Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu

Facultatea de Jurnalistică

Ghid pentru realizarea lucrării de

licență și a disertației

Sibiu, 2012

Cuprins:

I. Cercetarea științifică în științele comunicării..............................................................3

1.1. Resurse bibliografice................................................................................................4

II. Aspecte etice privind elaborarea tezei de licență/disertație......................................7

2.1. Plagiatul ..................................................................................................................7

2.2. Reglementări și coduri deontologice privind plagiatul............................................8

2.3. Originalitatea..........................................................................................................10

2.4. Relaţia cu profesorul coordonator..........................................................................10

III. Elaborarea tezei.........................................................................................................11

3.1. Pașii în elaborarea lucrării de licenţă (disertației)..................................................11

3.2. Structura tezei.........................................................................................................13

3.3. Tehnoredactarea: reguli de punctuaţie şi ortografie...............................................21

3.4. Citarea/trimiteri bibliografice/referinţe bibliografice ............................................22

3.5. Stilul științific ........................................................................................................27

IV. Prezentarea lucrării de

licență/disertației ...............................................................30

Bibliografie.......................................................................................................................33

2

I. Cercetarea științifică în științele comunicării

Științele comunicării reprezintă un domeniu intrat în sfera academică după Cel

De-al Doilea Război Mondial, când savanţii au început să utilizeze metode ştiinţifice

pentru a studia anumite subiecte, cum ar fi influenţa mass-media asupra culturii1.

Parte integrantă a științelor socio-umane, domeniul Științelor comunicării nu este

ușor de circumscris, dat fiind faptul că se intersectează cu alte domenii și subdomenii noi,

cum ar fi, de exemplu, sociologia comunicării și a opiniei publice sau comunicarea

politică. Prin urmare, domeniul Științele comunicării trebuie înțeles ca un câmp de

cercetare interdisciplinară, cu multiple ramificații și posibilități de analiză și interpretare,

recurgând deseori la grile științifice din antropologie, sociologie, psihologie, filologie,

domenii mai vechi, a căror cercetare a fost sistematizată în timp.

Din punct de vedere academic, în domeniul Științelor comunicării se studiază

subdomenii distincte, precum: Jurnalism, Relaţii publice, Publicitate, Comunicare

(publică, politică, interculturală, organizațională etc.), New media care, la rândul lor, au

dezvoltat direcţii de cercetare diverse, pliate pe evoluţia mijloacelor de comunicare în

masă.

În domeniul Științele comunicării, tezele de licență sau disertațiile pot aborda

subiecte variate, extrase dintr-o plajă disciplinară foarte generoasă. Astfel, de la teme de

istoria presei, până la cele privind producția de televiziune sau comunicarea online cu

toate avatarurile sale sau de la teme de stilistica presei, pragmatica discursului mediatic și

antropologia comunicării până la teme din relațiile publice, oferta domeniului Științele

comunicării este extrem de generoasă pentru viitorii absolvenți de studii de licență sau

master.

Societatea trece printr-o serie de schimbări rapide, ca urmare a apariției și

evoluției new media și a tehnologiei din ce în ce mai dinamice. Acest domeniu dezvoltă şi

diseminează cunoştinţele despre modul în care noile tehnologii afectează formele,

1 Pentru mai multe detalii vezi :http://www.elon.edu/e-web/academics/communications/commsciencehome.xhtml

3

funcţiile şi efectele comunicării, cu accent pe comunicare prin new media, atitudinea

publicului față de mass-media şi a metodelor avansate de cartografiere şi analiză a

conţinutului media.2.

1.1. Resurse bibliografice

Cheia de boltă a unei teze sau disertaţii reuşite este bibliografia bine alcătuită şi

temeinic consultată. Nu numai că o bibliografie echilibrată şi completă ne ajută să

identificăm temele sau subiectele de specialitate care nu au fost atinse sau suficient

lămurite, dar aceasta ne permite şi să identificăm cum a apărut problema pe care o

studiem, istoricul ei, ce se cunoaşte deja despre acest subiect, ce alte abordări au fost

folosite.

În acelaşi timp, trecerea în revistă a literaturii de specialitate constituie o parte

importantă cantitativ a lucrării şi reprezintă fundalul ştiinţific pe care se prezintă lucrarea

sau teza pe care o alcătuim. Acest fundal este important deoarece poate justifica ipoteza

de lucru a tezei iar, prin comparaţia dintre cunoştinţele existente în domeniu şi contribuţia

lucrării elaborate se poate evidenţia originalitatea acesteia şi se poate deduce eventuala ei

utilitate.

Pentru realizarea unei bibliografii este necesară cunoaşterea resurselor

bibliografice accesibile în subdomeniile mari care alcătuiesc domeniul Ştiinţele

comunicării: Jurnalism, Publicitate, Relaţii Publice, Comnicare, New Media.

Resursele bibliografice sunt accesibile fie pe suport fizic – volume, periodice,

reviste tipărite, pe care le găsim în librării sau în biblioteci, fie în format virtual – lucrări,

studii, cursuri postate pe internet (în baze de date, pe site-uri de autor, de unităţi de

învăţământ etc).

În România, cele mai importante contribuţii tipărite în domeniul Științelor

comunicării aparţin colecţiilor de profil ale editurilor Polirom, Tritonic,

Comunicare.ro.

Grupul Editorial Tritonic (www.tritonic.ro) a publicat în Colecţia Comunicare

Media peste 90 de volume reprezentând studii sincronice şi diacronice, analize de

domeniu şi de fenomen, culegeri şi antologii, studii de caz sau interdisciplinare.

2 Pentru mai multe detalii vezi: http://www.fsw.vu.nl/en/departments/communication-science/index.asp

4

Majoritatea volumelor publicate sunt contribuţii originale ale autorilor români3 activi în

domeniile menţionate, ceea ce asigură un plus de relevanţă acestor lucrări în cadrul

bibliografiei, relevanţă datorată adecvării la contextul istoric, economic, social şi cultural

românesc şi la particularităţile fenomenului media de la noi din ţară.

Editura Polirom (www.polirom.ro) a publicat peste 100 de titluri în colecţiile

Collegium Media, Collegium Comunicare şi Relaţii Publice, Collegium Litere, Collegium

Sociologie şi Antropologie, Collegium Psihologie, Hexagon.Practic şi

Cariera.Succes.Performanţe. Este vorba în principal de cărţi de referinţă în aceste

domenii, scrise de autori străini consacraţi, ale căror volume acoperă întreaga gamă: de la

cursuri universitare la cursuri practice, de la studii teoretice şi de filozofie a fenomenului

mass-media până la studii aplicate, de la abordări istorice la eseuri.

Nu ar trebui uitate colecţiile Editurii Comunicare.ro (www.comunicare.ro)

editura celei mai mari structuri de învăţământ de stat din domeniu, SNSPA Bucureşti.

Resursele online constau în baze de date şi motoare de căutare internet (cu acces

liber sau cu plată) dintre care menţionăm: Academic Publications eJournal, JURN,

Directory of Open Access Journals şi Google Scholar (care, spre deosebire de Windows

Live Academic Search, nu se limitează la informatică şi ştiinţele exacte).

Resurse bibliografice utile sunt bibliotecile digitale şi periodicele online cu

acces liber. Biblioteci digitale: Media History Digital Library şi Arts and Humanities

Data Service. Periodice online cu acces liber: Digital Humanities Quarterly.

Dintre cele mai folosite platforme și baze de date pentru documentarea

științifică sunt ScienceDirect și SpringerLink. Proiectul național ANELiS a făcut posibil

3 Printre aceștia sunt: Mirela Abrudan, Filaret Acatrinei, Paul Aparaschivei, Delia Balaban, Alina Bărgăoanu, Răduţ Bîlbîie, Dumitru Borţun, Irena Chiru, Diana Maria Cismaru, Nicoleta Corbu, Liliana Corobca, Elena David, Ioan Drăgan, Cristian Dumitraşcu, Daiana Felecan, Nicolae Frigioiu, Sandu Frunză, Cristina Galalae, Adriana Ghiţoi, Dorina Guţu, Carmen Ionescu, Ioan Hosu, Dumitru Iacob, Maria Iacob, Ioana Iancu, Lucian Ionică, Loredana Ivan, Hary Kuller, Alexandru Leaua, Valentina Marinescu, Laura Maruşca, Radu Meza, Cătălin Mosoia, Elena Negrea, Luminița Oprea, Florina Pînzaru, Marian Petcu, Dorin Popa, Cristian Florin Popescu, Lucian Pricop, Remus Pricopie, Ilie Rad, Bogdan Silviu Răducan, Adela Rogojinaru, Zoltan Rostas, Luminița Roşca, Ileana Rotaru, Nicolae Rotaru, Daniela Rovența- Frumușani, Gabriela Rusu Păsărin, Doina Rusti, Constantin Sălăvăstru, Tudor Sălcudeanu, Ana Maria Sireteanu, Tatiana Slama-Cazacu, Irina Stanciugelu, Sorin Stoica, Florenţa Toader, Dimitrie Todoran, Vasile Traciuc, Tiberiu Troncotă, Sorin Tudor, Adriana Ţăruş, Alexandra Zbuchea.

5

accesul la peste 1800 de reviste de specialitate în text integral, de la numărul curent și

arhiva pe ultimii 4 ani. De menționat că cea mai mare parte a revistelor sunt cotate ISI.4

Nu toate cărţile sau publicaţiile vă vor fi accesibile – fie din motive financiare,

fie din pricină că unele ediţii s-au epuizat. De aceea, bibliotecile rămân un instrument

deosebit de important de acces la bibiografia pe care v-o propuneţi. În Sibiu, vă stau la

dispoziţie Biblioteca Universităţii Lucian Blaga şi Biblioteca Judeţeană ASTRA.

Puțini studenți știu că, atunci când doresc să intre în posesia unui volum de la o bibliotecă

universitară, din alt oraș, există posibilitatea schimbului interbibliotecar, care presupune

trimiterea comenzii către instituția unde se află volumul căutat.

În afară de secţiunile sau colecţiile pe domenii, o secţiune importantă a

bibliotecilor este cea a lucrărilor de referinţă, care conţine volumele care vă vor ajuta să

găsiţi materialul necesar în restul bibliotecii. Aici veţi găsi indexuri, bibliografii tematice,

enciclopedii, dicţionare şi atlasuri, foarte utile pentru orientarea în domeniul ales.

Veţi găsi material important în secţiunile de periodice, secţiunile multimedia şi –

acolo unde există - secţiunile de microfilm.

4 Pentru mai multe detalii vezi și: http://www.anelis.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=57&Itemid=54

6

II. Aspecte etice privind elaborarea tezei de licență/disertație

2.1. Plagiatul

Termenul de „plagiat” provine din limba latină, plagium desemnând în antichitate

„furtul practicat de sclavi”. Astăzi, grosso modo, „a plagia” înseamnă „a-ţi însuşi ideile,

textele (integral sau parţial), creaţiile altora, fără a cita”.5

Septimiu Chelcea6 aduce în discuție hotarul neclar dintre bunurile intelectuale

comune și bunurile intelectuale individuale. De exemplu, nu se consideră plagiat faptul că

folosim termenul de „Sociologie” care a fost inventat de către Auguste Comte sau

utilizarea „tablei înmulţirii” inventată de Pitagora, fără a face referire la autor, acestea

fiind bunuri comune. Este considerat însă plagiat, dacă se vorbește – ca de la sine

cunoscut – despre „fluxul comunicării în două trepte” sau „spirala tăcerii” și nu cităm

numele părinților acestor teorii, respectiv Paul F. Lazarsfeld şi Elisabeth Noelle-

Neumann.

Septimiu Chelcea face câteva recomandări pentru a evita plagiatul involuntar și

anume:7

• Să închidem între ghilimele orice text care aparţine altora.

• Să menţionăm numele, titlul lucrării, locul de apariţie, editura, anul, pagina.

• Să fim atenţi la distincţia dintre cunoştinţele comune, care au intrat în patrimoniul

ştiinţei, şi informaţiile din sfera dreptului de proprietate intelectuală.

• Să reproducem cu cuvintele noastre ideile centrale ale unui text, menţionând

corect autorul şi opera care ne-au inspirat.

• Să prescurtăm textul original, exprimând într-o manieră proprie ideile de bază din

opera citată.

• Să învăţăm să luăm „notiţe inteligente”, nu copiind propoziţii şi fraze din

prelegerile profesorilor.

5 Septimiu Chelcea, Metodologia elaborării unei lucrări științifice, Editura Comunicare.ro, București 2003, p. 36.6 Idem7 Ibidem, pp. 39 – 40.

7

• Să ne obişnuim să lucrăm cu fişe de lectură, în care să sintetizăm ideile autorilor,

nu doar să le reproducem între ghilimele.

Ilie Rad8, într-o abordare diferită de cea a lui Septimiu Chelcea, face referire și la

alte fenomene care pot fi confundate cu plagiatul, datorită unor asemănări cu acesta și

anume: pirateria, parafrazarea, interpolarea, compilația. Autorul vorbește fără echivoc

despre tradiția plagiatului în România și despre epidemia plagiatului în rândul studenților

români, oferind, de asemenea, exemple de plagiat.

Ambii autori subliniază fenomenul plagiatului de pe internet și soft-urile apărute cu

scopul de a depista și a preveni plagiatul.

2.2. Reglementări și coduri deontologice privind plagiatul

Potrivit legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe, adoptarea de către

Parlamentul României la 14 martie 1996 - articolul 142, litera a, prevede: „Constituie

infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă de la 700

000 lei la 7 milioane de lei, dacă nu constituie o infracţiune mai gravă, fapta persoanei

care, fără a avea consimţământul titularului drepturilor recunoscute prin prezenta lege,

reproduce integral sau parţial o operă”. Prin termenul de „operă”, în sensul acestei legi, se

înţeleg şi „comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi

documentaţiile ştiinţifice” (Art. 7, litera b).

În Codul Etic și de Deontologie Profesională al Universității „Lucian

Blaga” din Sibiu, se arată expres că, o acuzaţie de plagiat, pentru a fi validă, trebuie

însoţită de dovada clară a plagierii, prin indicarea textului sau textelor din care s-a

plagiat. Nu este nevoie ca materialul indicat să fie sursa ultimă a plagierii: dacă două (sau

mai multe) referate/articole prezentate simultan conţin fragmente comune, fără referinţe

explicite la surse, acest lucru este suficient pentru a fundamenta o acuzaţie de plagiat;

dacă materialul prezentat drept contribuţie proprie, sau un fragment din acesta sunt

identificate în reţeaua internet, unde de asemenea sunt preluate din aceeaşi sursă ultimă

(indicată sau nu), acest lucru este suficient pentru a fundamenta o acuzaţie de plagiat.

8 Ilie Rad, Cum se scrie un text științific, Editura Polirom, Iași, 2008.

8

EXTRAS DIN CODUL ETIC ȘI DE DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ AL

UNIVERSITĂŢII „LUCIAN BLAGA” SIBIU

Descoperirea comiterii fraudei intelectuale implică sesizarea Comisiei de etică în

vederea sancţionării persoanei vinovate, mergându-se în funcţie de gravitate până la

desfacerea contractului de muncă, în cazul cadrelor didactice sau cercetătorilor. Dacă

plagiatul este comis de către un/o student/ă, iar acesta/aceasta este la prima abatere de

acest gen, de regulă cazul îl rezolvă cadrul didactic, şi, prin excepţie, Comisia de etică.

Aceştia stabilesc sancţiuni de proporţionale: în anumite cazuri majore, de exemplu,

autorizează anularea, pentru studentul/a în cauză, a examenului în cadrul căruia s-a comis

fapta, urmând ca în anul următor acesta/aceasta să aibă posibilitatea de a relua cursul şi

seminarul aferent, în regim cu taxă. Această procedură nu este necesar să treacă prin

Comisia de etică, sancţionarea putând fi făcută direct de către cadrul didactic. Comisia

de etică trebuie însă informată pentru a păstra sancţiunea în baza de date. Universitatea

nu va permite aplicarea menţiunii de ‚plagiat’ în actele oficiale ale studenţilor (cum ar fi

diplome de licenţă sau master, situaţia şcolară sau foaia matricolă), dar va ţine evidenţa

sancţiunilor în dosarele personale ale studenţilor, cadrelor didactice etc.

Dovezile despre incident se păstrează într-o bază de date care este

consultată ori de câte ori un/o student/ă este acuzat/ă de plagiat. Descoperirea unui al

doilea furt intelectual în cazul aceluiaşi/aceleiaşi student/e poate implica exmatricularea

acestuia/acesteia din facultate, fără posibilitatea de a se reînscrie.

În cazul în care se demonstrează că plagiatul a fost atât parţial cât şi involuntar, în cadrul

şedinţei Comisiei de etica se hotărăşte o sancţiune proporţională.

În situaţia în care materialul (referat, articol, prelegere, tratat etc.) care constituie

furt intelectual descoperit şi demonstrat a fost publicat de către persoana în cauză, cazul

este deferit forurilor justiţiei şi se pedepseşte conform legilor în vigoare.

Prezentul cod este elaborat în conformitate cu prevederile Legii Educaţiei Naționale

nr. 1 din 10 ian. 2011

9

2.3. Originalitatea

În contextul elaborării unei lucrări ştiinţifice, originalitatea poate fi considerată

antonimul plagiatului. O lucrare originală este aceea ale cărei rezultate sau concluzii pot

fi verificate și fructificate, care propune soluții sau care vine cu un unghi inedit de

abordare a temei. Originalitatea tezei de licență/disertației este vizibilă mai ales în studiul

de caz, acolo unde ipotezele, strategiile, interpretările etc. aparțin exclusiv studentului.

În concluzie, dacă autorul lucrării nu ţine cont de standardele academice și normele

deontologice, riscul este de a se compromite, din punct de vedere intelectual şi

profesional, şi de a intra sub incidenţa codului deontologic al instituţiei unde își

desfăşoară activitatea şi a legii cu privire la plagiat şi drepturile de autor.

2.4. Relaţia cu profesorul coordonator

Termenii relaţiei dintre student şi profesorul coordonator vor fi stabiliţi imediat

ce acesta din urmă va accepta să îndrume lucrarea de licenţă/disertaţie. Coordonatorul va

fixa calendarul întâlnirilor şi îi va preciza studentului/masterandului standardele şi

rigorile acestui demers ştiinţific. Planul lucrării poate fi conceput împreună, de profesor şi

student/masterand, sau poate fi propus profesorului de către student/masterand. De

asemenea, bibliografia de start poate fi recomandată de îndrumătorul lucrării, urmând ca

studentul/masterandul să o întregească pe parcursul documentării.

Este extrem de important ca relaţia dintre cei doi să fie gândită în termenii unui

parteneriat ştiinţific bazat pe corectitudine, onestitate, încredere şi exploatat ca atare.

Coordonatorul are nevoie de un student/masterand care să-şi respecte angajamentele şi

termenele de predare a capitolelor/secţiunilor din lucrare, care să manifeste interes real

pentru cercetare şi în care să poată avea încredere. Pe de altă parte, studentul/masterandul

are nevoie de susţinere şi consiliere pe durata elaborării tezei sale, de aceea e de dorit să

păstreze permanent legătura cu profesorul coordonator (prin telefon, mail, la întâlnirile

planificate) şi să nu ezite să-l abordeze ori de câte ori se află în impas.

10

III. Elaborarea tezei

3.1. Pașii în elaborarea lucrării de licenţă, disertației

Alegerea temei

Tema lucrării poate fi propusă fie de student/masterand, fie de profesorul

coordonator. Este preferabil ca studentul/masterandul să indice tema lucrării, întrucât

acest lucru ar presupune o cunoaştere preliminară elementară a sferei de cercetare pe care

ar urma s-o trateze şi i-ar facilita elaborarea. „Alegerea topicii disertaţiei, a subiectului

ei, a temei de cercetare este dictată, în primul rând, de interesul de cunoaştere al

fiecăruia.”9. Umberto Eco propune următoarele reguli care stau la baza alegerii temei10:

tema trebuie să răspundă intereselor candidatului, sursele la care recurge să fie reperabile

şi manevrabile, iar tabloul metodologic al cercetării să fie accesibil experienţei

candidatului.

Alcătuirea unei bibliografii

Bibliografia poate fi recomandată de profesorul coordonator şi completată

ulterior de student/masterand. Umberto Eco nu recomandă includerea în bibliografie a

unor lucrări scrise într-o limbă necunoscută de candidat11. Bibliografia trebuie să aibă la

bază cărțile şi revistele care tratează tema aleasă. La aceastea se pot adăuga

enciclopediile, dicţionarele şi ghidurile bibliografice. În domeniul ştiinţelor comunicării

este esenţial, mai ales pentru lucrările care au ca temă studiul unei instituţii/organizaţii, să

fie monitorizate sursele Web (site-ul organizaţiei, publicaţiile şi articolele online despre

9 Septimiu Chelcea, op.cit., p. 26.10 Umberto Eco, Cum se face o teză de licenţă, Editura Pontica, Constanța 2000, p. 15.11 Ibidem, p. 31.

11

aceasta etc.). Volumele din bibliografie vor fi aranjate în ordinea alfabetică a numelor

autorilor. (vezi detalii despre alcătuirea unei bibliografii la pp. 25-27)

Documentarea

O parte din materiale îi pot fi date studentului/masterandului de către îndrumător,

însă cele mai multe pot fi găsite la biblioteca universitară sau online. Este indicat ca

documentarea să se facă din timp şi să fie însoţită de toate informaţiile bibliografice (titlu,

autor, revista/cartea, numărul paginii etc.), mai ales pentru fiecare citat sau trimitere. La

fel se va proceda şi cu materialele de pe Web. Astfel, se vor evita căutările ulterioare.

(pentru detalii privind documentarea vezi cap. „Resurse bibliografice” pp. 4-6)

Conceperea structurii

„A trasa sumarul ca ipoteză de lucru foloseşte la a defini imediat ambianţa

tezei”12. În această etapă trebuie să se ţină cont de faptul că lucrarea are un caracter

preponderent practic. Astfel, primele capitole vor trata noţiuni teoretice, iar studiul de

caz va ocupa marea parte a tezei de licență/disertaţiei. Atât planul iniţial, cât şi

schimbările ulterioare la nivelul acestuia se vor face sub îndrumarea constantă a

coordonatorului.

Redactarea şi finisarea

Această etapă presupune „găsirea celei mai adecvate modalităţi de împachetare

a conţinutului”13. Pe parcursul redactării, materialul se organizează, iar la revizuirea

lucrării, ideile pot fi reordonate în funcţie de succesiunea lor logică şi de valoarea de

adevăr. Se poate porni de la enunţuri generale, de la principii şi, treptat, să se ajungă la

explicarea unor situaţii cu totul particulare.14

12 Umberto Eco, op.cit., p. 118.13 Septimiu Chelcea, op.cit., p.22.14 Ibidem, p. 35.

12

3.1. Structura tezei

Structura tezei de licenţă sau disertaţie poate lua două forme: clasică sau

neconvenţională. Aceasta este stabilită de comun acord cu profesorul îndrumător. Se

recomandă copertarea lucrării, pentru o ţinută academică. Pe coperta întâi a tezei se va

trece în partea de sus universitatea şi facultatea de provenienţă, urmând apoi, la mijloc:

Lucrare de licenţă/Disertaţie, în partea de jos a copertei, stânga, numele profesorului

coordonator, iar în dreapta numele studentului/ masterandului, terminând cu anul şi locul

susţinerii tezei jos, în centrul paginii (fig. 1). Urmează apoi pagina de titlu care va

cuprinde: în partea de sus denumirea tezei (licenţă sau disertaţie), în centrul paginii va fi

trecut titlul lucrării, iar centrat, în partea de jos se va trece locul şi anul susţinerii (fig. 2).

UNIVERSITATEA "LUCIAN BLAGA" SIBIU

FACULTATEA DE JURNALISTICĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ/DISERTAŢIE

Coordonator ştiinţific:Statut, nume, prenume(Prof. univ. dr.)

Student/MasterandNume, prenume

Locul, anul

LUCRARE DE LICENŢĂ/DISERTAŢIE

TITLUL LUCRĂRII

Coordonator ştiinţific:Student/Masterand:

Locul, anul

13

Fig. 1 Fig. 2

I. Structura clasică a unei lucrări de licenţă sau a disertaţiei este

următoarea:

Introducere: în acest segment prim al lucrării este prezentată tema, motivele

pentru care autorul a decis să se oprească asupra acestui subiect, metodele de

cercetare folosite, precum şi ce aduce nou teza, comparativ cu alte lucrări din

domeniu pe acelaşi subiect. Această parte a lucrării nu necesită un titlu acroşant,

foarte mulţi autori numind-o simplu Introducere sau Preliminarii şi fiind vizibil

separată de restul tezei.15 Se recomandă ca dimensiunea acestei părţi să fie

cuprinsă între două şi patru pagini. Acest segment se ia în calcul la numerotarea

paginilor, dar cifra respectivă nu apare pe pagină. Astfel prima pagină a primului

capitol va apărea numerotată, ținând cont de numărul paginilor anterioare. (Spre

exemplu, dacă până la primul capitol mai sunt 4 pagini pe care nu apare înscris

numărul, prima pagină a primului capitol va apărea numerotată cu 5)

Partea teoretică: structura acesteia se va stabili împreună cu profesorul

îndrumător. Această parte din corpul tezei este împărţită pe capitole al căror

număr şi dimensiune diferă în funcţie de subiectul ales şi modul în care autorul

abordează tema în ansamblul ei. O uzanţă este abordarea subiectului dinspre

general spre particular. În această parte sunt prezentate teoriile considerate

importante şi relevante pentru tematica aleasă.16

Studiu de caz sau parte practică: acest segment este considerat centrul de greutate

al tezei. Pentru lucrarea de licenţă se recomandă ca dimensiunea să fie de minim

30% din întreg, iar pentru disertaţie de cel puţin 60%. Acest capitol al lucrării

este cel care face diferenţa între teze. Studiul de caz reprezintă contribuţia proprie

a studentului/ masterandului la tema aleasă. Este necesar să îşi prezinte metodele

15. Septimiu Chelcea, op.cit., p. 72.16 Ibidem, p. 35.

14

şi instrumentele de cercetare precum şi rezultatele relevante la care a ajuns în

urma utilizării lor.17 (vezi mai jos un subcapitol dedicat studiului de caz)

Concluzii: alături de studiu de caz şi acest segment al lucrării este foarte relevant.

Concluziile reprezintă partea finală a lucrării, cu rolul de a sintetiza ideile

autorului şi de a le fixa în memoria cititorului.18 Concluziile sunt enunţuri clare,

concise şi coerente despre: stadiul actual al cunoaşterii temei abordate, punctele

de vedere referitoare la problemă, elementele de noutate teoretico-metodologică

aduse în studiul efectuat, aplicativitatea rezultatelor, limitele investigaţiei,

posibilele direcţii de urmat în cercetările viitoare.19 Este de dorit ca în concluzii să

se indice contribuţia adusă în domeniu, de cercetarea realizată, precum şi

implicaţiile sale practice. Se pot formula propuneri şi posibilităţi de valorificare

ale cercetării întreprinse.20 Concluziile lucrării nu se numerotează ca un capitol

separat.21

II. Structura neconvenţională:

se stabileşte împreună cu profesorul îndrumător;

se potriveşte lucrărilor axate în cea mai mare parte pe dimensiunea practică

(producţie radio, producţie TV, publicitate online, new media, jurnalism

online etc.).

În realizarea unei lucrări, trebuie ținut seama, pe lângă părțile sale principale

(introducere, cuprins și încheiere), și de sumar, lista cu sigle și abrevieri, webgrafie, note,

indice de nume și anexe. Importanța lor deosebită se datorează ajutorului pe care îl oferă

cititorului pentru a înțelege cât mai bine lucrarea.

Lista cu sigle și abrevieri: este folosită după sumar, ajutând cititorul să

consulte eficient lucrarea. În locul acesteia pot apărea materiale auxiliare care

17 Pentru mai multe detalii vezi: www.cadredidactice.ub.ro.18 Ilie Rad, op.cit., p. 60.19 Septimiu Chelcea, op.cit., p. 113.20 Mai multe detalii vezi pe site-ul: www.cadredidactice.ub.ro.21 Ibidem, p. 273.

15

argumentează şi susțin idei din teză, specificându-se unde se găsesc în lucrare, cu rolul de

a ne crea o imagine asupra materialelor auxiliare folosite. (Fig.3)

Fig.3

Acestei liste i se mai pot adăuga de la caz la caz lista tabelelor, lista ilustraţiilor

(figurilor) etc.

Webgrafia: se referă la bibliografia de pe Internet, unde se specifică adresa de

Internet completă și data accesării acesteia.

Aparatul critic (notele): ajută, prin modul în care sunt redactate, la formarea unei

idei despre valoarea lucrării.

Indicele de nume: de aici reiese dacă lucrarea a fost realizată în mod profesionist

sau nu.

Anexele: sunt materiale care pot completa idei şi teze din lucrare. Fiecare anexă

din lucrare trebuie să cuprindă: ceea ce reprezintă şi de unde provine. Acestea se notează

în ordine crescătoare: Anexa 1, Anea 2,.

Cuprinsul (sumarul): este plasat imediat după pagina de titlu, constând într-o

listă cu toate părţile sau capitolele unei lucrări, cu precizarea paginii unde începe fiecare

(Fig.4).

Listă abrevieri

op. cit. – opera citatăpag. – paginapar. – paragrafONU – Organizaţia Naţiunilor Unite

16

Fig. 4

Studiul de caz specific pentru lucrările de licență și disertațiile din domeniul

Științele comunicării

Studiul de caz este partea cea mai importantă a unei lucrări de diplomă, fiind

partea practică, aplicată şi contribuţia proprie a studentului în realizarea tezei sale. În

cazul lucrării de licenţă, așa cum am arătat mai sus, se recomandă ca studiul de caz să

reprezinte minim 30% din întreaga lucrare, iar în cazul diseraţiei, minim 60%.

CUPRINS

Introducere .........................................p.

I. Titlul capitolului

1. Titlul subcapitolului ................p.

2. ..................................................p.

3. .....

II. Titlul capitolului

1. .......

2. ........

3. .......

III. Titlul capitolului

1. .....

2. .....

3. ......

Concluzii .............................................p.

Bibliografie .........................................p.

Listă abrevieri......................................p.

Anexe....................................................p.

17

Cu toate acestea, dimensiunea, structura și forma studiului de caz sunt aspecte pe

care studentul trebuie să le discute cu îndrumătorul tezei de licență sau disertației. Există

teme care presupun o dimensiune practică preponderentă (ex. producția de televiziune,

realizarea unei reviste online etc.), iar altele care au o deschidere teoretică și o livrescă

foarte mare (ex. publicistica lui Ion Vinea) și care presupun o abordare complementară,

diferențiată, plecând de la teoria existentă. Prin urmare, studiul de caz nu se bazează

pe o formulă standardizată, ci se pliază pe specificul temei alese.

Cercetarea pentru disertație vizează un segment mai îngust, dar mai aprofundat

și, în consecință, rezultate cât mai specializate și aplicate. Masterandul, cu experiența

unei lucrări de licență în spate, este un tânăr cercetător care trebuie să fi înțeles și asumat

pe deplin standardele și rigorile cercetării. În consecință, de la disertație se așteaptă un

studiu de caz extins și aprofundat care să reflecte ineditul, originalitatea, aplicabilitatea

cercetării.

Orice studiu de caz porneşte de la demonstrarea teoriilor şi ipotezelor enunţate

în partea teoretică a lucrării. Acesta debutează cu metodele de investigare folosite,

culegerea datelor, prelucrarea acestora şi enunţarea concluziilor la care se ajunge în urma

cercetării.

Studiul de caz solicită imaginaţia studentului, dar trebuie totuşi să se ţină seama

de normele stilului ştiinţific de redactare, precum şi de normele care s-au impus în

practica modalităţii de cercetare.

Există şase „structuri compoziţionale”22 pe care studentul le-ar putea avea în

vedere atunci când elaborează studiul de caz pentru lucrarea de licenţă sau disertaţie.

a) linear-analitică (scopul studiului: explicativ, descriptiv, explorativ). Se aseamănă

cu redactarea tradiţională a rapoartelor de cercetare ştiinţifică.

b) comparativă (scopul studiului: explicativ, descriptiv, explorativ). Studiul de caz

pune în evidenţă asemănări şi deosebiri, în consecinţă o structură compoziţională

comparativă.

c) cronologică (scopul studiului: explicativ, descriptiv, explorativ). Prezintă

avantajul de a urmări în capitole distincte istoria cazului, însă există pericolul

tratării inegale a secvenţelor constituirii acestuia.

22R.K. Yin (1984/2003,183), apud. S. Chelcea, op. cit., p. 135.

18

d) de consultare a teoriei (scopul studiului: explicativ, explorativ). Această structură

presupune organizarea secvenţelor cercetării astfel încât să fie aduse elemente noi

în completarea teoriei ce o urmează.

e) „În suspans” (scopul studiului: explicativ). Structura începe cu concluziile la care

s-a ajuns pe baza cercetării, continuând cu argumentaţia, explicaţiile.

f) Nesecvenţială (scopul studiului: descriptiv). Ordinea capitolelor nu este esenţială,

importanţa o dă prezentarea studiului.

În Științele Comunicării, deseori, elaborarea studiului de caz presupune, în

prealabil, o monitorizare a presei (tipărite, audiovizuale sau online) pe o perioadă

determinată. Acest lucru implică, pe lângă observația directă, notarea constantă a

aspectelor sesizate, descrierea contextului, transcrierea unor enunțuri etc.) și apoi,

trasarea concluziilor. Ceea ce rezultă din munca de monitorizare și analiză se reflectă în

diagrame, grafice, ierarhizări, clasificări sau alte modalități elocvente pe care studentul și

coordonatorul le găsesc potrivite pentru partea practică.

Alteori, studiul de caz presupune realizarea propriu-zisă a unui produs mediatic

sau de PR (publicație online, emisiune TV, feature radiofonic, o campanie de relații

publice etc.), iar partea scriptică (studiul de caz din lucrare) va descrie pașii realizării

acestui produs, precum și implicațiile pe care le-a presupus (resurse umane, logistice,

financiare implicate, obstacole, rezerve critice față de produsul realizat etc.)

Aspecte tehnice/formale - tehnoredactare

Felul în care arată o lucrare de licenţă/disertaţie poate influenţa foarte mult opinia

unui cititor avizat. De aceea, o lucrare îngrijită, aerisită, imprimată pe o hârtie de bună

calitate şi copertată elegant va crea din start o impresie pozitivă.

Principalele norme redacţionale ale unei lucrări de diplomă pentru a avea o oglindă

bună sunt următoarele:

Hârtia trebuie să fie albă şi de calitate superioară;

Imprimarea se va face pe o singură față a colii de hârtie;

Este obligatorie folosirea diacriticelor;

19

Numărul de pagini al unei lucrări de diplomă va fi următorul: aproximativ 50 – 60

pagini efective (în afara paginilor de anexe, liste etc) pentru lucrarea de licenţă şi

aproximativ 30 – 40 pagini pentru disertaţie. La acestea se adaugă anexele,

referinţele bibliografice, glosarul (unde este cazul) şi indexul, numerotându-se în

continuarea paginilor de text, avându-se în vedere, totuşi, ca acestea să înceapă

fiecare pe o pagină nouă. Se iau în calcul toate paginile, chiar dacă numărul nu

este printat.

Pagina de titlu, sumarul şi argumentul/introducerea/preliminariile/motivaţia nu

vor avea un număr printat, dar se vor lua în calcul la numerotarea celorlalte

pagini. Numărul de pagină se inserează în subsolul paginii, centrat, cifre arabe,

începând cu primul capitol al lucrării;

Formatul paginii este A4 ( 21 x 29,7 cm );

Marginile – pentru acestea se vor utiliza următoarele valori:

Sus : 2 cm

Jos : 2 cm

Stânga : 3 cm

Dreapta : 2 cm

Spaţierea între rânduri va fi de 1,5 ( Format – Paragraph –Line spacing – 1,5

lines);

Fontul utilizat pentru redactare va fi Times New Roman, Justify, iar corpul de

literă de 12 puncte pentru corpul de text şi de 10 puncte pentru notele de subsol.

Titlul de capitol se va scrie cu Times New Roman, 14 pt, bold, centrat, urmat de

două rânduri libere; titlul subcapitolelor se va scrie cu Times New Roman, 12 pt,

bold, centrat, urmat de un rând liber; titlul paragrafelor se va scrie cu Times

New Roman, 12 pt, italic, aliniat stânga.

Atenţie!: Nu se acceptă ca un text să fie editat cu efecte vizuale (de natură

grafică). Pentru întregul text cuprins în lucrare se cere utilizarea aceluiaşi tip de

bullets pentru a puncta sau enumera diverse elemente;

De reţinut: utilizarea altor culori nu este recomandată nici în cazul în care se

doreşte o subliniere a unor cuvinte deoarece sobrietatea este cea care conferă distincţie

20

unei lucrări ştiinţifice. Cuvintele şi sintagmele de provenienţă străină (latinisme,

anglicisme etc.) se redactează cu italice şi în text şi la note.

Alineatul. Ne dăm seama de numărul alineatelor dintr-o privire: alineatele nu

încep de la marginea stângă a rândului, ci după un spaţiu liber de aproximativ 0,5

cm (se dă un TAB) Atenţie însă, pe o pagină nu ar trebui să apară mai mult de

cinci-șase alineate deoarece acestea marchează trecerea de la o idee la alta, iar

multitudinea lor ar însemna o tratare superficială şi incomplexă a ideilor, de

asemenea, un număr prea mic ar demonstra faptul că nu ştii cum să-ţi organizezi

ideile, că nu ştii cum să le esenţializezi şi că te pierzi în detalii.

Paragraful. De regulă se introduce printr-un alineat, însă nu trebuie confundat cu

acesta deoarece poate să cuprindă mai multe alineate şi se poate extinde chiar şi

pe mai multe pagini; acesta ne ajută să distingem textele sau enunţurile cu valoare

de generalizare.

3.3. Tehnoredactarea: reguli de punctuaţie şi ortografie.

Semnele de punctuaţie23 (punctul, virgula, două puncte, punct şi virgula, semnul

exclamării, semnul întrebării şi punctele de suspensie) stau lipite de cuvântul anterior şi

separate cu un spaţiu de cuvântul următor.

Punctul. Punctul e lipit de textul pe care îl încheie şi e urmat de un spaţiu, după

model: …text. Text…

Nu se lasă un spaţiu după punct în enunţurile de tipul:

- abrevieri ca ş.a., ş.a.m.d.;

- abrevieri ale numelor: I.L. Caragiale, Şt.O. Iosif;

- date scrise prescurtat 17.06.2002.

Virgula. Nu se lasă spaţiu după virgulă în tipul cifrelor cu zecimale 102,8 etc.

Semnul exclamării + semnul întrebării. Între cele două semne nu se lasă spatiu,

după exemplu:...text!? Text... sau ...text?! Text...

Parantezele. Parantezele rotunde „(...)” sunt lipite de textul pe care îl cuprind,

dar sunt precedate şi urmate de câte un spaţiu: ...text (text) text. Fac excepţii situaţiile în

care paranteza reprezintă o omisiune sau un adaos, de tipul ca(ra)ntină, comple(c)t. În

23 Conf. univ. dr. George Pruteanu, Norme de redactare şi punere în pagină a lucrărilor de licenţă, pentru detalii vezi: http://www.pruteanu.ro/9ultima/redactare.htm

21

acelaşi fel se procedează şi cu parantezele drepte „[...]”. Acestea se utilizează în situaţia

în care avem un text cu paranteze în paranteze: ...text [text (text) text] text...

Ghilimele. Se folosesc ghilimelele româneşti care sunt lipite de text, fără spaţiu

între cuvânt şi semn: „text”. În caz că în textul aflat între ghilimele se află un pasaj la

rândul lui între ghilimele, se vor folosi obligatoriu ghilimelele franţuzeşti: text „text

«text» text” text.

Cratima şi linia de pauză. Cratima se foloseşte lipită de literele între care se află

„într-o”, iar linia de pauză se foloseşte cu câte un spaţiu înainte şi după, conform

modelului: ...text – text – text...

Bara oblică. Pentru a indica alternative sau mai multe obţiuni se foloseşte bara

oblică fără spaţiu între cele două cuvinte: cuvânt/cuvânt.

3.4. Citarea/trimiteri bibliografice/referinţe bibliografice

Trimiterile într-un text ştiinţific, aşa cum este lucrarea de disertaţie sau de licenţă

la care facem referire în acest demers, pot fi de două feluri:

trimiteri în text (tip Harvard): în paranteză se va scrie numele autorului de

unde s-a preluat ideea sau citatul, anul apariţiei cărţii/lucrării şi pagina de

referinţă. Ex. (Crăciun, 2008: 8). Uneori numele autorului citat este

menționat în text, pentru că formularea ideii o cere, iar trimiterea poate arata

ca în acest exemplu: „Inspirându-ne din terminologia clasica a lui Austin

(1970: 109-137)”, doar anul apariței volumului si pagina/paginile la cre se

face trimiterea. Acest sistem este folosit cu precădere în spaţiul anglo-saxon şi

american. Majoritatea revistelor ştiinţifice au ca cerinţă redacţională acest tip

de citare.

trimiteri în subsolul paginii sau la sfârşitul capitolului. Uneori notele pot fi

găsite şi la sfârşitul cărţii. Acesta este sistemul clasic de citare, pe care noi îl

recomandăm în cazul lucrărilor de licenţă. La disertaţie, dacă îndrumătorul

este de acord se poate folosi citarea de tip Harvard, pe care tânărul potenţial

cercetător ar putea s-o folosească, fructuficându-şi demersul într-un viitor

studiu care să fie publicat la o editură cu deschidere internaţională.

22

La bibliografie trebuie să se regăsească absolut toate cărţile, articolele sau

lucrările care au fost citate în text, fie că s-au folosit notele de subsol sau trimiterile de tip

Harvard.

O riguroasă citare bibliografică (U. Eco) va conţine: numele şi prenumele

autorului (sau autorilor sau îngrijitorului, cu indicaţii eventuale asupra pseudonimelor sau

unor false atribuiri), titlul şi subtitlul operei, colecţia, numărul ediţiei (dacă nu există

multe), locul ediţiei: dacă nu există se scrie: f.l. (fără loc), editorul: dacă nu există în carte

se omite data editării; dacă nu este în carte se scrie f.a. (fără an), date eventuale despre

ediţia cea mai recentă la care se face trimiterea, numărul de pagini şi eventual numărul

volumelor din care se compune opera, traducere (dacă titlul era în limbă străină şi există o

traducere românească, în cazul nostru, se specifică numele traducătorului, titlul românesc,

locul editării, editorul, data ediţiei, eventual numărul de pagini).

Septimiu Chelcea24 înclină spre folosirea citatelor de tip Harvard (autor, data),

dar nu exclude nici alte metode: cum ar fi inserarea numelui autorului în text, iar între

paranteze anul apariţiei lucrării la care se face trimiterea. Mai rar se utilizează şi formula

includerii în text atât a numelui autorului, cât şi a anului ediţiei princeps, renunţându-se la

paranteze. În plus, se mai poate folosi pentru citare şi sistemul numeric sau sistemul

„autor număr”. În acest caz, referinţele bibliografice sunt numerotate în ordinea în care

apar în text, la subsolul paginii (sau la finalul capitolului, respectiv al cărţii) se trece

respectivul număr, cu indicaţiile bibliografice corespunzătoare. Însă, acest sistem este

greoi şi are insuficienţele sale.

În cazul citării propunem o combinaţie între sistemele mai sus menţionate, un

sistem foarte apropiat de cel pe care îl propune Ilie Rad25, pentru a uşura munca

cercetătorului şi, în acelaşi timp, pentru a oferi o cât mai exactă informaţie cititorului. Ilie

Rad propune ca locul apariţiei să fie înaintea editurii.

Noi propunem ca în demersul alcătuirii lucrării de disertaţie sau licenţă să se

folosească notele de subsol, urmărind următoarea formulă:

1. Prenume, Nume, titlul cărţii, Editura, locul apariţiei, anul apariţiei, volumul,

pagina.

24 Septimiu Chelcea, op.cit., p. 84.25 Ilie Rad, op.cit., p. 99.

23

Ex.: Cristina Coman, Relaţiile publice. Principii şi strategii, Ed. Polirom, Iaşi, 2001,

p. x.

Titlul cărţii va fi cules cu italice şi nu cu ghilimele. Titlul citat al unui capitolul

dintr-o carte, însă, se va scrie între ghilimele. Titlurile publicaţiilor se vor scrie cu italice

(exemplu: Dilema veche, Observator cultural), însă titlul articolului de presă/emisiunii

radio sau tv se va scrie între ghilimele.

Trimiterile de pe web:

În cazul, tot mai frecvent, al documentarii online, sursele trebuie precizate cu

aceeași rigoare ca în cazul documentării clasice. Astfel, o notă va conține: Prenumele și

numele autorului, titlul studiului/articolului – între ghilimele, numele revistei/publicației

online – cu italice, data publicării cărții/studiului/articolului, link-ul cu adresa la care

poate fi găsit materialul, data accesării.

Ex.: Geo Șerban, „Picătura de rouă”, în Observator cultural, nr.624 din

18.05.2012, disponibil la http://www.observatorcultural.ro/Picatura-de-

roua*articleID_26986-articles_details.html, data accesării: 25.05.2012.

În cazul unei cărţi sau curs universitar existent în mediul online, nota va arăta

astfel: Prenumele și numele autorului, titlul cărţii/cursului – cu italice, anul publicării,

link-ul către site-ul unde se găseşte cartea/cursul, pagina, data accesării.

Trebuie menţionat că de pe unele site-uri se pot descărca gratuit cărţi/cursuri în

format pdf., însă unele nu sunt paginate, altele nu au pagina de gardă, aşadar informaţiile

sunt incomplete. Recomandabil este să ajungeţi la varianta print, oficială, iar dacă nu

reuşiţi, oferiţi informaţiile de care dispuneţi.

Pentru inserarea notelor de subsol se va folosi opţiunea din programul Microsoft

Word: Insert → Reference → Footnote cum se poate vedea în imaginile de mai jos:

24

Împărtăşim ideea lui Septimiu Chelcea în legătură cu volumele care au mai mulţi

autori. De exemplu, dacă sunt doi autori, trebuie să se menţioneze numele amândurora.

În cazul în care avem mai mulţi autori, în prima citare se va da numele tuturor, urmând ca

la următoarea apariţie în text să se scrie numai numele primului autor urmat de abrevirea

şi alţii = et al. sau şi colab. = şi colaboratorii. De asemenea, putem avea lucrări care au

coordonatori, lucru care trebuie menţionat după numele acestora (Coord.) sau editori (ed.,

eds.). În schimb, în lista bibliografică de la final trebuie menţionate toate persoanele care

au contribuit la realizarea demersului ştiinţific.

În cazul în care se va cita o sursă dintr-o bază de date electronică, se vor

menţiona: numele autorilor principali (coordonatorii cercetărilor), data publicării

materialului, titlul cercetării, datele de identificare a sursei electronice, inclusiv anul

stocării materialului în computer, numele producătorului, instituţia producătoare,

localitatea şi numele distribuitorului. În cazul paginilor web se menţionează metoda de

prelucrare, numele „gazdei” (host) şi al dosarului (file), precum şi data accesării26.

26 Septimiu Chelcea, op. cit., p. 88.

25

Lista bibliografică sau bibliografia.

Bibliografia generală: lucrări a căror consultare presupune și dobândirea

unei viziuni de ansamblu asupra temei sau care abordează pe larg tema,

integrând-o într-un demers științific mai amplu. Titlurile acestor lucrări nu

apar neaparat la note. Uneori e vorba de volume consultate în timpul

anilor de studiu, dar care furnizează o perspectivă generoasă asupra temei

și care ne pot conduce spre abordări științifice foarte clar delimitate.

Bibliografia de specialitate este alcătuită din acele cărţi care ne oferă

majoritatea informaţiilor în domeniu şi apar citate în text.

Articolele/textele monitorizate/emisiuni radio,tv/site-uri jurnalistice.

Având în vedere că demersul nostru este în domeniul ştiinţelor

comunicării, fie că vorbim despre jurnalism sau despre relaţii publice,

mulţi studenţi vor avea ca material bibliografic articole de ziar sau

texte/imagini publicitare, emisiuni/producții radio sau tv, precum și site-

uri de presă. Sursa acestora trebuie trecută în lista bibliografică de la

finalul lucrării. Este de preferat ca studentul să meargă, dacă are

posibilitatea, la sursa primă. Astfel, e de preferat să consulte articolul citat

chiar în ziarul în care a apărut, și nu să-l caute în antologii. Nu trebuie să

uităm nici documentele specifice utilizate (exemplu: fişa postului),

statistici şi nu în ultimul rând, webgrafia. Este important ca în momentul

în care se trimite la o sursă de pe internet să apară şi data accesării acesteia

(acestă informaţie va apărea în subsolul paginii, când va fi citată şi sursa).

Deci, bibliografia va avea următoarea structură:

Bibliografie generală27

Bibliografie de specialitate Articole/texte/periodice monitorizate Emisiuni monitorizate/producţii de radio/televiziune (la care se va trece şi

sursa de unde au fost preluate) Documente utilizate Statistici Webografie

27 Lista de nume se va face, obligatoriu, în ordine alfabetică.

26

Lucrările care alcătuiesc bibliografia pot fi editate (şi recomandăm aceasta) sub

următoarea formă:

1. Nume, Prenume, titlul cărţii, editura, locul apariţiei, anul apariţiei, volumul, numărul ediţiei, anul ediţiei princeps28, (traducere din limba ... de ... ..., în cazul în care ne referim la o traducere)

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iaşi, 2007 ediţia a III-a rev.

Iată câteva abrevieri frecvent folosite în notele de subsol sau în citarea în interiorul

textului:29

v. („vezi”, „vedeţi”): se foloseşte atunci când se preiau anumite idei sau informaţii

dintr-o anumită lucrare;

cf. („confruntă”, „compară”): se foloseşte atunci când autorul face trimitere la o

lucrare care conţine un punct de vedere diferit sau oarecum asemănător celui pe

care îl susţine;

op. cit. („opera citata”): formula opus citatum se poate folosi atunci când ne

referim la o lucrare de mai multe ori, astfel la prima trimitere se vor da indicaţiile

bibliografice complete, iar restul trimiterilor vor cuprinde doar numele autorului,

urmat de formula op. cit. şi numărul paginii.1 Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 129.2 Cristina Coman, Relaţiile publice. Principii şi strategii, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 27.3 Daniela Rovenţa-Frumuşani, op. cit., p. 246.

idem (id.) („acelaşi autor”): se foloseşte atunci când se fac referiri la acelaşi autor,

însă cu altă lucrare, iar notele urmează una după alta;

ibidem (ibid.) („aceeaşi operă, în acelaşi loc”): se referă la aceeaşi operă şi acelaşi

autor, iar notele urmează una după alta;1 Cristina Coman, Relaţiile publice. Principii şi strategii, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 27.2 Idem, Comunicarea de criză: tehnici şi strategii, Ed. Polirom, Iaşi, p. 68.3 Mihai Coman, Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, p. 85.4 Ibidem, p. 93.

art. cit. („articolul citat”);

lucr. cit. („lucrarea citată”);

28 Atunci când acesta este relevant .29 Ilie Rad, op. cit., pp. 102-103.

27

loc. cit , loco citatum, „articol/volum/publicație deja menţionată”;

passim „ici şi colo”;

apud (ap.) „după” (indică o citare preluată de la alt autor, nu din original). Este de

preferat ca apud să fie cât mai puţin folosit în redactarea lucrărilor de licenţă şi

disertaţie pentru că dă senzaţia de informaţie la mâna a doua.

p. (pagina)

pp. (între paginile)

3.5. Stilul științific

„Stilul ştiinţific urmăreşte informarea obiectivă şi exactă a cititorului, respectiv

a receptorului. De aici decurg şi alte trăsături care-i sunt specifice: logică, obiectivitate,

precizie, unitate, concizie, claritate, sobrietate, forţă, concizie, accesibilitate”30.

Studentul va construi textul ghidându-se după principiile menţionate mai sus. În viziunea

lui Ilie Rad, ideile, pasajele necesită o ordonare cât mai corectă şi exactă, iar trecerea de

la o idee la alta se va realiza cât mai firesc, folosind cuvinte „de trecere” (prin urmare, cu

toate că), de asemenea, este necesar ca ideile expuse să aibă un crescendo, să pornească

de la simplu la complex, de la concret la abstract, iar frazele scurte trebuie să alterneze cu

cele ample.31

Septimiu Chelcea menţionează că în stilul ştiinţific nu trebuie neglijate:

folosirea tranziţiei temporale (după cele expuse, apoi vom discuta, mai întâi), respectarea

legăturii cauză-efect (ca o consecinţă a acestui fapt), asocierea şi disocierea ideilor (în

plus, similar, contrar). 32

Un alt aspect important îl constituie crearea de raporturi de complementaritate,

adică a faptului că fiecare afirmaţie este susţinută de un argument sau un citat. Această

dezvoltare a frazelor conduce la preponderenţa structurilor enumerative. Obiectivitatea îl

obligă pe autorul textului să adopte un stil impersonal, adică să renunţe la exclamaţii,

interjecţii, epitete, opinii cu încărcătură afectivă, emfază, stilul declamator şi oratoriu,

hiperbolă33. Obiectivitatea înseamnă şi consemnarea opiniilor nefavorabile şi a aspectelor

30 Ilie Rad, op. cit., p. 36.31 Ibidem, p. 37.32 Septimiu Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licență, o teză de doctorat, un articol științific în domeniul științele socio-umane, Editura Comunicare.ro, București 2007, p. 51.33 Ibidem, p. 51.

28

negative etc. Precizia constă în utilizarea terminologiei de specialitate, este necesar să

păstrăm proprietatea termenilor, respectiv consultarea dicţionarelor de specialitate34,

redactate de autori români sau traduse din limbile de circulaţie internaţională, în cazul de

faţă, a terminologiei specifice ştiinţelor comunicării (de exemplu, Dicționar explicativ de

jurnalism, relații publice și publicitate – Cristian Florescu). Această terminologie va fi

utilizată pe tot parcursul lucrării, fiind accesibilă, în mare parte, doar specialiştilor din

domeniul ştiinţelor comunicării. Când introducem astfel de termeni, oferim şi explicaţia

lor. De altfel, „utilizarea excesivă a termenilor tehnici, de specialitate, restrânge aria

cititorilor”35. Un aspect important în redactarea unui text ştiinţific, face referire la

claritatea textului, aşadar, autorul trebuie să aibă capacitatea de a exprima cât mai multe

lucruri într-un mod cât mai clar, simplu şi concis.36

În stilul ştiinţific sunt folosite frecvent substantive şi pronume nepersonale, ca

urmare a predominării atitudinii neutre pe care o manifestă autorul – emiţător37. Ilie Rad

specifică faptul că substantivele proprii şi cele abstracte apar frecvent în lucrările

ştiinţifice, de asemenea, predomină adjectivele fără grad de comparaţie sau cu gradul

pozitiv. Mai mult, în textul lucrării va predomina persoana a treia, persoana întâi plural

folosindu-se ca marcă a pluralului academic. (ex. „În opinia noastră o atare

abordare...”). Ilie Rad îl consideră pluralul modestiei și recomandă o atare exprimare în

tezele de licență/disertației.

Din punct de vedere lexical, cuvintele trebuie să fie folosite cu sens propriu,

denotativ, fără să aibă o funcţie expresivă, iar cuvintele populare, arhaice, argotice au o

frecvenţă redusă38. Desigur, limbajul va fi adecvat temei şi adaptat demersului ştiinţific.

Dacă tema presupune un efort hermeneutic (cum e, spre exemplu, cazul publicisticii

scriitorilor), desigur subtilitatea, creativitatea, originalitatea în interpretare presupun un

limbaj nuanţat şi o mobilitate linvistică aparte. Dacă tema aleasă este una cu un pronunţat

caracter tehnic, cum sunt spre exemplu temele referitoare la noile tehnologii în

comunicare sau cele despre producţia de radio/televiziune, limbajul trebuie să fie concret,

iar terminologia de specialitate exploatată corect.

34 Septimiu Chelcea, op. cit., pp. 47– 48.35 Ibidem, p. 53;36 Ilie Rad, op.cit., pp. 36 – 41.37 Ibidem, pp. 32 – 36.38 Ibidem, p. 33.

29

Referitor la nivelul flexiunii verbale, menţionăm că autorii ne indică folosirea

diatezei active şi nu a diatezei pasive39, verbele la modul indicativ şi infinitiv40, “pentru

prezentarea datelor vom folosi timpurile trecute, iar pentru discutarea lor timpul

prezent”41.

Vom evita cacofoniile, „sunt considerate cacofonice nu numai asocierile de

sunete care conduc la cuvinte tabu, ci şi, într-o măsură mai mică sau mai mare, toate

suprapunerile de sunete discordante lipsite de armonie (că gripa produce

complicaţii….etc)”42. Septimiu Chelcea îndeamnă la evitarea exprimărilor redundante43

(unul şi acelaşi lucru, după o perioadă de timp), pleonasmul (a prevedea viitorul,

protagonistul principal), folosirea excesivă a neologismelor, a termenilor de jargon şi

argou (cu excepţia reproducerii declaraţiilor care conţin astfel de termeni, redactate între

ghilimele într-un chestionar, sondaj etc.)44. În ceea ce priveşte figurile de stil, acestea se

acceptă până la un anumit punct, însă excesul nu este recomandat. Dintre figurile de stil

cel mai des întâlnim în textele ştiinţifice45 epitetul, litota şi metafora, pe acestea le vom

folosi fără a face abuz sau exces, dar aşa cum am arătat mai sus, acest aspect este

ombilical legat de tema aleasă.

În ceea ce priveşte folosirea cuvintelor şi a expresiilor consacrate – de obicei, din

limba latină, acelaşi autor46 (a priori, ad litteram, statu-quo, ad-hoc, nota bene, sine qua

non etc), dar nu numai (to be or not to be, the rest is silence), face recomandări

referitoare la redactare, şi anume, condiţia este ca acestea să apară în lucrare cu italice şi

să rămână netraduse.

39 Septimiu Chelcea, op. cit, p. 49.40 Ilie Rad, op.cit. p. 34.41 Septimiu Chelcea, op. cit., p. 52.42Ibidem., pp. 50 – 51.43 Ibidem, pp. 54.44 Ibidem, pp. 58 – 59.45 Ibidem, pp. 61 – 62.46 Ibidem, pp. 42 – 48.

30

IV. Prezentarea lucrării de licenţă/disertaţiei

Momentul susţinerii tezei de licenţă/disertaţiei este unul încărcat de emoţii şi de o

solemnitate aparte. Felul în care ne prezentăm în faţa comisiei, alcătuită, de regulă din

patru membri ai corpului profesoral) va creşte sau va diminua şansele de a obţine o notă

mare la această probă. O lucrare bună merită o prezentare pe măsură, de aceea, există

câteva aspecte pe care trebuie să le luaţi în calcul atunci când va veni momentul susţinerii

lucrării de absolvire:

1. Momentul și locul desfăşurării:

Nu întârziați! Calculați-vă o marjă de timp astfel încât să puteți intra fără stres în

atmosfera de examen. Asigurați-vă că știți în ce sală va avea loc susținerea și interesați-vă

din timp dacă există logistica de care aveți nevoie pentru prezentare.

2. Timpul alocat fiecărui candidat:

Fiecărui canditat i se alocă cca. 10-15 minute, însă intervalul se poate prelungi.

Încercați să vă gestionați cât mai bine timpul, punând accent pe aspectele cele mai

relevante ale demersului științific pe care l-ati întreprins. Nu vă pierdeți în detatii inutile.

Fiți concis și punctual în ceea ce spuneți. Veți putea da detalii, în momentul în care veți fi

întrebat.

3. Ţinuta

Felul în care arătați, vestimentația, postura corpului vor trăda felul în care vă

raportați la examen. O ținută îngrijită, o vestimentație decentă potrivită stilului și

aspectului dumneavoastră, o cromatică în culori calde sau neutre vor transmite

seriozitate, maturitate și respect față de membrii comisiei.

31

4. Tipul prezentării (cu sau fără suport):

a) Dacă alegeți să faceți o prezentare în PowerPoint, trebuie să țineți cont de

câteva lucruri importante:

- Să vă asigurați că aparatura este funcțională și că formatul slide-urilor

dumneavoastră este compatibil cu soft-ul calculatorului pe care-l veți folosi la prezentare.

- Să nu depășiți 10 slide-uri.

- Să nu aveți text compact pe slide-uri pentru că nu stă nimeni să citească și nici

nu faceți o imagine bună citind comisiei ceea ce ar trebui să expuneți liber.

- Vă recomandăm să folosiți slide-uri în special pentru: scheme, imagini, grafice,

diagrame, statistici etc; eventual puteți avea câte o succesiune de idei pe care să le

dezvoltați liber, pe rând. Nu faceți rezumatul fiecărui capitol pe slide-uri. E important ca

primul slide să conțină titlul lucrării, iar ultimul rezultatele cercetării.

- Gândiți-vă la o posibilă pană de curent, care vă va face imposibilă prezentarea

cu video-proiector; o soluție ar fi un laptop pentru ca membrii comisiei să poată vedea

ceea ce este greu de expus oral (imagini, diagrame, statistici, tabele etc.). O alta ar fi să

fiți stăpâni pe situație și să încercați să vă descurcați onorabil fără aparatură. Veți

convinge comisia, fără să vă plângeți, că vă cunoașteți foarte bine propriul demers

științific.

b) Dacă alegeți să faceți o prezentare fără suport nu uitați:

Exersați-vă acasă „pledoaria”, după ce, în prealabil, v-aţi construit un plan coerent

de idei. Veţi dezvolta acest fir roşu ideatic, într-o expunere orală argumentată.

Dacă motivaţia alegerii temei este de impact (spre ex. aţi fost în Italia şi v-a atras

atenţia modul în care presa italiană a abordat un scandal politic de corupţie; cunoaşteţi

limba italiană şi v-aţi gândit la un demers comparativ cu presa românească), nu ezitaţi să

începeţi cu acest aspect.

Dacă dimpotrivă, prin studiul de caz aţi ajuns la rezultate interesante, inedite,

surprinzătoare, accentul prezentării aici va fi pus.

Dacă în demersul de cercetare întreprins aţi descoperit lipsuri, aţi întâmpinat

piedici majore, dificultăţi în ceea ce priveşte abordarea surselor (ex. o lucrare cu un

32

studiu de caz din sfera jurnalismului de investigaţie), nu ezitaţi să punctaţi felul în care aţi

surmontat obstacolele şi aţi dus la bun sfârşit cercetarea.

Prin urmare, tot ceea ce consideraţi că este mai de preţ în teza dumneavoastră de

licenţă/disertaţie trebuie scos la lumină şi valorificat într-un discurs de câteva minute.

Evident, va trebui să demaraţi susţinerea prin a vă preciza numele, mai ales când

nu veniţi din interiorul facultăţii unde susţineţi teza sau, atunci când, din diferite motive,

membrii comisiei nu vă cunosc. Apoi, veţi specifica titlul lucrării şi, opţional, structura

acesteia. Dacă alegeţi să începeţi prin a prezenta structura, fiţi succint şi punctual. Puteţi

ţine în mână câteva foi, de dimensiuni mici (jumătate de A5) pe care să aveţi notate

câteva idei, în ordinea în care doriţi să le dezvoltaţi, pentru a vă păstra coerenţa.

Vorbiţi clar, accentuaţi ideile esenţiale şi sintagmele importante. Folosiţi un ton

calm, dar cu inflexiuni ale vocii atunci când enunţul o cere. Nu neglijaţi limbajul

nonverbal (mimica, gestica, poziţia umerilor etc.). Acesta vă poate susţine argumentaţia

sau vă poate trăda emoţiile. Câteva exerciţii înainte de examen pot fi de un real folos.

5. Întrebările din partea membrilor comisiei

Nu plecaţi de la ideea ca vreunul din membrii comisiei vă va pune întrebări ca să

vă încurce. De obicei, membrii comisiei vor să afle lucrurile inedite, felul în care aţi

realizat studiul de caz, concluziile la care aţi ajuns sau ce are lucrarea mai original.

Uneori vă vor întrerupe, pentru că vă pierdeţi în detalii cunoscute de toată lumea şi vă vor

adresa întrebări precise. Alteori, vor dori să ştie dacă aţi consultat unele dintre lucrările

incluse la bibbliografie (mai ales cele în limbi străine, dar nu e o regulă) sau vă vor face

observaţii, folositoare pe viitor, privind demersul ştiinţific pe are l-aţi întreprins.

Bibliografie

33

1. Chelcea, Septimiu, Cum să redactăm o lucrare de diplomă, o teză de doctorat, un

articol ştiinţific: în domeniul ştiinţelor socioumane, Editura Comunicare.ro,

București 2003.

2. Chelcea, Septimiu, Metodologia elaborării unei lucrări științifice, Editura

Comunicare.ro, București 2003.

3. Eco, Umberto, Cum se face o teză de licenţă, Editura Pontica, Constanța 2000.

4. Rad, Ilie, Cum se scrie un text științific, Editura Polirom, Iași 2008.

Webografie

1. http://www.anelis.ro/index.php?

option=com_content&view=article&id=57&Itemid=54

2. http://www.elon.edu/e-web/academics/communications/commsciencehome.xhtml

3. http://www.fsw.vu.nl/en/departments/communication-science/index.asp

4. http://www.pruteanu.ro/9ultima/redactare.htm

5. www.cadredidactice.ub.ro

6. www.polirom.ro

PT RIGOARE, SA SE PUNA DATA LA CARE AU FOST ACCESATE!

34