru importurile din acele ţări, deşi ratele tarifare pot varia pe mărfuri.

Piaţă comună = zonă care reuneşte mai multe ţări care aplică în comerţul dintre

ele condiţii egale. Un asemenea sistem presupune o uniune vamală cu tarif extern

comun, circulaţia liberă a factorilor de producţie, precum şi a bunurilor şi serviciilor

şi armonizarea considerabilă a impozitelor şi altor politici.

Grupări de integrare economică regională

Denumire Nivel de

integrare

Ţări membre

Pactul Andin Zonă de comerţ Bolivia, Columbia,

25

Globalizare şi regionalizare liber Peru, Ecuador,

Venezuela

Consiliul Arab de

Cooperare

Egipt, Irak, Iordania,

Yemen

Asociaţia Naţiunilor din

Asia de Sud – Est

(ASEAN)

Zonă de comerţ

preferenţial

Brunei, Indonezia,

Malayesia, Filipine,

Singapore,

Thailanda

Benelux Uniune vamală Belgia, Olanda,

Luxemburg

Piaţa Comună Central –

Americană

Piaţă Comună Costa Rica,

Salvador,

Guatemala,

Honduras,

Nicaragua, Panama

Comunitatea Est -

Africană

Uniune vamală Kenya, Tanzania,

Uganda

Uniunea Europeană Uniune

economică şi

monetară

Belgia, Olanda,

Luxemburg, Franţa,

Germania, Suedia,

Marea Britanie,

Irlanda, Italia,

Danemarca, Grecia,

Spania, Portugalia,

Austria, Finlanda

Zona Economică

Europeană

Zonă de comerţ

liber

15 ţări membre UE

+ 4 ţări membre

AELS

Asociaţia Europeană a

Liberului Schimb

(AELS)

Zonă de comerţ

liber

Islanda, Norvegia,

Elveţia,

Liechtenstein

Asociaţia de Integrare

Latino – Americană

Zonă de comerţ

liber

Argentina, Bolivia,

Brazilia, Chile,

26

Globalizare şi regionalizare Columbia, Ecuador,

Mexic, Paraguay,

Uruguay,

Venezuela

Uniunea Maghreb Piaţă comună Maroc, Algeria,

Mauritania, Tunisia,

Libia

Mercosur Uniune vamală Argentina, Brazilia,

Paraguay, Uruguay

Acordul Nord –

American de Comerţ

Liber (NAFTA)

Zonă de comerţ

liber

Canada, Mexic,

SUA

27


UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană este gruparea regională cea mai importantă, care a

înregistrat cele mai spectaculoase evoluţii comparativ cu alte tentative de integrare

regională. Este o grupare alcătuită din 15 state industrializate dezvoltate, care a

evouluat în principal după al doilea război mondial.

Integrarea europeană este un proces cu rădăcini istorice. Astfel, Pierre

Dubois a propus crearea unei confederaţii europene încă din secolul al XIV – lea,

iar William Perry propunea înfiinţarea unor instituţii europene în secolul XVII. De

asemenea, au existat propuneri de demarare a unui proces de federalizare, ca o

alternativă de soluţionare a conflictelor regionale la sfârşitul secolului al XIX – lea.

Sistemul continental napoleonian impunea liberalizarea schimburilor comerciale la

scară europeană şi un nivel înalt de armonizare a legislaţiei şi practicilor

economice. În 1833 este înfiinţat Zollverein – ul – o unuiune vamală a statelor

germane. Primul război mondial duce la fragmentare economică datorită apariţiei

unui număr mare de naţiuni mici ce vor avea o politică economică protecţionistă.

Abia după al doilea război mondial renaşte ideea de integrare, pe fondul procesului

de internaţionalizare a afacerilor. Ca o concluzie, integrarea europeană a fost un

fenomen cu pronunţată tentă politico – ideologică, nefiind ghidată de calcule

economice amănunţite care să evidenţieze direct costurile şi beneficiile unui astfel

de proces.

Etapele constituirii Uniunii Europene

Un proces modern de integrare economică a fost lansat în 1944, prin

crearea BENELUX, o uniune vamală formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg.

Această grupare nu a avut un impact notabil până în 1948, când a devenit

operaţională. Un alt pas a fost făcut prin lansarea Comunităţii Europene a Oţelului

şi Cărbunelui (CECO) care a avut la bază determinanţi politici. Scopul principal a

fost relansarea industriei grele germane şi franceze, ca o precondiţie a atenuării

28

Globalizare şi regionalizare surselor de instabilitate politică, puternic conturate istoric. Ca urmare a propunerilor

lui Jean Monet şi Robert Schumann, s-a lansat o piaţă comună a cărbunelui şi

oţelului, astfel încât războiul dintre cele două ţări să devină “inacceptabil şi material

imposibil”. Definită în 1951, prin tratatul de la Paris, CECO avea ca participanţi:

Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi LuxemburgÎntre cele 6 ţări fondatoare

CECO s-au negociat o Comunitate Europeană pentru Apărare şi o Comunitate

Politică. În 1955 s-au elaborat proiectele de creare a unei Pieţe Comune, compusă

dintr-o Comunitate Economică Europeană (CEE) şi o Comunitate Europeană

pentru Energie Atomică (EURATOM), care s-au consacrat în 1957, la Roma, după

intense negocieri, prin semnarea a două noi tratate în acest sens.

Aşadar, în 1957, prin Tratatul de la Roma a fost creată Comunitatea

Europeană, alcătuită din 6 ţări membre (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa,

Germania, Italia). Obiectivele tratatului erau crearea unei pieţe comune în care

ţările membre să desfăşoare politici comune agricole şi regionale şi care să sprijine

dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate din grup. Obiectivul final era crearea

unei Europe unite, care să preîntâmpine rivalităţile care au dus la declanşarea a

două războaie mondiale în decurs de 30 de ani şi care să constituie un partener

economic şi politic egal cu SUA.

La un deceniu de la creare, Comunitatea Europeană a devenit o uniune

vamală, dar, în continuare procesul de integrare a stagnat. În 1971 CE a aprobat

un plan de dezvoltare pentru următorii 10 ani în care urma să se realizaze o uniune

economică. De atunci a fost urmărită crarea unei pieţe comune în care se mai

păstrau încă bariere netarifare şi impedimente în calea fluxurilor de forţă de muncă

şi de capital, majoritatea legate de problema dreptului de decizie naţională asupra

politicii economice. Procesul luării deciziilor în CE a devenit din ce în ce mai

complex datorită lărgirii Comunităţii Europene de la 6 la 12 membri (Marea

Britanie, Irlanda şi Danemarca au devenit membre în 1973, Grecia a fost admisă în

1981, iar Spania şi Portugalia în 1985) şi apoi la 15 membri (prin aderarea Austriei,

Suediei, Finlandei în 1995).

Ideea de unificare europeană a fost continuată prin întâlnirea Consiliului

European de la Maastricht în 1991, când s-a căzut de acord asupra Tratatului

privind Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale acestui tratat se referă la:

29

Globalizare şi regionalizare Piaţa europeană, Uniunea Economică şi Monetară, Uniunea politică, rolul

Parlamentului European, cetăţenia comună, etc.

Instituţiile Uniunii Europene

Până în 1967, fiecare dintre cele trei comunităţi – CECO, Euratom şi CEE

– aveau instituţii similare, dar separate. Prin tratatul de unificare, care a intrat în

vigoare în 1967, instituţiile celor trei comunităţi au fost unificate.

Principalele instituţii ale celor trei comunităţi sunt:

Parlamentul European;

Comisia Europeană;

Consiliul de Miniştri;

Curtea de Justiţie.

În afara lor, există o serie de instituţii cu rol ajutător, de avizare sau tehnic:

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Sau Comitetul Economic şi Social), Banca

Europeană de Investiţii, Curtea de Conturi, Organizaţia pentru Cooperare şi

Dezvoltare Economică (OCDE), etc.

Parlamentul European este organismul de exprimare democratică şi de

control politic al Uniunii Europene, care participă şi la procesul legislativ. Membrii

Parlamentului sunt aleşi pe o perioadă de 5 ani; în cadrul lui ne există secţiuni

naţionale, ci grupuri politice organizate pe plan comunitar. Rolul primordial al

Parlamentului este de a controla activitatea comisiei Europene (instituţia

executivă).

Parlamentarii se reunesc lunar, timp de o săptămână la Strassbourg, în

şedinţă plenară iar când este cazul se convoacă şedinţe suplimentare. Între

sesiunile lunare, două săptămâni sunt rezervate reuniunilor pe comisii şi o

săptămână şedinţelor pe grupuri politice.

Comisia Europeană este elementul executiv, cei 17 membri ai săi fiind

independenţi de guvernele naţionale, deşi sunt numiţi de ele. Competenţele

Comisiei pot fi enumerate pe scurt ca: iniţiere, supraveghere şi îndeplinire. Ea are

puteri autonome substanţiale, mai ales în privinţa politicii concurenţiale şi în

conducerea şi administratrea unor proiecte comune. Ea administrează diverse

fonduri şi programe europene, inclusiv cele care privesc ţările din afara Uniunii.

30

Globalizare şi regionalizare Consiliul de Miniştri este instituţia decizională principală, formată din

miniştrii ţărilor membre. El reuneşte miniştrii în funcţie de subiectul înscris pe

ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, etc. Fiecare dintre ţările

membre exercită preşedenţia Comunităţii, prin rotaţie, o perioadă de 6 luni.

Curtea de Justiţie are misiunea de a asigura respectarea dreptului

comunitar şi aplicarea tratatelor comunitare. UE este constituită pe bază de tratate

obligatorii, care devin o parte a sistemului legislativ al statelor membre.

România şi Uniunea Europeană

Relaţiile României cu CE (actualmente UE) datează din 1980 când a fost

semnat primul acord comercial al Comunităţii Europene cu o ţară din Europa de

Est.

Un nou acord de comeţ şi cooperare a intrat în vigoare în 1991, iar în 1992 au

începu negocierile pentru încheierea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană,

acor semnat la sfârşitul aceluiaşi an, România devenind una dintre cele 6 ţări

asociate la Uniunea Europeană (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia,

România şi Republica Slovacă). Semnarea şi aplicarea acestui acord (intrat în

vigoare la 1 februarie 1995) constituie începutul unei noi etape în relaţiile României

cu UE, prevăzând crearea treptată a cadrului legislativ şi instituţional pentru

integrarea noastră ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană.

Principalele prevederi ale Acordului de Asociere (cunoscut şi sub denumirea de

Acordul European) permit crearea şi dezvoltarea: a) dialogului politic între

Parlamentul European şi Parlamentul României; b) unei zone de liberă circulaţie a

mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor; c) cadrului de tranziţie cât mai rapidă a

României către economia de piaţă.

În 22 iunie 1995, în cadrul Consiliului European de la Cannes, a fost

depusă cererea oficială de aderare a României la Uniunea Europeană.

31


DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

În România s-au înregistrat preocupări privind dezvoltarea teritorială

începând cu deceniul 6 al secolului XX. În 1976 apare Planul Naţional Unic de Stat

al cărui obiectiv explicit a fost diminuarea diferenţelor de dezvoltare între judeţele

României, prin aceasta înţelegând în principal nivelul dezvoltării industriale.

Din punct de vedere al dezvoltării spaţiale şi regionale, România are

următoarele caracteristici:

1. Reşedinţele judeţelor din România se află în cel mai mare oraş din judeţul

respectiv, oraş care înglobează în general mult peste 50% din totalul activităţii

economice din acea zonă;

2. Oraşele mici au avut în general un profil monoindustrial, stabilit fără mare

legătură cu specificul zonei, ceea ce a contribuit la falimentul rapid al profilului

şi la apariţia unor probleme sociale acute.

3. Dezvoltarea economică spaţială s-a făcut pe criterii egalitariste. În procesul

industrializării nu s-a reuşit crearea de structuri industriale proprii fiecărui judeţ,

acestea dobândind o structură industrială foarte diversificată şi amorfă. Astfel,

în toate judeţele s-a dezvoltat industria alimentară, a confecţiilor, a pielăriei şi

încălţămintei, precum şi industria materialelor de construcţii şi a exploatării

lemnului. Toate judeţele, fără excepţie, aveau întreprinderi de construcţii de

maşini şi prelucrarea metalelor.

4. La nivelul fiecărui judeţ există decalaje economice impresionante între marile

zone urbane şi micile oraşe, cât şi între mediul urban şi mediul rural.

5. Decalajele inter – judeţe sunt declarate ca fiind nesemnificative de către

oficialităţi, dar ele sunt semnificative la nivel de indicatori specifici şi la nivelul

indicatorilor privind calitatea vieţii.

În aceste condiţii a fost imposibilă conturarea unor regiuni de dezvoltare

articulate, care să grupeze zone spaţiale cu acelaşi specific de dezvoltare şi cu

identitate economică. Regiunile de dezvoltare din România sunt constituite pe

32

Globalizare şi regionalizare principiul proximităţii spaţiale, au în medie 2,5 milioane locuitori şi nu

prezintă aspecte de specificitate.

Regiunile sunt următoarele:

1. N-E: Bacău;Botoşani; Iaşi; Neamţ; Suceava; Vaslui

2. S-E: Brăila; Buzău; Constanţa; Galaţi; Tulcea; Vrancea

3. S: Argeş; Călăraşi; Dâmboviţa; Giurgiu; Ialomiţa; Prahova; Teleorman

4. S-V: Dolj; Gorj; Mehedinţi; Olt; Vâlcea;

5. V: Arad; Caraş – Severin; Hunedoara; Timiş;

6. N-V: Bihor; Bistriţa – Năsăud; Cluj; Maramureş; Satu Mare; Sălaj

7. Centru: Alba; Braşov; Covasna; Harghita; Mureş; Sibiu

8. Bucureşti: Ilfov; Mun. Bucureşti

Structurile actuale de dezvoltare regională sunt: Consiliul pentru

Dezvoltare regională şi Agenţia pentru dezvoltare regională şi Ministerul Dezvoltării

şi Prognozei. Planul Naţional de Dezvoltare Regională (PNDR) asigură pentru

perioada 2000 – 2007 fundamentarea cererilor ţării noastre de finanţare a

programelor de dezvoltare din fondurile UE – fondurile de pre – aderare ISPA,

PHARE, SAPARD. Acesta este şi motivul pentru care aceste regiuni au fost

conturate, încercându-se şi crearea cadrului administrativ necesar.

În paginile următoare este prezentat parţial Planul Naţional de Dezvoltare,

document care trebuie parcurs ţinând seama de următoarele elemente:

Fiind elaborat sub egida guvernului, el poartă, inerent amprenta politică.

Dincolo de aceasta, perioada pentru care este elaborat (pe părţi, el acoperă

practic întregul interval 2000 – 2007) trece dincolo de o singură legislatură,

ceea ce face ca liniile generale de dezvoltare să fie aceleaşi stabilite prin

Programul de dezvoltare pe termen mediu a României, sau alte asemenea

programe, ce exprimă păreri mai generale.

Planul Naţional de Dezvoltare nu este prezentat integral, ci apare în principal

partea de strategie.

33


PLANUL NAŢIONAL DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

INTRODUCERE

Elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare (PND) - atât ca proces cât şi ca rezultat - face parte din „managementul schimbării”. In acest cadru, este necesară reluarea acestui proces şi actualizarea documentului pentru o solidă fundamentare a Planului de acţiune anual al Programului de guvernare.

Prin faptul că informaţiile cuprinse în acest document sunt public accesibile, iar concluziile şi deciziile conţinute pot fi supuse interpelărilor constructive, PND este parte integrantă a procesului de construire a unei societăţi democratice.

Activitatea de planificare realizată prin PND trebuie înţeleasă drept un cadru orientativ, care:

promovează interacţiunea dintre ministere; susţine cooperarea între ministere şi organismele regionale şi

administraţiile locale; îmbunătăţeşte accesul liber la informaţie - ca parte a consolidării societăţii

civile şi promovării unei „societăţi informaţionale”; conduce la creşterea transparenţei procesului de elaborare a strategiei şi

programelor de dezvoltare ale României; implică partenerii sociali şi economici în procesul de planificare.

Toate acestea reprezintă cerinţe ale Uniunii Europene faţă de Statele Membre, îndeosebi pentru accesarea Fondurilor Structurale.

PND asigură fundamentarea cererii ţării noastre de finanţare a programelor de dezvoltare din fondurile UE. De altfel, Uniunea Europeană utilizează PND pentru evaluarea şi localizarea fondurilor financiare acordate României.

Actualul PND nu se limitează numai la acele elemente care fundamentează accesul ţării la fondurile UE, ci realizează o abordare mai cuprinzătoare, în sensul că include ansamblul strategiei Guvernului de atingere a obiectivelor de dezvoltare, în cadrul căreia sprijinul UE reprezintă o sursă importantă de finanţare pentru realizarea obiectivelor identificate.

34


Pentru a servi scopurilor legate de accesarea, după aderare, a Fondurilor Structurale, PND va trebui să evolueze spre acelaşi tip de abordare pe care o realizează şi Statele Membre în cadrul CSF (Cadrul Comunitar de Sprijin) atunci când solicită sprijin financiar pentru Obiectivul 1 al Fondurilor Structurale.

Actualul PND constituie o bună bază de la care se poate dezvolta un CSF şi asigură, în acest stadiu de preaderare a ţării la UE, fundamentarea cererii României de sprijin financiar pentru programele de dezvoltare, construcţie instituţională, adoptarea acquis –ului comunitar.

Abordarea elaborării PND 2002 –2005 reprezintă un progres comparativ cu varianta precedentă. Aceasta este mult mai cuprinzătoare, în sensul că deşi strategiile regionale ocupă, la fel ca şi în varianta precedentă, o necesară şi însemnată pondere, dezvoltă mult mai mult şi mai concret strategiile sectoriale ale ministerelor.

PND s-a realizat în parteneriat cu ministerele şi Consiliile de Dezvoltare Regională (CDR) pe baza unor orientări metodologice, menite să sprijine ministerele şi CDR la elaborarea şi formularea obiectivelor lor de dezvoltare, în concordanţă cu cerinţele PND.

Concepţia asupra conţinutului şi rolului PND a evoluat faţă de abordarea conţinută

în PND 2000-2002, ca urmare a aprofundării analizelor economice şi sociale

efectuate la nivel sectorial şi regional. Aceste analize au condus la identificarea a 7

Axe prioritare de dezvoltare, în jurul cărora se vor articula, în perioada de plan,

toate obiectivele, măsurile, programele şi proiectele care vor concura la realizarea

acestor priorităţi majore:

Axa 1. Dezvoltarea sectorului productiv şi a serviciilor conexe, întărirea competitivităţii activităţilor economice şi promovarea sectorului privat

Axa 2. Imbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii

Axa 3. Intărirea potenţialului resurselor umane, a capacităţii forţei de muncă de a se adapta la cerinţele pieţei şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor sociale

Axa 4. Sprijinirea agriculturii şi a dezvoltării rurale

35

Globalizare şi regionalizare Axa 5. Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului

Axa 6. Stimularea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, inovării, comunicaţiilor, tehnologiei informaţiei şi crearea societăţii informaţionale

Axa 7. Imbunătăţirea structurii economice a regiunilor, sprijinirea dezvoltării regionale echilibrate şi durabile

Elaborarea PND 2002 -2005 a parcurs mai multe etape de consultări, atât cu

ministerele, cât şi cu Consiliile de Dezvoltare Regională, prin organismele

executive ale acestora - Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR). Pentru prima

dată s-au organizat întâlniri între ministere şi Consiliile de Dezvoltare Regională

prin ADR, realizându-se un prim pas în ce priveşte corelarea planurilor sectoriale

cu planurile regionale.

Programarea financiară sectorială şi regională s-a realizat în strânsă legătură cu

elaborarea Bugetului de Stat pe anul 2002 şi cu orientările bugetare pentru 2003 –

2005, astfel că aceasta include obiective, măsuri şi programe care concură la

realizarea axelor naţionale prioritare de dezvoltare, având identificate sursele de

finanţare: Bugetul de Stat, inclusiv împrumuturi garantate de stat, Fondurile de pre-

aderare de la UE; este estimată şi contribuţia sectorului privat la programele de

dezvoltare ale României. In acest mod se realizează coerenţa programării

fondurilor PHARE, ISPA şi SAPARD cu planificarea investiţiilor naţionale şi cu alte

politici economice şi acţiuni naţionale.

In absenţa unei definiţii standard sau a unui „model” unanim acceptat pe plan european privind rolul, conţinutul şi scopul în care se elaborează PND, actualul PND a încercat să fie cât mai cuprinzător cu putinţă, pentru a-şi merita numele de „naţional” şi să acopere un număr cât mai mare de factori economici de care depinde dezvoltarea României, inclusiv probleme relevante regionale şi sociale care pot influenţa performanţele economice.

PND 2002 – 2005 încearcă este un document integrator al strategiilor sectoriale, judeţene şi regionale. Pe parcursul elaborării lui au fost identificate mai multe acţiuni necesar a fi întreprinse pentru întărirea contribuţiei instituţiilor implicate şi îmbunătăţirea nu numai a conţinutului documentului, dar şi a perioadei de timp în care să poată fi elaborat următorul plan. Printre aceste acţiuni se numără:

36


Crearea cadrului legislativ care să consacre proceduri integrate de planificare, metodologii clare, cu precizarea atribuţiilor, responsabilităţilor instituţiilor implicate, şi în primul rând ale Ministerelor şi CDR–urilor, precum şi a relaţiilor între acestea, în procesul de elaborare a PND;

Clarificarea şi stabilirea scopului exact al PND şi al conţinutului acestuia;

Instruirea personalului Ministerelor pentru însuşirea metodologiei şi practicii de planificare a dezvoltării;

Intărirea structurii instituţionale la nivelul Consiliilor de Dezvoltare Regională şi Agenţiilor de Dezvoltare Regională, astfel încât acestea să fie capabile să asigure informaţiile necesare;

Crearea şi / sau îmbunătăţirea surselor de date la nivel regional, a indicatorilor statistici regionali, îmbunătăţirea accesului la informaţii şi la analizele economice;

Corelarea în mai mare măsură a strategiilor judeţene de dezvoltare, cu cele regionale şi sectoriale;

Recunoaşterea PND ca un precursor al unui CSF (Cadru Comunitar de Sprijin), dar mai cuprinzător decât rezultă din cerinţele Uniunii Europene faţă de CSF, care reprezintă documentul înaintat Comisiei de către Statele Membre aflate sub Obiectivul 1, pentru cererea de sprijin financiar din Fondurile Structurale.

Ministerul Dezvoltării şi Prognozei a înţeles importanţa participării mai largi a diferitelor instituţii la elaborarea PND, comparativ cu ceea ce s-a reuşit în anii precedenţi şi, ca urmare, procesul de elaborare a PND a evoluat în acest sens. Datorită nevoii de a integra în mai mare măsură strategiile sectoriale ale ministerelor şi de a asigura corelarea cu strategiile regionale, s-a acordat prioritate şi s-au depus eforturi în promovarea colaborării cu şi între MDP, ministere şi regiuni. Colaborarea cu partenerii sociali se va axa pe analiza primei schiţe a PND. Necesitatea îmbunătăţirii colaborării cu partenerii economici şi sociali pe tot parcursul elaborării viitorului PND este recunoscută, existând propuneri privind formalizarea acestei colaborări într-o posibilă Lege a planificării. Se intenţionează, de asemenea, ca partenerii sociali să fie implicaţi şi în etapele de evaluare şi monitorizare a PND.

37

Globalizare şi regionalizare In stabilirea unui calendar de lucru pentru elaborarea viitorului PND este esenţial să se ia în considerare necesitatea pregătirii mai temeinice a inputurilor necesare elaborării documentului de către institute şi organisme specializate în analize şi prognoze şi alocarea de timp suficient consultărilor, atât în cadrul ministerelor, cât şi între ministere şi Guvern, precum şi consultărilor cu regiunile şi partenerii economici şi sociali.

Luarea în considerare a unei perioade de cel puţin 11 luni pentru elaborarea PND (de la lansarea orientărilor metodologice iniţiale până la definitivarea PND-ului) nu ar fi exagerată, dacă se doreşte ca organismele participante să dispună de timp suficient pentru pregătirea propriilor lor contribuţii la PND şi pentru consultări, în afara ministerelor, între ministere şi regiuni, ministere şi parteneri economici şi sociali.

Pornind de la cerinţa esenţială – recomandată şi de Comisia UE – de a utiliza la

elaborarea PND documente cu o largă bază şi acceptanţă politică, actuala

versiune a PND s-a realizat având ca fundament Programul Economic de

Preaderare, al României. Pentru elaborarea următoarei versiuni a PND 2003 –

2006 care va începe în prima lună a anului viitor, vor fi necesare linii strategice

actualizate, care trebuie să fie pregătite şi aprobate până în primăvara anului 2002.

Procesul de elaborare a PND va debuta cu briefinguri şi lansarea de orientări

metodologice elaborate de MDP.

COORDONATELE STRATEGICE ALE DEZVOLTĂRII ECONOMICE A ROMÂNIEI

Planul Naţional de Dezvoltare a fost conceput în conformitate cu direcţiile strategice, obiectivele de dezvoltare şi previziunile economice promovate prin Strategia Naţională de Dezvoltare Economică pe termen mediu, actualizate şi dezvoltate prin Programul Economic de Preaderare a României la Uniunea Europeană (PEP), elaborat în septembrie 2001. La rândul său, PEP este corelat cu Programul Naţional al României de aderare la UE, măsurile de politică economică fiind în acord cu programul de adoptare a aquis-ului comunitar şi cu opţiunea, larg manifestată la nivel politic şi pe plan social, pentru integrarea României în UE. Programul Economic de Preaderare a fost conceput şi structurat potrivit cerinţelor UE, concentrându-se pe evidenţierea măsurilor de politică economică necesare pentru îndeplinirea criteriilor economice de aderare, stabilite la Copenhaga.

38

Globalizare şi regionalizare Fundamentându-se pe PEP, Planul Naţional de Dezvoltare este expresia angajamentului politic al Guvernului de a finaliza reformele necesare pentru integrarea României în UE, fiind în acord şi cu memorandumul stabilit cu FMI.

Având în vedere că PEP a fost elaborat cu participarea ministerelor şi instituţiilor responsabile de proiectarea şi implementarea diverselor componente ale politicii economice, că pe parcursul elaborării au avut loc ample consultări cu diverse organizaţii neguvernamentare, sindicate, patronate, că s-a beneficiat de sprijinul unor personalităţi ştiinţifice, se poate declara că orientările strategice generale preluate în Planul Naţional de Dezvoltare din PEP reprezintă opţiunea societăţii româneşti.

Contextul macroeconomic în care se vor realiza obiectivele Planului Naţional de Dezvoltare este conturat de Prognoza evoluţiei economiei româneşti în perioada 2001-2004, elaborată de Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, în care sunt estimaţi principalii indicatori macroeconomici.

Documentele strategice şi de prognoză prefigurează o dezvoltare economică şi socială a României bazată pe 5 piloni:

1. politicile macroeconomice

2. politicile de ajustare structurală

3. politicile sociale şi ale resurselor umane

4. politicile de protecţie a mediului

5. politica regională

39

Globalizare şi regionalizare 1. Politicile macroeconomice

Ţinând seama de evaluările şi criteriile UE cu privire la afirmarea unei economii de piaţă funcţionale, principalul obiectiv al politicilor macroeconomice pentru perioada 2001-2005, stabilit prin Programul Economic de Preaderare, este stabilizarea economiei şi aşezarea ei pe o traiectorie de creştere durabilă, cu scopul final de creştere a standardului de viaţă şi de reducere, în continuare, a decalajului care separă România de standardele medii ale Uniunii Europene. Creşterea economică va asigura în acelaşi timp condiţii favorabile pentru accelerarea reformei structurale a economiei şi a privatizării, prin reducerea costurilor sociale antrenate de aceste procese.

Opţiunile strategice care au stat la baza configurării politicii macroeconomice pentru perioada următoare (aşa cum a fost prezentată şi în Programul Economic de Preaderare, septembrie 2001) au fost următoarele:

asigurarea creşterii economice, realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurarea unor

progrese semnificative în cadrul reformei structurale şi în domeniul disciplinei financiare;

îmbunătăţirea substanţială a mediului de afaceri pe baza asigurării unui cadru economico-financiar şi legal corespunzător;

accelerarea şi aprofundarea în mod coerent a reformei fiscale – prin reducerea gradului de fiscalitate, îmbunătăţirea controlului cheltuielilor bugetare, sporirea eficienţei colectării impozitelor şi taxelor ;

accelerarea procesului de privatizare şi restructurare, pe baza principiului “privatizare pentru relansare”, astfel încât transferul de proprietate să se concretizeze în capitalizare, modernizare, investiţii;

promovarea unor politici coerente, compatibile cu cele ale Uniunii Europene vizând: restructurarea selectivă a economiei, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii fizice, ştiinţifice şi sociale, revitalizarea industriilor cu potenţial competitiv, construirea unei agriculturi în concordanţă cu potenţialul natural, economic şi uman de care dispune România, sprijinirea activităţilor bazate pe tehnologia informaţiei, dezvoltarea turismului , diversificarea sectorului terţiar, astfel încât, în momentul aderării, România să fie capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale din cadrul UE.

Politicile de dezvoltare a Românei sunt bazate pe următoarele principii: promovarea sectorului privat ca forţă majoră în procesul de creare a unei

economii a bunăstării şi a unei cât mai depline ocupări a populaţiei apte de muncă;

stabilirea unui cadru democratic şi transparent pentru luarea deciziilor,

40

Globalizare şi regionalizare promovarea dezvoltării durabile şi protejarea mediului, ca o precondiţie a

activităţii economice; dezvoltarea procesului de învăţământ, în general, şi a formării continue, cu

promovarea mijloacelor pentru realizarea sistemului de învăţare pe tot parcursul vieţii,

promovarea oportunităţilor şi tratamentului egal pentru toţi membrii societăţii.

Având în vedere opţiunile strategice pe termen mediu ale României, politicile macroeconomice propuse pentru perioada 2001-2005 vor pune accentul pe desăvârşirea reformei fiscale, pe creşterea gradului de compatibilitate a politicii monetare cu economia de piaţă, pe aplicarea unei politici a veniturilor care să coreleze mai bine dinamica veniturilor reale cu creşterea productivităţii, precum şi pe accelerarea reformelor structurale, astfel încât evoluţia economiei reale să favorizeze implementarea acestor politici.

Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiară va fi astfel orientată încât să contribuie la stimularea economisirii şi investiţiilor şi să răspundă rigorilor stabilităţii macroeconomice.

Principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare în perioada 2001-2005 sunt subordonate obiectivelor de relansare economică şi de reducere a ratei inflaţiei, stabilite prin Strategia Naţională de dezvoltare economică pe termen mediu. In acest sens, priorităţile sunt următoarele:

controlul deficitului bugetului consolidat; reducerea deficitului fiscal şi cvasi-fiscal, limitarea deficitului de cont curent şi susţinerea, într-un mod mai

eficient, a eforturilor de reducere a inflaţiei; exercitarea unei guvernări corporatiste mai eficiente şi creşterea

veniturilor colectate la buget; armonizarea legislaţiei fiscale cu normele Uniunii Europene; creşterea eficienţei administraţiei fiscale; asigurarea transparenţei în cheltuirea banului public.

Înscrierea României într-un proces de creştere economică va impune, în perioada următoare, o politică bugetară uşor mai restrictivă, care va trebui să respecte următoarele coordonate:

fundamentarea şi dimensionarea cheltuielilor bugetare în funcţie de veniturile certe;

restructurarea cheltuielilor bugetare, în funcţie de ierarhizarea realistă a priorităţilor, ceea ce va face posibilă trecerea de la un “buget de mijloace” la un buget orientat spre politici economice, - “bugetul pe programe”;

41

Globalizare şi regionalizare creşterea autonomiei financiare a autorităţilor locale.

Taxa pe valoarea adăugată, accizele şi contribuţiile la asigurările sociale vor constitui pilonii fundamentali ai sistemului românesc de impozite. Reforma sistemului de impozite va fi consolidată pe baza cerinţelor de lărgire a bazei de impozitare şi de raţionalizare a ratelor marginale de impozitare.

Guvernul consideră că, prin politica veniturilor salariale, munca trebuie să redevină o valoare socială. În acest sens se vor lua măsuri pentru ierarhizarea salariilor în funcţie de importanţa domeniului şi, mai ales, pentru corelarea evoluţiei veniturilor salariale cu performanţele agenţilor economici.

În cadrul politicii monetare şi a cursului de schimb, scăderea susţinută a inflaţiei va constitui unul din obiectivele principale ale programelor economice româneşti. Această evoluţie ţine seama de strategia de politică monetară, precum şi de principalele măsuri ce urmează a fi implementate pentru creşterea disciplinei financiare, reducerea arieratelor şi accelerarea reformelor structurale.

42

Globalizare şi regionalizare 2. Politicile de ajustare structurală

Restructurarea este un element important al ajustării structurale, menit, în principal, să pregătească companiile pentru privatizare. In acest sens, se au în vedere criterii de performanţă pentru echipele de management ale companiilor proprietate de stat, prin care urmăresc: închiderea capacităţilor de producţie ineficiente; realizarea de analize de piaţă şi strategice ale companiilor pentru a identifica segmentele viabile ale acestora şi a decide eliminarea secţiilor sau capacităţilor neviabile; disponibilizarea personalului, după ce s-au rezolvat problemele sociale; îmbunătăţirea echipamentelor şi tehnologiilor în unităţile viabile, utilizarea altor surse de finanţare pentru diminuarea costurilor de funcţionare.

Acţiunile de ajustare structurală vor urmări, în mod prioritar, sporirea productivităţii, a eficienţei şi calităţii produselor şi serviciilor. Procesul de restructurare a economiei româneşti are în vedere implementarea unui pachet de politici care să asigure compatibilizarea structurilor intra-sectoriale cu cele existente şi de perspectivă în ţările Uniunii Europene, ajustarea şi consolidarea structurilor economice pentru apropierea progresivă de nivelurile de competitivitate din economia ţărilor comunitare, inclusiv pentru folosirea mai bună a condiţiilor de acces pe piaţa Uniunii Europene a produselor româneşti.

Procesul de ajustare sectorială va cuprinde, pe de o parte, modernizarea şi dezvoltarea agenţilor economici cu potenţial de competitivitate şi, pe de altă parte, reorientarea, redimensionarea, închiderea parţială sau totală a unor unităţi de producţie fără perspective de a face faţă pieţei interne şi celei externe – acţiuni ce vor fi precedate de rezolvarea problemelor sociale.

Ajustarea structurală se va realiza pe fondul accelerării privatizării. Transferul proprietăţii de la sectorul de stat la sectorul privat va crea o structură de proprietate care să susţină creşterea competitivităţii şi adaptarea ofertei la cerinţele pieţei interne şi externe , ţinând seama, totodată, de obligaţiile asumate în cadrul organismelor internaţionale. Guvernul României este hotărât să accelereze procesul de privatizare, punând accent pe aspectul calităţii procesului, pe atragerea de investitori care au potenţial financiar şi tehnic şi o poziţie competitivă pe piaţă, capabili să asigure transformarea întreprinderilor preluate în operatori economici performanţi viabili.

În Programul de Guvernare pentru perioada 2001-2004 se acordă un loc important îmbunătăţirii substanţiale a mediului de afaceri şi se afirmă rolul fundamental pe care îl are sectorul privat pentru dezvoltarea economică şi socială susţinută, pentru relansarea economiei naţionale.

43


Guvernul este decis să promoveze un mediu stabil, neutru şi eficient pentru afaceri. În acest sens, se urmăreşte asigurarea unui cadru economico-financiar şi legal corespunzător, fiind propus un set complex de măsuri:

dezvoltarea competiţiei de piaţă, calmarea inflaţiei şi continuarea procesului de liberalizare a preţurilor, extinderea şi diversificarea instrumentelor bancare şi fluidizarea

fluxurilor financiare, revizuirea şi simplificarea sistemului de impozite şi de colectare a

acestora, combaterea evaziunii fiscale şi vamale, stimularea investiţiilor de capital românesc şi străin, creşterea fluxului de capital străin şi a colaborării economice

internaţionale, dezvoltarea capacităţii de absorbţie a inovării în mediul economic.

O pârghie hotărâtoare pentru restructurarea şi dezvoltarea economiei de piaţă este politica în domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM). Politica în acest domeniu urmăreşte valorificarea potenţialului IMM şi a sectorului cooperatist de a contribui semnificativ la creşterea economică durabilă, la crearea de noi locuri de muncă, sprijinirea inovării şi a progresului tehnic şi tehnologic şi dezvoltarea clasei de mijloc, cea care asigură stabilitatea economică şi socială a unei ţări. Pentru perioada 2001-2004, se prevede simplificarea şi îmbunătăţirea cadrului legislativ şi administrativ, susţinerea organizaţiilor de reprezentare a sectorului, îmbunătăţirea accesului IMM la finanţare şi îmbunătăţirea ofertei de servicii pentru IMM.

Susţinerea în continuare a dezvoltării IMM se va realiza folosind instrumente economice, astfel încât intervenţia publică să fie limitată, transparentă şi corespunzătoare cu necesităţile întreprinderilor mici şi mijlocii, măsurile de sprijin să nu distorsioneze funcţionarea mecanismelor pieţei. Administrarea şi aplicarea măsurilor de sprijin vor fi descentralizate către autorităţile locale sau contractate cu bănci comerciale, organizaţii neguvernamentale şi centre de servicii pentru IMM.

Modificările structurale din sistemul financiar-bancar au în vedere, cu deosebire, dezvoltarea sistemului bancar, a instituţiilor de credit şi bursiere concomitent cu creşterea eficienţei şi disciplinei financiar-bancare. Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiar-bancară va armoniza rigorile stabilităţii macroeconomice cu obiectivul creşterii sustenabile şi de durată. Politica financiar-bancară va contribui la stimularea economisirii şi a investiţiilor.

În prezent, deşi sistemul este stabil, există încă vulnerabilităţi şi slăbiciuni la nivel individual care necesită continuarea procesului de privatizare a băncilor cu capital

44

Globalizare şi regionalizare majoritar de stat şi integrarea cooperativelor de credit sub autoritatea BNR. De asemenea, se are în vedere creşterea exigenţei în procesul de autorizare a băncilor, precum şi îmbunătăţirea reglementărilor privind verificarea şi sancţionarea băncilor sau conducătorilor care nu asigură respectarea cerinţelor prudenţiale. Se va întări cooperarea cu alte autorităţi de supraveghere, naţionale şi străine, prin încheierea unor acorduri de cooperare în domeniul supravegherii bancare. Va continua procesul de armonizare a reglementărilor prudenţiale cu cerinţele Uniunii Europene şi cu recomandările Comitetului de la Basel.

Condiţiile existente în societatea românească impun ca administraţia publică centrală şi locală să fie supusă unui proces de schimbare, reforma administraţiei realizându-se concomitent pe patru planuri:

în plan strategic, prin care să se redefinească rolul statului, în sensul delimitării rolului statului de cel al organizaţiilor private;

în plan legislativ, urmărindu-se diminuarea densităţii reglementărilor, o utilizare mai mare a legilor cadru, lăsând o marjă de manevră ridicată autorităţilor executive;

în plan organizaţional, orientată către reducerea ierarhiilor, simplificarea procedurilor şi supleţea posibilităţilor de acţiune, în sensul creşterii puterii de a delega execuţia sarcinilor publice către organisme care nu fac parte din administraţie;

în planul mentalităţii profesionale, adică o schimbare a modurilor de acţiune a aleşilor politici, a funcţionarilor dar şi a cetăţenilor.

Guvernul apreciază că reforma administraţiei publice este un obiectiv central. În consecinţă, se propun o serie de măsuri care au ca scop creşterea eficienţei sectorului public prin training intensiv, simplificarea structurilor de management public şi creşterea utilizării tehnologiei informaţiei.

Dezvoltarea agriculturii şi dezvoltarea rurală constituie doi piloni ai politicii de dezvoltare integrată durabilă în spaţiul rural, care are în vedere promovarea unui amplu program de dezvoltare rurală în toate zonele ţării - în cadrul unui concept de dezvoltare rurală integrată, economică şi socială, a satului românesc. Se urmăreşte, de asemenea, asigurarea unui mediu mai favorabil pentru atragerea capitalului străin, în vederea susţinerii programelor investiţionale şi de dezvoltare a producţiei agricole în România precum şi în vederea diversificării economiei rurale.

Ponderea deţinută de agricultură în cadrul economiei naţionale, cât şi multitudinea obiectivelor care trebuie realizate în vederea integrări în U.E. sunt argumente forte care au determinat Guvernul să acorde o importanţă deosebită implementării de programe de reformă şi restructurare în agricultură.

45

Globalizare şi regionalizare În concordanţă cu starea actuală a sectorului agricol, Guvernul consideră că obiectivul principal al dezvoltării agriculturii pe termen scurt şi mediu trebuie să fie creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole, în vederea asigurării securităţii alimentare a populaţiei, creşterea contribuţiei acestei ramuri în schimburile economice externe, în condiţiile respectării cerinţelor protejării şi ameliorării mediului înconjurător. Obiectivele propuse urmăresc atingerea parametrilor minimali de performanţă în vederea integrării în Uniunea Europeană.

Realizarea obiectivelor politicii agricole are în vedere efectele implementării unui amplu pachet legislativ, cu privire la crearea unor exploataţii agricole eficiente, sprijinirea agricultorilor prin credite avantajoase, destinate creşterii gradului de mecanizare, de fertilizare şi de irigare a culturilor agricole.

România a elaborat Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR), care a fost aprobat de Comisia Europeană în 12.12.2000 şi care fundamentează Programul SAPARD, ca instrument de pre-aderare (pre-FEOGA) dedicat sprijinirii agriculturii şi dezvoltării rurale. Strategia acestuia contribuie la pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană şi la consolidarea agriculturii româneşti, pentru a putea face faţă presiunii exercitate de competiţia de pe piaţa comunitară şi, în egală măsură,pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale locuitorilor din zonele rurale.

Pivotul reformei structurale din agricultură îl constituie clarificarea şi restabilirea drepturilor de proprietate precum şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale din mediul rural, care să contribuie la consolidarea exploataţilor agricole.

Adâncirea reformelor structurale presupune perfecţionarea cadrului legal şi

instituţional pentru funcţionarea eficientă a pieţelor agricole şi rurale (piaţa

produselor, a materiilor şi serviciilor pentru agricultură, piaţa creditului şi cea

funciară).

În domeniul telecomunicaţiilor, cele mai multe servicii au fost deja liberalizate. Ultimele restricţii vor fi ridicate începând cu 1 ianuarie 2003 când Guvernul va asigura liberalizarea serviciilor de telecomunicaţii şi a reţelelor de piaţă. Legislaţia va fi pe deplin armonizată cu Directivele Comunităţii Europene până la 30 martie 2002.

Înţelegând că utilizarea intensivă a informaţiilor sporeşte spectaculos eficienţa şi productivitatea activităţilor economice şi sociale, şi în acord cu iniţiativa “Europa +”, Guvernul a inclus în programul său dezvoltarea societăţii informaţionale. Sunt

46

Globalizare şi regionalizare avute în vedere mai multe proiecte pentru a spori accesul pe Internet, pentru a organiza şi dezvolta comerţul electronic, precum şi pentru a furniza populaţiei servicii publice electronice.

3. Politicile sociale şi ale resurselor umane

Programul guvernului are ca scop creşterea gradului de ocupare a populaţiei şi armonizarea legislaţiei interne privind piaţa muncii cu acquis-ul comunitar relevant. Politica în acest sector va trece treptat de la măsuri pasive la măsuri active, punându-se mai puţin accent pe asigurarea cu mijloace financiare a şomerilor şi mai mult pe recalificarea lor şi pe crearea de locuri de muncă. Structura stimulentelor se va schimba prin adoptarea unei noi legi care urmăreşte reformarea sistemului ajutoarelor de şomaj şi stimularea creării de noi locuri de muncă.

Politicile sociale şi cele privind resursele umane sunt construite în baza prevederilor Cartei Sociale Europene revizuite şi a Codului Social European. Ele vor reflecta practicile instituite de Uniunea Europeană şi dezvoltate de modelul social european.

Principalele obiective în domeniul resurselor umane şi al politicii sociale urmăresc, de asemenea, în implementarea reformei în domeniul muncii, educaţiei, culturii, sănătăţii şi sistemului social.

Educaţia şi formarea continuă. Sistemul educaţional este privit ca o prioritate naţională de către Guvern. Programul de guvernare în acest domeniu, pentru perioada 2001-2004, se concentrează pe o serie de factori decisivi: asigurarea educaţiei de bază pentru toţi, capacitatea de autoperfecţionare a sistemului educaţional, învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică, formarea continuă în contextul societăţii educaţionale.

Politica în domeniul culturii. România are o strategie culturală modernă, compatibilă cu modelele europene, reflectând principiile de bază ale Comunităţii Europene şi asigurând condiţiile pentru satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor culturale ale cetăţenilor, atât la nivel local cât şi naţional.

Cultura este tratată ca un factor major pentru realizarea coeziunii sociale, fiind recunoscută ca o resursă importantă pentru dezvoltarea României, reforma culturală recunoscând valoarea moştenirii naţionale în contextul culturii mondiale.

47

Globalizare şi regionalizare Politica socială. Reforma în politicile sociale vizează diferite categorii de populaţie care întâmpină dificultăţi în procesul de tranziţie economică (persoane cu handicap, persoane în vârstă sărace etc.) şi se referă la îmbunătăţirea sistemului de pensii, axarea pe măsuri active în domeniul ocupării populaţiei şi protecţiei şomerilor, armonizarea legislaţiei cu normele UE, lupta împotriva sărăciei şi continuarea reformelor sistemului de ocrotire a copiilor.

În noul context economic al României, populaţia tânără este o categorie vulnerabilă. În cursul acestui an a fost elaborat Planul Naţional de Acţiune pentru Tineret, care asigură şi o viziune, din perspectiva regiunii balcanice, asupra rolului tineretului în asigurarea stabilităţii în această zonă.

România a făcut progrese evidente în ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei roma. In anul în curs a fost adoptată “Strategia pentru îmbunătăţirea situaţiei populaţiei roma din România”. România promovează în mod activ o politică pozitivă pentru protejarea minorităţilor. Identităţile culturale şi lingvistice sunt apărate prin intermediul sistemului educaţional.

4. Politicile de protecţie a mediului

România a aderat la majoritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind mediul şi protecţia naturii. Prevederile acestor documente sunt preluate în legislaţia românească, în conformitate cu prevederile Constituţiei.

După participarea la Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, România şi-a sporit semnificativ măsurile de soluţionare a problemelor de mediu. Acordul de Asociere între România şi UE prevede că politicile de dezvoltare în România trebuie să fie bazate pe principiul dezvoltării durabile şi că acestea trebuie să ia în considerare potenţialele efecte asupra mediului.

Politica de protecţie a mediului este concepută ca parte integrantă a programului de dezvoltare şi restructurare economică şi are ca scop armonizarea politicii şi practicii româneşti în domeniul mediului cu directivele UE în domeniu. Politica în domeniul mediului se referă nu numai la măsurile şi acţiunile de refacere a zonelor afectate, ci şi la cele de prevenire a producerii altor dezastre.

În cadrul Planului Naţional de Adoptare a Acquis-ului Comunitar de Mediu, România va asigura transpunerea legislativă a acquis-ului comunitar de mediu, în special în domeniile evaluării impactului asupra mediului (calitatea aerului, a apei, managementul deşeurilor, controlul poluării industriale, a substanţelor chimice şi a zgomotului), dar va asigura şi întărirea capacităţii instituţionale specifice.

48


Guvernul României, prin Bugetul de stat, va asigura cu prioritate fonduri pentru co-finanţarea proiectelor incluse în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAPM), a căror principală sursă de finanţare o reprezintă fondurile alocate de UE prin instrumentul de preaderare ISPA.

5. Politica regională

Cadrul legal al politicii şi dezvoltării regionale este asigurat, în principal, de Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională, care stabileşte obiectivele, cadrul instituţional, competenţele şi instrumentele specifice pentru realizarea politicii de dezvoltare regională în România.

Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare regională se referă la diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor defavorizate, prevenirea producerii de noi dezechilibre, stimularea cooperării interregionale interne şi internaţionale care contribuie la progresul economic şi social.

Obiectivele strategice ale dezvoltării regionale în România vizează: promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate regiunile ţării, în

vederea îmbunătăţirii competitivităţii şi realizării unei creşteri economice permanente;

promovarea unei dezvoltări spaţiale armonioase şi a reţelei de localităţi; creşterea capacităţilor regiunilor de a-şi susţine propriul proces de

dezvoltare; crearea şanselor egale în ceea ce priveşte accesul la informare, cercetare-

dezvoltare tehnologică, educaţie şi formare continuă a populaţiei din zonele periferice;

promovarea unor politici diferenţiate, conform unor particularităţi zonale; reducerea decalajelor de dezvoltare dintre judeţe, dintre mediul urban şi

rural, dintre zone centrale şi periferice; prevenirea apariţiei unor zone probleme

Obiectivele generale şi strategice se realizează treptat şi etapizat, prin implementarea Planului Naţional de Dezvoltare Regională (PNDR), care este parte integrantă a Planului Naţional de Dezvoltare. Prin PNDR guvernul stabileşte şi fundamentează priorităţile naţionale de dezvoltare regională, identifică măsurile şi programele prin care se pot realiza şi asigură cadrul instituţional pentru implementarea acestora. Măsurile, programele şi proiectele regionale sunt finanţate din resurse interne, concentrate în Fondul Naţional de Dezvoltare Regională şi resurse externe, reprezentate, în principal, de sprijinul financiar acordat României de către UE în cadrul Programul naţional Phare - componenta

49

Globalizare şi regionalizare coeziune economică şi socială. Pentru accesarea fondurilor Phare – componenta coeziune economică şi socială - PNDR constituie documentul care fundamentează solicitarea României de ajutor financiar din aceste fonduri.

PNDR se realizează în cadrul unui larg larg parteneriat între instituţii ale administraţiei centrale şi locale, agenţii de dezvoltare regională, alte instituţii neguvernamentale, numeroase alte instituţii cu activitate relevantă pentru dezvoltarea ţării, precum şi parteneri economici şi sociali.

Un rol important în dezvoltarea regională îl are şi cooperarea transfrontalieră. Obiectivul general al cooperării transfrontaliere este promovarea dezvoltării economice şi sociale a regiunilor de graniţă prin identificarea şi valorificarea oportunităţilor de cooperare.

Obiectivul general al PND este orientarea şi stimularea dezvoltării economice şi sociale a ţării pentru obţinerea unei creşteri economice durabile şi crearea de locuri de muncă stabile. Un rol important în realizarea acestui obiectiv îl are stabilirea axelor naţionale prioritare de dezvoltare şi pe baza lor elaborarea şi implementarea de măsuri, programe şi proiecte care să concretizeze aceste priorităţi.

Implementarea obiectivelor conţinute în Planul Naţional de Dezvoltare şi în Programul Economic de Preaderare va contribui la accelerarea modernizării economiei şi societăţii, prin punerea în valoare în condiţii de eficienţă şi competitivitate a potenţialului real de care dispune România şi va permite realizarea unui mediu economic favorabil, stabil şi predictibil.

50

Globalizare si Regionalizare

Documents

Transcript of Globalizare si Regionalizare