Glanda tiroida

Glanda tiroida isi face simtita prezenta atunci cand nu functioneaza: efectele imbolnavirii ei sunt vizibile in scurt timp.

Glanda tiroida, situata in regiunea gatului, este formata din doi lobi uniti printr-un istm. Ea secreta doi hormoni: tiroxina (T4) si triiodotironina (T3) intr-o proportie mai mica. Atat tiroxina cat si triiodotironina circula legate de proteine serice, fractiile libere raspunzatoare de efectele biologice fiind de numai 0,04% din totalul T4 si 0,4% pentru T3.

Cum se realizeaza controlul secretiei tiroidiene?

Controlul functiei tiroidiene este realizat la nivel central de hormonul hipotalamic de eliberare a tirotropinei (TRH) si de tirotropina (TSH) secretata de hipofiza anterioara. Aportul de iod din alimentatie este foarte important pentru sinteza hormonilor tiroidieni (aportul zilnic trebuie sa fie de 150 g).

Care sunt principalele efecte ale hormonilor tiroidieni?

Hormonii tiroidieni exercita efecte metabolice in diferite tesuturi ale organismului prin cresterea consumului de oxigen si a productiei de caldura ca rol principal dar au si efecte specifice pe diferite organe cum ar fi cresterea frecventei si debitului cardiac, cresterea activitatii digestive, efecte scheletice ce contribuie la cresterea si modelarea oaselor, controlul centrului respirator, efecte pe musculatura, sistem nervos. Toate aceste efecte sunt exacerbate in hipertiroidism si diminuate in hipotiroidism, fiind direct raspunzatoare de tabloul clinic specific.

Cum investigam glanda tiroida?

In scopul evaluarii statusului functional si determinarii etiologiei disfunctiei glandei sau anomaliilor structurale se pot efectua urmatoarele ivestigatii:dozarea nivelului seric al hormonilor tiroidieni (T3, T4, T3 liber, T4 liber) dar si TSH; ecografia tiroidiana (diferentiaza nodulii solizi de cei chistici: ghideaza punctia); scintografia tiroidiana (marimea si forma glandei, localizarea formelor functionale); dozarea anticorpilor antitiroida; biopsia glandei tiroide in precizarea naturii benigne/maligne a nodulilor tiroidieni.Hipertiroidismul este consecinta excesului de hormoni tiroidieni eficace la nivelul tesuturilor, hormoni sintetizati in exces la nivelul glandei. Simptomele sunt hiperactivate, labilitate afectiva, insomnie, intoleranta la caldura, palpitatii, oboseala, "lipsa de aer" la efort, scadere ponderala cu pofta de mancare crescuta (la tineri) sau scazuta (la batrani), reducerea sau disparitia sangerarii menstruale, scaderea libidoului, tranzit intestinal accelerat, sete, poliurie, prurit. Semnele care apar sunt tahicardie, gusa, tegumente calde, catifelate, transpiratii abundente, tremor fin al extremitatilor, hiperchinezie, hiperreflexie, eritem palmar, onicoliza, alopecie, retractie palpebrala, exoftalmie.

Hipotiroidismul este consecinta deficitului de hormoni tiroidieni. La copii se manifesta prin intarzierea cresterii dar si cu retard psihic, tulburari de memorie, pubertate intarziata. La adulti apar astenie,

intoleranta la frig, letargie, crestere in greutate, constipatie, dureri musculare sau/articulare, tulburari menstruale, caderea parului. Concomitent, pacientul are pielea uscata, ingrosata si rece, par subtire, voce ragusita, unghii friabile, infiltratie tegumentara, predominant periocular si periferica, bradicardie, colectii lichidiene in pleura sau pericard.

Gusa este reprezentata de cresterea de volum a glandei. Din punct de vedere al functiei glandei tiroide, pacientii pot fi:eutiroidieni (functie normala), hipertiroidieni hipotiroidieni.Doar o crestere asimetrica poate fi consecinta unei formatiuni tumorale benigne (adenom) sau maligne. Nodulii tiroidieni pot fi maligni sau benigni. Se diagnosticheaza prin palpare sau ecografie. Factorii de risc pentru caracterul malign al unui nodul sunt: radioterapie externa in doze antiinflamatorii la nivelul capului sau gatului in copilarie sau adolescenta, antecedente familiale de carcinom tiroidian medular, varsta sub 20 de ani sau peste 60 de ani, sexul masculin. Clinic, sugestive sunt urmatoarele semne: nodul dur, unic, cu contur neregulat, aderent (fixat). Dar absenta factorilor de risc si a semnelor caracteristice nu exclud caracterul malign al unui nodul astfel incat se impune punctia cu ac subtire a nodulului.

Glanda tiroidaGlanda tiroida este sub forma literei H sau fluture. Tiroida este situata la baza gatului, putin mai jos fata de „marul lui Adam”. Glanda tiroidă reglează metabolismul, funcţionarea sistemului nervos central, a celui cardiovascular, digestiv şi muscular. O parte din dereglarile glandei tiroide pot fi determinate de o alimentatie defectuoasa sau saraca in iod. Este bine de stiut ca afectiunile glandei tiroide apar de pana la zece ori mai frecvent la femei decat la barbati, inegalitate justificata de fluctuatiile hormonale din organismul feminin.Dereglarea tiroidei

Diagnosticul dereglarilor tiroidei se poate stabili relativ usor, prin proba sanguina, TSH, daca valoarea este mai mica de 0,01 mUI/l (unitati internationale). Pacientul poate fi indrumat catre un medic endocrinolog, care va stabili despre ce tip de hipertiroidie este vorba. Simptome ale dereglarii glandei tiroide – enumeram scaderea metabolismului bazal pana la 30-35% si faptul ca metabolismul protidic este tulburat. Tot simptome de tiroida sunt si atunci cand se tulbura si metabolismul calciului, al fosforului si protidelor – fapt ce poate conduce la aparitia osteoporozei (cititi despre dieta asociata cu osteoporoza pe site-ul nostru). Si in metabolismul lipidelor au loc tulburari insemnate. Cei care au probleme cu glanda tiroida manifesta simptome diverse, respectiv au dificultati legate de greutate, se simt vlaguiti, sunt nervosi, depresivi si nu suporta caldura sau frigul.Importanta iodului pentru ca tiroida sa functioneze optimIodul favorizează arderea grăsimilor. Persoanele care au probleme cu tiroida sunt în general supraponderale sau obeze.Tiroida produce hormonii triiodotironina (T3) si tiroxina (T4) iar dereglarile pot fi hipertiroidismul, o afectiune care produce hormoni in exces sau hipotiroidismul, o insuficienta de hormoni. Tiroida preia iodul din alimente, suplimenţi nutritivi sau sare iodată şi îl combină cu aminoacizi pentru a produce hormonii tiroidieni T3 şi T4. Hormonii mentionati regleaza metabolismul corpului omenesc si functiile organelor

interne. T3 şi T4 traversează organismul prin fluxul sanguin şi ajută celulele să convertească oxigenul şi caloriile în energie.In anumite zone din tara noastra iodul se gaseste in cantitate scazuta in sol, apa si alimente (in special in regiunile de deal, subcarpatice). Astfel, pentru suplimentarea iodului din alimentatie, a fost introdusa sarea iodata si pastilele cu iodura de potasiu.Surse alimentare de iod si vitamina E: alge marine, peste (hering, ton sau morun), nuci proaspete, paine din secara, cereale integrale, soia, crustacee, fasole verde, lactate, carne, ouale, sardine.Chiar daca iau medicamente speciale, persoanele cu hipotiroidism slabesc foarte greu si, de aceea, o dieta adecvata asociata cu activitatea fizica regulata constituie conditii esentiale pentru tratarea acestei afectiuni. Carenta de iod din dieta este asociata cu hipotiroidismul. O cantitate suficienta de iod poate fi luata din sarea de mare iar suplimentele trebuie luate numai la recomandarea medicului, pentru ca si un exces de iod poate conduce tot la hipotiroidism.DIETA RECOMANDATA pentru refacerea functiilor optime ale tiroidei:Pentru o alimentatie sanatoasa in caz de probleme cu tiroida este recomandat sa consumam alimente care contin iod: peşte, crustacee, alge marine, lactate, carne, legume şi fructe, sare iodata. (Atentie, iodul nu este stabil în sarea iodată. Conţinutul de iod din sare scade, dacă aceasta nu este depozitată corespunzător sau dacă punem sare în mîncare în timpul fierberii. Este mai bine daca adaugam sare atunci cand ne asezam la masa iar sarea sa fie cumparata in vid.). Cantitatea de iod din alimente scade la fierbere sau coacere astfel: din carne sau peşte scade cu 50% prin preparare, în legume şi fructe – cu 30%, iar în lapte – cu 25%.Pentru o alimentatie sanatoasa in caz de probleme cu tiroida este recomandat sa consumam alimente care contin Vitamina A: pestele gras, ficat, lapte si produse lactate. Aportul de vitamina A influenteaza in mare masura functionarea glandei tiroide si absorbtia de iod. Diabeticii sau cei ce sufera de o activitate marita a glandei tiroide au nevoie de vitamina A in cantitate mai mare decat DZR. Pentru a sti cata vitamina A sa luam zilnic trebuie insa sa consultati medicul.Studiile arata ca si zincul imbunatateste functia glandei tiroide. Alimente bogate in zinc: cerealele integrale, laptele, pestele, scoicile, carnea de pasare, de vita sau de miel.

Pe scurt ce trebuie sa mancam in tratamentul tiroidei: mancaruri slabe, usoare, fara grasimi, iaurt, lactate degresate, fructe (pepenele galben este eficient in mod special), carne fiarta de curcan sau pui (fara piele), supe de legume, peste, ficat gatit slab, legume si fructe, cat mai multa apa (intre sase si opt pahare de apa pe zi). Este recomandat sa mancam in portii mici si dese (chiar si sase mese pe zi, dar mici) si sa nu mai mancati nimic dupa ora 19.00. Nimic nu trebuie sa fie prajit in ulei! Limitati pe cat de mult consumul de dulciuri, produse de patiserie, paste fainoase sau cartofi. Este recomandata folosirea suplimentelor alimentare care protejeaza glanda tiroida, precum vitaminele A si D, seleniu, zinc si uleiul de peste. Exercitiile fizice sunt la fel de importante pentru mentinerea sanatatii tiroidei precum este si alimentatia.Tratament naturist / medicina naturista pentru tiroida.Tratamentul naturist nu trebuie inlocuit cu cel alopat decat la sfatul medicului specialist. Un tratament naturist pentru glanda tiroida recomandat de cititori este infuzia de cretisoara si coada calului, 2 cesti pe zi (una dimineata si una seara cu o ora inainte de culcare). Un alt tratament naturist pentru probleme cu tiroida este cu suc de orz verde, 3×50 ml pe zi. Se recomanda Aloe Vera caci dizolva celulele tumorale, nodulii. Si propolisul este indicat caci regleaza glandele. Cu rezultate foarte bune se poate aplica tratamentul naturist cu sanziene galbene (dragaica). Se prepara infuzie din planta si se consuma doua cani pe zi. Ceaiul se bea incet cu inghitituri mici si rare, pentru a ramane cat mai mult in zona gatului. Planta infuzata se aplica pe zona anterioara a gatului timp de 20-30 de minute (se tine la cald, acoperindu-se cu un fular).

Ce trebuie evitat in tratamentul tiroidei?Pentru tratamentul tiroidei este bine sa evitati varza, alunele, migdalele, piersicile, ridichile sau spanacul. Acestea pot afecta secretia de hormoni tiroidieni. In plus, bolnavii de tiroida trebuie sa evite caldura excesiva si sa reduca sau sa elimine din alimentatie substantele cu actiune excitanta. “Apa cu vitamine si arome a aparut si pe piata din Romania. Deoarece contine indulcitori si coloranti, poate cauza disfunctii ale tiroidei, tumori ale tiroidei, hiperactivitate si poate bloca metabolismul zincului”, sustine specialistul in nutritie Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetari Alimentare din Bucuresti. Reduceti drastic consumul de carne la conserva, mezeluri si toate alimentele cu E-uri.NOUTATI: Pepenele galben – un ajutor activ in tratamentul tiroidei!In urma studiilor cercetatorilor francezi s-a constat ca pulpa fructului de pepene galben contine principii active cu structura asemanatoare tirozinei, care pot modifica activ secretia glandei tiroidei. In situatia in care exista un deficit de secretie tiroidiana (tiroidie) principiile active din pepenele galben se fixeaza pe suprafata celulelor secretoare si le determina sa elibereze hormoni. Atunci cand secretia si eliberarea de hormoni tiroidieni sunt mai intense (hipertiroidie), se blocheaza mecanismul celular de eliberare a tiroxinei.

Studiile arata ca persoanele care consuma in fiecare an aproximativ 70 de kilograme de pepene galben, sunt cu 40% mai putin expuse riscului de a avea un deficit de secretie tiroidiana, si cu 50% mai putin expuse la problemele legate de cresterea secretiei tiroidei. Este de retinut faptul ca fiecarei categorii de varsta i se recomanda sa consume cel putin o cana cu apa seara, dupa ce a mancat pepenele galben. Specialistii sustin ca numai dupa ce este consumata apa incepe procesul de reglarea a tiroidei si de aici a tuturor celorlalte glande. Consumul de pepene galben nu este recomandat insa persoanelor cu diabet. Puteti tine o cura cu pepene galben de o luna sau doua atunci cand acesta se gaseste in sezon.FAPT DIVERS:Monica Anghel este celebra nu numai pentru vocea extraordinara ci si pentru cura de slabire pe care a incercat-o de mai multe ori. La un moment solista a reuşit să dea jos 20 de kilograme cu ajutorul regimului alimentar disociat însă, din cauza tratamentului pentru tiroida, s-a îngrasat la loc. A luat medicamente pentru tratamentul tiroidei dar la un momuent dat a renuntat la ele pentru ca se ingrasase foarte tare. “Am luat pastilele însă, după ceva vreme, am observat că mă ingrasam vazand cu ochii. Prin urmare, am luat hotararea sa renunt la aceste medicamente, deşi doctorii nu au fost de acord”, a declarat solista în emisiunea “Agentul VIP” de la Antena 2.Dacă glanda tiroida nu functioneaza corespunzător, tesuturile retin apa, iar bolnavul are un aspect buhait. Asta nu înseamnă neaparat că este gras. Este necesara activitatea fizica zilnica iar micul dejun trebuie sa fie cea mai consistenta masa a zilei.

GLANDELE PARATIROIDE

Actualităţi de histologie şi patologie

Dr. Angela Borda1, Dr. Nicole Berger2, Dr.Jung Janos3 1Disciplina de Histologie, UMF Târgu-Mureş2Laboratorul de Anatomie Patologică Hôtel Dieu, Universitatea Lyon Sud, Lyon, Franţa3Disciplina de Anatomie Patologică, UMF Târgu-Mureş

Glandele paratiroide joacă un rol central în metabolismul calciului şi sunt esenţiale pentru viaţă. Volumul lor este mic în comparaţie cu rolul crucial pe care-l au în menţinerea echilibrului ionic al organismului şi, este cu siguranţă responsabil şi de întârzierea cu care au fost descoperite, glandele paratiroide fiind cele mai recent descoperite glande endocrine la om.

Activitatea paratiroidiană excesivă, hiperparatiroidismul, descris doar în urmă cu 70 de ani, este cauzat de disfuncţia uneia sau mai multor glande (hiperparatiroidism primar) sau de cauze extraparatiroidiene cum sunt insuficienţa renală cronică sau malabsorbţia intestinală cu tendinţa de scădere a calciului seric (hiperparatiroidism secundar).

Tratamentul chirurgical al acestei afecţiuni, destul de rară de altfel, impune cunoaşterea unor noţiuni de embriologie, anatomie şi microscopie normală şi patologică a acestor glande.

Embriologie

Glandele paratiroide (PT) îşi au originea embriologică în al treilea şi al patrulea arc branhial. Din al treilea arc branhial se dezvoltă glandele paratiroide inferioare (împreună cu timusul) şi de aceea se mai numesc paratiroidele III. Cele superioare sau paratiroidele IV, derivă, împreună cu corpul ultimobranhial (prin intermediul căruia celulele C migrează în tiroidă) din arcul al IV-lea şi au o poziţie mai constantă decât cele inferioare, în apropierea polului superior al tiroidei (1,2).

Anatomie

Glandele paratiroide au formă ovoidă turtită, uneori alungită, bilobată sau polilobată. Culoarea lor normală variază de la galben la portocaliu-brun în funcţie de numărul de celule adipoase şi oxifile din parenchim şi de gradul de congestie vasculară.

Dimensiunile medii aproximative sunt de 2-7/2-4/1-2 mm, iar greutatea normală a unei glande este cuprinsă între 35 şi 55 mg (3).

Numărul şi poziţia PT sunt variabile. Cunoaşterea acestor variaţii au un impact serios în explorarea chirurgicală a gâtului, la bolnavi cu hipercalcemie sau în intervenţii pe tiroidă, când pot fi îndepărtate accidental.

Aproximativ 80% (4) din populaţia adultă normală are patru PT, câte două perechi aşezate de obicei simetric, bilateral. 1-7% are trei, iar 3-13% cinci PT. La autopsie au putut fi identificate până la 12 PT la persoane sănătoase din punct de vedere endocrinologic (2). Cele mai frecvente localizări ale glandelor PT supranumerare sunt în timus, ligamentul tiro-timic, submucoasa esofagului sau a hipofaringelui şi în multe alte locuri, chiar şi în peretele vaginal (1,5). Glande supranumerare adevărate sunt cele care au o localizare diferită de a celor patru întâlnite în mod normal şi cântăresc cel puţin 5g.

PT superioare au o aşezare mai constantă decât cele inferioare, în apropierea polului superior al lobilor tiroidieni (la aproximativ 1 cm sub intersecţia nervului recurent cu artera tiroidiană inferioară), sub capsula tiroidiană, sau chiar intratiroidian. În mod excepţional ele se pot găsi retrofaringian, retroesofagian, sau lateral de laringe.

PT inferioare se găsesc în apropierea polului inferior al tiroidei, dar datorită originii lor embriologice pot prezenta importante variaţii de localizare: paratraheal, în apropiere sau incluse în timus, în mediastinul superior.

Histologie

Fiecare glandă paratiroidă este învelită şi separată de ţesuturile din jur de o capsulă conjunctivă foarte subţire, care trimite în interior septe, compartimentând-o în lobuli. Vasele de sânge şi nervii intră şi ies din glandă de-a lungul acestor septe.

Parenchimul glandei este organizat sub formă de cordoane sau cuiburi de celule secretoare, celulele principale (fig.1), care secretă parathormonul şi care sunt singurele celule normale ale parenchimului paratiroidian. Se mai pot întâlni celule oxifile, dar acestea nu sunt altceva decât variante morfologice şi funcţionale ale aceleiaşi celule principale.

Fig.1. Glandă paratiroidă normală: celule principale şi celule adipoase. Col. HE (10X)

Celulele principale sunt poligonale (8-10μ) şi sunt separate de stroma înconjurătoare printr-o membrană bazală. Ele au un nucleu rotund, hipocrom, dispus central. Citoplasma este palid colorată în roz, discret vacuolară în majoritatea celulelor, pe preparatele bine fixate. Aspectul vacuolar este dat de prezenţa glicogenului şi a picăturilor de lipide prezente în citoplasma celulelor principale în repaus. Într-o glandă normală, 70-80% din celulele principale sunt în repaus şi doar restul sunt active din punct de vedere secretor (6). Acestea din urmă conţin o cantitate foarte mică de lipide şi glicogen (7). Cantitatea de lipide intracitoplasmatice este, deci, invers proporţională cu activitatea secretorie a celulei şi este un indicator mai fidel al stării funcţionale, decât numărul celulelor adipoase stromale (8). Glicogenul intracitoplasmatic este PAS+, iar lipidele sunt sudanofile.

La copii, celulele principale sunt aşezate în cuiburi (fig.2). Înmulţirea, odată cu înaintarea în vârstă, a celulelor adipoase stromale, determină aşezarea lor în cordoane mai mult sau mai puţin ramificate. Rareori, celulele principale pot forma structuri glandulare, care conţin un material PAS + asemănător coloidului. Această posibilitate trebuie avută în vedere mai ales în cursul examenului extemporaneu, deoarece poate duce la confuzii de diagnostic a ţesutului paratiroidian cu cel tiroidian.

Fig.2. Glandă paratiroidă la un pacient de 15 ani: se remarcă raritatea celulelor adipoase. Col HE (4X)

Celulele oxifile (oncocite) sunt mai mari decât cele principale (>10 μ), au citoplasma intens acidofilă şi granulară datorită numeroaselor mitocondrii pe care le conţine, fiind asemănătoare morfologic cu celulele oxifile din alte glande endocrine sau cu celulele Hürthle din tiroidă. Nucleii sunt mici, sferici, şi hipercromi. Celulele oxifile apar în PT numai după pubertate, numărul lor creşte odată cu vârsta şi uneori formează mici noduli în parenchim. Celulele oxifile conţin o cantitate mică de glicogen, de lipide intracitoplasmatice şi nu au proprietăţi secretorii.

Stroma glandei cuprinde celule adipoase, vase de sânge şi o cantitate variabilă de ţesut conjunctiv. Celulele adipoase lipsesc în PT copilului mic. Ele apar în a doua decadă de viaţă şi se găsesc printre

celulele principale (fig.2). Se consideră că în mod normal, la adulţi, celulele adipoase reprezintă ceva mai puţin de 50% din masa glandulară, numărul lor crescând cu vârsta (6,9). Trebuie subliniat că ţesutul adipos are o distribuţie neregulată, fiind mai bine reprezentat la periferia glandei (fig.3). Acest aspect trebuie avut în vedere în cursul examenului extemporaneu al unui fragment de glandă PT, când raportul dintre parenchim şi stromă (ţesut adipos) nu poate fi corelat cu starea funcţională a glandei. În aceste cazuri singurul beneficiu al biopsiilor de glandă PT este diagnosticul de ţesut.

Vasele de sânge formează o foarte bogată reţea de capilare fenestrate, ca în toate glandele endocrine, care înconjoară fiecare celulă principală. Acestă bogată vascularizaţie explică de ce suprafaţa de secţiune a glandei este sângerândă, ajutând chirurgul să diferenţieze PT de ţesutul adipos sau de nodulii limfatici, care nu prezintă acest aspect.

Ţesutul conjunctiv se găseşte în cantitate foarte redusă la copii, dar cantitatea sa creşte cu vârsta, dând aspect lobulat PT.

Fig.3. Distribuţia neuniformă a ţesutului adipos în interiorul unei glande paratiroide: mai abundent la periferia glandei, în apropierea capsulei. Col. HE(10X).

Imunohistochimie. Celulele principale sunt citocheratin şi cromogranin pozitive (10). Ele reacţionează de asemenea cu anticorpi anti-parathormon, reacţia pozitivă fiind citoplasmatică şi limitată la granulele secretorii.

Celulele oxifile dau reacţii slab pozitive cu aceşti anticorpi.

Patologia glandelor paratiroide

Detectarea la un bolnav a unei hipercalcemii serice şi a unor concentraţii crescute de parathormon seric, indică faptul că una sau mai multe glande PT secretă hormoni în exces. Secreţia în exces a hormonului paratiroidian sau hiperparatiroidismul, poate fi primară sau secundară. În hiperparatiroidismul primar stimulul care determină secreţia de hormoni în exces în una sau mai multe glande paratiroide, nu este cunoscut. Hiperparatiroidismul secundar este întâlnit în sindroame de malabsorbţie sau în boli renale şi este o boală frecventă în era hemodializei şi a transplantului renal.

În ordinea descrescătoare a importanţei, cele mai frecvente cauze de hiperparatiroidism primar sunt: adenomul paratiroidian, hiperplazia paratiroidiană primară, carcinomul paratiroidian şi foarte rar, alte leziuni ale PT.

Adenomul paratiroidian

Adenomul paratiroidian (AP) este o tumoare benignă, compusă din celule principale şi/sau oxifile, ce interesează o singură glandă PT (1). Majoritatea cazurilor de hiperparatiroidism primar (75-80%) sunt cauzate de AP (3,11,12).

AP este o tumoare solitară. Noţiunea de adenom dublu este din ce în ce mai mult contestată în literatura de specialitate, deoarece, pe de o parte, puţine cazuri îndeplinesc criteriile de definiţie, pe de altă parte, s-a constatat că marea majoritate a pacienţilor cu adenoame duble, au prezentat hiperparatiroidism recidivat şi aveau de fapt şi celelalte glande paratiroide hiperplazice. În momentul de faţă, diagnosticul de adenom dublu se face după criterii foarte precise: prezenţa tumorii în două glande PT, glande restante normale, absenţa în antecedentele familiale a unor afecţiuni ale glandelor PT, ablaţia celor două glande tumorale trebuie să fie curativă la urmărirea timp îndelungat a bolnavilor (13,14). În cazul în care hipercalcemia recidivează, după ablaţia celor două glande, diagnosticul trebuie reconsiderat în favoarea hiperplaziei paratiroidiene.

AP poate să apară oriunde există ţesut paratiroidian normal. Cea mai frecventă localizare este însă în glandele inferioare. Localizarea AP în glandele ectopice este responsabilă de hiperparatiroidismul persistent sau recurent.

Deşi poate să apară oricând de-a lungul vieţii, cea mai frecventă vârstă este de 40 ani. Macroscopic: AP apare ca o tumoare ovoidă sau polilobată, încapsulată, de culoare roşie-brună. De

cele mai multe ori leziunea înlocuieşte glanda normală, din care mai poate persista, în adenoamele mici, o

fină bandă de ţesut paratiroidian normal sau atrofic, numită rim (fig.4). Rimul este prezent în aproximativ 50-60% din cazuri; culoarea sa galbenă, contrastează cu culoarea roşie-brună a adenomului (14).

Fig.4. Adenom paratiroidian (stânga imaginii) şi rimul de ţesut normal (dreapta imaginii). Col. HE (4X).

În adenoamele mari se pot întâlni focare hemoragice sau de degenerare chistică. Capsula acestor adenoame poate fi groasă şi uneori aderentă de ţesuturile din jur; aceste aspecte trebuie avute în vedere la diagnosticul diferenţial cu carcinomul paratiroidian.

Greutatea AP variază între 250 mg şi câteva grame şi este direct proporţională cu hipercalcemia serică (3).

Microscopic: tumoarea este compusă din cordoane, sau cuiburi de celule principale, printre care se găseşte o fină reţea de capilare. Uneori celulele au nuclei dispuşi palisadic, formând rozete în jurul capilarelor, alteori formează glande.

Celulele principale sunt în general mai mari decât cele din glanda normală. Ele au citoplasma palid eozinofilă sau clară, cu un conţinut foarte mic de lipide sau chiar absent, semn că celulele au activitate secretorie. Nucleii sunt în general rotunzi, situaţi central, cu cromatina densă şi nucleol situat central (fig.5). Ca şi în alte tumori endocrine benigne, se pot întâlni nuclei mari, hipercromi, diseminaţi în întreaga tumoare sau grupaţi în focare (fig.6). Uneori, se pot observa celule multinucleate cu nuclei neregulaţi, hipercromi(15). În AP mitozele lipsesc sau sunt foarte rare. Se admite în prezent, că, tumorile paratiroidiene care au mai mult de 1 mitoză/10 câmpuri microscopice la obiectivul mare, trebuie serios evaluate pentru excluderea unui carcinom (3,9,12,16).

Fig.5. Adenom paratiroidian: aspect monomorf al celulelor principale. Col. HE (40X).

Fig.6. Adenom paratiroidian: pleomorfism nuclear marcat. Col. HE (20X).

AP pot conţine frecvent structuri chistice ce seamănă cu foliculii tiroidieni: sunt delimitate de un epiteliu cubic, pot fi goale, sau pot conţine un material eozinofil PAS+ asemănător coloidului, dar care nu conţine tiroglobulină (fig.7). Se mai pot observa structuri glandulare, papilare, ce pot preta la confuzii cu un carcinom papilar.

Fig.7. Adenom paratiroidian: structuri chistice asemănătoare foliculilor tiroidieni, cu material eozinofil în lumen. Col. HE (10X).

În general, stroma este redusă, dar tumorile mari pot conţine cantităţi importante de ţesut conjunctiv fibros sau chiar amiloid. Celulele adipoase lipsesc în AP. Absenţa adipocitelor stromale este considerată de mulţi autori ca un criteriu esenţial de diagnostic diferenţial cu hiperplazia paratiroidiană. Uneori se pot însă observa mici grupuri de adipocite, iar prezenţa lor nu exclude diagnosticul de AP (17).

Rimul apare microscopic ca o bandă de ţesut paratiroidian normal sau atrofic, situat în afara capsulei AP. Absenţa rimului nu exclude diagnosticul de AP, deoarece adenoamele mari pot înlocui în totalitate glanda paratiroidă normală sau rimul poate rămâne neobservat la secţionarea şi includerea glandei. În general, probabilitatea descoperirii rimului este mai mare în adenoamele mici. Celulele rimului sunt mai mici, mai uniforme şi conţin mai multe lipide intracitoplasmatice decât celulele adenomului. De asemenea, între celulele principale, se găsesc un număr variabil de celule adipoase, absente în general în parenchimul adenomului.

Glandele paratiroide asociate AP au o greutate normală. Celulele principale au o cantitate crescută de lipide în citoplasmă (sunt în repaus), iar numărul de celule adipoase este crescut, dând glandei un aspect atrofic (fig.8).

Fig.8. Aspect atrofic al unei glande paratiroide la un pacient cu adenom paratiroidian. Col HE (20X).

Variante ale adenoamelor paratiroidieneAdenoamele paratiroidiene oncocitare sau oxifile sunt rare. Ele sunt slab funcţionale, astfel încât, la

un volum foarte mare, hipercalcemia serică este minimă (1). AP formate exclusiv din celule oxifile sau oncocite sunt extrem de rare, de obicei celulele oxifile

fiind amestecate cu celule principale. Pentru ca un adenom să poată fi numit oncocitar, trebuie ca 90% din celule să fie oncocite (10,18,19).

Lipoadenoamele sunt tumori benigne ce pot cauza hiperparatiroidism. De obicei sunt leziuni circumscrise, încapsulate, caracterizate printr-o proliferare dublă, parenchimatoasă şi stromală (10). Componenta parenchimatoasă cuprinde atât celule principale cât şi oncocite aşezate în cordoane ramificate şi anastomozate. Stroma este abundentă şi este formată din ţesut adipos, fibros şi mixomatos, uneori cu infiltraţii limfoide.

Hiperplazia paratiroidiană primară

Hiperplazia paratiroidiană primară se defineşte ca o creştere în volum a masei parenchimatoase în mai multe glande paratiroide, însoţită de o secreţie crescută de parathormon. Stimulul, care determină acest proces, nu este cunoscut (1). Ea este o altă cauză de hiperparatiroidism primar şi se poate asocia cu unul sau mai multe din sindroamele MEN (multiple endocrine neoplasia) (1).

În majoritatea cazurilor, hiperplazia paratiroidiană primară se produce prin proliferarea celulelor principale (14), rareori este o hiperplazie cu celule clare. Stimulul pentru proliferarea celulelor principale este necunoscut, dar se presupune că este un factor seric ce ar avea acţiune mitogenă asupra celulelor principale.

Încă de la descriere, în 1958, s-a constatat că este dificil de diferenţiat hiperplazia paratiroidiană primară de AP. Diagnosticul diferenţial este imposibil pe baza examenului histopatologic al unei singure glande paratiroide mărite de volum, necesitând examinarea ţesutului din cel puţin două glande PT (1).

Macroscopic, toate cele patru glande sunt mărite în volum în mod egal sau inegal, glandele inferioare putând fi mai mari (14,20). Ocazional, doar una dintre glande este mai mare, putând duce la confuzii cu un adenom paratiroidian. Greutatea celor patru glande este de obicei de 1-3g, rareori putând

depăşi 10g. Culoarea glandelor este galben-brună spre roşiatică. Suprafaţa de secţiune este netedă, nodulară sau chistică în hiperplaziile mari.

În hiperplazia paratiroidiană primară nu există nici macroscopic şi nici microscopic un rim de ţesut paratiroidian normal.

Microscopic se poate prezenta sub mai multe forme:- hiperplazie difuză, formată din mase solide de celule principale şi/sau oxifile printre care numărul

de celule adipoase au scăzut dramatic sau chiar au dispărut (fig.9 şi 10).- hiperplazia nodulară sau pseudoadenomatoasă este mult mai frecventă decât cea difuză (fig.11).

Ea este formată din noduli circumscrişi de celule principale şi/sau oxifile în care lipsesc celulele adipoase. Un număr mic de celule adipoase se pot observa în stroma internodulară.

În general, celulele implicate în hiperplazia paratiroidiană primară sunt celule principale; ele sunt ceva mai mari decât în mod normal, uniforme, cu mici variaţii în dimensiunea şi forma nucleilor (pleomorfismul accentuat este caracteristic AP). Ocazional, se pot întâlni mitoze, dar sunt la fel de rare ca şi în AP.

- hiperplazia cu celule clare este foarte rară (3). Ea se poate asocia cu sindromul MEN tip I (21,22). Greutatea glandelor este mai mare în aceste cazuri, putând atinge 5-10g. Glandele hiperplazice au o formă neregulată şi o culoare maronie. Histologic sunt compuse în exclusivitate din plaje de celule poliedrice, mari, cu citoplasma clară, care conţine glicogen, dar nu şi lipide. Nucleii sunt rotunzi, cu nucleol excentric, uneori multipli. Ultrastructural s-a demonstrat că aspectul clar al celulelor se datorează numeroaselor vacuole care provin din veziculele golgiene şi care conţin depozite de hormon paratiroidian (23).

Fig.9. Hiperplazie paratiroidiană primară cu celule principale şi oxifile. Numărul de celule adipoase este foarte scăzut. Col. HE (10X).

Fig.10. Hiperplazie paratiroidiană primară cu celule principale şi oxifile. Celulele oxifile (dreapta imaginii) sunt mai mari şi au citoplasmă mai abundentă. Col. HE (20X).

Fig.11. Hiperplazie paratiroidiană primară cu aspect pseudoadenomatos. Col. HE (20X)

Diagnosticul diferenţial între hiperplazie şi adenom este extrem de dificil numai pe baza examinării unei singure glande extirpate. Mărimea glandei, greutatea şi forma ei, raportul relativ dintre parenchim şi stromă sunt criterii importante, dar nu suficiente. Un diagnostic corect implică examinarea nu numai a glandei rezecate ci şi a cel puţin unei biopsii dintr-o a doua glandă paratiroidă. Dacă aceasta conţine ţesut normal, diagnosticul va fi de adenom, şi de hiperplazie paratiroidiană dacă conţine ţesut hiperplazic. (14,24).

Carcinomul paratiroidian

Carcinomul paratiroidian (CP) este o tumoare malignă rară, derivată din celulele parenchimatoase ale glandei şi reprezintă deci o cauză rară de hiperparatiroidism primar (1-2%). Foarte rar, poate apare pe fondul unei boli endocrine familiale sau ca o consecinţă a hiperparatiroidismului secundar (25,14).

Doar 1/3 din bolnavii cu CP se prezintă la medic datorită unei mase tumorale mari, palpabile la nivelul gâtului, restul de 2/3 datorită simptomelor asociate hipercalcemiei marcate (mult mai ridicate decât în AP).

Macroscopic, CP este o tumoare mare, încapsulată (greu de deosebit de un AP) sau slab delimitată, aderentă de tiroidă sau de ţesuturile moi ale gâtului. Are culoare gri-cafenie şi consistenţă fermă, greutate mai mare decât AP, în medie 12g, putând ajunge până la 27g (1,10,14).

Microscopic, celulele tumorale au dispoziţie trabeculară caracteristică şi sunt despărţite prin benzi fibroase groase. Celulele tumorale sunt mari, cu nucleu rotund situat central, cu foarte mici variaţii de formă şi talie. Uniformitatea celulară este aproape o regulă, pleomorfismul marcat fiind mai degrabă caracteristic AP decât carcinoamelor. Se observă mitoze frecvente, invazie capsulară şi/sau vasculară (26).

După Schantz şi Castleman (27), cei care au descris pentru prima dată tumoarea, principalele criterii de diagnostic microscopic ar fi: dispoziţia trabeculară a celulelor tumorale, benzile fibroase groase, activitatea mitotică marcată, invazia capsulară şi vasculară. Cu excepţia invaziei vasculare, nici unul dintre aceste criterii nu este tipic CP.

Fibroza intratumorală poate să apară şi în adenoame, în cursul unor procese degenerative sau de remaniere (27), alături de hemosiderină şi un infiltrat inflamator cronic.

Mitozele sunt prezente în 80% din CP. S-a demonstrat însă că unele tumori paratiroidiene cu activitate mitotică sunt în realitate benigne, numai mitozele atipice fiind criterii certe de malignitate (14,27).

Invazia capsulară este prezentă în 2/3 din cazuri. Invazia adevărată, cea în care ţesutul tumoral erupe printr-o breşă din ţesut conjunctiv al capsulei, trebuie diferenţiată de pseudoinvazia capsulară, în care, ţesutul paratiroidian normal este inclus într-un proces de fibroză. Acest fenomen se poate observa frecvent în adenoamele paratiroidiene mari, care au sângerat. Foarte suspectă pentru malignitate este aderenţa tumorii la ţesuturile din jur, fenomen observat de chirurg intraoperator.

Invazia vasculară este prezentă în 10-15% din cazuri şi constituie un criteriu cert de malignitate. Ea trebuie evaluată totdeauna în vasele capsulei tumorale. În invazia vasculară adevărată, ţesutul tumoral trebuie să fie cel puţin parţial ataşat peretelui vascular. Câteva celule tumorale în lumenul unui vas pot constitui un artefact şi nu trebuie confundate cu invazia vasculară adevărată.

Un alt criteriu de malignitate este prezenţa metastazelor în limfonodulii regionali sau în oase, plămâni, ficat, dar prezenţa lor în momentul diagnosticului iniţial este rară (27). Apariţia metastazelor determină din nou hipercalcemie serică, care se normalizează odată cu extirparea lor chirurgicală.

Prognosticul CP este în general bun, cu supravieţuiri de lungă durată (16, 27), dar cu recidive frecvente. Prezenţa recidivelor întăreşte diagnosticul de malignitate în cazurile dificil de diferenţiat de tumori benigne paratiroidiene.

Se descrie şi în CP o variantă oncocitară, în care celulele au citoplasmă abundentă, granulară. (1).

Dificultăţi de diagnostic în carcinomul paratiroidian Au fost descrise CP nefuncţionale ce pot fi confundate cu carcinoame tiroidiene, mai ales dacă

celulele au o dispoziţie foliculară (carcinoame foliculare). Au fost descrise şi tumori intratiroidiene, ce conţin amiloid şi care au fost diagnosticate în mod eronat, carcinoame medulare tiroidiene. În aceste cazuri, examenul imunohistochimic, cu anticorpi anti-parathormon, constituie cheia diagnosticului.

Cele mai dificile probleme de diagnostic diferenţial, sunt însă cu AP. Nu rară este confuzia unui CP cu un AP, diagnosticul corect făcându-se doar retrospectiv, în momentul apariţiei recidivelor locale în regiunea gâtului. În aceste cazuri, leziunea iniţială are în mod sigur atipii histologice, dar ele sunt insuficiente pentru afirmarea malignităţii (27,28,29).

În diagnosticul diferenţial, trebuie să se ţină cont că CP sunt:- mai mari decât adenoamele (greutate de aproximativ 12g sau mai mare)- sunt aderente de ţesuturile moi ale gâtului- au un mod de creştere trabecular- au benzi fibroase groase - au activitate mitotică ridicată, cu mitoze atipice- prezintă invazie capsulară şi/sau vasculară. Studii recente încearcă să diferenţieze CP de AP cu ajutorul imunohistochimiei. Doi anticorpi,

împotriva a două proteine implicate în mod diferit în ciclul celular, Ki-67 un factor de proliferare nucleară şi proteina p27 inhibitoare a ciclului celular (30,31,32), au expresii diferite în cele două tumori. În carcinomul paratiroidian imunomarcajul cu MIB1, pentru Ki-67 are valori de aproximativ trei ori mai mari decât în AP (30,31), iar proteina p27 are valori foarte scăzute în comparaţie cu cele din adenoame (32). Aceste rezultate sunt încurajatoare, dar valoarea lor reală trebuie încă confirmată, înainte de a fi introduse în practica curentă.

Leziuni rare ale paratiroidei

Paratiromatoza Este o cauză rară de hiperparatiroidism, determinată de hiperplazia şi implicit hiperfuncţia unor

insule de ţesut paratiroidian situate în afara glandelor paratiroide, mai ales în ţesutul adipos al gâtului sau al mediastinului. Se presupune că aceste insule rămân diseminate în ţesutul adipos al gâtului în cursul dezvoltării embriologice a glandelor paratiroide. În mod normal, aceste insule de ţesut ectopic sunt inaparente, dar pot deveni hiperplazice când întreg ţesutul paratiroidian devine hiperplazic (33).

O leziune similară poate să apară consecutiv însămânţării de ţesut paratiroidian în cursul intervenţiilor chirurgicale (33).

Chisturi paratiroidieneChisturile paratiroidiene sunt rare şi pot fi confundate clinic cu un chist tiroidian. Ele sunt delimitate de o capsulă fibroasă subţire, în care se pot găsi insule de ţesut paratiroidian

normal şi conţin un lichid clar, bogat în parathormon. Chisturile paratiroidiene pot proveni din AP mari, degenerate şi pot determina hiperparatiroidism

primar. Altele pot proveni din degenerarea chistică a unor resturi embrionare a pungilor branhiale (34).

Examenul anatomopatologic al glandelor paratiroide

Tratamentul hiperparatiroidismului primar constă în îndepărtarea chirurgicală a glandelor PT hiperfuncţionale. Dacă îndepărtarea este incompletă, hiperparatiroidismul poate persista sau recidiva. Îndepărtarea în exces a PT poate cauza hipocalcemie.

Pentru a evita aceste inconveniente, este absolut necesară examinarea intraoperatorie macroscopică şi microscopică a PT atât de chirurg cât şi de anatomopatolog, a căror cooperare strânsă este o garanţie a succesului terapeutic (35). Examinarea microscopică intraoperatorie (extemporanee) a ţesutului paratiroidian se face prin secţiuni la gheaţă şi are în primul rând rolul de a identifica ţesutul paratiroidian şi în al doilea rând de a diferenţia adenomul de hiperplazie (tratamentul fiind diferit în cele două afecţiuni (36).

Protocolul recomandat şi utilizat în momentul de faţă este următorul (14,37): Chirurgical: - excizia chirurgicală a celei mai voluminoase glande paratiroide - o biopsie din cel puţin încă o glandă paratiroidăAnatomopatologic:

- măsurarea şi cântărirea obligatorie a celei mai mari glande şi a oricărui fragment de ţesut excizat - detectarea unui eventual rim de ţesut normal la periferia formaţiunii şi prelevarea lui, împreună cu

ţesutul tumoral, pentru examenul extemporaneu- dacă în glanda cea mai voluminoasă aspectul histologic este acela de hiperplazie a celulelor

principale, ţesutul adipos este absent, lipide intracitoplasmatice marcat scăzute, nucleii pleomorfi şi se observă prezenţa unui rim de ţesut normal, diagnosticul prezumtiv va fi acela de adenom. Acest diagnostic este susţinut şi de aspectul microscopic al biopsiei din cea de-a doua glandă PT, care trebuie să fie acela al ţesutului normal: celule adipoase şi celulele parenchimatoase ce conţin în citoplasmă o cantitate crescută de lipide.

- dacă în glanda cea mai voluminoasă aspectul histologic este acela de hiperplazie a celulelor principale, pleomorfismul nuclear este absent, ţesutul adipos este mult diminuat, iar rimul de ţesut normal este absent, diagnosticul presupus este de hiperplazie paratiroidiană. Confirmarea este făcută de aspectul microscopic al biopsiei dintr-o a doua glandă PT, care este acela al unui ţesut hiperplazic. Biopsia din a doua glandă PT este deci esenţială pentru diagnosticul diferenţial între hiperplazie şi adenom (24).

- unii autori recomandă utilizarea coloraţiilor histochimice pentru lipidele intracitoplasmatice (Sudanului IV sau a oil-red O) în cursul examenului extemporaneu (14). Se ştie că aproximativ 80% din celulele unei paratiroide normale sunt în repaus şi conţin lipide intracitoplasmatice. În stări de hiperfuncţie, lipidele intracitoplasmatice scad foarte mult sau lipsesc. În consecinţă, aceste reacţii histochimice ar fi utile pentru diferenţierea unui ţesut normal de unul hiperfuncţional, mai ales în examinarea biopsiilor mici de glandă PT (1,10,36). Trebuie avut însă în vedere faptul că ele dau rezultate adecvate doar în 80% din cazuri (14).

În practică, stabilirea afectării uneia sau mai multor glande numai pe baza unor criterii morfologice nu este deloc uşoară. Se preconizează pentru viitor, dozarea rapidă, intraoperatorie a hormonului paratiroidian. Studiile preliminare (14), demonstrează o scădere cu 86% a valorii serice a parathormonului în primele 15 min după ablaţia adenomului şi cu numai 27% după rezecţia unei singure glande în hiperplazii.

Dificultăţi de diagnostic în cursul examenului extemporaneu

Din punctul de vedere al chirurguluiIdentificarea macroscopică a PT se face în funcţie de localizare, formă, culoare, dar poate întâmpina

greutăţi datorită următoarelor considerente: distorsionarea organelor gâtului prin creşterea tumorală, localizări ectopice, glande atrofice în prezenţa unor adenoame, asemănarea cu un nodul tiroidian sau cu un nodul limfatic (36).

Din punctul de vedere al anatomopatologului Mulţi autori consideră că interpretarea eronată a secţiunilor la gheaţă este o sursă de greşeli

chirurgicale şi de explorare defectuoasă a paratiroidelor. Ţesutul paratiroidian se poate confunda cu ţesut limfoid (noduli limfatici, timus) sau cu ţesut

tiroidian, aceste confuzii având drept consecinţă persistenţa sau recidiva hiperparatiroidismului. Uneori, secţionarea incompletă a piesei congelate duce la interpretarea eronată de absenţă a ţesutului paratiroidian, când, în realitate, pe preparatele definitive, acest ţesut se va găsi la secţionare mai profundă.

Cea mai frecventă confuzie este însă cu ţesutul tiroidian, mai ales că, frecvent, bolile paratiroidei se asociază cu guşa nodulară (1,38).

Astfel, localizarea unui nodul nu reflectă totdeauna originea sa, de exemplu un nodul sechestrat în afara tiroidei (nodul parazit) poate fi confundat cu o glandă paratiroidă mărită în volum. Sau, uneori, ţesutul paratiroidian poate fi mascat printre nodulii tiroidieni, de care nu poate fi deosebit.

Microscopic, următoarele aspecte pot preta la confuzie cu ţesutul tiroidian:- arhitectura foliculară a celulelor paratiroidiene normale şi patologice, foliculi ce pot fi plini cu

material roz, asemănător cu coloidul - predominanţa celulelor oxifile poate simula un nodul tiroidian cu celule oxifile- modificările stromale dintr-un nodul tiroidian pot imita compartimentarea glandei paratiroide sau

edemul stromal accentuat în ţesutul congelat, poate da falsa impresie de ţesut adipos.

După LiVolsi (39), următoarele diferenţe morfologice pot fi luate în consideraţie la diferenţierea ţesutului paratiroidian de cel tiroidian: nodulii paratiroidieni au vascularizaţia mai delicată, au o mai pronunţată distribuţie în cuiburi a celulelor, celule care sunt mai mici decât cele foliculare ale tiroidei.

Uneori diagnosticul diferenţial este atât de dificil încât nu se poate realiza nici pe preparatele definitive, decât prin examinări imunohistochimice.

Glanda pineala, glanda misterioasa asociata cu cea de a saptea chakra

O glanda endocrina misterioasa asociata cu cea de-a saptea chakra este epifiza, denumita si glanda pineala. Epifiza se gaseste exact in centrul capului. Ea are forma unui con larg, de marimea unui bob de mazare, cantareste doar 0,16 grame si este situata la poarta de intrare dintre cel de-al treilea si al patrulea ventricul cerebral, fiind scaldata in fluidul cerebrospinal.

Glanda pineala a fost subiectul unor speculatii considerabile incepand de la greci si pana in ultimii ani. La mijlocul secolului al XVII-lea, Descartes considera ca ea este sediul sufletului ratiunii. Studiile moderne au pus in lumina faptul ca functionarea sa este implicata in ritmul circadian al corpului prin intermediul secretiilor ciclice si intermitente ale hormonului sau, melatonina. La anumite reptile sau amfibii, epifiza constituie un al treilea receptor de lumina localizat sub piele, in timp ce la oameni si mamifere ea ofera informatii asupra conditiilor luminoase exterioare prin intermediul unei legaturi neurale existente in ganglionul cervical superior (din ceafa). Desigur ca nu este singura informatie pe care o vehiculeaza.

Dezvoltarea recenta a osteopatiei craniosacrale a stabilit existenta unor unde fizice distincte care plutesc in fluidul cerebrospinal, fiind create de miscarile ritmice ale boltii craniene care includ musculatura si miscarile oaselor craniene. Osteopatii cranieni sunt antrenati sa simta aceste extinderi si contractii ritmice care exercita o presiune usoara asupra craniului si sa regleze ritmurile daca este necesar. Este evident ca pasul dintre palparea fizica si palparea energetica poate fi facut foarte repede de catre osteopatii suficient de sensibili. Astfel, doctorul John Upledger, fondator al unui institut la Palm Beach in Florida, actioneaza in acest sens de mai bine de zece ani. In Franta, Jean-Philippe Mathieu la Villeurbanne, Jean-Andre Gaunand la Nancy, Jean-Yves Noel la Saint-Malo si multi altii sunt capabili sa retraseze traumatismele din copilarie imprimate in tesuturi plecand de la palparea craniana si cea energetica. Gerard Sueur din Perigord, unul dintre osteopatii cei mai talentati ai generatiei sale a deschis calea unei viziuni globale a omului situata cu mult deasupra conceptiilor clasice despre corp. Toti acestia antreneaza literalmente sute de osteopati pe urmele lor.

Epifiza, sau glanda pineala, este situata intr-un canal vid, excelent punct de rezonanta pentru crearea oricarei vibratii sau oscilatii. Relatia pe care o intretine aceasta glanda atat cu ritmurile corporale cat si cu fluidul cerebrospinal ne permite sa presupunem ca ea ar putea fi foarte bine un emitator si un monitor vibratoriu sau oscilator in interiorul corpului si care furnizeaza o parte din pattern-ul general de control al ritmurilor fiziologice, in special la nivel endocrin.

Daca aceste unde actioneaza ca unde sonore sau sunt electromagnetice, plasmice, scalare sau reprezinta alte variatii ritmice de energie, toate aceste aspecte raman deschise pentru speculatii. Rezonantele energetice inerente formei moleculei hormonale, a melatoninei, ar putea totusi furniza unele indicatii, Melatonina are o forma si o structura unica pentru o molecula, total diferita de a oricarui alt hormon din corp. Ea este legata de serotonina, dopamina si alti neurotransmitatori. Prin extensie ne putem gandi ca dat fiind ca adrenalina si anoradrenalina au structuri similare si indeplinesc roluri analoge in sistemele nervos autonom si endocrin, melatonina (ca hormon) si serotonina (ca neurotransmitator) ar exprima o similitudine neutrala. Este de asemenea probabil ca rezonantele interne ale structurii melatoninei sa poata declansa un anumit numar de functii pineale ale unor pattern-uri de unde atomice sau oscilatii energetice nedetectate inca pana acum.

In excelenta sa lucrare, John Davidson dezvolta ipoteza conform careia epifiza ar putea fi un emitator si un receptor de pattern-uri energetice moleculare care guverneaza ritmurile fiziologice si este legata de sistemul neural endocrin prin intermediul unor mecanisme energetice inca nedescoperite. Si pentru ca ritmurile, pattern-urile si polaritatile sunt esentiale in orice sistem energetic, epifiza ar putea avea o functie unica deosebit de puternica.

Prezenta unei multitudini de alti hormoni in interiorul glandei pineale – glanda reprezentativa – pentru toate glandele endocrine majore si rolul sau in administrarea ritmurilor corporale ne permit sa presupunem eventualitatea unei rezonante moleculare in interiorul epifizei. Daca fiecare molecula este o armonica joasa vibratorie a unei energii mai inalte, iar hormonul este definit ca reflex al unei functii energetice deosebite, glanda pineala ar fi atunci in rezonanta cu energii mai inalte provenite de la chakre si pe care le-ar distribui in functiile celulare din intregul sistem endocrin. Astfel, epifiza ar putea fi un canal de pattern-uri energetice care devin ritmuri in materie prin intermediul oscilatiilor craniene in toate ritmurile corporale.

Desigur ca aceste ritmuri pot fi sesizate de catre osteopatul antrenat sa le perceapa (palparea craniana nu trebuie sa exercite 0 presiune mai mare de cinci grame). Mai pot interveni si alte ritmuri, fie electromagnetice, electrice, gravitationale sau orice alta forma de energie cu care inca nu suntem familiarizati. Caile de incrucisare ale sistemului nervos central aflandu-se sub creierul mijlociu (meet brain), epifiza sau glanda pineala are o pozitie perfecta pentru indeplinirea rolului de „radar” al energiilor subtile care se inchisteaza in materie pentru a fi ulterior distribuite in intregul sistem endocrin.

Dintr-un punct de vedere energetic, este probabil ca fiecare glanda endocrina sa-si preia vibratia predominanta de la chakra si tattwa asociate, vibratie modelata de diferitele petale si influentata intr-o masura mai redusa de celelalte energii tattwice.

Putem include si ventriculele cerebrale. Ele constituie un aranjament suprapus partial de tesuturi interconectate umplute cu lichidul cerebrospinal. Acest lichid care scalda epifiza si glanda pineala inconjoara si creierul intre interiorul peretelui cranian si cortexul cerebral. In general se considera ca el are un rol de protectie, nutritie si suport; si ca ar constitui de asemenea un mijloc de inlaturare a deseurilor metabolice. In plus, lichidul cerebrospinal este similar cu plasma sanguina, numai ca este mai putin concentrat, avand mai putin potasiu, mai putini ioni de calciu si mai putine proteine. Concentratia foarte inalta in sodiu, clorati si ioni de magneziu existenta in schimb ne face sa credem ca acest lichid este investit cu functia unor impulsuri vibratorii ale undelor purtatoare, care ar putea fi foarte bine pattern-uri energetice sub forma de hormoni neurali.

Cea de-a saptea chakra, chakra misticilor, poate fi foarte bine si chakra schizofrenicilor. Este o chakra legata de iluminare. Dupa spusele lui Ronald Laing, parintele anti-psihiatriei, misticii si schizofrenicii se regasesc in acelasi ocean (lichidul cefalorahidian). Dar acolo unde misticul inoata, schizofrenicul este dus de curent. Misticul este capabil sa retina si sa discearna viziunile de dincolo de viata si sa intre in starile de fericire, de Samadhi si de uniune, pe cand schizofrenicul nu realizeaza ceea ce i se intampla. El este in acelasi timp aici si dincolo. Aceasta dereglare a celei de-a saptea chakre este calificata delir mistic, si chakra trebuie reglata ca si glanda sa endocrina corespunzatoare, epifiza sau glanda pineala. Poate ca Descartes nu era prea departe de adevar atunci

cand afirma in secolul al XVII-lea ca glanda pineala este sediul sufletului ratiunii. Cu toate acestea, calificativul pe care il acorda sufletului ni se pare exagerat.

Glanda PINEALA (EPIFIZA)

AnatomieEste o glanda cu secretie endocrina situata posterior de globii oculari, în centrul geometric al craniului, între corpul calos si coliculii cvadrigemeni superiori. Prezinta o conexiune cu tavanul ventriculului III, numita tija habenulara. Ventriculul III se prelungeste în parenchimul glandei pineale, formând recesul pineal, în care patrunde LCR.Dimensiuni: 5 x3 mm. Greutate: 100 mgEste bogat vascularizata, iar inervatia este asigurata de fibre simpatice din ganglionul simpatic cervical superior si de fibre din nevrax.

EmbriologiePineala are origine neuroectodermala.

HistologiePineala prezinta la exterior o capsula derivata din pia mater, care trimite septuri la interior dar compartimenteaza incomplet glanda.Este alcatuita din stroma si parenchim. Stoma este formata din tesut conjuctiv reticular si celule conjuctive. Pe masura înaintarii în vârsta creste componenta stromala si apar numeroase formatiuni concentrice, lamelare numite concretiuni calcare (nisip cerebral, corpora arenaceea, acervulus cerebri, corpi psamona). Concretiunile calcare sunt depozite de fosfati si carbonati (fiind radiopace ajuta la localizarea pinealei pe radiografie). Parenchimul glandular este alcatuit din pinealocite si celule interstitiale (astrocite fibroase). Pinealocitele sunt paraneuroni (prezinta granule de secretie în citoplasma, secreta peptide si amine, au numeroase prelungiri) ce secreta indolamine (melatonina, prin acetilarea si metilarea serotoninei) si peptide (argininvasotocina, AG I). Pinealocitele prezinta 2 enzime implicate în metabolismul aminelor biogene: N-acetiltransferaza (NAT) - implicata în acetilarea serotoninei si HO-indol-O-metiltransferaza (HOIMT) - implicata în metilarea serotoninei.

FiziologiePineala are activitate maxima în timpul copilariei si începe sa involueze începând cu pubertatea. Glanda pineala este considerata a fi o glanda fotosenzitiva, întrucât prezinta o fotoperiodicitate a functiei secretorii. Datorita conexiunilor dintre pineala si retina (retina - tract retinohipotalamic - nucleu suprachiasmatic - maduva spinarii - fibre simpatice preganglionare - ganglion cervical superior - fibre simpatice postganglionare - pineala), în timpul zilei (la lumina) scade activitatea NAT si scade productia de melatonina iar noaptea (la întuneric) creste activitatea NAT si sinteza de melatonina.Prin conversia semnalului nervos în secretie hormonala epifiza este considerata, ca si MSR, un traductor neuroendocrin.     Rolurile hormonilor epifizari:- reglarea bioritmurilor circadiene- efecte antigonadale si antiovulatorii (melatonina inhiba GnRH => scade secretia de FSH si LH => scade steroidogeneza gonadala si procesul de ovulatie)- reglarea ritmului nictemeral - deprima tonusul SNC, având efect hipnotic- functii adaptative- stimuleaza sistemul imun si apararea antitumorala- controleaza procesul de senescenta

Glanda pituitaraMica glanda endocrina (care secreta hormoni) legata de partea anterioara a creierului.

Descriere - Hipofiza este situata sub hipotalamus, de care este suspendata printr-o mica tija, tija pituitara (sau hipofizara). Deasupra si in fata hipofizei se gaseste chiasma optica, continand fibrele nervoase venite de la cele doua retine. Structura interna a hipofizei se compune din doua portiuni, separate una de alta, functionand independent: antehipofiza in fata si posthipofiza in spate.

Functionare - Antehipofiza produce 5 hormoni: tireotrofina (TSH), corticotrofina (A.C.T.H.), gonadotrofinele (FSH si LH) si somatotrofina (STH), responsabila de crestere la copil. Acesti hormoni se mai numesc si stimuline. Aceste secretii sunt la randul lor comandate de catre hormonii hipotalamusului. Antehipofiza secreta, de asemenea, prolactina (responsabila de lactatie la femeie). Posthipofiza serveste drept loc de stocare provizorie a doi hormoni ai hipotalamusului, hormonul antidiuretic, sau ADH (care impiedica eliminarea apei de catre rinichi atunci cand ea nu se afla in destula cantitate in organism), si ocitocina (care stimuleaza contractiile uterului la femeie in timpul nasterii).

Examene - Pentru a studia hipofiza, se practica dozari sangvine ale hormonilor si examene radiologice (scaner, imagerie prin rezonanta magnetica). O radiografie a craniului poate pune in evidenta o marire a seii turcesti, semn al unei tumori.

Patologie - Hipofiza poate fi sediul tumorilor, in general benigne (adenom hipofizar, craniofaringiom). O tumora poate secreta in mod exagerat hormoni (hiperprolactinemie cu secretarea laptelui de catre san, acromegalie datorata somatotrofinei - cu hipertrofierea organelor; si invers, o tumora, prin neproducerea secretiilor (adenom cromofob), poate provoca o diminuare a secretiilor hormonale normale - ceea ce se numeste un hipopituitarism - sau o insuficienta antehipofizara, cauza a intarzierilor de crestere si a deficitelor in hormoni sexuali. Hipofiza, atunci cand este sediul unei tumori, poate, de asemenea, sa comprime chiasma optica si sa provoace o hemianopsie bitemporala: subiectul nu mai are vedere a partilor laterale, ca si cum ar avea ochelari de cal. Tratamentul tumorilor hipofizare este hipofizectomia (ablatia hipofizei), pe cale transcraniana sau transnazala, si radioterapia.

GLANDA PITUITARA: CHEIA CATRE ECHILIBRU Glanda Pituitara este "glanda endocrina conducatoare" a carei functii de baza este de a regla activitatile corpului prin controlarea echilibrului hormonal. Ea coopereaza cu Tiroida pentru a regla consumul de energie din corp.Daca Glanda Pituitara este suprastimulata, temporar poate sa suprastimuleze si Tiroida (si glandele suprarenale de la nivelele mai joase), producand valuri de energie si senzatia de exaltare. Aceasta dezechilibreaza corpul si daca continua pentru mai mult timp, se pot produce arderi ale suprarenalelor sau oboseala cauzata de stres. De asemenea, se poate produce o istovire fizica extrema atata timp cat Tiroida se misca intre hiper si hipo activitate, intr-o incercare de reglare a fluctuatiilor energetice ale corpului. Poate de asemenea sa produca depresie si anxietate, iar chimicalele creierului precum serotonina sunt de asemenea dezechilibrate. Ca rezultat, individul poate experimenta simptome fizice si emotionale extreme, cat timp corpul cauta sa faca fata la acest nou Val al energiei evolutive care creaza corpul Cristalin ca pe un vehicul clar pentru inalta constienta a Ingerului Uman.Trebuie sa subliniem ca, corpul uman este un organism autoreglabil uluitor care intotdeauna cauta sa se echilibreze. In acest proces al evolutiei bio-energetice, lupta sa va asiste la gasirea acelui echilibru cat mai repede posibil, asa incat sa puteti sa va bucurati de puterea si energia noului corp cristalin.Rasplata va fi longevitatea sporita, sanatatea perfecta si energia nelimitata. Dar problema chiar acum pentru multi dintre voi este deseori ca modul in care traiti nu permite corpului sa faca ajustarile de care are nevoie. Deci asa cum glanda Pituitara simte stimularea sporita, tot asa veti avea nevoie sa va linistiti. Daca nu o faceti, corpul o va face pentru voi. De aceea atat de multi oameni experimenteaza boala atata timp cat corpul lor ii forteaza sa se linisteasca si sa permita recalibrarea sau ajustarea sistemului bio-energetic hormonal sau

Endocrin.Este mult mai bine sa dati atentie instructiunilor corpului de a va linisti. Daca va simtiti stresati sau obositi, odihniti-va.In timp ce va odihniti, Sinele vostru Superior va lucra ca sa creeze echilibrul in sistemul vostru Spiritual/Endocrin pentru a-ti permite sa manuiesti nivelele sporite de vibratie ale energiilor care intra.

Glanda pituitara sau hipofizara

Controleaza si sustine activitatea tuturor glandelor endocrine. De aici mai are denumirea de „creier endocrin", fiind un adevarat dirijor al orchestrei endocrine. Este o mica glanda (0,5 g) asezata la baza creierului, cu 2 lobi, anterior si posterior (de origine nervoasa).Hormonul ei determina: marimea corpului (talia), gradul de inteligenta, controlul functiilor sexuale.Influenteaza tensiunea sangelui, eliminarea apei pe cale renala etc. Un deficit de hormoni in perioada copilariei duce la piticism, iar un exces duce la gigantism. Daca acest exces apare la adulti, vor creste extremitatile: degetele, urechile, nasul, mandibula, limba. Boala (acromegalie) poate duce la moarte. r4t5319rt57qtsHormonii secretati de portiunea anterioara a hipofizei stimuleaza secretia de foliculina a ovarelor si astfel rezolva si anomaliile ciclului menstrual.Controlul fluxului sangvin descopera otravurile din sange si atentioneaza sistemul de aparare. In caz de urgenta, va interveni tiroida care va dirija toxinele spre piele, spre membranele mucoase si seroase iar suprarenalele spre rinichi si intestine. Astfel, la bronsita, eliminarea toxinelor se face prin membrana mucoasa a bronhiilor, aparand tusea.In caz de toxemie, glanda tiroida este superactivata si apare gusa exoftalmica etc. Materiile toxice pot fi arse si prin hiperoxidare in ficat, fiind provocata de febra.•    Un remediu in acest sens este infuzia de frunze de morcov (Daucus caroten), care contine pigmenti porfirinici. Se pune un pumn de frunze de morcov in 500 ml apa. Se bea treptat, pe parcursul zilei.•    Extract alcoolic din seminte de anason din care se iau 20 picaturi/zi. Anetolul din semintele de anason (Pimpinella anisum) stimuleaza hipofiza.•    Salata sau infuzie de frunze de lucerna (Medicago sativa). Cumestrolul din frunzele verzi de lucerna are efect estrogenic.•    Semintele de urzica contin estrogeni. Se pot fierbe seminte in vin (1 lingura/500 ml vin rosu). Se consuma esalonat.•    Ceai de galbenele, lemn-dulce si ginseng.•    Pentru insuficienta estrogenica (hormon foliculina) sau ciclu neregulat, ejaculare precoce, infertilitate, firma BIONET din Ungaria recomanda ceaiul de „Lacuma Dragonului"

GLANDELE SUPRARENALE

Cele doua glande suprarenale situate deasupra rinichilor sunt alcatuite din doua structuri: corticala si medulara. Structura corticala sau corticosuprarenala consta din trei zone: a) zona glomerulara, care secreta ca hormon principal aldosteronul, cu proprietati mineralocorticoide (retine apa si sarea); b) zona fasciculara care secreta cortizolul si hidrocortizonul, hormon eliminat in urina sub forma 17-hidroxicorticosteroizilor. Cortizolul este indispensabil vietii, contribuind la formarea glucozei din proteine - fenomen cunoscut sub denumirea de gluconeogeneza; zona fasciculara mai secreta corticosterolul, hormon mineralocorticoid; c) zona reticulara, care secreta hormoni androgeni, eliminati in urina sub forma 17-cetosteroizilor, si hormoni estrogeni. Amintim ca acesti hormoni sunt secretati si de ovare si de testicule. Secretia glandelor suprarenale este dependenta de hormonul corticotrop hipofizar sau ACTH. La randul ei, medulosuprarenala secreta doua substante, denumite catecolamine si anume adrenalina sau epinefrina si noradrenalina sau norepinefrina. in anumite situatii, ca de pilda in stari de tensiune psihica sau emotii puternice, glanda suprarenala secreta cantitati crescute de adrenalina si noradrenalina. Acestea produc fenomene de vasoconstrictie (paloare, hipertensiune arteriala, frisoane, tahicardie).

Descriere termen medical: Glanda endocrina situata la polul superior al fiecaruia dintre cei doi rinichi.

Structura si fiziologie - De culoare galben deschis, cantarind aproximativ 5 grame, cele doua glande suprarenale sunt formate fiecare din doua parti: corticosuprarenala si medulosuprarenala. - Glanda corticosuprarenala (partea periferica a suprarenalei) este formata din trei straturi, fiecare din el specializat in sinteza anumitor hormoni steroizi. Zona glomerulara fabrica aldosteron, zona fasciculata, cortizol, iar zona reticulata, androgeni (delta-4-androstendion, dehidroepiandrosteron, ori D.H.A., si testosteron). Secretia corticosuprarenalei depinde global de corticotrofina hipofizara, cu exceptia zonei glomerulare, care se afla sub controlul sistemului renina-angiotensina (enzime renale). - Glanda medulosuprarenala (partea centrala a suprarenalei) este formata din celule care produc catecolaminele (neurotransmitatori), in principal adrenalina. Secretia medulosuprarenalei depinde de sistemul nervos autonom.

Patologie - Un echipament enzimatic incomplet al corticosuprarenalei (deficit in 21-hidroxilaza sau in 11-hidroxilaza) se manifesta printr-un bloc enzimatic suprarenalian care antreneaza o hiperplazie (cresterea cantitativa a tesutului suprarenalian), responsabil la femeie de o sterilitate si de un hirsutism (pilozitate exagerata). Insuficienta suprarenaliana cronica, ori boala lui Addison, este de origine autoimuna sau consecutiva unei tuberculoze. Tumorile benigne pot cauza o productie excesiva a unuia sau a mai multor steroizi, de cele mai multe ori cortizolul (sindromul lui Cushing), dar si aldosteronul (sindromul lui Conn). Tumorile medulosuprarenalei (feocromocitoamele) provoaca o hipersecretie de catecolamine, responsabile de accesul de hipertensiune arteriala. In sfarsit, tumori le maligne ale glandei suprarenale sunt foarte rare, insa cu prognostic nefavorabil in pofida tratamentului chirurgical.

Glandă suprarenalăDe la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Vedeți: Indica ț ii !Glandele suprarenale (adrenale) sunt glande cu secreție internă, situate la mamifere la polul superior al celor doi rinichi „ca o căciulă”. Ca activitate, prin secretarea hormonilor corticosteroizi și catechoaminelor (inclusiv cortisolul și adrenalina) ele sunt responsabile cu regularea stărilor de stres, a rezistenței la infecții și substanțe antigenice, a metabolismului și a sexualității (echilibrul dintre hormonii androgeni -- „masculini” -- și estrogeni -- „femeiești” determină sexul animalului, ca aspect și ca activitate sexuală).

Glandă suprarenală

Sistemul endocrinic

Adrenal gland

Latină glandula suprarenalis

Sistem Endocrine

Arterăsuperior suprarenal artery, middle suprarenal artery, Inferior suprarenal artery

Venă suprarenal veins

Nerv celiac plexus, renal plexus

Limfă lumbar glands

MeSH Adrenal+Glands

Cuprins[ascunde]

1 Aspecte anatomice ș i fiziologice o 1.1 Zona medulară o 1.2 Zona corticală o 1.3 Vascularizare

1.3.1 Artere 1.3.2 Vene

2 Surse 3 Bibliografie

[modifică] Aspecte anatomice i fiziologiceș

Situate -- anatomic -- în partea posterioară a abdomenului, la polul anterio-superior al celor doi rinichi „ca o căciulă”, glandele suprarenale (adrenale) sunt învelite într-o capsulă adipoasă și fascia renală. La om, glandele sunt situate la nivelul vertebrei a XII-a toracice și sunt vascularizate de arterele suprarenale superioară, medie și inferioară și vena suprarenală. Inervarea este asigurată de plexul celiac și plexul renal. Histologic, ele sunt alcătuite din două zone cu structuri histologice și roluri fiziologice diferite:

[modifică] Zona medulară

Medulosuprarenala (miezul, măduva, medulla) reprezintă zona centrală a glandei și este inconjurată de zona corticală. Celulele cromafine (chromaffin cells), principala sursă de catecholamine, secretă hormonii: adrenalina (epinefrina) și noradrelina (norepinefrina). Acești hormoni hidrosolubili, derivați din aminoacidul tirozină acționează sinergic cu sistemul nervos simpatic. Ele sunt și principala sursă de dopamină.

[modifică] Zona corticală

Zona corticală (coaja, cortexul, corticosuprarenala) reprezintă zona periferică a glandei ale cărei celule (aparțin de axa hipotalamică - pituitară - adrenală) sintetizează cortizolul (în condiții „normale” de viață ele secretă echivalentul a 35-40 mg de acetat de cortizon pe zi).[1]. Alte celule din zona corticală secretă hormonii corticosteroizi (liposolubili, pe bază de colesterol) următori:

- mineralocorticozii, care acţionează la nivelul rinichilor stimulând reabsorbţia apei şi a sodiului şi eliminarea potasiului;

- glucocorticozii, cu rol hiperglicemiant, hiperlipemiant;

- sexosteroizii, care gestionează dezvoltarea sexuală prin două tipuri de hormoni: androgeni şi estrogeni.

Cortexul este regulat de hormonii neuroendocrinici secretați de glanda pituitară și hipotalamus și de sistemul renin-angiotensin.

[modifică] Vascularizare

Glandele suprarenale, împreună cu glanda tiroidă sunt cele mai drenate organe din corp, ca aprovizionare sanguină pe gram de țesut -- fiecare glandă suprarenală este irigată de peste 60 de arteriole[2].

[modifică] Artere

Vascularizarea adrenalelor este asigurată de trei artere:

- artera suprarenală superioară, ramură a arterei frenice inferioare;

- artera suprarenală medie, ramură a aortei abdominale;

- artera suprarenală inferioară, ramură a arterei renale.

Structura unor hormoni steroizi

[modifică] Vene

Drenajul venos este asigurat de două vene:

- vena suprarenală dreaptă, care duce spre vena cavă inferioară;

- vena suprarenală stângă, care duce spre vena renală stângă sau, uneori, spre vena frenică inferioară stângă.