4. DREPTUL DE ACCES LA O INSTANŢĂ

- reglementat de articolul 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale -

1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare, Convenţia) deşi garantează, în principal, drepturi materiale, conţine şi câteva garanţii de natură procedurală menite să confere eficienţă celor din prima categorie. Articolul 6 este o astfel de dispoziţie, rolul său fiind, în principal, de a arăta cum trebuie să se desfăşoare un proces în cazul contestaţiilor ce poartă asupra drepturilor cu caracter civil sau al acuzaţiilor în materie penală. S-a pus însă problema dacă nu cumva articolul 6 prevede şi un drept material şi anume dreptul de acces la o instanţă. Curtea a răspuns afirmativ la această întrebare în hotărârea Golder c. Marea Britanie, arătând că:

“Dacă acest text ar fi interpretat ca vizând doar derularea unei proceduri aflate deja în curs în faţa unei instanţe, un stat parte ar putea, fără să-l încalce, să suprime jurisdicţiile sau să sustragă din competenţa lor soluţionarea anumitor categorii de contestaţii cu caracter civil pentru a le încredinţa unor organe dependente de guvern. Astfel de ipoteze, ce nu pot fi disociate de riscul arbitrarului, ar produce consecinţe grave, contrare principiilor amintite şi pe care Curtea este obligată să le ia în considerare (hotărârea Lawless din 1 iuie 1961, seria A nr. 11, pag. 14, ultimul alineat).

În opinia Curţii nu este de conceput ca articolul 6 paragraf 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor într-o acţiune civilă în curs şi să nu protejeze singurul lucru care în realitate permite să beneficiezi de aceste garanţii: accesul la judecător. Echitate, publicitate şi celeritate ale procesului nu prezintă nici un interes în absenţa procesului.”

Câmpul de aplicare al dreptului de acces la o instanţă

2. Articolul 6 garantează, aşadar, dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă. Acest drept de acces este însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică la contestaţiile ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi la acuzaţiile în materie penală, astfel cum au fost definite aceste noţiuni în jurisprudenţa Curţii Europene. Aceste două noţiuni au un caracter autonom, neputându-se interpreta prin simpla referinţă la dreptul intern al statelor părţi la Convenţie. Aceste noţiuni au un conţinut specific Convenţiei Europene care nu corespunde în mod necesar cu cel consacrat în dreptul intern al statelor părţi.

Deşi Curtea a refuzat să dea o definiţie generală noţiunii de “drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, din jurisprudenţa relativă la această problemă, rezultă că vor avea caracter civil acele drepturi care sunt drepturi subiective în sistemul juridic al statelor contractante şi care aparţin domeniului libertăţilor individuale, în desfăşurarea activităţilor profesionale sau în orice altă activitate autorizată de lege. De asemenea, putem defini drepturile civile ca fiind toate acele drepturi care nu intră în domeniul drepturilor politice sau publice. Au un astfel de caracter – public sau politic – drepturile care derivă exclusiv din raporturile între autorităţile publice în exercitarea puterii publice şi particulari, în calitatea lor de cetăţeni. În mod concret, este vorba despre drepturile legate de calitatea de cetăţean (dreptul de vot, dreptul de a fi ales etc.) şi drepturile şi obligaţiile ce contribuie la exercitarea suveranităţii statului (statutul persoanelor străine, acordarea cetăţeniei române etc.).

Două principii generale guvernează aplicarea primului paragraf al articolului 6 la domeniul civil: contestaţiile care au un obiect patrimonial vor avea caracter civil, şi articolul 6 nu va fi aplicabil în măsura în care autorităţile publice intervin în exercitarea unor puteri

discreţionare, acel imperium statal (jus sufragii, jus tributi, jus militiae).

3. Vor avea astfel caracter civil în sensul articolului 6 din Convenţie disputele între persoane private fie că ţin de dreptul contractelor, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii sau răspunderea civilă delictuală. Un alt gen de contestaţii care vor fi întotdeauna considerate ca având caracter civil este cel care poartă asupra dreptului de proprietate. Astfel, au fost considerate ca având caracter civil proceduri de expropriere, confiscare sau sistematizare.

4. În ceea ce priveşte litigiile de natură fiscală, în principiu, acestea nu intră în aria de cuprindere a articolului 6. Această jurisprudenţă stabilită de Comisie a fost confirmată de Curte în cauzele Schouten şi Meldrum c. Olanda şi Ferrazzini c. Italiei în care s-a arătat că sunt excluse din câmpul de aplicare al articolului 6 obligaţiile ce rezultă din legislaţia fiscală sau fac parte din obligaţiile civice normale într-o societate democratică, cu excepţia situaţiei în care procedurile fiscale îmbracă un caracter penal. Totuşi, o cerere de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de o decizie administrativă ilegală prin care se refuza acordarea unor avantaje fiscale trebuie adusă în faţa unei instanţe competente în sensul articolului 6 din Convenţie. În acelaşi sens, va avea caracter civil dreptul de a recupera banii plătiţi în exces cu titlu de impozit.

Aşa cum am arătat deja, litigiile de natură fiscală, chiar atunci când nu sunt considerate a avea caracter civil, pot intra în domeniul penal al articolului 6 din Convenţie. Astfel, ori de câte ori obligaţia de plată a unei sume de bani, derivând din legislaţia fiscală, îmbracă un caracter general, preventiv şi sancţionator şi nu urmăreşte repararea prejudiciului datorat prin neplata impozitului datorat, garanţiile articolului 6 devin aplicabile.

5. În orice caz, astfel cum rezultă din interpretarea articolelor 53 din Convenţie şi 20 alin. 2) din Constituţia României, Convenţia garantează un standard minim de protecţia a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, urmând ca ori de câte ori dreptul intern român conţine dispoziţii mai favorabile, acestea din urmă se vor aplica. Or, în domeniul accesului la justiţie, articolul 21 din Constituţie nu limitează aplicarea dreptului de acces la cele două categorii de litigii arătate în articolul 6 paragraf 1 din Convenţie.

Conţinutul dreptului de acces la o instanţă

6. Conţinutul dreptului de acces la o instanţă nu este acelaşi în domeniul civil şi în cel penal.Astfel, dacă în materie civilă conţinutul dreptului de a avea acces la o instanţă nu ridică multe probleme, în

materie penală, Curtea a arătat că, prin intermediul dispoziţiei din primul alineat al articolului 6, nu se conferă nici un drept victimei unei infracţiuni de a declanşa proceduri penale împotriva autorului acesteia şi nici de a cere reprezentanţilor Ministerului Public începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată. Totodată, această dispoziţie nu poate fi interpretată ca îndreptăţind persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni să ceară continuarea procedurilor până la pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă conformă cerinţelor articolului 6. Singurul lucru pe care îl cere această normă, în materie penală, este ca, ori de câte ori se face o constatare cu privire la existenţa vinovăţiei unei persoane, această constatare să fie făcută de o instanţă care să asigure garanţiile procesului echitabil.

7. Articolul 6 paragraf 1 din Convenţie nu obligă statele să creeze un drept de acces la o instanţă în faţa căreia să poată fi contestată o lege adoptată de Parlament. Cu toate acestea, Curtea a arătat că:  

"Atunci când un decret, decizie sau altă măsură, deşi nu priveşte în mod direct o persoană fizică sau juridică, îi afectează totuşi în substanţă drepturile sau obligaţiile cu caracter civil, articolul 6 paragraf 1 cere ca decizia, decretul sau măsura în discuţie să poată fi contestate în substanţă în faţa unei instanţe care să ofere garanţiile unui proces echitabil. O astfel de situaţie, care să determine aplicarea articolului 6 la dispoziţii sau măsuri cu caracter general, poate rezulta fie din caracteristicile specifice ale persoanei sau grupului de persoane afectate, fie din particularităţile situaţiei de fapt care diferenţiază persoana sau grupul de persoane vizate.

Opinia Curţii în această chestiune se apropie de cea adoptată în dreptul comunitar, unde o măsură cu caracter general, cum ar fi regulamentul, poate, în anumite circumstanţe, să dobândească caracter individual, astfel încât să fie posibilă introducerea unei acţiuni în anulare în faţa Curţii de Justiţie (a se vedea articolul 230, fost 173, din Tratat Comunităţilor Europene şi, cu titlu de exemplu, cauza C-358/89, Extramet Industrie SA c. Consiliului Comunităţilor Europene [1991] ECR I-2501, § 13)."

8. În orice caz, pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi cele de drept ale cauzei O instanţă care este ţinută de interpretarea dată de către un organ administrativ unei chestiuni de fapt sau de drept deduse judecăţii nu va fi considerată ca având jurisdicţie deplină. Nepronunţarea asupra unui capăt de cerere duce la constatarea încălcării acestui principiu, astfel cum a arătat Curtea chiar într-o cauză împotriva României.

După cum rezultă din extrem de bogata jurisprudenţă în cauze româneşti privitoare la imobile naţionalizate, excluderea din competenţa instanţelor de judecată a dreptului de a judeca acţiuni în revendicare reprezintă o încălcare a dreptului de acces la justiţie.

9. Statele nu sunt obligate să creeze căi de atac. Totuşi, dacă o fac, ele au obligaţia, în temeiul articolului 6 din Convenţie, de a asigura respectarea exigenţelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create. Dreptul de acces la o instanţă acoperă, aşadar, şi dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate.

Caracteristicile dreptului de acces la o instanţă

10. Din jurisprudenţa organelor de la Strasbourg, rezultă că dreptul de acces la o instanţă are două trăsături fundamentale: el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi însă un drept absolut. Înţelesul noţiunii de drept efectiv şi limitările la care poate fi supus acest drept vor fi prezentate în continuare.

Dreptul de acces la o instanţă – drept efectiv

11. În anumite circumstanţe, dreptul de acces la o instanţă poate presupune instituirea de către stat a unui sistem de asistenţă juridică gratuită, atât în civil, cât şi în penal:

"Curtea reaminteşte că, în ciuda inexistenţei, în ceea ce priveşte procedurile civile, a unei dispoziţii exprese de natura celei conţinute în paragraful 3 litera c) al articolului 6, articolul 6 paragraf 1 poate, în anumite circumstanţe, cere statelor să ofere asistenţă juridică gratuită, atunci când aceasta se dovedeşte indispensabilă pentru asigurarea unui acces efectiv la o instanţă, fie datorită complexităţii procedurii sau a cauzei, fie întrucât există obligativitatea reprezentării de către un avocat în faţa instanţelor superioare.”

Instituirea unui sistem de filtrare a cererilor de acordare a asistenţei juridice gratuite în procedurile civile, deşi nu este în sine incompatibilă cu dispoziţiile articolului 6 din Convenţie, poate, în funcţie de modalităţile concrete de reglementare, să conducă la constatarea încălcării dreptului de acces la o instanţă.

În cauza Airey, Curtea a arătat că dreptul fiecărei persoane de a avea acces la justiţie se completează cu obligaţia statului de a facilita accesul, astfel încât pentru respectarea acestei exigenţe nu este suficientă obligaţia negativă de a nu împiedica în nici un fel accesul la o instanţă, ci, uneori, statele sunt obligate să asigure adevărate drepturi sociale şi economice. În cauza mai sus amintită, reclamanta urmărea să obţină separaţia de corp de soţul ei – divorţul în Irlanda fiind interzis prin Constituţie. Singura instanţă competentă în această materie era High Court, însă reclamanta, întrucât nu dispunea de mijloacele financiare necesare, nu a găsit nici un avocat dispus să o reprezinte. Pe de altă parte, conform datelor de care dispunea Curtea, în ultimii 5 ani, datorită complexităţii procedurii şi a naturii probelor ce trebuie administrate, în toate cauzele de separaţie de corp părţile au fost reprezentate de un avocat. Toate aceste circumstanţe au condus Curtea să decidă că prezentarea în faţa High Court fără asistenţa unui avocat nu asigura şanse reale de succes şi deci, nici acces la justiţie: “un obstacol de fapt poate să ducă la încălcarea Convenţiei în egală măsură cu unul de drept”. Întrucât Convenţia tinde să protejeze drepturi reale şi efective, statul avea o obligaţie de rezultat de a asigura un acces efectiv la instanţă. În îndeplinirea acestei obligaţii, statul este liber să aleagă mijloacele – de exemplu, simplificarea procedurii sau instituirea unui sistem de asistenţă judiciară gratuită – atâta timp cât rezultatul final, accesul efectiv la o instanţă, este asigurat. Întrucât legea în Irlanda nu prevedea acordarea asistenţei judiciare în cazul persoanelor lipsite de mijloace financiare, în procedurile în faţa High Court în materie de separaţie de corp, Curtea a considerat că articolul 6 paragraf 1 din Convenţie a fost încălcat.

12. Dreptul de a beneficia de un acces efectiv la o instanţă poate implica – mai ales în cazul persoanelor lipsite de libertate – dreptul de a lua legătura şi de a comunica în mod confidenţial cu un avocat, în vederea pregătirii unei acţiuni în justiţie. În măsura în care accesul la avocat este interzis sau restrâns în mod nejustificat, acest lucru poate avea semnificaţia unui obstacol de fapt în calea accesului la o instanţă. De altfel, Curtea acceptă limitări aduse contactului dintre o persoană deţinută şi avocatul ei doar în cazuri excepţionale.

13. Accesul efectiv la o instanţă presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei. Ducând mai departe acest raţionament, Curtea a stabilit că, în anumite circumstanţe, inadmisibilitatea unei probe decisive sau imposibilitatea contestării unei probe importante administrate de partea adversă lasă fără conţinut dreptul de acces la o instanţă. Aceste probleme sunt în mod tradiţional analizate prin prisma articolului 6 paragraf 1 – egalitatea armelor sau a articolului 6 paragraf 3 d) – citarea şi interogarea martorilor, însă, aşa cum s-a arătat în cauzele citate, ele pot intra în discuţie şi prin prisma principiului fundamental al accesului la justiţie.

14. S-a arătat, de asemenea, că, deşi articolul 6 din Convenţie nu garantează accesul gratuit la justiţie, uneori costurile ridicate ale procedurilor pot aduce atingere acestui drept. Astfel, o taxă de timbru în cuantum ridicat, o cauţiune proporţională cu valoarea obiectului procesului sau alte cheltuieli de judecată disproporţionate faţă de posibilităţile financiare ale reclamantului pot reprezenta o descurajare în fapt a liberului acces la justiţie. Curtea a arătat, într-o cauză în care taxa de timbru era egală cu salariul mediu anual, că principiile de mai sus sunt aplicabile şi în litigiile comerciale, chiar dacă angajarea în activităţi comerciale presupune alocarea unor fonduri pentru eventualitatea angajării unor acţiuni în justiţie.

15. Complexitatea procedurilor şi neclarităţile privind natura juridică a unor acte pot constitui şi ele obstacole pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă, aşa cum rezultă din cauza De Geouffre de la Pradelle c. Franţa. În speţă, datorită controversei ce plana asupra naturii juridice a unui anumit act administrativ ce urma să afecteze dreptul de

proprietate al reclamantului, acesta a pierdut termenul pentru introducerea unei acţiuni în justiţie în vederea contestării respectivului act administrativ. Întrucât Curtea a arătat că reclamantul se putea aştepta în mod rezonabil să fie notificat cu privire la adoptarea amintitului act şi nu era obligat să urmărească pe o perioadă de câteva luni de zile Monitorul Oficial pentru a lua cunoştinţă de adoptarea sa, pierderea termenului pentru introducerea acţiunii în justiţie nu îi era imputabilă; astfel încât, în opinia Curţi, faptele cauzei au fost de natură să determine o încălcare a dreptului de acces la un judecător enunţat de primul paragraf al articolului 6. obligaţia statelor în acest context este de a oferi justiţiabililor o posibilitate clară, concretă şi efectivă de a contesta în instanţă un act reprezentând o ingerinţă în drepturile lor.

16. Faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti face parte din procesul civil, în sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenţie. Prin urmare, neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti poate, în mod indirect, să ducă la lăsarea fără conţinut a dreptului de acces la un tribunal. Ingerinţe ale puterii executive – prin nepunerea la dispoziţia părţii a forţei publice – ale puterii legislative – prin adoptarea unei legi prin care se anulează sau se lasă fără efect o întreagă procedură judiciară – sau chiar ale puterii judecătoreşti – prin admiterea unei căi extraordinare de atac având ca efect anularea unei întregi proceduri judiciare finalizate cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi care eventual a şi fost pusă în executare au condus al constatarea de către Curte a încălcării dreptului de acces la o instanţă. Acest principiu nu se opune existenţei procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranţei circuitului civil – care este unul din aspectele esenţiale ale principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică – cere ca folosirea acestora în materie civilă să îmbrace un caracter excepţional în ceea ce priveşte termenul în care pot fi promovate, motivele de admisibilitate cât şi părţile care au dreptul la acţiune.

17. În ceea ce priveşte cauzele aflate pe rolul instanţelor, Curtea a adoptat o poziţie mai nuanţată în problema legilor modificând, în favoarea statului, dispoziţii de drept material sau procesual aplicabile în procesele aflate în curs. Curtea s-a arătat dispusă să accepte astfel de modificări legislative dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiţii: să nu existe o hotărâre definitivă pronunţată în cauză, modificarea legislativă să fie inspirată dintr-un motiv imperios de interes general şi să fie menţinut un raport rezonabil de proporţionalitate între interesul general urmărit şi restrângerea drepturilor individuale. Normele de procedură pot fi de imediată aplicare. Statul nu poate însă să amâne, până la adoptarea unei noi legislaţii în domeniu, judecarea unor procese introduse împotriva sa şi aflate pe rolul instanţelor.

18. Termenul în care instanţa soluţionează cererea cu care este sesizată intră în discuţie prin prisma dreptului de acces la justiţie. Dacă simple depăşiri ale termenelor legale de soluţionare nu reprezintă încălcări ale accesului la judecător, totuşi, în măsura în care soluţionarea cererii în afara termenului legal prevăzut lipseşte de interes cererea, o astfel de depăşire va fi considerată ca un obstacol de fapt în calea accesului la justiţie de natură să atragă constatarea încălcării articolului 6 din Convenţie.

19. Calitatea serviciilor avocatului din oficiu poate, la rândul său, să ridice unele semne de întrebare cu privire la accesul la justiţie. Este adevărat că statul nu poate fi făcut responsabil pentru toate lipsurile unei apărări făcute de avocatul din oficiu, dar, în virtutea articolului 6 paragraf 3 c) din Convenţie, statul trebuie să acorde “asistenţă” prin intermediul unui apărător din oficiu persoanelor care nu dispun de mijloacele necesare angajării unuia. Aşadar simpla numire a unui apărător nu duce la îndeplinirea obligaţiei asumate de către stat. Acesta trebuie să şi vegheze la modul în care avocatul numit îşi duce la îndeplinire sarcinile şi, în măsura în care este sesizat sau carenţele serviciilor prestate de apărător sunt evidente, statul trebuie să intervină şi, fie să numească un altul, fie să-l oblige pe cel deja numit să-şi îndeplinească obligaţiile.

Limitări admise ale dreptului de acces la justiţie

20. În hotărârea Golder c. Marii Britanii, Curtea a arătat că:

“pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor.

Limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii. Ele trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese.

21. O primă categorie de limitări o reprezintă autorizarea prealabilă pentru sesizarea unei instanţe. Astfel de limitări au fost considerate conforme cu Convenţia în cazul persoanelor alienate mintal, în cazul persoanelor dovedite că au abuzat în trecut de dreptul de acces la o instanţă, în cazul minorilor sau în procedurile de faliment. Întotdeauna, pentru a fi conformă cu exigenţele articolului 6, autorizarea trebuie să vină din partea unui organ judiciar sau a unui magistrat şi să fie

dată în conformitate cu anumite criterii obiective preexistente. Autorizarea necesară pentru introducerea unei căi de atac poate fi conformă cu Convenţia, în măsura în care se demonstrează necesitatea acestei limitări iar motivarea refuzului este făcută în conformitate cu criterii obiective. Pe de altă parte, s-a considerat că încalcă dispoziţiile articolului 6 cerinţa obţinerii în prealabil a autorizării bisericii greceşti pentru sesizarea unei instanţe în cazul unor mănăstiri care nu se bucurau în dreptul intern de personalitate juridică. Aceasta întrucât se putea întâmpla ca respectivele mănăstiri şi Biserica greacă să aibă interese divergente, caz în care riscul intervenţiei unei decizii arbitrare era destul de ridicat.

22. Condiţiile procedurale ale acţiunii în justiţie reprezintă un alt tip de restricţii admise: termenele pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie, de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora, obligativitatea reprezentării de către un avocat în faţa instanţelor superioare, regulile privitoare la limba procedurii, citarea şi comunicarea actelor de procedură – reprezintă câteva exemple de limitări admise. Cu toate acestea, o interpretare vădit eronată sau prea restrictivă a regulilor de procedură având ca efect respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de recurs va fi considerată ca o încălcare a dreptului de acces la o instanţă. În plus, într-un caz împotriva Cehiei, s-a considerat că un termen de 6 luni pentru introducerea unei cereri în vederea recuperării bunurilor confiscate în perioada comunismului este prea scurt pentru a asigura un acces efectiv la justiţie. Într-adevăr, pentru o persoană care nu îşi avea domiciliul în Cehia, era greu de crezut că în 6 luni poate obţine toate actele necesare pentru introducerea dosarului în conformitate cu legea internă în materie. O soluţie similară a adoptat Curtea Europeană în cauza Yagtzilar c. Grecie, considerând că a existat o încălcare a dreptului de acces la instanţă datorită respingerii acţiunii în despăgubiri a reclamantului, pe motiv de intervenţie a prescripţiei, în condiţiile în care cauza se găsea într-o fază avansată iar procedura era în curs de foarte mult timp.

23. Dreptul de acces la o instanţă nu interzice instituirea unor proceduri administrative prealabile. În faţa organelor administrative jurisdicţionale nu este obligatorie respectarea exigenţelor articolului 6, atâta timp cât decizia uni astfel de organ este supusă controlului unei instanţe care să asigure conformitatea cu acest articol. De fapt, statul are de ales între două soluţii, ambele conforme cu cerinţele unui proces echitabil: “ fie organele jurisdicţionale administrative îndeplinesc ele însele cerinţele articolului 6 paragraf 1, fie acestea nu se conformează amintitelor exigenţe dar suportă controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicţie deplină, care să ofere garanţiile cerute de acest articol”. Acelaşi lucru este valabil şi în materie penală în cazul faptelor ilicite considerate, în dreptul intern al statelor părţi, ca aducând o atingere redusă valorilor sociale ocrotite de lege (de exemplu, cele privind circulaţia pe drumurile publice). Judecarea acestor fapte ilicite poate fi încredinţată unui organ administrativ, cu condiţia ca decizia acestuia să fie supusă controlului unui organ care să asigure respectarea dispoziţiilor articolului 6.

Această doctrină îşi găseşte aplicarea doar atunci când este vorba despre judecata în primă instanţă de către organe care nu sunt considerate în dreptul intern al statelor părţi ca fiind instanţe judiciare de tip clasic, ci autorităţi disciplinare sau administrative. Ori de câte ori ne vom găsi în faţa unui proces penal sau civil privitor la soluţionarea unei contestaţii civile, atât prin prisma legislaţiei naţionale cât şi a Convenţiei, şi, ori de câte ori, organul care s-a pronunţat în primă instanţă este o adevărată instanţă judiciară în sens formal şi material, această instanţă este obligată să asigure respectarea garanţiilor articolului 6. “Acesta din urmă îşi va regăsi domeniul său tradiţional şi natural şi se va aplica în toate stadiile procedurii”. “Atunci când legea instituie în primă instanţă o instanţă judiciară, aceasta trebuie să ofere garanţiile cerute de articolul 6, chiar dacă este deschisă calea apelului în faţa unei instanţe superioare”.

Însă, pentru a fi asigurată respectarea cerinţelor unui proces echitabil, trebuie ca recursul deschis în faţa unei instanţe judiciare să fie un recurs cu jurisdicţie deplină care să privească toate aspectele esenţiale pentru soluţionarea contestaţiei civile sau a acuzaţiei în materie penală, atât problemele de fapt cât şi cele de drept.

O problemă distinctă în cea ce priveşte actele administrative vizează aplicarea cerinţei soluţionării cauzei într-un “termen rezonabil”, în sensul articolului 6 din Convenţie. Atâta timp cât o contestaţie se află în faţa unei autorităţi administrative, persoana în cauză nu are, în principiu, dreptul de a introduce un recurs jurisdicţional. Această perioadă în care dreptul de acces la o instanţă este suspendat este luată în considerare la calcularea termenului global în care cauza a fost soluţionată de către instanţele unui stat parte la Convenţie. În sfârşit, suspendarea pe o perioadă îndelungată de timp a procedurilor judiciare, în aşteptarea finalizării unei anchete administrative reprezintă o încălcare a dreptului de acces la un judecător.

24. Măsuri ce vizează limitarea recursurilor abuzive pot fi, de asemenea, admise. Aşa cum am arătat mai sus,

autorizaţia de a introduce apel sau recurs ca şi cea de a sesiza instanţa de fond, pot fi, în anumite circumstanţe, conforme cu exigenţele procesului echitabil. Acelaşi lucru este valabil şi pentru instituirea unei amenzi pentru introducerea unei acţiuni vexatorii şi lipsite total de şanse de recurs. De asemenea, obligaţia de a plăti o cauţiune care să acopere costurile procedurii a fost considerată o limitare legitimă a dreptului de acces la o instanţă. În plus, Curtea a arătat la nivel de principiu că sunt de conceput limitări mai stricte în cazul recursurilor care tratează doar probleme de drept decât în cazul cererilor de apel. Pe de altă parte, condiţionarea admisibilităţii cererii de apel de punerea în executare a sentinţei recurate sau de prezentarea în persoană a inculpatului la judecarea recursului reprezintă limitări disproporţionate ale dreptului de acces la un tribunal.

25. Un exemplu de limitare admisă, pentru motive de securitate naţională de această dată, îl reprezintă cauza Klass c. Germania. În discuţie era o lege privind ascultările telefonice în cazul persoanelor suspectate de activităţi teroriste, prin

care se prevedea că persoana care făcuse obiectul unei măsuri de interceptare a convorbirilor telefonice nu era anunţată cu privire la acest lucru şi deci nu se putea adresa organelor competente pentru a verifica legalitatea măsurii. Dreptul de a avea acces la justiţie nu era totuşi încălcat deoarece persoana în cauză urma a fi anunţată de îndată ce motivele ce ţineau de securitatea naţională şi care împiedicau notificarea încetau să existe. Motive de securitate naţională au fost invocate şi în cauza Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii c. Marii Britanii. În cauza amintită, aprecierea existenţei acestor motive, făcută de un organ administrativ, avea valoarea unei prezumţii irefragabile pentru instanţă. Întrucât, în urma acestei decizii, instanţa a fost lipsită în totalitate de posibilitatea de a analiza faptele care au stat la baza deciziei administrative, Curtea a decis că nu a fost asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit – protejarea securităţii naţionale – şi ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă.

26. S-a decis, de asemenea, că obligarea mai multor persoane aflate în situaţii identice şi având aceleaşi interese, de a se adresa instanţei prin intermediul unui singur reprezentant este o restricţie rezonabilă menită să economisească timp şi resurse materiale. Hotărârea Curţii ar fi putut fi diferită în măsura în care această decizie nu ar fi fost înconjurată de garanţii suficiente care să asigure o reprezentare adecvată.

27. Dreptul de acces la o instanţă conformă cu cerinţele articolului 6 din Convenţie este un drept la care se poate renunţa, de exemplu printr-un compromis de arbitraj. Acest lucru este posibil numai cu condiţia ca renunţarea să fie liberă iar instanţa de arbitraj să asigure măcar o parte din garanţiile procesului echitabil.

28. Acordarea imunităţii de jurisdicţie unor categorii de persoane , unor organizaţii internaţionale ori statelor nu este o limitare incompatibilă în sine cu dispoziţiile articolului 6. Trebuie însă asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate: este necesară existenţa unui puternic interes public care să justifice acordarea imunităţii iar, pe de altă parte, această imunitate nu ar trebui să fie totală. De exemplu, ar fi foarte greu de justificat o imunitate parlamentară care să se întindă asupra tuturor faptelor de natură penală şi nu doar asupra declaraţiilor cu caracter politic făcute în calitate de parlamentar sau o imunitate totală a poliţiei pentru neglijenţă în exercitarea atribuţiilor de urmărire penală.

5. Întâmpinarea şi articolul 6 din CEDO

Întâmpinarea reprezintă actul procedural prin care pârâtul răspunde cererii de chemare în judecată formulate de reclamant şi, potrivit art. 115 c. pr. civ. cuprinde:

- excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului;- răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;- dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere, iar când se cere dovada cu martori,

numele şi locuinţa acestora.

Întâmpinarea este obligatorie, conform art. 118 alin. 1 c. pr. civ., şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată, conform art.114/1 alin. 2 c. pr. civ.

Sancţiunea nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut de lege este, potrivit art. 118 alin. 2 c. pr. civ., decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică.

Cu privire la aceste aspecte nu există controverse în doctrină sau în jurisprudenţă.

O problemă controversată, rezolvată diferit de către practicieni şi asupra căreia diferiţi specialişti în domeniu au exprimat puncte de vedere divergente (în special cu ocazia discutării propunerilor de modificare a codului de procedură civilă) este aceea dacă este obligatorie sau nu comunicarea întâmpinării către reclamant şi în ce condiţii trebuie să se realizeze această comunicare.

a. Într-o opinie se susţine că întâmpinarea nu trebuie comunicată din oficiu, de către instanţă, reclamantului, pentru următoarele argumente:

- în primul rând, nu există un text de lege care să prevadă această obligaţie a instanţei, aşa cum exista în art.130 al codului de procedură civilă din 31 august 1940;

- în al doilea rând, chiar termenul de 5 zile, care trebuie respectat între data depunerii întâmpinării şi ziua judecăţii, este insuficient pentru efectuarea comunicării, ceea ce denotă că legiuitorul nu a avut în vedere o atare comunicare.

Adepţii acestui punct de vedere susţin că întâmpinarea trebuie depusă la dosar în atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt, conform art. 116 alin. 1 c. pr. civ., şi că termenul de 5 zile prevăzut în art. 114/1 alin. 2 este menit să ofere posibilitatea reclamatului sau reclamanţilor să se deplaseze la sediul instanţei şi să solicite să li se înmâneze un exemplar al întâmpinării.

Mai departe, reclamantul care nu procedează astfel poate solicita şi în şedinţă publică să i se înmâneze un exemplar, dar nu poate cere amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia, deoarece a avut posibilitatea să-l cunoască în cele 5 zile dinaintea judecăţii.

b. Contrar opiniei prezentate anterior, considerăm că întâmpinarea trebuie comunicată din oficiu şi că, tocmai pentru că actualul termen de 5 zile este insuficient efectuării acestei comunicări şi restituirii la dosar a dovezii de comunicare, se impune modificarea art. 114/1 alin. 2 c. pr. civ. în sensul stabilirii unui termen mai lung.

Până la operarea unei atare modificări, în cazul în care întâmpinarea nu s-a comunicat din oficiu reclamantului, iar acesta solicită în şedinţă un exemplar şi amânarea cauzei pentru a lua cunoştinţă de conţinutul ei, cauza trebuie amânată pentru a se respecta dreptul la apărare, dar şi egalitatea de tratament a părţilor.

Argumentele pentru care comunicarea întâmpinării ar trebui să se facă din oficiu sunt următoarele:- art. 116 c. pr. civ. impune reclamantului obligaţia de a depune la dosar atâtea copii de pe

întâmpinare câţi reclamanţi sunt, rostul unei astfel de prevederi neputând fi decât acela al comunicării exemplarelor către părţile cărora la sunt destinate;

- art. 86 c. pr. civ. prevede că toate actele de procedură se comunică din oficiu; prin urmare, nu este necesar ca legea să prevadă expres comunicarea întâmpinării deoarece art. 86 se referă la toate actele de procedură, iar întâmpinarea este unul din acestea; nu există, în schimb nici o prevedere cu caracter de excepţie de la regulă, în sensul că întâmpinarea se comunică numai la cerere.

- comunicarea întâmpinării către reclamant, la cererea acestuia, în cele 5 zile dinaintea termenului fixat pentru judecată sau în şedinţă publică, fără încuviinţarea cererii de amânare a cauzei în vederea citirii actului, creează o inegalitate de tratament inacceptabilă din punctul de vedere al art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care potrivit art. 11 alin. 2 din Constituţie face parte din dreptul intern.

Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil. În afară de regulile edictate în cuprinsul acestui articol, există câteva „principii de echitate”subordonate acestui

articol, dar care nu sunt enunţate expres. Cel mai important dintre acestea este socotit cel al „egalităţii armelor”, care consacră ideea potrivit căreia

fiecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de un avantaj substanţial asupra adversarului său. Potrivit aceluiaşi principiu, părţile trebuie să aibă acelaşi acces la consemnări şi la celelalte documente ale cauzei, cel puţin atâta vreme cât acestea joacă un rol în formarea opiniei instanţei; fiecărei părţi trebuie să i se dea posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte.

Potrivit codului nostru de procedură civilă, în ceea ce-l priveşte pe pârât, se prevede expres în art. 114/2 că acestuia i se comunică din oficiu cererea de chemare în judecată şi că trebuie să aibă la dispoziţie 15 zile de la primirea citaţiei ( 5 zile în cauzele urgente) până la termenul fixat pentru judecată, pentru a-şi pregăti apărarea, conform alin. 3 al aceluiaşi articol.

Mai trebuie remarcat că în majoritatea cauzelor instanţa competentă este cea de la domiciliul pârâtului, iar dacă reclamantul domiciliază în altă localitate deplasarea acestuia la sediul instanţei cu 5 zile înainte de ziua judecăţii reprezintă un efort suplimentar.

Reclamantul care ar trebui să efectueze o cerere pentru comunicarea întâmpinării şi care, în cel mai fericit caz, ar avea la dispoziţie doar 5 zile pentru a cunoaşte apărările, excepţiile şi probele propuse de pârât s-ar afla într-un vădit dezavantaj faţă de acesta în ceea ce priveşte condiţiile exercitării dreptului la apărare.

Exercitarea dreptului la apărare ar fi şi mai mult periclitată în ipoteza înmânării unui exemplar din întâmpinare reclamantului în şedinţă publică, respingerii cererii acestuia de amânare a cauzei şi soluţionării cauzei chiar la acel termen. Aceasta deoarece, în loc să permită reclamantului să ia cunoştinţă într-un interval de timp rezonabil de apărările, excepţiile şi probele pârâtului şi să-şi pregătească la rândul său apărarea faţă de acestea, l-ar pune în situaţia de a răspunde pe loc şi în necunoştinţă de cauză acestor chestiuni.

De asemenea, mai trebuie să se ţină seama de faptul că prezenţa părţilor la judecată nu este obligatorie decât în cazuri excepţionale (reclamantul în procesele de divorţ), iar reclamantul care intenţionează să nu se prezinte sau cere judecarea în lipsă, neprimind copia întâmpinării, nu va cunoaşte strategia de apărare a pârâtului şi nu-şi va putea reorienta, eventual, propria conduită procesuală.

Aşadar, necomunicarea din oficiu a întâmpinării sau neacordarea unui termen reclamantului pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia, în condiţiile arătate, ar prejudicia dreptul la apărare al părţii, ar conferi un caracter formal contradictorialităţii dezbaterilor şi ar crea, în consecinţă, un dezechilibru al „armelor” procesuale.

Potrivit art. 20 din Constituţia României, “dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si tratatele la care Romania este parte. Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale.”

De aceea, credem că, interpretând dispoziţiile procedurale din legea română din perspectiva art. 6 par. 1 din C.E.D.O., se impune comunicarea din oficiu a întâmpinării, iar în caz contrar, amânarea judecăţii, la cererea reclamantului, pentru a cunoaşte conţinutul acesteia. Întrucât dispoziţiile C.E.D.O. au prioritate faţă de legea naţională, chiar dacă în codul de procedură civilă s-ar prevedea în mod expres că întâmpinarea nu se comunică reclamantului, această dispoziţie ar trebui declarată neconvenţională şi ignorată de către instanţe, prin aplicarea directă a art. 6 par.1 din Convenţie.

6.DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL ŞI ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE (art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Art.11 din Constituţia României stabileşte, cu valoare de principiu, obligaţia statului român de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte, precum şi faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.

Textul constituţional enunţat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunităţii internaţionale – pacta sunt servanda- şi exprimă, în acelaşi timp, corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, prin integrarea normelor dreptului internaţional în sistemul dreptului naţional.

Integrarea normelor internaţionale consensuale în dreptul intern se realizează prin ratificarea instrumentelor juridice internaţionale (acord, convenţie, protocol, statut, pact etc.), operaţiune prin care acestora li se conferă forţă obligatorie de către Parlament; întrucât ratificarea se face prin lege, clauzele instrumentului internaţional ratificat sunt integrate în sistemul normelor interne, urmând a avea forţa juridică a legii.

Distinct de consacrarea integrării dreptului internaţional în sistemul juridic naţional, legea fundamentală a României conţine reglementări specifice referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului.

Astfel, art.20 stabileşte că interpretarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte şi că reglementările internaţionale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în tratatele ratificate de România, au prioritate faţă de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanţe.

Prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum şi protocoalele adiţionale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10.

În acest mod, conform art.11 şi 20 din Constituţie, Convenţia şi protocoalele ei adiţionale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta, altfel spus C.E.D.O. şi protocoalele adiţionale au devenit izvor de drept intern obligatoriu şi prioritar, ceea ce, în plan naţional, are drept consecinţă imediată aplicarea convenţiei şi protocoalelor de către instanţele judecătoreşti române, iar în plan internaţional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătoreşti naţionale.

Prin Protocolul nr.11 al Convenţiei Europene al Drepturilor Omului, intrate în vigoare la data de 1 noiembrie 1998, a intervenit o reformă a sistemului de control în faţa Curţii;s-a urmărit menţinerea şi întărirea eficacităţii apărări drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Convenţie.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede, în art.6 pct.1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil :”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

a) Accesul liber la justiţie.Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenţie, cât şi

prin art.21 din Constituţia României, prin art.10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.

Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetăţenii pentru a accede la justiţie Codul de procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată (art.109) şi căile ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (apelul-art.282, recursul-art.299, contestaţia în anulare-art.317 şi art.318, revizuirea- art.322), iar Codul de procedură penală prevede plângerea prealabilă( art. 279 alin.2 lit.a), căile de atac împotriva măsurilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale (art.278/1), căile de atac ordinare şi extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşt (apelul-art.361, recursul-art.385/1, contestaţia în anulare-art.386, revizuirea-art.393).

Căile procedurale menţionate asigură persoanelor interesate accesul la o instanţă de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competenţa de a hotărî în materie civilă sau penală.

Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.

În ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie, acestea sunt lăsate de Convenţie la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce prin art.6 pct.1 nu s-au prevăzut expres alte asemenea mijloace.

Ca atare, dispoziţile din dreptul intern referitoare la modurile de sesizare a instanţelor judecătoreşti sunt pe deplin aplicabile, dar aceasta nu înseamnă dreptul de acces la toate structurile judecătoreşti- judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- şi nici la toate căile de atac prevăzute de lege- apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire, deoarece, aşa cum a hotărât Plenul Curţii Constituţionale prin decizia nr.1/8 februarie 1994, prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite.

Astfel de reguli întâlnim, de pildă, în materia apelului civil, unde, prin art.282/1 Cod procedură civilă, sunt reglementate categoriile de hotărâri judecătoreşti care, prin raportare la obiectul cererilor în care au fost pronunţate, sunt exceptate de la această cale de atac, ori în materia hotărârilor de strămutare a pricinilor civile, care nu sunt supuse nici unei căi de atac- art.40 alin.4 Cod procedură civilă.

Deseori în practica instanţelor naţionale a fost invocată de părţi, ca măsură de îngrădire a accesului liber la justiţie, lipsa de gratuitate a procesului civil, prin instituirea în sarcina titularului cererii de chemare în judecată a obligaţiei de plată a unei taxe de timbru şi prin neasigurarea asistenţei juridice gratuite.

Nici unul din cele două argumente nu justifică o îngrădire reală a dreptului de acces la justiţie.Achitarea taxelor judiciare de timbru nu înfrânge principiul gratuităţii justiţiei şi, implicit, al accesului liber la

justiţie, deoarece partea căzută în pretenţii poate fi obligată la restituirea sumelor avansate în condiţiile art. 274-276 Cod procedură civilă; mai mult, prin Legea taxelor judiciare de timbru nr. 146/1997 se prevede scutirea de timbraj pentru anumite categorii de cauze civile, iar legislaţia naţională asigură şi alte garanţii efective pentru finalizarea procedurii judiciare chiar şi în cazul persoanelor cu posibilităţi materiale reduse.

În acest sens, art.74 Cod procedură civilă prevede, pentru cel care nu e în stare să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, dreptul de a cere instanţei de judecată asistenţă judiciară, iar art.75 din acelaşi cod prevede că în conţinutul conceptului de asistenţă judiciară intră acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări, sau amânări pentru plata taxelor de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi apărarea şi asistenţa gratuită printr-un avocat delegat de baroul avocaţilor.

Faţă de dispoziţiile naţionale enunţate, lipsa de gratuitate a procesului civil nu ar putea fi invocată cu succes ca o încălcare a liberului acces la justiţie în sensul art.6 pct.1 din Conveţie.

b)Examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil.1.Cerinţa din art.6 pct.1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în

sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.

- Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.

Consacrări indirecte ale manifestărilor principiului contradictorialităţii, aşa cum au fost ele anterior redate, respectând înţelesul art.6 pct.1 din Convenţie, se regăsesc şi în legislaţia naţională, mai precis în reglementarea art. 112, art.115, art114 alin.1, art.107, art.128-129, art.114 alin.4 Cod procedură civilă.

Nu există, deci, neconcordanţe de semnificaţie juridică a contradictorialităţii între dispoziţiile Convenţiei şi dispoziţiile din legea naţională şi, faţă de garanţiile pe care aceasta din urmă le instituie pentru asigurarea contradictorialităţii, sunt toate premisele ca, prin hotărârile pronunţate, instanţele naţionale să nu se facă vinovate de încălcări ale dreptului la un proces echitabil, prin nesocotirea principiului contradictorialităţii.

- Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

Dreptul la apărare are în dreptul românesc şi valoare de principiu constituţional, ţinând seama că prin art.24 alin.1 din Constituţie se stabileşte că dreptul la apărare este garantat, iar prin alineatul 2 al aceluiaşi articol se prevede că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale, care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul părţilor de a-şi angaja un avocat.

Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau principiile legalităţii, egalităţii părţilor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei.

Legalitatea semnifică înfăptuirea justiţiei în numele legii de către instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, în limita competenţelor ce le-au fost conferite de legiuitor, precum şi supunerea judecătorilor numai în faţa legii;egalitatea părţilor semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanţa, dar şi în raporturile dintre ele, prin recunoaşterea aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi obligaţii; gratuitatea înseamnă obţinerea unei rezolvări judiciare necondiţionat de plata vreunei taxe; controlul judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o instanţa superioară în grad, a legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa inferioară;imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării cadrului litigiului, sub aspectul părţilor, obiectului şi temeiului de drept; rolul activ al instanţei reprezintă, nu o ingerinţă în interesele părţilor, ci o garanţie a respectării drepturilor şi realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevărului în cauză.

2.Cerinţa examinării cauzei în public, prevăzută de art. 6 pct.1 din Convenţie, înseamnă publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte prin asigurarea accesului părţilor la dezbateri, aceasta fiind o condiţie inerentă a exercitării drepturilor lor procesuale, constând în dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe de altă parte, prin asigurarea accesului la dezbateri al oricăror persoane.

În acelaşi mod este înţeleasă noţiunea de publicitate şi în dreptul intern.Astfel, art.126 din Constituţie, art.5 din Legea de organizare judecătorească nr.92/1992 şi art.21 alin.1 din Codul

de procedură civilă proclamă că şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege; cazurile de excepţie de la regula publicităţii sunt nominalizate în lege, prin indicarea unor criterii de apreciere, pe baza cărora instanţa de judecată trebuie să le determine – alin.2 al art.121 Cod procedură civilă stabileşte că instanţa poată să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică ori părţile.

Pentru asigurarea publicităţii, şedinţele de judecată se ţin la sediul stabil şi cunoscut al instanţei, în zilele şi la orele fixate de instanţă, potrivit listei de şedinţă, care se afişează la uşa sălii de şedinţă, cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei de judecată ( art. 125 Cod de procedură civilă ).

Publicitatea este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor, a independenţei acestora, pentru că nu este suficient să se facă dreptate, ci este nevoie să se şi vadă acest lucru; pentru acest motiv părţile nu pot fi împiedicate să participe la dezbaterea cauzelor proprii, nici măcar atunci când s-a declarat şedinţă secretă(art. 121 alin.2 Cod procedură civilă), iar terţele persoane nu pot fi îndepărtate din sala de judecată decât în cazul şedinţelor secrete.

Caracterul dezbaterilor nu influenţează, însă, pronunţarea hotărârii judecătoreşti, care se face, întotdeauna, în şedinţă publică, fapt prevăzut expres în art.6 pct.1 din Convenţie, dar şi în art. 121 alin.3 Cod procedură civilă.

3.Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.

Celeritatea judecării proceselor nu este consacrată în legislaţia naţională în mod expres, decât într-un număr limitat de litigii, de pildă, în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, reglementată prin legea 10/2001 sau în materia adopţiilor, reglementată prin O.U.G. 25/1997, aprobată prin legea 87/1998.

Cu toate acestea, în Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea instanţelor, aprobat prin Ordinul nr.991/C/1993 al Ministerului Justiţiei, se reglementează măsurile ce se dispun de instanţă la primirea sesizării, stabilindu-se că prin acestea trebuie să se asigure soluţionarea cu celeritate a cererilor primite şi că aceleaşi măsuri trebuie luate, în acelaşi scop, şi de către judecătorul căruia i s-a repartizat cauza spre soluţionare ( art.44 ).

De asemenea, Codul de procedură civilă cuprinde o suită de norme prin care se asigură soluţionarea, într-un termen rezonabil, a cererilor deduse judecăţii, indiferent de natura lor. Dintre acestea, cele mai importante sunt cele din art. 155 alin.1 şi art.156 alin.1, care permit amânarea judecăţii, o singură dată, pe temeiul învoielii părţilor, respectiv pentru lipsă de apărare temeinic motivată, precum şi cele din art.260 alin.1 şi art.264 alin.1 Cod procedură civilă, potrivit cărora pronunţarea se poate amâna pentru un termen ce nu poate depăşi 7 zile, iar redactarea hotărârii se face în termen de 30 de zile de la pronunţarea ei.

Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanţie a unui proces echitabil.

c)Examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege.

C1.Independenţa presupune două laturi şi anume independenţa instanţelor şi independenţa magistratului.Independenţa instanţelor, are în vedere că sistemul instanţelor prin care se realizează justiţia nu face parte şi nu

este subordonat puterii executive sau legislative.Acest aspect este reflectat în art.126 alin.1 Constituţia României, care prevede că justiţia se realizează prin Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, adică judecătorii,tribunale şi Curţi de apel.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art.126 alin.3 din Constituţie care prevăd că prin lege sunt stabilite competenţa şi procedura de judecată.

Independenţa judecătorilor este reflectată în art.124 alin.2 din Constituţia României, care prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Aceasta presupune, ca şi în cazul instanţelor de judecată,faptul că în realizarea actului de justiţie, magistraţii nu pot fi influenţaţi de puterea executivă sau legislativă.

Independenţa, astfel înţeleasă, nu exclude intervenţia instanţelor de control judiciar care intervine în urma exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.

În acelaşi timp trebuie subliniat că nici verificările atribuite prin Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, în competenţa conducătorului instanţei,nu afectează independenţa.

Acest control nu vizează în nici un fel activitatea de judecată.Astfel, în art.18 alin.4 din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească se prevede că”În nici o împrejurare

verificările efectuate nu pot conduce la imixtiuni în desfăşurarea proceselor în curs sau la repunerea în discuţii a ceea ce a fost deja judecat”.

Independenţa judecătorilor este dată de garanţiile aflate în acest sens, de statutul său.Astfel, prin dispoziţii speciale prevăzute de Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, sunt

reglementate numirea şi avansarea în funcţie a magistraţilor(titlul IV).În acelaşi timp, propunerile de numire în funcţie a magistraţilor sunt date în competenţa Consiliului Superior al

Magistraturii, în condiţiile legii sale organice(conform art.125 alin.2 din Constituţia României).O altă garanţie oferită magistraţilor şi care asigură independenţa acestora, este dată de inamovibilitate.Aceasta presupune că orice avansare sau transferare nu se poate face decât cu consimţământul judecătorilor.Inamovibilitatea era reglementată în Constituţia României, la rang de principiu; astfel, conform art.125 alin.1

judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii.Acelaşi text arată în alin.2 că promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor este de competenţa

Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.C2.Împarţialitatea, ca element al unui proces echitabil,reprezintă garanţia încrederii justiţiabililor în magistraţii şi

instituţiile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea,prin care se realizează actul de justiţie.Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din Codul de procedură civilă – titlul

V - , care prevede cazurile concrete în care un magistrat şi celelalte persoane implicate în actul de justiţie sunt incompatibili precum şi procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.

Aspecte vizând imparţialitatea pot fi regăsite şi în titlul VI Cod procedură civilă , referitor la strămutarea pricinilorÎn acelaşi timp şi prin Constituţie s-a recunoscut importanţa acestei laturi a unui proces echitabil, prevăzându-se

că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

C3.Stabilirea prin lege a tribunalului, ca element al unui proces echitabil, are în vedere competenţa de soluţionare a cauzei, atât din punct de vedere material cât şi teritorial.

În acest context,în legislaţia internă dispoziţiile legale sunt clare şi precise, delimitând foarte clar competenţele instanţelor de judecată implicate în realizarea actului de justiţie.

Sunt întâlnite astfel dispoziţii care stabilesc competenţa după materie(titlul I Cod procedură civilă ), competenţa teritorială (titlul II), cazurile de extindere a competenţei(titlul III),precum şi procedura în cazul intervenirii unui conflict de competenţă(titlul IV).

În acelaşi timp, trebuie subliniat că prin legi speciale,de reglementare a unui anumit domeniu de activitate, este reglementată competenţa de soluţionare a cauzelor; dispoziţiile codului de procedură prevăzând, relativ la competenţa materială,cazul”în orice materii date prin lege în competenţa lor” – cu titlul de exemplu, Legea nr 14/2003, legea partidelor politice.

d)Publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.Acest aspect asigură cunoaşterea de către justiţiabili a hotărârii judecătoreşti, imediat după deliberarea

completului de judecată.Pronunţarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în şedinţa publică, chiar în lipsa părţilor, este impusă de art.258

alin.2 Cod procedură civilă .Pronunţarea în şedinţă publică, dă posibilitatea părţii a cărei cauză a fost soluţionată nefavorabil, să renunţe în

instanţă la calea de atac(art.267 alin.1 Cod procedură civilă ).

7. DREPTUL DE PROPRIETATE - ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ADIŢIONAL LA CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

A. Consideraţii introductive Începând cu anul 1994, când prin legea nr. 30 România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi

a libertăţilor fundamentale, precum şi protocoalele adiţionale la aceasta, abordarea problematicii referitoare la respectarea dreptului de proprietate, atât de către teoreticienii, cât şi de către practicienii dreptului, nu poate face abstracţie de conţinutul articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie:

“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”

Prin ratificarea acestui protocol, nu numai că respectarea lui a devenit obligatorie pentru statul roman, dar aplicarea prevederilor sale are şi un caracter prioritar, conferit de art. 20 din Constituţia României adoptată în 1991, în următorii termeni:

“Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”

Acestea sunt consideraţiile pentru care studiul de faţa îşi propune să ofere câteva explicaţii pe marginea aricolului 1 din primul protocol adiţional la Convenţie, cu referiri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii, chiar dacă, aşa cum s-a observat, hotărârile pronunţate se impun numai statelor direct implicate în litigii, cunoaşterea lor este extrem de importantă pentru toate statele membre, fie în scop reparatoriu, fie în scop preventiv.Astfel, în cazul în care statele se confrunta cu probleme asemănătoare celor rezolvate de Curte, hotărârile acesteia pot să determine sau să accelereze o reformă legislativă sau să impună o anumită reglementare. De asemenea, instanţele naţionale vor trebui să ţină seama de jurisprudenţa Curţii, în corecta aplicare a Convenţiei la cazurile concrete pe care le vor avea de soluţionat.

B. Regulile conţinute de art.1 din protocolul 1 adiţional

Articolul 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conţine trei reguli distincte, din care doua sunt cuprinse în primul paragraf, iar cea de-a treia este cuprinsă în paragraful al doilea, astfel:

- prima regulă enunţa principiul respectării proprietăţii:”Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”

- a doua regulă este aceea potrivit căreia este posibilă privarea de proprietate, dar numai cu respectarea anumitor condiţii:” Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”;

- a treia regulă este aceea potrivit căreia este posibil controlul asupra folosinţei bunurilor: “Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a amenzilor.”

1.Principiul respectării proprietăţii

Aşa dupa cum corect s-a remarcat, prima regulă conţinută de articolul 1 îmbracă un caracter general, enunţând principiul respectării proprietăţii. Acest principiu se referă la dreptul oricărei persoane, indiferent că este vorba de o persoană fizică sau de o persoana juridică, de a se bucura nestingherit de proprietatea sa.

Principiul respectării proprietăţii se consideră violat nu numai în ipoteza în care o persoană este lipsită în mod propriu-zis de proprietatea sa, dar şi atunci când unei persoane nu i se acordă posibilitatea de a se folosi în mod normal de aceasta.

Cauza Vasilescu versus România este relavantă în ceea ce priveşte aspectele referitoare la încălcarea de reclamantă a articolului 1 din Protocolul nr.1:

La 23 iunie 1966, lucrători ai Miliţiei judeţului Argeş au percheziţionat fără mandat domiciliul reclamantei Vasilescu Elisabeta, în cadrul unei anchete efectuate împotriva soţului său, pentru deţinere ilegală de obiecte de valoare, fapt pedepsit de legislaţia în vigoare în acel moment. Cu acest prilej, lucrătorii Miliţiei au confiscat trei sute douazeci şi şapte monede din aur, care ulterior au fost depuse la Filiala Argeş a Băncii Naţionale a României, întocmindu-se proces-

verbal. Cu toate că Miliţia Argeş a decis la 8 iulie 1966 să nu formuleze învinuiri împotriva soţului reclamantei, finalizând cauza în conformitate cu dispoziţiile art. 216 C. proc. pen., obiectele respective au fost reţinute.

În anul 1990 reclamanta a început demersurile pentru recuperarea bunurilor, adresându-se Procuraturii judeţului Argeş, iar apoi procurorului general al României, fără rezultat.

În anul 1991 a introdus o acţiune de restituire a patruzeci de monede din aur transformate în salbă şi a unei perechi de cercei, chemând în judecată Banca Naţionala. Judecătoria Găeşti a admis la 21 februarie 1992 acţiunea reclamantei, a obligat Banca Naţională să-i restituie acesteia obiectele solicitate şi a constatat , de asemenea, că Miliţia Argeş confiscase în total trei sute douazeci şi şapte de monede din aur, aparţinând reclamantei. Această hotărâre a rămas definitivă şi a devenit irevocabilă, prin respingerea căilor de atac ordinare promovate împotriva ei.

La 20 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiţie a admis însa recursul în anulare declarat de procurorul general şi a casat hotărârile pronunţate în cauză, argumentând că , potrivit prevederilor art. 275 Cod proc. pen., numai Parchetul de pe lânga Tribunalul Argeş era singurul competent să soluţioneze cererea reclamantei privind restituirea obiectelor în litigiu.

În anul 1995 reclamanta s-a adresat Comisiei şi, respectiv, Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamând încălcarea mai multor articole din Convenţie.

În ceea ce priveşte articolul 1 al Protocolului nr. 1, Curtea a stabilit ca acesta a fost încălcat, pentru următoarele considerente:

La 23 iunie 1966 , au fost confiscate ca urmare a unei percheziţii fără mandat, din domiciliul reclamantei , trei sute douăzeci şi şapte monede din aur, în cadrul unei anchete iniţiate de Miliţie împotriva soţului său, ancheta care a fost ulterior închisă, fără a fi urmată de restituirea bunurilor.

Nici ilegalitatea acestei măsuri şi nici dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză – recunoscut de altfel de instanţele civile - nu au făcut obiectul unei controverse în faţa Curţii. În consecinţă, Curtea a considerat că, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta, care din 1966 este lipsită de folosinţa acestor bunuri, a rămas până astăzi proprietara lor.

Referitor la jurisdicţia Curţii, s-a reţinut că, deşi România nu a recunoscut-o decât la 20 iunie 1994, plângerea reclamantei se referă la o situaţie continuă care persistă şi în prezent şi că, în orice caz, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat la 20 octombrie 1994, deci ulterior datei de 20 iunie 1994.

Ţinînd seama de lipsa unui temei legal, recunoscut atât de instanţele de judecată naţionale, cât şi de guvern, reţinerea în continuare a obiectelor în discuţie nu a putut fi privită de Curte ca o lipsire de posesie ori ca un control al folosinţei proprietăţii permise de primul şi de al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea a reţinut ca pe un factor decisiv în soluţionarea cauzei ilegalitatea confiscării bunurilor reclamantei; în plus, a reţinut că reclamanta obţinuse o hotărâre judecătorească prin care Banca Naţională a României era obligată să îi restituie cele patruzeci de monede din aur si cerceii solicitaţi, dar ca această sentinţă, ca si cea care a menţinut-o, au fost casate de Curtea Suprema de Justiţie, cu argumentul că instanţele au încalcat competenţa exclusivă a Parchetului de pe lânga Tribunalul Argeş. Or, reclamanta făcuse demersuri încă din anul 1990 la Parchetul respectiv şi la procurorul genera, dar fără succes.

În concluzie, Curtea a considerat că pierderea posibilităţii de a dispune de proprietatea sa, însoţită de eşecul tentativelor făcute până în prezent în faţa autorităţilor naţionale şi a instanţelor de judecată pentru remedierea situaţiei, a avut consecinţe suficient de grave pentru a-i permite să tragă concluzia că raclamanta a fost victima unei confiscări de facto incompatibilă cu dreptul la folosinţa netulburată a proprietăţii.

După cum se poate observa, în cazul prezentat anterior, a avut loc o deposedare efectivă a reclamantei de bunurile proprietatea sa, care s-a perpetuat în timp, inclusiv dupa ce reclamanta a iniţiat demersurile legale pentru a reintra în posesia bunurilor şi a şi obţinut o hotărâre irevocabilă prin care i s-a recunoscut acest drept, dar care a fost anulată ulterior, ceea ce a pus-o pe aceasta în imposibilitate de a se bucura nestingherit de proprietatea sa.

Existenţa hotărârii irevocabile privind restituirea bunurilor şi anularea acesteia într-o cale extraordinară de atac ulterior ratificării de către România a Convenţiei au fost esenţiale în acest caz pentru determinarea competenţei rationae temporis a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Sub acest aspect, Curtea a statuat în sens contrar în cauza Canciovici şi alţii versus România, în care reclamanţii s-au plâns de faptul că imobilul ce a aparţinut părinţilor lor a fost naţionalizat prin Decr. Nr. 92/1950 şi că prin două hotărâri judecătoreşti irevocabile li s-au respins cererile de revendicare, respectiv de restituire în natură a imobilului.

Astfel, Curtea a reamintit că ea nu poate examina o plângere decât în cazul în care se raportează la evenimente produse după intrarea în vigoare a Convenţiei în statul respectiv, or în cauză bunul a fost naţionalizat în 1950, adică înainte de 20 iunie 1994, când Convenţia a intrat în vigoare pentru România.Curtea nu este, aşadar, competentă rationae temporis să examineze împrejurările naţionalizării şi confirmă astfel jurisprudenţa sa constantă, conform căreia privarea de proprietate sau de alt drept real constituie în principiu un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de “privare de un drept”. Capătul de cerere al reclamanţilor a fost considerat incompatibil cu dispoziţiile Convenţiei, în măsura în care poate fi înţeles drept criticând ca atare măsurile adoptate în baza Decretului nr. 92/1950 faţă de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei faţă de România.

In cazul Sporrong si Lonnroth versus Suedia, considerat ca având valoare de principiu în jurisprudenţa Curţii în materia art.1 din Protocolul nr.1, s-a constatat violarea acestui articol, fără ca în speţă să fi existat nici o lipsire de jure şi nici o lipsire de facto a reclamanţilor de bunurile proprietatea lor.Ceea ce a atras încălcarea art.1 a fost modul în care autorităţile suedeze, prin măsurile luate şi într-un anumit context legislativ, au împiedicat pe reclamanţi să-şi exercite prerogativele dreptului lor de proprietate.Pentru edificare, redăm în rezumat datele speţei şi considerentele Curţii: Moştenitorii domnului Sporrong şi, respectiv, doamna Lonnroth sunt proprietarii câte unui imobil situat în centrul oraşului Stockholm.

În anul 1956 guvernul suedez a acordat municipalităţii un permis de expropriere pe zone, care privea 164 de imobile, printre care şi pe cel al moştenitorilor domnului Sporrong, în vederea construirii unui viaduct şi amenajării unei parcări.

Conform legii din 1917 cu privire la expropriere, guvernul a fixat la cinci ani termenul în care municipalitatea trebuia să-i cheme pe proprietari în faţa tribunalului funciar, în vederea stabilirii despagubirilor,în caz contrar, permisul urmînd să devină caduc.Acest termen a fost însă prelungit în 1961, în 1964 şi în 1969, de această dată pentru 10 ani.

La 3 mai 1979 permisul de expropriere a fost anulat la cererea municipalităţii care şi-a propus ca obiectiv reducerea numărului de automobile în oraş şi menţinerea structurii urbane existente.

De notat este şi faptul că, din1954 şi pâna în 1979, proprietatea Sporrong a fost supusă şi unei interdicţii de construire.

În ceea ce priveşte proprietatea doamnei Lonnroth, aceasta a făcut obiectul unui permis de expropriere din anul 1971 pâna în anul 1979 şi al unei interdicţii de construire din anul 1968 pâna în anul 1981.Doamna Lonnroth a încercat de 7 ori să vândă imobilul, dar de fiecare dată amatorii s-au retras, dupa ce au consultat serviciile municipale.

În perioada respectivă, legislaţia suedeză nu prevedea posibilitatea de a se cere scurtarea duratei de valabilitate a permiselor şi nici pe aceea de a cere reparaţii pentru daunele provocate de durata sau de neutilizarea permiselor.Legislaţia s-a modificat în 1972, însă la data soluţionării cauzei cea de-a doua posibilitate era în continuare exclusă.

Moştenitorii domnului Sporrong şi Doamna Lonnroth au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invocând încalcarea mai multor articole din Convenţie.

Referitor la violarea art. 1 din Protocolul nr.1, Curtea a observat că autorităţile suedeze nu au trecut la exproprierea imobilelor reclamanţilor: aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze. Prin urmare, din punct de vedere formal, reclamanţii nu au fost nici o clipa lipsiţi de proprietatea lor.

De asemenea, Curtea a observat că situaţia dedusă judecăţii nu se asimilează nici cu o expropriere de fapt întrucât, deşi a pierdut din substanţa sa, dreptul de proprietate al reclamanţilor nu a dispărut.

Cu toate acestea, Curtea a stabilit că a existat o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate al reclamanţilor deoarece, deşi permisele de expropriere lăsau intact din punct de vedere juridic dreptul reclamanţilor de a se folosi şi de a dispune de bunurile lor, ele reduceau într-o largă măsură posibilitatea practică de exercitare a acestui drept.În acelaşi timp, interdicţiile de construire limitau dreptul reclamanţilor de a se folosi de bunurile lor.

Curtea a mai stabilit că această ingerinţă în dreptul de proprietate nu era justificată prin prisma alin. 2 al art. 1 şi nici nu respecta cerinţa unui echilibru just între interesul general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Aceasta, deoarece legislaţia în vigoare în perioada respectivă se caracteriza prin rigiditate: în afară de retragerea pur şi simplu a permiselor, care necesita acordul municipalităţii, ea nu oferea nici un fel de mijloc de modificare ulterioară a situaţiei proprietarilor în cauză.

În concluzie, Curtea a reţinut că reclamanţii au rămas o perioadă lungă de timp într-o incertitudine completă în ceea ce privea soarta proprietăţii lor şi au suportat astfel o povară specială şi excesivă pe care ar fi putut-o face legitimă numai posibilitatea de a reclama scurtarea duratei de valabilitate a permiselor sau aceea de a putea cere reparaţii.Aceste posibilităţi erau excluse în respectiva perioada de legislaţia suedeză, iar la data soluţionării cauzei legislaţia continua să o excludă pe cea de-a doua.

2.Privarea de proprietate

Primul alineat al art. 1 conţine, după enunţarea principiului general al respectării proprietăţii, cea mai importantă restricţie ce poate fi impusă de autorităţi acestui principiu, şi anume: privarea de proprietate în interes public.

Aşa după cum s-a remarcat, această restricţie poate fi impusă în anumite condiţii, a căror respectare face întotdeauna obiectul analizei Curţii, şi anume:

a) să existe un interes public;b) să existe o proporţionalitate a măsurii;c) măsura luată să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

a) Interesul public

Atunci când privarea de proprietate este dispusă pe considerente de utilitate publică, verificarea respectării acestei condiţii are ca obiectiv principal detectarea unui eventual “exces de putere” sau a “manifestării arbitrariului”. În ceea ce priveşte marja de apreciere a ceea ce poate fi considerat “interes public”, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se desprinde ideea că aceasta trebuie să fie una flexibilă.

Astfel, în cazul James si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord’ Curtea a statuat:“Noţiunea de utilitate publică este amplă prin natura sa…Apreciind ca normal faptul că legislatorul dispune de o

largă latitudine pentru a duce o politică economică si socială, Curtea respectă modalitatea în care el concepe imperativele utilităţii publice însă mai puţin atunci când o hotărâre se dovedeşte în mod evident lipsită de orice temeiuri justificatoare…” În cazul citat, reclamanţii contestaseră punerea în aplicare a unei legislaţii prin care locatarii cu contracte de închiriere pe termen lung erau autorizaţi să preia dreptul de proprietate de la proprietarul însuşi, uneori la un preţ mai redus decât preţul pieţii existent la data încheierii tranzacţiei.Curtea a concluzionat în sensul inexistenţei unei încălcări a dreptului de proprietate, aducând şi un alt argument extrem de important referitor la ”beneficiarii” utilităţii publice. Astfel, stabilind că privarea de proprietate efectuată doar pentru a conferi un beneficiu particular unei persoane particulare nu poate fi considerată ca fiind de interes public, Curtea a admis ca transferul obligatoriu de proprietate de la un individ către altul poate constitui, în funcţie de circumstanţe, un scop legitim în promovarea interesului public. În acelaşi sens, a arătat că poate exista interes public chiar în situaţia în care comunitatea în sens larg nu se foloseşte sau nu se bucură în mod direct de proprietatea de care a fost privată o persoană. Relevante în sensul celor arătate sunt şi hotărârile Curţii în cazurile Sfintele Minastiri versus Grecia şi Zubani versus Italia. În primul caz, printr-o lege s-a transferat în favoarea statului grec deplina proprietate a pământului deţinut de mânăstiri. Această măsură legislativă a fost justificată pe considerentul evitării vânzărilor ilegale de terenuri, abandonării sau dezvoltării necontrolate. Cu toate că s-au exprimat rezerve faţă de prevederea legală conform căreia statului i se acordă posibilitatea de a transfera proprietatea terenurilor către anumiţi beneficiari, totuşi Curtea a acceptat că obiectivul general al legii este legitim. În al doilea caz, s-a considerat că scopul construirii de locuinţe pentru o categorie defavorizată constituie unul de interes public, ce poate sta la baza unei privări de proprietate.

b) Proporţionalitatea măsurii Pentru modul în care priveşte Curtea îndeplinirea acestei condiţii sub care este posibilă privarea de libertate, extrem de relevante sunt considerentele hotărârii pronunţate în cazul Lithgow si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord’, considerente care au căpătat semnificaţia unor principii generale. În speţă, este vorba despre aplicarea unei legi din anul 1977 privind naţionalizarea industriilor aeronautice şi navale.În temeiul acestei legi, respectivele întreprinderi treceau sub controlul statului în “ziua transferului”, adica la 29 aprilie 1977 pentru una din ele şi, respectiv, la 1 iulie 1977 pentru celelalte; valoarea acţiunilor petiţionarilor, necotate la bursă, era calculată pe baza evaluării ipotetice la bursă în timpul unei “perioade de referinţă” de 6 luni, iar suma indemnizaţiei, sub forma de bonuri de Tezaur, era reglementată, la diferite date între decembrie 1979 şi decembrie 1980,dupa caz, la capătul unor negocieri între Ministerul Industriei şi reprezentanţii foştilor proprietari. O parte din aceştia s-au adresat Curţii, reclamând faptul că nu au primit decât o indemnizaţie insuficientă şi vădit discriminatorie şi invocând violarea art.1 din Protocolul nr. 1. Curtea a stabilit că reclamanţii au fost în mod vadit privaţi de proprietatea lor, în sensul celei de-a doua fraze din art.1, dacă se interpretează în lumina principiului respectului bunurilor consacrat de prima frază, dar că în cauză nu a avut loc nici o violare a art.1.În argumentarea acestei soluţii, Curtea a formulat urmatoarele trei principii generale: -” Cu toate că nu spune nimic în ce priveşte existenţa şi suma unei despăgubiri, art. 1 nu ar putea realiza decât o protecţie în mare măsură iluzorie şi ineficientă a dreptului de proprietate în absenţa principiului conform căruia o privare de proprietate, fără indemnizaţie, nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale. O măsură privativă de proprietate trebuie să menţină un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, iar pentru a se asigura de aceasta, trebuie avute în vedere condiţii de despăgubire." -“Fără vărsarea unei sume rezonabile, în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate ar constitui, în mod normal, o atingere excesivă care nu s-ar putea justifica in temeiul art.1. Nivelul indemnizaţiei poate fi diferit, depinzînd dupa cum este vorba de o naţionalizare sau de alte forme de privare de proprietate.” -“Statul dispune de o largă putere de apreciere nu numai pentru a hotărâ să naţionalizeze, dar şi pentru a stabili modalităţile de indemnizare. Curtea respectă judecata legiuitorului în acest din urmă domeniu, afară de cazul când aceasta se dovedeşte clar lipsită de o baza raţională.”

Pornind de la aceste principii şi analizând datele concrete ale speţei, Curtea a ajuns la concluzia că disproporţia invocată între indemnizaţiile încasate şi valoarea reală, la data transferului, decurgea în principal din efectele generale ale sistemului stabilit prin legea din 1977, dar că aceste efecte nu sunt incompatibile cu art. 1, întrucât Regatul Unit nu a încălcat marja sa de apreciere şi nu a acţionat într-un mod neraţional.

Pe aceeaşi linie de gândire, în cazul James si altii versus Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord Curtea a arătat că art. 1 nu garantează totuşi, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală şi că obiective legitime de utilitate publică, cum sunt cele pe care le urmăresc măsurile de reformă economică sau de justiţie socială, pot milita pentru o rambursare inferioară valorii comerciale.

Într-o serie de cauze înregistrate contra României, Curtea a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 pe

considerentul că hotărârile Curţii Supreme de Justiţie prin care s-au anulat hotărâri irevocabile de retrocedare a unor imobile către reclamanţi au avut ca efect privarea reclamanţilor de bunurile lor.

Este vorba de cauza Brumărescu şi de altele considerate, dacă nu identice, cel puţin analoge acesteia -Paulescu, Erdei şi Wolf, Dickmann, Todorescu, Potop etc.- în care s-a decis că: reclamanţii au fost privaţi de proprietăţile lor pe diferite perioade de timp, fără să fi perceput o indemnizaţie care să reflecte valoarea reală a imobilelor; chiar presupunând că s-ar demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, Curtea estimează că justul echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt şi că reclamanţii au suportat şi continuă să suporte o sarcină specială şi exorbitantă.

c) Măsura să fie prevăzută de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional

In legătura cu aceasta ultimă condiţie sub care este posibilă, din perspectiva art. 1, privarea de proprietate, se disting două aspecte: un prim aspect se referă la existenţa unei prevederi în legea naţionala, iar un al doilea aspect vizează principiile generale ale dreptului internaţional. In ceea ce priveşte concordanţa măsurii privative de proprietate cu prevederile legii naţionale, Curtea nu examinează daca aceste prevederi au fost sau nu aplicate în mod corect.Astfel, chiar daca trebuie să facă referire la hotarârea adoptată de instanţa naţională, Curtea nu trebuie să funcţioneze ca o “a patra instanţă”, cu alte cuvinte, ca o instanţă de control judiciar. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că în contextul art. 1, noţiunea de “lege” în înţelesul Convenţiei reclama existenţa acesteia si compatibilitatea măsurii luate cu prevederi legale naţionale suficient de precise şi în mod adecvat accesibile. Referitor la principiile generale ale dreptului internaţional, Curtea a arătat că această trimitere nu este făcută de art. 1 în intenţia de a fi extinsă la naţionali, aceste principii aplicându-se exclusiv naţionalizărilor sau exproprierilor de proprietăti străine. Acest raţionament al Curţii este în concordanţă cu însuşi dreptul internaţional general, ale cărui principii se aplică numai străinilor, fiind special concepute pentu ei şi necârmuind modul în care fiecare stat îşi tratează naţionalii. In acest mod a răspuns Curtea susţinerilor reclamanţilor din cazul James si altii…, care au încercat să acrediteze ideea ca cea de-a doua fraza din art. 1 extinde asupra naţionalilor exigenţa-decurgând din dreptul internaţional - unei indemnizaţii prompte, adecvate şi eficace a străinilor privaţi de proprietatea lor. Totodata, Curtea a arătat că, şi dacă prin aceasta s-ar crea o diferenţă de tratament între cetăţenii unui stat si străini, respectiva diferenţă nu ar putea constitui o discriminare. Preluarea proprietăţii trebuie să fie afectată întotdeauna unui interes public, dar pot fi reţinute consideraţiuni diferite în cazul naţionalilor sau al străinilor şi pot exista raţiuni legitime pentru care să se ceară naţionalilor să suporte o povară mai grea în interesul public, decât cea cerută în cazul străinilor.

3. Controlul folosinţei bunurilor Această regulă, conţinuta în al doilea paragraf al art. 1, recunoaşte dreptul statelor de a exercita un control asupra

folosinţei bunurilor, în concordanţă cu interesul general şi de a adopta în acest scop legile pe care le consideră necesare.Situaţiile pe care le are în vedere acest paragraf nu sunt cele ale privărilor de proprietate propriu-zise, ci acelea

referitoare la restricţiile de folosintă a proprietăţii. Cu toate acestea, aşa după cum rezultă din jurisprudenţa Curţii, şi în aceste situaţii trebuie să se ţina seama de principiul dedus din primul paragraf, referitor la proporţionalitatea care trebuie să existe între mijloacele folosite şi scopul urmărit, scop care, de asemenea, trebuie să fie unul de interes public.

In sensul celor arătate relevant este raţionamentul Curţii în cazul Mellacher si altii versus Austria, caz în care reclamanţii s-au plâns pentru violarea art. 1, ca urmare a adoptării unei legi care limita nivelul chiriilor pentru anumite categorii de apartamente, în care se încadrau şi cele ai căror proprietari erau reclamanţii.

Mai întâi, Curtea a stabilit că în cauză este aplicabil art. 1, respectiv cel de-al doilea paragraf:“Fără nici o îndoială, reducerile făcute, în virtutea legii din 1981, au constituit un amestec în folosirea drepturilor

pe care petiţionarii le aveau în calitate de proprietari de bunuri închiriate. Chiar dacă ele au dus la lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, ele nu se traduc într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci duc la un control al folosinţei bunurilor.”

Referitor la interesul public şi la marja de apreciere recunoscuta legiuitorului, Curtea a statuat ca:“În punerea în practică a politicilor sociale si economice şi, mai ales, în domeniul locuinţelor, legiuitorul trebuie

să se bucure de o mai mare latitudine pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public, care cere o reglementare, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a acesteia din urmă.”

Mai mult, Curtea a admis că, pentru a reforma legislaţia socială şi în special pe cea referitoare la controlul chiriilor, legiuitorul trebuie să poată lua măsuri care să implice şi executarea în viitor a unor contracte încheiate anterior.

Analizând circumstanţele particulare ale speţei, Curtea a decis că nu a avut loc o violare a art. 1, deoarece legea în discuţie încerca să reducă diferenţele excesive si injuste intre chiriile unor apartamente asemănătoare, să combată specula imobiliară şi să faciliteze persoanelor de condiţie modestă accesul la locuinţe cu o chirie rezonabilă, încurajând în acelaşi timp modernizarea imobilelor care nu răspundeau anumitor norme şi, deci, urmarea un ţel legitim, conform interesului general.

Un exemplu relativ recent de intervenţie legislativă românească în reglementarea folosinţei bunurilor, în materie locativă, îl constituie Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 40\1999, aprobată prin Legea nr. 241\2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 265 din 23 mai 2001.Acest act normativ cuprinde unele dispoziţii prin care se prelungesc de drept, pe o perioadă de cinci ani, o serie de contracte de închirire, iar altele prin care obligă pe proprietarii ce şi-au redobândit imobilele preluate de stat în perioada regimului comunist să încheie în continuare contracte de închiriere cu chiriaşii, reglementând, totodata, şi modul de stabilire a chiriei, inclusiv plafonul maxim al acesteia.

Aşa dupa cum rezultă din chiar titlul ordonanţei, scopul adoptării acesteia a fost unul de interes general, şi anume acela al protecţiei chiriaşilor; este vorba de persoane care ocupă locuinţe proprietate de stat, dar şi de persoane care ocupă locuinţe redobândite de foştii proprietari deposedaţi în regimul comunist, care nu au locuinţe proprietate personală în aceeaşi localitate şi nici nu au înstrăinat o astfel de locuinţă după 1 ianuarie 1990.

Trebuie remarcat însă că actul normativ în discuţie prevede în art. 14 că, la expirarea duratei contractelor aşa cum au fost prelungite, chiriaşii au drept la reînnoirea contractelor, iar în alin. 4 al aceluiaşi articol se prevede posibilitatea mai multor reînnoiri succesive, fără a se menţiona un număr limită al acestor operaţiuni juridice. Proprietarul poate refuza reînnoirea contractului numai în anumite situaţii expres şi limitativ prevăzute în alin. 2, toate presupunând intervenirea unor circumstanţe noi faţă de cele de la data încheierii contractului.

În aceste condiţii s-ar putea pune problema dacă - şi după câte reînnoiri successive ale contractelor chiriaşilor- justul echilibru dintre interesul public şi măsura de control al folosinţei bunurilor proprietarilor ar fi periclitat. Aceasta cu atât mai mult cu cât existenţa în proprietatea chiriaşilor a uneia sau mai multor locuinţe situate în alte localităţi decât cea de domiciliu nu l-ar îndreptăţi pe proprietar să refuze închirierea sine diae a imobilului proprietatea sa.

A doua parte a celui de-al doilea paragraf se referă la măsurile pe care le pot lua statele pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii şi a amenzilor.

Cu privire la acest aspect, ceea ce trebuie avut in vedere atunci când se reclamă încălcarea art. 1 este dacă măsurile luate au avut o bază legală, dacă nu a avut loc o discriminare sau dacă puterea conferită autorităţilor nu a fost folosită în alt scop decât cel pentru care a fost acordată.

De asemenea, şi în acest domeniu se recunoaşte puterii legiuitoare o largă marjă de apreciere, cu observaţia că această marjă trebuie evaluată în funcţie de cerinţele justului echilibru şi ale rezonabilei proporţionalităţi la care ne-am referit în examinarea celei de-a doua reguli continuată de art. 1.

Pentru o ilustrare a modului în care Curtea a evaluat respectarea acestei condiţii, amintim cazul Gasus Dosier-und Fordertechnik GmbH versus Olanda, referitor la legislaţia olandeză care îndreptăţeşte autorităţile să urmărească debitele fiscale împotriva bunurilor unei terţe părţi şi în care Curtea a stabilit:

“In adoptarea unor asemenea legi, legiuitorul trebuie să se bucure de o largă marjă de apreciere, în special cu privire la chestiunea dacă – şi în caz afirmativ în ce măsură – autorităţile fiscale ar trebui să se afle într-o poziţie mai bună în urmărirea debitelor fiscale decât creditorii obişnuiţi care urmăresc debite comerciale. Curtea va respecta evaluarea legiuitorului, cu excepţia cazului în care este lipsită de un temei rezonabil.”

In concret, compania reclamantă s-a plâns de faptul că sechestrându-i şi vânzându-i bunurile sale, care erau deţinute de o terţă parte ce fusese falimentată, autorităţile olandeze o privaseră de proprietatea sa în scopul de a asigura plata debitelor fiscale datorate de acea terţă parte, pentru datoriile căreia reclamanta nu era responsabilă. Curtea a reţinut că un asemenea sistem de de recuperare a debitelor nu era neobişnuit şi incompatibil prin el însuşi cu cerinţele art. 1 şi a punctat, printre altele, că reclamanta era implicată într-o activitate comercială care în mod natural implica riscuri (în cazul de fată falimentul debitorului), ce puteau fi reduse ori eliminate în diferite moduri. Considerând, de asemenea, că autorităţile fiscale au posibilitati mai reduse decât creditorii comerciali pentru a se proteja împotriva insolvabilităţii debitorilor. Curtea a concluzionat că cerinţa proporţionalităţii a fost îndeplinită în acest caz.

C. Noţiunea de “bunuri” în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1O serie de cauze ce s-au aflat pe rolul Comisiei şi al Curţii Europene a Drepturilor Omului au impus analizarea

obiectului lor din perspectiva încadrării acestuia în noţiunea de “bun“, avută în vedere de dispoziţiile art. 1 din Prorocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

De pildă, numeroase cereri s-au referit la diferite autorizaţii pe care reclamanţii le considerau a fi bunuri în sensul art. 1, iar Comisia şi Curtea au împărtăşit acest punct de vedere.

Relevant în acest sens este cazul Tre Traktorer Aktiebolag versus Suedia, în care reclamanta, societate comercială ce administra un restaurant s-a plâns de retragerea licenţei pentru servirea de băuturi alcoolice, ceea ce a determinat-o să-şi înceteze activitatea. Cu toate că, pe fond, Curtea a ajuns la concluzia absenţei unei violări a art. 1, a stabilit că acest text este aplicabil în spetă, deoarece, contrar punctului de vedere susţinut de guvernul suedez, interesele economice legate de gestiunea restaurantului constituiau bunuri în sensul art.1. Aceasta, deoarece licenţa de a servi bere, vin şi alte băuturi alcoolice a reprezentat un element important în activitatea restaurantului, iar compania reclamantă s-a putut aştepta în mod legitim să păstreze această licenţă câtă vreme nu a încălcat condiţiile de acordare a ei; prin urmare, revocarea licenţei a reprezentat o încălcare a drepturilor reclamantei din perspectiva art. 1, în condiţiile în care acest fapt a avut consecinţe negative cu privire la vadul comercial si la profitul restaurantului.

In cazul Van Marle si altii versus Olanda, Curtea a considerat că “preţul notorietăţii” reprezintă un bun :”datorită muncii lor, cei interesaţi reuşiseră să-şi constituie o clientelă; îmbrăcând în multe privinţe un caracter de drept privat, aceasta se analizează ca o valoare patrimonială în sensul articolului 1.

In cazul Mellacher si altii versus Austria, la care ne-am referit mai înainte, reclamanţii au susţinut că dreptul de a percepe o chirie în temeiul unui contract de închiriere constituie un drept de proprietate distinct de dreptul de a folosi bunul. Curtea nu a împărtăşit acest punct de vedere şi a stabilit că dreptul de a se ajunge la un acord asupra chiriei făcea parte din dreptul proprietarului de a se folosi de imobil, constituind deci un aspect al posesiunii acelui bun.

Cu privire la existenţa bunului din perspectiva Convenţiei, s-a stabilit că bunul nu exista decât în momentul în care proprietarul poate să îl revendice. Altfel spus, dreptul de proprietate nu cuprinde dreptul de a dobindi un bun. Relevant in acest sens este cazul Marcks versus Belgia, în care Curtea a statuat că mama, căreia i s-a refuzat dreptul de a face un legat în favoarea fiicei sale fusese victima unei încălcări a drepturilor garantate de art. 1, în timp ce fiica nu, deoarece speranţa de a dobândi în viitor un bun nu este protejată prin acest articol.

O concepţie interesantă cu privire la noţiunea de bun, o oferă şi decizia pronunţata în cazul Brumarescu versus Romania, concepţie reconfirmată ulterior prin jurisprudenţa Curţii în numeroase alte cauze contra României, identice sau cel puţin analoge cauzei Brumărescu:

Printr-o sentinţă pronunţată la 9 decembrie 1993, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a obligat Primăria Municipiului Bucureşti şi societatea comercială care administra bunul să restituie reclamantului Brumarescu Dan imobilul care aparţinuse părinţilor săi şi pe care statul îl preluase în anul 1950, în baza Decr. nr. 92\1950. Sentinta a devenit definitivă şi irevocabilă şi a şi fost executată. Împotriva ei s-a promovat însă recurs în anulare de către procurorul general al României, iar prin decizia pronunţată la 1 martie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârea din 9 decembrie 1993 şi a respins acţiunea reclamantului, motivând că legea este un mod de dobândire a proprietăţii, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat chiar în ziua intrării în vigoare a Decr. nr. 92\1950 şi că judecătoria şi-a depăşit limitele competenţelor judecătoreşti, aducând atingere competenţelor puterii legislative.

Reclamantul s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, invond încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Referitor la existenţa unui “bun” în sensul art. 1, Curtea a apreciat că reclamantul avea un astfel de bun. Argumentându-şi punctul de vedere, Curtea nu se referă la imobilul propriu-zis,ce făcuse în anul 1950 obiectul naţionalizării, ci la dreptul recunoscut reclamantului prin hotarârea din 9 decembrie 1993:

“Intr-adevăr, hotărârea judecătoriei din 9 decembrie 1993 a stabilit că imobilul fusese naţionalizat cu încălcarea Decretului nr. 92\1950 şi a constatat, cu efect retroactiv, că reclamantul era singurul proprietar legitim al acestuia, în calitate de succesor al părinţilor săi. Curtea mai subliniază că dreptul reclamantului, astfel recunoscut, nu era revocabil.”

Pe aceeaşi linie de gândire, Curtea arată în continuare, când examinează existenţa unei ingerinţe în dreptul de proprietate al reclamantului din punctul de vedere al art. 1, că anularea hotărârii din 9 decembrie 1993 a constituit o asfel de ingerinţă.

În cauza Canciovici şi alţii versus România, Curtea şi-a reconfirmat jurisprudenţa în sensul că procedura nu se poate raporta decât la un “bun actual” al reclamanţilor.

Astfel, în speţă reclamanţii introduseseră - fără succes - o procedură în faţa instanţelor naţionale competente, în scopul obţinerii restituirii imobilului părinţilor lor. Cu alte cuvinte, ei căutau să li se recunoască un drept de proprietate asupra imobilului care a aparţinut tatălui lor, dar care, la data acţiunii introductive de instanţă, nu mai era nici proprietatea tatălui lor, nici a reclamanţilor înşişi.

Cu privire la afirmaţia reclamanţilor conform căreia hotărârea judecătorească pronunţată în apel, în acţiunea lor în revendicare, şi care le era favorabilă, era definitivă, deci dreptul lor de proprietate era stabilit în mod definitiv, Curtea a observat că, potrivit Codului de procedură civilă, deciziile pronunţate în apel sunt susceptibile de recurs, aşa încât reclamanţii nu beneficiau de o hotărâre definitivă şi irevocabilă, iar dreptul obţinut în baza hotărârilor de primă instanţă şi de apel era revocabil. În consecinţă, cauza nu este similară, sub acest aspect cauzei Brumărecu.

În cauza Moşteanu şi alţii versus România, Curtea aminteşte că noţiunea de “bunuri” poate acoperi atât “bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusive creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puţin o speranţă legitimă pentru a obţine utilizarea efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranţa de a i se vedea recunoscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate, pentru care este de multă vreme în imposibilitatea de a-l exercita efectiv, nu

poate fi considerată un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, tot aşa fiind şi pentru o creanţă condiţională care se stinge din faptul nerealizării condiţiei.

În acelaşi sens a hotărât Curtea şi în cauzele Popovici şi Dumitrescu versus România. Trebuie menţionat însă că, deşi s-a statuat că reclamanţii nu dispun de un “bun” în sensul Convenţiei şi, prin

urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 1 din Protocolul nr.1, în schimb, refuzul instanţelor judecătoreşti - care au respins acţiunile în revendicare - de a statua pe fond în aceste acţiuni, pe motivul incompetenţei absolute a justiţiei în asemenea gen de litigii, violează art. 6 parag. 1 din Convenţie, sub aspectul dreptului de acces la o instanţă, similar statuărilor din hotărârea Brumărescu.

Inexistenţa unui “bun” în sensul Convenţiei a fost reţinută şi în cauza Ghiţescu versus România.În această cauză, reclamantul redobândise trei apartamente dintr-un imobil, prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, ulterior anulată de Curtea Supremă de Justiţie într-un recurs în anulare; în perioada anterioară acestei din urmă hotărâri reclamantul a înstrăinat două din apartamente. Cu privire la aceste două apartamente, Curtea a reţinut că reclamantul nu dispune de un “bun” şi că nu există o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Cel de-al treilea apartament a fost restituit reclamantului pe cale administrativă, după pronunţarea deciziei Curţii Supreme de Justiţie. Pentru acest apartament, s-a reţinut violarea art. 1 din Protocolul nr. 1, cât priveşte privarea de proprietate pe perioada anterioară restituirii.

Într-un sens similar s-a atatuat şi în cauza Potop versus România: deşi reclamanta a avut câştig de cauză într-o acţiune în revendicare imobiliară ulterioară aceasta nu poate în nici un caz să şteargă pe deplin consecinţele hotărârii Curţii Supreme de Justiţie pentru folosirea dreptului său de proprietate.

Din cazurile prezentate, ca şi din altele ce au stat în atenţia Curţii, se poate desprinde următoarea concluzie

referitoare la noţiunea de “bunuri”, în sesul art. 1 din Protocolul nr. 1: această noţiune are un înţeles autonom, care nu se limitează la proprietatea asupra bunurilor corporale; o serie de alte drepturi şi interese patrimoniale pot fi, de asemenea, privite ca drepturi de proprietate şi, respectiv, ca “bunuri” din punctul de vedere al Convenţiei, în următoarele circumstanţe:

- aceste drepturi şi interese să aibă ca punct de plecare valoarea lor economică;- obiectul lor să fie determinabil în raport de cererea care se intemeiază pe existenţa lor;- drepturile sau interesele să fie în mod suficient dovedite.

Pentru a accentua, o dată în plus, importanţa cunoaşterii jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg vom exemplifica modul în care aceasta jurisprudenţa a fost valorificată de către Curtea Constituţională a României în pronunţarea deciziei nr.70\27 februarie 2001, prin care a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. 3 teza finală din Legea nr. 85\1992, privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat. Textul de lege vizat sancţionează cu nulitatea absolută contractele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 85\1992 si ale Decretului-Lege nr. 61\1990.

Curtea Constituţionala a reţinut că desfiinţarea contractului prin constatarea nulităţii absolute a acestuia presupune restabilirea situaţiei anterioare, conform principiului “restitutio in integrum”.

Alin. 3 al art. 19 din lege respectă acest principiu numai în privinţa drepturilor societăţii comerciale vânzătoare, care reprimeste atât locuinta cât şi beneficiul nerealizat sub forma chiriei; cumpărătorul reprimeşte numai preţul plătit, care se reţine din chiria aferentă, fără a avea dreptul la reactualizarea preţului în funcţie de inflaţie şi nici la plata dobânzilor. Astfel, el suferă o semnificativă pierdere patrimonială.

Curtea a decis ca principiul constituţional al ocrotirii în mod egal a proprietăţii private trebuie respectat în privinţa oricăror drepturi patrimoniale, a oricăror “bunuri”.

Făcând referire la accepţiunea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului noţiunii de “bunuri” în cazurile Beyeler contra Italiei,Gasus Dosier und Fordertechnik GmbH contra Olandei, Van Marle si altii contra Olandei, Iatridis contra Greciei, Pressos Compania Naviera SA contra Belgiei, Curtea Constituţionala a constatat că textul alin.3 -teza finala al art. 19 din Legea nr. 85\1992 contravine art. 41 alin. 2 – teza I din Constituţie, conform căruia proprietatea privată este în mod egal ocrotită de lege, indiferent de titular.

Fără a avea pretenţia unei abordări exhaustive a problematicii pe care o ridică aplicarea articolului 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acestea ar fi, credem, câteva din cele mai importante chestiuni ce şi-au găsit pâna în prezent clarificarea prin intermediul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi care au reţinut, deopotrivă, şi atenţia doctrinei în această materie.