1

GHID METODIC

ARTA CANTULUI VOCAL IN PALATELE SI CLUBURILE COPIILOR

Prof. Valeanu Anisoara

2

CUPRINS Argument………………………………………………………………..1 Bazele tehnice ale cantului……………………………………………..2 I Postura……………………………………………………………………2 II Respiratia………………………………………………………………..4 III Fonare…………………………………………………………………....7 IV Rezonanta………………………………………………………………10 V Articularea……………………………………………………………….14 VI Incalzirea Vocii…………………………………………………………16

Bibliografie................................................................................17

3

ARGUMENT Nu exista popor care sa nu cunoasca sau sa nu fi cunoscut muzica, fie într-o forma simpla, fie

într-o forma evoluata, ca efect al unei cultivari sistematice. De la tam-tam-urile primitivilor pâna la

marile creatii simfonice, muzica s-a bucurat de o apreciere unanima, prin caracterul ei înaltator, prin

emotiile intense pe care le declanseaza în sufletul omului. Ea este una dintre cele mai raspândite

arte,producând rascoliri adânci sau emotii înaltatoare, veselie sau melancolie, nu numai omului aflat pe

o treapta superioara de cultura si civilizatie, ci si celui care are de parcurs un drum lung de parcurs pâna

sa ajunga la acest stadiu. Omul a cântat întotdeauna, fie în orele de odihna, fie în cele de munca,

manifestându-si atât starile sufletesti de natura afectiva, cât si preocuparile, gândurile, ideile. Muzica

este un mod specific de reflectare a realitatii, prin tonus melodic, prin redarea unei structuri si înlantuiri

de sunete ingenios armonizate. Aptitudinea muzicala este o însusire a personalitatii care face posibila

efectuarea cu succes a activitatii muzicale. O persoana cu aptitudine muzicala manifesta interes si

înclinatie deosebita pentru muzica, fredoneaza melodii, cânta, învata cu usurinta cântecele auzite,

manifesta dorinta de a cunoaste cât mai multe date din domeniul muzical. Talentul muzical consta în

dezvoltarea aptitudinii muzicale la un nivel superior, caracterizat prin originalitate si capacitate

creatoare. Când o persoana reuseste sa creeze muzica originala, cuceritoare, rascolitoare, exprimând

idei, sentimente si dorinte profund umane, suntem în prezenta unui evident talent muzical. Unii oameni

ramân la stadiul aptitudinii muzicale, pe când altii, depunând o munca intensa si sistematica, devin

talente muzicale, creatori. Nu orice creatie indica însa prezenta talentuli muzical, ci numai acelea care se

desting prin originalitate si profunzime, prin capacitatea de a exprima idei, sentimente,idealuri si

nazuinte nobile.

Omul a simţit întotdeauna nevoia să se apropie de divinitate. Nu întâmplător în era barocului,

o perioadă sofisticată din toate punctele de vedere, să apară pentru prima dată noțiunea de „bel

canto”, care a dat posibilitatea cântăreţilor castraţi, prin vocea lor deosebită, unică chiar, să-şi etaleze

virtuozitatea. Publicul care i-a ascultat a fost extaziat, numindu-I „îngeri”. Calitatea muzicală specifică a

acestor voci constă în timbrul lor, complet de neînchipuit azi, în amploare, depăşind cu mult rezistenţa

vocilor de femei, ceea ce le permitea executarea într-o singură respiraţie a unor pasaje excesiv de lungi,

ca şi prelungirea extraordinară a efectelor de „messa di voce”. Aveau în plus o agilitate excelentă,

executau fragmente lirice de o virtuozitate vocală foarte dificilă, care astăzi ne sunt inaccesibile. La toate

aceste însuşiri se adaugă, după mărturiile unanimemale contemporanilor, o expresivitate vocală

deosebită, diferită de cea ale vocilor normale.

Corzile vocale indeplinesc o functie asemanatoare cu cea a anciei unui instrument de suflat, cum ar fi

clarinetul. Cand un muzician sufla aerul prin ancie, lemnul sau plasticul de grosime mica vibreaza,

producand sunetul de baza, care este apoi modificat de conductele si orificiile instrumentului. In mod

similar, corzile vocale vibreaza in timpul vorbirii, iar sunetele produse sunt modificate de faringe, nas si

gura. Corzile vocale sunt doua pliuri fine, asemanatoare ca forma buzelor care se inchid si se deschid

dupa cum trece aerul prin ele.

Spatiul dintre corzi variaza ca forma intre un V, deschis in timpul vorbirii, la o fanta ingusta in timpul

4

deglutitiei. Vibratia corzilor vocale in timpul vorbirii apare atunci cand spatiul dintre ele se ingusteaza si

aerul din plamani este expulzat prin acest spatiu in laringe. Aceasta se numeste fonatie. Amplitudinea

vocii este determinata de forta cu care aerul este expulzat, iar tonalitatea - de lungimea si gradul de

tensionare ale corzilor.

Bazele tehnice ale cantului

I. POSTURA

Postura, pe scurt, este tinuta sau pozitia corpului. Pentru cantareti insa, cuvantul are o semnificatie mult

mai specifica, referindu-se la o anumita tinuta a trupului care favorizeaza toate procesele implicate in

actul de a canta. Privita ca un proces, postura inseamna mentinerea trupului intr-o pozitie si

o stare care permit cantaretului sa-si desfasoare activitatea nestanjenit.

O postura corecta este punctul de pornire pentru a canta. Ea este temelia pe care se zideste un cantat

sanatos si frumos. Fara ea, nici un alt proces al cantului (respiratia, fonarea, rezonanta, articularea) nu

se poate desfasura in conditii bune, caci ele toate depind de cel putin doua rezultate ale posturii

corecte: o data, eliberarea de tensiuni nenecesare si apoi pozitionarea adecvata a diferitelor parti ale

trupului. Asadar, postura corecta contribuie mult la plasarea trupului in starea necesara cantatului.

De fapt, postura corecta pentru cantat este si o excelenta regula de viata deoarece ne asigura mai multe

elemente ale unei stari fizice si psihice bune. In primul rand, favorizeaza respiratia ajutandu-ne sa ne

oxigenam trupul in mod adecvat si contribuind astfel la senzatia de energizare a trupului. În al doilea

rand, respecta functia normala a musculaturii (asigurarea mobilitatii) si osaturii (sprijinirea greutatii)

trupului uman, incetinind procesul de obosire si sporind stabilitatea si mobilitatea. Si daca aceste atuuri

nu sunt suficiente, ne si face mai frumosi!

La baza posturii bune sta notiunea de tonus muscular. Ca sa intelegem bine aceasta notiune, sa

discutam cateva idei conexe. Muschii nostri functioneaza prin contractie si relaxare. Contractia este

faza de munca in care muschiul se face mai scurt, exercitand astfel o forta de atractie asupra unei parti a

trupului. Relaxarea este faza de odihna, in care muschiul se intinde reluandu-si forma originala. Ambele

faze sunt normale si necesare: fara contractie nu am realiza nici o activitate fizica, nici o munca, iar fara

relaxare am ramane blocati in contractii musculare, neputand merge mai departe. Asadar, pentru buna

functionare a organismului nostru, orice contractie trebuie sa fie urmata de relaxare, realizandu-se

astfel echilibrul.

Prin „incordare” ne referim la o stare de contractie exagerata, prelungita. Ea duce la dureri si carcei si

pana la urma, la incapacitarea muschilor implicati. La polul opus, avem notiunea de „relaxare totala” a

muschilor, o stare care apare uneori in somn, dar aproape deloc in stare treaza. Între contractie si

incordare pe de o parte si intindere si relaxare totala pe de alta, este starea de tonus muscular. Tonusul

este starea permanenta de usoara tensiune a muschilor unui organism sanatos. Este starea de „gata” a

muschilor; in aceasta stare ei raspund cel mai eficient la stimulii primiti si ne simtim cel mai bine, cel mai

„treaz”.

5

(De aceea, termenul „relaxare” in invatarea cantului este unul iluzoriu. El trebuie inteles ca insemnand

lipsa vreunei tensiuni exagerate, nenecesare in zona respectiva si nu o molesire imobilizatoare. Poate ca

ar fi mai corect de multe ori sa inlocuim notiunea de relaxare cu altele ca tonus, lejeritate, flexibilitate si

agerime.)

Daca gandim postura cantaretului ca o pozitie deci, am putea s-o descriem sistematic, de jos in sus, in

felul urmator:

-- picioarele: amplasate unul fata de celalalt la o distanta egala cu cea dintre solduri; unul usor in fata

celuilalt; cu greutatea egal distribuita si lasata mai mult pe partea anterioara a talpilor decat pe calcaie

-- genunchii: usor indoiti, nicidecum inclestati, ca intr-o pozitie de pornire la miscare

-- bazinul pelvic: usor in fata, in asa fel incat sa indrepte partea inferioara a spatelui

-- spatele: drept, cu senzatia de intindere in sus

-- umerii: trasi usor in spate, apoi lasati in soclul lor; nicidecum incovoiati sau lasati in fata

-- cutia toracica: ridicata, in pozitie „deschisa”, asa cum rezulta din indreptarea spatelui

-- capul: aliniat cu trupul, privit atat din pozitie frontala cat si dintr-una laterala

-- mainile: relaxate, lasate langa corp

În schimb, daca gandim postura ca pe un proces, o vedem dinamica, mobilizatoare; evitam rigiditatea

care ar putea rezulta din incercarea de a sta intr-o anumita pozitie, ca la armata. Iata cateva exercitii

fizice care au menirea de a ne pregati sa intram in procesul de mentinere a pozitiei si a starii fizice

necesare pentru cant:

-- scuturarea mainilor si a bratelor

-- rotirea partii superioare a trupului de la solduri

-- rotirea umerilor in ambele directii (fata, spate)

-- atingerea varfului piciorului stang cu mana dreapta, respectiv a celui drept cu mana stanga

-- lasarea capului in fata, apoi la dreapta, apoi la stanga, revenind la pozitia normala dupa fiecare lasare

intr-o directie, in asa fel incat sa nu se roteasca capul de jur imprejur. (Rotirea comporta unele pericole

de daunare fizica).

-- ”plimbatul” pe loc, lasand varfurile picioarelor in contact cu solul si ridicand doar calcaiele, pornind cu

o miscare inceata si ajungand treptat la una rapida

-- relaxarea treptata a trupului, incepand cu lasarea foarte inceata a capului in fata, urmand ca umerii sa

se lase si ei in fata si spatele sa se arcuiasca treptat, vertebra cu vertebra, pana ajunge trupul total indoit

6

de la solduri, cu mainile atarnand liber in jos. Din pozitia indoita se face cale inversa, la fel de treptat si

incet, pana se ajunge in postura normala.

-- masarea atenta a cefei si a zonei maxilarului inferior

Practicarea posturii potrivite pentru cant este deci, o problema deloc neglijabila pentru cantaret. Cel

care nu-i acorda suficienta atentie, mai devreme sau mai tarziu va suferi consecintele. În schimb, cel

care face din postura corecta o practica de viata se va bucura de comunicativitate, mobilitate, stabilitate

si energie sporite.

II. Respiratia

Respiratia este procesul vital prin care se inspira aerul ambiant si se expira aerul pulmonar si vaporii de

apa inclusi in acesta. Dar, inca o data, pentru cantaret respiratia capata o semnificatie cu totul

deosebita. Pe cat este de esentiala pentru viata, pe atat este de vitala respiratia corecta pentru

cantat. Fara un studiu amanuntit al acestei probleme si o asezare cu rabdare a principiilor implicate,

studentul de la canto nu trebuie sa-si faca iluzii ca va putea canta bine.

Respiratia obisnuita are trei faze, pe cand respiratia pentru cantat are patru. Sa facem o contrastare a

acestor doua feluri de respiratie:

RESPIRATIA OBISNUITA RESPIRATIA PENTRU CÂNT

1. Inhalarea: inceata 1. Inhalarea: rapida

2. Exalarea: rapida 2. Suspendarea (sau retentia)

3. Recuperarea: faza de odihna, de relaxare a muschilor 3. Exalarea: controlata, inceata

4. Recuperarea

Fortele de inhalare

Exista doar doua forte de inhalare:

1) diafragma prin contractare si

2) muschii intercostali externi prin contractare.

Diafragma este un muschi de forma unei cupole duble. Fibrele ei pornesc de pe stern, de pe coastele

inferioare si de pe coloana vertebrala si se insereaza pe un tendon central. Are o orientare oblica si

separa toracele de abdomen, formand „podeaua” primei parti si „tavanul” celei de a doua. În contractie

se aplatizeaza, marind astfel volumul toracelui si creand un gol partial in plamani. Acest gol mai este

marit de actiunea muschilor intercostali externi care, in contractie, au efectul de a ridica sau deschide

coastele. Golul rezultat in plamani din actiunea acestor muschi imbie aerul ambiant sa intre in plamani.

Fortele de exhalare

7

Fortele responsabile pentru exalare sunt patru:

1) diafragma prin relaxarea ei;

2) elasticitatea plamanilor si tendinta lor de a-si relua forma originala dupa expansiunea rezultata din

inhalare;

3) tendinta viscerelor si a peretelui abdominal de a-si relua forma si locul original dupa dislocarea si

destinderea suferite in timpul inhalarii;

4) contractarea muschilor intercostali interni si abdominali. Muschii pomeniti la urma participa ca o

ultima forta, contribuind mai mult atunci cand nivelul de efort este mai mare.

Descrierea fazelor respiratiei pentru cant

Faza de inhalare a fost descrisa deja din punct de vedere fiziologic. Din punct de vedere al senzatiilor

traite de cantaret am putea spune ca aerul intra (in trup), coboara, si inconjoara. Aceasta „inconjurare”

se refera de fapt la expansiunea ce se intampla de jur imprejurul trupului sub nivelul coastelor, nu la o

reala prezenta a aerului in zona respectiva. Bineinteles ca pentru realizarea acestei expansiuni trebuie

ca postura sa fie pusa la punct astfel: cutia toracica sa fie ridicata, partea inferioara a abdomenului sa fie

usor intrata (rezulta din bascularea bazinului pelvic in fata) si partea superioara a abdomenului sa fie

flexibila, relaxata. Expansiunea se poate verifica in doua feluri: prin plasarea mainilor cu palmele pe

abdomen, degetele mari atingand coastele inferioare si degetele mediane in contact unul cu celalalt; sau

prin plasarea mainilor pe zona inferioara a spatelui, de asemenea cu degetele mediane in contact. La

inhalare, expansiunea zonei respective ar trebui sa indeparteze usor cele doua degete. (În general,

expansiunea este mai mica la oamenii slabi decat la cei mai putin slabi). Se mai poate verifica prin

plasarea mainilor pe coastele inferioare si pe zona de sub ele. Expansiunea va fi mai mare in fata decat

in spate sau pe lateral.

Din punct de vedere al gandirii, este bine sa privim inhalarea ca pe un lucru care nu necesita un efort

deosebit. Mirosirea unei flori constituie o imagine benefica, deoarece ne indeamna la o inhalare

adanca, relaxata si linistita. O alta asociere folositoare ar fi cea cu inceputul de cascat, in care se

relaxeaza maxilarul inferior si faringele si se ridica valul palatin. Toate aceste lucruri vor facilita o

inhalare rapida si completa, lipsita de tensiune si zgomote.

Faza de suspendare, care se mai numeste si momentul de retentie, este momentul important de

pregatire a aparatului respirator pentru a canta. Dupa inhalare mentinem pozitia obtinuta, stabilind

astfel un echilibru intre fortele de inhalare si cele de exhalare. Cata vreme se compenseaza perfect,

ramanem „suspendati”; nici nu mai inhalam, nici nu incepem sa exhalam. Din aceasta stare putem porni

la cantat cu cea mai mare usurinta: nu este nevoie de vreo miscare importanta sau de vreo bruscare in

vreo parte ca sa emitem sunetul vocal. Am putea spune ca este indeajuns sa dorim sunetul.

Faza de exhalare controlata este timpul in care emitem sunetul vocal. Senzatia cantaretului in aceasta

faza ar trebui sa fie aceea de mentinere a expansiunii sau de retinere a aerului, caci exhalarea se petrece

extrem de treptat si lent. Aerul nu trebuie sa fie expulzat cu putere din plamani, ci numai lasat „cu

8

zgarcenie”. Acest fapt este coroborat de practica maestrilor italieni de cant, aceea de a tine o lumanare

in fata gurii in timpul cantatului fara ca flacara sa fie miscata de respiratie. Daca se pune mana pe partea

superioara a abdomenului unde s-a observat expansiunea la inhalare, se poate verifica aceasta lasare

treptata si extrem de inceata a aerului: cand functioneaza totul bine, abdomenul nu va reveni decat

foarte incet.

Faza de odihna este momentul in care se relaxeaza intregul aparat respirator. Deoarece orice muschi

functioneaza mai bine cand este lasat sa se relaxeze intre contractii, faza aceasta este esentiala pentru

functionarea optima a respiratiei. Aceasta relaxare intre momentele de munca trebuie de multe ori sa

se restranga la doar o clipa datorita cerintelor muzicii. Dar nu trebuie neglijata nici in asemenea

cazuri. Ea ne fereste de acumularea tensiunii in diafragma care ne da uneori acea senzatie ca respiratia

„nu ajunge suficient de jos”. În realitate, nu aerul este cel care nu ajunge jos, ci diafragma; rezultatul

este o expansiune mai mica si insuficienta de aer. Nu ajungem la sfarsit de fraza.

Cele patru faze ale respiratiei trebuie asezate prin exercitiu in reflexele cantaretului:

Exerseaza cele patru faze numarand in gand. Inspira pana la trei, suspenda pana la trei, expira

pana la trei emitand in acelasi timp un „s” incet si relaxeaza pana la trei. Repeta intregul exercitiu de

cateva ori. Apoi, scurteaza fazele de suspendare si de odihna la doi timpi, pret de cateva repetitii. În

sfarsit, mai scurteaza acestea la un singur timp.

Sustinerea si dozarea aerului

Sustinerea este raportul dinamic dintre fortele de inhalare si cele de exhalare, care are drept scop

furnizarea necesarului de presiune de aer pentru nevoile diferentiate ale cantului. Acest raport se

stabileste in timpul celei de a doua faze a respiratiei: suspendarea sau momentul de retentie. În

aceasta faza echilibrul este total si de aceea nu mai intra, nici nu mai iese aer din plamani. Raportul

dintre fortele de inhalare si cele de exhalare poate fi privit ca o „lupta” in care fortele sunt egale in faza

de suspendare, dar care se dezechilibreaza usor in favoarea fortelor de exhalare in momentul in care

incepe fonarea. În felul acesta se exercita o presiune asupra aerului din plamani, presiune care va fi

ajustata in functie de inaltimea si intensitatea dorita.

Dozarea aerului se refera la relatia dinamica dintre corzile vocale si respiratie (aer); aceasta relatie

determina cat de mult se poate canta pe o singura respiratie. Se refera la capacitatea noastra de a avea

control sau stapanire asupra folosirii aerului in cant. În principal, dozarea aerului este o functiune a

corzilor vocale, desi aparatul respirator isi aduce si el aportul in aceasta problema. Aceasta „gestiune” a

aerului este cu atat mai reusita cu cat fonarea este mai eficienta si sustinerea mai potrivita nevoii

momentului. Cand corzile nu se alipesc in mod corect, se risipeste aerul; el scapa printre ele. Iar cand

presiunea de aer aplicata corzilor vocale este exagerat de mare, tendinta este din nou spre risipa si

oboseala. Deci, dozarea depinde de o buna coordonare a acestor doua functiuni.

Urmeaza cateva exercitii pentru a distinge intre sustinere si dozare:

9

Inspira adanc prin gura; cu gura cascata in mod relaxat, expira aerul; observa cat de repede se

da afara din trup toata respiratia in aceasta situatie in care nu controlezi deloc iesirea ei.

Acum inspira adanc din nou, dar de data aceasta, la expirare aduna-ti buzele ca si cand ai vrea sa

fluieri; observa cum creste timpul de exhalare in aceasta situatie. Aceasta se datoreaza faptului ca ai

inceput sa exerciti un control asupra iesirii aerului.

Inspira iar adanc, dar acum expira emitand un „s” prelungit cat poti in timp; acum exerciti un

control asupra aerului prin intermediul limbii si dintilor. Inspira din nou adanc si spune de data aceasta

„uan, uan, uan” lin si neintrerupt in timpul expirarii, pana la consumarea aerului. Acum ai exercitat

control asupra aerului folosind corzile vocale, aceasta fiind modalitatea normala de a controla aerul in

vorbire si in cant. Aceasta este semnificatia termenului dozarea aerului.

Acum, spune un „s” prelungit mai intai incet, apoi tare; observa cu grija senzatiile pe care le simti

in abdomen la ambele sunete. Aceasta senzatie este sustinerea; observa ca trebuie mai multa sustinere

pentru sunetul tare decat pentru cel incet. Repeta secventa incet-tare, dar spunand de data aceasta

„uan, uan” incet, apoi tare. Observa cu atentie senzatiile.

III. Fonare

Fonarea (sau fonatia) este procesul prin care sunete vocale sunt emise de catre corzile vocale in

vibratie. Termenul provine din grecescul phônê, ce inseamna voce. Dupa Petit Larousse, fonarea

(phonation) se refera la ansamblul fenomenelor ce concura la producerea vocii. Termenul ne indreapta

atentia asupra evenimentelor de la nivelul laringelui spre deosebire de termenul emisie, care tinde sa fie

folosit intr-un sens mai general, cu referire la probleme atat de fonare cat si de rezonanta.

Structura laringelui

Organul care constituie aparatul fonator este laringele. I se mai spune si „marul lui Adam”, din

latinescul pomum Adami. Totul este captusit de mucoasa care continua in sus pana in faringe si in jos,

pana in trahee.

Cartilagiile laringelui sunt urmatoarele:

individuale: tiroid (gr. un scut) perechi: aritenoide (gr. un canceu)

cricoid (gr. un inel) cornicula laryngis

epiglota (gr. epi, peste + glottis, glota) cuneiforme

Muschii laringelui se impart in doua categorii: muschii intrinseci si muschii extrinseci. Cei intrinseci isi au

originea si insertia in interiorul laringelui, cei extrinseci sunt atasati la un capat de o parte exterioara a

laringelui si la celalalt capat de un punct din afara laringelui (sternul, umarul, etc.).

Muschii intrinseci cei mai importanti in cant sunt urmatorii:

10

- tiroaritenoizii: acestia sunt corzile vocale false si adevarate, cele false fiind deasupra celor

adevarate. Pornesc de pe cartilagiul tiroid si se insera pe cartilagiile aritenoide; deschizatura triangulara

dintre corzile vocale se numeste glota. La inghitit, tusit, ridicarea greutatilor amandoua functioneaza; in

fonare doar cele adevarate se contracta, facand astfel posibila punerea lor in vibratie de catre aerul care

iese din plamani; corzile vocale se mai numesc si muschiul vocalis sau muschiul vocal;

- cricotiroizii: contractarea acestor muschi apropie cartilagiul tiroid de cel cricoid, lungind si intinzand

muschiul vocal;

- cricoaritenoizii: posteriori: meniti pe de o parte sa reziste la tragerea cartilagiilor aritenoide spre

cartilagiul tiroid de catre muschiul vocal si pe de alta, sa deschida glota prin tragerea cartilagiilor

aritenoide la o parte; laterali: contribuie la aducerea impreuna (adductie) a corzilor vocale;

- aritenoizii: responsabili in mod direct de adductia corzilor vocale.

Muschii extrinseci se impart si ei in doua categorii: muschii supralaringieni si cei sublaringieni. Este

indeajuns pentru studentul la canto sa retina ca muschii supralaringieni se mai numesc si muschii de

inghitire si trag laringele in sus iar muschii sublaringieni se mai numesc si muschii cascatului si trag

laringele in jos.

Functiunile laringelui

Laringele are doua functiuni. În primul rand, functioneaza ca o valva protejand traheea de mancarea si

bautura care altfel ar putea intra in ea la inghitire. Tot in functiunea lui ca valva, sporeste forta fizica

atunci cand, la efort mare, inchide ermetic caile respiratorii inferioare. (Trebuie mentionat aici ca

practica de a inchide glota la ridicarea greutatilor mari poate aduce daune vocii). A doua functiune a

laringelui este cea de producere a sunetului vocal. Este important ca studentul la canto sa inteleaga ca

aceste doua functiuni se afla intr-o relatie de antagonism. Ca incercarea de a vorbi in timpul consumarii

unor alimente duce usor la inecare e un fapt bine cunoscut. Mai putin evident insa, este faptul ca

tensiuni legate de functiunea laringelui ca valva ingreuiaza procesul fonarii. În orice caz, studentul la

canto trebuie sa se deprinda cu o fonare eficienta, dar neinfluentata de tensiunile asociate cu functiunea

de valva a laringelui.

Teorii privitoare la fonatie

În linii mari, procesul fonarii implica adductia corzilor vocale (inchiderea glotei prin alipirea corzilor una

de cealalta) si punerea lor in vibratie.Adductia este o functie in primul rand a muschilor aritenoizi care

leaga cele doua cartilagii aritenoide. La contractie, acesti muschi apropie cele doua cartilagii, inchizand

glota. La mentinerea adductiei contribuie si muschii cricoaritenoizi laterali.

Exista trei teorii importante cu privire la fonare, care incearca sa explice ce anume se intampla in

momentul fonatiei: teoria mioelastica, teoria aerodinamica si teoria neurocronaxica. Primele doua nu

se contrazic deloc, doar a treia prezinta o vedere fundamental diferita de acestea.

11

Teoria mioelastica, sau teoria elasticitatii musculare, atribuie vibratia corzilor vocale in principal

elasticitatii muschiului vocal si presiunii aerului subglotic. Dupa adductie, presiunea subglotica se

dezvolta pana la punctul la care reuseste sa desparta corzile vocale. La aceasta despartire tensiunea

subglotica scade datorita scaparii aerului prin glota, iar tensiunea muschiului vocal inchide din nou

glota. Aceasta deschidere si inchidere reprezinta un ciclu intreg.

Genuri de fonare

Fonatia poate fi de mai multe feluri, in functie de cat de bine se inchide glota la adductia corzilor vocale si

indemanarea cu care cantaretul se foloseste de aerul respirat. Calitatea fonatiei influenteaza in primul

rand calitatea sunetului de baza al vocii, „materia prima” care este „prelucrata” pe urma prin rezonare si

articulare. Astfel, fonatia reprezinta o problema mai fundamentala decat rezonanta, dictiunea,

interpretarea, si trebuie stapanita independent de acestea din urma.

Din punct de vedere al calitatii fonarii se pot identifica trei categorii mari de sunete vocale. Acestea sunt

sunete eficiente, aspirate si presate si rezulta in fiecare caz dintr-o fonare care poate fi calificata in

acelasi fel.

Prin fonare „eficienta” intelegem o fonare cu randament bun in sunet in raport cu aerul investit. Cu alte

cuvinte, un scop important al studentului la canto este obtinerea unui maximum de sunet cu un

minimum de aer. Fonarea eficienta da nastere la sunete „sanatoase”, „cu miez”, „compacte”, „cu

nucleu”, si presupune o buna adductie a corzilor vocale si o presiune subglotica potrivita cu nevoia

momentului.

Fonarea „aspirata” in schimb, se refera la o fonare produsa cu prea mult aer si presupune o adductie

deficitara a corzilor vocale: nu se inchide bine glota. Rezultatul fonarii aspirate este un sunet slab, lipsit

de culoare, asemanator cu soapta. Uneori se spune ca un asemenea sunet are un „fasait”, sau ca se

aude aerul iesind „pe langa sunet”. E evident ca aceasta fonare este ineficienta si reprezinta o risipa a

aerului pulmonar. Este una din cauzele principale a incapacitatii unora de a duce o fraza muzicala pana

la capat.

Fonarea „presata” se refera la o fonare fie cu exces de tensiune in zona laringiana, fie cu prea mare

presiune de aer, fie cu o combinatie a acestor doua fenomene. Acest gen de fonare da sunete

tensionate, „stranse”, fortate. Sunetul este adeseori tare si „dur” si insotit de un exces de aer.

Ca sa simti „pe corzile tale” ce inseamna fonarea eficienta sau aspirata, incearca urmatorul exercitiu:

Rosteste intr-o alternanta lenta si continua vocalele [o] si [a], incepand cu o voce soptita si „adaugand

voce” in mod treptat, pana la obtinerea unui sunet stralucitor. Apoi, pornind de la aceasta voce

stralucitoare, rosteste vocalele adaugand aer la sunet in mod treptat, pana la punctul in care vocea

inceteaza sa mai functioneze si auzi doar soapta. Observa in mod deosebit senzatiile si sunetele emise

pe parcurs. Daca poti stapani acest „continuum”, iti va fi mai usor sa deosebesti sunetele eficiente de

cele aspirate si sa folosesti in mod consecvent sunete sanatoase.

12

IV. Rezonanta

Dupa discutarea primelor trei procese ale cantului, intra in atentia noastra si cel de-al patrulea proces si

anume rezonanta. Cuvantul isi gaseste originea in verbul latinesc resonare, care inseamna „a suna din

nou” si ar trebui sa aiba si o forma de predicat in limba romana, desi dictionarele noastre nu

consemneaza existenta acestui termen. Forma fireasca ar fi a rezona (vezi frantuzescul résonner) si ar

reprezenta un cuvant distinct fata de a rezona (a gandi) provenit din latinescul ratio prin

frantuzescul raisonner. Procesul de a rezona ar fi atunci rezonarea, iar rezultatul procesului, rezonanta.

În orice caz, verbul latinesc ne arata adevarata natura a acestui fenomen: sunarea din nou sau re-

sunarea. Termenul descrie relatia dintre doua corpuri in vibratie, unul fiind pus in miscare de catre celalalt

si vibrand cu aceeasi frecventa ca si primul sau cu un multiplu al acesteia. Cand cel de-al doilea corp

incepe sa rezoneze cu primul isi adauga propriul sunet cu insusirile lui acustice sunetului emis de catre

primul corp. Aceasta punere in vibratie a unui corp de catre un altul se poate intampla in doua

feluri: prin simpatie sau prin inductie. Primul caz este acela in care cele doua corpuri nu se afla in contact

direct unul cu celalalt. Vibratiile emise de primul corp, transmitandu-se prin aer, reusesc sa puna in

vibratie cel de-al doilea corp. Rezonanta prin inductie se manifesta atunci cand vibratiile primului corp

sunt transmise celui de-al doilea corp prin atingere directa.

Pentru cant, rezonarea este procesul prin care sunetul rezultat din fonatie este intarit si infrumusetat la

trecerea prin cavitatile supraglotice (faringe, cavitatea bucala, cavitatea nazala). La fonare, faringele si

cavitatea bucala (sau cavitatea nazala in cazul consoanelor nazale si a vocalelor nazalizate) intra in

vibratie, atat prin simpatie cat si prin inductie, impreuna cu corzile vocale. Cavitatile acestea devin

rezonatorii vocii, fiecare aducandu-si aportul la sunetul vocal final, intarind diferite armonice in functie

de felul in care sunt folosite si amplificand astfel sunetul, facandu-l mai „colorat” sau mai „bogat” in

armonice.

Functiile rezonantei

Rezonanta vocala are trei functii esentiale: intarirea sunetului emis de laringe, dezvoltarea timbrului

vocii si determinarea vocalelor.

În primul rand, rezonanta afecteaza volumul sunetului vocal. Rezonatorii vocii umane maresc

amplitudinea undelor sonore emise la nivelul corzilor vocale, conferindu-le o mai mare

intensitate. Sunetul vocii masurat la nivelul corzilor este relativ slab dar sunetul care se bucura de o

rezonanta buna capata o mai mare sonoritate.

În al doilea rand, rezonanta determina timbrul vocii. Termenul timbru se refera la asa-zisa „culoare” a

unui sunet muzical, care este determinata de relatia dintre diferitele armonice prezente in sunetul

respectiv. În termeni foarte generali, cu cat lipsesc armonicele dintr-un sunet, sau cu cat, desi prezente,

sunt mai slabe, cu atat va fi perceput acel sunet ca fiind „gol” (spre exemplu, sunetul flautului). Cu cat

sunt mai multe armonice prezente intr-un sunet si cu cat sunt mai puternice, cu atat va fi perceput acel

sunet ca fiind „colorat”, „definit” (spre exemplu, sunetul trompetei). În masura in care cantaretul invata

13

sa-si foloseasca bine rezonatorii va reusi sa-si dezvolte spectrul sonor al fiecarui sunet, pana la obtinerea

unui timbru placut, cald, bogat.

Prin intarirea sunetului emis si dezvoltarea timbrului lui, rezonanta confera sunetului

vocal penetranta,puterea de a fi auzit bine in spatii mari si chiar peste un acompaniament de orchestra.

Vocalele sunt de asemenea un fenomen al rezonantei, fiind definite de doua zone de energie

rezonatorie in spectrul unui sunet vocal, numite constituenti fonici (vezi figura). Prezenta acestor

frecvente si relatia dintre ele sunt elementele care ajuta urechea sa distinga o anumita vocala de

altele. Acesti constituenti sunt determinati la randul lor de mulajul vocalic realizat de limba, maxilar si

buze. În mod deosebit, marimea si forma camerelor formate in spatele si in fata apexului curbei limbii

sunt responsabile pentru inaltimea si intensitatea acestor constituenti, unul mai grav, iar celalalt mai

inalt.

Asadar, puterea sonora, timbrul si vocalele sunt partile sunetului vocal direct rezultate din rezonanta.

Telurile cantaretului

În probleme de rezonanta vocala, cantaretii isi propun cateva teluri.

1) În primul rand, vor sa dezvolte o rezonanta echilibrata, unde atat armonicele grave (cele care

asigura „caldura”, „rotunjimea”, „plinatatea” sunetului) cat si cele inalte (cele care asigura „stralucirea”

sunetului) sunt intarite prin actiunea rezonatorilor. Aceasta rezonanta echilibrata trebuie sa fie prezenta

in tot ambitusul vocii. Cu alte cuvinte, se vrea ca orice sunet, din orice zona a vocii, sa aiba atat

plinatatea rezultata prin intarirea armonicelor grave din spectrul acelui sunet cat si stralucirea rezultata

prin intarirea armonicelor inalte care-i apartin. Daca reuseste cantaretul sa dezvolte aceasta rezonanta

echilibrata in intregul lui ambitus, atunci nu va dispare nici rotunjimea nici stralucirea din voce,

indiferent ce inaltime atinge. Egalitatea astfel dezvoltata se mai numeste alinierea verticala a vocii,

deoarece se refera la tot ambitusul ei.

2)În al doilea rand, cantaretii isi propun sa pastreze o distinctie clara intre diferitele vocale, o

anume claritate sau puritate a vocalelor. Aceasta este o problema de identitate fonemica si este vitala

pentru un cant inteligibil. Daca vrem sa fim intelesi cand cantam, si acesta este un deziderat de

netagaduit, nu ne putem ingadui sa confundam culorile vocalelor.

3) În al treilea rand insa, isi mai propun sa contrabalanseze puritatea vocalelor cu o oarecare

asemanare intre vocale, o anumita uniformitate a vocalelor. Uniformizarea vocalelor presupune

mentinerea timbrului vocii si puterii sonore prin toate vocalele. Cu alte cuvinte, se poate spune ca

vocalele unui cantaret sunt uniforme daca, ascultata pe o singura inaltime, vocea nu isi modifica timbrul

sau sonoritatea la trecerea dintr-o vocala in alta. De aceea se lucreaza in vocalize mai multe vocale pe

aceeasi inaltime. Aceasta munca vrea sa elimine denaturarile ce pot apare datorita anumitor

vocale. Egalitatea care se dobandeste prin astfel de studiu se mai numeste alinierea orizontala a vocii,

deoarece se probeaza si se studiaza pe cate o inaltime.

14

Cuvantul uniform orienteaza inspre o singura forma prin care vor trece toate vocalele. Aceasta idee se

refera in mod deosebit la deschiderea gurii, adica la lasarea in jos a maxilarului inferior. Maestrii italieni

aveau obiceiul de a cere o deschidere asemanatoare a gurii pentru toate vocalele. Daca se respecta

aceasta indrumare, nu se va percepe decat o ajustare minima a pozitiei maxilarului inferior de la o

vocala la alta, cand sunt cantate pe aceeasi inaltime. Însa aceasta uniformizare presupune de asemenea

un anumit comportament al limbii, al valului palatin si al faringelui. Vom atinge acest subiect cand vom

discuta despre ajustarea rezonatorilor.

Ca sa rezumam, scopurile noastre legate de rezonanta sunt: 1) mentinerea timbrului cald si stralucitor in

tot ambitusul vocii si in orice nuanta; si un compromis frumos intre 2) puritatea vocalelor si 3)

uniformizarea vocalelor. Prima problema are de-a face cu alinierea verticala a vocii; compromisul dintre

a doua si a treia, cu alinierea orizontala a vocii.

Ajustarea rezonatorilor

Asa cum orice rezonator care nu poate fi ajustat va rezona dupa proprietatile lui, cu anumite inaltimi si

nu cu altele, nici rezonatorii vocii noastre, daca nu sunt ajustati in mod corect, nu intra intotdeauna in

rezonanta cu sunetul emis de corzile vocale. Trebuie efectuata o anumita potrivire a volumului

cavitatilor faringiene si bucale si a deschiderii gurii la fiecare sunet. Pe deasupra, se „toarna” fiecare

sunet printr-un anumit mulaj ca sa i se imprime o anumita identitate fonemica prin relevarea

constituentilor fonici care definesc vocala respectiva. Care sunt considerentele importante ca sa reusim

acest „acordaj” intre rezonatorii vocii noastre si inaltimile emise de laringe? Cum realizam in acelasi

timp ajustarea rezonatorilor si mularea corecta a vocalelor? Ce anume ramane constant de la un sunet

la altul, de la o vocala la alta? Ce anume se schimba? La aceste intrebari vom incerca sa raspundem

trecand, punct cu punct, prin toate elementele care influenteaza in mod insemnat rezonanta vocala.

Din fericire, exista o functiune a trupului uman care ne sugereaza un excelent punct de plecare in munca

de invatare a folosirii rezonatorilor. Aceasta functiune este cascatul care, in faza lui incipienta, pune mai

toate lucrurile in ordine pentru o rezonanta buna. Sa studiem putin acest fenomen.

Încearca sa-ti induci un cascat. Observa cu mare atentie ce anume se intampla in momentul in care

incepi sa casti. Ce face mandibula? limba? faringele? laringele? velumul? Ce fac buzele? Ce se intampla

daca, mergand mai departe, casti cu adevarat? Ce simti in fiecare organ mentionat?

LARINGELE

Laringele, la inceput de cascat, se lasa usor in jos, fara insa a atinge starea de incordare in care intra in

plin cascat. Starea de usoara coborare a laringelui, s-a dovedit prin studii stiintifice, este preferata de

majoritatea profesorilor de canto fata de pozitia necoborata sau cea urcata. Efectul principal al

coborarii usoare a laringelui este lungirea faringelui, marirea volumului acestuia fiind necesara in

intarirea armonicelor grave a sunetului vocal.

FARINGELE

15

Faringele, la inceput de cascat, ia o pozitie deschisa, relativ relaxata. Volumul lui se mareste prin usoara

coborare a laringelui si prin ridicarea valului palatin dar si printr-o usoara largire realizata de aceiasi

muschi care coboara laringele (sublaringieni). În aceasta pozitie faringele inca este foarte flexibil,

trasatura esentiala pentru a-l putea ajusta pe mai departe, sunet cu sunet.

MANDIBULA

În faza incipienta a cascatului si mandibula este influentata intr-un mod favorabil pentru cantat. Ea are

tendinta sa se lase in jos cu mare relaxare, provocand o deschidere sanatoasa a gurii si asigurand

relaxarea atat de necesara pentru emisia libera.

LIMBA

Cand incepi sa casti, limba se culca automat in gura, cu varful asezat la baza dintilor incisivi

inferiori. Aceasta pozitie este „aur curat” pentru emisia libera, claritatea vocalelor si rezonanta

stralucitoare. Este de foarte mare importanta ca studentul la canto sa se deprinda cu aceasta pozitie

relaxata a limbii.

BUZELE

Este posibil sa nici nu bagi in seama buzele in momentul inceperii cascatului, atat de usoare le vei

simti. Starea lor relaxata le lasa flexibile si elastice, gata sa-si aduca si ele aportul la stralucirea

sunetului.

Toate aceste fenomene care insotesc inceputul de cascat constituie un punct de plecare foarte sanatos

pentu cautarea rezonantei bune.

Urmareste mentinerea starii obtinute prin cascatul incipient. Este extrem de important ca in

timpul cantatului sa nu stricam acel inceput bun. Foarte multi studenti de la canto se lupta cu probleme

de laringe urcat, de tensiune la nivel de faringe si mandibula, cu lenevia valului palatin, cu retragerea

limbii in gura, cu buzele rigide sau trase in pozitii nefolositoare. Primul principiu care trebuie sa ne

calauzeasca este ca o foarte mare atentie va trebui acordata in timpul cantatului la pastrarea calitatilor

obtinute prin inceputul de cascat. Relaxarea astfel cultivata va asigura flexibilitatea de care e nevoie

pentru ajustarea rezonatorilor.

Urmareste constanta in senzatiile vibratorii din gura si din cap. Aceste senzatii sunt un control foarte

valoros cand ai invatat sa le cunosti. De regula, se pot gasi concentrate, in mediu si grav, in palatul

dur. La urcare spre acut, aceste senzatii au tendinta de a se muta progresiv mai sus in cap, poate chiar

mai spre mijlocul capului. Senzatiile vor diferi putin de la om la om, dar important este ca studentul sa

invete sa le cunoasca bine si sa vegheze ca, pe de-o parte sa nu dispara, iar pe de alta sa nu se deplaseze

in faringe, indiferent de inaltimea si de vocala cantata.

Cu cat urci mai mult, cu atat este nevoie de mai mult spatiu. Si inversul este adevarat: cu cat cobori

mai mult, cu atat este nevoie de mai putin spatiu. Termenul „spatiu” se refera aici si la spatiul extern (la

nivelul deschiderii gurii) si la spatiul intern (spatiul creat in spatele gurii). Asadar, pentru sunete grave,

16

deschiderea gurii va fi relativ mai mica decat pentru sunete acute; iar intr-o gama ascendenta se va

putea observa o deschidere treptat mai mare a gurii si o marire treptata a spatiului din spatele gurii

(realizata in principal de ridicarea valului palatin). Atentie: se poate exagera deschiderea gurii. Oricat

de mare s-ar deschide gura pentru a canta, ar trebui sa mai ramana loc de deschidere.

Un ultim principiu se bazeaza pe faptul ca noi nu ne auzim asa cum ne aud altii. Micile canale, numite

tuburile lui Eustache, care fac legatura intre faringe si urechea interna, sunt cauza acestei diferente de

perceptie. Îi auzim pe altii doar cu urechea externa, dar perceptia propriei voci este influentata si de ce

auzim prin interior. De aceea, de cele mai multe ori, un student la inceput de drum nu reuseste singur

sa-si evalueze sunetul vocal. E important sa te lasi calauzit in cautarile tale de un profesor competent.

V. Articularea

Articularea este procesul prin care sunetul rezultat din fonatie si rezonare este format in unitati

inteligibile de catre organele numite articulatorii. Acestia sunt limba, mandibula, buzele, valul palatin, si

glota. Suportii ficsi pentru activitatea acestor articulatori sunt palatul dur, alveolele si dintii. Scopul

studierii acestui proces este sa ajungem la o dictiune buna.

Pentru cantareti si pentru actori, dictiunea se constituie intr-o arta si anume, aceea de a rosti deslusit si

cu o incarcatura expresiva potrivita cerintelor textului rostit; adica arta rostirii clare si expresive. De

aceea, cantaretul trebuie sa se verifice atat din punctul de vedere al inteligibilitatii cat si din cel al

expresivitatii. Se intampla adeseori ca dictiunea unui cantaret sa fie deficitara pentru ca el este

preocupat de probleme de rezonanta, de respiratie, de cunoasterea partiturii, de limba, etc. În cazul

acesta nici nu se pune in discutie problema expresivitatii. În schimb, se intampla cateodata ca, tocmai

din dorinta de a canta expresiv, cantaretul sa acorde prea putina atentie rostirii clare. Pe de alta parte,

se mai intampla ca, din dorinta de claritate, cate un cantaret sa „violeze” textul cantat, neglijand

caracterul textului si felul in care se cere el a fi rostit. Trebuie sa se ajunga la o imbinare armonioasa a

inteligibilitatii cu expresivitatea.

Cel putin patru lucruri: respectarea identitatii fiecarui fonem component al textului, rostirea

cu suficienta energie ca sa fie lesne de perceput pana in fundul salii, o atentie continua la intregul text si

stiinta de a „lega” toate sunetele de vorbire la coloana de aer, de a le integra intr-un sir fara intreruperi

nefiresti. Pentru ca ne obisnuim foarte usor cu noi insine si nu mai observam greselile si deficientele

noastre in rostire, este important sa fim ascultati de altcineva, care va sta in locul cel mai indepartat in

sala si va evalua inteligibilitatea rostirii noastre. În ultima instanta, trebuie sa ne facem usor de inteles.

Mai intai, rostirea noastra devine expresiva atunci cand exista o „traire” launtrica a ceea ce spunem

sau cantam. Cand gandim si intelegem ceea ce spunem, cu toate conexiunile la realitatile din care a

izvorat textul si cu toate implicatiile textului pe mai departe si rostim textul ca si cum ar fi fost conceput

in mintea si inima noastra, atunci exista „suportul” launtric necesar pentru o rostire expresiva. Pe urma,

mijloacele prin care realizam o rostire expresiva sunt intensitatea si timbrul vocii in vocale si intensitatea

si durata consoanelor. Pentru orice consoana exista o „paleta” de posibile variante, dintre care toate

sunt acceptabile din punctul de vedere al inteligibilitatii, dar care se diferentiaza una fata de alta prin

17

intensitatea si durata lor. Aceasta „paleta” exclude variantele care nu respecta identitatea fonemica sau

care sunt executate cu prea putina energie ca sa fie usor inteligibile dar include variantele care s-ar preta

la exprimarea unei game largi de stari sufletesti. La fel stau lucrurile si in problema vocalelor. Dincolo

de indrumarile pe care le aflam in partitura privitoare la caracterul general al piesei si la intensitatea

dorita in fiecare zona a piesei, dozarea exacta a intensitatii si a timbrului vocii va fi determinata de

conceptul „finisat” al fiecarei silabe, care va rezulta la randu-i dintr-un complex de considerente

muzicale si textuale. Aceste considerente, daca le intelegem, ne vor duce inspre o mare bogatie in

expresivitate.

Considerente tehnice

Pentru a realiza o dictiune buna este necesar sa existe o stare de relativa relaxare in articulatori. Din

nou, ideea de tonus muscular exprima cel mai bine starea optima a acestor organe. Senzatiile care

insotesc aceasta stare sunt cele de elasticitate, flexibilitate, agerime, usurinta. Întepenirea sau

rigiditatea, indeosebi in limba, buze sau mandibula dar si la nivel de val palatin sau glota vor ingreuia in

mod usor sesizabil acest proces, nemaivorbind de daunele aduse rezonantei si, in cazul glotei, fonatiei.

Starea de tonus poate fi indusa de diferite exercitii si actiuni, ca cele care urmeaza:

-- pronuntarea prelungita a literei r

-- trilul de buze (asa cum fac copiii mici sunetul de motoras)

-- masarea mandibulei

-- folosirea unor vocalize simple pe silaba „ia”

-- exercitii liber alcatuite din pronuntarea in repetate randuri, ferma si rapida, a diferitelor

combinatii de consoane si vocale, ca de exemplu: mamema, mamema, mamema; nineno, nineno,

nineno; liloli, liloli, liloli; rateghi, rateghi; lurafilo, lurafilo; sau din cuvinte, ca de exemplu: mamaliga,

mamaliga; pantofar, pantofar.

În exercitiile acestea este esential sa controlam foarte atent doua lucruri, fara de care ele devin

inutile. În primul rand, trebuie sa ne conduca la o senzatie de usurinta, nu de tensiune. De aceea, este

bine de pornit intr-o viteza mai mica si apoi de marit debitul, pastrand insa senzatia ca articulatorii ar fi

din cauciuc si ca ar sari din consoana in consoana ca o minge. În al doilea rand, asa cum s-a aratat si in

capitolul despre rezonanta, pozitia corecta a varfului limbii pentru orice vocala este pe arcada dentara

inferioara sau pe gingia aferenta. Miscarile pentru realizarea consoanelor trebuie sa se efectueze rapid

si ferm si nu trebuie in nici un caz sa impiedice varful limbii sa ajunga inapoi la loc pentru vocale. Cu alte

cuvinte, orice consoana care necesita deplasarea varfului limbii trebuie conceputa si exersata in doua

miscari: prima este deplasarea, iar a doua este intoarcerea la loc. La inceputul studierii cantului este

crucial sa existe o grija deosebita fata de aceasta problema. Neglijarea ei poate duce la mari dificultati.

VI. Încalzirea vocii

18

Cantatul presupune o folosire specializata a mai multor seturi de muschi: muschii sistemului respirator,

muschii cascatului, muschii zonei rinofaringiene, muschii laringieni, muschii faciali si limba. La fel ca in

orice activitate sportiva, nu te poti astepta la o performanta satisfacatoare din partea acestor muschi

daca nu le asiguri pregatirea necesara.

În primul rand, apare incapacitatea de a stapani diferitele probleme vocale care se ivesc, incluzandu-le

pe cele care, in conditii normale, cantaretul ar reusi sa le stapaneasca. Problemele care apar pot fi de

rezonanta, de sustinere, de folosire a extremelor ambitusului, de vibrato necontrolat, si asa mai

departe. Apoi pot sa apara asa-zisele „gauri” in voce, unele sunete care nu vor iesi nicicum. În sfarsit,

datorita sfortarilor de a compensa lipsa de pregatire a vocii, apar tensiuni in diferitele parti ale

aparatului vocal si raguseala. Cine neglijeaza aceasta faza importanta a muncii cantaretului nu va ajunge

departe.

Principii de incalzire

Desi incalzirea difera foarte mult de la profesor la profesor, exista totusi niste jaloane mari in care e bine

sa incadram munca de incalzire.

1. Asigura „trezirea” fizica (circulatia sanguina, tonus-ul muscular) inainte de a canta: incepi cu muschii

mari si mergi spre cei mici (vezi capitolul despre postura). Munca vocala e aproape pe degeaba daca nu

asiguram starea fizica necesara.

2. Lucreaza din zona cea mai confortabila a vocii spre extreme.

3. Lucreaza cu rabdare, fara graba.

4. Lucreaza intotdeauna cu scop.

5. Pretuieste intotdeauna calitatea sunetului si usurinta fizica mai mult decat lucruri spectaculare, cum

ar fi extremele ambitusului sau sunete tari.

6. Începe cu desene restranse si mergi treptat spre desene mai largi, care vor cuprinde tot mai mult din

voce.

7. Nu insista dincolo de momentul cand apare tensiune in vreo zona. Opreste-te, odihneste-te o

clipa. Evalueaza ce ai facut, regandeste sunetul si senzatiile inainte sa mai incerci lucrul respectiv. Daca

problema persista, treci la un alt gen de exercitiu. Poti sa incerci din nou mai tarziu, dar daca problema

tot a ramas, mai bine abordeaz-o impreuna cu profesorul.

Continutul incalzirii

Ce anume trebuie sa contina timpul de incalzire? Din nou, ideile difera de la un profesor la altul, dar

putem deslusi cateva linii mari.

1. Exercitii fizice cu menirea de a asigura conditia fizica necesara

2. Exercitii de respiratie, cu scopul de a dezvolta o stapanire constienta asupra aparatului respirator

19

3. Sunete lungi, usoare in zona cea mai confortabila a vocii (probabil mediul inferior), cu scopul de a

stabili o fonare sanatoasa, o buna coordonare a sistemului respirator cu cel fonator si constientizarea

senzatiilor vibratorii care vor fi controlul nostru asupra problemelor de rezonanta. Multi profesori

prefera consoanele nazale in aceasta faza a incalzirii, pentru ca ne ajuta sa reperam senzatiile

vibratorii. Consoanele nazale sunt si numite consoanele „inducatoare de rezonanta”.

4. Vocalize, de la simplu la mai complex, din zona cea mai confortabila spre extreme, cu desene treptat

mai largi.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Cristescu, Octav, Cantul, Editura Muzicala, Bucuresti, 1963.

Budoiu,Marius, Respiratia in cant si adaptarea ei la repertoriu (pag.17), Teza de Doctorat, Academia de

Muzica „Gh. Dima”, Cluj-Napoca.

Frangulea, Belu Eugeniu, Arta de a canta, Editura Muzicala Vergiliu, Bucuresti, 1999.

Husson, Raoul, Vocea cantata, traducere din limba franceza in limba romana de Nicolae Gafton Editura

Muzicala, Bucuresti 1968.