Ghid medical deprim – ajutor

Coordonator stiinţific al lucrării: dr. Lidia RÂJNOVEANU

medic primar ATI doctor în medicină

FAAMED

2009

CUPRINS

Cap. 1. Noţiuni de anatomie şi fiziologie 3Cap. 2. Lanţul supravieţuirii 23

2.1. Accesul 242.2. Primul ajutor 242.3. Suportul de bază al vieţii 252.4. Defibrilarea Externă Automată. Genealităţi 31

Cap. 3. Reguli de bază ale managementului victimei politraumatizate 33Cap. 4. Evaluarea primară şi secundară a vicitmei politraumatizate 35Cap. 5. Tipuri de leziuni în accident 41

5.1. Leziuni ale părţilor moi. Primul ajutor în plăgi 415.2. Entorse, luxaţii, fracturi. Primul ajutor 43

5.2.1. Entorse. Definiţie. Diagnostic. Prim ajutor 435.2.2. Luxaţii. Definiţie. Diagnostic. Prim ajutor 445.2.3. Fracturi. Definiţie. Diagnostic. Prim ajutor 46

5.2.3.1. Fracturi ale membrelor superioare 475.2.3.2. Fracturi ale membrelor inferioare 485.2.3.3. Fracturi ale bazinului 485.2.3.4. Amputaţia 49

5.3. Traumatismele craniocerebrale 495.4. Trauamtismele coloanei vertebrale 505.5. Trauamtismele toracice 515.6. Trauamtismele abdominale. Diagnostic. Prim ajutor 53

Cap. 6. Hipotermia. Degerăturile.Diagnistic. Clasificare. Prim ajutor 54Cap.7. Hipertermia. Insolaţia. Diagnostic. Prim ajutor 59Cap. 8. Şocul. Definiţie. Diagnostic. Clasificare. Prim ajutor. Anafilaxia 61Cap. 9. Sisteme de imobilizare şi transport pentru victima traumatizată 65Cap. 10. Urgenţele mediului 70

10.1. Muşcătura de şarpe 7010.2. Intoxicaţiile. Diagnostic. Calsificare. Prim ajutor 71

10.2.1. Intoxicaţia cu CO. Diagnostic. Prim ajutor 7110.2.3. Intoxicaţia cu ciuperci. Diagnostic. Prim ajutor. 7110.2.2. Intoxicaţia cu alcool etilic. Diagnostic.Prim ajutor 7210.2.4. Intoxicaţia cu opioide. 72

10.3. Arsurile 7310.4. Electrocutatul 7510.5. Inecatul 7610.6. Spânzuratul 76

Cap. 11. Principii de management în accidentele cu multiple victime. Triajul 77

2

Capitolul 1

NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE

Introducere

Pentru practica celor chemaţi să acorde primul ajutor în situaţii de dificultate sau accidente, sunt necesare noţiuni de anatomie şi fiziologie care să le permită a cunoaşte pe deoparte acele segmente corporale şi organe care pot fi obiectul unei lezionări prin accident, sau altă situaţie producătoare de modificări ale stării normale şi pe de altă parte să cunoască ariile de elecţie pentru luarea pulsului, aplicarea unei staze corecte în caz de hemoragii, localizarea diferitelor organe etc. În afară de aceasta sunt utile şi unele noţiuni de fiziologie. Toate datele sunt necesare pentru a stabili un diagnostic obligatoriu în acordarea primului ajutor.

Atragem atenţia asupra faptului că ţinând cont de necesităţile practicii acordării primului ajutor, ne abatem de la logica didactică accentuând acele capitole care contin date legate direct de modalităţile acordării acestuia.

Cunoştinţe de anatomie

Corpul uman este alcătuit din următoarele segmente sau regiuni: cap-gât, trunchi,(torace, abdomen), extremităţi: membrele superioare şi membrele inferioare.

Capul este segmental superior, format din neurocraniu, o cutie osoasă care conţine creierul şi viscerocraniu, sau faţa, ale cărei elemente sunt ochii, nasul, gura şi în părţile laterale, urechile .

Gâtul este segmentul care uneşte capul cu trunchiul şi este format de vertebrele cervicale componente ale coloanei vertebrale.

Trunchiul, portiunea cea mai voluminoasă a corpului format din torace, şi abdomen. Toracele este delimitat de coloana vertebrală, coaste, stern, este separat în porţiunea inferioară de abdomen prin muşchiul diafragmatic şi contine inima (cordul) şi plămânii (pulmonii) vase sanguine şi limfatice, esofagul şi traecte nervoase. Abdomenul, partea inferioară a trunchiului, conţine organele digestive: esofag, stomac, intestine, glandele anexe ale tubului digestiv, ficatul şi pancreasul, organele aparatului urinar, rinichii. Un segment al cavităţii abdominale este cavitatea pelvină, în conţinutul căreia se află vezica urinară legată de rinichi prin două canale numite uretere şi organele interne genitale feminine. Cavitatea abdominală şi pelvină mai conţin continuarea vaselor sanguine şi limfatice precum şi a traectelor nervoase.

Extremităţile, membrele superioare şi inferioare. Legătura dintre extremităţi şi trunchi se realizează prin două ansamble: centura

scapulară şi centura pelvin, respectiv regiunea umerilor şi regiunea şoldurilor. Membrul superior este format din braţ, de la umăr la cot, antebraţ, de la cot la încheietura

mâinii şi mână. Centura scapulară are ca bază osoasă scapula (omoplatul) şi clavicula care sunt articulate cu humerusul, osul braţului şi sternul.

Membrul inferior este format din coapsă, care ţine de la şold la genunchi, din gambă de la genunchi la gleznă şi din antepicior (laba piciorului). Legătura cu trunchiul se face prin centura pelvină ce are ca bază osoasă oasele pelvine sau ale bazinului şi femurul, baza osoasă a copsei.

Pentru determinarea poziţiilor diferitelor segmente ale corpului unele faţă de altele se folosesc aşa numitele elemente de orientare ale corpului care sunt planuri, axe şi puncte. Astfel axa corpului este linia imaginară dreaptă ce uneşte creştetul capului ( vertexul ) cu punctul central al poligonului de susţinere – proiecţia pe sol a picioarelor.

Corpul omenesc este un volum care raportat spaţial poate avea trei planuri de referinţă: planul frontal, planul sagital şi planul transversal ( fig 1. )

3

Planurile frontale sunt paralele cu fruntea. Planul tangent la frunte se numeşte ventral sau frontal anterior. Planul frontal median sau principal, trece prin axa corpului împărţind corpul în două părţi: una anterioară sau ventrală şi una posterioară sau dorsală. Planul frontal posterior sau dorsal este tangent la ceafă.

Planurile sagitale sunt perpendiculare pe cele frontale. Planul sagital median trece prin axa corpului şi îl împarte simetric în jumătatea stângă şi jumătatea dreaptă. Planurile transversale sunt perpendiculare pe axa corpului. Se disting trei planuri transversale: planul transversal superior sau cranial, tangent la creştetul capului(vertex), planul transversal median sau principal care trece prin ombilic şi împarte corpul în jumătatea superioară sau cranială şi jumătatea inferioară sau caudală şi în fine planul transversal inferior sau caudal care este tangent la planul suprafeţei tălpilor.

Pentru a putea să exprimăm corect diferitele raporturi anatomice ale corpului este necesar să clarificăm termenii folosiţi în limbajul anatomic şi medical în general. Astfel prin cranial se înţelege apropierea de planul transversal superior. Prin caudal înţelegem apropierea de planul transversal inferior. La fel prin ventral şi dorsal se indică apropierea de planul frontal anterior respectiv de cel frontal posterior. Înţelegem prin medial apropierea de planul sagital median, iar prin lateral depărtarea de acest plan.

Pentru a exprima de-a lungul extremităţilor, apropierea sau depărtarea de trunchi se foloseşte termenul de proximal respectiv distal .

În încheierea acestui prim capitol vom clarifica unii termeni referitori la mişcările membrelor şi ale segmentelor acestora sau ale trunchiului:

– flexia este apropierea antebraţului de braţ, sau închiderea unghiului pe care acestea îl fac unul faţă de celălalt, strângerea pumnului, coborîrea capului cu bărbia spre piept, etc;

– extensia este mişcarea inversă flexiei;– adducţia este mişcarea de apropiere a unui membru de planul sagital median al corpului;– abducţia este mişcarea prin care un membru apropiat de planul sagital median al corpului

este îndepărtat de acesta;– supinaţia este o mişcare de rotire a membrului superior prin care degetul mare al palmei

este îndepărtat de planul sagital median;– pronaţia este mişcarea prin care degetul mare al palmei este rotit către planul sagital

median al corpului.

4

Fig. 1. Planurile corpului uman(după. Voiculescu M. 1968)

Celula

Pentru a înţelege noţiunile de anatomie, fiziologie şi de prim ajutor este necesar a face câteva referiri la unitatea elementară a materiei vi: celula. Aceasta, sub multitudinea de aspecte pe care le are, alcătuieşte ţesuturile şi organele întregului corp.

Pentru a putea trăi celula are nevoie de îndeplinirea anumitor condiţii, ce trebuie bine respectate de mediul ambiental, înconjurător, în care se află. Respectarea acestor condiţii poartă numele de homeostazie. Dereglarea acestei stări duce la apariţia unui conflict între celulă şi mediul ambiental sau între celulele dintr-un anumit teritoriu intern şi astfel ne situăm în ceea ce numim foarte larg stare patologică sau boală.

Fiecare ţesut sau organ are propriul tip, număr de celule caracterizant şi rapoarte de funcţionalitate bine definite.

Ţesutul

Prin ţesut se înţelege o grupare de celule cu aceiaşi diferenţiere morfologică, structură şi specializare funcţională chiar dacă au origini diferite. Pe lângă celulele proprii ţesuturile şi organele pot conţine şi alte tipuri de celule cu rol bine stabilit; unele sunt de susţinere şi înlocuire în anumite situaţii (cicatrizări de exemplu) altele asigură protecţia celulelor tesutului sau organului, altele nutriţia. etc.

Un grup aparte de celule se găseşte în sânge şi limfă. Sângele este considerat ţesut lichid, fiind format dintr-o parte celulară, solidă şi una lichidă aşa numita plasmă sanguină. Celulele sanguine sunt globulele roşii, globulele albe şi o categorie specială: plachetele sanguine sau trombocitele.

Rolul sângelui în organism este de transportator al substanţelor nutritive şi al oxigenlui, necesare proceselor vitale, precum şi al bioxidului de carbon sau a altor produşi rezultaţi din activitatea vitală.

Organismul uman este constituit din ansambluri celulare care formează ţesuturi şi organe. Se cunosc patru tipuri fundamentale de ţesuturi :

– ţesutul epitelial, care constitue invelişul exterior al organismului (pielea) precum şi acoperirea diferitelor cavităţi sau organe interne, aşa numitele mucoase;

– ţesutul conjunctiv, de legătură, de înlocuire şi de susţinere;– ţesutul muscular, care este striat sau voluntar şi neted sau involuntar;– ţesutul nervos, foarte complex fiind alcătuit din partea care asigură relaţia cu mediul

exterior numit sistem nervos somatic şi partea care asigură relaţiile din interiorul organismului, sistemul nervos vegetativ . Ţesuturile, cele de sine stătătoare şi cele care intră în structura organelor sunt organizate

pe ansambluri denumite sisteme sau aparate. În organismul uman sunt enumerate sistemul osos şi articular, sistemul muscular, care formează aparatul locomotor şi de susţinere, sistemul nervos, sistemul endocrin – glandular – aparatul circulator, aparatul respirator, aparatul digestiv aparatul urinar sau excretor, aparatul genital, precum şi analizorii vizuali, auditivi, gustativi, ai mirosului şi senzitivi.

Aparatul locomotor şi de susţinere.

În acest aparat sunt cuprinse sistemul osos şi articular sau osteo – articular şi sistemul muscular.

Sistemul osteo – articular este format din totalitatea oaselor şi articulaţiilor din organism.Se disting următoarele categorii de oase:

o oasele lungi;o oasele scurte;o oasele late;o oasele cu forme particulare.

5

Oasele lungi prezintă două extremităţi denumite epifize, una proximală mai apropiată de trunchi şi a doua distală mai depărtată. Partea mijlocie este numită diafiză. Pe la nivelul periostului pătrund în masa osoasă vase sanguine şi nervi. Pentru acest motiv o fractură este deosebit de dureroasă şi însoţită de hemoragie. În acelaşi timp datorită mişcărilor capetelor fracturii este posibilă antrenarea în circulaţia sanguină a unor fine particule grăsoase, fenomenul ducând la embolia grasă, deosebit de periculoasă prin posibilitatea obstruării unui vas sanguin terminal ceea ce duce la paralizii sau moarte. Trebuie, deci, o mare atenţie la acordarea primului ajutor în caz de fracturi.

Oase lungi sunt humerusul, osul braţului: cubitusul şi radiusul, oase ale antebraţului: femurul, osul coapsei: tibia şi peroneul de la gambă .

Oasele late sunt deasemenea învelite în periost, urmează zona compactă, a cărei grosime variază de la un os la altul şi central zona spongioasă. Oase late sunt omoplatul sau scapula, de la centura scapulo – humerală, oasele bazinului, de la centura pelvină, oasele capului.

Oasele scurte, au aceeaşi structură dar sunt reduse ca lungime şi nu au canal medular gras. Oase scurte sunt falangele degetelor sau oasele carpiene, metacarpiene etc.

Oasele cu forme particulare sunt vertebrele coloanei vertebrale, coastele, osul sacral, unele oase ale capului sau feţei.

Oasele se leagă între ele prin articulaţii, din totalitatea lor, unul singur se leagă de ţesuturi moi, osul hioid, care se găseşte în regiunea laringo – linguală.

Osificarea se poate face prin impregnarea ţesutului fibros, osificare fibroasă sau cartilaginos, osificare encondrală, fenomene deosebit de importante în consolidarea fracturilor.

6

Fig. 2. Scheletul uman( după Manualul Grupei Sanitare, l972 )

1 – craniul 2 – clavicula 3 – omoplatul 4 – sternul 5 – coloana vertebrală 6 – humerus 7 – cubitus (ulna) 8 – radius 9 – coxalul10 – femurul11 – rotula (patela)12 – tibia13 – peroneul14 – oasele mâinii15 – oasele labei piciorului

Legătura dintre segmentele osoase se face prin articulaţii care sunt clasificate după gradul de mobilitate, de îmbinare, sau după forma suprafeţelor capetelor osoase articulate.

O articulaţie este caracterizată prin suprafeţele osoase care concură la formarea ei şi prin structurile ce se găsesc la acest nivel. Suprafeţele articulare epifizare au un substrat cartilaginos tapetat de o membrană, denumită sinovială, şi delimitează impreună cu o capsulă conjunctivo-vasculară care înconjoară totul ca un manşon, o cavitate, cavitatea articulară, care este vidată. La articulaţii ca acelea dintre vertebre sau a genunchiului se mai află între capetele articulare un disc fibroelastic respectiv un menisc cu rol de amortizor. Articulaţia este consolidată deasemenea printr-o serie de benzi, ligamentele articulare. Membrana sinovială secretă lichidul sinovial, cu rol de lubrefiant şi de protecţie în procesele imunitare.

Capsula articulară este bogat vascularizată şi inervată senzitiv ceea ce face ca orice deplasare brutală a suprafeţelor articulare să producă dureri puternice şi în unele situaţii hemoragii, cum este cazul în entorse şi luxaţii.

Tipul fix de articulaţie se realizează printr-o legătură intimă prin intermediul unui ţesut fin conjunctiv fibros numit ligament sutural. Întâlnim asemenea articulaţii la oasele late ale cutiei craniene la oasele bazinului etc.

Din punct de vedere topografic putem împărţi articulaţiile în patru grupe:1 – articulaţiile coloanei vertebrale, semimobile;2 – articulaţiile capului, bazinului, sacrumului, fixe;3 – articulaţiile toracelui, semimobile;4 – articulaţiile membrelor, mobile.

Fig. 4. Tipuri de articulaţii mobile sinoviale ( după Petricu I. C. 1967 )Anatomia scheletului

7

Fig. 3. Structura unui os lung( după Şanta N. et col. 1967 )

1 – membrana articulară2 – cartilaj3 – epifiza, partea spongioasă4 – partea compactă5 – diafiza, canalul medular6 – măduva osoasă7 – periost8 – fascicul vasculo – nervos

Articulaţie sinovială

Articulaţie sinovialăcu disc

Articulaţie sinovialăcu menisc

Scheletul osos, care reprezintă structura de rezistenţă şi determină dimensiunile spatiale ale organismului este subîmpărţit în trei mari regiuni: scheletul capului, scheletul trunchiului, scheletul membrelor.

Scheletul capului cuprinde două porţiuni: cutia craniană sau neurocraniul care conţine creierul şi faţa sau viscerocraniul la care distingem orbitele oculare, nasul, gura şi în părţile laterale, urechile ( pavilioanele cartilaginoase ) cu cunductul auditiv ce pătrunde prin canalul auditiv din osul temporal.

Oasele late ale neurocraniului, vizibile la examenul exterior sunt, începând de sus, din vertex ( moalele capului ), două oase parietale, două oase temporale, un os frontal şi unul occipital. Diametral opus vertexului este baza craniului, compusă din oasele: etmoid, sfenoid, stânca temporalului şi prelungiri ale oaselor feţei. Baza craniului se articulează cu osul occipital prin două suprafeţe numite condilii occipitali şi cu prima vertebră cervicală numită atlas. Atlasul se articulează la rândul ei cu a doua vertebră cervicală axisul. Este o articulaţie mobilă cu mare sensibilitate. Traumatismele puternice în anumite condiţii putând duce la fracturi cu urmări grave. Pentru acest motiv aplicarea colierului cervical este obligatorie la orice accidentat .

A doua porţiune a capului este viscerocraniul format din cinci oase perechi şi unul nepereche. Oasele pereche sunt oasele: maxilare, malare, nazale, lacrimale, palatin, cornetele nazale. Osul nepereche este mandibula, care este şi singurul os mobil al feţei articulându-se cu oasele temporale. Oasele maxilare şi mandibula numită uneori în mod eronat şi maxilar inferior, prezintă o serie de orificii, alveolele dentare, în care sunt inclavate cele 16 perechi de dinţi.

Viscerocraniul conţine: cavităţile orbitale cu globii oculari, cavităţile nazale care sunt componente ale căilor respiratorii superioare, cavitatea bucală ce reprezintă primul segment al tubului digestiv şi componentă a căilor respiratorii superioare şi lateral pavilioanele auriculare cu conductul auditiv extern.

Scheletul trunchiului – este format din coloana vertebrală, coaste şi stern.Coloana vertebrală – constituie structura centrală de susţinere a corpului şi este alcătuită

din 33 sau 34 de oase cu aspect particular, vertebrele.

8

Fig. 6. Vertebră toracică ( după Şanta N. et col 1967 )1 – corpul vertebral, cu suprafeţe articulare ale coastelor2 – apofiza transversală3 – apofiza spinoasă4 – apofiza articulară intervertebrală,5 – canalul neural ( rahidian )

Fig.5 Craniul vedere frontală şi laterală

Vertebrele se articulează între ele semimobil prezentând suprafeţe articulare, discuri interverterale ( cartilaj fibro – elastic ) cu rol de amortizor al şocurilor fiind solidarizate unele cu altele prin ligamente şi musculatura striată multifidă. Coloana vertebrală este străbătută în lung de canalul neural prin care trece măduva rahidiană, un cordon de fascicule nervoase ce leagă creierul cu întreg organismul şi este subîmpărţită topografic în cinci segmente :

– segmentul cevical cu 7 vertebre– segmentul toracal cu 12 vertebre– segmentul lombar cu 5 vertebre– segmentul sacrat cu 5 vertebre sudate între ele– segmentul coccigian cu 4 –5 vertebre

Coloana vertebrală prezintă curburi dorso-ventrale şi latero-laterale ( fig. 7. A, B).Menţionăm aceste curburi, deoarece orice modificare a alinierii fireşti trebuie avută în

vedere la stabilirea unui diagnostic. Deasemenea trebuie avut în vedere că există curburi patologice ale coloanei, cele ventro-dorsale: cifozele şi lordozele, precum şi cele latero-laterale,

9

VEDERE DE SUS

Fig. 7. Coloana vertebrală

( după Şanta N. et col. 1967 )

VEDERE LATERALĂ

scoliozele, pe care un accidentat le poate avea. Aceste date pot fi obţinute din anamneza ( interogatoriul ) victimei. Curburile dorso-ventrale sau antero-posterioare sunt

– curbura cervicală, cu convexitatea ventrală;– curbura toracală cu convexitatea dorsală, curbura lombară, cu convexitatea ventrală;– curbura sacro-coccigiană cu convexitatea dorsală.

Coloana vertebrală realizează mişcări de flexie şi extenzie, respectiv aplecare înainte sau lateral cu revenire şi mişcări de rotaţie spre dreapta sau stânga. Mişcările în plan vertical se datorează elasticităţii discurilor intervertebrale.

Cutia toracică – este delimitată dorsal de 12 vertebre toracale, pereţii laterali sunt cele 12 coaste, delimitarea ventrală fiind făcută de osul sternal. În partea superioară prima coastă, sternul şi prima vertebră cervicală delimitează orificiul cranian iar opus, este orificiul caudal, mai larg ca cel cranian. Acest orificiu caudal este delimitat de ultima vertebră toracală, perechea de coaste a 12–a şi apendicele xifoid al sternului. La acest nivel se inseră muşchiul diafragm care face separarea cavitaţii toracice de cea abdominală.

Cavitatea toracică adăposteşte inima ( cordul ) şi plămânii ( pulmonii ) cu tracheea şi bronchiile mari, segmentul toracic al esofagului, marile vase sanguine ( artera aortă şi venele cave ), vase limfatice, fascicule nervoase.

Pe lângă rolul de adăpostire a organelor citate mai sus, cutia toracică prin mişcările sale asigură funcţia respiratorie.

Coastele au articulaţia dorsală cu vertebrele corespunzătoare. Articulaţia ventrală sau anterioară se face cu sternul. Numai ultimele două perechi de coaste 11 şi 12 nu se articulează şi cu sternul, ele sunt coastele flotante.

10

Fig. 8. Cutia toracică ( după Petricu I. C. 1967 )

Fig. 9. Vedere anterioară a sternului şi cranială a unei coaste( după Petricu I. C. 1967 )

Scheletul extremităţilor – membrele superioare şi inferioare

Membrele superioareAtaşarea la trunchi a membrelor superioare se face prin omoplat ( scapulă ) şi claviculă

care constitue baza osoasă a centurii scapulare. Aceasta se continuă cu scheletul membrului superior format din humerus, cubitus ( ulna ), radius şi oasele măinii: carpiene, metacarpiene şi falangele.

Humerusul se articulează proximal prin cavitatea glenoidă cu scapula, distal cu radiusul şi ulna. Humerusul formează baza osoasă a braţului.

Antebraţul este format de radius şi ulna, articulându-se distal cu oasele mâinii.

11

Fig. 10. Scheletul centurii scapulareşi a membrului superior(după Viorica Stănescu et col. 1969)

1 – coloana vertebrală 2 – sternul 3 – clavicula 4 – scapula 5 – humerus 6 – radius 7 – ulna 8 – oasele carpiene 9 – oasele metacarpiene10 – falangele11 – mânaa ↔ m – coaste

Membrele inferioareAtaşarea la trunchi a membrelor inferioare se face prin oasele coxale. Un os coxal este

format din ilion, ischion şi pubis. Aceste oase sunt articulate fix între ele. Oasele coxale sunt articulate posterior cu osul sacru, formând în totalitate bazinul. Bazinul este baza osoasă a centurii pelvine. Printr-o cavitate a coxalului, cavitatea cotiloidă se face articularea mobilă cu femurul primul os al piciorului. Femurul este baza osoasă a coapsei. Distal femurul se articulează cu tibia. Tibia împreună cu peroneul constitue baza osoasă a gambei. Peroneul este articulat proximal cu tibia, iar tibia şi peroneul se articulează distal cu oasele labei piciorului. Oasele piciorului sunt reprezentate de calcaneu, oasele tarsiene, metatarsiene şi falangele.

Sistemul muscular

Muşchii sunt organe active ale mişcării adaptate funcţiei de contracţie. Sistemul muscular este un sistem efector prin intermediul căruia organismul reacţionează la modificările mediului

12

Fig. 11 Bazinul ( după Petricu I. C. 1967)

Fig. 12. Centura pelvină şioasele membrului inferior( după Viorica Stănescu 1969 )

1 – osul coxal2 – femur3 – rotula ( patela )4 – peroneul ( fibula )5 – tibia6 – laba piciorului7 – oase tarsiene8 – oase metatarsiene9 – falange

ambiant şi la comenzile voluntare. Musculatura este de două feluri: striată sau voluntară şi netedă sau involuntară.

Muşchii sunt legaţi de razele osoase prin fascii sau aponevroze şi tendoane prin intermediul cărora se transmite mişcarea. Proprietăţile fiziologice fundamentale ale muşchilor sunt elasticitatea, excitabilitatea şi contractibilitatea.

Musculatura striată, somatică sau scheletală, voluntară, este grupată pe regiuni: cap-gât, torace, abdomen, membre superioare şi inferioare. Un muşchi aparte este diafragma care separă toracele de abdomen şi este un muşchi striat. Este un muşchi cu deosebită importanţă în activitatea respiratoratorie a organismului.

Musculatura netedă, involuntară este aceea care asigură contractibilitatea tunicilor vasculare, a intestinelor sau a altor structuri interne din organism.

Musculatura are o activitate ce necesită un aport nutritiv şi de oxigen direct proporţional cu intensitatea efortului, din acest motiv este foarte bine vascularizată, bine inervată motor şi senzitiv.

.

13

Fig. 13. Muşchiul diafragmatic

( după Petricu I. C. l967 )

Planşa I. Musculatura superficială( după Viorica Stănescu et col. 1968 )

1 – m. orbicular al buzelor2 – m. bărbiei3 – m. pectoral mare4 – m. dinţat anterior5 – m. drept abdominal6 – m. oblic extern7,8 – m. flexori ai coapsei9 – m. frontal10 – m. temporal11 – m. orbicular al pleoapelor12 – m. maseter13 – m. sternocleidomastonidian14 – m. trapez15 – m. deltoid16 – m. biceps brahial17 – m. triceps brahial18 – m. flexor al antebraţului19,20,21 – m. extensori ai capului şi degetelor mâinii22 – m. extensori şi abductori ai degetului mare23 – m. croitor24 – m. abductori ai coapsei25 – m. cvadriceps femural26,27,28,29 – m. posteriori ai gambei

Muşchii abdominali sunt muşchi pereche raportaţi la planul mediano-sagital al corpului, inserţia lor se face pe coaste şi pe centura pelvină şi între ei pe rafeul median. Aceşti muşchi contribuie la flexia, rotaţia, înclinarea laterală a corpului. Ei asigură tonicitatea peretelui abdominal. Prin realizarea „ presei abdominale ” contribuie esenţial la acte fiziologice, în afara respiraţiei, cum sunt micţiunea, defecaţia, etc. Tonicitatea normală permite palparea organelor din cavitatea abdominală, dar în unele stări patologice se întâmpină o rezistenţă crescută, cum este aceea din „ abdomenul acut ” spre exemplu.

Musculatura membrelor este o musculatură pe straturi superficiale şi profunde care actionează antagonist, contribuind la rotirea, flexia şi extensia, adducţia şi abducţia, ridicarea sau coborarea acestora. La unele din aceste mişcări se asociază şi musculatura centurilor scapulară sau pelvină .

Organele, aparatele şi sistemele corpului omenesc.

14

Planşa II. Musculatura superficială( după Viorica Stănescu et col. 1968)

1 – m. trapez2 – m. deltoid3 – m. triceps brahial4 – m. biceps brahial5 – m. flexori şi pronatori ai capului şi degetelor6,7 – m. posteriori ai coapsei8 – m. triceps sural9 – m. tendonul lui Achile10 – m. temporal11 – m. sternocleidomastonidian12 – m. umărului13 – m. dorsal mare14 – m. dinţat anterior15 – m. oblic extern16,17 – m. fesieri

Aparatul circulator, include sistemul cardio-vascular şi limfatic. Este un circuit închis prin care sunt vehiculate în organism sângele şi limfa. Împreună cu activitatea sistemului nervos central şi respiraţia, circulaţia sanguină reprezintă atributele principale ale vieţii.

Organul central al aparatului circulator este cordul sau inima, un organ musculos plasat în cutia toracică, având rolul de pompare a sângelui. Circulaţia sângelui se face prin vase arteriale la plecarea din cord şi prin vase venoase la întoarcerea spre acesta. Între artere şi vene se interpun vasele capilare care realizează o reţea fină intim apropiată de elementele celulare cărora le asigură primirea oxigenului şi a elementelor nutritive. Se cunosc două tipuri de circulaţie a sângelui; marea circulaţie, în care sângele din ventricolul stâng al inimii pleacă prin artera aortă în tot organismul fiind încărcat cu oxigen şi se întoarce prin vena cavă, încărcat cu bioxid de carbon, ajungând în ventricolul drept. De aici este pompat prin arterele pulmonare în plămân, unde se reîncarcă cu oxigen şi se descarcă de dioxidul de carbon, revenind la cord prin venele pulmonare. Acest circuit cord-pulmon-cord reprezintă mica circulaţie.

Alternanţa dintre o contracţie a miocardului, numită sistolă şi o relaxare a lui numită diastolă reprezintă un ciclu cardiac.

.

Ciclul cardiac începe cu o diastolă generală urmată de sistola atriului drept, apoi a celui stâng. Sângele este trecut în ventricole, care în acel timp sunt

15

Fig. 14. Compartimentareacordului

( după Petricu I. C. 1967 )

Fig. 15. Circulaţia sângelui în inimă în timpul unui ciclu cardiac( după Mogoş Gh. 1984 )

A = diastolă generală1 – vena cavă inferioară2 – vena cavă superioară3 – atriul drept4 – artera pulmonară5 – valvele sigmoide ale arterei pulmonare şi aortei6 – venele pulmonare7 –atriul stâng8 – valvele atrioventriculare9 – ventriculul stâng10 – ventricului drept11 – aorta

B = sistolă atrială

C = sistolă ventriculară

relaxate, în diastolă. Prin intrarea şi a acestora în contracţie, sistolă ventriculară, sângele este pompat în mica şi marea circulaţie. Acest ciclu se repetă cu o frecvenţă de 60 – 80 la un minut.

Cantitatea de sânge pompată într-un ciclu poartă numele de debit cardiac sau minut volum. La un om în repaus acesta este de 4 – 6 l. În efort poate atinge 22 l sau chiar mai mult.

Miocardul este vascularizat prin vasele coronariene care asigură debitul sanguin necesar activităţii de contracţie.

Vasele transportatoare de sânge şi cele limfatice. Sângele oxigenat circulă prin artere, care au, de la aortă începând, diametre tot mai

reduse până la arteriolele precapilare. Acestea se continuă cu vasele capilare care la rândul lor îşi varsă sângele în venele postcapilare ce se continuă cu venulele apoi venele până la vena cavă care colectează tot sângele venos pentru a-l duce la cord.

16

Fig. 16. Faţa ventrală a cordului ( după Petricu I. C. 1967)

Fig. 17. Faţa dorsală a cordului ( după Petricu I. C. 1967)

Fig. 18. Principalele traecte arteriale(după Petricu I. C. 1965)

Traiectele arteriale importante pentru perceperea pulsului sunt, carotida externă, la nivelul feţei anterioare a gâtului între laringe şi latura mediană a muşchiului sternocleidomastoidian. Pulsul se poate percepe şi la alte nivele, acolo unde arterele sunt mai aproape de învelişul cutanat ( artera femurală ).

Aparatul respirator

17

Fig. 19. Perceperea pulsului arterial la nivelul carotidei externe(după Bejan L. ,Gornic Gh. 1981)

Asigură pătrunderea aerului oxigenat în organism şi eliminarea bioxidului de carbon rezultat al proceselor vitale.

Pătrunderea aerului în plămâni se face prin căile aeriene superioare iar schimbul de gaze se face la nivelul alveolelor repectând legea difuziunii gazelor.

Respiraţia se face în doi timpi: inspiraţia şi expiraţia, alternanţa lor dă ciclul respirator: un ciclu are durata de 3 secunde din care o secundă inspiraţia şi două secunde expiraţia.

Frecvenţa respiratorie în repaus :o nou născut – 40 cicluri/minut;o copil de 8-10 ani – 30 cicluri/minut;o adult peste 30 – 40 de ani – 12 –14 cicluri/minut.

Modificările fiziologice ale frecvenţei respiratorii pot fi modificate în funcţie de nevoile organismului.

Creşterea ritmului respirator peste 20 respiraţii/minut se numeşte tahipnee iar scăderea ritmului respirator sub 10 respiraţii/minut se numeşte bradipnee.

Mişcările respiratorii se datorează variaţiei volumului cutiei toracice la care concură musculatura toracică, intercostală, diafragmul şi musculatura abdominală. Pentru a putea să primească aerul pulmonul, este conţinut nemijlocit de un sac fibroconjunctiv, sacul pleural, care este menţinut la o presiune negativă raportat la cea atmosferică. În acelaşi timp ţesutul pulmonar are presiune pozitivă. Aceste diferenţe fac posibilă expansiunea ţesutului pulmonar şi pătrunderea aerului. Dacă presiunea în sacul pleural ar fi pozitivă, pulmonul s-ar strânge pe el însuşi, fenomen numit colabare, iar repiraţia devine imposibilă. Este situaţia ce are loc în traumatismele cutiei toracice, cu deschidere spre exterior, când se produce pneumotoraxul.

Aparatul digestiv

18

A. Organele respiratorii1 – fose nazale 5 – trahee 2 – cavitatea bucală 6 - bronhii3 – faringe 7 – branhiole 4 – laringe 8 - plămânii

B. Căile respiratorii superioare1 – fose nazale 6 – laringe2 – corneţii nazali 7 – trahee3 – vălul palatin şi lueta 8 – esofagul4 – faringe 9 – sinusurile 5 – epiglota frontale şi

sfenoidale

B

Fig. 20. Organele respiratorii A şi căile respiratorii superioare B. ( după Şanta N. 1967 )

A B

Este format dintr-o successiune de organe şi structuri având rolul de a introduce şi prelucra alimentele şi apa, necesare nutriţiei şi hidratării organismului. Primul segment este cavitatea bucală, urmată de faringe, esofag, stomac, duoden, intestin subţire şi intestin gros.

Ficatul este cea mai mare glandă a organismului şi este implicat în procesul de

prelucrare al elementelor nutritive absorbite în intestin şi în acelaş timp în elaborarea unei apreciabile energii termice.

Pancreasul a doua glandă anexă a tubului digestiv. Are rol în procesul digestiv iar prin structura endocrină produce insulina, hormon deosebit de important în reglarea metabolismului glucidic.

Intestinele sunt învelite şi susţinute de o foiţă numită peritoneu. Spaţiul din afara celui peritoneal se numeşte spaţiu retroperitoneal.

Aparatul excretor sau urinar

Este format din cei doi rinichi plasaţi în spaţiul retroperitoneal în lojele renale. Cei doi rinichi sunt legaţi de vezica urinară prin două conducte numite uretere. Rinichii nu sunt legaţi de structuri ligamentare cu spaţiul lojelor, ci sunt susţinuţi prin paniculul grăsos înconjurător, ceea ce face ca deplasarea lor accidentală sau în caz de slăbire accentuată să fie frecventă. Rinichii filtrează sângele extrăgând din acesta substanţele toxice solubile în apă sau reziduale şi prin intermediul ureterelor, vezicii urinare, ca vas colector, şi uretră, le elimină din organism. Legat anatomic de acest aparat este şi cel genital.

Un alt organ excretor cu rol asemănător este pielea care prin transpiraţie face acelaşi serviciu, în plus asigurând prin evapoarea ei şi o scădere a temperaturii corpului.

19

Fig. 21. Schema tubului digestiv şi a glandelor anexe, abdominale

1 – cavitatea bucală2 – limba3 – faringe4 – esofag5 – stomac6 – ficat7 – pancreas8 – ansele intestinale subţiri9 – cecumul10 – colonul descendent11 – ampula rectală12 – anus

Capitolul 2

LANŢUL SUPRAVIEŢUIRII

Introducere

Trăim… Respirăm… Inima ne bate în piept şi ne dă viaţă…Fiecare din noi trebuie să învăţăm să ne ajutăm aproapele indiferent de nivelul profesional

pe care îl avem. În fiecare zi, la o populaţie de 300.000 de locuitori, o persoană moare prin oprire cardiacă înainte de a ajunge la spital. Inima se opreşte nemaiputând să pompeze sângele. Creierul este privat de O2 şi după câteva minute începe să sufere astfel încât după 10 minute apare şi moartea cerebrală .

Importanţa acestui curs este să ne deprindem cu măsurile de prim ajutor pe care le putem acorda până soseşte o echipă medicalizată. Aceste măsuri par simple, însă trebuie însuşite cu foarte mare seriozitate astfel încât atunci când acordăm primul ajutor acesta să fie corect aplicat şi eficient în acelaşi timp .

Definiţie: Lanţul supravieţuirii reprezintă etapele pe care le parcurgem din clipa în care ne aflăm în faţa unui pacient cu oprire cardiacă. Măsurile care trebuie luate sunt:

2.1. ACCESUL

Definiţie: Accesul reprezintă comunicarea incidentului în cel mai scurt timp, unui dispecerat .

Comunicarea se poate face prin intermediul: – telefonului– staţiei– semnale SOS– semnale morse

Telefonul reprezintă mijlocul cel mai comod pentru populaţie. Numărul dispeceratelor de urgenţă este un număr scurt – 112, netaxabil, unic

şi necondiţionat .

20

Staţia de emisie – recepţie este un mijloc de comunicaţie foarte util atunci când ne aflam în arii fără acoperire telefonică şi în situaţii de catastrofă când sistemele de telefonie sunt distruse sau blocate. Staţiile de emisie – recepţie sunt folosite de către toate serviciile de urgenţă ( ambulanţe, salvamont, salvamar, apărare civilă, pompieri, poliţie etc. )

La capătul telefonului se află dispeceratul. În dispecerat lucrează o persoană specializată în preluarea corectă a informaţiilor. Corectitudinea informaţiei depinde în mare măsură de cel care o comunică. Acesta trebuie să-şi păstreze calmul şi să răspundă cu exactitate la următoarele întrebări puse de dispecer:

Ce s-a întâmplat? Adresa corectă a victimei - punct de reper cât mai exact? Numele şi prenumele victimei? Vârsta victimei? Numele solicitantului? Numărul de telefon al solicitantului (pentru confirmare şi pentru informare cu date

suplimentare despre incident)În funcţie de datele furnizate de către solicitant dispecerul va trimite în teren, echipa cea

mai apropiată şi cu competenţa adecvată. Dacă urgenţa este majoră ( gradul 0 ) va fi trimisă o ambulanţă de resuscitare – tip C, dacă urgenţa este de gradul II va fi trimisă o ambulanţă tip B, iar pentru transport se folosesc ambulanţe tip A .

2.2. PRIMUL AJUTOR

Primul ajutor ( B.L.S. ) constă în evaluarea corectă a conştienţei, respiraţiei şi acordarea primelor îngrijiri fără a avea la dispoziţie materiale sanitare ( cu mâinile goale ) .

Scopul primului ajutor este de a asigura necesarul de oxigen pentru creier până soseşte echipa medicalizată. Creierul consumă 21% din cantitatea de oxigen a organismului în condiţiile în care nu are rezerva proprie de oxigen. În condiţii de oprire cardiacă, creierul nu mai este oxigenat şi în decurs de câteva minute apare suferinţa cerebrală. Această suferinţă este compensată, de către inimă şi plămâni ( din rezerva proprie de oxigen ) pentru o perioada de 7 minute. După aproximativ 10 minute se instalează moartea cerebrală. De aceea aplicăm BLS, asigurând prin respiraţie artificială şi compresii toracice necesarul de oxigen pentru creier până soseşte echipa medicală.

2.3. SUPORTUL DE BAZĂ AL VIEŢII

Obiective previne insuficienţa, respectiv stopul cardio-respirator printr-o intervenţie promptă; asigură respiraţia prin respiraţie artificială; asigură circulaţia prin compresii toracice; asigură oxigenarea creierului până la sosirea echipei medicalizate.

STOPUL CARDIO – RESPIRATORPacientul care nu respiră se află în stop cardio-respirator

21

STOPUL RESPIRATORStopul respirator reprezintă o alterare majoră a respiraţiei – pacientul nu respiră.Stopul respirator este însoţit de următoarele simptome asociate:

dispnee severă până la apnee; bradicardie sub 40 bătăi /minut; insuficienţă musculară majoră; comă.

Cauzele cele mai frecvente de stop respirator sunt; corpul străin de diverse etiologii ( alimentare, non alimentare ); apă – înecatul; fumul; medicamentele ( droguri în supradoză, benzodiazepine asociate cu

alcool, antidepresive triciclice ); epiglotita; AVC; IMA; comele de diverse etiologii;

EVALUAREA VICTIMEI ( începe cu: )

ASIGURAREA ZONEIAsigurarea zonei constă în luarea tuturor măsurilor de siguranţă astfel încât atât pacientul

cât şi salvatorul să se afle în deplină siguranţă. Pacientul trebuie dus într-o zonă sigură unde nu este expus unor pericole suplimentare şi unde echipa medicală are spaţiu de desfăşurare. Salvatorul trebuie să poarte echipament de protecţie ( mănuşi, ochelari, încălţăminte corespunzătoare, cască ) şi să-şi ia măsuri suplimentare de siguranţă atunci când acordă asistenţă medicală. Astfel:

la electrocutat opreşte sursa de curent înainte de a atinge victima. Verifică-i marca de intrare şi ieşire. Atenţie la curentul de înaltă tensiune care se transmite prin pământ.

la intoxicatul cu CO pune-ţi masca de protecţie, opreşte sursa, aeriseşte camera, scoate victima la aer;

la înecat nu sări în apă dacă nu şti să înoţi. După ce victima este scoasă din apă se şterge cu un prosop după care i se acordă asistenţă medicală;

hipotermicul se duce într-un loc încălzit, se dezbracă de hainele ude, se şterge cu un prosop, se protejează termic cu haine sau pături calde şi apoi i se acordă asistenţă medicală;

în cazul unui accident rutier izolează cu propriul autoturism zona de acţiune; nu intra într-o zonă calamitată ( după cutremur, inundaţii, radiaţii, etc. ) decât împreună

cu echipe specializate şi cu echipament de protecţie adecvat .

Legea nr .1 a medicinei de urgenţă şi catastrofă spune:

“ Protejează-te pe tine însăţi ! “

EVALUAREA STĂRII DE CONŞTIENŢĂ

22

Evaluarea stării de conştienţă se face prin scuturarea uşoară a umerilor victimei şi întrebarea: “ Vă simţiţi bine ? “

Se poate face o presiune cu un obiect dur la nivelul patului unghial.

Dacă victima răspunde – victima conştientă căreia i se face interogatoriul, i se acordă primul ajutor şi se cheamă ambulanţa. Victima se supraveghează până la sosirea ambulanţei .

Dacă victima nu răspunde avem victima inconştientă, care trebuie evaluată.

EVALUAREA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE A – air

Deschiderea căilor aeriene superioare se face prin hiperextensia capului cu palma fixată pe fruntea victimei şi ridicarea bărbiei cu două degete.

Dacă există corpi străini se dezobstruează căile aeriene superioare ( c. a. s. ) = cu degetul “ cârlig ”.

Atenţie! – Dacă suspectăm leziune de coloană vertebrală cervicală, deschiderea căilor aeriene superioare se face prin manevra de subluxaţie a mandibulei – presiune la nivelul articulaţiei temporo – mandibulare şi ridicarea maxilarului.

EVALUAREA RESPIRAŢIEI B – breathing

Evaluarea respiraţiei se face prin metoda :

– Privesc mişcările toracelui pacientului– Ascult respiraţia pacientului– Simt respiraţia pacientului

Timpul de evaluare este de: 10 secunde.

23

VICTIMĂ INCONŞTIENTĂ – ARE RESPIRAŢIE

Exemple: coma alcoolică, accidentul vascular cerebral examinarea pacientului: în decubit dorsal; după evaluare se aşează în poziţia laterală de siguranţă ( P.L.S. ); mergi după ajutor ( telefonează 112 ); reevaluează victima până la sosirea ambulanţei.

Poziţia laterală de siguranţă ( P.L.S. ) se aşează victima în decubit dorsal cu membrele superioare şi inferioare în ax; salvatorul se aşează în genunchi lângă victima; mâna dinspre salvator se aşează în unghi drept cu palma în sus;

mâna contralaterală a victimei se aşează pe umărul de aceeaşi parte cu salvatorul

piciorul contralateral al victimei se ridică astfel încât planta să fie fixată pe podea şi se roteşte victima spre salvator;

în final victima va fi în decubit lateral cu un picior fixat pe podea şi cu capul pe o mână, în hiperextensie;

24

VICTIMĂ INCONŞTIENTĂ – NU RESPIRĂ

victima se află în stop cardio-respirator; chemăm ajutor; victima se aşează în decubit dorsal pe un plan dur; apelarea 112; resuscitarea se efectuează cu unul sau doi salvatori în raportul

30 compresii toracice X 2 insuflaţii, totalizând 100 de compresiuni pe minut

Resucitarea se va efectua până când victima începe să respire normal, soseşte echipa medicală sau salvatorul este epuizat fizic.

Compresiile toracice: victima în decubit dorsal pe un plan dur; salvatorul în genunchi lângă victimă, poziţionat deasupra toracelui victimei, cu

coatele întinse şi palmele aşezate la întâlnirea liniei medio-sternale cu linia bimamelonară;

se încrucişează degetele; salvatorul execută compresii toracice perpendicular pe stern ţinându-şi coatele

perfect întinse cu o frecvenţă de 100 compresii / minut şi cu o profunzime de 4 – 5 cm.

OBSTRUCŢIA CĂILOR AERIENE SUPERIOARE ( c.a.s. )

Obstrucţia căilor aeriene superioare reprezintă o cauză importantă de deces şi poate survenii spontan în locurile publice .Exemplu: ingestia de carne la restaurant şi obturarea c.a.s.

Victima este anxioasă, agitată, tuşeşte, devine cianotică, globii oculari sunt exoftalmiaţi şi în final îşi pierde starea de conştienţă, urmată de stop cardiorespirator, dacă nu se intervine prompt.

25

X2 30 c

MANEVRELE DE DEZOBSTRUCŢIE A CĂILOR AERIENE SUPERIOARE

Sunt manevre salvatoare de viaţă şi se aplică atât la victima conştientă cât şi la victima inconştientă .

La victima conştientă salvatorul se aşează în spatele acestuia, îl cuprinde de umeri şi-l încurajează să tuşească. În continuare se aplică 5 lovituri interscapulare cu podul palmei. Dacă c.a.s. nu s-au eliberat se aplică pumnul salvatorului în regiunea epigastrică luând în braţe victima. Se cuprinde pumnul cu cealaltă mână şi se face o tracţiune în sus şi spre salvator. Se repetă manevra de 5 ori. Corpul străin este astfel expulzat cu presiune .

La victima inconştientă se aşează aceasta în decubit dorsal. Salvatorul încalecă victima, se aşează ferm cu şezutul pe genunchii victimei, îşi fixează podul palmei în regiunea epigastrică, îşi încrucişează degetele şi efectuează o împingere puternică. Capul victimei se aşează pe o parte şi după fiecare împingere se verifică, dacă corpul străin a ajuns în c.a.s. Se repetă manevra de 5 ori.

Dacă nu reuşiţi prin aceste manevre să scoateţi corpul străin aşteptaţi să intervină echipe specializate cu echipament corespunzător .

Atentie! Nu introduceţi corpuri străine ( furculiţe, degete etc. ) pentru a încerca să scoateţi corpul din gura vicitmei. Prin aceste manevre improprii veţi agrava starea vicitmei împingând corpul străin în căile aeriene inferioare.

PROTOCOLUL BLS

Protocolul BLS reuneşte toate situaţiile prezentate la punctele anterioare şi reprezintă schema de bază în evaluarea unui pacient.

26

PROTOCOL SUPORTUL DE BAZĂ AL VIEŢII ( BLS )

* opreşte-te să reevaluezi victima doar dacă începe să respire normal, în orice alt caz nu întrerupe resuscitarea. Continuă resuscitarea: – până la sosirea echipei medicale;

– victima începe să respire normal; – epuizarea salvatorului

27

Hiperextensia

capului

Ridicarea

bărbiei

Verificarea conştienţei

„Vă simţiţi bine ?”

Răspunde !

Ce s-a intâmplat ?

Reevaluează–l regulat

NU răspunde !

Strigă după ajutor

Deschiderea căilor

respiratorii

A

Verificarea respiraţiei

B

Respiră normal

Aşează-l în poziţia laterală de siguranţă (PLS)

Trimite sau pleacă după ajutor/Sună 112

Reevaluează–l regulat

NU RESPIRĂ

Sună 112

30 compresiuni

sternale

2 insuflaţii /30 compresiuni

sternale*

ASIGURAREA ZONEI

Priveşte10s Ascultă Simte

2.4. DEFIBRILAREA EXTERNĂ AUTOMATĂ

Odată cu fabricarea defibrilatoarelor automate a fost posibilă introducerea lor în practica medicală. Avantajul acestor aparate este că pot fi folosite atât de personal medical cât şi de personal non medical care a fost instruit în prealabil. Cu aceste aparate se poate realiza defibrilarea cordului fără pericol, deoarece aparatul are protocoalele de resuscitare introduse în memorie. Manipulantul nu face decât să pornească aparatul şi să supravegheze defibrilarea. Astfel defibrilarea poate fi făcută de pompieri, de poliţie şi chiar de populaţie. În SUA aceste aparate se găsesc în locurile publice în aşa numitele puncte de defibrilare şi populaţia le poate folosi până ce soseşte echipa medicală. Este citat cazul în care un copil de 14 ani a utilizat un astfel de defibrilator şi a salvat viaţa unui trecător aflat în stop cardio-respirator.

ASISTENŢA MEDICALĂ CALIFICATĂ

Tehnicile de ALS ( suport avansat de viaţă ) sunt efectuate numai de către echipe medicalizate şi constau în acordarea de îngrijiri medicale specializate ( montarea de perfuzii, intubaţie oro-traheală, administrarea de medicaţie etc.). Aceste manevre sunt efectuate de către echipe medicale de prespital şi sunt continuate în camerele de stabilizare şi în secţiile de terapie intensivă. O echipă medicală specializată are în componenţă medic, asistent medical şi conducător auto instruiţi în tehnicile de BLS şi ALS .

28

PROTOCOL AED ( DEFIBRILATOR EXTERN AUTOMAT )

29

Trimite sau pleacă după AED

Sună la 112

INCONŞTIENT ?

Deschide căile respiratorii

Nu respiră normal

RCP 30:2până când AED-ul este

ataşat

AED – ul analizează

ritmul

Ritm neşocabilRitm şocabil

1 Şoc150-360 J bifazic360 J monofazic

Imediat începe:RCP 30:2

timp de 2 min

Imediat începe:RCP 30:2

timp de 2 min

Strigă după ajutor

Continuă până când victima începe să respire

normal

Capitolul 3.

REGULI DE BAZĂ ALE MANAGEMENTULUI

VICTIMEI POLITRAUMATIZATE

Managementul de urgenţă al victimei politraumatizate reprezintă o acţiune de mare complexitate, care se desfăşoară pe mai multe etape şi nivele succesive, necesitând o mare desfăşurare de forţe şi echipament specializat, experienţă, competenţă şi comportând totodată o serie de riscuri pe care echipajele trebuie să le cunoască, să le controleze şi să le evite.

Managementul victimei politraumatizate se desfăşoară sub semnul „ orei de aur ”, însemnând prima oră de la producerea accidentului, timp în care victima este indicat să ajungă dacă este posibil, într-un centru de traumă. Din această „ oră de aur ”, primele 10 minute din momentul producerii accidentului poartă numele de „ minutele de platină ”, tocmai pentru a scoate mai bine în evidenţă importanţa majoră a acestora la victima politraumatizată, implicit în deciderea şansei sale de supravieţuire.

Acţiunea prespitalicească a victimei politraumatizate trebuie să cuprindă o serie de aspecte practice determinate de particularităţile abordării acestei categorii de accidentaţi.

Acestea sunt:a) scena accidentului poate oferi informaţii valoroase despre:

mecanismul principal al traumei; tipurile probabile de leziuni ale victimelor; mecanismul traumei asociate; posibile leziuni asociate; poate expune la o serie de riscuri specifice; prezenţa mai multor echipe specializate care lucrează simultan.

b) polimorfismul lezional;c) potenţialul de evolutivitate al leziunilor;d) posibilitatea de potenţare şi agravare reciprocă a unor leziuni;e) existenţa efectului de sustragere de simptome şi semne clinice ale unor leziuni,

către altele;f) prognosticul vital şi funcţional puse în discuţie încă de la început;g) implicaţiile multiple economice, sociale şi emoţionale ale traumei;h) posibilitatea ca victima să fie încarcerată în accident;i) necesitatea ca victima să fie transferată echipei medicale specializate în vederea transportului

victimei şi/sau victimelor către centrul de traumă;j) necesitatea de a dispune de mijloace de transport atraumatice, rapide.

Particularităţile managementului victimelor traumatizate sunt următoarele:▪ siguranţa echipei;▪ evaluarea scenei accidentului montan;▪ securizarea, delimitarea, semnalizarea, iluminarea scenei accidentului;▪ găsirea tuturor victimelor accidentului▪ triajul iniţial este obligatoriu şi el va decide priorităţile la tratament şi/sau echipe

suplimentare solicitate;▪ stabilizarea şi securizarea vehiculului avariat precedă obligatoriu intervenţia ▪ evaluarea primară va fi obligatoriu combinată cu imobilizarea coloanei cervicale şi

concomitent cu deschiderea căii aeriene;▪ fractura de coloană cervicală va fi obligatoriu suspicionată la toţi

politraumatizaţii la care: – accidentul poate determina astfel de leziuni;– marca traumatismului se află deasupra nivelului claviculelor;– victima acuză semne specifice;– în toate aceste situaţii victima va fi tratată cu toate precauţiile

30

impuse de prezenţa unei fracturi de coloană cervicală, până la proba contrarie ( infirmare radiologică certă a fracturii de coloană cervicală );

▪ măsurile de restabilire şi susţinere a funcţiilor vitale se instituie imediat, pemăsură ce se descoperă criteriile de instabilitate a acestor funcţii;

▪ oxigenoterapia obligatorie după ce calea aeriană a fost deschisă şi securizată;▪ managementul plăgilor toracice suflante, stabilizarea voletelor costale;▪ controlul hemoragiilor externe pentru obţinerea stabilizării hemodinamice

( pansamentul compresiv );▪ recunoaşterea hemoragiilor interne ( puls accelerat, paloare, transpiraţii, etc. );▪ corpii străini prezenţi nu se vor extrage, ci se vor fixa stabili în poziţia în care se află

împiedicând astfel leziuni suplimentare;▪ plăgile vor fi acoperite cu comprese sterile şi pansament steril fără a se încerca

explorarea plăgilor – Atenţie! sângerările abundente vor fi urmate de pansament compresiv;▪ examinarea secundară “ din cap până în picioare ” este obligatoriu de îndată ce

evaluarea şi stabilizarea funcţiilor vitale au fost efectuate. Ea permite un bilanţ lezional complet.▪ imobilizarea fracturilor are ca scop reducerea durerii, prevenirea sau agravarea stării de

şoc, reducerea complicaţiilor vasculare şi nervoase, reducerea sângerărilor;▪ mijloacele de imobilizare şi transport vor fi alese în funcţie de specificul lezional;▪ hipotermia, factor agravant al leziunilor traumatice, obligatoriu de evaluat şi de

prevenit;▪ reevaluarea permanentă este obligatorie şi începe întotdeauna cu A ( A, B, C );▪ comunicarea permanentă cu echipele medicale este obligatorie;▪ completarea documentelor cu mare atenţie întrucât fiecare caz reprezintă un caz

medico-legal.

31

Capitolul 4

EVALUAREA PRIMARĂ ŞI SECUNDARĂ

A VICTIMEI POLITRAUMATIZATE

Primul ajutor şi toate verigile de management ale victimei aflate în stare critică trebuie să pornească şi să se raporteze mereu la un sistem de coordonate uşor de identificat şi de urmărit în dinamică. De aceea la o victimă momentul « 0 » este reprezentat de identificarea rapidă a semnelor de afectare ale funcţiilor vitale, urmat de utilizarea imediată a tuturor măsurilor de resuscitare şi de menţinere la parametrii optimi.

Trauma ocupă un loc deosebit de important în acţiunile de salvare. Pentru a acorda o asistenţă medicală corectă şi eficientă este necesar să parcurgem primele două etape de evaluare şi vă atenţionăm că reevaluarea permanentă a victimei este la fel de importantă ca şi evaluarea.

Evaluarea pacientului traumatizat începe cu o evaluare primară codificată în urgenţă cu:A – deschiderea căilor aeriene;B – verificarea respiraţiei;C – verificarea circulaţiei;D – verificarea conştienţei; E – expunerea la factorii de mediu.

I. Asigurarea zonei

Constă în îndepărtarea tuturor pericolelor atât pentru victimă cât şi pentru salvator şi poziţionarea victimei în decubit dorsal într-o zonă lipsită de pericole. Pericolele sunt reprezentate de căderi de pietre, curent electric în aria de intervenţie, substanţe toxice, frigul.

Salvatorul nu va intra în mediu dacă nu are certitudinea că nu pune în pericol propria viaţă sau a echipei.

II. Fixarea capului victimei cu palmele salvatorului.

III. Verificarea stării de conştienţă

Prin scuturarea uşoară a umerilor victimei şi întrebarea “ Cum te simţi? ”.Victima poate fi conştientă sau inconştientă.Dacă victima este conştientă, este efectuat un scurt interogatoriu din care obţinem date

despre pacient şi despre natura incidentului.Dacă victima este inconştientă trecem la deschiderea căilor aeriene superioare.Recomadăm a se utiliza pentru starea de conştienţă formula ( A V P U )

A = pacient alert ; V = răspuns la stimul verbal ; P = răspuns la stimul dureros ( pain ) ; U = victima nu răspunde la nici un fel de stimul ( unresponsive ).

Dacă victima nu răspunde, salvatorul va solicita ajutor ( anunţând dispeceratul ).

IV. Deschiderea căilor aeriene superioare ( A )

Se face prin prin subluxaţia mandibulei.Aceasta metodă constă în compresie la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare şi

împingerea bărbiei pentru a putea deschide gura pacientului fără să-i mişcăm capul.Eventualii corpi străini sunt înlăturaţi cu degetul “cârlig” după care aplicăm pipa Guedel.

32

Observaţie:Numai la victima netraumatizată utilizăm metoda hiperextensia capului, ridicarea

mandibulei şi hiperextensia gâtului.

V. Montarea colierului cervical

Se efectuează pentru fixarea coloanei vertebrale cervicale.Aplicarea colierului cervical asigură fixarea coloanei vertebrale cervicale în proporţie de

85%, de aceea capul trebuie fixat cu palmele până la fixarea definitivă a acestuia.

VI. Verificarea respiraţiei (B) Se face prin metoda :

P = privesc toracele; A = ascult aerul expirat de pacient; S = simt pe obraz aerul expirat de pacient.

Dacă victima respiră şi este conştientă se administrează oxigen, pe mască 4-6 l/min. şi se efectuează un interogatoriu rapid:

numele şi adresa vârsta date despre incident:

ora producerii incidentului mecanismul

Dacă victima nu respiră şi este inconştientă asigurăm respiraţie artificială prin: respiraţie gură la gură; respiraţie gură la mască; ventilaţie pe mască şi balon.

Evaluarea respiraţiei se face timp de 10 secunde.După verificarea respiraţiei se montează colierul cervical.

VII. Verificarea circulaţiei (C) la artera carotidă

Se face în regiunea antero-laterală a gâtului.Dacă victima are puls:

măsurăm frecvenţa pulsului timp de 1 minut; măsurăm tensiunea arterială ;

Dacă victima nu are puls ( evaluarea pulsului la artera cartotidă se face timp de 10 secunde ).

începem RCP – ul, efectuând 30 compresii toracice şi 2 insuflaţii.Observaţie:

Nu se caută pulsul simultan la ambele artere carotide, existând riscul de a perturba circulaţia cerebrală sau a provoca sincopă carotidiană.

La hipotermici pulsul se evaluează timp de 60 de secunde.

VIII. Determinarea nivelului de conştienţă ( D ) din punct vedere neurologic. Observăm dacă pacientul deschide ochii, are răspuns motor şi verbal la anumite la comenzi, respectând formula: AVPU. 

IX. Protecţia victimei faţă de factorii ( E ) de mediu prin acoperirea acestuia cu pături sau cu folia termoizolantă Sirius.Observaţie: Este extrem de important pe parcursul examinării primare să se efectueze măsuri de menţinere a funcţiilor vitale şi gesturi de prim ajutor, care previn deteriorarea acestora.

33

EVALUAREA SECUNDARĂ

În continuare, la pacientul traumatizat se face evaluarea secundară.Pacientul este dezbrăcat complet şi este evaluat din “ cap până în picioare ”. În timpul

acestei evaluări se stabileşte bilanţul lezional şi se stabilizează funcţiile vitale.Salvatorul va purta obligatoriu mănuşi de protecţie în momentul când începe examinarea

pacientului.Examenul secundar se face rapid efectuând examenul capului, gâtului, claviculei,

toracelui, abdomenului, bazinului, organelor genitale, membrelor superioare şi inferioare şi examenul spatelui şi al coloanei vertebrale toraco-sacrale.În timpul evaluării secundare se caută următoarele :

Starea de conştienţă a victimei: agitaţie, confuz, somnolent, comă de diferite profunzimi şi dezorientare temporo-spaţială ( nu poate preciza locul, vârsta, data etc ).

CAPUL

La nivelul capului se vor examina: scalpul, oasele feţei, piramida nazală, ochii, urechile, gura, mandibula.

Craniul : putem observa: înfundări, fracturi sau deformari ale oaselor craniene însoţite sau nu de sângerari ale scalpului.

Aceste sângerari se pansează cu comprese sterile, după care se aplică un pansament compresiv tip capelină. Dacă există substanţă cerebrală în plagă, aceasta se acoperă cu comprese sterile şi se pansează. Toate aceste leziuni reprezintă urgenţe majore şi trebuie să fie transportate de urgenţă la spital. Nu este necesară dezinfecţia plăgii la locul solicitării, această manevră fiind de competenţa spitalului.

Orice plagă sau fractură a oaselor feţei se pansează şi se transportă de urgenţă la spital.

Piramida nazală: se evaluează prin mişcări laterale uşoare.Fractura de piramidă nazală se manifestă prin deformarea regiunii, tumefacţie, crepitaţii şi

mobilitate la examinare. Poate fi asociată cu sângerare nazală.Ca tratament se aplică pe fiecare nară tampoane cilindrice care au rolul de a imobiliza

fractura şi de a opri sângerarea.

Ochii: pot prezenta fragmente de corpi străini, leziuni ale corneei şi chiar enucleere.În toate cazurile se pun comprese sterile, se pansează şi se transportă la oftalmologie.Dacă pupilele sunt inegale, acesta este un semn de leziune cerebrală gravă.

Urechile: pot prezenta tăieturi, sângerari şi chiar lipsa de substanţă. Se pansează şi se trimite la spital.

Dacă pavilionul urechii este detaşat se pune într-un câmp steril, se acoperă cu gheaţă şi se transportă la spital cât mai repede posibil. Dacă în conductul auditiv extern observăm sângerare sau un lichid gălbui ( lichid cefalorahidian ), cu o compresă curăţăm urechea, după care aplicăm o compresă curată în conductul auditiv extern. Dacă şi această compresă se îmbibă cu sânge este vorba de o leziune cerebrală gravă ( fractura de bază de craniu ) şi pacientul trebuie transportat urgent la spital.

În spatele fiecărui pavilion auricular există un os spongios-osul mastoidian. Un hematom la acest nivel, după un traumatism cranian, este un semn de leziune cerebrală gravă.

34

Gura : trebuie examinată cu atenţie. Pot apare sângerări ale limbii, gingiilor, palatului moale şi dur care se tratează prin compresie locală cu comprese sterile.

Deasemenea pot fi lezaţi dinţii. Dinţii imobili şi fragmentele dentare se extrag pentru a prevenii aspiraţia acestora în plămâni.

Mandibula şi maxilarul : în căutarea elementelor de fractură sau instabilitate facială ( durere, deformări, tumefacţii, crepitaţii osoase ).

Fractura de mandibulă se identifică prin mobilitate excesivă, crepitaţii osoase şi deformare. Se imobilizează cu faşă sub formă de căpăstru. În plus poate fi imobilizată şi cu ajutorul colierului cervical.

COLOANA VERTEBRALĂ

Pentru examinarea coloanei vertebrale cervicale, se fixează în ax, cu palmele, capul victimei, se desface colierul cervical, şi al doilea salvator examinează partea anterioară a gâtului şi apoi partea posterioară. Anterior pot fi plăgi, deformări, echimoze care ne sugerează că pacientul a suferit un traumatism direct la acest nivel. Posterior pot apare crepitaţii osoase la nivelul apofizelor vertebrelor, deformări, mobilitate excesivă şi durere locală. Acestea se pot asocia cu tulburări de sensibilitate la nivelul membrelor superioare şi inferioare. Tratamentul constă în imobilizarea cu colier cervical şi cu dispozitiv universal de fixare a capului. Este deosebit de important ca unul din salvatori să fixeze pe tot timpul evaluării capul. Pentru coloana vertebrală se cunosc următoarele mijloace de imobilizare:

colierul cervical ( este un dispozitiv obligatoriu pentru imobilizarea coloanei cervicale );

targa fixă ( targa spinală ); dispozitivul universal de fixare al capului ; vesta extractoare tip KED; salteaua vacumatică.

Se mai observă la nivelul gâtului venele jugulare, care pot fi colabate ( hemoragii ), destinse ( compresiune intratoracică ).

TORACELE

Examinarea toracelui se face prin inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie.La inspecţie observăm:

mişcările toracelui ; deformaţii ; asimetrii ; escoriaţii, hematoame, echimoze, plăgi superficiale sau profunde ; corpi străini.

La palpare pot apare : durere, crepitaţii osoase, mobilitate anormală.La percuţie poate fi sonoritate ( aer între foiţele pleurale ) sau matitate ( sânge în torace ).La auscultaţie zgomotele pulmonare pot fi asurzite sau normale.Leziunile cele mai frecvent întâlnite la nivelul toracelui sunt: fracturile costale, fractura

de claviculă, luxaţia scapulo-humerală, luxaţia sterno-claviculară, obstrucţia căilor aeriene superioare, voletul costal, pneumotorace ( aer între foiţele pleurei ) şi hemotorace ( sânge în torace ).

Mai putem examina : timpul şi frecvenţa respiraţiei, efortul respirator.Examinarea claviculelor se face bilateral prin inspecţie şi palpare.În caz de fractură apar deformaţii osoase, crepitaţii, durere atroce. Tratamentul constă în

administrarea unui analgetic şi fixarea cu un pansament în formă de 8. Atenţie foarte mare deoarece capetele osoase fracturate pot leza apexul pulmonar producând insuficienţa respiratorie acută sau pot leza artera subclavia producând o hemoragie greu de stăpânit.

35

Examinarea articulaţiilor scapulo-humerale se face bilateral. Frecvent la acest nivel întâlnim luxaţia / subluxaţia acestei articulaţii, care se manifestă prin durere atroce şi deformarea regiunii.

ABDOMENUL

Examinarea abdomenului se face prin: inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie.La inspecţie observăm:

deformaţii ; asimetrii ; cicatrici postoperatorii ; escoriaţii, echimoze, plăgi superficiale sau profunde ; corpi străini.

Tonusul peretelui abdominal evaluat la palpare: abdomenul poate fi dureros şi tare ” abdomen de lemn ”.

Mărirea progresivă de volum a abdomenului.Cele mai frecvente leziuni prin trauma abdominală sunt rupturi ale organelor interne

( ficat, splină, intestine ), care produc hemoragie internă. Această leziune reprezintă urgenţă majoră şi se transportă de urgenţă la spital.

Evisceraţiile traumatice – exteriorizarea prin plagă a unor viscere abdominale: intestin subţire, colon, epiplon.

Cicatrici post operatorii, hernii cu diverse localizări sau modificări fiziologice ale abdomenului ( sarcina ).

În toate situaţiile corpii străini penetranţi nu se extrag. Se pansează şi se transportă la spital unde sunt extraşi de către chirurg. Extracţia corpului străin în prespital poate provoca leziuni şi hemoragii grave care nu mai pot fi controlate.

BAZINUL

Examenul bazinului se face prin mişcări fine de lateralitate. Dacă victima prezintă la nivelul bazinului mobilitate excesivă, durere, impotenţă funcţională este vorba de o fractură de bazin care trebuie imobilizată cu fixator extern sau în targă vacumatică. Fractura de bazin poate deveni urgenţă majoră când este însoţită de hemoragie masivă ( peste 1500 ml sânge ), fiind necesară asistenţa medicalizată de urgenţă.

Examenul organelor genitale ( testicole, scrot, labii ).La inspecţie putem observa: sângerari, hematoame masive, plăgi. Victima prezintă durere

atroce până la instalarea stării de şoc. Deasemenea hemoragiile sunt extrem de masive deoarece organele genitale sunt foarte vascularizate.

Tratamentul constă în analgezice şi transport la spital.Atenţie la :

uretroragie ( scurgerea de sânge prin meatul urinar ) – leziune de uretră; rectoragie ( perderea de sânge prin anus ) – leziunea accidentală a rectului.

MEMBRELE

Examenul membrelor superioare şi inferioare urmăreşte: culoarea, umiditatea şi temperatura tegumentelor ( palide, cianotice, reci, calde,

umede, uscate ); echimoze, escoriaţii, plăgi, hematoame, hemoragii cu sânge venos ( culoare

închisă a sângelui cu curgere continuă ); hemoragii cu sânge arterial ( culoare roşie intensă a sângelui ce curge în jet, în ritmul pulsaţiilor cordului ).Atenţie!: Apreciaţi debitul hemoragiei!

36

deformări, scurtări şi poziţii vicioase ale membrului respectiv ( de ex. luxaţia scapulo-humerală, genunchi, şold, rotaţii patologice ale membrului inferior – fractura de col femural );

la palpare: crepitaţii osoase, întrerupere a continuităţii traectului osos, durere = fracturi;

palparea pulsului periferic pe tot axul arterial al membrului. Absenţa pulsului sub focarele de leziuni atrage atenţia unei leziuni vasculare post traumatice;

verificarea motilităţii, sensibilităţii superficiale şi profunde şi forţei musculare simetrice;

reflexele comparativ, bilaterale; examinarea articulaţiilor; reumplerea capilară, element extrem de valoros la examinarea membrelor

superioare pentru prezenţa semnelor de hemoragie. Timpul de reumplere capilară normal nu trebuie să depăşească 2 secunde.

EXAMINAREA POSTERIOARĂ

Se face cu mare prudenţă pentru a împiedica agravarea leziunilor.Întoarcerea victimei se face cu mare grijă, necesitând alţi salvatori.

CONCLUZII:

Examinarea primară şi secundară reprezintă şi criteriu de triaj la locul accidentului, pentru identificarea priorităţiilor de tratament sau de evacuare, mai ales în cazul accidentelor cu multiple victime.

37

Capitolul 5

TIPURI DE LEZIUNI ÎN ACCIDENT

5.1. Leziuni ale părţilor moi. Primul ajutor în plăgi

Definiţie: Plaga este o soluţie de continuitate la nivelul tegumentelor şi /sau straturile subadiacente.

Clasificare: După agentul vulnerant:

– plăgi contuze;– plăgi tăiate.

După formă:– plăgi lineare;– plăgi anfractuoase.

După profunzime:– plăgi superficiale;– plăgi profunde.

După interesarea vaselor:– plăgi nepenetrante;– plăgi penentrante;– plăgi transfixiante ( străbat un organ de la un capăt la altul );– plăgi netransfixiante.

Principii generale de terapeutică în prespital: hemostaza provizorie ( sângerarea acută ) şi acoperirea plăgii cu pansament steril; fixarea corpilor străini ( nu scoaterea lor ) pentru a nu produce leziuni suplimentare; Atenţie   !!! Secţiunile de membre pot beneficia de replantare în condiţiile respectării

corecte atât a segmentului rămas cât şi a celui secţionat ( anunţarea rapidă şi transportul victimei într-un spital de profil ).

PLĂGILE TORACICE SUFLANTE

Definiţie: plăgi penetrante toracice care au afectat tegumentul, toate straturile anatomice subadiacente, pleura şi plămânul.

Cauze: traumatisme, agresiuni ( arme albe, arme de foc ).

Primul ajutor: pansament compresiv, fixat prin benzi adezive pe trei laturi. transport rapid spre o echipă medicalizată.

PLĂGILE CU AFECTARE VASCULARĂ

Definiţie: plăgi în care a fost interceptat ram arterial sau venos, rezultând o hemoragie externă.

Primul ajutor: control digital al sursei de sângerare – hemoragiile arteriale importante în care sursa de sângerare este vizibilă, pot fi direct controlate

pansament compresiv – plăgi cu debit mic, moderat, continuu

aplicarea garoului în plăgi cu sângerare importantă, se realizează

38

după următoarele reguli :– pentru leziunile arteriale, garoul se montează deasupra plăgii ( plaga

arterială : sânge cu jet pulsatil );– pentru leziunea venoasă, garoul se montează sub plagă (sânge închis

la culoare, cu jet continuu )– garoul se strânge până la oprirea hemoragiei, iar lângă garou se

plasează un bilet cu data, ora şi minutul la care s-a efectuat. Garoul trebuie lărgit la fiecare 20 min pentru a permite irigarea ţesuturilor subadiacente.

Pacientul cu plăgi vasculare va fi evacuat rapid, iar pe timpul transportului vor fi evaluate funcţiile vitale.

EVISCERAŢIILE

Definiţie: plăgi penetrante cu apariţia în plagă a unui organ (viscer).Primul ajutor: acoperirea cu pansament curat a plăgii. Nu se tentează

reintroducerea viscerului în torace sau abdomen.Pacientul trebuie urgent transportat la primul spital de profil.

ARSURILE

Definiţie: afectarea tegumentului sub acţiunea diferiţilor agenţi externi.Clasificare:

După agentul vulnerant:- termice-contact: cu lichide, vapori sau corpuri supraîncălzite ;- chimice: contact cu acizi şi baze;- electrice: arsura în arc electric.

După profunzime se împart în 4 grade:- gradul I: cel mai superficial (eritemul solar simplu);- gradul II: flictenă cu lichid serocitrin;- gradul III: flictenă cu lichid sanghinolent;- gradul IV: distrugerea completă a straturilor pielii.

Primul ajutor: ÎNDEPĂRTAREA AGENTULUI VULNERANT

39

Fig. 1 . Aplicarea unei staze la nivelul arterei humerale (A) şi femurale (B )( după Bejan L, Gornic Gh. 1981)

EVALUAREA PRIMARĂ ŞI SECUNDARĂ; Răcirea leziunilor de arsură termică şi acoperirea cu comprese sau

câmp steril ( dacă este posibil ). Se efectuează cu apă rece la 10º C. Atenţie la hipotermici; Spălarea abundentă cu apă rece în arsurile chimice.

5.2. Fracturi, luxaţii, entorse. Primul ajutor

Examenul membrelor superioare şi inferioare. La acestea putem întâlni fracturi, luxaţii, entorse amputaţii.

5.2.1. Entorse O entorsă reprezintă o leziune a ligamentelor ce susţin articulaţiile dintre segmentele

osoase. Ligamentele pot fi suprasolicitate, ajungându-se până la ruperea lor completă. O entorsă este de obicei rezultatul unei supraîntinderi sau al unei torsionări a unui membru peste limitele normale ale mişcării sau pe o direcţie anormală faţă de axa lui obişnuită, în felul acesta rupându-se o parte dintre fibrele ligamentelor.

Semne clinice : dureri la mobilizarea articulaţiei lezate; umflarea (edemul) articulaţiei; sensibilitatea articulaţiei la atingerea zonei afectate; modificări de culoare ale articulaţiei variind de la albastru până la negru.

Atenţie!!! Dacă nu sunteţi sigur că este vorba de o entorsă sau de o fractură, comportaţi-vă ca şi când ar fi vorba de o fractură.

Prim ajutor:

puneţi intermitent comprese cu apă rece sau saci mici cu gheaţă împachetaţi în bucăţi de pânză peste zona afectată în primele 12 pînă la 24 de ore pentru a reduce edemul.

aplicaţi bandaje de contenţie pentru suport al articulaţiei, perniţe sau atele din pătură. Lărgiţi suportul dacă articulaţia îşi măreşte volumul.

nu lăsaţi victima să meargă sau să utilizeze membrul lezat; transportul la spital.

5.2.2. LuxaţiiConstă în modificarea raporturilor anatomice normale ale extremităţilor osoase într-o

articulaţie. Pacientul prezintă durere, deformarea regiunii şi impotenţa funcţională. Tratamentul constă în imobilizarea membrului afectat, analgezie şi transport la spital.

Amintim trei tipuri frecvente de luxaţii: scapulo-humerală, coxo-femurală şi de genunchi. Întrucât aceste luxaţii pot fi însoţite de fracturi ale oaselor interesate în focarul de luxaţie, primul ajutor constă în imobilizare, analgezie şi transport la spital. (17, 18, 23)

Luxaţia scapulo–humerală:Primul ajutor în luxaţia scapulo-humerală constă în imobilizarea membrului respectiv

într-o eşarfă, în poziţie nedureroasă, până într-o unitate spitalicească. Reducerea luxaţiei constă într-o serie de mişcări inverse celor de producere a luxaţiei şi impune intervenţie medicală, nefiind permisă salvatorilor laici.

Materiale necesare: bucăţi dreptunghiulare de pânză sau tifon ( de l m/ 60 cm ); ace de siguranţă; 3 – 4 feşi late ( 20 cm ); vată + talc, leucoplast.

40

Tehnica de lucru: principiu general - imobilizarea izolată se poate realiza în prespital; personalul necesar - 2 salvatori; poziţionarea pacientului: braţul afectat este lipit de torace şi anţebraţul flectat pe braţ

în unghi drept, susţinut de un salvator, realizându-se o poziţie nedureroasă, antalgică; modul de lucru: o bucata de pânză dreptunghiulară se îndoaie pe una din diagonale,

obţinându-se un triunghi; acesta se aşează pe pieptul pacientului, cu latura cea mică inferior, pe sub anţebraţul afectat şi cu unghiul drept situat imediat sub cot; colţul inferior susţine anţebraţul îndoit, legându-se de colţul superior după gâtul pacientului; colţul drept rămas liber se fixează anterior peste cot cu un ac de siguranţă; cu o altă bucată de pânză sau tifon se fixează braţul şi anţebraţul, imobilizate, la torace (12, 18).

bandajul Desaul este util în leziunile claviculei şi umărului, dar şi în imobilizarea provizorie a fracturilor braţului;

modul de lucru: se bandajează toracele cu ture circulare de faşă de la bază spre axilă; se întroduce în axilă şi la plica cotului o cantitate mică de vată bine

îmbibată cu talc; se lipesc de torace, braţul şi antebraţul îndoit la 90º pe braţ şi se fixează

prin ture circulare, orizontale, de faşă; apoi, din spate, faşa trece peste umărul lezat, coboară anterior peste

braţ, sub cot şi urcă în spate, paralel cu braţul; faşa revine peste umărul lezat, se îndreaptă anterior oblic pe sub axila

sănătoasă şi se reîntoarce posterior peste umărul luxat; coboară anterior de-a lungul braţului, pe sub cot, apoi, susţinând anţebraţul, se îndreaptă spre partea sănătoasă şi realizează către posterior o tură circulară de fixare la cot;

apoi faşa urcă posterior spre umărul lezat, coboară anterior, susţine antebraţul şi efectuează o altă tură circulară peste cot;

se repetă de câteva ori: tura oblică posterioară urmată de ture circulare; în final, acest ansamblu poate fi întărit cu benzi de leucoplast; pumnul, mâna şi degetele trebuie să rămână libere pentru a putea fi

permanent mobilizate. (17)Complicaţii

41

1. Imobilizarea în eşarfă a membrului superior în luxaţia scapulo-humerală

2. Imobilizarea prin bandaj Desault:

compresiuni vasculo-nervoase, dacă există fracturi asociate.Măsuri de siguranţă:

prudenţă maximă în luxaţiile complicate cu fracturi, când tenţativele de reducere pot duce la deplasarea fracturii, la leziuni de părţi moi sau de structuri vasculo -nervoase;

imobilizarea provizorie trebuie făcută în poziţie nedureroasă; evaluarea cât mai precoce a leziunilor vasculo-nervoase posibil asociate: prin

palparea pulsului arterei radiale.

Luxaţia coxo–femuralăSe manifestă prin:

deformarea regiunii coxo-femurale ( şold ); din anamneză trebuie exclusă luxaţia congenitală; durere intensă; echimoză prezentă sau nu; asociată de cele mai multe ori cu fractură de cotil (locul în care stă capul femural);

Prim ajutor: imobilizare în saltea vacum sau targă fixă; imobilizarea poate fi efectuată şi pe atelă pelvipodală; transport la unitatea sanitară; analgezie (combaterea durerii).

Atenţie!!! Atitudinea salvatorului este de maximă responsabilitate, ca şi când s-ar afla în faţa

unei fracturi de bazin, iar gesturile sunt de: imobilizare şi transport rapid către o unitate abilitată.

Se interzice manevra de reducere a luxaţiei.

Luxaţia de genunchiSe manifestă prin:

durere; deformarea articulară; tumefacţie; dislocare tibio-femurală.

Prim ajutor: păstrarea poziţiei membrului ( nu se va repune în ax ); transport la unitatea sanitară; analgezie (combaterea durerii).

Menţiune: Se poate monta o atelă respectând poziţia în flexie a genunchiului, cu fixare cu faşă elastică, pentru a împiedica mişcările suplimentare.

Luxaţia de gleznăSe manifestă prin:

deformarea articulară, durere;Prim ajutor

imobilizare cu faşă elastică (nu va călca pe picior până la evaluare medicală)

5.2.3. Fracturi

42

Fractura reprezintă o discontinuitate la nivelul unui os rezultată prin agresiune directă, lovire sau indirectă prin căderi de la înălţime, accidente rutiere, accidente montane etc.

Clasificare: complete şi incomplete; deschise sau închise ( în funcţie de comunicarea cu exteriorul a focarului de fractură

); cu sau fără deplasarea fragmentelor; după traiect: oblică, transversală, spiroidă; cu mai multe fragmente în focarul de fractură (cominutivă).

Semne clinice: generale: anxietate, agitaţie, paloare, şoc – apar de regulă la politraumatisme, în

fracturi multiple, fracturi deschise;

Semne locale de probabilitatedurere în punct fix;echimoză;deformare locală;atitudine vicioasă a membrului respectiv.

Semne locale de certitudine atestă prezenţa fracturii; pot lipsi în fracturile incomplete; mobilitatea anormală a segmentului respectiv; crepitaţii osoase; netransmisibilitatea mişcărilor.

Menţiune: criteriul absolut de diagnostic este radiografia standard.

Scopul imobilizării provizorii: împiedicarea mişcării pasive şi active; menţinerea în ax a membrului împiedicând deplasarea fragmentelor atunci când

nu sunt corect reduse, cu ocazia acordării primului ajutor; diminuă durerea; evită complicaţiile: leziuni vasculo-nervoase, leziuni ale muşchilor, transformarea

unei fracturi închise, în fractură deschisă prin leziuni tegumentare.

Principiile imobilizării corecte: punere în ax ( pe cât este posibil ) a segmentului de imobilizat; se vor prinde la imobilizare articulaţia de deasupra şi de dedesubt; imobilizarea să nu fie compresivă şi să nu producă durere.

Mijloacele de imobilizare: să fie uşoare; să fie adecvate lungimii membrului care se imobilizează; să fie uşor de folosit; să asigure o contenţie bună; să fie stabile şi comode pentru pacient; să nu împiedice circulaţia de întoarcere.

5.2.3.1. Fracturile membrului superiorFracturile de membru superior sunt:

43

braţ - humerus: col chirurgical, diafiză, epifiză; antebraţ - radius şi cubitus; pumn şi mână.

Precauţii: evaluarea pulsului sub focarul de fractură; culoarea tegumentelor; imobilizare pe atelă Kramer; atenţie la edemul membrului superior.

Imobilizarea se va face cu multă prudenţă, cu mare blândeţe respectând toate principiile mobilizării atraumatice.

Imobilizarea în fractura de humerus se face cu atelă Kramer, cuprinzând articulaţia scapulo-humerală, articulaţia cotului şi antebraţului. Se fixează cotul în unghi de 90 de grade. Atela se fixează cu faşă elastică (atenţie să nu fie compresivă) şi apoi se fixează suplimentar de trunchi.

Fractura de radius şi cubitus (antebraţ) se imobilizează cu atelă Kramer, gonflabilă, vacumatică sau sisteme improvizate. Imobilizarea cuprinde articulaţia cotului şi articulaţia pumnului. Mâna se sprijină de corp.

5.2.3.2. Fracturile membrului inferiorFracturile de membru inferior sunt:

fractura de femur; fractura de platou tibial; fractura de gambă ( tibie şi peroneu ); fractura de calcaneu; fractura de tarsiene, metatarsiene şi falange.

Fractura de femur este urgenţă majoră, atunci când este însoţită de sângerare. Pacientul poate pierde peste 1500 ml de sânge intrând în soc hemoragic. Imobilizarea fracturii de femur se face pelvi-podal ( bazin – coapsă – genunchi – maleolă – laba piciorului ).

Mijloacele de imobilizare ale fracturilor sunt: atelele Kramer din sârmă, atele Spencer, atele gonflabile, atele vacumatice sau chiar mijloace improvizate din material rigid ( carton, scândură, placaje, rigle, Plexiglas, etc. ). Atelele se căptuşesc cu vată şi faşă pentru a fi comode şi eficiente.

Analgezia este extrem de importantă, iar reevaluarea trebuie făcută pe toată perioada transportului până la întâlnirea cu echipa medicală.

Fractura de platou tibial şi fractura de gambă ( tibie şi peroneu ).Se utilizează diverse modele de atele mai sus enumerate. Obligatoriu imobilizarea trebuie

să cuprindă articulaţia genunchiului şi articulaţia tibio-tarsiană şi calcaneu. Atela se plasează posterior. Se mai pot utiliza două atele aşezate lateral, respectând aceleaşi principii. Fixarea atelelor trebuie să fie fermă, atraumatică.Atenţie!!!

Evaluarea permanentă a pulsului sub focarul de fractură, culoarea tegumentului, temperatura tegumentului.

Este interzisă utilizarea membrului la mers.

5.2.3.3. Fractura de bazinExamenul bazinului se face prin mişcări fine de lateralitate. Dacă pacientul prezintă la

nivelul bazinului mobilitate excesivă, durere, impotenţă funcţională este vorba de o fractură de bazin care trebuie imobilizată cu fixator extern sau în targa vacumatică. Fractura de bazin poate deveni urgenţă majoră când este însoţită de hemoragie masivă ( peste 1500 ml sânge), fiind necesară asistenţa medicalizată de urgenţă.

44

Examenul organelor genitale ( testicole, scrot, labii ).La inspecţie putem observa: sângerări, hematoame masive, plăgi. Pacientul prezintă

durere atroce până la instalarea stării de soc. De asemenea hemoragiile sunt extrem de masive deoarece organele genitale sunt foarte vascularizate.

Tratamentul constă în analgezie şi transport la spital.

5.2.3.4. AmputaţiaConstă în îndepărtarea completă a unui segment de membru. Acesta se acoperă cu

pansamente sterile, se aşează într-o pungă cu gheaţă şi se transportă de urgenţă (primele 3 ore de la amputaţie) la clinica de chirurgie plastică şi reparatorie.

5.3. Traumatismele cranio – cerebrale

La nivelul capului se vor examina: scalpul, oasele feţei, piramidă nazală, ochii, urechile, gura, mandibula.

Craniul : putem observa: înfundări, fracturi sau deformări ale oaselor craniene însoţite sau nu de sângerări ale scalpului. Aceste sângerări se pansează cu comprese sterile, după care se aplică un pansament compresiv tip capelină. Dacă există substanţă cerebrală în plagă, aceasta se acoperă cu comprese sterile şi se pansează. Toate aceste leziuni reprezintă urgenţe majore şi trebuie să fie transportate de urgenţă la spital. Nu este necesară dezinfecţia plăgii la locul solicitării, această manevră fiind de competenţa spitalului. Orice plagă sau fractură a oaselor feţei se pansează şi se transportă de urgenţă la spital.

Piramida nazală: se evaluează prin mişcări laterale uşoare. Fractura de piramidă nazală se manifestă prin deformarea regiunii, tumefacţie, crepitaţii şi mobilitate la examinare. Poate fi asociată cu sângerare nazală.

Ca tratament se aplică pe fiecare nară tampoane cilindrice care au rolul de a imobiliza fractura şi de a opri sângerarea.

Ochii: pot prezenta fragmente de corpi străini, leziuni ale corneei şi chiar enucleere. În toate cazurile se pun comprese sterile, se pansează şi se transportă la oftalmologie. Dacă pupilele sunt inegale, acesta este un semn de leziune cerebrală gravă.

Urechile: pot prezenta tăieturi, sângerări şi chiar lipsa de substanţă. Se pansează şi se trimite la spital. Dacă pavilionul urechii este detaşat se pune într-un câmp steril, se acoperă cu gheaţă şi se transportă la spital cât mai repede posibil. Dacă în conductul auditiv extern observăm sângerare sau un lichid gălbui ( lichid cefalorahidian ), cu o compresă curăţăm urechea, după care aplicăm o compresă curată în conductul auditiv extern. Dacă şi această compresă se îmbibă cu sânge este vorba de o leziune cerebrală gravă ( fractura de bază de craniu ) şi pacientul trebuie transportat urgent la spital.

În spatele fiecărui pavilion auricular există un os spongios – osul mastoidian. Un hematom la acest nivel, după un traumatism cranian, este un semn de leziune cerebrală gravă.

Gura: trebuie examinată cu atenţie. Pot apare sângerari ale limbii, gingiilor, palatului moale şi dur care se tratează prin compresie locală cu comprese sterile. Deasemenea pot fi lezaţi dinţii. Dinţii imobili şi fragmentele dentare se extrag pentru a prevenii aspiraţia acestora în plămâni.

Mandibula şi maxilarul: în căutarea elementelor de fractură sau instabilitate facială ( durere, deformări, tumefacţii, crepitaţii osoase ). Fractura de mandibulă se identifică prin mobilitate excesivă, crepitaţii osoase şi deformare. Se imobilizează cu faşă sub formă de căpăstru. În plus poate fi imobilizată şi cu ajutorul colierului cervical ( 23, 27).

Semnele de suferinţă cerebrală ;

45

tulburări ale stării de conştienţă ( agitat, obnubilat, convulsii ) ; tulburări de comportament ; scara Glasgow permite evaluarea stării de conştienţă, scorul Glasgow 8 şi mai mic de 8, indică o leziune cranio-cerebrală gravă.

SCORUL GLASGOW AL COMELOR

A. Deschiderea ochilor SpontanăLa apelLa stimul durerosNu deschide

4321

B. Răspunsul verbal OrientatConfuzCuvinte fără sensZgomoteFără răspuns

54321

C. Răspunsul motor La comandăLocalizează la stimulRetrage la stimulFlexie la stimulExtensie la stimulAbsent

654321

Limitări ale Scorului Glasgow: Scorul Glasgow nu se calculează la orbi, surzi, bolnavi paralizaţi sau cu amputaţie, bolnavi cu hematoame gigante ale globilor oculari şi copii sub 2 ani.

5.4. Traumatismele colanei vertebrale

Pentru examinarea coloanei vertebrale cervicale, se fixează în ax, cu palmele, capul victimei, se desface colierul cervical, şi al doilea salvator examinează partea anterioară a gâtului şi apoi partea posterioară. Anterior pot fi plăgi, deformări, echimoze care ne sugerează că pacientul a suferit un traumatism direct la acest nivel. Posterior pot apare crepitaţii osoase la nivelul apofizelor vertebrelor, deformări, mobilitate excesivă şi durere locală. Acestea se pot asocia cu tulburări de sensibilitate la nivelul membrelor superioare şi inferioare. Tratamentul constă în imobilizarea cu colier cervical şi cu dispozitiv universal de fixare a capului. Este deosebit de important ca unul din salvatori să fixeze pe tot timpul evaluării capul. Pentru coloana vertebrală se cunosc următoarele mijloace de imobilizare:

1. Colierul cervical ( este un dispozitiv obligatoriu pentru imobilizarea coloanei cervicale. El va fi plasat imediat ce s-a realizat fixarea manuală a capului. Gulerul cervical protejează coloana cervicală faţă de mişcările de flexie extensie, mai puţin faţă de cele de lateralitate şi aproape de loc faţă de cele de rotaţie ( 26, 27 ).

Caracteristicele gulerelor cervicale : să fie semirigid ; să fie adecvat ca mărime ; să fie adecvat reliefurilor anatomice ale regiunii ; să fie uşor de plasat şi de ridicat; să fie uşoare şi uşor de întreţinut; să prezinte apertură anterioară ( pentru accesul la pulsul carotidian şi să poată permite

accesul chirurgical la calea aeriană ).2. Targa fixă ( targa spinală )3. Dispozitivul universal de fixare a capului4. Vestă extractoarea tip KED

46

5. Saltea vacumatică

5.5. Traumatismele toracice

Examinarea toracelui se face prin inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie.La inspecţie obserăam:

– mişcările toracelui;– deformaţii;– asimetrii;– escoriaţii, hematoame, echimoze, plăgi superficiale sau profunde;– corpi străini.

La palpare pot apare: durere, crepitaţii osoase, mobilitate anormală.La percuţie poate fi sonoritate ( aer între foiţele pleurale ) sau matitate ( sânge în torace ).La auscultaţie zgomotele pulmonare pot fi asurzite sau normale.Leziunile cele mai frecvent întâlnite la nivelul toracelui sunt: fracturile costale, fractura

de claviculă, luxaţia scapulo-humerală, luxaţia sterno-claviculară, obstrucţia căilor aeriene superioare, voletul costal, pneumotorace ( aer între foiţele pleurei ) şi hemotorace ( sânge în torace ).

Fracturile costale se tratează conservativ. Nu se imobilizează cu corset. Se administrează algocalmin ca analgetic sau orice alt analgetic existent în trusa ( tramadol, piafen, etc ).

Atenţie!!! Trebuie întotdeauna să ne asigurăm că pacientul nu este alergic la substanţele administrate.

Examinarea claviculelor se face bilateral prin inspecţie, palpare şi percuţie. În caz de fractură apar deformaţii osoase, crepitaţii, durere atroce. Tratamentul constă în administrarea unui analgetic şi fixarea cu un pansament în „ 8 “.

Atenţie foarte mare deoarece capetele osoase fracturate pot leza apexul pulmonar producând insuficienţa respiratorie acută, sau pot leza artera subclavia producând o hemoragie greu de stăpânit.

Examinarea articulatiilor scapulo-humerale se face bilateral. Frecvent la acest nivel întâlnim luxaţia/subluxaţia acestei articulaţii care se manifestă prin durere atroce şi deformarea regiunii. Tratamentul constă în administrarea unui analgetic, repunerea în ax a articulaţiei prin manevre specifice cât mai repede posibil şi fixarea cu pansament tip Desault. Nu insistaţi să repuneţi articulaţia în ax, administraţi analgetic, imobilizaţi articulaţia şi transportaţi pacientul la ortopedie.

Obstrucţia căilor aeriene superioare ucide rapid. Pacientul horcăie, tegumentele se albăstresc, este agitat şi apoi devine obnubilat, respiraţia devine din ce în ce mai greoaie, pulsul scade sub 40 de bătăi pe minut, prezintă insuficienţă musculară majoră şi îşi poate pierde starea de conştienţă.

Tratamentul constă în eliberarea căilor aeriene, manevra Heimlich, aspiraţia căilor aeriene, administrarea de O2 cu debit 4 – 6 l/min., transport la spital.

Voletul costal apare atunci când sunt fracturate 3 coaste în cel puţin 2 locuri. Peretele toracic are „ mişcări libere ”, pacientul respiră greu şi are dureri atroce. Se administrează un analgetic, O2 şi se imobilizează cu o bandă de leucoplast lată, segmentul flotant.

47

Pneumotoracele sufocant apare după traumatisme toracice acute: constă în acumularea de aer între foiţele pleurale. Pacientul nu poate expira, are dureri toracice atroce şi prezintă emfizem subcutanat, zgomote pulmonare diminuate, sonoritate pulmonară la percuţie (ca o tobă) şi insuficienţă respiratorie acută. Tratamentul constă în decomprimare imediată prin întroducerea unui ac în sp. II intercostal pe linia medio-claviculară pe marginea superioră a coastei subiacente.

Exuflaţia Definirea generală a manevrei: manevră de urgenţă ce se efectuează în caz de

pneumotorax sufocant care angajează un pronostic vital.Manevra este de maximă urgenţă pentru pacienţii care au o insuficienţă respiratorie extrem

de severă ca urmare a prezenţei unui pneumotorax sufocant şi al cărui risc vital este iminent şi imediat, nepermiţând amânarea terapiei mai mult de l – 2'. Deci, în aceste condiţii, dacă echipa medicală este la o distanţă mai mare, iar iminenţa de stop respirator a pacientului este reală şi datorată acestei cauze ( pneumotorax compresiv ), atunci manevra este singura care poate salva pacientul, cu condiţia ca atât indicaţia cât şi realizarea să fie corecte. Materiale necesare

ac gros ( de preferat canulă de cel puţin 14-16G, sau ac pentru administrare intravenoasă );

soluţie pentru dezinfecţie; tampoane vată; mănuşi dacă este posibil.

Tehnica de lucru: personalul necesar – salvator cu pregătire corespunzătoare; poziţionarea pacientului decubit sau semişezând în funcţie de starea pacientului; mod de lucru:

- se vor căuta foarte repede semnele pneumotoraxului sufocant: dispnee foarteintensă cu ortopnee, cianoză, agitaţie psihomotorie extremă, anxietate,devierea traheei ( la baza gâtului ) spre partea opusă pneumotoraxului,hemitoracele respectiv imobil, venele gâtului destinse, eventual emfizemsubcutanat şi timpanism la percuţie;

- se dezinfectează zona de puncţie;- se puncţionează spaţiul II intercostal pe linia medioclaviculară. ( reperul

pentru spaţiul II intercostal este reprezenţat de unghiul Louis ), razant cumarginea superioară a coastei inferioare, absolut perpendicular pe planulperetelui toracic; în momentul străpungerii pleurei parietale aerul iese cuzgomot şuierător;

- la ac se ataşează un deget de mănuşă din latex care va avea cealaltăextremitate perforată, astfel ca în expir aerul să iasă din torace şi din mănuşă,iar în inspir să nu pătrundă aer din afară în torace.

Complicaţii: infecţia; hemopneumotorax – lezarea pachetului vasculonervos intercostal; hemoragia externă dacă puncţia nu se realizează la locul menţionat şi se

lezează pachetul vasculonervos intercostal ( subcostal ).Contraindicaţii:

Nu există contraindicaţii având în vedere că pneumotoraxul sufocant are risc vital imediat.

Limite: nu se face ventilaţie înainte de exuflaţie!

48

această manevră măreşte rapid volumul de aer din pleură şi implicit presiunea intrapleurală agravând starea pacientului.

Evaluare, interpretare:În momentul exuflaţiei complete, semnele clinice ale pneumotoraxului se reduc

considerabil sau dispar şi pacientul în stop cardio respirator poate prezenta resuscitare spontană. (17, 18).

HemotoraceleConstă în acumularea de sânge în cavitatea pleurală. Pacientul prezintă şoc, stare care se

manifestă prin transpiraţii, obnubilare, tensiune arterială scăzută, puls crescut peste 120 bătăi/minut şi diminuarea zgomotelor pulmonare, colabarea venelor de la baza gâtului şi matitate la percuţia toracelui.

În toate situaţiile este necesar apelarea serviciului de urgenţă şi transportul de urgenţă la spital sub supraveghere medicală.

5.6. Traumatismele abdominale

Examinarea abdomenului se face prin inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie.La inspecţie observam:

deformaţii; asimetrii; cicatrici postoperatorii; escoriaţii, echimoze, plăgi superficiale sau profunde; corpi străini.

La palpare abdomenul poate fi dureros şi tare ” abdomen de lemn ”.Cele mai frecvente leziuni prin trauma abdominală sunt rupturi ale organelor interne

( ficat, splină, intestine), care produc hemoragie internă. Această leziune reprezintă urgenţa majoră şi se transportă de urgenţă la spital.

În toate situaţiile corpii străini penetranţi nu se extrag. Se pansează şi se transportă la spital unde sunt extraşi de către chirurg. Extracţia corpului străin în prespital poate provoca leziuni şi hemoragii grave care nu mai pot fi controlate (15).

49

Capitolul 6

HIPOTERMIA

PRIMUL AJUTOR ÎN HIPOTERMIE

Funcţia de termoreglare este definită ca şi capacitatea organismului de a-şi menţine temperatura centrală între limite bine definite.

Organismul uman îşi menţine temperatura constantă în limitele unor mari modificări ale temperaturii mediului.

Echilibrul termic este un proces dinamic, permanent, şi se realizează graţie unor mecanisme complexe între producerea şi pierderea de temperatură.

Meţinerea constantă a temperaturii corpului în ciuda variaţiilor termice exogene şi a diverselor activităţi ale organismului implică intervenţia unor modificări funcţionale complexe ( metabolice, circulatorii, musculare, hidroelectrolitice, endocrine, etc. ) coordonate de hipotalamus.

MECANISME FIZIOLOGICE ÎN TERMOREGLARE

Mecanisme activate de frig Mecanisme activate de căldurăCare cresc producţia

de căldurăCare scad producţia

de căldurăCare cresc pierderea

de căldurăCare scad producţia

de căldură frisonul; foamea; activităţi voluntare

vasoconstricţie cutanată; ghemuire; oripilaţie

vasodilataţie cutanată; transpiraţie; intensificarea respiraţiei

anorexia; apatia; inerţia

Definiţie: scăderea temperaturii centrale a corpului (măsurate la nivel esofagian, rectal, timpanic) sub 35°C ( 95°F ).

Etiologie ( cauze ). Hipotermie indusă prin manevre terapeutice; Hipotermie accidentală:

– primară, prin expunere la temperaturi scăzute;– secundară, datorată unor suferinţe (termoreglare ineficientă).

Mecanismele de pierdere a temperaturii: RADIAŢIA: – pierderea de căldură în mediul înconjurător datorită gradientului de

temperatură. Factorii importanţi în pierderea de căldură prin radiaţie sunt suprafaţa corporală şi gradientul de temperatură.

CONDUCŢIA: – PRIN CONTACT DIRECT dintre obiecte şi transfer molecular de energie calorică;– Apa determină pierderea căldurii din corp de 25 de ori mai repede decât aerul, deoarece are o densitate mai mare.

( Rămâi uscat = rămâi în viaţă ) CONVECŢIA: – procese de conducţie unde unul dintre obiecte este în mişcare;

Rata de pierdere a căldurii depinde de densitatea substanţei în mişcare şi de viteza substanţei în mişcare. ( Vântul este un exemplu de efect al convecţiei aerului. Prin măsurarea intensităţii vântului rece se obţine cantitatea de căldură pierdută în mediu comparativ cu temperatura constantă a aerului. )

EVAPORAREA: Pierderea de căldură prin transformarea apei din lichid în gaz.

50

Factori determinanţi şi favorizanţi: temperatura scăzută a mediului; echipament necorespunzător; umezeală; oboseală fizică, epuizare; deshidratare; alimentaţie deficitară; ingestie de alcool; nu are cunostinţe despre hipotermie; vârsta; boli asociate.

Stările hipotemiei: Clasificarea este în funcţie de valoarea temperaturii centrale.Se cunosc 3 stadii ( faze ):

HIPOTERMIA UŞOARĂ – cu temperatura centrală 32 – 35° C ( 89.6 – 94.9° F ) – Clinic tensiunea arterială ( TA )

frecvenţa cardiacă ( AV ) frecvenţa respiratorie ( FR )

cresc iniţial, iar apoiscad dacă se agravează hipotermia

starea de conştienţă se alterează de la stupoare la stare confuzională; tonusul muscular creşte şi se asociază cu frisonul; vasoconstricţie periferică evidenţiată prin scăderea pulsului periferic, paloarea extremităţilor;

Consecinţa vasoconstricţiei periferice provoacă creşterea volumului sanguin central producând creşterea diurezei ( diureza rece ). Aceasta poate provoca hipovolemie semnificativă.

scade debitul cardiac pe măsura scăderii temperaturii. HIPOTERMIA MODERATĂ – cu temperatura centrală 28 – 32° C ( 82.4 – 89.4° F )

– Clinic obnubilare → comă pierderea activităţii motorii fine ( în special a mâinilor ), determinate de scăderea fluxului sanguin periferic; stare de conştienţă alterată ( cuvinte neinteligibile ); frison violent; tulburări de comportament (dezbrăcare parodoxală fără percepţia frigului); afectivitate plată.

HIPOTERMIA SEVERĂ – cu temperatura centrală mai mică de 28°C ( 82.4°F ) – Clinic imediat ameninţătoare de viaţă;

frisonul are loc în două valuri:- violent cu pauze din ce în ce mai lungi;- absent.

pierderea de echilibru, până la ghemuire ( pentru a conserva căldură ); rigiditate musculară; tegumente palide:

- frecvenţa cardiacă scade;- frecvenţa respiratorie scade;- scade fluxul sanguin periferic.

MOARTEA PRIN HIPOTERMIE – Clinic respiraţia devine agonică şi foarte superficială;

inconştient; se dezvoltă tulburări de ritm, orice mişcare bruscă poate determina fibrilaţie ventriculara ( F.V. ); stop cardiac, deces.

Evaluarea victimei hipotermice:

51

Se face utilizând protocolul A, B, C, D, E, la care se adaugă examinarea temperaturii utilizând termometrul timpanic.

A Eliberarea căilor aeriene (atenţie la coloana cervicală);B Respiraţia ( metoda P.A.S.: priveşte, ascultă, simte);C Circulaţia (determinarea pulsului carotidian şi femural);D Statusul neurologic: conştient / inconştient;E Expunerea la factorii de mediu Atenţie!!! la haine ude sau umede.

Cum se face examinarea ? conform protocolului de examinare primară şi secundară (atenţie: coloana

cervicală).

Tratamentul hipotermiei:Principiile de bază în reîncălzirea unei victime hipotermice sunt:

conservarea căldurii organismului; înlocuirea energiei consumate pentru generarea căldurii necesare ( exemplu:

frisonul este capabil să crească căldură organismului cu 2° C într-o oră ).

Forma uşoară

32 – 34.9°C( 89.6 – 94.9°F )

încălzire pasivă externă pături calde, sac de dormit; îmbrăcăminte uscată, folie izotermă; repaus; adăpost, posibil încălzit; administrarea de lichide calde şi substanţe energizante:

– hidraţi de carbon;– proteine.

Interzis: – alcool;– cofeină;– tutun.

Forma medie

28 – 31.9°C( 82.4 – 89.4°F )

încălzire activă externă: pături electrice; sticle cu apă caldă; surse de încălzire:

– radiatoare;– aeroterme.

pături încălzite. Forma severă

< 28 °C( < 82.4°F )

reîncălzire activă: fluide încălzite la 42°C; oxigen umidificat încălzit la 42°C; lavajul nazo-gastric; bypass coronaro-pulmonar; bypass venos-venos, etc.

Acesta ultimă formă este utilizată exclusiv de echipe medicale complexe specializate.

Observaţii:

52

pacientul hipotermic dezvoltă frecvent fibrilaţie ventriculară ( FV ), tulburare de ritm responsabilă de oprirea cardio-pulmonară;

diureza excesivă asociată hipotermiei poate produce hipovolemie conducând astfel la o eventuală scădere a tensiunii arteriale în timpul reîncălzirii;

corectarea rapidă a hipotermiei provoacă tulburări grave de coagulare; resuscitarea cardio-pulmonară se face până la reîncălzirea pacientului evitând

administrarea de medicaţie dacă temperatura centrală nu este mai mare de 30°C; în prespital se vor face cât mai puţine manevre, din motiv de instabilitate cardiacă.

Atenţie !!! VICTIMA COMATOASĂ – MONITORIZAREA TEMPERATURII; HIPOTENSIUNEA se corectează prin reumplere vasculară; Midriaza bilaterală ( pupile mari ) şi reflexul fotomotor ( pupila se măreşte sau se

micşorează la lumina ) nu îndreptăţesc oprirea resuscitării cardio-pulmonare; Resuscitarea cardio-pulmonară la hipotermic se face cu reîncălzirea şi se continuă 30 min

după atingerea temperaturii centrale de 36°C.

DEGERĂTURILE

Definiţie: Rana provocată de frig la extremităţile neprotejate, umede şi slab perfuzate ( nas, urechi, faţa, mâini, picioare ).

Cauza: Cristalizarea apei din piele şi ţesutul subcutanat în timpul expunerii îndelungate la temperaturi scăzute şi fără protecţie adecvată.

Factori favorizanţi: viteza vântului; umezeală; lipsa de echipament; vârsta; oboseală, epuizarea, etc.

Fiziopatologie: distrugerea directă a ţesutului cauzată de frig; leziunea tisulară provocată de vasoconstricţia iniţială şi mai târziu vasodilataţia cu edem

secundar, agregarea plachetară şi tromboza vaselor.

Diagnostic: paloarea pielii cu un aspect de “sticlă”; discomfort termic, urmat de parestezii; durerea.

Clasificarea: gradul I

hiperemie;edem.

gradul II

hiperemie;flictene.

gradul III

necroza tegumetelor şi ţesutului subcutanat.

gradul IV

necroza fasciei şi a muşchiului subadiacent.

53

Tratament: scoaterea victimei din atmosfera rece şi umedă; îndepărtarea hainelor umede; reîncălzirea: utilizând ca metodă submersia suprafeţelor îngheţate în apa încălzită la 38 – 40° C; terapia durerii: analgetice ( Algocalmin, Tramadol, etc. ); prevenirea infecţiei şi limitarea leziunilor tisulare:

– pansament steril;– transport către o instituţie (echipă) specializată.

Nu se folosesc antibiotice cu scop profilactic.Atenţie !!! Dacă degerăturile sunt asociate cu hipotensiune forma medie şi severă, tratamentul de elecţie este cel prevăzut la hipotensiune.

învelirea cu folie termoizolantă (cu argintiul spre interior) în vederea transportului. învelirea în sac termoizolant, pe timpul transportului.

Ce nu trebuie făcut: frecarea cu zăpadă sau flagelarea zonelor degerate; scoaterea încălţămintei fără protejarea termică a extremităţilor; administrarea cu scop profilactic al antibioticelor şi vasodilatatoarelor ( Pentoxifilin, Hydergin, Xantinol ); plecarea în ture dificile şi fără antrenament.

54

Capitolul 7

HIPERTEMIA – INSOLAŢIA

Definiţie: Forma specială a şocului caloric ca răspuns la insuficienţa mecanismelor termoreglării în vederea menţinerii homeostaziei ( echilibrul organismului ).

Este o urgenţă cu risc vital.

Cauza: expunerea îndelungată la razele solare; lipsa de echipament de protecţie; lipsa de antrenament; vârsta, deshidratarea; consumul de alcool, droguri; boli asociate: febră, boli cardiace, vasculare, cutanate.

Factori de mediu favorizanţi: temperatura ridicată; umiditatea excesivă.

Diagnostic: antecedente: expunerea la căldură; creşterea temperaturii peste 39° C; boli asociate cu disfuncţie severă a sistemului nervos central.

Manifestări clinice: tulburări neurologice – comportament bizar

– delir, cefalee;– confuzie;– convulsii;– comă

tulburări cardio-vasculare

– tahicardie ( ritm cardiac crescut )– tensiune arterială scăzută sau normală în funcţie de gradul de insolaţie;

tulburări respiratorii – forma uşoară – frecvenţă respiratorie normală;– forma severa – reducerea frecvenţei respiratorii.

tulburări digestive – greaţă;– vărsături.

manifestări cutanate – hiperemie ( tegumente roşii );– paloare ( în forme severe ).

Tratament: IZOLAREA VICTIMEI DE RAZELE SOLARE; răcire imediată;

– directă: imersia în apă rece; masajul cutanat al membrelor pentru contracararea vasoconstricţiei; pungi cu gheaţă ( axile, gât, coapsă, cap ).

– prin evaporare: victima dezbrăcată şi stropită cu apă caldă, aşezată pe o targă; utilizarea curenţilor de aer rece din ventilatoare, uscătoare de păr.

transportul la institutii specializate – izolarea pe timpul transportului; monitorizarea funcţiilor vitale pe toată perioada transportului;

55

monitorizarea temperaturii central permanente: în scop diagnostic; în scop de supraveghere.

Prevenirea insolaţiei: protejarea extremităţilor la factorii de mediu ( razele solare ):

acoperirea capului ( protejare ); acoperirea ochilor.

limitarea expunerii prin evitarea ascensiunii în zilele şi la orele cu radiaţii solare puternice;

educaţia.

56

Capitolul 8

ŞOCUL

Definiţie: Perfuzia şi oxigenarea neadecvată a organelor şi ţesuturilor; Circulaţie sanguină neadecvată nevoilor metabolice ale organismului.

Recunoaşterea şocului: Semne discrete în funcţie de tipul de şoc; Identificarea cauzei este mai puţin importantă decât începerea tratamentului.

Scopul: Refacerea perfuziei tisulare, corectarea stării de şoc; Reevaluarea frecventă a răspunsului la tratament.

Calsificare: Şocul hemoragic:

– pierderea acută de sângepoate fi: -internă

-externă– clasificarea după cantitatea de sânge pierdut:

stadiul I – pierdere < 750 ml de sânge– clinic: uşor anxios T.A. normală; F.R. normală ; puls <100 bătăi/min.

stadiul II – pierdere de sânge 750 – 1500 ml de sânge– clinic: moderat anxios T.A. normală; F.R. 20 – 30/min ; Frecvenţa cardiacă ( puls ) mai mare de100 bătăi/min.

stadiul III – pierdere de sânge 1500 – 2000 ml de sânge– clinic: confuz T.A. scăzută; F.R. 30 – 40/min Puls > 120 bătăi/min

stadiul IV – pierdere de sânge > 2000 ml de sânge– clinic: letargie, comă T.A. foarte scăzută; F.R. > 40/min ; Puls > 140 bătăi/min.

Atenţie!!!Progresiunea semnelor şi simptomelor nu este întotdeauna corelată cu gravitatea şocului.Atenţie la copii şi bătrâni.

FORME NEHEMORAGICE DE ŞOC:57

Şocul hipovolemic ( prin vărsături, diaree ):– forma de şoc nehemoragic cauzat de :

vărsături, diaree; trecerii lichidelor în alte spaţii.

Şocul anafilactic:– cauze: reacţii alergice eliberatoare de mediatori vasoactivi care determină edeme ale căilor respiratorii superioare şi vasodilataţie periferică.

Şocul septic:– complicaţie tardivă sau întârziată a infecţiilor;– pacient hipertermic sau hipotermic.

Şocul obstructiv:– semn clinic de recunoaştere este turgescenţa ( umflarea ) venelor jugulare ( de la baza gatului );– cauze:

pneumotoracele sufocant ( aer în cavitatea pleurală); embolia pulmonară

Şocul cardiogen:– tulburarea funcţiei cadiace:

T.A. scăzută; puls accelerat; jugulare turgenscente; respiraţie dificilă.

– cauze: infarct de miocard, contuzie miocardică. Şocul neurogen:

– produs de leziune medulară şi pierderea controlului nervos simpatic– cauze: traumatisme.

Şocul spinal:– este un fenomen “ electric “ la nivelul măduvei spinării.– clinic: pierderea tonusului muscular şi al reflexelor.

MANIFESTĂRI CLINICE ALE ŞOCULUI:

Simptome generale:– slăbiciune;– vertij:

greţuri; senzaţie de “moarte” iminentă

Semne generale:– stare de conştienţă alterată sau confuzie mergând până la comă;– tegumente reci, umede, cenuşii;– transpiraţii abundente, reci;– tahicardie (bătăi cardiace accelerate);– tahipnee (respiraţie cu frecvenţă crescută);– hipotensiune (tensiune arterială scăzută);– scăderea diurezei (oligurie).

CAUZE: au fost enumerate la tipuri de şoc

EVALUAREA:

58

A – Căi aeriene B – Respiraţia: oxigenare, ventilaţie; C – Circulaţia: – oprirea hemoragiei; – evaluarea existenţei şocului “ obstructiv ” D – Evaluarea neurologică; E – Expunerea la factorii de mediu.

PRIMUL AJUTOR, TRATAMENT:

A. Măsuri generale: SCOATEREA DIN MEDIU; ASIGURAREA ZONEI; COMUNICAREA CU DISPECERATUL ( Dispeceratul Unic – 112 şi / sau Dispeceratul Salvamont – pentru informarea Dispeceratului Unic ); EVALUAREA FUNCŢIILOR VITALE ŞI REEVALUAREA PE TIMPUL TRANSPORTULUI; oprirea hemoragiilor externe:

– pansament compresiv;– garou.

identificarea hemoragiilor interne ( T.A. scăzută, puls accelerat, respiraţie dificilă ) în vederea transportului rapid la o unitate sanitară specializată;

corpii străini nu se extrag ( se pansează ), îndepărtarea lor se face la sala de operaţie; combaterea durerii, numai la pacientul conştient; imobilizarea fracturilor – atenţie – coloana vertebrală; protecţia termică:

– folie Sirius;– pătura izotermă;– sac de dormit.

transportul se face cu mijlocul de transport cel mai adecvat; respectând indicaţiile şi contraindicaţiile fiecărui tip de echipament; triajul victimelor: după tipul de leziune;

B. Măsuri specifice:● după tipul de şoc:

şoc hemoragic: – oprirea hemoragiei; şoc hipovolemic: – administrarea de lichide orale când avem toleranţă digestivă bună; şoc anafilactic: – recunoaştere; – adrenalina pe cale subcutanată. şoc obstructiv:

– pneumotoracele sufocant: ● recunoaştere; transport rapid; oxigen pe mască.

REZUMAT: tratamentul şocului în timpul evaluării primare; evaluează pierderea volemică iniţială; evaluează pe cât posibil tipul de şoc; reevaluează răspunsul la tratament; transportul rapid, corect cu reevaluarea funcţiilor vitale; comunicarea permanentă cu dispeceratul.

ANAFILAXIA

59

Reprezintă o situaţie de reacţie antigen – anticorp determinată de o serie de substanţe prezente în mediu, medicamente urmate de manifestări clinice extrem de complexe provocate de eliberarea în sânge a aminelor vasoactive ( histamină ), tromboxani, prostaglandine, leucotriene. Reacţia anafilactică este un proces complex cu un ansamblu de simptome şi semne.

Cauzele cele mai frecvente ale reacţiilor anafilactice sunt: înţepături de insecte viespi, albine. substanţe chimice medicamente, vaccinuri, coloranţi inclusiv cei alimentari,

conservanţi, detergenţi. mucegaiuri, păr de animale, polen.

Simptomele sunt: la nivelul tegumentelor poate apare:

– eritemul cutanat generalizat;– erupţie extinsă reliefată din suprafaţa pielii cu organizare în placarde;– prurit;– edem al nivelul buzelor şi limbii;– pruurit nazal, rinoree apoasă, strănut, obstrucţie nazală;– conjunctivită ( prurit, lacrimaţie, eritem conjunctival ).

respiratorii:– semne de obstrucţie a căilor respiratorii superioare prin spasm şi edem la

nivelul orificiului glotic - stridor ( inspir şuierător), dispnee inspiratorie ( dificultate de a inspira ), schimbare rapidă a vocii, răguşeală, agitaţie, transpiraţii, senzaţie de moarte iminentă.

– semne de obstrucţie a căilor respiratorii inferioare prin spasm şi edem lanivelul bronhiilor mici – dispnee expiratorie ( dificultatea expulzării aerului înexpir ), wheezing ( expir şuierător), tuse seacă, frecventă, chinuitoare.

cardiovasculare – colapsul cardiovascular:– tahicardie;– puls periferic filiform, greu perceptibil;– alterări ale stării de conştientă prin scăderea perfuziei cerebrale.

digestive:– dureri abdominale;– vărsături frecvente, în cantitate mare;– diaree.

Primul ajutor: identificarea şi / sau îndepărtarea cauzei generatoare; evaluarea funcţiilor vitale; anunţarea dispeceratului şi transportul de urgenţă al pacientului la o unitate

spitalicească; întinderea la orizontală a pacientului cu picioarele ridicate ( Poziţia Trendelenburg ).

60

Capitolul 9

SISTEME DE IMOBILIZARE ŞI

TRANSPORT PENTRU VICTIMA TRAUMATIZATĂ

Victimele traumatizaţe se transportă la spital în cele mai sigure, comode şi eficiente sisteme de imobilizare. O targă trebuie să fie uşoară, uşor de manevrat, rezistentă la şocuri, uşor lavabilă, să nu fie casantă şi să aibă dimensiuni adecvate.

Mijloacele de transport ale victimelor joacă un rol important în îngrijirea specifică a acestor pacienţi, transportul fiind parte integrantă din atitudinea terapeutică adoptată faţă de aceştia.

Criteriile după care se aleg mijloacele de transport sunt: tipul situaţiei clinice ( medical sau traumă ); profilul şi complexitatea leziunilor; spaţiul de lucru, posibilitatea de a improviza anumite tipuri de tărgi; calitatea drumului de acces; necesitatea de a se adopta anumite poziţii particulare de transport; necesitatea de a decide în situaţia accidentelor cu victime multiple.

Poziţii particulare de transport:

semişezând cu toracele ridicat – insuficienţa respiratorie acută; semişezând, cu toracele ridicat şi membrele

inferioare coborâte sub planul trunchiului– edemul pulmonar acut;

Trendelenburg, culcat pe un plan oblic cu membrele inferioare mai sus decât capul

– victima în şoc;

culcat pe partea bolnavă – victima cu afectare pleuroparietală unilaterală;

decubit lateral în,, poziţie de siguranţă" – victima comatoasă la care nu s-a protejat calea aeriană prin alte mijloace tehnice;

decubit dorsal, cu axarea perfectă a coloanei vertebrale

– victima politraumatizată.

Toate mijloacele de transport folosite de salvatori în prespital trebuie să aibă o serie de caracteristici:

să fie uşor de manevrat; să fie uşoare; să nu fie casante; să fie uşor de curăţat; să fie rezistente; să aibă dimensiuni adecvate la talia pacientului;

61

Mijloacele ce pot fi folosite se împart în:

A. Mijloace pentru imobilizare:

● Colierul cervical pentru coloană cervicală:– imobilizarea cervicală la locul accidentului este CRITICA în prevenirea pericolelor

cauzate de leziunile stabile sau instabile ale coloanei cervicale;– avantajul optim al pacientului este asigurat prin 4 paşi simpli:

1. Se aliniază capul în poziţia neutră

– numai dacă această manevră nu este contraindicată de protocol

2. Se măsoară pacientul – se consideră distanţa dintre umăr şi bărbie;3. Selectarea mărimii – se alege una dintre cele 4 mărimi;

– se identifica mărimea corespunzătoare de pe guler;– se ajustează şi se blochează gulerul:

- se ajustează suportul bărbiei la mărimea selectată;- blochează lateralele prin apăsarea celor două clipsuri

de fixare.4. Preformarea şi aplicarea gulerului

– gulerului i se dă forma circulară cu care va înconjura gâtul;– în timp ce capul este menţinut în poziţie neutră se aplică gulerul: se amplasează corect suportul bărbiei sub bărbia pacientului;

se trage de capătul gulerului în timp ce partea din faţă se menţine fixată bine sub bărbie apoi se închide gulerul; pentru pacientul culcat pe spate se fixează mai întâi partea din spate a gulerului apoi se aranjează suportul pentru bărbie; dacă e nevoie de o altă dimensiune, se scoate gulerul pentru a preveni întinderile sau traumatismele apoi se redimensionează şi se aplica din nou.

– în cazul unei suspiciuni de leziune de coloană se recomandă întotdeauna un sistem complet de imobilizare pentru a proteja, imobiliza, stabiliza şi susţine coloana vertebrală;

– terapia nu este definitivă fără soluţia completă care presupune utilizarea tărgii de coloană, a gulerului şi a dispozitivului pentru imobilizarea capului, toate împreună.

62

● Targa rigidă pentru coloana cervicalăEste o targă confecţionată sau improvizată din lemn, material plastic sau fibră de

sticlă, care este folosită pentru extragere din locuri strâmte cât şi pentru transportul pacienţilor politraumatizaţi şi nu numai. Pacientul se plasează pe targă după care este legat pe aceasta cu benzi late de material. Necesită 2 – 6 persoane pentru transport.

Manevra este reprezentată de o succesiune de mişcări cu pacientul perfect axat şi susţinut în această poziţie de minim 4 salvatori, al cincilea fiind cel care plasează şi fixează targa la spatele pacientului, acesta fiind apoi lăsat pe targă. Centurarea pacientului pe targă este efectuată tot în bloc prin translaţie, simultan de către toţi salvatorii la comanda liderului. Fixatorul de cap este realizat din material dur, dar netraumatizant, reprezentat prin două braţe laterale fixate cu benzi adezive la nivelul frunţii şi mentonului. Restul corpului este fixat de targă cu benzi (chingi) autoadezive şi reglabile.

● Targa lopată din material dur, uşor (duraluminiu) formată din două jumătăţi simetrice uşor articulabile de mare rezistenţă care permit imobilizarea şi transportul pacientului pe distanţe scurte.

Protocolul de utilizare este acelaşi cu cel de mai sus. Nu este prevăzută cu chingi sau benzi de fixare.

● Targa cochilieReprezintă o variantă constructivă a unei tărgi de transport montane, cu forma derivată din

forma saltelei vacum după vidare, şi care este confecţionată din

63

material plastic tratat special şi stilizat în interior pentru a respecta curburile anatomice ale coloanei vertebrale. Aceasta targă este adecvată transportului direct pe zăpadă a pacientului traumatizat în mediu montan unde alte mijloace de evacuare şi transport nu pot fi folosite, fiind tractată pe sol de către echipa medicală. Necesită 2 – 4 salvatori pentru transport.

● Targa prelatăEste o targă confecţionată din prelată rezistentă, uşoară, nerigidă (fig. 36), care ocupă

puţin loc şi care este utilă transportului celor mai mulţi dintre pacienţii netraumatizaţi, exceptându-i pe cei care necesită transport în poziţii speciale, cu toracele ridicat. Necesită 4 – 6 salvatori pentru transport, număr egal pe fiecare parte.

.

● Targa tip UT 2000 Este o targă care

respectă curburile anatomice ale coloanei vertebrale. Cu aceasta pacientul se transportă pe zapadă şi pe uscat fiind prevăzută pe timpul sezonului uscat cu una sau două roţi, iar pe timpul iernii poate fi tractată direct pe zăpadă.

Avantajele utilizării acestui tip de targă: este uşoară 7 – 10 kg ; foarte rezistentă ; uşor de transportat, se poate descompune în trei subansamble ; fixarea accidentatului în targă este comodă şi sigură; sistemul cu roţi permite ca aprox. 70% din greutatea totală ( targă + accidentat ) să fie preluată de acestea, salvatorii montani trebuind doar să o echilibreze şi frâneze ; fixarea accidentatului în targă trebuie să mai respecte următoarele reguli :

o primul pas este acordarea primului ajutor;o protecţia şi tratamentul împotriva hipotermiei sau hipertermiei prin utilizarea

foliei tip Sirius şi introducerea într-un sac termoizolant de transport;o imobilizarea în atela vacum la politraumatizat sau cu traumatism de coloană;o fixarea victimei cu chingi.

Pacienţii sunt transportaţi cu aceste mijloace până la întâlnirea cu echipa medicală care va transporta pacientul cu ambulanţa sau cu elicopterul.

64

B. Mijloace de imobilizare

● Salteaua vacumatică Targa vacum reprezintă o alternativă la targa rigidă de coloană, mai ales pentru pacientul

traumatizat care prezintă şi instabilitatea bazinului sau necesită transport pe distanţe mari şi lungi. Acest mijloc nu poate fi folosit la extricare şi trebuie completat cu fixarea cu benzi frontale şi mentoniere a capului.

Atelele simple lineareSunt atele rigide, capitonate, radiotransparente, care se pot folosi la imobilizarea extremităţiilor

distale ale membrelor, dar datorită faptului că necesită fixare circulară cu faşă sunt incomode la utilizare, fiind mai laborioase atât la montare cât şi la ridicare.

Atelele gonflabileSunt atele deosebit de utile lucrului în prespital, fiind livrate în seturi de atele adecvate

diverselor segmente de membre ce pot fi afectate, având foarte multe dintre avantajele menţionate anterior, dar şi câteva dezavantaje importante, care le limitează utilizarea la câteva situaţii:

Aceste dezavantaje sunt reprezentate de:– compresiunea circulară susţinută, cu risc de ischemie; sindromul de

compartiment;– presiunea de insuflare nemăsurabilă;– acces dificil la extremităţile distale ale membrelor fracturate, atela de acest tip îmbracă

complet membrul afectat, până deasupra articulaţiei supradiacente focarului de fractură;

– aceste dezavantaje fac ca acest tip de atele să fie folosite cu predilecţie pentru imobilizarea unor fracturi deschise cu sângerare importantă în focarul de fractură, acolo unde cu ajutorul atelei se realizează şi hemostaza provizorie.

Atelele vacumaticeReprezintă echivalentul saltelei vacum pentru imobilizarea membrelor, fiind excepţionale

pentru imobilizarea segmentelor distale ale membrelor, prin îndeplinirea tuturor condiţiilor de mai sus.

● Atelele de tracţiuneReprezintă singurele atele pentru reducere şi imobilizare folosite în prespital, toate celelalte

menţionate realizând doar imobilizarea fracturilor. Utilizarea acestei atele presupune un program special de educaţie medicală şi odată utilizată continuarea fixării şi imobilizării se va face numai după preluarea prin alte mijloace de extensie.

Contraindicaţiile utilizării acestei atele:– fractura de gleznă, tibie sau genunchi;– fractura de bazin.

65

Capitolul 10

URGENŢELE MEDIULUI

10.1. MUŞCĂTURA DE ŞARPE

Muşcătura de şarpe este frecventă în zonele cu vegetaţie abundentă şi expunere bună la soare, liziere de pădure, câmpie, maluri de râuri, fiind accidente frecvente pe timpul zilei sau în amurg, şi foarte rare noaptea.

Gravitatea muşcăturilor depinde de toxicitatea/potenţa veninului, agresivitatea şarpelui precum şi de profunzimea în ţesuturi.

Veninul la vipera cu corn este o hemotoxină care determină tulburări de coagulare prin distrugerea pereţilor vasculari, distrugerea trombocitelor şi scăderea factorilor de coagulare, iar local determină necroza ţesuturilor şi flictene.

Semnele şi simptomele locale şi regionale după muşcătura viperei cu corn sunt: durere; tumefiere/edem la nivelul zonei de inoculare; echimoză; fasciculaţii; vezicule; necroză tisulară.

Simptomele sistemice: furnicături periorale; amorţirea extremităţilor; gust metalic în gură; greţuri, vărsături; slăbiciune generalizată; transpiraţii; paloare; coagulopatii; convulsii, paralizie.

Confirmarea diagnosticului de muşcătură de şarpe veninos se face prin:– anamneză;– marcă traumatică determinată de muşcătură-puncte de pătrundere a dinţilor;– 1 – 4 ( dacă şarpele a muşcat de mai multe ori ). Dacă marca traumatică este

reprezentată de mai multe coloane de muşcături – şarpele este neveninos;– semne locale + / – generale.

Primul ajutor constă în: menţinerea pacientului în repaus şi transportarea sa de către salvatori spre echipa

medicală; garou la rădăcina membrului afectat; membrul afectat se menţine în poziţie proclivă ( mai jos decât restul corpului ); este de preferat să nu se practice incizia zonei afectate ; cu ajutorul unei ventuze se poate tenta aspiraţia din plagă a veninului, dar

rezultatul nu este constant; evaluarea permanentă a funcţiilor vitale utilizând protocolul A, B, C.

66

10.2. INTOXICAŢIILE

Sunt situaţii de urgenţă determinate de contactul organismului cu substanţe toxice care au ca rezultat alterări în funcţia anumitor organe sau sisteme. Acestea se pot produce pe cale digestivă, cutanată sau respiratorie, caracteristicile fiecărei intoxicaţii în parte depinzând de natura toxicului, cantitatea absorbită ( durata de contact şi concentraţia toxicului), starea anterioară a organismului.

Intoxicaţiile pot fi voluntare sau accidentale, produse în mediul casnic sau industrial.Pentru salvatori prezintă importanţă următoarele probleme:

suspicionarea intoxicaţiei + / – a traumei asociate; identificarea căii de contaminare, precauţiile pentru salvator; aplicarea măsurilor de decontaminare imediată; evaluarea primară a pacientului; susţinerea funcţiilor vitale ale pacientului şi anunţarea echipelor medicale.

10.2.1. Intoxicaţia cu monoxid de carbon (CO) Se produce pe cale respiratorie, în mediu închis, cu ardere incompletă. Monoxidul de carbon

este un gaz incolor, inodor, cu o foarte mare afinitate pentru hemoglobina cu care formează un complex foarte stabil-carboxihemoglobina. Din acest motiv oxigenul nu mai este transportat la ţesuturi de către hemoglobină, ceea ce face să apară suferinţa tisulară. Salvatorul are risc de intoxicaţie pe timpul extragerii victimei din mediu, şi trebuie să acţioneze în cunoştinţă de cauză.

Clinic: alterare progresivă a stării de conştienţă, somnolenţă, până la abolirea

conştienţei; dureri de cap; tulburări de echilibru; vărsături; convulsii în formele severe; alterări ale respiraţiei, până la stop respirator; alterări cardiace, tulburări de ritm cardiac grave – stop cardiac; pe măsură ce intoxicaţia progresează pacientul prezintă o coloraţie roz – roşu din

ce în ce mai intensă, generalizată la nivelul tegumentelor ( „ morţii frumoşi ” ).

10.2.2. Intoxicaţia cu alcool etilic Se produce pe cale digestivă prin ingerarea de alcool etilic.

Clinic: alterarea progresivă a conştienţei până la abolire; scăderea atenţiei, capacităţii de concentrare, a timpului de reacţie, a reflexelor; scăderea acuităţii vizuale; tulburări de vorbire; tulburări de echilibru; dezinhibiţie psihică, instabilitate comportamentală, agresivitate, agitaţie, etc.; vărsături; uneori convulsii; tulburări respiratorii în consum exagerat şi / sau poziţie incorectă.

10.2.3. Intoxicaţia cu ciuperci Este favorizată de necunoaşterea tipurilor de ciuperci comestibile sau de mutaţiile genetice.

Salvatorul nu are risc de contaminare.

Clinic: alterare severă a stării generale, astenie, fizică;

67

agitaţie, halucinaţii uneori; dureri abdominale difuze; vărsături repetate; diaree abundentă; crampe musculare, fasciculaţii musculare difuze; icter; scăderea diurezei până la anurie.

10.2.4. Intoxicaţia cu opioide ( heroină, cocaina, LSD, marijuana, ecstazy ) Clinic:

alterarea conştienţei, uneori până la abolirea sa; chiar dacă pacientul este conştient se poate percepe o atitudine de „ desprindere

de realitate ”, indiferenţă; convulsii în cazuri grave şi la anumite tipuri de substanţe; scădere marcată a ratei respiratorii – insuficienţă respiratorie – stop respirator; scăderea frecvenţei cardiace; scăderea amplitudinii undelor pulsatile – denotă scăderea tensiunii arteriale; mioză.

PRIMUL AJUTOR comun tuturor intoxicaţiilor: protecţia salvatorului; măsuri de decontaminare:

pentru intoxicaţia pe cale digestivă – provocarea de vărsătură:– se realizează doar la pacientul conştient, cooperant şi informat despre manevră;– imediat după ingestie – maximum de eficacitate în primele 30 minute;– se face prin excitarea zonei luetei cu o spatulă;– după vărsătură se poate administra oral o cantitate de cea 200 ml apa cu sare

pacientului, după care se provoacă o nouă vărsătură, repetând manevra decâteva ori;

– nu se face la pacienţii inconştienţi sau cu dificultăţi de menţinere a libertăţiicăii aeriene;

– de evitat la pacienţii cu accidente vasculare cerebrale recente, operaţi craniansau ocular recent, hipertensivi, epileptici, gravide în ultimul trimestru desarcină.

pentru intoxicaţia pe cale inhalatorie:– se scoate pacientul din mediul toxic la aer;– se scoate pacientul din mediu toxic.

pentru intoxicaţia pe cale cutanată:– se întrerupe contactul cu toxicul;– se scot toate hainele contaminate;– se spală abundent tegumentele şi mucoasele cu apă fără detergent.

pentru intoxicaţia pe cale parenterală nu există mijloace de decontaminare

evaluarea primară– susţinerea funcţiilor vitale ( protecţia căii aeriene, poziţie de siguranţă, ventilaţie,

compresiuni toracice externe, în funcţie de situaţie );– anunţarea echipelor medicale pentru pacientul instabil sau transportul pacientului

stabil la spital;– reevaluare frecventă a victimei.

10.3. ARSURILE

ETIOLOGIE

68

ARSURI TERMICE Foc Lichide caldeARSURI CHIMICE Acizi BazeARSURI ELECTRICE PRIN RADIAŢII Soare Raze ionizante

LOCALIZĂRI Cap 9 % Torace 18 % Abdomen 18 % Membre superioare 18 % Membre inferioare 18 % Organe genitale 1%

SEMNE CLINICE Leziuni ale pielii Înroşirea pielii – gradul I Vezicule cu lichid – gradul II Zone cutanate insensibile negre – gradul III Leziuni respiratorii Prin inhalare Tuse Inflamaţiile căilor aeriene superioare Insuficienţa respiratorie Leziuni cardiace Şoc

GRAVITATE La sugari şi bătrâni La nivelul feţei La nivelul organelor genitale Cele prin inhalare Peste 75% incompatibil cu viaţa Peste 10% considerate grave

INTERVENŢIILE PRIMARE LA LOCUL INCIDENTULUI Aspectul cel mai important: Să nu devii tu însuţi victimă!!! Se va întrerupe gazul / curentul, etc. dacă este posibil Se va îndepărta pacientul de sursa de căldură ( cu un obiect izolant dacă este în contact cu

o sursă de curent ) Se va îndepărta pacientul din zonă dacă există risc de explozie Se va evita fumul, se vor utiliza aparate de respiraţie dacă este posibil Se va stinge focul / hainele care ard ( H2O sau stingător cu CO2 )

INTERVENŢIILE SECUNDARE LA LOCUL INCIDENTULUI Deschiderea căilor aeriene – se începe O2 terapia şi / sau RCP dacă este cazul Se vor îndepărta toate hainele afectate Se vor uda hainele sau zona arsă – se va continua irigarea abundentă dacă este arsură

chimică

69

Se va asigura ventilaţia zonei dacă există fum Se va organiza transportul Se va imobiliza gâtul / spatele, etc. dacă este necesar

PREVENIRE Menţineţi temperatura fierbătoarelor de apă electrice la temperaturi sub 50 – 55° C Nu lăsaţi neacoperite vasele cu ulei încins în prezenţa copiilor mici Îmbrăcaţi copiii cu haine greu inflamabile Folosiţi sisteme de detectare a fumului Educaţi copiii în ceea ce priveşte focul şi chibriturile Staţi întinşi la podea în cazul unui incendiu dintr-o clădire pentru a evita inhalarea fumului Familiarizaţi-vă cu poziţia ieşirilor de incendiu într-o clădire nouă

GAZELE TOXICE DIN FUM CO Acrolen ( EPA la concentraţie mică ) Acid clohidric Amoniac Cloruri Aldehide Oxizi de sulf / nitrici Acid cianhidric Fosgen

INHALAREA FUMULUI DE INCENDIU

SIMPTOME Răguşeală – durere / uscăciunea gâtului Tuse Dispnee Hiperventilaţie

SEMNE FIZICE

Arsuri ale feţei, gurii, regiunii anterioare a gâtului Firele de păr nazal / mustaţa arse Depozite de cărbune pe buze, nas, orofaringe Spută neagră Zgomote respiratorii

TRATAMENT Scoaterea din mediu cu fum de către echipe specializate Ventilarea spaţiului Oxigen în cantitate mare Susţinerea funcţiilor vitale Supravieţuire > 90% dacă nu se asociază cu arsuri Mortalitate dublă faţă de cea aşteptată dacă se asociază arsuri ale tegumentelor Cauză majoră de mortalitate la bătrâni

10.4. ELECTROCUTATUL

Este o urgenţă determinată de trecerea curentului electric prin corpul uman ca urmare a contactului direct între acesta şi o sursă de curent neprotejată. În mediul montan este determinată de curentul electric prezent în incinte sau o formă aparte de electrocuţie - trăsnetul ce reprezintă

70

descărcarea de curent continuu foarte puternic. Efectele electrocuţiei se datorează atât acţiunii directe a curentului electric pe structurile cu rol în generarea şi conducerea impulsurilor nervoase în organism, cât şi producerii de căldură la trecerea curentului electric prin structurile organismului. Producerea de căldură depinde atât de caracteristicile curentului ( curentul de înaltă tensiune este cel mai periculos, ca şi curenţii de înaltă frecvenţă ), dar şi de proprietăţile fizice ale fiecărui ţesut în parte, respectiv rezistenţa ţesuturilor; curenţii repetitivi pot creşte şansa ca traseul curentului electric să parcurgă cordul, generând astfel oprirea acestuia, iar curenţii de înaltă frecvenţă pot produce tetanizarea musculaturii striate împiedicând îndepărtarea corpului de sursa de curent, prelungind astfel contactul cu curentul electric. În alte situaţii electrocuţia se poate asocia cu traume complexe date de proiectarea de la înălţime a pacientului..

Cele mai importante leziuni tisulare produse ca urmare a electrocuţiei se situează la nivel tegumentar, muscular, vascular, iar cele mai severe alterări funcţionale sunt cele nervoase şi cele cardiace, mai ales dacă traseul curentului electric traversează cordul ( ex. traseu mână – mână ).

Manifestările imediate ale electrocuţiei / trăsnetului pot îmbrăca aspecte variate mergând de la oprirea temporară a funcţiilor vitale până la forme uşoare uneori neglijate, astfel:

stopul cardiac – se poate produce prin depolarizarea bruscă a întregului miocard, caz încare activitatea electrică şi mecanică se pot relua spontan după câteva secunde, sau printr-o tulburare majoră de ritm ( fibrilaţie ventriculară ), caz în care defibrilarea se impune;

abolirea sau tulburarea respiratorie; pot apare ca urmare a tetanizării musculaturiirespiratorii sau a inhibării centrului respirator bulbar;

alterarea stării de conştientă de diferite gravităţi, cu amnezia momentului accidentului, saudezorientare spatio – temporală;

tulburări de ritm cardiac fugace, repetitive, exprimate prin palpitaţii şi puls neregulatspasme musculare susţinute ce pot determina rupturi musculare;

tulburări de sensibilitate la diferite niveluri parestezii; arsuri de diverse forme suprafeţe şi profunzimi cel puţin la nivelul porţii de intrare şi ieşire

a curentului ( „ mărcile electrocuţiei ” ).Manifestările tardive sunt grave şi apar de regulă dacă evenimentul a fost minimalizat şi

pacientul nu a fost transportat la spital şi constau în: tulburări de ritm cardiace producerea stopului cardiac; complicaţii vasculare severe; afectare gravă a maselor musculare parcurse de curentul electric ( rabdomioiiză ); apariţia ischemiei acute a membrelor; insuficienţă renală acută; tulburări neurologice sau psihice permanente date de afectarea neurologică primară sau de

cea secundară în timpul opririi cardiace.

10.5 ÎNECATUL

Înecul reprezintă un proces variabil ca durată, care, nefiind întrerupt, duce la moartea în apă prin asfixie.

Înecul indiferent dacă se produce în apă sărată sau dulce determină obstrucţia de cale aeriană. În aceste condiţii scoaterea din apă trebuie realizată de persoane special instruite, iar resuscitarea de bază respectă protocolul. BLS – ul precoce permite salvarea victimei.10.6. SPÂNZURATUL

Este un eveniment care desemnează suspendarea corpului deasupra solului cu ajutorul unei benzi ( cordon, cablu, etc. ) plasate la baza gâtului. De cele mai multe ori este voluntară, dar poate fi şi accidentală, completă ( corpul nu are deloc contact cu vreun punct de sprijin ) sau incompletă ( corpul are punct de sprijin pe sol ).

De cele mai multe ori pacientul este găsit decedat, la mare distantă de producerea accidentului, rareori putându-se interveni cu şanse reale, salvarea fiind totuşi posibilă în cazul unui prim ajutor bine organizat şi realizat. Uneori accidentul survine pe fondul consumului de

71

alcool sau droguri sau este un eveniment repetitiv la pacienţi cu afecţiuni psihice care nu au primit suport terapeutic de specialitate.

Elementele care determină gravitatea acestui accident sunt: compresiunea prelungită, intensă şi simultană pe ambele artere carotide; compresiunea violentă a căii aeriene superioare inclusiv cu fracturi de cricoid; compresiunea bilaterală a zonei reflexogene a glomusului carotidian; asocierea frecventă a leziunilor de coloană cervicală mai ales la nivel CI – C2;

Moartea survine în 3 – 4 minute de la suspendare.

Primul ajutor constă în: coborârea victimei pe sol evaluarea primară ( atenţie la coloana cervicală ); susţinerea funcţiilor vitale; resuscitare cardio – pulmonară atunci când este cazul atenţie la pacientul cu stare de conştienţă alterată ( necesită măsuri ferme de

imobilizare )

72

Capitolul 11

PRINCIPII DE MANAGEMNT ÎN ACCIDENTELE

CU MULTIPLE VICTIME. TRIAJUL

Reprezintă categorisirea victimelor după criterii de gravitate şi risc, realizându-se astfel o ierarhizare a gradului de prioritate în instituirea tratamentului şi / sau a evacuării spre spital. Raţiunea efectuării triajului este aceea de a identifica şi trata rapid victimele cu şanse de supravieţuire în situaţia aplicării managementului rapid, astfel încât să se poată realiza cel mai mare beneficiu terapeutic pentru cât mai multe dintre victime.

Există mai multe sisteme de triaj.Vă prezentăm două modele:

– primul model este exemplificat în schema de mai jos:

– al II-lea model de triaj este structurat astfel: Urgenţa absolută cuprinde:

– urgenţa extremă – victime cu detresă vitală care necesită îngrijiri imediate;– urgenţă l – victime cu risc vital major dacă nu se iniţiază îngrijiri medicale în mai

puţin de 6 ore.

Urgenţa relativă cuprinde:– urgenţă 2 – victime fără risc vital pe parcursul a 12 – 24 ore;– urgenţă 3 – victime ce pot fi temporizate peste 24 ore.

Urgenţe potenţiale:– victime cu leziuni de tip urgenţe 2, la care se poate agrava leziunea ( necesită

supraveghere continuă ).

Urgenţe funcţionale:– victime cu leziuni fără risc vital, dar care pot compromite funcţia unui organ

( leziuni de ochi, mână, faţă ) – se vor trata ca urgenţă 1

Urgenţe depăşite:

73

Poate să meargă? URGENŢĂ AMÂNATĂ ( cod verde )

RESPIRĂ ? Deschide calea aeriană ! RESPIRĂ ?

Decedat

Rată respiratorie ( RR )

Reumplere capilară URGENŢĂ ORDINARĂ ( cod galben )

URGENŢĂ IMEDIATĂ ( cod roşu )

RR > 30/min sau

RR<10/min

10-30/min

> 2 sec.

< 2 sec.

NUNU

DA

NU

DA

– victime fără posibilităţi de a progresa ( arsuri pe suprafeţe de peste 85 – 90%, traumatisme cranio – cerebrale cu victime în comă profundă ).

Urgenţă l : politraumatisme; traumatisme toracice închise / deschise fără tulburări respiratorii majore ( volete costale

plăgi suflante ); plăgi abdominale cu hemoragie dar fără semne de şoc; plăgi vasculare cu sângerare mare; fracturi deschise ale oaselor lungi; rupturi musculare ale membrelor; plăgi importante fesiere sau perineale; traumatisme cranio-cerebrale în comă profundă; compresiuni importante şi prelungite ale membrelor ( peste 4 ore ) cu şoc persistent; traumatisme medulo-spinale cu senine neurologice; arsuri gradul II – III între 20 – 50%; intoxicaţii prin ingestie şi inhalare, cu comă persistentă; intoxicaţii prin inhalare cu manifestări ventilatorii progresive ( clor, amoniac ); plăgi oculare penetrante / transfixiante; blast pulmonar cu manifestări respiratorii; înecaţi în comă persistentă; hipotermie severă ( T centrală = 28 – 32°C )

Urgenţă 2: fracturi închise diafizare; fracturi deschise ale oaselor mici; plăgi ale părţilor moi cu hemoragie mică / absentă; scalp cu hemoragie mică; traumatisme cranio – cerebrale cu come vigile; luxaţii ale articulaţiilor mari: umăr, sold ( fără semne neurologice ); plăgi articulare; compresiune moderată a membrelor fără semne de şoc; intoxicaţii uşoare.

Urgenţă 3: traumatisme închise ale membrelor; plăgi contuze; contuzii moderate toracice şi abdominale.

74