1

Gheorghe Andrei Neagu

•

Dialoguri

(din lumea mea)

2

3

Gheorghe Andrei Neagu

Dialoguri (din lumea mea)

Editura ????

4

ISBN

Tipar

5

DIN LUMEA MEA

Din mulțimea de personaje care mi-au însoțit existența, am

ales partea cea mai ofertantă pentru a contura evenimente

culturale, politice și spirituale ale noului regim, din care a rezultat

o sumă de dialoguri. Din acestea am ales integral sau fragmentar

momentele pe care le-am considerat relevante să alcătuiască un

film al democrației românești, de la începuturile post

revoluționare, până mai aproape de o altă înțelegere a lucrurilor.

Cred că, unele persoane care au marcat destinele noastre merită

amintite, cu spusele lor și, mai mult sau mai puțin cu faptele lor,

demonstrate în timp. Persoane care au decepționat sau au

înșelat așteptările și promisiunile, fie nu mai sunt, fie nu merită să

le acord atenție.

Asociația Culturală Duiliu Zamfirescu pe care am înființat-o

cu mult entuziasm, funcționează acum în sediul Direcției pentru

Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural, după ce ani mulți a fost

găzduită în diverse instituții, prin bunăvoința administratorilor

acestora: Centrul Militar Focșani, Teatrul municipal ”Maior

Gheorghe Pastia”, Sinagoga Focșani. Mulțumim domnilor mult

iubitori de cultură care au înțeles necesitatea existenței unui

sediu în care scriitorii vrânceni să se întâlnească și să desfășoare

activități specifice prin care să-și facă prezența cunoscută, atunci

când autoritățile nu aveau (?!) nicio cameră disponibilă pentru

câteva ore, o zi pe săptămână. Numesc aici pe colonelul (r)

Eugen Anghel, pe directorul Sorin Francu, pe amabilul Mircea

Rond. Festivalul literar „Duiliu Zamfirescu” patronat de asociația

omonimă, a avut doar șapte ediții de nivel național și interna-

țional, după care a sucombat din lipsă de finanțare. ”Criza” a fost

cuvântul sub care s-au ascuns multe lucruri (”lucrături”) și care a

durat destul, până s-au așezat apele în vaduri mai fertile altor

cauze. Revista Oglinda Literară a rezistat 15 ani fără un sprijin

financiar viabil din partea autorităților, după care a căzut și ea sub

6

ghilotina lipsei de fonduri. Săracă Vrancea, săracă…, dar nu

peste tot. Cultura n-a prins rând la împărțeală. Cenaclul de luni

mai merge încă, fiind din ce în ce mai puțin numeros și cu tot mai

mulți membri trecuți în lumea umbrelor.

Volumul de față dorește și să aducă mărturie intenției de

asumare a unor proiecte care au eșuat peste voința mea,

Vrancea rămânând fără nici un festival literar de anvergură sau o

revistă a vrâncenilor, care să promoveze tinerii și talentele

necunoscute din acest județ și din alte zone geografice.

Gheorghe Andrei Neagu

7

Interviu acordat Domnului Redactor Ştefan Mitroi

de la Televiziunea Română în 1995

Ştefan Mitroi: –Doamnelor şi domnilor,

nu neapărat din dorinţa a ilustra zicala „Azi aici,

mâine în Focşani” pentru că zicala nu este

valabilă decât răsturnată.

Focşaniul este azi aici printr-un

reprezentant al său, deci nu din această

dorinţă, cum spuneam, îl avem ca oaspete în

această dimineaţă pe dl. Gheorghe Andrei

Neagu, director al săptămânalului „Jurnalul de

Vrancea”, jurnal care de altfel, după cum am

prefaţat involuntar apare la Focşani. Ce să vă

spun… Bună dimineaţa şi bine aţi venit la

emisiunea noastră domnule Neagu.

Gheorghe Andrei Neagu: –Bună dimineaţa, bine v-am găsit, şi

din partea mea şi din partea „Jurnalului de Vrancea” şi a întregului ţinut

de legendă Vrancea.

Șt.M.: –Chiar este un ţinut de legendă, pentru că Vrancea, pe

lângă faptul că este spaţiul în care, după cum bine ştim, a venit pe lume

Mioriţa, de fapt nu spre lume ci spre eternitate, este un spaţiu geografic

ce aparţine în egală măsură şi Moldovei şi Munteniei. Există acolo râul

Milcov, care izvorăşte direct din istorie, deci nu mai e nevoie să aducem

argumente că spaţiul de care vorbim, Vrancea, este cu adevărat

legendar. Cum este astăzi, în anul de graţie 1995, încă luna noiembrie,

viaţa la Focşani ? Şi v-aş ruga să aveţi în vedere, mai cu seamă,

dimensiunea ei culturală, spirituală.

Gh.A.N.: –Din acest punct de vedere se pare că Milcovul este

prolific. Cel puţin în ultima perioadă asistăm, de la Festivalul Vinului, la

Festivalul de Folclor, de la Zilele Simion Mehedinţi, la Salonul literar

Dragosloveni şi până la venirea Madrigalului şi a Festivalului Florentin

Delmar din aceste zile. Asistăm se pare la o viaţă intensă, din acest

punct de vedere şi cred eu că este un oarecare progres pentru viaţa

Vrancei ce poate fi şi o nouă gândire în a organiza asemenea

manifestări. Pentru că participarea la ele se face acum numai cu cine

8

vrea şi cine simte nevoia. Se pare că s-au făcut şi nişte decantări

valorice între cel care apare implicat într-o asemenea manifestare şi cel

care era altădată adus cu forța.

Șt.M.: –Raţiuni foarte serioase pentru că noi suntem o emisiune

de divertisment, facem parte din departamentul cu acest nume. Eu vă

întreb, jumătate în glumă, jumătate în serios, dacă există vreo legătură

între vinul de la Focşani şi splendida emulaţie culturală consemnată în

perimetrul acestui judeţ?

Gh.A.N.: –Bateţi adânc, e adevărat, e îndeobşte cunoscut că în

lumea creatorilor de varii domenii, vinul îşi are rostul lui şi rolul lui bine

definit. Produce într-adevăr o stare propice actului creator. Dar nu

numai pentru vin cred că vine lumea la Focşani, ci ţinutul aşa cum este

el, are oameni destul de ospitalieri şi care spre mândria lor, pot să se

manifeste şi astăzi. N-o fi având o industrie atât de puternică încât să-şi

permită să aibă mari magnaţi, dar, din cât are, aşa cum îi stă bine

românului, din puţinul pe care îl are, noi întotdeauna am găsit resurse

să oferim şi invitaţilor noştri şi tuturor celor care ne-au păşit pragul Ţării

Vrancei să se simtă bine.

Șt.M.: –Păstrându-ne în acelaşi registru, adică jumătate serios şi

jumătate glumind…

Gh.A.N.: –A, nu, numai serios…

Șt.M.: –…şi plecând de la vinul de Focşani, judeţul Vrancea cu

acoperirea de vie cea mai mare din întreaga Românie, să înţeleg că

Focşaniul este şi orașul în care se spune cel mai mult adevărul, apropo

de „In vino veritas”…

Gh.A.N.: –Se pare că da. Dacă ne referim la Jurnalul de

Vrancea, întotdeauna are pretenţia că spune adevărul.

Șt.M.: –Nu întâmplător v-am întrebat asta, am vrut să ajungem la

adevăr şi direct în legătură cu adevărul este presa, aceasta este

principala ei menire. V-aş întreba în continuare care este viaţa presei la

Focşani, câte publicații apar în acest oraş?

Gh.A.N.: –Vizavi de treaba aceasta, iată că luna aceasta au

apărut încă trei publicaţii.

Șt.M.: –Nu glumiţi.

Gh.A.N.: –Nu glumesc. Au apărut, începând din luna octombrie

Informaţia zilei, o publicaţie a unui grup de ziarişti sprijiniţi de un

finanţator, în persoana domnului Jitea, a apărut şi a dispărut după vreo

9

lună şi jumătate, a apărut Democraţia, o revistă desprinsă din mai

vechiul ziar Milcovul, care a devenit liber după Revoluţie…

Șt.M.: –La Focşani a apărut Democrația…

Gh.A.N.: –Democraţia, da… Au mai apărut mai vechile ziare care

se ştiu, Revista V a Uniunii Scriitorilor, care în continuare îşi duce

existenţa, trimestrial. Și mai există un ziar, Diplomatic, a unei societăţi

de televiziune prin cablu, alături de tradiţionalul Milcovul devenit liber şi

Jurnalul de Vrancea, bineînțeles, pe lângă ele.

Șt.M.: –Jurnal al cărui director sunteți, așa cum am spus la

început, chiar dumneavoastră, din scaunul acesta de director al unui

săptămânal, și citez aici: de informații, mărturisiri, cultură și civilizație,

cum vedeți, relațiile cu colegii dumneavoastră din lumea presei este

acerbă, se înscrie pe o coordonată a fairplay-ului această concurență,

fiindcă la câte titluri de publicații ați enumerat, eu deduc că este o foarte

serioasă concurență acolo.

Gh.A.N.: –Concurența se bazează și pe sprijinul de culoare

politică. Unele ziare care înțeleg să sprijine o anumită tentă politică din

viața județeană, sunt sprijinite direct sau indirect, altele sunt sprijinite

prin bunăvoința unor oameni dornici de adevăr. Noi de exemplu, la ora

actuală, deși avem culoare roșie pe frontispiciu, nu avem nimic de-a

face nici cu stânga, nici cu dreapta, suntem oameni care…

Șt.M.: –Să nu uităm că roșul este culoare sângelui, la urma

urmei, și chiar a vinului…

Gh.A.N.: –Chiar și a vinului. Dar la început, când am apărut acum

trei ani, mi s-a cam zis: „Aţi apărut voi, ăştia, să-i întăriţi p-ăia de

stânga…”. Nu. Viaţa de zi cu zi a ziarului Jurnalul de Vrancea a

presupus o echidistanţă de la început, faţă de orice înseamnă culoare

politică, nu în sensul de a fi reci, ci de a ne implica dar cu sobrietate, ba

chiar şi glumind, că văd că dumneavoastră aţi pornit această discuţie pe

un ton…

Șt.M.: –Mi s-a reproșat adeseori că sunt prea grav şi că ar trebui

să…

Gh.A.N.: –Dimpotrivă, noi suntem destul de şugubeţi în câteva

rubrici: Şopârla mioritică, de exemplu, sau Topul şmecherilor vrânceni,

sau Taraba cioflingarilor. Sunt câteva lucruri din astea care nuanţează

un fel de Caţavencu de provincie, dar nu suntem, n-avem puterea…

Șt.M.: –Acum chiar sunt grav şi chiar cu riscul de a-mi atrage noi

reproşuri, vă întreb, mai apare o publicaţie a unui liceu din Focşani…

10

Gh.A.N.: –Revista noastră.

Șt.M.: –Da, Revista noastră,

despre ea este vorba. Vă întreb aşa, ca

om care trăiţi la Focşani şi cunoaşteţi bine

realitatea de acolo…

Gh.A.N.: –Din nefericire Revista

noastră nu mai apare, ultimul număr a

apărut acum un an, după aceea a mai

apărut o singură dată, iar prin moartea

stimatului profesor Petrache Dima se pare

că revista a pierdut mentorul şi sufletul ei,

deşi se ştie că era premiată şi la UNESCO. Mulţi dintre cei care s-au

format la Revista noastră se găsesc astăzi pe la diverse publicaţii noi

apărute sau chiar mai vechi.

Șt.M.: –Păcat, zic eu, mare păcat, că odată cu unii oameni mari

prin spiritul lor, mor şi ideile pentru care ei au luptat.

Gh.A.N.: –Este într-adevăr păcat, de aceea noi ne-am străduit să

creăm… Revista noastră avea o parte însemnată de literatură şi noi,

suntem o publicaţie care a rezervat un colţ numit Jurnal literar, în

publicaţia Jurnalul de Vrancea, şi am atras deja tineri vrânceni de talent,

care n-au mai avut posibilitatea… în general intri cu greu în lumea

scrisului, cu bani, sau din alte motive… noi le-am deschis o poartă de

suflet care, cred, e benefică pentru…

Șt.M.: –Eu vreau să cred că ne va asculta cineva de la liceul cu

pricina şi vom stârni nişte orgolii acolo astfel încât… eventual foşti elevi,

care, cum spuneaţi dvs., au devenit ziarişti cu nume în judeţ şi chiar în

ţară, să pună, nu umăr de la umăr, ci inimă de la inimă, conştiinţă de la

conştiinţă, şi să dea din nou viaţă celei mai prestigioase reviste literare

din România.

Gh.A.N.: –Să aveţi gura aurită pentru că ideea dvs. de a duce

mai departe această revistă este foarte lăudabilă, dar să sperăm că vor

fi şi finanţatori dispuşi să-i mai ajute din când în când pe elevi.

Șt.M.: –Se vor găsi nişte oameni de suflet şi aşa cum s-au găsit

pentru a finanţa apariţia editorială pe care o am în faţă, o Antologie

literară, Jurnalul de Vrancea…

Gh.A.N.: –100…

Șt.M.: –…antologie realizată chiar de dvs., directorul Jurnalului

de Vrancea, culmea, inginerul silvic Gheorghe Neagu, care aţi părăsit

11

domeniul ca să porniţi spre lumea ziarelor, care după ce a plantat mai

întâi copaci care pleacă apoi spre fabricile de hârtie, să ajungă ziare

pentru ziariştii…

Gh.A.N.: –Câteva sute de hectare de celuloză aparţin şi muncii

mele directe.

Șt.M.: –Dvs. acoperiţi prin biografie întregul circuit al ziarului de la

plantare, la produs de consum pentru cititori. Dar să revenim la Jurnalul

de Vrancea, cu el aş vrea să şi încheiem, pentru că s-a cam dus timpul

pe care-l avem la dispoziţie. Spuneţi-ne două-trei vorbe, ce este

înlăuntrul acestei antologii literare, cât din spaţiul mioritic vrâncean este

cuprins aici?

Gh.A.N.: –Antologia literară are o

înmănunchere de 108 nume, din care 80

sunt poeţi din Vrancea, absolut necunos-

cuţi, la care s-au alăturat cu un spor de

prestigiu şi de nume, câteva poezii inedite

din Nichita Stănescu… Am avut curaj să

punem în pagină poezie de-a lui Corneliu

Coposu, am găsit poezii inedite de la

Adrian Păunescu, dar asta, așa, pentru

stimularea lecturii…

Șt.M.: –Iertaţi-mă, nu vreau să fiu

nepoliticos cu un oaspete, dar totuşi

îndrăznesc să cred că exageraţi când

spuneţi: am avut curajul să pun poezie de-a domnului Coposu, nu

înţeleg de ce era nevoie de curaj.

Gh.A.N.: –Este nevoie de curaj la un moment dat, pentru a se

spune răspicat valoarea poeziei în sine care, deodată, n-a mai avut

culoare politică.

12

Interviu realizat de Adriana Gavriliu

la Studioul de Televiziune Focșani(1995)

Adriana Gavriliu: – Îmi face plăcere să vă salut din nou în

această seară. Tema emisiunii noastre o veţi afla pe parcurs, dar,

înainte de toate, aş vrea să vă spun că lumea este mai trăznită, mai

şocantă, mai frumoasă mai pitorească de când a apărut presa liberă de

după ‘89. Spun presa liberă şi nu categoria aceea de presă obedientă

unui anumit grup de interese sau unui scop declarat. Din marea familie

a presei au început să facă parte radioul, televiziuni, mai mult sau mai

puţin private, comerciale, care servesc mai puţin interesul unui grup,

pentru că n-ar fi putut să apară aşa ceva. Presă scrisă a apărut de toate

culorile, de la stânga până la dreapta, toată paleta a fost atinsă,

nuanţată. Am bucuria în seara aceasta să vă prezint un personaj

pitoresc, după părerea mea, cu care doresc să am o discuţie despre

presă, în măsura în care va dori să colaboreze. Bună seara domnule

Neagu.

Gheorghe Andrei Neagu: –Sărut mâna.

A.G.: –Deci, domnul Neagu este patronul Jurnalului de Vrancea,

un ziar foarte tânăr, care a orăcăit însă cu putere atunci când a apărut

pe lume. Părerea mea este că e cel mai bun ziar care a apărut, nu ştiu

dacă v-am spus până acum, domnule Neagu, mi-am păstrat reproşurile

pentru discuţia pe care am avut-o în preambulul emisiunii, iar laudele

pentru emisiune, pentru că am

primit telefoane de la teles-

pectatori, de ce nu publicăm în

Jurnalul de Vrancea programul

nostru. Iată că l-am publicat, de

ce au făcut asocierea între

televiziune şi Jurnalul de Vrancea

mi-este mai greu să spun, o las la

latitudinea telespectatorilor.

Gh.A.N.: –Am să mă leg mai întâi de termenul orăcăit. Nu ştiu

dacă şopârla mioritică orăcăie… Culoarea jurnalelor noastre oarecum…

A.G.: –Este similară cu a coca-colei, ca să mă exprim aşa, roşu şi

alb, o îmbinare tonică de culori, aşa cum este şi Jurnalul de Vrancea.

13

Gh.A.N.: –Asta şi vrem. Cert este un lucru. Dacă ne-am lua după

culoare şi după ce au spus unii, ar însemna să se creadă că am fi de

stânga. Dar cum un personaj politic ca dl. senator Cătuneanu a zis: e de

stânga, e de dreapta, dar loveşte în centru, înclin să cred că a sesizat

pe undeva aspectul moral al acestei publicaţii.

A.G.: –De altminteri, probabil că este şi desuet deja să mai

asimilăm unei anumite culori nuanţe politice. Să lăsăm culorile să facă

parte din minunata natură.

Gh.A.N.: –Am vrut să fac această precizare pentru că unii încă

nu s-au desprins de vechile obiceiuri…

A.G.: –De prejudecăţi şi stereotipuri…

Gh.A.N.: –Stereotipii. Crăciunul Fericit pe care l-am ales pentru

prima pagină a nr. 60 este scris cu roşu, dar această culoare nu a

însemnat altceva decât dorinţa noastră de a ura oamenilor un Crăciun

Fericit. Trecând acum peste prezentare aceea în care m-ați onorat cu

cea mai bună publicaţie…

A.G.: –O să exprim imediat, argumentat, de ce o consider astfel.

Gh.A.N.: –Eu am plăcerea să anunț că toţi telespectatorii vor

avea programul dvs. în numărul festiv de Anul Nou. Cred că efortul făcut

de a acorda un spaţiu tipografic suficient de mare şi onorant în acelaşi

timp pentru studioul dvs., este pentru că studioul are emisiuni care

trezesc cu adevărat interesul. Nu sunt un cetăţean nedezlipit de STF,

dar urmăresc din când în când, măcar atunci când sunt lucruri şi

evenimente prezentate la modul mai acid, în stilul „şopârlelor” noastre,

pentru că şi STF-ul are doza lui de umor şi de aciditate. urmăresc atunci

să văd, să mă compar, să vedem unde ne situăm vizavi de umor şi de

ceea ce înseamnă publicistică în general, fie ca audio-vizual în cazul

dvs., fie în vârful peniţei, în cazul nostru.

A.G.: –Lăsând la o parte audio-vizualul despre care tare aş vrea

să nu mai discutăm în seara aceasta, să-l onorăm pe invitatul nostru

discutând numai despre jurnalism. Cum v-a venit ideea unui Jurnal ? Vă

întreb asta pentru că nu era la momentul acela o idee originală. Practic,

peste tot se făceau jurnale şi nu ştiu dacă se mai fac cu aceeaşi

voluptate cu care se făceau la început. Însă, cum v-a venit ideea să

faceţi un Jurnal aici în Vrancea, când exista cel puţin o publicaţie destul

de citită la vremea aceea ? Nu vreau să spun că la vremea aceasta este

mai puţin citită, însă probabil că…

14

Gh.A.N.: –Ba nu, foarte citită la vremea aceea, e vorba de

Milcovul, măcar pentru ceea ce înseamnă ferparul cu: vând, cumpăr,

morţi, botezuri sau alte chestii…

A.G.: –Nu vă era teamă că un nou-născut în familia jurnalistică

vânceană ar putea să fie înăbușit de adulţii ceilalţi ?

Gh.A.N.: –Sincer, vă spun că da!.

A.G.: –A fost o mică nebunie în felul ei.

Gh.A.N.: –O nebunie, dar am pornit de la o experienţă în ceea

priveşte domeniul literar. Posibilitatea de exprimare diferită de roman şi

de nuvelistică, plus experienţa pe care am acumulat-o până acum,

multă, mare, m-a determinat să mă gândesc la modul foarte serios că e

nevoie de un alt ton şi de o altă exprimare în ceea ce priveşte conceptul

de media vrânceană. E cunoscut faptul că a apărut prin Expres magazin

câte o pagină, două despre mafia vrânceană, că a mai apărut prin

Evenimentul zilei chiar un serial despre simpaticii noştri geraldieni, dar,

în general, despre Prefectură, despre Primărie, despre aleşii noştri, prea

puţine lucruri s-au pus în pagină.

A.G.: –Şi despre micile nereguli care atât de mult interesează pe

locuitorii urbei, că de fapt asta înseamnă presă locală.

Gh.A.N.: –Este adevărat.

A.G.: –Să se centreze axul de interes pe lucrurile astea care, par

neînsemnate dar care nouă ne fac viaţa, de fapt.

Gh.A.N.: –Este adevărat, dar n-aş vrea să par lipsit de modestie,

ci să fim în stilul Jurnalului nostru. Când am văzut că se întâmplă lucruri

la diverse niveluri sociale, de exemplu locuri de case gen Goleşti,

părăginirea culturii vrâncene prin inactivitate, aspecte legate de aşa-zisa

reformă în domeniul sănătăţii, calată pe o serie de alte mici nereguli, pe

care eu nu le consider foarte mari, dar care, pot deveni foarte mari dacă

nimeni nu le sesizează, să le spună: Stop, fraţilor, până aici! Aveţi şi

frână la tot ce se întâmplă. Şi în condiţiile în care unii au ajuns să se

înfrupte la un nivel lipsit de deontologia privatizării, ca să-i spunem aşa,

am crezut că e normal să ne creăm un segment de cititori care să-şi

găsească pe undeva o modalitate de exprimare a felului curat de a fi.

Eu nu cred că în Vrancea au dispărut, şi nu am crezut niciodată, au

dispărut oamenii cinstiţi, curajoşi, pornind de la cei care s-au luptat la

Păuneşti şi la Homocea chiar cu regimul ceauşist, când au ieşit cu

tunurile îngropate din pământ, cum spunea Fănuş Neagu mai zilele

trecute la Dragosloveni. Nu cred că acest sentiment a dispărut.

15

A.G.: –Şi încă ceva. Pe firmamentul ziarului dvs. scrie: Ziar de

informare, cultură și atitudine. Vom reveni asupra fiecărei expresii în

parte. Jurnalul nu este numai pentru oamenii cinstiţi şi oneşti, dar mai cu

seamă, şi pentru asta vă felicit, este pentru oamenii cu umor.

Gh.A.N.: –Asta da.

A.G.: –Deci tot stilul jurnalului, de-asta spun că orăcăitul acestui

jurnal a fost exprimat cu foarte multă putere, pentru că stilul pe care-l

abordaţi dvs. este unul care taie în carne vie, dar cu tandreţe. Este acel

joc între acid şi bază, ca să mă exprim aşa, este acel joc dintre…

Gh.A.N.: –Vedeţi dvs., vă întrerup puţin. Eu am o educație

moldovenească. Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, când făceam o faptă

bună nu prea ne săruta. Dar când greşeam ceva, ne bătea, dar cu

tandreţe. Şi atunci eu nu pot nega faptul că acest om care a fost tatăl

meu m-a educat cum m-a educat, cinstit, onest.

A.G.: –Am remarcat citind Jurnalul dvs. că, în afară de faptul că

descoperiţi tot felul de nereguli şi faceţi chiar şi anchete sociale, toate

sunt exprimate într-un stil care este imposibil să te lase indiferent. Dacă

citeşti Jurnalul, stimaţi telespectatori, feriţi-vă să citiţi Jurnalul de

Vrancea pe stradă pentru că veţi îzbucni în râs şi să nu fiţi greşit înţeles

de ceilalţi trecători. Mi s-a întâmplat în situaţii serioase să fiu cu Jurnalul

de Vrancea în mână şi citind Şopârla mioritică să izbucnesc în râs într-

un loc în care nu se potrivea. Ce-i cu această Şopârlă mioritică ce

răsare aşa, din spaţii neştiute şi într-o formă foarte originală ? Dacă nu

sunt foarte indiscretă, cine semnează Şopârla mioritică? Sau poate face

parte din banca de date a ziarului.

Gh.A.N.: –A, nu, nu avem nici un secret. O bună parte din

şopârle o aduce veşnicul consilier Puiu Siru, care cunoaşte o serie de

lucruri de prin tot felul de colțuri, o altă parte subsemnatul, dar cea mai

mare parte vine de la cititori. Aproape jumătate din şopârle sunt urmare

a scrisorilor pe care le primim şi oamenii ne roagă să nu le dăm numele

public.

A.G.: –Şi probabil că dvs. le îmbrăcaţi în stilul casei.

Gh.A.N.: –Noi le îmbrăcăm în stilul casei dar fără să le

denaturăm. Credem şi spusa cetăţeanului ca parte de informare brută,

dar ne ducem să vedem, aşteptăm ca şopârla prin mișcarea ei să dea

naştere la rezultate. Şi iată o dovadă. Când am vorbit, de exemplu, că

apar două garaje care nu se justifică la Direcţia Sanitară, a venit imediat

un cetăţean, care ne zise: Ale mele sunt! Zic: Bravo, d-le, înseamnă că

16

recunoşti. Când a fost despre nu ştiu care potentat că are nu ştiu câte

tractoare şi alte felii din buget trase pe diverse lucrări de proiectare,

iarăşi a venit: ”domnule, recunosc, sunt ale mele, lasă-mă-n pace, nu

mă mai lua”. Bineînţeles că l-am lăsat în pace, că nu avem ce-i face din

punct de vedere juridic, dar am vrut să spunem, să ştie şi cetăţeanul,

cititorul român, care este marja de adevăr şi în ce lume se află ca să

poată discerne mai târziu. Unii au zis că aşa aduc deservicii opoziţiei.

Dacă aduc opoziţiei asemenea deservicii, înseamnă că opozţia s-a lăsat

la un moment dat mai puţin implicată în combaterea acestor lucruri. Nu

e vina mea. Dacă aduc servicii altui gen de opoziţie, PSM-ului de

exemplu, iarăşi nu este vina mea, fiindcă şi la PSM sunt destule lucruri

care sunt criticabile…

A.G.: –Păi dacă n-ar fi aşa, domnule director de gazetă, atunci n-

ar mai fi presa un barometru social.

Gh.A.N.: –Exact asta voiam să zic.

A.G.: –Şi atunci ce rost ar mai avea presa ? Ea trebuie să fie o

instanţă păzitoare, care nu inhibă pe nimeni, care produce efervescenţă

socială şi atunci cea mai mare mulţumire este să vedeţi că spiritele se

agită după ce dvs. puneţi condeiul pe hârtie.

Gh.A.N.: –Se mai întâmplă, nu vrem să ne fim nici revistă de

moravuri sau de morală.

A.G.: –Sau de fals puritanism.

Gh.A.N.: –Sau de fals puritanism, că nici noi poate nu avem

metodele cele mai bune pentru o societate din aceasta morală unde

aproape că nici nu-şi mai are loc viciul, şi când nu-şi mai are loc viciul

nu mai văd şopârla cum să se strecoare. Denumirea de şopârlă a venit

de fapt de la un surogat, de la salamandră, pentru că salamandra se

zice că trece prin foc şi că în general este rece, e o reptilă care nu are

ceea ce înseamnă sânge cald şi emoţii. Noi am crezut că şopârla poate

trece prin foc şi pe undeva există foc. Foc, unde ? La Jurnalul de

Vrancea.

A.G.: –Atunci şi-ar pierde tandreţea aceea de care vorbeam.

Gh.A.N.: –Exact.

A.G.: –Bisturiul care taie cu tandreţe.

Gh.A.N.: –A, vă spun un lucru, că nu întotdeauna tandreţea

noastră e înţeleasă cum trebuie. Avem şi tot felul de lucruri mai puţin

plăcute, dar astea sunt apanajul mitocăniei oamenilor pe care suntem

nevoiţi uneori să-i urechim.

17

A.G.: –Mi-e teamă că acum o să vă cert puţin, dacă îmi daţi voie,

în faţa telespectatorilor. Pe firmamentul dvs. scrie săptămânal de

informaţie, că este de informaţie este de netăgăduit, cu mărturisiri, iar

este de netăgăduit, cultură şi civilizaţie. Civilizaţia am văzut-o prin

scrierile admirabile ale lui Lorian Carşochie, dacă nu mă înşel, un gen

publicistic deosebit de agreat după părerea mea, dar unde este cultura,

că este mai puţină ? Din ce motive? Dacă sunteţi bun să explicaţi

motivele.

Gh.A.N.: –S-o luăm şi pe aceasta. Avem o rubrică de Restituiri.

În general ne ocupăm de partea mai puţin cunoscută a Vrancei. La

Restituiri au apărut tot felul de materiale pe care ni le furnizează de

regulă Arhivele statului, prin redactorul de specialitate, dl. prof. Temciuc.

Primim sprijin deosebit în ceea ce priveşte trecutul Vrancei. Tot

acolo am publicat de exemplu, amănunte despre obştea răzăşească,

furnizate de domnul senator Cătuneanu. Am publicat și un lucru absolut

inedit. Chimica Mărășești, Marchimul, cum se numește acum, a avut o

concesiune pe 99 de ani, care se încheie peste 4 ani. S-ar putea foarte

bine să vină proprietarii de moșie care au concesionat-o să zică:

domnule luaţi fabrica şi vă duceţi de aici! Deci sunt lucruri pe care le-am

dat în măsura în care le-am găsit interesante pentru cititor. Nu ascund

faptul că revista e perfectibilă, dar mai e şi în funcţie de bani. Ajungem

la o problemă dureroasă…

A.G.: –Şi comună întregii prese. Ştiţi, nu mă gândeam însă la

genul acesta de cultură care trage tot înspre civilizaţie până la urmă, mă

gândeam la cultura în mişcare. Mă gândeam, de exemplu, dvs. ca ziar

vă puteţi permite să abordaţi mai temeinic, mai sistematic, mai metodic

decât o pot face audio-vizualul, tocmai pentru că vorbele spuse zboară

prin eter şi sunt mai greu de digerat ulterior…

Gh.A.N.: –Şi aici am un lucru care nu trebuie uitat. În revista

noastră s-au publicat nume absolut noi în poezie. Avem un jurnal literar,

un colţ acolo în care…

A.G.: –Şi sunteţi singurul care mai face lucrul acesta aici.

Gh.A.N.: –…care facem lucrul acesta. Este un spaţiu pe care-l

sacrificăm, care valorează uneori până la jumătate de milion, dacă luam

publicitate ar fi jumătate de milion de lei pe număr. Or, fac acest gest în

mod deliberat pentru tineri, pentru că efectiv, nimeni nu se mai îngrijeşte

de ei.

A.G.: –Deci le creşteţi o speranță.

18

Gh.A.N.: –O dată. Al doilea. Faptul că noi suntem într-o mare

familie de jurnale, de la Ialomiţa până la Sighet…

AG.: –Voiam să vă întreb

şi de restul jurnalelor…

Gh.A.N.: –Exact şi de

asta le-am şi amintit. Noi suntem

o familie a jurnalelor pe lângă

Jurnalul naţional. Avem posi-

bilitatea să promovăm o serie

de valori vrâncene, fie sub formă

de publicitate, fie sub formă de

articole cu tot ce înseamnă jurnalistică, în cotidianul Jurnalul naţional,

sau în toate judeţele pe care le are corporaţia Intact din Bucureşti. Avem

şi un apendice în exterior, care este un ziar scris numai în limba engleză

şi care este cu pătrundere în cele două Americi.

A.G.: –Ne învaţă să facem afaceri sau ne spune despre felul în

care…

Gh.A.N.: –Le oferim afaceri şi ne prezentăm România. Face

parte Viorel Sălăjean din acest colectiv, mai sunt și alte nume

importante din lumea românească: Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop,

Aurel Dibuţiu, care sunt nişte nume consacrate ce s-au alăturat lui Viorel

Sălăjean şi pe care corporaţia noastră îl sprijină. Iar ziarul apare numai

în limba engleză şi numai în străinătate. Apare şi în România, dar în

număr restrâns, pentru străinii care se află în România.

A.G.: –Şi foarte agreabilă, hârtie de foarte bună calitate, viu

colorată, realmente la nivel occidental.

Gh.A.N.: –Este, într-adevăr. În condiţiile în care peniţari din toate

colţurile țării ne adunăm, de regulă joia şi schimbăm impresii despre

judeţele unde scoatem ziarele, vă daţi seama că orice lucru deosebit

apare la nivel naţional. Cum s-a întâmplat de exemplu cu greva de la

Confecţia. Toată lumea a spus că noi am făcut, pe undeva, un fel de

lobby pentru sindicalişti. Păi am fost singurii, de fapt. Jurnalul naţional,

Jurnalul de Vrancea şi după aceea a mai apărut undeva, mai târziu, prin

presa de stânga. Dar am făcut ceea ce merita să facem pentru 4000 de

oameni care erau în stradă. Ce n-a făcut nici Evenimentul zilei, nici

România liberă…

A.G.: –Şi ştiţi de ce ? Tocmai pentru că fiind în metropolă au

propriile lor dureri. Provincia are durerile ei despre care trebuie să

19

vorbească oamenii care trăiesc şi au contact în fiecare zi cu aceste

dureri.

Gh.A.N.: –Când durerea noastră a devenit acerbă, cotidianul

Jurnalul naţional, ne-a pus informația la dispoziţia întregii ţări. Iată

avantajul Jurnalului de Vrancea.

A.G.: –Domnule Neagu, sunteţi fericit ?

Gh.A.N.: –În felul meu, da.

A.G.: –Ştiţi de ce vă întreb ? Pentru că acum, când absolut

întreaga mass-medie românească vorbeşte de cei cinci ani de la

Revoluţie, şi, fiecare se grăbeşte sau încearcă să tragă concluzii, să

facă analiză politică, să facă analiză istorică, cei mai fericiţi şi mai

împliniţi oameni din întreg sectorul social sunt gazetarii, care au simţit

din plin ce înseamnă libertatea exprimării. Faptul că ne putem exprima

în scris, faptul că ne putem exprima gândurile, opiniile, sentimentele,

atitudinile, că putem face mărturisiri, cultură şi civilizaţie cum proclamă

ziarul dvs., trebuie că face pe un gazetar fericit. Din perspectiva aceasta

v-am întrebat.

Gh.A.N.: –Omului de spirit, nu spun de cultură, ci omul căruia-i

place să gândească, îi trebuie foarte puţin ca să fie fericit. El nu umblă

după valori materiale, castele şi altele, cu mici excepţii. De aceea, eu

pot spune că sunt fericit. Pentru că a nu te exprima înseamnă o

sufocare intelectuală. Faptul că nu mă mai sufoc este un bun câştigat şi

pe care îl datorez nevinovaţilor căzuţi în Revoluţie. Dacă ar fi să fiu în

accepţiunea fericirii văzute de marii angrosişti, patroni şi oameni

politici…

A.G.: –Şi care se măsoară în cantitate şi nu în calitate…

Gh.A.N.: –Poate că şi în calitate, că poate aduce o marfă mai de

calitate decât alta, în sensul acesta, sau poate facem valută…

A.G.: –Calitate exprimată economic, şi nu metafizic.

Gh.A.N.: –Am înţeles, poate că atunci ar trebui să zic că sunt

nefericit, pentru că în general jurnaliştii sunt săraci. Credeţi-mă că

Jurnalul de Vrancea apare cu eforturi. ca şi dvs. Eu ştiu câte ceva din ce

a mai transpirat și din studioul dvs., ce eforturi uriaşe şi ce mari

renunţări se fac. Umblu cu un costum cam 3-4 ani, dar mai am şi unul

mai bun, mai de demult…

A.G.: –Păi, să ne adresăm angrosiştilor cu pricina care or să fie

cei dintâi care vor huidui presa scrisă. Păi ce treabă mai are şi presa ?

20

.A.N.: –Presa scrisă pentru unii angrosişti ar trebui să fie ca un

apendice al jertfei petrecute pe baricadele revoluţiei din decembrie.

Pentru că dacă vreunul din marii afacerişti sau chiar tarabagii, îşi

închipuie că ei ar fi putut să beneficieze fără jertfa acelor martiri

nevinovaţi, repet nevinovaţi, şi fără sprijinul acestei prese, mai mult sau

mai puţin interesate să cultive sentimentul de proprietate, de dreptate şi

de civism, se înşală. Eu vă garantez că Piaţa Moldovei, să dăm un

exemplu local, ar fi fost deja în posesia unui singur personaj din

Vrancea, dacă nu am fi trezit nişte conştiinţe, care au încercat să mai

bareze câte puţin pofta şi lăcomia. Și am fi luat astăzi carne poate la

7000 de lei kg, în loc de 3500, sau am fi fost nevoiţi să nu-i mai avem pe

amărâţii ăia de tarabagii care plătesc câte 20000 de lei metrul pătrat de

tarabă şi care ne vând nouă, de exemplu, produse mai ieftine decât în

magazinele de lux.

A.G.: –Domnule Neagu, ca unul care aţi bătut adesea pe la

porţile scrisului, care de atâta timp încoace bateţi la aceste porţi, ce

părere aveţi, este presa a patra putere în stat ? În statul nostru,

considerat de drept, şi dacă răspunsul va fi negativ, spuneţi-mi ce

perspective acordaţi presei pentru următorul, hai să zicem, deceniu?

Gh.A.N.: –Într-o lume civilizată, presa nu este a patra putere în

stat. Este chiar prima putere care își permite să informeze. Așa încât,

orice semnal care dăunează societăţii, colectivităţii în sine, semnalat de

presă, să fie imediat luat în consideraţie. La ora actuală toată lumea se

plânge că presa nu este a patra putere în stat.

Ei, să ştiţi că noi avem, din fericire pentru judeţul acesta, câteva

personalități politice şi administrative care au cap pe umăr. Nu ştiu exact

cât de civilizaţi şi cât de cultivaţi sunt, dar am văzut semnale de răspuns

favorabile. Am zis că și cetăţenii din acest judeţ se pot mângâia din

când în când, cu sentimentul adevărat de dreptate. Mai am câteva

exemple destul de concludente: Ce-am semnalat noi despre cartierul de

ţigani de la Mărăşeşti, cu Modruzeni, acum vreo şase luni de zile de a

ajuns să fie transmis de Europa liberă. Sau, ce-am semnalat cu

întâmplările mai puţin plăcute din sectorul de sănătate. Am primit

semnale că unii oameni de la putere, acţionează și în virtutea celor

semnalate de noi. Asta ne bucură şi ne dă sentimentul utilităţii, pentru

că suntem oameni cu un anumit gen de umor, dar cu un umor benefic.

A.G.: –Deci vă consideraţi responsabil pentru igiena socială.

Pentru tot ce se întâmplă ca presă.

21

Gh.A.N.: –Absolut! Nu se poate presă fără aşa ceva.

A.G.: –Dvs. nu numai că faceţi presă, dar şi citiţi presă, sunt

convinsă, nu v-am întrebat dar sunt convinsă că citiţi foarte multă presă.

Spuneţi-mi, după părerea dvs., se vinde mai degrabă presa de scandal

? Cumva de la Revoluţie încoace s-a creat o revoluţie chiar în aceste

zile în care tot se discută dacă este o revoluţie sau este altceva, deci

folosim totuşi acest termen ca un instrument în discuţia noastră.

Gh.A.N.: –Revoluţia tinerilor, hai

s-o folosim aşa.

A.G.: –Fie şi pentru că este o

revoluţie care a adus libertatea cuvântu-

lui şi tot este de ajuns.

Gh.A.N.: –Exact.

A.G.: –Dacă oamenii de spirit,

care după cum spuneaţi dvs., şi-au

înăbuşit cuvintele 50 de ani, atunci au

izbucnit pur şi simplu şi atunci este

obligatoriu să se bucure de această

libertate constituţională. Deci credeţi că Revoluţia a adus după sine

transformarea unui public cititor amorf, cum era până la ‘89, pentru că

ziarele asta ne ofereau în general, şi literatură, deci în afară de literatura

de specialitate practic nu mai exista nimic altceva.

Gh.A.N.: –Aşa este.

A.G.: –S-a creat un public specific, specios, un public hrănit de o

presă care a fost câteodată şi bolnavă?

Gh.A.N.: –Nu, dvs. aţi spus un termen, specios. Este un public

specios, şi am să vă spun de unde. Încă de pe vremea comunismului,

unii cetăţeni, să mă ierte telespectatorii, poate unii se vor simţi jigniţi,

ieşeau în balcoane şi băteau covoarele, îşi întindeau izmenele la

vedere, era generaţia venită fără cultura şi educaţia necesară în bloc.

Ţigani au fost în bloc, au ars parchetul, asta a fost…

A.G.: –Focuri de tabără.

Gh.A.N.: –Exact. La apartament. De ce să ne surprindă atunci

când aceeaşi oameni necultivaţi, necivilizaţi, preferă să citească violuri,

furturi, decât să cerceteze cauza violurilor. Şi atunci consider că presa

aceasta care a apărut, de scandal, face un serviciu puterii, pentru că

puterea în felul ei nu a analizat şi nu-i convine să analizeze din diverse

motive, care-s cauzele multor anomalii sociale, pentru că astea sunt

22

anomalii. Şi toată lumea ia faptul ca atare, pe cine a mai omorât cutare,

pe cine a mai violat, tot felul de babe, de tinere supuşi unor penitenţe

ieşite din comun. Violenţe au existat dintotdeauna, sunt şi mai mari,

tocmai pentru că libertatea a fost înţeleasă de unii ca pe un drept

personal de a se manifesta. Funcţie de intelectul şi cultura fiecăruia.

Într-un fel se manifestă cel care n-a avut șansa să acceadă spre cultură,

şi într-un alt fel se manifestă libertatea la cel care cât de cât a trecut prin

oarece instruiri care l-au ajutat să devină om.

A.G.: –Da. Dacă ar exista o societate utopică, atunci ziarele ar

dispărea. Totuşi, ar deveni monoton să scriem numai despre lucruri

bune. Monotonia n-ar exaspera şi n-ar obosi şi cele mai bune intenţii ?

Gh.A.N.: –Nu, ar stresa. Şi-ar aduce undeva la o societate de

alienaţi, pentru că citind permanent acelaşi lucru, ar interveni lipsa de

interes. Lipsa de interes duce la apatie, iar apatia este soră cu

alienarea. Şi în condiţiile acestea, am avea de a face cu o societate

lipsită de interes, intrată într-o apatie cum vedem în filmele SF ale anului

două mii şi nu ştiu cât, în care pe nimeni nu mai interesează nici de ce

curge robinetul, nu mai interesează absolut nimic…

A.G.: –Practic nu mai există robinete, că e extirpată cauza.

Gh.A.N.: –În condiţiile acestea s-ar ajunge la o societate complet

anormală. Anormalitatea unei lumi utopice ar crea presă utopică,

conştiinţe utopice şi viaţă utopică. Ei, eu nu sunt atât de speriat. Dacă

cineva a avut curiozitatea să citească ce spunea Seneca despre tinerii

din vremea lui, s-ar fi îngrozit. Iată că tinerii ăia au ajuns până la epoca

de astăzi, aşa cum este ea, şi tinerii de atunci s-au maturizat. Acum şi

tinerii noştri se pot maturiza. Trebuie în schimb să nu uităm niciodată că

avem o obligaţie morală şi materială ca să oferim tinerilor posibilităţi mai

mari, pentru că ne va fi şi nouă mai bine.

A.G.: –Deci rămâne, domnule Neagu, să mulţumim lui Dumnezeu

că ne-a pus ca popor, ne-a pus o soartă destul de inedită în ansamblul

ei, destul de originală şi care hrăneşte o presă şi mai originală, şi mai

trăznită decât este soarta acestui popor în această perioadă. Doreaţi să

mai adăugaţi ceva ?

Gh.A.N.: –Mi-ar fi teamă să zic să mulţumesc lui Dumnezeu,

pentru că uneori e în dezavantaj. Ne mulţumim că suntem o ţară bogată

şi că întindem mâna pe fereastră şi apucăm fructul, chiar fără ca să-l

muncim. Şi am devenit puţin cam lenevoşi, în genere. Şi în condiţiile

acestei comodităţi poate că nu ne-ar fi stricat puţin deşert, nu ne-ar fi

23

stricat puţină Elveţie, ca să ne apucăm să cărăm cu sacul pământ fertil

prin curtea casei noastre, şi am deveni mai conştienţi şi mai muncitori.

A.G.: –Asta face deja obiectul unei alte discuţii. Eu vreau să

păstrez înainte de sărbători pentru telespectatori un ton puţin şăgalnic,

la limita care vine foarte bine.

Gh.A.N.: –Dar urecheala părintească, daţi-mi voie s-o spun, în

final…

A.G.: –Vă rog…

Gh.A.N.: –Aceasta a fost, când am spus că nu ne-ar fi stricat

puţină Elveţie, sau puţină Sahară, ca să ne dăm seama că trăim cu

adevărat într-o ţară bogată, pentru că mulţi n-au conştientizat. Şi atunci

vom avea şi răsplăţi pe măsură. Şi vom putea chiar să le pretindem pe

măsură.

A.G.: –Şi mai mult ca sigur că nu este un românism gol ideea că

poporul român este într-adevăr falnic şi dotat cu virtuţi excepţionale. Dar

asta este treaba psihanaliştilor, psihologilor, istoricilor s-o stabilească, şi

foarte curând, ca să ne recăpătăm propria demnitate. Totuşi presa, noi

doi cel puţin o credem, avem datoria cea mai înaltă de a forma ceea ce

va fi mâine, ceea ce este astăzi…

Gh.A.N.: –Eu gândesc că nu numai datoria asta, că de format

toată lumea se ocupă cu formatul acesta, începând de la fundaţii şi

organizaţii neguvernamentale care formează, deformează, au diverse

tendinţe…

A.G.: –Atunci informarea…

Gh.A.N.: –Informarea este într-adevăr prima…

A.G.: –Vorba lui Sartre…

Gh.A.N.: –Rămânerea în patrimoniu a informaţiei, asta e foarte

important. Ne mândrim noi peniţarii faţă de dvs. audio-vizualul că avem

acest avantaj de a rămâne într-o colecţie la o bibliotecă, sau la un

cetăţean particular şi peste 100 de ani cineva o să deschidă Jurnalul de

Vrancea şi o să spună: Domnule, uite ce scriau ăştia pe vremea aceea

şi cum era societatea din punctul nostru de vedere pe vremea aceea.

A.G.: –Dar şi eu pot să-mi iau revanşa să spun că televiziunea,

audio-vizualul îţi oferă prilejul să trăieşti clipa vie, când eşti în contact cu

telespectatorul, cu ascultătorul, cu cel care este la capătul celălalt şi

intensitatea aceasta poate să fie o voluptate la fel de mare cu aceea de

arhivare. Şi acum depinde şi de temperamentul celui care deserveşte

respectiva ramură a presei. În legătură cu ce spuneam acum la final, cu

24

formarea, şi dvs. v-aţi ferit de termen, era o capcană şi bine aţi făcut că

v-aţi ferit, că v-aş fi spus oricum că e o capcană, într-adevăr presa are

doar datoria de a informa. Ce se întâmplă cu cromozomii cetăţeanului

după ce au fost impregnaţi cu aceste informaţii e treaba lui. Şi aici mi-

am adus aminte de vorba lui Sartre care spunea: Iată ce-am reuşit eu

să fac din ce-au făcut ei din mine. Deci să sperăm că Jurnalul de

Vrancea va fi în continuare chiar mai mult decât ceea ce este şi de

fiecare dată când telespectatorii noştri, cetăţenii noştri, vor avea ceva de

spus sunt convinsă că paginile Jurnalului de Vrancea vor găzdui ideile

lor, mărturisirile lor, cultura şi civilizaţia pe care o transmite.

Gh.A.N.: –Fiţi convinsă că sub această publicaţie pusă la

dispoziţia cetăţenilor nu se ascunde nicio cacealma, ci efectiv o avem la

dispoziţia cetăţenilor. Poziţia cetăţenilor poate fi mai mult sau mai puţin

obiectivă, dar noi o punem la dispoziţia lor ca pe ceva important. După

aceea urmează ca reacţiile de răspuns din rândul celorlalţi, al semenilor,

să confirme justeţea acestui act de civilizaţie pe care-l facem.

A.G.: –Pentru că este Crăciunul şi pentru că acum este frumos

să-ţi faci urări, eu vă urez să fiţi la fel de vital şi de plin de umor ca până

acum.

Gh.A.N.: –Vă mulţumesc şi vă doresc să ne întâlnim poate la

anul pe vremea asta cu daruri multe pentru cetăţenii care ne ascultă sau

ne citesc.

A.G.: –Vă mulţumesc stimaţi telespectatori pentru atenţie. La

revedere!

25

Emisiunea Voci din tunelul tranziției

la Studioul de Televiziune Focșani.

Anul 2004- la Zilele Orașului Mărășești

Gheorghe Andrei Neagu: –În tumultul pe care l-am auzit până la

intrarea în sala casei de cultură, în special voci tinere care participă la

Ziua oraşului Mărăşeşti, mi-am permis să mă opresc puţin şi să-l rog pe

dl. Mircea Novac să ne vorbească despre ce a însemnat şi ce înseamnă

Mărăşeştiul pentru domnia sa.

Mircea Novac: –Pentru mine este existenţa mea generală, m-am

născut, am copilărit, pot să spun că formarea mea înseamnă

Mărăşeştiul, faptul că sunt un ziarist la ora actuală de 46 de ani fără

întrerupere şi un scriitor bătrân, de asemenea, faptul că am realizat

până acum 20 de romane despre oamenii mării, unde i-am însoţit.

Gheorghe Andrei Neagu: –Spuneţi-mi, cum sunt oamenii pe

care i-aţi reîntâlnit în Mărăşeşti, vizavi de oamenii mării din cărţile dvs. ?

Mircea Novac: –La Mărăşeşti am lansat mai multe cărţi. Astăzi

am fost invitat şi m-am bucurat că particip la prima zi din cele trei din

sărbătoarea oraşului Mărăşeşti.

Gheorghe Andrei Neagu: –Spuneţi-mi, cum apare Mărăşeştiul

în ochii dumneavoastră, de ziua patronului, Sf. Mihail ?

Mircea Novac: –Eu, ca ziarist, trec de mai multe ori pe an prin

această localitate de

naştere a mea şi înainte

de ‘89, şi mai demult, şi

acum. Cu regret trebuie

să spun că nu numai eu

am constatat, sau nu

numai eu simt, durerea,

a ceea ce există astăzi,

când vin la Mărăşeşti şi

mă culc în patul unde m-

am născut în casa

bătrânească şi ascultam

dimineaţă la ora 6 sirena fabricii Chimica. Mă apucă o emoţie cumplită

cu atât mai mult cu cât ştiu că această fabrică nu mai există, că oameni

26

nu mai sunt acolo să producă ceea ce producea în urmă cu zeci de ani,

de parcă acest signal al fabricii ar vrea să convingă pe locuitori că totuşi

ceva, ceva se va întâmpla în viitor şi oamenii se vor întoarce şi vor avea

de lucru aici în Mărăşeşti.

Gheorghe Andrei Neagu: –Aşa este, domnule primar Răileanu?

Pentru că dumneavoastră l-aţi însoţit pe dl Novac. Îmi permit să vă pun

şi dvs. o întrebare. Ce simţăminte aveţi în această zi, a patronului

Arhanghelul Mihail, pentru oraşul pe care l-aţi păstorit imediat după

Revoluţie, şi pe care vă gândiţi să-l păstoriți dacă veţi îzbândi după

alegerile viitoare ?

Virgil Răileanu: –Cu regret trebuie să spun că mi-e tot mai

penibil, pentru că de la intrare vezi că e ediţia a doua, deşi este a patra,

chiar dacă a schimbat pe Sf. Gheorghe cu Sf. Mihail, este ediţia a patra

şi au fost mult mai frumoase celelalte, e părerea mea, m-aţi întrebat ca

şi cetăţean, este oraşul din ce în ce mai jos, viaţa, nivelul de viaţă este

tot mai scăzut, copiii sunt tot mai debusolaţi, noi, învăţământul,

profesorii, nu mai simt nicio plăcere, n-am putut să aduc azi nici un

coleg aici, afară de acest minunat coleg Neculai Aurel, care nici nu-i din

Mărăşeşti, profesează aici, ceilalţi au refuzat fiindcă nu se mai merită,

spun toţi. Cred că nu s-au făcut în aceşti trei ani mai nimic din ceea ce

se putea face, decât s-a aşteptat, s-a stat şi sigur că viaţa oraşului a

devenit tot mai anostă, tot mai banală şi oamenii sunt tot mai necăjiţi. Iar

fabrica ori celelalte instituţii, eu cred că ar trebui să cheme cu mai multă

insistenţă oamenii, eventual, ferească sfântul, să-i adune aşa cum au

mai făcut-o şi altădată, să ia odată taurul de coarne. Trebuie făcut ceva,

nu se mai poate.

Gheorghe Andrei Neagu:–Domnule profesor, întâlnirea cu

scriitorul şi publicistul Mircea Novac ce a însemnat astăzi pentru dvs. ?

Virgil Răileanu: –O reluare a unui fir început acum cinci ani,

pentru tot aici a mai lăsat dumnealui cărţi, a fost mai frumos ca astăzi,

îmi pare rău că nu sunt modest, pentru că atunci a fost frumos, de la

judeţ au venit o mulţime de colegi scriitori, o mulţime de colegi profesori,

de colegi de presă, au venit chiar şi parlamentari.

Ni s-a pus casa de cultură la dispoziţie, a fost spectacol, a fost

sala mare, nu ca acum, nu frig, foaierul, a fost expoziţie, lumini, a fost o

minunăţie, o frumuseţe, m-am simţit într-adevăr bine, iar de la Focşani a

venit chiar şi dl. consilier Puiu Siru, care atunci era consilier, şi nu

inspector şi… a venit d-na Virginia Paraschiv, au fost atâtea

27

personalităţi atunci, senator Cătuneanu şi alţii. Şi toţi s-au simţit bine, s-

au simţit foarte bine, a fost o lansare reuşită, iar acum este pentru a

treia oară când eu fac această… îmi fac datoria de inimă, de suflet

pentru dl. Novac să învăţ

copiii mei să citească

aceste cărţi de aventură

pe mările şi oceanele

planetei, şi chiar şi mai

mult de atât, pentru că

ultima carte a dumnealui,

Bucuria unei drame,

numai dacă iei oximoronul

din titlu şi tot sugerează s-o citeşti, ca şi alte titluri sugestive. Dumnealui

are 20 de cărţi, una mai frumoasă decât alta, mai ales pentru tineret şi

copii.

Gheorghe Andrei Neagu: –Ce vă îndeamnă să reveniţi, faţă de

observaţiile pe care le-a adus așadar dl. profesor Răileanu, pe aceste

plaiuri ale copilăriei, ale familiei dvs., ale trecutului dvs. ?

Mircea Novac: –În toamna aceasta intenţionam, de fapt, şi de ce,

fiindcă sunt cumplit de ocupat cu gazetăria aceasta, care mă smulge

efectiv din activitatea mea pasionată literară şi vreau, am vrut şi vreau

să mă retrag aici să mă ascund, cum le spuneam celor de la Bucureşti,

să pot să termin un volum, un roman despre mare, că am vreo cinci

care aşteaptă să le termin, şi că nu se poate, Mircea Novac trebuie să

apară şi la anul în librării cu noul roman. Şi eu sunt convins că, mă rog,

aşa m-am născut, am genă de-asta de om muncitor. Din aceea, şi

pentru literatură, foarte înrăit, ferm şi sunt convins că la anul, poate prin

luna mai sau iunie o să am o carte despre oamenii mării în librăriile ţării.

Gheorghe Andrei Neagu: –Urându-vă ca anul şi romanul să

devină o deviză viabilă în activitatea dvs. îmi permiteţi să vă doresc

distracţie plăcută în continuare, atât cât pot să se ofere în aceste zile de

restrişte la Mărăşeşti, şi să sperăm ca seara, când petele de întuneric

estompează petele celelalte de păcate ale urbei, să devină pentru dvs.

o seară plăcută, şi sper ca tot ceea ce se străduiesc să facă unii şi alţii

să vă aducă aminte în ani şi ani că şi Mărăşeştiul este o oază de suflet

şi lumină, mai ales că dl. prof. Răileanu, din câte ştiu, poate să facă şi

mai mult în ceea ce înseamnă lumină pe acest picior de plai vrâncean.

28

Virgil Răileanu: –Ajung şi eu încetul cu încetul să zic, sper să nu

ajung totuşi acolo, că nu se merită, pentru că astăzi au fost trei

manifestări minunate domnule Neagu, trei manifestări care puteau să fie

minunate. Au fost frumoase dar puteau să fie minunate. O lansare a mai

multor cărţi, pentru că dl. Novac a venit cu 7 dintre romanele sale, care

erau necunoscute majorităţii tinerilor din sală. Apoi a fost o prezentare a

revistei Clio, cu nişte copii minunaţi care fac ceva deosebit, este singura

revistă şcolară din judeţ şi se pare că nu prea mai are concurenţă în

ţară, revistă şcolară unde materialele sunt excepţionale, şi cu

reproduceri sau chiar articole primite din străinătate.

Apoi acest concurs de literatură pe care a trebuit să-l forţăm, să-l

dăm peste cap, să-l grăbim, să-l accentuăm, pentru că a venit Angela

Similea, au venit alţii. Mie mi-a plăcut Angela Similea de când o ştiu.

Dar să dai peste cap nişte concursuri literare, istorice, de cultură, numai

pentru că trebuie să primeşti cântăreţi, şi nu mă refer la ea, că ea e

mare, mă refer la alţii mult mai mici, aduşi cu bani grei din afara

judeţului, nici nu ştiu cum se cheamă formaţia aceea, nu se poate aşa

ceva. Acolo s-au dat milioane, o groază de milioane, iar pentru copilaşii

ăştia, noroc cu dl. Vlase, care a dat şi la revista de istorie 250000, şi mie

250000, am mai pus eu 100, am mai găsit câte ceva ajutoare pe ici pe

acolo, am mai dat nişte cărţi, dar se poate, nişte copii şi nişte tineri, din

milă, de colo, de acolo, adunaţi câţiva lei ca să le dai într-un plic acolo şi

altora să arunci milioanele pe apa gârlei într-un oraş atât de sărac, şi

momente din acestea…

Gheorghe Andrei Neagu: –Nutresc speranţa că la anul, un sfânt

Mihail patronat cum trebuie să ne regăsească în condiţii mult mai bune.

Vă mulţumesc că aţi fost alături de mine în această seară.

O voce deosebită la Tunelul tranziţiei în această seară, este

vocea dl. Octavian Ursulescu. Bine aţi venit d-le Octavian Ursulescu.

Octavian Ursulescu: – Cât pe aici să cred că dl. Neagu vrea să

anunţe un solist de muzică uşoară, când a spus o voce.

Gheorghe Andrei Neagu: –Nu, n-aţi ştiut, este vorba despre o

emisiune pe care o produc pe studioul local, Voci din tunelul tranziţiei şi

culeg tot ce e mai reprezentativ la această sărbătoare a Sf. Mihail din

Mărăşeşti. Bine aţi venit, din nou !

Octavian Ursulescu: –Bine v-am găsit ! Şi oricum sună foarte

frumos, o voce în concertul acesta al vocilor care încearcă să supra-

vieţuiască în această tranziţie pe care fireşte nu se putea să ocolească

29

şi cultura. Şi iată că această frumoasă, tradiţională, străveche

sărbătoare creştină, de Sfinţii Mihail şi Gavril, cum este sigur corect,

sunt doi sfinţi, şi Gabrieli, şi Gabriele, iată-ne pe toţi aici la Mărăşeşti.

Am spus iată-ne, fiindcă mi-a făcut plăcere să pot să o rog şi să o

conving pe d-na Angela Similea, această artistă extraordinară, să bată

drumul către Mărăşeşti împreună cu mine, fireşte, la invitaţia d-lui

primar, care şi-a amintit că atunci când mai fusese primar la Mărăşeşti,

cu mulţi ani în urmă, a avut o colaborare extraordinară cu d-na Angela

Similea, probabil că o să povestească chiar dânsa în interviul pe care

sunt sigur că o să i-l luaţi. Nu vreau eu să desconspir această

întâmplare care a făcut-o pe Angela Similea deşi avea un program

foarte încărcat în aceste zile, să vină astăzi aici.

Gheorghe Andrei Neagu: –Ştiu că şi dvs. aveţi un program

foarte încărcat. De aceea mă bucur că vă avem printre noi, printre

oamenii din Mărăşeşti, printre vrânceni, şi vă rog să-mi deconspiraţi dvs.

puţin din tainele prezenţei dvs. şi ale programului care vi l-aţi făcut în

această seară pentru noi.

Octavian Ursulescu: –Era inevitabil să mă descoaseți, totul a

început la marele festival al viei şi vinului la care am fost prezentator şi

unde dl. vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, dl. Marian Oprişan, mi

l-a recomandat pe dl. primar, a zis: ”este un om extraordinar, încearcă

să-l ajuţi cum poţi, pentru că sigur tranziţia nu a ocolit nici această

sărbătoare a Mărăşeştilor”, dar faptul că pe dl. primar l-am simţit atât de

încrâncenat, de dornic să ofere locuitorilor ceva, m-a făcut şi pe mine să

accept să vin aici, deşi mâine trebuie să plec într-un alt turneu, la

noapte va trebui să mă întorc în Bucureşti, nu va fi foarte uşor, dar iată,

când mai vezi oameni care vor facă ceva, nu numai în domeniul culturii,

pentru că eu sunt convins că dânsul este un primar bun din toate

punctele de vedere, un om care iubeşte cultura nu poate fi un om care

nu-şi iubeşte cetăţenii şi care să nu încerce să-i servească. De aceea

am lăsat şi eu totul deoparte, sigur, profitând de faptul că am venit cu

doamna Angela Similea cu maşina dumneaei, am mai schimbat o

vorbă, pentru că, paradoxal, nici noi, cei din lumea aceasta artistică nu

ne întâlnim foarte des. Asemenea manifestări, asemenea spectacole ne

dau şi nouă ocazia să mai schimbăm impresii, să mai aflăm câte ceva

despre viaţa fiecăruia dintre noi. Deci eu revin la Mărăşeşti, n-aş putea

să spun după câtă vreme, oricum, după mulţi ani, ce să vă zic…

30

Gheorghe Andrei Neagu: –Cum îl găsiţi faţă de acum mulţi ani

în urmă ?

Octavian Ursulescu: – Ce să vă spun ? Despre casa de cultură

din Mărăşeşti se spune că este cea mai friguroasă din ţară, oricum una

dintre cele mai friguroase. Constat că nu s-a schimbat nimic, e la fel de

friguroasă, dar cu siguranţă publi-

cul entuziast face să dispară şi să

ridice temperatura în sală, nu mai

contează că este frig, asta proba-

bil că n-a mai ţinut de dl. primar,

dacă ar fi reuşit să ne dea şi căl-

dură ar fi fost minunat. Oricum,

dânsul a încălzit câteva săli pen-

tru a ne simţi bine. Iar faptul că a

reuşit să aducă aici pe Angela

Similea pentru o anumită generaţie, care a reuşit să aducă şi pentru cei

mai tineri trupa Exotic, spune foarte multe despre eforturile dumnealui

încununate de un succes deplin.

Gheorghe Andrei Neagu: –Maestre, eu vă mulţumesc, şi vă

consider un maestru şi să-mi scuzaţi acest, mă rog, adagio care îl fac la

numele Octavian Ursulescu. Vreau să vă mai întreb încă un lucru apoi

nu vă mai sâcâi, vă las liniştit. Dacă ar fi să vă invităm şi la anul, de Sf.

Mihail, aţi mai veni ?

Octavian Ursulescu: – E bine ca telespectatorii dvs. să ştie că

încă nu a început spectacolul, dar sunt convins că nimic din impresiile

bune pe care le-am enunţat aici nu se vor modifica, din contra, bănuiesc

că impresiile vor deveni superlative, aşa că mi-e foarte greu să vă spun

ce voi face eu anul viitor. Dacă voi fi sănătos şi voi fi în ţară, nimic nu

mă va putea împiedica să revin la Mărăşeşti. Acum, nu ştiu, va fi acelaşi

primar ?

Gheorghe Andrei Neagu: –Dacă dvs. veţi mai vorbi aşa frumos

despre el, cu siguranţă că poate să aibă succes.

Octavian Ursulescu: – Mai are dreptul să candideze ? Eu nu ştiu

acum…

Gheorghe Andrei Neagu: –-Are, are dreptul.

Octavian Ursulescu: – Nu vreau să facem noi campanie

electorală, am spus acest lucru pentru că poate va fi alt primar care nu

mă va dori pe mine ca moderator al spectacolului, important este

31

altceva: ca şi ediţia a treia a acestei ediţii a Mărăşeştilor să existe

indiferent că noi sau alţii vor fi aici. Pentru Mărăşeşti, mai ales în

această perioadă de tranziţie, cum spuneaţi dvs., este un eveniment

unic. Nu ştiu câte oraşe din ţară, mult mai mari, mult mai puternice, mult

mai bogate, îşi permit ca în această perioadă să aducă pe Angela

Similea, trupa Exotic, o groază, uite, am programul aici, orchestra Ţara

Vrancei, orchestră formidabilă, cu dansatori, trupe tinere, şi Octavian

Ursulescu, fireşte.

Gheorghe Andrei Neagu: –Urându-vă succes, vă mulţumesc că

aţi avut amabilitate să intrați alături de mine în casele vrâncenilor. Încă o

dată succes în această seară şi în carierea dvs. viitoare. Şi pentru că

scriitorul Novac ne-a vorbit despre singura revistă de istorie a elevilor

care mai există în acest judeţ, şi poate nu numai în judeţ, am să dau

cuvântul, să prezinte chiar întemeietorul ei domnul Aurel Neculai şi tot

ceea ce va spune fiţi sigur că este inedit şi în primă audiţie.

Aurel Neculai: – Într-adevăr această revistă de istorie şi artă a

pornit ca o idee de la copiii Şcolii nr. 1 Mărăşeşti, care au demonstrat pe

parcursul acestor doi ani de când noi am scos această revistă, o

inventivitate debordantă, ca un model bun de urmat şi de noi oamenii

mari. Suntem deja la al cincilea număr de revistă, noi am făcut deja o

lansare în 6 august a acestei reviste, care s-a bucurat de o prezentare

în mass-media locală, de pildă Jurnalul de Vrancea i-a făcut o cronică

frumoasă, ceea ce a încântat copiii şi i-a determinat să lucreze în

continuare la această revistă.

Gheorghe Andrei Neagu: –Domnule profesor, respectă pro-

grama?

Aurel Neculai: – Ea este ca o alternativă la programă, să ştiţi,

nimic din ceea ce este această revistă nu se găseşte în manualele de

istorie.

Gheorghe Andrei Neagu: –De ce nu și materiale mai actuale,

nu?

Aurel Neculai: – E o eroare şi e o eroare mare, mai ales că noi

profesorii de istorie nu avem capacitatea şi posibilitatea să avem aceste

manuale, toate, la dispoziţie ca să avem o opinie proprie. Din ceea ce

cunosc şi din aceste manuale pot să-mi fac o părere dar nu cred că este

cazul acum. Eu discut despre revista Clio. Este o revistă deosebită, zic

eu, făcută cu suflet, cu ajutorul unor oameni de mare, mare suflet, unii

care contribuie direct. Avem şansa, onoarea ca să zic aşa, avem

32

oameni care contribuie material la realizarea acestei reviste, precum

domnul Constantin Vlase, un sufletist şi un prieten la revistă de la

început, chiar astăzi am avut, după mine, cea mai importantă reuşită cu

această revistă, este vorba de un simpozion de comunicări ştiinţifice.

Copiii, prima dată şi-au prezentat şi revista şi articole realmente inedite

legate de istoria acestui oraş.

Gheorghe Andrei Neagu: –Chiar simpozion ? Nu vi se pare că

este cam pretenţios termenul?

Aurel Neculai: – Pentru ceea ce ştim noi că ar însemna acest

simpozion, probabil că da.

Însă pentru ei, într-adevăr,

noţiunea asta este accep-

tabilă şi i-a antrenat, cu

atât mai mult cu cât la sfâr-

şit au fost chiar bucuroşi

să primească o sumă care,

într-adevăr, au fost primii

bani pe care i-au câştigat

prin munca lor. E un lucru

deosebit.

Gheorghe Andrei Neagu: –Pentru că s-a vorbit despre sponsori

şi vă văd nedespărţit de sponsorul dvs., domnule Vlase, ce anume v-a

determinat să sponsorizaţi un asemenea tip de revistă?

Constantin Vlase: – Mă măguleşte faptul că-mi spuneţi sponsor.

Nu cred că este vorba de o asemenea denumire. Eu am scos nişte bani

din buzunarul propriu ca să stimulez aceşti copii, care sunt nişte copii

deosebiţi şi care într-adevăr fac un lucru deosebit cu această revistă.

Sub îndrumarea profesorului lor şi mai ales a inimosului profesor

Nicolae.

Gheorghe Andrei Neagu: –Domnule Vlase, dvs. puteţi să

scoateţi banii aceia pentru Robingo, de exemplu. Totuşi, de ce i-aţi scos

pentru această revistă?

Constantin Vlase: –Sigur că puteam să-i scot pentru Robingo, la

care nu joc, pentru că nu-mi place să stau seara să mă uit atâta timp la

televizor să văd Robingo.

I-am scos pentru că eu sunt un copil al Mărăşeştiului. Şi tot ceea

ce am făcut pentru copiii Mărăşeştiului, am făcut în amintirea faptului că

eu copil fiind am fost un copil necăjit, şi dacă-mi dădea cineva o

33

bomboană, era un mare lucru pe timpul acela. Asta este dorinţa mea, ca

să îndulcesc puţin viaţa copiilor şi să-i ajut dacă pot să facă ceva şi

creativ în acest domeniu.

Gheorghe Andrei Neagu: –Mai aveţi din câte ştiu un premiu

Vlase. Puteţi să ne spuneţi ceva despre ce înseamnă premiul Vlase ?

Constantin Vlase: – Da, tot în această idee, cu doi ani în urmă,

la liceul din Mărăşeşti unde am învăţat şi eu ca elev un premiu care se

numeşte premiul Vlase, cu o sumă modestă, 500.000 de mii de lei şi

care se înmânează celui mai bun elev al liceului. Sigur, alegerea celui

mai bun elev al liceului rămâne la latitudinea liceului. Eu doar am fixat

nişte criterii, pe baza cărora să aleagă pe cel mai bun elev al liceului. Şi

eu am creat o diplomă frumoasă şi înmânez în fiecare an această

diplomă şi acest premiu celui mai bun elev al liceului.

Gheorghe Andrei Neagu: –Ce gânduri de viitor aveţi stimate

domnule profesor în legătură cu Clio ?

Ion Neculai: – Vreau să vă spun că atunci când am lansat nr. 2,

am avut onoarea să fac un interviu pe Radio Iaşi şi le-am spus aşa: am

scos două numere, n-aş vrea să mă opresc pentru că, copiii sunt într-

adevăr încurajaţi şi interesaţi să facă acest lucru şi dovadă că am ajuns

la numărul cinci, cu toate greutăţile materiale pe care realmente le

întâmpinăm. Ea are într-adevăr un caracter artizanal, e făcută aşa

tocmai ca un protest la ceea ce se întâmplă din punct de vedere

economic, social, în România de astăzi, când Rodipetul este plin de

reviste ilustrate, noi facem o revistă poate cu tehnica secolului 19, dar

cu sufletul mileniului 3. Şi vreau să vă spun că ea va avea viaţă cât voi fi

eu, mai ales că sunt aceşti copii de la care porneşte această idee şi

această revistă, pentru care sunt mulţumit.

Gheorghe Andrei Neagu: –Sunteţi convins că după ce nu veţi

mai fi dvs. veţi găsi deja un urmaş care să vă înlocuiască la cârma

revistei ?

Ion Neculai: –Este bună întrebarea. Cred că din punctul de

vedere al copiilor, lucrul acesta este posibil să aibă o urmare. Sper şi

cred că se va găsi şi un om care să-mi ţină locul, pentru că un dicton

mai vechi spune că nimeni nu este de neînlocuit. Şi eu cred în asta.

Gheorghe Andrei Neagu: –Vă doresc succes! Domnule Vlase,

dvs. aveţi gânduri de viitor în legătură cu buzunarul propriu în materie

de sponsorizări ?

34

Constantin Vlase: –Eu am trăit toată viaţa cu un principiu: decât

să sufere prietenia, mai bine punga. Eu nu sunt excentric, dar îmi place

să fac daruri, daruri plăcute celor necăjiţi. De fapt acţiunile acestea

organizate cu ocazia zilei Mărăşeştiului, este singura de fapt acţiune, a

mai fost un concurs de creaţie literară, a mai fost o masă organizată cu

veteranii de război şi cu pensionarii, la care eu am contribuit într-adevăr

substanţial, să zic şi mese rotunde, între tineri şi bătrâni şi s-au

schimbat idei deosebit de interesante. Sper că şi pe viitor voi fi unul din

cei care susţin activităţile culturale din oraşul Mărăşeşti.

Gheorghe Andrei Neagu: –Dorindu-vă buzunare pline şi gânduri

bune, vă mulţumesc că aţi fost alături de mine în emisiunea Voci din

tunelul tranziţiei şi pot să vă garantez că vom fi alături de dvs. la toate

iniţiativele culturale pe care le veţi iniţia.

Constantin Vlase: –Vă mulţumim!

Gheorghe Andrei Neagu: –Stimaţi telespectatori, am un moment

deosebit în emisiunea noastră, aceea de a vă prezenta momentul de

senzaţie al acestei seri, prezenţa primei doamne a scenei muzicii

uşoare româneşti, Angela Similea, la Mărăşeşti. Bine aţi venit, stimată

doamnă !

Angela Similea: –Mulţumesc foarte mult pentru urare. Și

mulţumesc că am fost invitată.

Gheorghe Andrei

Neagu: –Spuneţi-mi, aţi

mai fost vreodată în Mără-

şeşti ?

Angela Similea: –

Eu am mai fost în Mără-

şeşti dar motivul pentru

care am primit această

invitaţie fără să stau pe

gânduri este legat tot de o

venire a mea la Mărăşeşti

cu foarte, foarte mulţi ani în urmă, când acelaşi primar era şi atunci şi

când, aflând într-o noapte că suntem înzăpeziţi la câţiva kilometri de

Mărăşeşti, a făcut tot ce i-a stat în putinţă să ne trimită utilaje, să ne

aducă aici, în orăşel, şi ne-a încălzit cu ceaiuri şi toată lumea a sărit în a

ne sprijini şi a ne oferi un cât de cât confort, aşa cum românul ştie să fie

o gazdă bună. Dumnealor aici, la Mărăşeşti au fost extraordinari, s-au

35

purtat extraordinar cu noi, până dimineaţă au deszăpezit drumul spre

pod, şi aşa am reuşit dimineaţă să ne continuăm drumul spre Bucureşti.

Această amintire a revenit cu o forţă extraordinară în momentul în care

dl. primar m-a sunat şi m-a rugat să vin la această mare sărbătoare a

oraşului. Şi cum eu nu uit niciodată şi nu doresc niciodată să rămân

datoare, mi s-a părut firesc să răspund invitaţiei din tot sufletul,

gândindu-mă la ce minunaţi au fost dumnealor cu 15 ani în urmă.

Gheorghe Andrei Neagu: –Având în vedere sentimentul nobil

care vă leagă de oraşul Mărăşeşti, spuneţi-mi dacă aţi găsit vreo

diferenţă între seara când aţi fost scoasă din zăpezi şi seara când

Arhanghelul Mihail patronează spiritul şi cugetul acestui micuţ orăşel

vrâncean.

Angela Similea: –În noaptea aceea, pentru că noaptea am ajuns

atunci, toată lumea era înfrigurată, dar un soi de bucurie copilărească

stăpânea pe toţi cei ce se aflau în jurul nostru spre a ne da o mână de

ajutor şi spre a se bucura de prezenţa noastră, astăzi însă am observat,

nu fără surpriză, plăcută de altfel, manifestări deosebite, dezvelirea unui

monument, inaugurarea unei secţii, multă lume adunată la casa de

cultură pentru a sărbători această minunată zi ce aparţine oraşului. E

adevărat că şi acum e un început de iarnă, dar fără zăpadă. Aş fi dorit

să ajung aici şi într-un alt anotimp să văd ce înseamnă frunza, ce

înseamnă iarba, cum sunt florile, cât de gospodari sunt locuitorii…

Gheorghe Andrei Neagu: –Poate că o să aveţi timp odată să

staţi mai mult, să vedeţi că sufletul oamenilor acestora este minunat, dar

permiteţi-mi să vă mai pun o întrebare, ştiu că trebuie să intraţi în

concert, dezvăluiţi-ne cam ce suprize le veţi face acestor oameni de

care vă leagă o amintire atât de plăcută.

Angela Similea: – Nu ştiu dacă se mai numesc surprize piese

care deja au pătruns în sufletul publicului, dar, trecând peste această

idee, sper ca programul ce l-am alcătuit, să dovedească într-un fel

recunoştinţa pe care le-o port pentru noaptea de acum 15 ani.

Gheorghe Andrei Neagu: –Daţi-mi voie să vă urez mult succes

şi să vă mulţumesc că aţi fost alături de mine în emisiunea Voci din

tunelul tranziţiei în toate casele vrâncenilor care se va difuza peste

numai o jumătate de oră.

Angela Similea: – Mulţumesc, succes, şi vă sărut pe toţi.

Gheorghe Andrei Neagu: –Şi noi vă mulţumim, sărut-mâna!

36

Interviu electoral realizat la

Studioul Televiziunii Focșani în 1996

Adriana Gavriliu: –Bună seara doamnelor şi domnilor. În

această seară invitatul nostru este dl. Gheorghe Neagu, candidat la

funcţia de deputat pe locul 2 în Partidul Alianţa Verde Ecologistă,

condus de Victor Eduard Gugui. Bună seara domnule candidat!

Gheorghe Andrei

Neagu:–Bună seara!

A.G.: –Îmi pare rău că m-am

încurcat puţin la denumirea

aceasta, şi nu întâmplător, este

puţin mai ciudată…

Gh.A.N.: –Partidul este o

componentă a Alianţei Naţional

Liberale Ecologiste (A.N.L.E.),

formate din Partidul Naţional

Liberal Câmpeanu şi foştii ecologişti care s-au înregistrat sub denumirea

de PAVE

A.G.: –Nu vă temeţi că electoratul vă va dibui cu greu pe listă,

dacă sunteţi ascuns sub o denumire atât de complicată ?

Gh.A.N.: –Noi avem o poziţie favorizantă pe buletinul de vot,

suntem chiar în dreapta sus…

A.G.: –Şi sigla dvs.?

Gh.A.N.: –Sigla este bradul verde cu o săgeată într-un cerc.

A.G.: –Deci stimaţi telespectatori, bradul verde cu o săgeată

într-un cerc este sigla acestui partid. Domnul Gheorghe Neagu s-a

născut în anul 1949 în judeţul Neamţ, comuna Trifeşti, s-a aclimatizat

din anul 1976 în Vrancea, a lucrat la Direcţia Muncii, apoi director în

domeniul asistenţei sociale, până în 1993 când a scos primul ziar

particular din Vrancea, este vorba de Jurnalul de Vrancea. Este căsă-

torit, are trei cărţi de specialitate în domeniul sistemului informaţional, un

roman, un volum de nuvele. În Vrancea a început să lucreze în anul

1974, cu lucrări de ameliorări şi hidroameliorări La Motnău, Nereju şi

Valea Sării. De atunci iubeşte Vrancea şi se pare că a rămas cu totul al

ei. Anul acesta a devenit consilier judeţean pe lista PNL-Câmpeanu, iar

37

în vederea alegerilor generale este candidat la funcţia de deputat, locul

2, în ANLE. Domnule Neagu, partidul din care faceţi dvs. parte doreşte

să ofere o alternativă la celelalte, poate zeci de programe şi doctrine

care stau pregătite să intre sub nasul alegătorilor. Spuneţi-mi ce

alternativă propune partidul dvs. ?

Gh.A.N.: –Să nu mai facem greşeala din 1992 când dl. Radu

Câmpeanu n-a candidat la prezidenţiale şi a lipsit naţia română de o

ofertă serioasă. De data aceasta, în alianţa pe care o avem cu domnii

de la ecologişti, suntem ferm convinşi că unei naţii atât de inteligente şi

de sănătoase în gândire, cum este naţia română şi vrâncenii mai ales,

nu le stă rău dacă se gândesc la oferta noastră electorală care se

structurează pe câteva puncte extrem de substanţiale şi de larg interes.

Liberalismul prin ceea ce înseamnă el, ca valoare şi ca funcţie politică,

înseamnă libertate de

acţiune, înseamnă o scutire

de taxe pentru cei care-şi

încep activităţile de orice

gen la început de drum.

Înseamnă pe lângă tot

ceea ce oferă alţii, o mai

mare deschidere spre

liberalismul internaţional. Nu este un secret faptul că liberalii au o

internaţională liberală la care oricând au putut apela.

Un exemplu a fost când, în guvernul Stolojan, liberalii domnului

Radu Câmpeanu au scos ţara din iarna lui 1992, aducând credite fără a

mai fi rambursate de la greci, 600 de milioane de dolari, şi petrol şi tot

ceea ce a fost nevoie pentru ca să ieşim după mineriadele de care s-au

făcut vinovaţi politicienii din acele timpuri. Este interesant că astăzi

lumea, mă refer la cei implicaţi la evenimentele din 1992, parcă nici n-ar

fi trăit acele vremuri, şi le trec cu vederea cu mare lejeritate.

A.G.: –Ca şi o naştere, revoluţiile se uită repede.

Gh.A.N.: –Noi am fost atunci în postura de a fi acuzaţi că am

colaborat cu preşedintele Iliescu. Nu, noi n-am colaborat cu preşedintele

Iliescu, noi am colaborat cu ţara. Ţara avea nevoie atunci, într-un

moment critic, de a ieşi din criză. Am făcut dovada că putem. Am adus

căldură în casele oamenilor, am adus liniştea de după mineriade şi am

adus un nou suflu, ca să zic aşa în ceea ce înseamnă privatizare, în

ceea ce înseamnă libertate de acţiune, pentru că orice a însemnat

38

guvernul Stolojan cu liberalii care au fost în el, orice i s-ar putea

reproşa, numai faptul că n-a fost democratic, că n-a făcut alegeri

corecte şi că n-a avut o mare deschidere către occident. Bazându-ne pe

memoria vrâncenilor şi pe sufletul lor, am zis că ar fi de neiertat dacă

aceiaşi liberali, astăzi, nu şi-ar dovedi oferta şi nu şi-ar pune la dispoziţia

vrâncenilor o nouă variantă politică. Să promitem sau să acuzăm pe

cineva nu ne stă în caracter. Ceea ce vrem este doar să atenţionăm.

Atunci când ai voinţă politică, voinţa de a face şi oameni pregătiţi pentru

aşa ceva, poţi să treci cu pieptul deschis în faţa alegătorilor. Și se vede

de fapt că, prin intrarea noastră în Consiliul Judeţean din anul acesta,

au început deja să se producă unele mutaţii, să fie cu mai multă

seriozitate legate lucrurile între ele, chiar şi între opoziţie şi puterea

actuală, chiar şi între membrii diverselor grupări politice din opoziţie.

Credem şi sperăm ca, prin ceea ce venim să oferim, să fie de bun augur

şi credibil pentru vrâncenii noştri. În plus, aducem noutatea ecologiştilor

autentici, cei conduşi de dl. Victor Eduard Gugui, personaj cunoscut

încă din seara zilei de 22 decembrie când a dat citire manifestului către

țară, și cred că lumea n-a putut uita ce patos şi ce dăruire sinceră a avut

dumnealui în seara acelei zile deosebite şi după aceea. Este directorul

revistei Baricada, a ziarului cotidian Meridian și un militant permanent

pentru dreptate, pentru prosperitatea neamului românesc. În aceste

condiții, vă dați seama că suflul ecologist de o curățenie morală, de o

curățenie politică, de curățenie a mediului adus în rândul liberalilor

domnului Radu Câmpeanu, nu poate fi decât benefic. La rândul lor,

ecologiștii nu pot trăi decât într-o societate prosperă, prosperă la toate

nivelurile. Pentru că, să fim sinceri, și printre pedeseriști sunt liberali

care sunt inconștienți și nu-și dau seama că sunt liberali. Cum erau și în

timpul comuniștilor. Erau destui oameni, și directori, și oameni serioși

care aveau atitudine liberală față de ceea ce făceau, bineînțeles,

suportau unii consecințele, mai erau luați, criticați, sancționați chiar

pentru ceea ce făceau. Iată că acum, toți cei care vor să facă ceva,

venind în jurul nostru și în sprijinul nostru, au și libertatea de a face. Noi

le promitem acest lucru.

A.G.: –De ce credeți dvs. că alternativa liberală ar fi de preferat

unei oferte social-democrate sau de evident stânga, în care protecția

socială e elementul central, se știe că e important pentru un popor, cum

sunt românii, acest punct numit protecția socială.

39

Gh.A.N.: –Doamnă, de circa șase ani în România se tot

protejează social. Adică, s-au tot împărțit bunuri create în vremea

comuniștilor. Valori noi, foarte puțin s-au adus în punga și în viața

omului de zi cu zi. Este nevoie acum să se creeze valori noi.

Liberalismul creează.

În cei 140 de ani de guvernare liberală

cât a fost în România, s-a pornit de la vremea

lui Kogălniceanu și de la primii liberali ca

Brătianu și s-a ajuns până la guvernul

Tătărăscu și alți liberali care au fost în

perioada de prosperitate interbelică, să se

convingă nația română că liberalismul văzut

sănătos, pe principii adevărate, poate aduce

bunăstare. Vă spun că este îngrijorătoare

starea în care o națiune tot așteaptă cu mâna întinsă, sau este împinsă,

de fapt, să fie servită sub paravanul unei așa-zise protecții sociale cu tot

felul de sume simbolice, de pensionare, în jur de 10000 de lei la CAP,

de tot felul de ajutoare sociale. Ele pot fi adevărate și reale. Eu am

lucrat într-un domeniu destul de precis, domeniul acesta al asigurărilor

sociale, al ajutoarelor sociale și am avut situații când primarii din

comune, din dorința de a-și face capital politic, umpleau câte un autocar

și îi făceau handicapați. Ei, nu există, de bun simț, la un vrâncean, cum

ar fi mama mea, de exemplu, să fie, la 67 de ani, beneficiară a unei

pensii de handicapat. Nu, ea poate fi beneficiara unor pensii de

bătrânețe, sau a uzufructului valorilor aduse de urmași, de nația

întreagă, de generația tânără. Nu se poate trece cu vederea, că

asemenea gen de politică a dus la creșterea mortalității, că nu mai

avem un spor natural de populație, că astăzi le este frică vrâncenilor să

aibă 5-6 copii, pentru că-și dau seama că n-au cu ce-i crește și că toate

greutățile acestea, puse cap la cap, nu mai pot să poarte denumirea de

protecție socială. Protecția socială se poate acorda acelor categorii cu

adevărat ajunse în impas, acelor categorii care n-ar putea să se

integreze într-o societate sănătoasă puse pe adevărate valori. Iată că

liberalismul spune: Hai să facem valori, să venim cu bunăstarea în

casele noastre, să venim cu tot ce înseamnă libertate de acțiune. Îți dau

un singur exemplu: Văcăroiu a recunoscut recent că cca. 48% din

datoriile diverșilor agenți economici către stat au fost aduse la bugetul

centralizat. Restul au fost ba amânate, ba eludate, ba economie

40

subterană. Ce-ar fi fost dacă taxele, accizele, TVA-urile și toate astea

reprezentau jumătate din cât reprezintă acum ? S-ar fi rulat bani în

continuare, s-ar fi creat noi valori, și la bugetul statului ar fi ajuns sume

mai mari. Este atât de simplu de înțeles acest lucru, fiscalitatea, care la

ora actuală îngrădește libertatea de acțiune, duce de râpă orice inițiativă

de investitor, de dezvoltare pe baze sănătoase și reale… Ce înseamnă,

în asemenea condiții, perpetuarea protecției sociale ? Vin niște

osmanlîi, niște arabi, niște cetățeni cu 2-300 de dolari, se fac mari

patroni și aflăm după aceea că fraudele lor vizavi de statul român se

ridică la miliarde și miliarde și miliarde. Ei, nu este posibil ca românul de

aici să nu aibă credite care să-i asigure libertatea de mișcare, s-i

asigure o prosperitate de pe urma căruia statul nu poate decât să

profite. Eu nu cred că un oraș de oameni, bogați, un județ de oameni

bogați, cu niște viticultori care să nu fie nevoiți să-și trimită la marii

mamuți de prelucrare a vinului din Vrancea strugurii pe 400-500 de lei,

un județ care să-și poată permite să strige în Parlament aidoma lui Moș

Ion Roată. Pentru că județul are mari tradiții în ceea ce privește

democrația și lupta pentru dreptate și adevăr și libertate, nu cred că un

județ ca acesta nu merită să aibă la ora actuală o ofertă din partea unor

oameni cât de cât onești. Nu spun că eu sunt cel mai desăvârșit om, dar

pot să asigur electoratul vrâncean că am pus suflet prin tot ceea ce am

făcut, prin Jurnalul de Vrancea, prin funcția de consilier județean, prin

activitățile mele de a ajuta 400 de handicapați la Odobești din toată

Moldova. Nu cred că poate să vină cineva și să spună că nu are

încredere în ceea ce fac eu ca persoană și că eu nu voi avea curajul să

reprezint în Parlamentul României interesele vrâncenilor. Interesele

vrâncene sunt apropiate sufletului meu, ei își doresc să trăiască bine, ei

își doresc să aibă familii sănătoase, ei își doresc să fie liberi de inițiativă,

că aici a fost întotdeauna o zonă efervescentă din punct de vedere al

schimburilor economice încă înainte de Unirea Principatelor. Aici era

vama, se făceau negoțurile între cele două părți ale Unirii celei mici, să

zicem așa, iar tradiția nu a putut să fie uitată de urmașii vrâncenilor de

pe vremea lui Cuza. Și atunci, cum poți tu un partid ajuns în urma unei

doctrine sociale și a unei conjuncturi care a fost imediat după ’89, cum

poți tu să vii și să neglijezi aceste cerințe vitale ale oamenilor din

Vrancea. Noi nu vrem să neglijăm asta, dimpotrivă, noi vrem să oferim o

gură de oxigen întreprinzătorilor vrânceni și să-i ajutăm pe cale

legislativă, cu facilități care să reprezinte nu numai scutiri de taxe, nu

41

numai înlesniri, ci și înființare de bănci, cu credite favorizante pentru

viticultori, pentru țăranii agricoli, pentru toți lucrătorii, de fapt, care

doresc să facă ceva, pentru că cei șase ani de guvernare, plus politica

ceaușistă care a fost înainte, au îmbătrânit populația.

Vom avea în curând spaima să

vedem terenuri nelucrate pentru că,

efectiv, nu va avea cine să le lucreze.

Regret că n-am avut onoarea să stau

într-un dialog direct cu puterea sau cu

ceilalți opozanți de marcă și numeroși a

județului. Eu cred că dintr-un dialog din

acesta și dumnealor ar fi avut de

câștigat. N-aș vrea să lungesc prea

mult discuția pentru că nici nu mai e

timp dar, la ora actuală, între ceea ce

am văzut că au oferit chiar în studioul

dumneavoastră diverși candidați veniți

în Vrancea și ceea ce vreau eu, în

numele meu personal, și al partidului și al Alianței Național Liberale

Ecologiste, cred că pot să afirm că sunt deja un bun cunoscător al

problemelor vrâncene. Mai pot să afirm că am și participat ca ziarist la

refacerea obștilor, împreună cu senatorul Cătuneanu, ne-am dus în

majoritatea comunelor de munte, la redarea unor terenuri abuziv

confiscate, vedeți cazul de la Urechești, vedeți o serie de alte și alte

situații, la recunoașterea unor merite, a unor valori pe care astăzi toată

lumea nu mai vrea, nu mai are timp să se ocupe. Am fost poate singurul

om care am strâns copiii talentați într-un volum și am făcut o antologie

cu ei. Ca o speranță. Din puținii bani pe care-i avem. Ei, alții care sunt

plini de bani la ora asta, în numele protecției sociale, n-au făcut nimic

pentru așa ceva. Mi se pare că este cazul, ca s-o spunem răspicat,

chiar acum în ultimul ceas, când mult timp nu mai este până la

introducerea buletinului de vot în urnă, să le oferim vrâncenilor un

vrâncean autentic, prin adopțiune, dacă vor să mă considere așa, din

’74 și până acum. Sunt niște ani care pot fi luați în considerație și care

cred eu că mă vor face să mă uit cu sinceritate în ochii dumnealor, în

orice clipă, în orice moment. Te-am ales, ne-ai făcut de râs sau ne-ai

făcut așa cum suntem noi, falnici, în Parlamentul țării. Eu cred că au

nevoie de un glas, o voce autentică, sinceră, onestă, care dorește în

42

Vrancea ca lumea să trăiască mai bine și într-o democrație mai

autentică, chiar nu este o greșeală de exprimare, mai autentică. Nu pot

nega că există democrație, dar oarecum de împrumut. Au ajuns chiar să

spună că e o democrație balcanică și cred nu e departe de adevăr

această categorisire, ori eu vreau să fim europeni cu adevărat, dar nu

atât bătând la porțile europenilor, ci aducându-i pe europeni aici și

demonstrându-le că aici au ei ce învăța, ce lua de la noi. Noi, la rândul

nostru, să ridicăm și noi pretenții că le dăm dar nu oricum. Le dăm dar

într-un climat de schimb și de onestitate în afaceri așa cum îi stă bine

oricărui întreprinzător, și mai ales celui vrâncean.

A.G.: –Sunteți ziarist și doriți să intrați în politică. Ce afinități

credeți că există între politică și ziaristică ?

Gh.A.N.: –Afinitățile sunt extrem de multe dar vreau să mă

opresc doar la câteva. Eu nu pot să zic că am făcut ziaristica cea mai

adaptată unui anumit moment. Eu am pus mâna pe bardă și am început

să demontez răul de la rădăcină. Un politician autentic, asemenea

ziaristului care a încercat să se lupte cu structuri mafiote, fără nicio jenă,

vă spun, și fără teamă, așa trebuie să facă și în Parlament. Dacă nu are

în el curajul și tăria morală de a contribui cu adevărat la asanarea

morală a acestei țări, politicianul trebuie să-și vadă de treabă. În același

timp, nu am fost un tip extrem de categoric, am lăsat o poartă deschisă

de dialog, am dat drept la replică și oamenilor din presă, care m-au

insultat în fel și chip, prin dreptul la replică. Am încercat, pe de altă

parte, așa voi face și în politică, voi lăsa o poartă deschisă pentru dialog

tuturor celor care au ceva de spus, dar cu o singură condiție: să fie în

favoarea nației române. Alte afinități ar putea fi marea deschidere către

tinerețea acestei nații. Eu sunt sincer îngrijorat și mă gândesc că voi

ajunge în curând la o vârstă când voi regreta că n-am făcut mai mult

pentru tinerii care vor trebui să-mi ia locul. Mai există afinități,

întotdeauna am ridicat în Jurnalul de Vrancea un semnal pentru bătrânii

care sunt neglijați, neocrotiți de tot felul de instituții de asistență socială,

sunt cunoscute cazurile celor de pe la stadion, cazurile cerșetorilor, pe

care am încercat să-i ajutăm, nu să scoatem o lege și să-i băgăm în

pușcărie, cum se procedează în ultima vreme. Nu, ci să le creăm

condiții ca să n-ajungă cerșetori. Aceasta este esența liberalismului și a

jurnalismului autentic. În condițiile acestea, eu am încercat să fiu, pe

undeva, de folos acestei zone geografice a țării, și cred că dacă voi

reuși să strâng aspirațiile vrâncenilor alături de persoana mea, să

43

reprezint și în Parlament un ton și un tonus nou în ceea ce privește viața

politică. Nu mi-ar fi ușor, și în presă este foarte greu, ești târât prin

tribunale, și în politică este la fel de greu. În ambele situații am avut tăria

morală să merg până la capăt, indiferent dacă am pierdut sau am

câștigat. Câștig în numele celor mulți, sunt fericit! Pierd în numele meu,

eu singur să plătesc oalele sparte. Dar nu am încercat niciodată să aduc

prejudicii unor oameni onești, cinstiți și care n-au la ora actuală puterea

de a se bate. Eu zic că pot să mă bat pentru ei.

A.G.: –Doamnelor și domnilor, vi s-a prezentat în această seară

domnul Gheorghe Neagu, care candidează ca deputat locul 2 la

A.N.L.E. Să repetăm pentru telespectatori care este semnul dvs. de

identificare.

Gh.A.N.: –Semnul de identificare este un brad cu o săgeată, iar

ca poziţie avem locul 8 la Senat, iar la deputaţi locul 20. Se pot găsi pe

buletinele de vot.

A.G.: –Doamnelor și domnilor, aici se încheie primul studio

electoral din această seară, vă mulţumesc domnule Gheorghe Neagu şi

rămâneţi în continuare alături de noi. La revedere!

44

Interviu acordat Studioului de Televiziune Focșani-2006

Reporter: –Care mai este condiția de scriitor în Provincia

Europeană Vrancea?

Gheorghe Andrei Neagu: –În urmă cu vreo câteva zile, din

dorința de a mai lua pulsul cititorilor, m-am deplasat în comuna

Gologanu din județul Vrancea. Comună mai nou înființată, dar cu

potențial. Eram împreună cu scriitorii vrânceni din Asociația Duiliu

Zamfirescu, actori de la Teatrul Municipal Focșani și un cantautor din

Panciu, cu o voce deosebită, o chitară rece asezonată și cu textele

aferente unor mari simțiri.

Primarul ne prezenta unei săli

arhipline, unde tocmai strânsese mai

mulți săteni, să le comunice despre

intrarea în U.E., apoi ne lasă să le reci-

tăm sătenilor. Cum erau cam de vârsta

noastră, se înțelege că făcuserăm ace-

leași șapte clase cu aceeași programă

școlară, mi s-ar fi părut firesc să nu-i

văd surprinși la auzul unor enunțuri

poetice din Eminescu, Topârceanu etc.

etc.

Eroare. Taman când unul din

colegi își propusese a le desfăta auzul

cu versuri alese din Topârceanu, o voce din sală țâșni din forfoteala și

scârțâitul scaunelor de plastic: Cântă bă, ceva populară!!!

Cam asta-i condiția scriitorului român în acest început de mileniu.

Așa e cu începuturile. La început de an nu rămâi decât cu oboseala

petrecerii și…ca să nu fiu deosebit de cinic, speranța și idealurile care te

îndeamnă să mergi mai departe pentru un început de veac nou, care-i

de fapt tot o continuitate de generații, de factori sociali in schimbare.

La oraș e si mai și. Îți propui să te vezi cu cititorii și nu se adună

în jurul tău nici măcar o duzină de părtași la o serată poetică. Altfel,

când îi întrebi, se dau loviți de soartă, de indiferență, de lipsa de interes

al creatorilor față de el, cetațeanul dornic de cultură.

Și daca vrei să-l iei in serios, te păcălești de nu te vezi. A rămas

doar sa rămâi în așteptarea unui interes sporit din partea autorităților

45

locale, pentru că la București abia de-și mai ajung lor, centralilor, de a

se băga in seamă, dar să se mai intereseze de un poet sau de un

prozator din provincie.

Buzura, cum a plecat din capitală, cum l-au șters din catastifele

simpozioanelor culturnice bucureștene. De chestia asta s-a prins

Brumaru și a dat în porno, reușind ca din când în când, să mai fie

chemat pe la câte o șușanea literara. N-ai să-l vezi pe Manolescu, în

calitatea lui de președinte al condeierilor români și nici pe vreun

vicepreședintele său, să se îngrijească de promovarea vreunui prozator

din provincie, cu atât mai vârtos cu cât încă de la instalarea în funcție s-

a văzut un fel de ambasador la UNESCO și și-a tras un mașinoi la scara

USR de multe zeci de mii de euro, de parcă a dat bunăstarea peste

penițărimea română.

De altfel, despre cultură pot afirma că este o noțiune variabilă.

Noțiunea este greu de definit, mai ales când unii șefi de cultură au o

viziune cu totul anapoda despre profilul de scriitor.

Te duci într-o localitate la o întâlnire cu cititorii. Se dă ordin

directorilor de case de cultură să închidă porțile scriitorilor. Adică: ești

scriitor, luptă-te pe străzile pustii. Cu așa culturnic, ce profil de scriitor să

mai ai?

Personal sunt dezgustat de profilul dorit scriitorului vrâncean. In

plus, scriitorul vrâncean trebuie să-și ceară voie ca să prezinte o carte,

să inițieze o activitate literară reală, etc.etc. In alte părți de Românie o fi

altfel?….

Nu cred că trebuie să vedem in scriitorul român un țap ispășitor

pentru păcatele societății românești în general. Risc să afirm că sciitorul

român își continuă zbaterea de a ieși din fantomatica sau reala literatură

de sertar, publicând chiar texte scabroase, scatologice sau sexualiste

de parcă Villon n-ar fi existat până acum în literatură, și nici erotismul

din insula Lesbos, despre care noi făcurăm vorbire in Oglinda Literara.

Tinerii basarabeni sunt în top la Polirom și Romania Literara și se

bucură de sprijin de la Editura Vinea și redacția Tomis, ba chiar se

stropșesc ritos la Vlahuță, Creangă, Eminescu… Și asta cu larga

sprijinire a lui Manolescu, Liiceanu, Cărtărescu s.a. Câtă literatură porno

nu se afla pe vremea comuniștilor prin toaletele publice, nu va mai

povestesc, că a venit Bradea, Komartin, și Vlădăreanca să ni le pună în

pagina de la început de mileniu.

46

Rep: –Si totuși, ce ați realizat în aceste condiții de provincie

europeană mioritică ?

Gh.A.N.: –In anul 2006 am reușit să scot deja celebra casetă

ESENȚIALE cu 16 autori

vrânceni, membri ai Asociaţiei

Culturale Duiliu Zamfirescu din

Vrancea, să fiu inclus în

Dicționarul General al Literaturii

Române sub egida Academiei

Române cu revista Oglinda

Literară, (care are deja peste

4ooo de vizitatori pe situl

www.oglindaliterara.ro, plasân-

du-se cu 3 locuri deasupra trustului care editează Dilema Veche,

Academia Cațavencu.

În plus am intrat și în Dicționarul biobibliografic a lui Sasu, iar dl.

prof.dr.Ion Rotaru m-a inclus într-o Istorie a Literaturii Romane de la

origini…, cu o prezentare destul de amplă. In plus, am apărut într-o

antologie PROZA.RO scoasa la Editura Paralela 45, și lucrez de zor la

romanul “Un securist de tranziție”, pe care-l public în foileton doar

pentru că nu-l pot termina altfel, pentru că în majoritatea timpului, alerg

după sponsori pentru revistă.

Pentru anul 2007 voi relua și îmbunătăți unul sau două volume,

dar lucrez și la un nou volum de proză scurtă. De Festivalul Duiliu

Zamfirescu nu mai vorbesc pentru că l-am cedat Primăriei Focșani.

Primarul Bacinschi a eșuat în anul 2006, ca acesta să redevină ceea ce

a fost. Poate că la anul….

În plus l-am oferit și Consiliului Județean Vrancea alături de un alt

festival ce cred că ar fi semnificativ pentru aceste meleaguri: ”Miorița”.

Îmi mai propun să scot o noua ediție de ESENȚIALE în care să intre

măcar 20 de scriitori din asociația noastră și să mențin Oglinda Literară

la parametri europeni cu un nou look și o nouă structură pe care s-o

lansez din ianuarie.

Numai să mă țină sănătatea….

Rep: –Ce momente de glorie pot sta la baza literaturii române?

47

Gh.A.N.: –Întrebare riscantă. Despre ce moment glorios vorbim,

românesc sau cu răsunet internațional? Dacă ar fi unul al literaturii

române ar fi Coresi. Mai departe… orice înșiruire de nume ar fi, ar

semăna cu tentativa topului celor din televiziune, a celor mai mari

români.

Şi totuși, momentul cel mai glorios,

așa ai formulat întrebarea, este momentul

Junimea. Numai că, cei ce se dau

cunoscători ai Junimii îi contestă sau trec

sub tăcere componenta masonică. Cred că

dacă Junimea nu ar fi fost masonică, nu s-

ar fi realizat mare lucru. Titu Maiorescu a

fost mai întâi de toate un frate, chiar și

pentru Eminescu despre care se știe că nu

era mason cu acte în regulă în Romania,

deși in Austria pare că se comporta ca

atare… Cred că efectele principiilor fraterne

au pogorât și asupra lui Ciprian Porum-

bescu, dar și asupra lui Conu Iancu, prelungindu-se până la Sadoveanu,

ultimul Mare Maestru al Francmasoneriei Române. Din păcate, unii,

chiar scriitori, ridiculizează cu o ignoranță damnabilă rolul masoneriei în

destinul cultural românesc, unde Bălcescu, a fost la rându-i mason,

revoluționar și om de cultură.

Când comuniștii s-au prins de binefacerile adoptării și respectării

principiilor masonice, și-au propus să adopte și ei așa ceva, (vezi

intarsia din furnirul lambriului sălii de festivități -ochiul- de la Hotel

București) numai că premizele lor au fost eronate și n-a ieșit mare lucru.

Nici Carol al II-lea cu toate fundația lui culturală n-a reușit să

realizeze mare lucru după ce și-a permis să interzică masoneria ca un

dictator veritabil. Iată de ce consider că Junimea a fost un moment

glorios prin valorile promovate in literatura română.

Rep: –Aveți prieteni sau prietenii literare ?

Gh.A.N.: –Am prietenii literare cu mai mulți din cei implicați în

această breaslă și chiar am curajul să afirm că sunt prieten, în orice caz,

mă simt mai aproape de oamenii de caracter, care nu aduc între mine și

ei infatuarea, trădarea, și care mă înțeleg și mă sprijină în tot ceea ce

fac. În zilele noastre este greu de realizat o prietenie a la Eminescu și

48

Creangă, poate și pentru că prietenia lor este deja istorie și nu o

prezență vie. Azi cine știe ce s-ar mai fi legat intre ei…

Sunt prieten cu mulți confrați de la Dinu Rachieru din Timișoara,

la Cassian Maria Spiridon din Iași, de la Magda Ursache și Cezar

Ivănescu tot din Iași, la Viorel Savin din Bacău, de la Gheorghe Istrate,

Romeo Pitulan si Florentin Popescu din București, la Florin Paraschiv,

Ioan Dumitru Denciu, Ștefania Oproescu din Focșani. Practic nu urăsc

pe nimeni. Mă feresc de impostorii care aduc tensiune, disconfort

mental și blocaj.

Dacă ar trebui să istorisesc pătăranii cu unii dintre prietenii literari,

ar trebui să vorbesc prea mult la aceasta întrebare și nu este timp.

Uite de pildă, vine Regele Mihai la Mărășești. Cum era de față și

domnul academician Breban, ii spun in șoaptă: ”Domnule academician,

ce-ar fi dacă Regele ar dori să reînființeze Fundația Culturală Regală?-

Buna idee Neagule, ai din partea mea tot sprijinul’’. Zis și făcut.

Mă apropii tiptil de Majestatea Sa,

mă strecor pe lângă primarul Emilian

Brașov taman când îi întindea cartea de

onoare ca să-și pună cuvintele în ea și-i

spun: ”Majestate, vorbesc în numele

domnului academician Nicolaie Breban,

nu ați dori să refaceți fundația culturală?

–Da, da, da, a venit monosilabic răspun-

sul regal. Cum îl știam cam fudul de-o

ureche, repet întrebarea. Același răs-

puns:-Da, da da…

Șireata de Simina Mezincescu,

văzând uluirea de pe chipul meu, s-a și

apropiat cu o carte de vizită în mână,

îndemnându-mă s-o sun ca să rezolvăm problema. Numai că înainte de

a o suna, domnul Breban îmi spune sa facem un statut, eventual după

modelul vechiului statut, cum era si normal. Când mi-a adus domnul

Pitulan o copie după statutul fundației de la academie, am rămas

perplex; fundația nu fusese desființată de comuniști, deși proprietățile,

de la zăcămintele de sare la fabrica de chibrituri si alte alea, îi fuseseră

naționalizate. Se înțelege de la sine că era inutil să mai refacem noi

ceva ce nu fusese desființat.

49

Sau alta. Aflu cu stupoare ca boierul și poetul Conachi din

cărturărimea trecută a donat un conac la Țigănești, lângă Tecuci,

Academiei Romane. Comuniștii au făcut în el un SMT, apoi școala de

perfecționare pentru agronomi, după care l-au dat siderurgiștilor

gălățeni.

După ce indianul Mittall a cumpărat Combinatul Siderurgic,

conacul de la Tigănești a rămas bun de privatizare. Și în loc de pelerinaj

pentru scriitori, era gata, gata să

se încheie tranzacția în favoarea

unui cârnățar. Am făcut scrisori

de la Eugen Simion, la confrații

din Filiala Uniunii Scriitorilor de

la Iași, dar fără prea multe

șanse de izbândă. Aflu mai

zilele trecute, că donația lui

Conachi n-a mai ajuns nici la

Academia Romană. E pustiu și se dărâmă. Și am mai putea aduce în

patrimoniul USR, dacă prietenul Cassian s-ar bate ceva mai mult pentru

stațiunea de la Strunga, unde s-ar putea înființa un festival internațional

de poezie, cu secțiuni după modelul sârbesc de la Struga.

Rep: – Sunteți un scriitor împlinit, fericit ?

Gh.A.N.: –Împlinit? Ce om se poate declara împlinit? Nu ești

împlinit nici până când mori. Chiar și atunci mai ai ceva de făcut, dacă ai

oarece valoare. Am fost mai împlinit după cinci ediții ale Festivalul Duiliu

Zamfirescu, când mi s-au promis o mulțime de lucruri, dar mi s-a dus pe

apa sâmbetei împlinirea, când secătuit de fondurile proprii, am încercat

să-l ofer autorităților locale ca să-l continue. Aș fi fost un pic mai împlinit

dacă în cei 5 ani de existență a revistei Oglinda Literară l-aș fi simțit pe

primarul Bacinschi al Municipiului Focșani stipendiind măcar odată

revista noastră.

Cât despre fericire, ce să mai vorbim. Sunt fericit pe termen scurt,

până la livrarea sentimentului. Caragiale era cât pe ce să fie fericit. Dar

nu i-a mers. Și cum să-mi meargă mie, tocmai mie. Dar ce sunt eu ca să

fiu și fericit….

Rep: –Care este cartea la care ați avut greutăți sau care v-a

chinuit cel mai mult?

Gh.A.N.: –Ai să râzi, dar cartea care m-a chinuit cel mai mult a

fost Raționalizarea Sistemului Informațional nicidecum o carte de

50

beletristică. Noroc ca am fost plătit cu un salariu pentru ea, pentru că eu

o scriam și alții semnau.

Dacă țin la o carte cu adevărat, mărturisesc aici și jur, că țin la

toate. Ele sunt copii mei. Am vreo 12 titluri publicate și încă multe altele

în lucru. Cam puțin pentru cât mi-aș fi dorit să am. Dacă aș mai trăi o

viață…

51

Interviu din Revista „SUD” din Bolintin,

8 sept. 2009

Constantin Carbarău: –Domnule

Gheorghe Neagu, sunteţi de mai mulţi ani

redactor-şef al revistei „Oglinda literară”. Cum

a apărut publicaţia dvs? Ce v-a îndemnat să

o înfiinţaţi?

Gheorghe Andrei Neagu: –Revista a

apărut în urma dorinţei scriitorilor Dumitru

Pricop, Ion Panait, Corneliu Fotea,

Constantin Ghiniţă – astăzi toţi decedaţi - de

a avea o tribună de unde să se poată

exprima în urma dispariţiei publicației Revista V., ca urmare a decesului

altor doi scriitori vrânceni: Traian Olteanu şi Florin Muscalu. Este judeţul

lovit cel mai tare şi cu cei mai mulţi dispăruţi din lumea scrisului într-un

interval de timp atât de scurt. Şi, deşi mă număram printre fondatorii

publicaţiei Revista V, alături de cei decedaţi şi împreună cu Ioan

Dumitru Denciu şi Ştefania Oproescu am putut continua prima iniţiativă

literară pentru că familile decedaților au crezut că este mai bine să

moară şi Revista V. Şi iată-ne în anul de graţie 2000 cu o Asociaţie

Culturală Duiliu Zamfirescu, legal constituită, cu un cenaclu omonim

care a reuşit să strângă în jurul ei cam tot ce era valoare spirituală în

judeţ şi nu numai. Practic Oglinda Literară a apărut la tiparniţa lui Dan

Diaconescu, prin suprimarea cotidianului Oglinda Moldovei, de sub

egida Trustului Oglinda şi asumarea revistei literare sus menţionate.

Primele şedinţe de redacţie au avut loc la sediul PNL – Câmpeanu, al

cărui preşedinte am fost ani de-a rândul. Nu ne-a dat nimeni nici cel mai

mic ajutor financiar, timp de mai mulţi ani de zile, ba dimpotrivă, la o

jumătate de an de la apariţia noastră, a mai apărut o revistă Saeculum

agreată de celebrul Oprișan prin directorul direcției de cultură, domnul

Vlăjie, revistă care a slujit mai puțin cultura vrânceană. Pentru că,

arareori vrâncenii puteau concura cu academicienii şi profesorii

universitari ce-şi publicau cursurile sau op-urile, număr de număr. Sub

coordonarea lui Mircea Dinutz, ba chiar şi a lui Florinel Agafiţei, revista

Oglinda Literară a reuşit să inducă impresia că are vederi de dreapta.

52

Era o imagine pe care am risipit-o cu uşurinţă atunci când am

publicat şi lucrări de autori cum ar fi Gherea, Păunescu, Vadim alături

de Coposu şi alţii. Iată cum, un program bine precizat încă de la primul

număr care anunţa că nu avem culoare politică și că nu vrem să fim

consideraţi ca o revistă de provincie sau o grupare de provincie, şi că ne

dorim situarea la vârful publicaţiilor similare româneşti.

Dacă ar fi să enumăr numele

întemeietorilor acestei reviste nu ar

trebui să fac abstracţie nici de

Ştefania Oproescu, nici de Virginia

Paraschiv, nici de Ioan Dumitru

Denciu, sau Mariana Viky Vârtosu,

nici de Gheorghe Suchoverski, sau

Francu Sava, sau mai ales de

Gabriel Funica. Nu-l voi uita nici pe

Virgil Panait cu toate păcatele sale,

după cum îi voi fi recunoscător tot

timpul Marianei Vârtosu. N-am să-l

pot uita nici pe Lili Goia, Gheorghe

Mocanu sau pe Stan Budeanu. Sau cum să-l uit eu pe Mircea

Ghintuială, administratorul nostru veşnic sau pe Ionica Dobre,

culegătorul tuturor lucrărilor noastre mai mult sau mai puţin onorante,

sau pe omul de bază în tehnoredactare Adrian Mirodone, care ne-a

suportat cu o eleganţă rarisimă toate hachiţele pe care un scriitor le are,

fie că îşi desfăşoară activitatea pe malurile Dâmboviţei sau ale

Milcovului. Lângă ei a venit cea mai tare dinamită a presei literare din

primul deceniu al mileniului trei – Magda Ursache. Dar şi cel mai fin

critic literar Adrian Dinu Rachieru şi marele eminescolog Theodor

Codreanu. Lângă noi a venit şi Matei Romeo Pitulan, cel cununat de

Zoe-Dumitrescu-Buşulenga, ba chiar şi celebra ziaristă română,

deţinătoare a premiului Pulitzer, ce locuieşte în Geneva, Nicolette

Franck. Nu trebuie să-ţi spun că Adrian Irvin Rozei, acest free-lancer al

jurnalismului turistic european din Franţa a venit alături de marele patriot

Valeriu Rusu – profesor la Universitatea din Provence şi de Marilena

Lică Masala, jurnalistă redutabilă ce ne reprezintă revista la Paris, după

cum australianul George Roca şi indianistul George Anca au venit să ne

sprijine în activitate, alături de canadianul Alex Cetăţeanu, unde face

casă bună cu vrânceanca Lucia Cherciu din SUA şi Carmen Săpunaru,

53

altă vrânceancă ce predă engleză prin universităţile nipone. Practic

atâta lume bună s-a perindat prin redacţia dar mai ales prin paginile

revistei încât mă cutremură gândul că am putut deschide porţile atât de

larg prietenilor creaţiei literare.

C.C.: –Este de presupus că la apariţia primului număr v-aţi

propus anumite obiective. Au fost, mai mult sau mai puţin, realizate

acestea?

Gh.A.N: – Deci, pe lângă situarea publicaţiei în rândul celor mai

valoroase reviste literare din România ne propusesem să promovăm cu

orice risc tinerii. De asemenea, ne-am propus să protestăm împotriva

vulgului şi a promovării sexualismului explicit în operele literare. Ne-am

mai propus să promovăm valorile autentice vrâncene în lumea literară

de bună calitate de la nivel naţional, să organizăm un festival naţional

„Duiliu Zamfirescu” prin care să răsplătim pe cei mai buni colaboratori ai

revistei, să promovăm scrierile colegilor de redacţie dar şi ale tinerilor

creatori, să stabilim legături cu scriitorii din diasporă, să mergem în şcoli

şi să redeşteptăm gustul lecturii, să dăm o nouă faţă culturii mioritice

etc. Pentru că am ajuns la realizări pe care iniţial nici nu le crezusem a fi

posibile. Cine şi-ar fi închipuit că o să avem corespondenţi în Japonia,

Australia, SUA, Canada, Italia, Franţa, Germania, ba chiar şi din China,

care să confere unei publicaţii sentimentul că a devenit tribuna

românismului de la un pol la altul. Mărturisesc faptul că, la început, ne

gândeam să facem casă bună cu fraţii noştri din Basarabia, Bucovina şi

Serbia, Adevărul este că românaşii din vecinătatea graniţelor noastre

sunt mai izolaţi unii faţă de ceilalţi decât cei din Canada sau Australia.

Poate şi pentru că vecinii sunt adeseori invitaţi pe la tot felul de

festivaluri şi că reuşesc în felul această să se amăgească cu gândul că

le este bine în starea în care se află. Iată de ce încerc să revin şi să

spun că obiectivele unei

publicaţii care se respectă

se pot schimba de la o

etapă la alta, funcţie de

societate şi mai ales de

anturajul care bântuie prin

paginile ei.

C.C.: –În judeţul

dvs. apar mai multe publi-

caţii literar-artistice. La

54

Odobeşti, la Mărăşeşti, la Dragosloveni şi, bineînţeles, la Focşani.

Credeţi că este atât de avid de cultură, de literatură cititorul vrâncean

pentru a impune apariţia mai multor publicaţii, practic similare, sau la

mijloc sunt orgolii, ambiţii personale?

Gh.A.N: –Domnule Carbarău, să fim serioşi! Ieri am împlinit 60 de

ani şi m-ar bate Dumnezeu de aș minţi într-un fel. Aşa spun mulţi colegi

de condei din afara judeţului, că la Mărăşeşti ar mai fi o revistă similară.

Nu domnule, nu mai există nicio revistă similară în tot judeţul. La

Mărăşeşti Profesorul Nicolae scoate o revistă de istorie „Clio”. E de la

sine înţeles că nu literatura este domeniul prioritar al revistei. La

Odobeşti a fost o încercare a poetului Gh. Istrate şi a directorului

Stoianof, de a determina pe primarul Nicolaş să scoată o revistă lunară

de cultură „Negru pe alb”. Aşa este soarta mea, ca fiecare director de la

cultură să mă caroteze încercând să scoată o altă revistă. Îmi pare rău

că vor rămâne în conştiinţa culturală drept nişte adversari slabi, care au

abandonat rapid încercarea de a minimaliza importanța revistei Oglinda

Literară. Iar la Dragosloveni n-a fost vorba de nicio revistă. A, poate

dacă, faceţi referire la revista „Salonul Literar”, scoasă pe bani publici de

răposatul Corneliu Fotea, care se bucura şi de un salariu cât de cât

acoperitor pentru ca el să-şi continue opera, de care eu n-am avut

niciodată parte. Poate alta ar fi fost şi situaţia revistei Oglinda Literară şi

situaţia mea de scriitor, dacă aş fi avut parte de vreun salariu cât de mic

pentru a putea să mănânc o pâine şi să stau la masa de lucru. Oamenii

politici și patronii n-au dat nici un sprijin unei reviste care le-ar fi adus

mai multă onoare decât le aduce Patapievici cu Iisuşi spânzuraţi cu

falusuri în erecţie şi măgari cu zvastica pe crupă. N-am cui să mă plâng

nici măcar confraţilor. Nenorocirea este că, nu din ambiţii personale

apar şi alte publicaţii, ci pentru că românul se vrea şef şi, pe onoarea

mea că doresc să dau şefia oricărui făcător de revistă vrânceană, fără

nici un ban, doar cu condiţia de a păstra revistei locul ce l-a obţinut în

ierarhia valorică a publicaţiilor româneşti. În acest context chiar fac

strigare: fraţilor veniţi de luaţi revista Oglinda Literară ca măcar s-o

mențineţi acolo unde aţi găsit-o dacă nu s-o duceți mai sus. Şi vă mai

dau ceva: toată priceperea mea de făcător de revistă, atunci când îmi

rămâne timp liber de la masa de lucru. Vă jur cu mâna pe inimă că nu

am nici cea mai mică reţinere. Dacă nu mă credeţi, înseamnă că nu

aveţi în domniile voastre curajul de a încerca, de a răspunde unei

provocări oneste; eu unul m-am cam săturat să fiu victima unor uneltiri

55

de doi bani a unor bârfe dezonorante prin culisele diverselor medii

social-culturale.

C.C.: –Despre unele publicaţii se zice, uneori cu ironie, că sunt

„provinciale”. Ce înţelegeţi dvs. printr-o asemenea caracterizare? Cât de

provincială sau neprovincială este „Oglinda literară”?

Gh.A.N: –Nu este nicio ironie când se spune despre unele

publicaţii că sunt provinciale. Fie din cauză că n-au distribuţie naţională

şi implicit un tiraj corespunzător unei asemenea distribuţii, fie din cauza

unei scriituri lipsite de calităţi sau de deschidere specifică unei culturi

naţionale. Dar cel mai grav, nu este că unii spun pe bună dreptate că

sunt reviste de provincie, ci pentru că asemenea reviste sunt foarte

tupeiste. Se cred buricul pământului, lovesc în stânga şi-n dreapta, fără

discernământ şi fără asumarea criteriilor culturale solide. Mai mult, în

provincialismul lor devin solidare şi-şi fac servicii reciproce de a-şi

acorda una alteia diplome şi certificate de bună purtare, care să le ia

faţa autorităţilor şi bineînţeles şi banii pentru a supravieţui mai mult cei

care semnează în revistă

decât revista însăşi, aşa

provincială cum este ea.

Cât despre provin-

cialitatea revistei „Oglinda

Literară”, premiată și la

Paris, vă las pe

dumneavoastră să daţi

verdictul, că pe cei de la

revistele tradiţionale i-am

îmbolnăvit. Adică ce vreau

să spun: dacă are cineva curiozitate să intre pe www.oglindaliterară.ro o

să vadă că pe trafic.ro, revista noastră are câteva mii de vizitatori pe

lună, adică avem cu de trei ori mai mulţi vizitatori decât Luceafărul şi cu

de două ori mai mulţi decât Convorbiri literare. De România Literară nu

mai vorbim pentru că au făcut o golănie care nu se face (de la şase

vizitatori într-o lună la 40.000 de vizitatori în luna următoare apariţiei

graficului nostru scos de pe internet). Ştim cum se fac asemenea

golănii. Dacă am avea bani de la Anonimus, Uniunea Scriitorilor,

Institutul Cultural Român şi alte stipendii de miliarde ne-am permite

poate şi noi asemenea falsificări pentru a justifica cheltuirea fondurilor.

Deci, cu un asemenea interes stârnit pe internet, cu zeci de exemplare

56

vândute la chioşcul MLNR, cu sute de abonaţi, chiar prin păcătoasa

reţea de distribuţie a arabului ce-a luat RODIPET-ul nu ne putem plânge

că suntem o revistă de provincie. Poate că, datorită prestigiului pe care

l-am dobândit după aproape 10 ani de apariţie mai primim din când în

când şi sprijin financiar al Consiliului Judeţean, deşi eu le-am propus şi

domnilor consilieri municipali şi judeţeni să ia revista Oglinda Literară cu

totul. Sunt la vârsta când nu mă mai interesează să am o revista a mea

cu tot dinadinsul. Iar acum, când a devenit o marcă sau un brand, cum

vreţi să-i ziceţi, mă pot lipsi de ea pentru că mi-aş dori să o poată

continua altcineva mai

tânăr cu o altă viziune

culturală. Acum avem

norocul să fim primiți

să ne vedem în

Templul Comunității

Evreiești din Focșani.

Aici ne citim

poeziile,prozele și să

ne lansăm cărțile. Din păcate, consilierii municipali ne-au tratat cu flit şi nu ştim nici

până în ziua de astăzi dacă-şi doresc să patroneze nemijlocit o

publicaţie cu prestigiul revistei noastre. Dacă vor proceda aşa cum au

procedat cu Festivalul Duiliu Zamfirescu, pe care l-au suprimat prin

nefinanțare, atunci răspunsul este de la sine înţeles; N-o vor! La

consilierii judeţeni există ceva speranţe de preluare dar au înţeles şi ei

că numai cu 10 de mi de lei nu poţi susţine aşa cum am susţinut eu, o

revistă de rangul Oglinda Literară. Probabil că voi închide revista

aşteptând ca lumea politică vrânceană să fie profund înlăcrimată (sîc).

C.C.: –Sunteţi autorul mai multor volume de proză. În „Oglinda

literară” a apărut, în foileton, o nouă carte a dvs., probabil, un nou

roman, „Securist de tranziţie”. Aţi binevoi să spuneţi cititorilor revistei

noastre câteva cuvinte despre acest volum?

Gh.A.N: –Am debutat editorial într-un volum colectiv „Zece

prozatori”, la editura Albatros prin anii’70. Mi-a fost greu să mai public

după aceea, dar şi până atunci, nu pentru că regimul comunist s-ar fi

ocupat de unul ca mine, ci pentru că slugoii regimului, deveniţi ba

editori, ba directori de edituri, erau mai catolici decât Papa, dar şi

interesaţi în a obţine foloase necuvenite de la scriitorii din provincie, nu

57

te publicau. Pe vremea aceea trebuia să

te duci cu paporniţa şi la nume grele din

literatura română dar şi la diverşi

scribălăi cu misiuni de cernere a

scrierilor literare. La fel de hămesiţi şi

unii şi alţii. Uite de pildă: „Arme şi

lopeţi”, din care a apărut un fragment de

câteva zeci de pagini la editura

„Albatros” urmând să apară în întregime

mai târziu. Dar n-a apărut pentru că n-a

avut citate din opera marelui condu-

cător, care a construit

Transfăgărăşanul. După revoluţie n-a

apărut pentru că dezvăluiam beţiile

ofiţerilor de pe Transfăgărăşan şi

imoralitatea unor activişti de partid inculţi şi vicioşi până-n măduva

oaselor. Şi apoi, faptul că nu eram tot timpul în Bucureşti pregătit să pup

poala şi imineii slugoilor culturali din redacţii şi edituri. Şi uite aşa se

face că odată cu schimbarea regimului din 1989, am putut să-mi

valorific cu adevărat o literatură de sertar, pentru că majoritatea

volumelor publicate sunt într-un fel sau altul, rezultatul unei literaturi de

sertar. Nu mă aştept ca Alex Ştefănescu să mă remarce vre-un fel,

pentru că nu intru în sfera lui de prieteni literari. Ba chiar cred că m-ar

putea desfiinţa, aşa cum şi eu aş putea desfiinţa cu răutate orice nou

intrat în valorile culturii naţionale. Mai mult, în societatea nou apărută,

scriitorii au trebuit să înţeleagă printre primii consecinţele nefaste ale

unei economii de tranziţie, când unii tupeişti au devenit bogaţi prin furt şi

atac la averea naţională. Or, un scriitor ce ar fi putut fura pentru a-şi

publica volumele? Aşa că, dat fiind specificul domeniului său în care

furtul nu-i era permis, scriitorul ca mine a fost nevoit să se umilească şi

să meargă cu mâna întinsă pe la tot felul de îmbuibaţi ai tranziţiei

consumându-şi timpul necesar înfiinţării unei opere literare mai ample.

Aşa se face că şi Neagu Gheorghe a practicat jurnalismul aproape un

deceniu făcându-i pe oamenii cu bani să cotizeze, mai mult de frică şi

numai uneori din respect pentru cultură. Aşa m-am trezit că era necesar

să scriu în Oglinda Literară un roman în foileton dacă mai voiam să am

ceva de spus în peisajul literar românesc.

58

Numai că, după câţiva ani de

publicare, când am strâns materialul pentru

un prim volum al Securistului de tranziţie, am

constatat că materialul era departe de

pretenţiile mele de a scoate un roman

închegat aşa după cum îmi propusesem. În

situaţia asta, m-am apucat de refăcut, de

adăugit, de restructurat materialul secu-

ristului, încercând să aduc pe o linie de

plutire romanul aşa cum l-am dorit să apară

în visele mele.

Până atunci, am mai dat o raită prin

sertare şi am mai găsit scrieri care să

alcătuiască un volum de proză scurtă, pe care mi l-am scos drept cadou

de ziua mea la editura „Tipo-Moldova” sub numele de „Purtătorul de

cruce”. Volumul are pentru prima dată şi un bogat material critic şi

biografic, oferind posibilitatea cititorilor mei de a mă cunoaşte mai bine.

În concluzie, romanul „Un securist de tranziţie” va apărea în două

volume cam peste cinci ani dacă mai continui să scot „Oglinda Literară”

sau în doi ani dacă Oglinda Literară va fi scoasă de Consiliul Judeţean

Vrancea. Cum îmi va fi norocul!

C.C.: –Domnule Neagu, în luna septembrie a.c., aţi împlinit 60 de

ani. Vă urez „La mulţi anii!” şi vă rog să evocaţi pentru cititorii noştri,

câteva momente importante din viaţa şi activitatea dvs., spunându-ne

totodată, cu ce gânduri porniţi spre 70 de ani sau 80 sau şi mai mulţi?

Gh.A.N: –Mulţumesc pentru urare! Am simţit că îmbătrânesc din

momentul când am început să intru în marile dicţionare ale lui Al.Sasu,

și Marian Popa, în Istoria literaturii române, a lui Ion Rotaru şi, de când

numărul diplomelor îmi umplu umilul meu cabinet de lucru de la Teatrul

Gheorghe Pastia din Focşani, unde prin bunătatea directorului Sorin

Francu mai pot respira şi gândi literar fără teama de a fi dat afară, aşa

cum n-am avut norocul cu cenaclul „Duiliu Zamfirescu”. Deşi primăria

Municipiului Focşani avea obligaţia să ne acorde un sediu prin lege, nu

ne-a acordat nici măcar un centru termic dezafectat pentru ca să ne

putem întâlni şi noi, scriitorii care am mai rămas în viaţă şi să ne vedem

în linişte de ale noastre.

59

Spre cinstea evreilor din

municipiul Focşani şi a domnu-

lui Mircea Rond în special, ne

întâlnim săptămânal cu o dra-

goste nebună pentru literatură

şi pentru creaţia literară în

general. Poate că asta ne mai

ţine în viaţă, deşi nu ştim

pentru câtă vreme. Nu prea

sper să ajung la 70 de ani pentru că nici Mitică Pricop, I. Panait, V.

Munteanu, Ghiniţă, Paraschiv, Deşliu, Muscalu, Olteanu şi alţii n-au

atins 65 ani. Aşa că, mult nu prea mai am de făcut umbră pe acest

pământ. Mă străduiesc să mai produc ceva la masa de lucru şi mă rog

la Domnul să găsesc un Mecena care să mă ajute şi să-mi creeze

condiţii de valorificare optimă – ce trufie! – de valorificare a valorilor ce

zac în mine.

Sper că după ce voi împlini şi anii care vor veni să mă pot lăuda

cu câte o lucrare pe an. Vezi ce stil parşiv ai, domnule Carbarău, mă pui

în situaţii delicate, de a rosti şi infatuări şi lucruri mai puţin onorante ce-

mi pândesc gândurile de viitor. În realitate, ştii ce-mi doresc cel mai

mult? Să vină un tânăr frumos şi nebun, nebun ca mine, şi să scoată

revista mai departe, fie numai de dragul tinerilor şi a creaţiei lor. Pentru

că mulţi dintre oameni habar n-au cât de greu se ajunge în vârful

ierarhiei valorice dar şi cât de greu, sau poate mai greu este să rămâi

acolo unde este revista Oglinda literară astăzi. Eu ce să fac mai mult?

Mi-am vândut şi o parte din bunuri, mi-am vândut şi o parte din

conştiinţă pentru ca să pot susţine din punct de vedere financiar revista

„Oglinda Literară”. Martor îmi este bunul Dumnezeu că n-am dorit răul

nimănui şi că am fost totdeauna solidar cu literatura de calitate, dar şi că

am sprijinit literatura tânără chiar dacă valoarea lucrărilor literare nu era

la înălţimea celor unanim acceptate de Oglinda Literară. Am mers pe

principiul că nici Nichita nici Eminescu şi nici Blaga n–ar fi ajuns ceea ce

sunt dacă în tinereţea lor nu le-ar fi fost încurajate scrierile, chiar dacă

nu se ridicau la nivelul tuturor rigorilor. Trag nădejde ca peste ani şi ani,

un scriitor de valoare să-şi aducă aminte că a publicat pentru prima oară

în Oglinda Literară şi că a primit îndemnul necesar devenirii sale

culturale. Vezi, chiar am îmbătrânit, dar oricum, te-aş ruga să nu râzi de

60

gândurile ce-mi bântuie vârsta de sexagenar abia făcut. La bună vedere

ţie şi prietenilor tăi!

61

Interviu acordat ziaristului Ioan Popescu -2001

Ioan Popescu (colaborator la ziarul Ploieștii, ziarele centrale

Cronica română, Curentul, România liberă, Evenimentul zilei, Tribuna

României, Literatura și arta, Așii români (Germania), Lumea

românească, Gândacul de Colorado (ambele SUA) și Timpul.

I.P.: –La sfârşitul anului 2001, Asociaţia „Duiliu Zamfirescu” din

Focşani, înfiinţată la iniţiativa scriitorului Gheorghe A.Neagu, organiza

prima ediţie a Festivalului cultural „Duiliu Zamfirescu (scriitor vrâncean,

ctitor al romanului modern românesc), prilej de a aduce, în perimetrul

cultural vrâncean, nume consacrate din lumea literelor, fapt ce a făcut

ca Focşanii să fie etichetat o vreme cu măgulitorul statut de „Capitală

culturală a României”. Simultan, tot prin strădania aceluiaşi scriitor şi a

colaboratorilor săi, avea să apară o mult-

dorită revistă culturală, născută prin fuziunea

revistelor „Jurnalul de Vrancea” şi „Gazeta

literară vrânceană”, căreia i s-a dat numele

„Oglinda Literară”, revistă cu apariţie lunară.

„Eram ceva mai tineri. Aveam încă

sufletele neasprite de zgura vremurilor. Eram

mulţi, căutându-ne din aceeași simţire, de

toate vârstele, veneam din diverse domenii.

Zece ani ne-au schimbat oarecum. Unii ne-au

părăsit prin voia Domnului, alţii prin voie

proprie au plecat spre alte osteneli. Bune, rele, pe pământ avem de

toate – vorba poetului. Şi câţi „ursitori” nu ne-au prezis pieirea; şi câte

”sfaturi” nu s-au înghesuit să ne înfunde, dar şi câţi prieteni ne-au

susţinut moral, prin valoarea textelor trimise spre publicare”,

mărturiseşte acum, la ceas aniversar, Ştefania Oproescu – actualul

secretar literar al OL.

Ca unul care privesc în „Oglinda Literară” încă de la începuturi,

ulterior devenind un colaborator constant, cunosc foarte bine

„personajul principal” al revistei, nimeni altul decât Gheorghe A.Neagu.

I-am vizitat chiar şi „sediul” redacţiei: str. dr.ing. Ion Basgan, bloc 8,

ap.6. De fapt, adresa de domiciliu, într-un modest apartament cu trei

camere, „burduşit” cu sute de cărţi şi reviste literare. Un dialog

prietenesc şi sincer cu acest împătimit slujitor al literaturii şi publicisticii,

62

Gheorghe A.Neagu, autor a zeci de cărţi, cred că este mai mult decât

binevenit.: –Aşadar, prietene, a trecut un deceniu de Oglindă Literară

care, în ultimul timp, s-a cam transformat, într-un deceniu de suferinţă.

Am sau nu dreptate?

Gheorghe Andrei Neagu: – Bine că ai spus-o tu, că neprietenii

m-ar fi catalogat altfel. De fapt, nu ţin să fiu în niciun fel. Pot spune doar,

fără falsă modestie, că după ce am făcut celebri destui oameni politici

prin „Jurnalul de Vrancea” şi, mai apoi, prin „Gazeta Vrânceană”, a venit

vremea să dau viaţă unei publicaţii de suflet, pe care să o privesc cu o

nedisimulată plăcere; de aceea am şi numit-o „Oglinda Literară”.

Precizez că primele numere ale revistei au fost tipărite, în câteva mii de

exemplare, la „râşniţa” lui Dan Diaconescu, în „regia” căruia mai

făcusem o altă oglindă: „Oglinda Moldovei”..

I.P.: –Cu cine ai pornit la drum la începuturi, pentru că era cam

aventuristă ideea editării de reviste literare într-o perioadă caracterizată

de criză de hârtie, care devenise extrem de scumpă şi greu de

procurat?

Gh.A.N.: –La primele apariţii mi-au fost alături Mircea Dinutz,

Florinel Agafiţei, Constantin Ghiniţă, Florin Paraschiv şi alții. Toţi,

oameni de bine, dar fără posibilităţi de susţinere financiară. De altfel, în

primii şase ani de activitate, nu am avut niciun sprijin financiar, iar

Tipografia „Andrew” – unde realizam revista – desluşea şi ea, alături de

mine, tainele tipăririi unei publicaţii.

Majoritatea tipografiilor, ştii doar, tipăreau pliante şi etichete, care

erau mai rentabile. În plus, unii vrânceni, nu mi s-au alăturat la nou-

înfiinţata Asociaţie Culturală „Duiliu Zamfirescu”, gestul lor fiind greu de

înţeles, atenţia lor îndreptându-se mai mult spre recuperarea publicației

„Revista V”, rămasă familiilor Olteanu şi Muscalu după moartea lor.

Între timp, la Oglinda Literară au venit nume grele ale literaturii

române, atât din Vrancea, cât şi din alte localităţi din ţară, inclusiv

scriitori români aflaţi din diaspora.

I.P.: –De reţinut că revista apare sub egida Uniunii Scriitorilor din

România încă de pe vremea când era condusă de Eugen Uricaru şi face

parte din Asociația Publicațiilor Literare şi Editurilor din România

(APLER), Associazione della Stampa Estera (Italia) şi este membru

fondator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa (ARPE).

Gh.A.N.: –Aşa este! Sunt foarte multe nume pe care ar trebui să

le amintesc; concret, în fiecare număr al revistei cu 100 de pagini A4.

63

Voi aminti, totuşi, câteva nume de ale fraţilor români de „afară”: Vasile

Tărâţeanu, Paul Goma, Theodor Damian, Mihai Cimpoi, Valeriu Rusu,

Mimmo Morina, Sanda Stolojan, Vlad Pohilă, Leo Butnaru, Ion

Mânăscurtă, George Roca, Vlad Cubreacov...

I.P.: –De reţinut şi de remarcat totodată este faptul că Oglinda

Literară – editată de Asociaţia „Duiliu Zamfirescu” – a fost sprijinită

temporar și doar parţial de către Consiliul judeţean Vrancea...

Gh.A.N.: –Sprijinul acesta a venit abia în ultimii patru ani şi el

reprezintă doar 20 la sută din necesarul revistei, deşi aveam foarte mulţi

cititori. Practic, în anul 2009, Oglinda Literară avea între 4000 şi 6000

de vizitatori lunar în format electronic, 800 de abonaţi la nivel naţional,

70 de abonaţi din străinătate şi circa 2000 de cumpărători ai ediţiei

tipărite . Prin comparaţie, „România Literară” avea de cinci ori mai puţini

cititori, în format electronic, iar Luceafărul de trei ori mai puţini vizitatori!

În aceeaşi perioadă de timp, revista s-a aflat pe primul loc în

Topul revistelor literare din România, conform Trafic.ro secţiunea

www.oglindaliterara.ro.

Număr de accesări în perioada lunii noiembrie. 2009

Nr.

crt Revista

Localitate

apariţie

Nr.

Vizitatori Nr.afisari

1 Oglinda literara Focşani 5307 8577

2 Luceafarul Iaşi 1208 3964

3 Romania literara Bucureşti 6 6

4 Tomis Constanţa 575 681

5 Nord literar Baia Mare 50 257

6 Bucovina literara Suceava 723 2222

7 Ateneu Bacău 270 472

8 Sud est cultural Ilfov 713 863

9 Porto Franco Galaţi 9 21

10 Antares Galaţi 6 6

11 Acolada Bucureşti 264 570

12 Viata romaneasca Bucureşti

13 Pontul Euxin Constanţa

14 Feed back Iaşi

64

I.P.: –Ca un cititor şi colaborator constant al revistei, remarc

faptul că revista Oglinda Literară a reuşit să atragă, pe lângă condeie

consacrate, şi foarte multe tinere talente, nelipsite din paginile revistei.

În plus, ştiu că publicaţia pe care o conduci are numeroase premii şi

distincţii, interne şi externe. Îmi poţi enumera câteva?

Gh.A.N.: –Datorita revistei sunt Cavaler al Literaturii Române prin

recunoaşterea acordată de Președinția României în anul 2004, obținând

și Premiul de Excelenţă oferit de Asociaţia Română pentru Patrimoniu,

Bucureşti - 2007, Diplome de’honeure a Academiei Internaţionale

Orient-Occident, 2006, Diplomă de Binecuvântare a Curţii Papale –

2004, apoi Premiul I al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România şi

multe alte premii şi distincţii. Mai trebuie să spun că Oglinda Literară

este singura publicaţie vrânceană inclusă în Dicţionarul General

Explicativ al Literaturii Române al Academiei Române, vol.IV, etc.

I.P.: –Acum, la cumpăna dintre ani, te rog, spune-mi o dorinţă, pe

care o crezi realizabilă.

Gh.A.N.: –Aş dori să mai am resursele necesare editării şi

împreună cu alţi scriitori, să facem front comun împotriva imposturii şi a

mistificărilor veninoase de tot felul, care ne întunecă existenţa. Altfel, mă

gândesc serios să abandonez revista şi să mă dedic exclusiv cărţilor ce

aşteaptă să fie terminate şi publicate.

I.P.: –Pasionat cum te ştiu, nu cred că vei abandona revista, din

respect pentru colaboratori şi vei continua să lupţi pe ambele fronturi.

Mai ales că, după apariţia acestor rânduri, s-ar putea să atragi la

Oglinda Literară şi...lumea românească de dincolo de Ţară. Eu îţi urez

succes!

65

Starea culturii române

Interviu la Radio România Cultural,

Emisiunea Miracole și fapte - 2010

Radu Comănescu: –La microfon se află Radu Comănescu, dragi

prieteni, din ciclul de ediții care încearcă să vă prezinte eroi ai culturii

vremurilor noastre din România. O să vă propun astăzi o întâlnire cu

scriitorul Gheorghe Neagu, din județul Vrancea, directorul revistei

Oglinda literară. Înainte de a asculta convorbirea cu dl. Gheorghe

Neagu permiteți-mi să mulțumesc colegelor mele Oana Popescu și

Alina, care se află în regia de emisie și care ne vor sta alături pe

parcursul demersului nostru.

Stimate domnule Gheorghe Neagu, mă

bucur mult să vă revăd și încep prin a vă

mulțumi că iată, v-ați găsit vreme să ne

întâlnim și să discutăm puțin despre problema

care devine, din păcate, din ce în ce mai acută.

Problema culturii române în zilele noastre. Știm

foarte bine că dimensiunea culturală este o

chestiune foarte importantă inclusiv din

perspectiva Uniunii Europene în care ne aflăm,

pentru că acolo unde identitatea națională se poate nu numai păstra,

dar se poate promova și se poate întări, este în primul rând în cultură.

Gheorghe Andrei Neagu: –Stimate domnule Radu Comănescu,

eu nu sunt de părere că Uniunea Europeană este așa de interesată ca

să-și păstreze fiecare neam identitatea culturală. Ca să-ți dau un

exemplu, acum vreo doi ani de zile mă trezesc cu o invitație de la o

instituție neguvernamentală, care avea bani suficienți de la Uniunea

Europeană ca să facem traduceri din operele românești spre

cunoaștere în Uniunea Europeană. Am plecat plin de un elan aproape

copilăresc la vârsta mea destul de serioasă, și mi-am dat seama că m-

am păcălit. Ce doreau ei ? Doreau să aducă bani europeni, dar să-i dea

la traducătorii lor, nu la traducătorii noștri, ca să traducă ce voiau ei, nu

ce le propuneam noi. Și-am plecat cu un gust amar, asta era exact ca

prin anii ’91-’92, când veneau să ne dea ajutoare. Și veneau cu

medicamentele lor, cu asistentele lor prin orfelinatele noastre, în care de

66

multe ori trebuia să li se dea și masă și casă, ca să facă instrucție cu noi

în ceea ce privește organizarea muncii. Și erau de multe ori sub noi.

Așa că, nu am nicio încredere în mult promovata idee a identității

naționale. Vom fi până la urmă și la urmă aliniați, ușor, ușor, vom vorbi o

limbă europeană comună. Deja se încearcă să ne dezrădăcineze, și n-o

spun cu răutate, să ne schimbe obiceiurile de la sate, că se vând

terenurile mai peste tot pe bani de nimic și nu ne apără nimeni, și vin tot

felul de italieni, de evrei, de magnați, din tot felul de alte zone, care

cumpără viile vrâncene, cumpără terenurile, pădurile vrâncene și n-au

nici un interes să mai mențină hora satului, să mai mențină Chipărușul,

să mai mențină știu eu ce alte obiceiuri. Astea vor dispărea, pentru ca

oamenii să facă precum la Roșia Montană. Ei să spună ”Drepți!” și noi

să ne apucăm de lucru, de dragul lucrului sau de dragul banului. Se

duce pe apa sâmbetei orice urmă de identitate culturală națională.

Nu mai vorbesc că și prin bisericile

noastre se întâmplă niște lucruri mai puțin

fericite, unde prelații nu au preocupări

culturale de nicio culoare. Am văzut la ei,

cum s-a întâmplat acum câțiva ani la

Alexandria și pe la Roșiorii de Vede, unde un

preot vrâncean, chiar s-a ocupat de o seară

de lectură cu oamenii de cultură din Roșiorii

de Vede. Dar acesta a fost un fapt rarisim. În

rest, nu prea vezi preocupare din partea

bisericii, altădată locul unde se cocea și se

păstra limba română ca atare. Nu mai vezi așa ceva, nu mai există

preocupare nici pentru prostul satului, pentru analfabeții de acolo, ca să

vezi că-i aduce dascălul o bucățică de covrig și de colivă și să le zică:

”Hai, mă, învață și tu abecedarul măcar”. Chiar că din punctul acesta de

vedere sunt sceptic. Rămâne doar în sarcina oamenilor care au cât de

cât o conștiință națională ridicată ca să îndrepte lucrurile, să le mențină

cu adevărat, să nu devină doar o lozincă, ci să fie cu adevărat un fapt.

Și să aibă grijă să vină tineri în lumea literelor, să vină tineri creatori,

care să continue să își dea seama că a vorbi limbă română înseamnă

să fii român. Dovleac cultivă și turcul și tătarul, și neamțul, dar limbă

română vorbește numai românul. Și atunci, în condițiile acestea, va

trebui ca inteligența românească să iasă din nou la luptă, măcar pentru

păstrarea limbii române dacă nu pentru altceva. Pentru că, să mă ierți

67

că-ți aduc un reproș și ție, dar nici la mass-media nu se vede așa o

mare cutremurare față de abaterile lingvistice de prin tot felul de

emisiuni, mai ales la televiziune, cu impactul pe care-l știm. Au apărut

tot felul de împrumuturi, din nou se mai adună Academia și din nou mai

dă alte îndreptări pentru fondul lingvistic pe care se străduiesc unii să

ni-l implanteze în creier și în scriitură, adică sunt lucrurile mult mai

complexe decât le-aș putea defini eu, un biet, hai să zic, intelectual din

provincie.

R.C.–Domnule Gheorghe Neagu, o să vă mulțumesc ați adus

deja în discuție o multitudine de probleme, o parte dintre ele le vom

elucida chiar acum, pentru că vreau să vorbesc neapărat și despre ceea

ce faceți dumneavoastră aici la Focșani și în general în județul Vrancea,

o acțiune culturală de un eroism personal ieșit din comun, și care merită

nu numai respectul, dar merită și cunoașterea publică. Deci din motivul

acesta poate că nu vom reuși să abordăm toate problemele, însă câteva

neapărat, pentru că-s prea interesante. În primul rând vreau să fac o

precizare, noi Radio România avem, prin statutul jurnalistului

obligativitatea de a respecta standardele lingvistice în vigoare…

Gh.N. –Dar nu și la televiziuni…

R.C. –La televiziune nu

este același lucru cu radioul,

deci acolo nu pot vorbi. În ceea

ce ne privește, însă, folosirea

corectă a limbii române este o

obligație de serviciu și vreau să

mă credeți că suntem chiar

atenți la aspectul acesta al

problemei. În ceea ce privește

Uniunea Europeană, pentru că

de acolo pornirăm, este foarte

adevărat ceea ce spuneți și

probabil că va fi adevărată în

continuare că atâta timp cât Uniunea Europeană, sau, mă rog, forurile

europene vor da prin diverse instituții sau diverse forme bani, vor căuta

să și profite la maximum de banii aceștia pe care ei îi dau.

Gh.N. –Eu să am banii ăștia, n-aș face la fel ?

R.C. –Da, bineînțeles, dar poate că n-aș face din generozitate,

poate ca-ș face, cine știe ?

68

Gh.N. –Toți generoșii au pierdut…

R.C. –Da, dar au rămas în istorie. Ceea ce vreau să precizez și

ceea ce am vrut să spun este faptul că teoria Uniunii Europene,

strategia, filozofia ei de existență, admite cu tărie faptul că identitatea se

reflectă mai ales din punct de vedere cultural.

Gh.N. –D-le Comănescu…

R.C. –Deci aici am putea noi, noi românii, cu puterile noastre, cu

forțele noastre, cu strategiile noastre interioare, aici am putea să

acționăm într-un mod foarte eficient, dacă am vrea.

Gh.N. –Hai s-o luăm pragmatic.

Știți din alte informații că sunt Cavaler

al literelor române, distincție dată de

Președinția României. Vin la Vrancea,

la Focșani, și anunț Primăria:

”Bucurați-vă, voi cei ce conduceți

orașul! Aveți un Cavaler al literaturii

române”.

Aștept de ani de zile, să am

onoarea să fiu invitat la diverse

manifestări culturale deosebite. Cel

puțin așa spune legea. N-am fost

invitat niciodată. Vă mai amintiți că era

aici un festival ”Duiliu Zamfirescu” care

s-a ținut…

R.C. –Am fost de mai multe ori…

Gh.N. –…acolo ne-am și cunoscut, cu vestiți academicieni, de la

Zoe Dumitrescu Bușulenga la D.R.Popescu și alți oameni cu adevărat

de cultură. Care au venit și s-au bucurat că în Vrancea s-a redeșteptat

sentimentul cultural. N-am oferit premii, că eu n-am mai avut bani, am

făcut festival din banii mei, aproape din ce obțineam din presa de

scandal, ca să-i zic așa. Din presa politică, aveam atunci niște ziare din

care câștigam niște bani, și i-am pus în slujba culturii. Vă mai amintiți cu

plăcere și de un Salon literar Dragosloveni, care a avut vreo treizeci de

ediții?

R.C. –Sigur că da, sigur că da…

Gh.N. –Ei, s-au terminat. Anul trecut n-a fost nicio ediție, anul

acesta nicio ediție. Dacă nu face Neagu, sau un alt împătimit care își

permite să scoată banii proprii, nu se mai face.

69

R.C. –Ei, aici este problema. Problema este ce se întâmplă cu

prioritățile privind cultura, în lumea noastră românească. Pentru că de

aici trebuie să pornim.

Gh.N. –Stimate domn, am văzut un lucru tare ciudat. Mulți s-au

mirat. Am văzut pe Dan Diaconescu spunând că va sprijini cultura. Mă

surprinde într-un fel, pentru că de pe urma culturii, Dan Diaconescu ar fi

putut avea mult mai multe foloase pentru ceea ce voia el să facă pe

tărâm politic. De la ceilalți, nu mă surprinde, că n-au promis niciodată că

vor ajuta cultura. Până când un lider național nu va acorda culturii,

învățământului și celorlalte lucruri legate de spiritului națiunii române

importanța cuvenită și se vor rezuma numai la bani, sau numai la ”să

vină investitorii”, ”să vindem ultima picătură de țiței”, sau numai la ”să

vindem gazele, să vindem pădurile”, n-am făcut nimic. Ne vom distruge

sistematic fără nici un fel de scuză în fața istoriei. Eu, nu-mi pot permite

să-i condamn decât ca om de cultură pe cei care și-au permis până la

ora actuală să întoarcă spatele culturii. Dintre miniștrii culturii, singurul

care a fost alături de cultură, a fost Răzvan Teodorescu. Și singurul care

ne-a ajutat cât de cât, cu cât a putut. Vorbesc despre revista Oglinda

literară care, uite, cu chiu cu vai, târâș-grăpiș, a ajuns la zece ani de

apariție.

R.C. –Vom vorbi imediat despre revistă…

Gh.N. –Nu, nu vreau să zic decât în treacăt.

A fost singurul ministru care m-a ajutat, așa că, din nefericire,

cele câteva, ca să le zic așa, colțuri tari de cremene culturală ce se mai

întrezăresc pe la Suceava, pe la Vrancea,

pe la Cluj, pe la știu eu unde altă parte

românească, sunt deja pe cale să se

aplatizeze de frecușurile financiare. Eu nu

mai am timp să îmi mai scot o carte. Am

vreo cinci-șase cărți pe birou care sunt în

diverse stadii, pentru că merg cu mâna

întinsă pe la diverși sponsori să mă ajute

să mai scot un număr din revistă. Nu mai

vorbesc de faptul că răspândirea s-a

terminat de când Rodipetul s-a distrus, n-

a luat nimeni locul și nu prea mai avem unde s-o răspândim. Plus alte și

alte lucruri care ne doboară sub aspectul preocupărilor de a găsi banul,

70

de a scoate banul, de a tipări și de a da mai departe. Parcă se spune

”Dar de ce nu scoți în format electronic ?”

N-am nimic împotrivă, o avem și în format electronic, dar nu

aceasta este menirea cuvântului scris. Atunci de ce-i mai spui cuvânt

scris ? Cuvânt electronic, asta este o sintagmă. Dacă mâine se înfurie

un regim dictatorial și nu mai avem acces, s-a terminat. Cărțile, spui că

se pot arunca în flăcările din piață. Nu-i adevărat, se mai ascund. Au

existat tot timpul în vremuri de restriște cărți care s-au citit pe ascuns, s-

au citit pe întuneric, s-au citit în tăcere, s-au citit în taină și-au mers la

sufletele oamenilor care au păstrat românismul în inima lor, la orice

vremuri de bejenie sau de tristețe.

R.C. –Domnule Gheorghe Neagu, eu aș vrea acum să abordez

cealaltă problemă foarte interesantă pe care ați ridicat-o, problema

pericolului în care se află obiceiurile folclorice. Ele au, și au avut, și vor

avea totdeauna temeiul lor, pentru că o parte din identitatea națională a

unui popor o reprezintă felul lui de fi ca popor creator, de cultură…

Gh.N. –Haideți să vă spun tot din Vrancea. La noi s-a desființat

Direcția pentru Cultură populară valorificarea resurselor folclorice

ș.a.m.d. A trecut la Școala de arte și meserii. Nu știu ce avantaje mărețe

s-au realizat, financiar vorbind, din această mutare, dar pe undeva

oamenii care sunt acolo – și-așa nu erau mulți, erau vreo cinci-șase

oameni – nu au nici măcar harul, ca să nu-i spun altfel, de a ști cu ce

trebuie să se ocupe. Există oameni aduși acolo pe alte criterii, sunt din

domenii care n-au de-a face prea mult cu folclorul, dar sunt puși acolo.

Sau avem un ansamblu cu lăutari de pe la Râmnicu-Sărat, lăutari care

n-au nicio treabă cu Vrancea, cu dansatori luați cine știe de pe unde. I

s-a desființat cetățeanului focșănean și ultimul cinematograf ca să

funcționeze acest ansamblu, să se lăfăie în mult spațiu, să se simtă bine

și să bată pingica în ritm de coregrafie adusă cine știe de pe unde, care

nu s-a întâlnit în satele vrâncene. În satele vrâncene mai continuă prin

căminele dărăpănate, unde mai intră și zăpada și ploaia peste ei, să mai

redea câte ceva din amintiri de la un bătrân. Dar în rest, nu vă supărați,

s-au dus vremurile în care vedeai pe un Diaconu, pe cunoscutul

folclorist vrâncean care mergea prin sate să vadă pulsul cultural

adevărat, s-a terminat și cu acea naturalețe și acea curățenie a

obiceiurilor populare. Acum violul e în floare și pe la țară, acum și la țară

maneaua e înfloritoare, am văzut și intelectuali care, când se duc la o

nuntă, își iau un pahar de whisky, că nu se mai bea țuică de-aia de-a

71

noastră de prune, de toți sunt cu ”vizichile„ în cap, când o iau mai pe o

ureche, numai în manele o țin. Ce folclor să mai facem în condițiile

astea ? Ce mai valorificăm ? Doar dacă s-ar mai face vreo tabără de

sculptură cum a fost cea de la Măgura, care nu era neapărat folclorică,

dar era făcută cu țărani cioplitori din zonele și satele învecinate. Să fi

făcut și în Vrancea treaba asta, sau să fi făcut altfel de tabere de creație

care să pună copii să țeasă, să facă ceva. La Școala de arte și meserii

te învață să fii electrician, să fii zidar, să fii constructor. Dar să văd pe

unul că face o ie, o cămașă cu borangic, sau o pictură de icoane.

Biserica s-ar fi putut băga în plin cu pictura, să explice cum trebuie

făcută o pictură ortodoxă, pentru că, mă uit uneori cu tristețe cum, -

lăsăm deoparte cum că-și pun termopane pe la biserici, că le-ori fi și

popilor ălora frig – dar văd că până și icoanele arată mai straniu și mai

bizar. Nu mai sunt în maniera în care erau odată. Așa gândeam eu că

trebuie să se ocupe de moștenirea culturală pe care o mai avem încă,

pâlpâind pe ici pe acolo, prin satele izolate. Or, la ora actuală, nimeni nu

dă un ban să te deplasezi în satele izolate, nu poți să te mai duci cu

mașina pentru că ori te mănâncă câinii maidanezi, că sunt și pe la sate

destui câini, îi aduc cei de la oraș și-i varsă prin sate, ca să nu-i omoare,

ori te întâlnești cu ursul. La un moment dat, stai și te întrebi care o fi

soluția. Și credeți-mă că n-o am.

R.C. –Stimate domnule Gheorghe Neagu, vreau să continui prin a

aduce aminte ascultătorilor noștri că, odată cu prima dvs. intervenție,

foarte generoasă în punerea de probleme, ați amintit și un fapt care este

într-adevăr straniu și pentru mine.

O retragere, ca să spunem așa, a bisericii din fenomenul cultural

românesc. După cum bine ați spus, însăși limba română pe care o

folosim astăzi este bazată pe efortul

unor clerici de a tipări în românește

cărți bisericești cum ar fi diaconul

Coresi, care e părintele limbii române

literare. Așadar, rolul bisericii în

cultură, odinioară a fost major și

astăzi vedem că a devenit de-a

dreptul minor. Iar în ceea ce privește

literatura, sprijinirea fenomenului cul-

tural extra clerical, ca să zic așa,

biserica nici nu există.

72

Gh.N. –Vreți să vă spun o taină care mă apasă în ultima vreme?

Am rămas surprins de atitudinea unor preoți tineri de pe lângă Episcopia

Romanului.

Am fost invitat acolo și l-am întâlnit pe părintele Cornel Paiu care

scrie poezie, și care a înființat o tabără de creație, pictură și poezie în

parohie, într-un sat la vreo treizeci de kilometri de Roman, unde deja au

început să se ducă oamenii și cred că o să mă duc și eu la vară. Mai

mult, a scos chiar o revistă, Clepsidra care pare să prindă din ce în mai

mult la public. În ultima vreme, a început să atragă și seminariști și

studenți de la Iași pentru a-i fi alături în demersurile culturale. Și cred că

dacă nu i-ar deranja prea mult pe mai marii bisericii, acest părinte ar

putea să facă la un moment dat și ceea ce făceau cândva cei care

slujeau în Templul Domnului, unde se căleau de fapt și se școleau

grămăticii chiar și ai curții domnești. Așa cred eu că ar trebui să fie.

Poate or mai fi și alții cum e părintele poet Cornel Paiu. Mai știu un

prelat la Suceava care face de unul singur artă poetică, participă la

diverse festivaluri și atât.

N-am auzit invitând oameni pentru tabere de creație sau pentru

lucruri pe care el să le patroneze cu forțele lui, să capete anvergură

culturală cât de cât onorantă. Poate or mai exista în generația care vine,

generația nouă de prelați, suflul românesc adevărat autentic și care, să

spună ceva. Eu știu prea bine ce-au pătimit vechii părinți, sau părinți e

mult spus, prelați, în regimul comunist, când mulți din ei trebuiau să

slujească numai cu frână, trebuiau să aibă capul ascuns în chilie, și cu

asta basta. Probabil s-au păstrat acele reflexe de-a lungul a zeci de ani

de comunism și ei nu mai simt nevoia să iasă din chilie. Numai că nu

eliberează posturile, ca să aibă

ăștia tineri loc unde să vină și

stau acolo în parohie și la

optzeci de ani, îi vezi că tremură

cădelnița în mâna lui și el

continuă să fie popă în bună

regulă și cei tineri, săracii,

zgârie pe la ușile mai marilor

bisericii după o parohie.

R.C. –Iată, istoria cu

părintele Paiu de la Roman

arată ce s-ar putea face, este

73

clar un caz de eroism personal, dar arată ce s-ar putea face dacă ar

exista un efort bine coordonat la nivel național. Deci, dacă un om

simplu, prin eroismul său personal poate să facă un asemenea lucru,

înseamnă că dacă acest fenomen ar deveni o strategie să zicem la nivel

oficial, reușita ar fi magnifică.

Gh.N. –Unul din seminariști

se numește Tiberiu Roșu, de la

Iași, un seminarist, care cu

ajutorul lui Dan Dimitriu, a adus

pe dl. acad. Bălăceanu-Stolnici la

Roman, și pe Ana Blandiana, ca

și pe alți diverși oameni de cultură

care au susținut chiar prelegeri

importante despre românism.

Chiar și Dan Puric a fost

invitat de părintele Paiu. Au noroc

că și primarul de acolo este un

profesor de matematică, despre care am înțeles că iubește cultura și îl

sprijină din punct de vedere financiar mai mult chiar decât biserica. Ce-

ar fi dacă Patriarhul României ar deveni patriarhul culturii și limbii

române ?

R.C. –Dar nici nu-i nevoie să ajungem la Prea Fericitul Daniel,

este nevoie să ajungem până la ierarhul locului.

Gh.N. –Am fost la episcop, unde am fost primiți cu onestitate, cu

simplitate. Ne-am zâmbit și am plecat. Nu s-a angajat în a face nimic

pentru cultura locului măcar. Poate că auzindu-vă reportajul și vocea la

radio, va gândi să pornească așa, ca dintr-un imbold dinlăuntrul

sufletului…

R.C. –Deci să rămânem optimiști… Cum istoria părintelui Paiu de

la Roman a deschis larg porțile pentru cealaltă dimensiune a discuției

noastre, e vorba despre ceea ce faceți dvs. aici, în Focșani. Este un act

cultural major și complex, care se derulează în această parte a țării, pe

care îl patronați, îl organizați și de multe ori l-ați finanțat. Și acest act

cultural complex cuprinde cărți publicate, cenacluri înființate, ziaristică,

presă în general, și iată, de zece ani de zile, o revistă literară care se

numește Oglinda literară, și care apare aici în Focșani și care are deja

un nume, zic eu, bine stabilit în istoria literaturii române, revistă a cărei

existență se datorează efectiv dvs. Deci sunteți indiscutabil cel care ați

74

născut-o și ați ajutat-o să trăiască până acum când, iată, în decembrie

2011 văd, am în fața ochilor, numărul unde se discută despre cei zece

ani de existență. Aș vrea să începem prin a vorbi tocmai de fenomenul

acesta cultural extrem de interesant care se numește Oglinda literară.

Gh.N. –Oglinda literară, dacă vă uitați

pe copertă, la nr. 120, veți vedea două

diplome papale, de la doi papi diferiți. Ce

înseamnă asta oare? Cred că o

recunoaștere a meritelor culturale pe care

Neagu Gheorghe și revista Oglinda literară

le poartă în numele culturii. Cruciadă în

numele culturii. Și doi papi au putut

recunoaște asta. Mă întreb dacă Preafericitul

nostru părinte o fi aflat că există. Eu la papă

nu am trimis revista, dar văd că știe de ea.

Și știe și de numele meu, că altfel nu scria.

Ei, vă dați seama ce bucurie pentru noi, ăștia care ne-am adunat în jurul

revistei, că suntem recunoscuți ca atare, unde ? La așa un nivel înalt

spiritual ? Nu suntem catolici, suntem ortodocși, dar probabil că în

Sfântul Scaun asta n-are importanță ci s-a gândit numai la cultură. Ce

bucurie ar fi fost dacă părintele Daniel ar fi făcut treaba asta! Și m-aș fi

simțit așa… ”Uite, mă, că și înalta față bisericească a neamului meu a

făcut asta”. Dar ca să trec la partea pragmatică, a ceea ce înseamnă

revista Oglinda literară, vă pot spune că ea înseamnă cel puțin 40-50 de

tineri debutanți. Am debutat în cei zece ani chiar mai bine de 50 de

nume de tineri din diverse zone ale țării. Numai din Vrancea am făcut

așa, cu aproximație, o estimare și cred că sunt vreo douăzeci și ceva de

tineri, vrânceni, care au debutat în revistă. Mai mult, datorită revistei, am

scos și un volum cu niște tinere copile de 14 ani, de 15 ani, dar nu cu

bani din Vrancea, cu bani din Ploiești, de la revista Axioma, de la Marian

Ruscu, cel care, îndrăgostit de poezia și de proza făcută de copilele

noastre vrâncene, a finanțat din banii lui un volum ce a apărut la editura

Premier din Ploiești. Îl aveți în fața dvs….

R.C. –Da, vom vorbi imediat despre acest volum care se cheamă

Din cele patru zări.

Gh.N. –Mai mult, au început să realizeze că au alături oamenii

care iubesc cultura, niște prieteni pe care ar putea să-i asculte. Apoi și-

au dat seama că există și în sufletul lor forță literară și o putere de

75

transfigurare a realității ca să poată rezista mai bine. Au început să vină

alături de noi și să scrie, să se apuce de lucruri care țin de păstrarea și

continuarea, pe undeva, a limbii române. Revista Oglinda literară nu

numai asta a făcut. A primit în paginile ei și nume mari ale literaturii, am

mai spus de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, am avut chiar și dispute cu

Nicolae Manolescu, i-am luat și un interviu la Paris, avem oameni în

Australia, români din diaspora, care se bucură că îi primim în paginile

revistei, din America, din Canada, din Germania…

R.C. –Din Israel, am văzut că ați….

Gh.N. –Foarte mulți avem și din Israel, din comunitatea

românească din Israel. Mai sunt, până la ora la care vorbim, zone în

care românismul simte nevoia să se exprime iar revista le stă la

dispoziție. Nu mai vorbesc de faptul că am făcut traduceri și am publicat

valori recunoscute în plan mondial, laureați ai premiului Nobel, al altor

premii de prestigiu, căci avem corespondenți la Paris, avem

corespondenți la Londra, avem corespondenți în Statele Unite, în

Canada, în Australia.

În Australia, de exemplu, cel mai apreciat

corespondent pe care îl am, George Roca, a

numărat acum al 1000-le articol de când ne

cunoaștem. Din cele 1000 de articole cred că am

publicat până acum câteva sute. Și mai am încă în

portofoliu pentru publicare, pentru că sunt lucrări

care nu-și pierd din strălucire, nu sunt pe

evenimente, sunt poezii, sunt proze, care sunt

valori pururi de luat în seamă. De asemenea,

revista are și alte repere care ar trebui să ne facă să gândim altfel decât

cum gândim. Noi nu ne-am prea putut exprima din punct de vedere

istoric asupra nației noastre decât așa cum ni s-a indicat. Și au început

să apară voci noi, începând de la Neagu Djuvara. Unii spun că sunt

ciudățenii, cu tot felul de repere istorice ciudate care fac sau nu fac

parte din ființa neamului românesc, dar sunt unii care se referă din ce în

ce mai mult la valorile dacice transmise în cultura românească actuală,

care s-au păstrat mai mult sau mai puțin, și care cred că la un moment

dat pot să aducă lumină și în ceea ce înseamnă continuitatea noastră

ca insulă de latinitate pe aceste meleaguri. Faptul că ne tragem dintr-un

popor care se întindea pe suprafețe teritoriale mult mai mari decât ceea

ce știm noi din istoria lui Decebal, faptul că Deceneu și în general religia

76

dacică era monoteistă, poate să ne facă să gândim altfel, pentru că

există speculații cum că într-adevăr ar fi avut origine monoteistă.

R.C. –Da, aceste speculații, să spunem, pentru ascultătorii noștri,

nu există nicio cercetare făcută de un istoric serios, când mă refer la

cercetare cu documente, care să ateste faptul că Dacia ar fi avut o

religie monoteistă. Totdeauna documentele vechi amintesc pe Zamolxis,

pe care autoritățile îl considerau ca fiind un discipol al lui Pitagora. Unii

vorbeau de faptul că era un sclav eliberat al lui Pitagora, un zeu al

cerului, celebrul zeu în care trăgeau cu săgețile ca să-i ajute, ca să

alunge norii, și mai este amintită o zeiță, care era probabil similară cu

Diana, asta-i tot ce știm despre religia dacilor…

Gh.N. –Da, dar au început să apară voci care au și altfel de

atitudini…

R.C. –Totdeauna au apărut…

Gh.N. –N-au decât să vină ceilalți politeiști să-i combată. E unul

Smarandache din America.

R.C. –În jurul dacilor a exista mereu o enigmă. Dacii, ca și celții

sunt printre indo-europenii care au conservat vechea interdicție a

scrisului. Acest lucru a făcut ca întreaga lor cultură, care, repet, e o

cultură majoră, majoră…. Decebal, la ora când s-a confruntat cu Traian

era a doua putere din Europa. Deci Dacia era a doua putere din Europa.

Gh.N. –Se spunea asta în timpul comunismului? Nu se spunea.

R.C. –Nu.

Gh.N. –Acum ar trebui să se spună.

R.C. –Deci este scris în cercetări istorice din străinătate, nu de la

noi, au această afirmație… Dacia era a doua putere europeană.

Gh.N. –Iubite domn, pentru că am

văzut că nu există preocupare pentru ca

aceste lucruri pe care tu le-ai spus acum,

pe care le-am spus și eu, să fie aduse

publicului cititor la îndemână… eu am luat

măsura să le public.

Să provoc dezbateri pe seama lor.

Eu n-am nici un interes… În senul acesta

să se întâlnească măcar specialiștii din

domeniu și să-și facă fiecare datoria și să

ajungă la un consens. Rolul unei reviste e

să deschidă larg porţile, mintea, către

77

lucruri care uneori par fantasmagorii, dar cine ştie dacă nu din

fantasmagoriile astea se vor naşte adevăruri pure, curate pe care tot

revista va avea obligaţia să le publice. Mai există, de asemenea, unii

care unii spun că deschid prea tare revista către debutanţi. Mi se pare

că e o prostie să nu te deschizi către omul care are nevoie de un

început de drum literar şi tu să treci indiferent, să te ocupi doar de cei

consacraţi. Ce rost mai are o revistă culturală care se ocupă numai de

cei consacraţi? Dar îi pui şi pe cei mici, aflaţi la început de drum, mai

ales tineri, să se exprime, să vadă lumina tiparului şi să se confrunte cu

publicul. Cine ştia că Nichita, la vârsta de 9-10 ani când începuse să

încropească primele versuri, va ajunge marele Nichita de mai târziu?

Poate şi pe vremea aceea au fost voci care au zis: „Nu. D-le, acesta nu

trebuie publicată!”. Eu nu fac asta.

R.C. –Nici la douăzeci de ani nu se ştia lucrul acesta. Abia după

ce a murit Labiş s-a lansat…

Gh.N. –Exact. Şi atunci, în condiţiile astea, îţi dai seama că eu

vreau să fiu pentru mulţi copii, tineri, o poartă deschisă pe unde să

poată să vină să vadă… Eu ştiu cât de greu îmi era mie când eram

tânăr să mă fi dus pe la redacţiile diferitelor publicaţii, unde nu prea se

uita nimeni la tine şi unde fiecare îşi vedea de ciolanul lui, de sticla lui

de băutură şi can-can-ul lui. Pentru că, o spun pe-aia dreaptă, eu m-am

săturat să tot deplâng pe unii şi pe alţii, dar viaţă de-aia chiar tristă

aveau debutanţii când se duceau acolo. Eu am avut, de exemplu,

surpriza să văd pe unii spunând că nu există literatură de sertar. Şi mai

mult de jumătate din cărţile publicate de mine sunt literatură de sertar,

adică literatură care a mers la redacţia cutare sau cutare şi n-a fost

primită. Iar acum sunt destule voci care spun: „Ce bine a scris Neagu în

cartea cutare.” Dar cartea era făcută de pe vremea comuniştilor. Şi n-

avusese posibilitate să fie publicată.

R.C. –Într-adevăr, d-le Gheorghe Neagu, această politică a

deschiderii către tineri este una din marile valori promovate de revista

Oglinda literară. V-am mai întrebat de-a lungul vremii, ne-am întâlnit la

astfel de discuţii, vă întreb şi acum, dacă revista s-a afiliat unui curent

literar, unei şcoli literare sau dacă-şi păstrează în continuare caracterul

eclectic...

Gh.N. –Dumneavoastră ştiţi vreun curent serios în România la

ora actuală, că eu nu am ştiinţă.

78

R.C. –Era următoarea întrebare pe care voiam să v-o pun, pentru

că o parte interesantă a… eu aş numi-o chiar o criză a culturii române

actuale, o criză foarte serioasă, foarte profundă, care ameninţă să

atingă miezul, şi ăsta este pericolul mare…

Gh.N. –Şi a cui o fi datoria ? Oare nu a preşedintelui Uniunii

Scriitorilor, printre alţii ? Pe câtă vreme preşedintele Uniunii Scriitorilor

ales de noi este la Paris, eu n-am ce face!

R.C. –Problema preşedintelui Uniunii Scriitorilor o mai mică

chestie…

Gh.N. –Ba este o chestie mai mare. Am să vă spun de ce. Nu pot

să înţeleg niciodată cum poţi să iei nişte bani de la guvern, din cotizaţii şi

din alte lucruri şi să nu-ţi ajuţi decât publicaţiile care-ţi sunt ţie fidele şi

credincioase. Eu nu văd de ce Oglinda literara ar fi mai prejos de revista

Luceafărul sau de revista România literară ? Pentru că nu e la Bucureşti ?

Păi, sunt persoane care au publicat şi acolo şi au publicat şi la mine. Nu

văd pentru ce n-ar trebui, la un moment dat ajutat un tânăr, Revista

Oglinda literară este un copil al prozei literare româneşti. Păi ajută

domnule președinte al Uniunii

Scriitorilor şi acest copil să se

facă mare. Dacă eu mâine mor

şi nu mai face nimeni revista

Oglinda literară, are ceva de

câştigat literatura română ?

Uniunea Scriitorilor nu ! Pe

când cu totul altceva ar fi fost

ca să aibă doi-trei salariaţi care

să fie plătiţi din fondurile Uniunii Scriitorilor sau din fonduri de la copy-ro.

Sau din alte fonduri atrase. Am fost la şedinţa copy-ro. Am rămas uluit de

câţi bani dispune această organizaţie…

R.C. –Să spunem despre ce organizaţie este vorba pentru

ascultătorii noştri…

Gh.N. –Apărarea drepturilor autorilor. Această organizaţie

dispune de fonduri impresionante pentru a declanşa programe culturale

ample, majore. Şi am văzut cum s-a discutat, până şi bilanţul s-a

amânat pentru că era o adunare de dare de seamă, pentru că există

păreri contrarii. Şi atunci, în condiţiile existenţei unei păreri contrare,

decât să rezolvăm problema, s-o amânăm. Atunci intervine un alt fost

membru al Uniunii Scriitorilor, Uricaru. Dacă nu ne putem deplasa decât

79

între Copy-ro şi Uniunea Scriitorilor şi Ministerul Culturii care, prin

direcţiile de cultură spune clar că să nu se ocupe cu nimic ce înseamnă

cultura vie, numai cu biserici, direcţiile de cultură s-au transformat într-

un fel de participanţi la diverse hramuri ale bisericilor din teritoriu zicând

că ţin de patrimoniu. Asta înseamnă patrimoniu ?

R.C. –Problema patrimoniului este, într-adevăr, altă problemă,

există un patrimoniu vechi, să-i spunem aşa, care într-adevăr trebuie

prezervat, deci aceste lucru e clar, există… Realmente chestiunea care

ne preocupă astăzi în această discuţie se referă însă la ceea ce se

petrece acum, în zilele noastre, o problemă era aceasta a surselor de

finanţare. Părerea mea, din discuţiile pe care le-am avut cu alţi prieteni şi

din ce înţeleg şi din spusele dvs., părerea mea este că anumite fonduri ar

exista, s-ar găsi. Problema este cum sunt folosite, sau dacă sunt folosite.

Sau unde sunt direcţionate, pentru că asemenea fonduri trebuie trimise

acolo unde este nevoie, ca fenomenul să ia amploare şi să se producă.

Dar dacă le trimiţi pe lângă, ele se irosesc.

Gh.N. –Revin, pe vremea acad. Răzvan Teodorescu, era o

comisie, pe lângă Ministerul Culturii, formată din scriitori şi spunea: D-le,

din fondurile ministerului…

R.C. –Scriitori… de unde ?

Gh.N. –Scriitori din Uniunea Scriitorilor. Cezar Ivănescu…

R.C. –Păi vedeţi ? Sunt mai multe Uniuni ale scriitorilor acum,

sunt mai multe asociaţii ale scriitorilor.

Gh.N.–Sunt, dar de regulă valoarea este la Uniunea Scriitorilor.

R.C.–Eu, de pildă, nu fac parte din Uniunea Scriitorilor…

Gh.N.–Pentru că n-ai vrut.

R.C.–Deci, înseamnă că n-am valoare ?

Gh.N.–Nu, înseamnă că n-ai vrut. Pentru că nu cred eu că Radu

Comănescu dacă-şi făcea dosarul, nu era membru al Uniunii. Trecem

peste asta, pentru că Radu Comănescu are veleităţile lui şi nu mă bag

eu în domeniul în care excelează de obicei. În condiţiile acestea eu stau

şi îl întreb pe Radu Comănescu altceva: de ce nu vine şi el la Uniunea

Scriitorilor ca împreună să fim mai puternici, să ne luptăm pentru

dreptate?

R.C. –Păi trebuie să mă propună doi oameni.

Gh.N. –Eu unul te propun dacă vrei. dar nu te v dar să trecem la

altceva. Dacă există fonduri, de ce măcar 10%, n-am zis jumătate,

măcar 10% să fie pentru oamenii care scriu pentru reviste.

80

R.C. –Exact, asta este întrebarea. Deci cum sunt folosite

fondurile?

Gh.N. –Nu sunt în nici un fel. Am spus, la noi Direcţia de Cultură

a sărbătorit, de exemplu, în Vrancea, pe Dimitrie Cantemir. Se ştie

legătura lui Cantemir cu locurile de aici din Vrancea. S-a făcut un

praznic, s-a scos şi o carte care se referă la biserica ctitorită de

Cantemir şi cu asta basta.

R.C. –Adică s-a mai bifat o acţiune.

Gh.N. –S-a mai bifat o acţiune la modul la care niciun scriitor n-a

fost invitat să participe. Sper să nu se mai întâmple…

R.C. –Vă doresc să vi se împlinească gândul și vă mulțumesc de

interviu.

81

Interviu acordat Televiziunii Vrancea Media

- Emisiunea Cultural Media - 2014

Alexandra Tătaru: –Bună ziua doamnelor şi domnilor la o nouă

ediţie Cultural Media. După cum observaţi, suntem la sediul Uniunii

Scriitorilor filiala Vrancea şi la invitaţia domnului scriitor Gheorghe

Andrei Neagu am venit să aflăm câteva noutăţi foarte importante pentru

cariera dumnealui şi pentru cercul literar din Vrancea. Domnule Neagu,

bine ne-am regăsit.

Gheorghe Andrei Neagu: –Bine-aţi revenit!

A.T.: –Observ că ne-aţi întâmpinat cu foarte multe noutăţi de la

ultima noastră întâlnire şi sunt plăcut impresionată de aceste noi apariţii

editoriale.

Aş vrea să prezen-

tăm ultima dvs., şi nu cea

din urmă, bineînţeles, cea

mai nouă, cea mai recentă

apariţie editorială, De la

stânga la dreapta, la Edi-

tura Omnia, şi suntem

foarte curioși, şi noi şi

telespectatorii, să aflăm despre ce este vorba în acest volum nou.

Gh.A.N.: –O să fac câteva precizări la început. Ne aflăm în sediul

Reprezentanţei scriitorilor din Vrancea a Filialei U.S.R.Bacău, pentru că,

n-am sesizat odată titulatura dată de o colegă de presă, care a spus

filiala Vrancea şi m-am trezit numai cu reproşuri. Aşa că aici se află

reprezentanţa Uniunii Scriitorilor. A doua precizare este că această

carte face parte din colecţia Opera omnia, scoasă la Editura Tipo-

Moldova, de Universitatea Petre Andrei din Iaşi. Este firesc, după

părerea mea, ca după 60 de ani, cei care sunt cunoscuți ca scriitori să

înceapă să fie selectaţi de edituri serioase şi de oameni competenţi, şi

să li se facă o antologie din opera lor. Am avut anul trecut bucuria să am

o antologie de poezie, Arșița din ploi, era o selecție din volumele de

poezie pe care le-am publicat și câteva inedite. După care, anul acesta,

acum o săptămână a apărut antologia de proză De la stânga la dreapta.

Are 680 de pagini, volum alcătuit de antologatorul de la TipoMoldova.

82

Eu n-am contribuit la ea nici măcar cu o virgulă, nici măcar la acordarea

bunului de tipar. Mi-au cerut texte publicate de-a lungul vieții. Am dat și

eu o parte, nu toate. N-au intrat de exemplu fragmente din romanul

Arme și lopeți, din romanul Tarantula, din alte lucrări pe care le-am

publicat anterior, dar au intrat și lucrări inedite, unul dintre cele mai

ciudate fragmente a fost cel cu care începe chiar volumul, Jurnalul unui

pui de găină.

A.T.: –Asta voiam să vă întreb…

Gh.A.N.: –E o ciudățenie pornită cândva, în urmă cu vreo trei ani,

deci cam prin 2010, în care mi-am propus să redau cam ce înseamnă

să fii crescut pentru a fi sacrificat. Poți să faci un fel de paralelism între

generațiile de sacrificiu – eu am trecut prin vreo trei generații de

sacrificiu – mi-au zis și pe vremea lui Dej, și pe vremea lui Ceaușescu și

după aceea, că sunt tot generație de sacrificiu. Și atunci am făcut o

paralelă în lumea animală, nu fac…

A.T.: –Când este, scuzați-mă, când este scris acest jurnal, pentru

că observ foarte multe…

Gh.A.N.: –…Continuă să fie scris, încă nu s-a terminat. Am vreo

50 de zile pe care le-am dat în acest volum, în această antologie, dar

am ajuns deja la vreo 70 de zile, scriu pe apucate, cât îmi rămâne după

timpul alocat revistei Oglinda literară.

A.T.: –Da, observ aici niște paragrafe care par scrise pe vremea

dinainte de ’89.

Gh.A.N.: –Par, dar nu sunt. Sunt recente, dar sunt pe undeva

relevante pentru acele vremuri, și atunci eram de sacrificiu. Nu știu cât

de pui de găină poate fi considerat un om, dar am zis că are nevinovăția

puiului. Și mi s-a părut că este o parabolă interesantă care ar putea la

un moment dat să creeze o stare sufletească mai aparte în sufletul

cititorului. Mă rog, cred că asta ar trebui să facă mai mulți scriitori, adică

să se gândească puțin mai mult asupra a ceea ce am fost, suntem și

vom deveni. Noi, ca ființe în general, nu neapărat ființe extraordinare,

supradotate. Ci ființe pur și simplu, cu două picioare.

A.T.: –Antologia este o premieră, aveți de gând să faceți și o

lansare publică?

Gh.A.N.: –Da, pe data de 25 sunt la București, la Calderon, avem

acolo o invitație făcută de prof.dr.George Anca, unde va fi alături de noi

și Radu Cârneci, alături de o întreagă pleiadă de scriitori. O să facem

cunoscut și acest volum, și revista Oglinda literară, și alte lucrări care

83

ne-au apărut, cum ar fi Golgota spiritualității, scoasă de Mariana

Vârtosu…

A.T.: –S-o prezentăm telespectatorilor.

Gh.A.N.: –Este o carte despre care am mai vorbit, sunt zece ani

de cenaclu între coperțile acestei cărți, este poate una dintre cele mai

reprezentative cronici culturale ale unui deceniu de existență culturală

vrânceană, pe care am avut onoarea să o păstoresc.

Spre bucuria mea, Mariana a reușit

să dea luminii tiparului aspecte și

fragmente din viața noastră, care nu mai

pot fi găsite în altă parte. Inițiativa îi

aparține în întregime, a lucrat cu multă

dăruire și îi mulțumesc pentru că a fost

cronicarul viu al unei grupări intelectuale,

a unei grupări culturale care, a încercat

să se exprime și să-și pună pecetea pe

un crâmpei de cultură românească.

A.T.: –Și observ că la pag. 4 dum-

neaei vă dedică în întregime acest volum.

Gh.A.N.: –Mai bine nu observai, că

stârnești invidia altora, eu i-am reproșat

lucrul acesta, mai bine îl lăsa fără.

A.T.: –Cine nu realizează nu este invidiat, nu-i așa ?

Gh.A.N.: –De regulă, invidia văd că apare în rândul celor care n-

au scris în viața lor o carte. Despre care nu poți să vorbești că n-ai

despre ce să te exprimi, să te exprimi asupra rudelor, asupra faptului că

are ochii colorați ? N-ai ce să-i reproșezi unuia care tot timpul te poate

bombarda, dar acesta-i un risc asumat. Sigur, poți să te aștepți și la

oameni care nu sunt de acord cu ce spui tu. Dar să nu o facă după

ureche, sau mai știu eu cum. Nu sunt supărat pe nimeni când se

exprimă aplicat pe text și chiar le mulțumesc celor care pot descoperi

defecțiuni, pentru ca să le pot îndrepta și să pot să fac ceea ce ar trebui

să-și facă orice autor. Sper ca prin ceea ce am reușit până acum, să

cristalizez într-un fel strădaniile care au stat în sufletul și în inimile

noastre, a grupării de la Asociația Duiliu Zamfirescu într-un deceniu.

A.T.: –Păi strădaniile dvs. și din ultimul deceniu și din toată

cariera dvs. deja sunt în cele două volume pe care ni le-ați arătat.

84

Gh.A.N.: –Da, și acesta este un volum interesant, Personalități

romașcane.

A.T.: –Din plaiurile dvs. natale.

Gh.A.N.: –Eu sunt nemțean, sunt aproape de orașul Roman,

unde am scris de fapt Tarantula despre

intenția lui Roman-Vodă, bunicul lui Ștefan

cel Mare, să facă cetate de scaun la Roman,

mai departe de muscali și mai înspre zona în

care nici turcii, nici rușii n-ar fi avut o

influență mare. Nu s-a reușit decât temporar,

să fie cetate de scaun.

Romanul are peste 500 de ani de

atestare documentară și despre care am

scris în Tarantula în vreo 300 de pagini,

despre o epocă românească din anii 1400,

perioadă despre care nu s-a prea mai scris

în România la modul acesta. Poate de asta am avut onoarea să fiu

inclus într-un volum, alături de alte nume sonore ale orașului Roman.

Cartea este scoasă de un Institut de Cercetări Teologice Franciscan,

despre care nici nu știam că există în orașul Roman. Le mulțumesc că

m-au considerat demn de a apărea în volum și promit să mă străduiesc,

măcar acum spre apusul vieții să nu-i fac de rușine. Nici în tinerețe nu

i-am făcut de rușine drept care m-au recunoscut cetățean de onoare în

comuna Trifești, locurile unde am copilărit, unde poate am furat și eu

cireșe ca Ion Creangă.

A.T.: –Sigur, este firesc, este firesc. Și vă spunem și noi:

Felicitări, că ați avut preocupări care au avut tangențe cu personalități

istorice remarcabile din Evul mediu.

Gh.A.N.: –Asta e, eu nu pot să zic decât că prin strădania acestor

oameni, franciscani sau nu, m-au băgat și pe mine în seamă. Și asta

este pentru mine o mângâiere sufletească suplimentară.

A.T.: –Nu în ultimul rând și Academia vă aduce recunoștință…

Gh.A.N.: –Nu-i Academia, este tot Tipo-Moldova, tot editura care scoate

o foarte interesantă lucrare de Poezie contemporană în trei limbi,

germană, engleză, franceză. Și o să găsiți acest volum, este primul, la

Bruxelles. A fost deja predat acolo, se preconizează să fie o lansare de

carte chiar la Bruxelles, în care apare și subsemnatul.

85

Mai apare și poetesa

Ștefania Oproescu, tot din

Vrancea, și Liviu Stoiciu, tot din

Vrancea care sunt în acest

volum pentru a reprezenta

poezia românească la cel mai

înalt nivel. Asta este o

mândrie, o recunoaștere de

către lumea specialiștilor

asupra produsului literar făcut

de vrâncenii noștri.

A.T.: –Dvs. ați ales poeziile apărute ?

Gh.A.N.: –Nu. Am fost rugat să trimit câteva zeci, am trimis vreo

20 de poezii, din care mi-au apărut ceea ce vedeți, traduse în limbile

respective. Cred că toate reproșurile care se pot face vizavi de

corectură, de celelalte, aparțin de data aceasta nu autorului, ci

editorului, pentru că n-am avut posibilitatea, nu mi s-a oferit posibilitatea

ca să fac vreo îndreptare sau să revin asupra textului. M-am trezit cu

surpriza.

A.T.: –Este foarte frumos, trecem poate peste eventualele greșeli

atâta timp cât există cineva în spatele acestei realizări, se știe că e o

muncă foarte…

Gh.A.N.: –E un colectiv întreg, în primul rând sunt traducătorii din

cele 3 limbi de circulație europeană.

A.T.: –Interesant este că poeții vrânceni ajung peste hotare să fie

cunoscuți și…

Gh.A.N.: –Ajung dacă au valoare.

A.T.: –Sigur că da.

Gh.A.N.: –Și poate că e periculos să ajungă așa de puțini

vrânceni pentru că în Vrancea, nu știu dacă ați observat, în ultima

vreme există foarte multă vânzoleală culturală, ca să nu-i zic altfel, sub

diverse forme: festivaluri apărute de niciunde, tot felul de întâlniri,

simeze, iarmaroace, care nu înseamnă mare lucru, dar care par a fi pe

undeva, la nivelul celor care-l alcătuiesc. Eu mă bucur că au și ei în

sfârșit o tribună unde să se poată exprima, că poate de acolo se vor

naște niște vârfuri care vor veni alături de noi, să facem împreună ceea

ce înseamnă literatură adevărată.

86

A.T.: –Da, este vorba totuși de o nișă și de evenimentele dintr-un

oraș în care nu se întâmplă mare lucru care trebuie adresate…

Gh.A.N.: –Ei, în orașul

acesta se întâmplau cândva și

lucruri interesante. Dar și autori-

tatea locală era mai atentă și

poate mai dornică de a se

afirma. Acum, după ce oamenii

s-au obișnuit cu posturile, și

numai în perioadele electorale mai mimează interesul pentru cultură, în

condițiile acestea, cultura are de suferit. Una era soarta Focșaniului

dacă devenea un oraș cultural european, cu niște structuri culturale

deosebite, de genul unei Universități, a unei Facultăți de sine stătătoare,

care ar fi putut valorifica balada Miorița și cultura pe care ne-a lăsat-o

acest popor pe aceste meleaguri, și alta este soarta când nu există

nimic semnificativ în acest sens, ci doar pe ici pe acolo… Mă uitam la

Ziua Eminescu de acum câteva zile, a trecut neobservată. Este meritul

Bibliotecii Județene care doar cu câțiva tineri, câțiva oameni iubitori de

literatură și membri ai Asociației Duiliu Zamfirescu au fost la statuia lui

Eminescu unde și și-au permis să asculte alături de cei care mai

treceau prin fața bustului poetului, câteva din versurile admirabile

recitate de Paula Grosu. În rest, nimic.

A.T.: –Doamna Paula Grosu, care este o artistă…

Gh.A.N.: –Pentru mine este o enigmă cum această doamnă nu s-

a dus la București, cred că și ea regretă pentru că ar fi avut o cu totul și

cu totul altă carieră. Este o voce cum rar se întâlnește…

A.T.: –Vă invit să urmăriți interviul făcut cu dumneaei, în care i-

am pus aceeași întrebare și găsiți acolo răspunsul.

Gh.A.N.: –Cred că-l știu deja.

A.T.: –Bun. Pe final aș vrea să prezint telespectatorilor și faptul

că în volumul doamnei Oana Dugan la editura Axis Libri a apărut

Expectația Nobelului, și unde la pag. 161 se prezintă poemul Nunta

neagră, care de fapt este în două părți, o parte în limba română și o

parte în limba engleză. Gh.A.N.: –Așa este, profesoara universitară Oana Dugan este

mai puțin cunoscută în Vrancea deși a fost invitată la Zilele Simion

Mehedinți și a ținut un prolog destul de vast și de aplicat. Este pentru

mine o surpriză că a găsit de cuviință să se aplece și asupra cărților

87

mele și un prilej de bucurie și de mândrie când

un profesor universitar erudit îți spune că ai talent

și că meriți cu adevărat să fii citit.

A.T.: –Este o motivație interesantă. Unde

se poate găsi ultimul dvs. volum ?

Gh.A.N.: –La editură și la Biblioteca

Județeană care, am înțeles că era în tratative de

achiziționare a câtorva. Eu n-am primit decât 10

exemplare, și mi s-a zis că astea-s drepturile

mele de autor, am zis mulțumesc frumos, n-am

dat nici un ban, pentru faptul acesta îi mulțumesc editurii și îi îndemn pe

cei care doresc să se înfrupte din conținutul antologiei mele, la

Biblioteca Județeană.

A.T.: –Deci invităm și noi telespectatorii să studieze opera

scriitorului Gheorghe Andrei Neagu, și până la o ediție următoare, la

revedere.

Gh.A.N.: –Vă mulțumesc.

88

Interviu acordat domnului Radu Comănescu

de la Radio România Cultural

pentru Emisiunea Miracole şi fapte–03.11.2013

Radu Comănescu: Bună seara! La

microfon se află Radu Comănescu. Dragi

prieteni, iată-ne înaintea unei noi ediţii. Am să

vă rog să-mi permiteţi să încep prin a mulţumi

colegei mele Ioana Popescu, care se găseşte

în regia de emisie şi imediat după aceea o să-

mi permiteţi să prezint invitatul emisiunii. Este

vorba de domnul Gheorghe Andrei Neagu,

directorul revistei Oglinda literară din Focşani.

Domnule Gheorghe Neagu, vreau să-

mi exprim marea bucurie de a vă reîntâlni aici,

în Focşani, în sediul reprezentanţei Uniunii Scriitorilor, sediu dedicat

culturii şi, în mod evident, subiectul pe care vi-l propun acum este un

subiect legat de cultură şi anume de soarta culturii în lume, de modul ei

de a însemna ceva, de a se exprima, de a exista. Şi pentru că sunteţi

unul dintre creatorii de cultură română, evident că m-aştept să vorbim

despre cultura română în lume, despre ce înseamnă această formulă

care, vreau să spun că interesează extrem de multă lume. Uniunea

Europeană însăşi este foarte interesată în promovarea culturilor

naţionale, pentru că le consideră un tezaur, o bogăţie. Prezervarea

specificităţii culturale şi a iden-

tităţii naţionale este un obiectiv

proclamat de multe ori în orga-

nismele europene. Şi iată că

tocmai aici, după propria mea

constatare, unde ar trebui să

putem fi români fără nici un fel

de limită, tocmai aici înregistrăm

probleme. De ce oare ?

Gheorghe Andrei Neagu: –Simplu, există interese. Oamenii sunt

la ora actuală nu numai potopiţi de căldură, dar şi de lipsa de interes al

statului în general asupra demersului cultural în particular. Eu, după

89

cum bine ştiţi, m-am ocupat de personalitatea lui Duiliu Zamfirescu, nu

ca istoric literar sau om care doreşte să emită studii şi să scoată cărţi de

pe urma altui scriitor, ci ca un promotor al personalităţii acestui părinte

al romanului modern românesc, care se studiază chiar și la Boston. Am

avut prilejul să constat acest lucru din faptul că Sanda Stolojan, nepoata

marelui scriitor, mi-a adus o carte tradusă în limba engleză, pe care

studenţii americani de la Universitatea din Boston o aveau în programă

spre studiu. Şi am zis, dacă aşa ceva se studiază în America este de

neiertat ca noi, în Vrancea, să trecem indiferenţi pe lângă aşa o

personalitate. Cred că nu este lipsit de interes să spun că în calitatea de

promotor cultural am avut mari satisfacţii să văd cum românii din

diasporă, pe puţin din 8 sau 9 state, s-au bucurat de faptul că au fost

invitaţi la o asemenea manifestare culturală. Doamna academician Zoe

Dumitrescu-Buşulenga ne-a făcut onoarea să fie printre noi, alături de

domnul academician D.R. Popescu. Am avut ocazia să-l cunoaştem pe

maestrul Cezar Ivănescu, această figură luminoasă şi tumultoasă, pe

Mimmo Morina, Secretarul Uniunii Mondiale a Poeţilor, şi mulţi, mulţi

alţii. Cred că atât românul din Bulgaria, cât şi românul din Serbia, cât şi

acela din Cernăuţi, şi acela din Chişinău au putut să constate că

promovăm o limbă română de calitate, prin tot

ceea ce facem noi şi prin tot ceea ce am

putut realiza în această perioadă. Au fost 7

ediţii, am mai avut după aceea trei ediţii ale

Salonului literar Dragosloveni, în onoarea lui

Vlahuţă. Tari. De atunci, de vreo 4 ani de zile

eu n-am mai putut face acest lucru. Trecusem

de 60 de ani. Nu mi-a făcut nimeni măcar

onoarea să-mi spună: „Hai, bă, noroc că ai

făcut şi tu 60 de ani”. M-am simţit întristat de

asemenea indiferenţă, şi am zis nu mai pot să mă mai duc cu mâna

întinsă pe la tot felul de persoane private sau chiar la tot felul de instituţii

să fac sluj pentru fonduri, să merg pe la diverse restaurante, să obţin

trei oferte de măsline, trei oferte de fripturi, ca să respect legea. Şi

atunci în asemenea condiţii, a trebuit să renunţ. Nu s-a mai făcut nici un

festival. Doar o încropeală, o manifestare a unui cetăţean care a început

să scrie şi să facă un festival care nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor

scriitorilor de o anumită calitate a scrisului. Dar tot e bine că s-a făcut și

așa ceva, pentru că altfel nici acest lucru nu s-ar mai fi făcut. În Vrancea

90

este specifică la ora actuală facerea de monografii. Este interesant şi

oarecum dubios acest prozelitism al monografiilor, pentru că am

impresia că foştii activişti de partid comunist, foştii securişti, s-au apucat

de făcut monografii într-o veselie, apoi fac cereri de intrare în Uniunea

Scriitorilor. S-ar putea ca unii din ei să şi reuşească, mai ştii ? Dar dacă

te uiţi că în monografiile lor, acestea sunt practic un fel de anuare

statistice, din alea tipărite odinioară de direcţiile judeţene de statistică,

unde se contabiliza numărul de porci, numărul de capre, numărul de

profesori, de popi şi de biserici din fiecare comunitate monografiată. N-

am nimic împotriva lor, pot să facă în continuare câte or vrea, că şi

pentru acelea ale direcţiilor de statistică se dădeau bani publici. Dar

tupeul şi lipsa de sprijin pentru scriitorii care, cu adevărat reprezintă

cultura română, pare de neiertat. De ce mă tot exprima așa? Pentru că

noi, românii, putem fi o naţiune câtă vreme vorbim limba română. Dacă

nu vorbim limba română, putem să stăm noi şi în cap şi să fim cei mai

mari atleţi, nu vom fi români.

Astea ne caracterizează, nu tricolorul este cel mai mare simbol,

ci limba română. Eu

cred că tricolorul este

un simbol, poate să fie

la un moment dat cu o

gaură, cum l-au lăsat

după revoluţie, dar nu

înseamnă că gaura aia

reprezintă un simbol

naţional, dar limba

română, da. Şi atunci,

în condiţiile astea, iată-

mă că nu pot fi de acord cu tot ce înseamnă delăsare şi lipsă de

entuziasm în materie de promovare a limbii şi literaturii române.

Trăiesc cu oarecare durere faptul că după ce Institutul Cultural a

fost înfiinţat de celebra ministereasă Mona Muscă şi apoi i s-a dat

conducerea lui Patapievici et comp., Institutul Cultural Român cu

zvastici pe crupe, falusuri prin expoziţii, n-a reuşit să reprezinte cu

adevărat creaţia literară şi mai ales să slujească limba şi literatura

română şi chiar cultura română în întregul ei. Pentru că n-am văzut şi

eu, de exemplu, o expoziţie Brâncuşi în ţară, să se fi luat toate lucrările

din colecţiile particulare şi să se fi făcut în aşa fel încât… cum a fost cu

91

corpurile deţinuţilor chinezi tăiate şi spintecate, aduse pentru a fi

promovate la Muzeul din Bucureşti. N-am văzut spectacole cu Eugen

Ionesco, adică, practic, Humanitasul a făcut munca Institutului Cultural

Român în cea mai mare parte. Ce-a tradus în străinătate Institutul

Cultural Român pe bani europeni, a fost mai mult aşa, din prietenie, cine

era de-al nostru, cine era cu noi, şi nu cred că aşa se face slujirea unei

culturi. Faptul că noua conducere a Institutului Cultural Român a

deschis filiale în diverse zone ale ţării, de la Iaşi la Craiova şi Cluj, părea

să fie la un moment dat de bun augur, în sensul că oamenii de acolo ar

fi putut promova programele Institutului Cultural Român în aşa fel încât

să ne bucurăm şi noi, provincialii de lucrările noastre la nivel naţional şi

chiar internaţional. Deocamdată nu s-a întâmplat aşa.. Mă rog. Şi-mi

pare că o personalitate, când ajunge în fruntea unei instituții, trebuie

neapărat să dea seamă pentru trecutul său mai mult sau mai puţin

glorios. La un moment dat au ajuns poliţaii torţionari la o pensie de 70-

80 milioane şi scriitorii, trăiesc cu 5-6 milioane de lei pensie, şi le mai

dă, dacă sunt băieţi cuminţi şi nu sunt daţi afară din Uniunea Scriitorilor,

încă 50% din această infimă sumă. Chiar mi se pare umilitor. Ce am

făcut eu, şi ce a făcut colonelul Icsulescu din Poliţia Română? Ăla m-a

bătut când m-a prins criticând comunismul, m-a pus să declar maşina

de scris în fiecare an în faţa lui, şi eu am viaţa în continuare de doi lei iar

el se lăfăie în tot felul de afaceri, pentru că sunt foarte mulţi implicaţi în

afaceri.

Și mai vorbim de cultură română! Unii din

ei sunt deja oameni politici, au ajuns să deţină

frâiele statului. Cum să facă puțină cultură un

fost poliţai sau securist, care n-a ştiut decât să

asculte de ordin. Mi se pare de-a dreptul odios

şi sinistru ca societatea să nu-şi dea seama că

are nevoie şi de altceva decât de cultură de tip

Salam, promovat în arealul european de către

Goran Bregovici pe post de agent cultural. Eu n-

am văzut, de exemplu, un agent literar, că tot

vorbirăm de el, care să zică: d-le, iau şi eu cartea lui Icsulescu de la Iaşi

sau de la Focşani şi o promovez în Serbia. N-am văzut. Dar pe unul ca

Salam, sigur că-l promovăm. Nu am nimic cu Salam, are şi el partea lui

de auditoriu, are şi el simpatizanţii lui, există într-o naţiune şi asemenea

nivel cultural, dar nu este cel care să servească cultura română, să

92

slujească limba română. Salam abia se poate exprima pe limba lui, la

modul la care scoate onomatopeele mai mult sau mai puţin muzicale. Şi

cu asta ce-am făcut? Cultură care să ne reprezinte naţional ?

R.C. –Aici avem anumite probleme, domnule Neagu, pe care

trebuie să le abordăm cu cât de câtă limpezime. Avem o problemă a

resurselor, fără de care cultura evident că nu poate exista decât în

forma ei, să spun, legată de elementar uman…

Gh.A.N.: –Te întrerup. Ține minte restul întrebării. Resurse ?

Cum să n-ai resurse ? Când faci focuri de artificii care nu reprezintă

nimic? Dai cu pocnete în mulţime, chemi tot felul de paparude să-ţi

joace din buric pe miliarde, de aşa-zisele zile naţionale sau zilele

oraşului sau… au ajuns acum şi zilele comunei. Şi risipesc banii în tot

felul, risipeşti banii pe tot felul de aşa-zise monografii, cărți din cărți,

care nu reprezintă cultura română şi risipesc miliarde în orice localitate,

doar pentru dansuri din buric şi mititei sfârâind.

Asta ţi se pare că n-ai resurse ? Ba ai, dar acolo, am mai spus,

oameni lipsiţi de cultură ajung să te dirijeze. Păi sunt consilieri care au

patru clase. Ce cultură să aibă?

Era unul pe aici

pe la noi, care a împlinit,

am înţeles, 100 de ani,

care a venit din rândul

poştaşilor, a ajuns mare

consilier. S-a ridicat

acela şi a spus odată că

revista Oglinda literară

nu trebuie finanţată pen-

tru că este de extremă

dreaptă, că primeşte

fascişti în paginile revistei, fără să-și argumenteze spusele. Si uite așa,

n-a mai fost finanţată revista Oglinda literară de către Primăria

Municipiului Focșani.

Nu știu dacă doar din acest motiv, dar și picătura sapă. Şi atunci,

vedeţi că eu vorbesc practic, nu din teorii şi din auzite, ci din cele păţite.

Şi atunci, când vezi asemenea indivizi că-ţi dirijează ţie destinele

culturale, să mă ierte Dumnezeu, dar nu se poate pune botniță unor

exprimări culturale de valoare când ai de-a face cu organe de decizie

care nu sunt abilitate pentru aşa ceva

93

R.C. –Într-adevăr, problema resurselor există chiar dacă ea nu

este o problemă a lipsei de resurse, ci este o problemă a modului cum

se gestionează resursele. Şi asta este o problemă reală, pentru că într-

un fel sau altul nu ajung de multe ori la nucleele acestea care pot să se

exprime şi să creeze şi să menţină cultura. O altă problemă este

problema orizontului de aşteptare al publicului. Avem o problemă legată

de public pe care trebuie s-o luăm în considerare, domnule Gheorghe

Neagu, pentru că iată, că publicul care se uită la tabloide şi la emisiuni

tabloidizante este net mai numeros decât publicul care citeşte literatură

valoroasă. Dar asta este o problemă care apare în fiecare naţiune.

Gh.A.N.: –Naţiunile responsabile sprijină valorile cu bani de la

buget. De la ceea ce înseamnă existenţa naţiei. Ce ar face francezul,

când se încearcă o anglicizare a limbii sale? Se opune. Nici măcar la

calculator nu spun computer, spun ordinator.

R.C. –Aveau o ofensivă împotriva anglicizării…

Gh.A.N.: –Dar nu numai ei, uitaţi-vă şi la Germania. Cât de multă

lume vorbeşte engleza în Germania ? Păi bine, eu nu pun problema din

acest punct de vedere, dar pun problema cum sprijină Franţa cultura.

Academia franceză, are fondurile care-i sunt necesare ca să rămână o

instituţie de elită a unui spirit naţional. Tot aşa văd cum este sprijinită

difuzarea cărții. Pentru că, pe lângă faptul că există tot felul de buticuri,

cu tot felul de exponate, de la tablourile de pe Sena şi până la ştiu eu

alte şi alte producţii. Există foarte multă atenţie faţă de edituri, faţă de

difuzarea cărţii. Noi am desfiinţat Rodipetul. Revistele din provincie, cum

e Oglinda literară, şi-au scăzut la jumătate tirajul din cauză că n-au cum

să le trimită spre difuzare în toată ţara. N-am pus nimic în locul librăriilor

pe care le-am făcut varză. Am văzut că apare în loc de librărie o

cârciumă, sau o bancă sau ştiu eu ce alt magazin. N-am avut nici un

cuvânt de spus nici când am avut scriitori în Parlament. Spre onoarea

lui Adrian Păunescu, singurul care a mai luptat puţin pentru salvarea

comunităţii scriitoriceşti şi a reuşit să se dea o pensie suplimentară de

50%, restul lumii n-a mai făcut nimic. Uite, vreau să-ţi amintesc ceva

care zic eu că ar merita să nu se uite: Carol al doilea. Mult hulitul rege,

cu tot priapismul lui, cu toate aiurelile lui, cu toate demisiile sau cum se

numesc în lumea monarhică a avut o fundaţie destinată sprijinirii culturii

române, Fundaţia Regală…

R.C. –Celebră, de altfel…

94

Gh.A.N.: –Celebră. Revista Oglinda literară are paginaţia exact

după cum era paginată revista Fundaţiilor Regale, adică de la pagina 1

în continuare. Și acum mai avem puţin şi facem 10.000. Ce era oare

lumea aceea a culturii fără o asemenea fundaţie ? Pentru că, dezinteres

a fost întotdeauna faţă de cultura românească. Şi un cap, un rege, un

monarh, a făcut această fundaţie.

Ce-ar fi fost oare dacă

şi Iliescu făcea o asemenea

fundaţie, ca să sprijine cul-

tura română ? N-avea el

sponsori pe care să-i folo-

sească tocmai pentru tipări-

rea cărţilor, pentru a susţine,

de exemplu, răspândirea

revistelor culturale în ţară ?

Trebuia neapărat să fie Rodipetul trântit grămadă şi să nu mai pui nimic

în loc ? Nu numai asta. Funcţia aceea de agent literar, care, pe vreme,

nu numai de acum, şi din epoca cea mai clasică, ca să-i zic aşa, te

ducea, îţi dădea bani şi te punea la masa de scris. După aceea, dacă nu

erai gata la dată şi la termen cu romanul terminat, îţi lua și hainele din

casă. Unde mai este o asemenea instituţie în România ? La noi oamenii

de cultură, mai ales scriitorii, sunt puşi să facă evenimente culturale.

R.C.–Instituţia care să-ţi ia haina din casă mai există…

Gh.A.N.: –A, da, aia da, fără probleme, şi le ia în egală măsură şi

mie şi la acela pe care l-a prins cu furăciuni din apartament. Iată cum

ajungem până la urmă ca să fie comparată cultura cu ce nu trebuie. Dar

nu e vina noastră, pentru că realitatea ne obligă să căscăm ochii exact

la ce doare cel mai mult: absenţa preocupării statului pentru limba

română acum, pentru că asta înseamnă cultura română pentru tot

arealul românesc. Eu sunt surprins că vorbim atât de puţin despre

succesele filmelor româneşti.

R.C. –Da, remarcabile în ultima perioadă.

Gh.A.N.: –Remarcabile. Bun. Dar ai auzit ceva vorbindu-se de

scenarişti ? Care-or fi ăia? Despre regizori vorbim, despre actori şi mai

şi. Actorii sunt în frunte. Dar autorii textelor?…

R.C. –Ştiu că de pildă Mungiu îşi scria singur textele scenariilor.

Gh.A.N.: –Un caz de excepţie. Dar în general, uită-te cum se

arată la televizor. Toată lumea ştie de Caramitru, dar îţi garantez că

95

puţină lume a auzit de Labiş. În comparaţie cu ceea ce înseamnă

Caramitru, care poate n-a scris un vers memorabil în viaţa lui, faţă de

Labiş care a scris ca să recite Caramitru, am dat aşa un exemplu. Nu

mai vorbesc de Nichita Stănescu, de Jebeleanu, de alţi mari făuritori de

vers…

R.C. –Marin Sorescu.

Gh.A.N.: –Marin Sorescu

şi alţii. E, stau şi mă întreb,

uită-te, ia un alt caz, Mircea

Albulescu poetul și Mircea

Albulescu actorul. Fă un sondaj

şi ai să vezi că toată lumea a

auzit de Mircea Albulescu, că e

actor. N-o să spună că este

poet. Şi este. În asemenea situ-

aţii stăm şi ne întrebăm dacă

situaţia asta ingrată a poetului, a scriitorului de limba şi literatura

română, a omului care-şi păstrează identitatea naţiei tale, ar trebui să

aibă, pe undeva, o altă soartă. E adevărat, am auzit cu stupoare în

ultima vreme despre cei despre care se zice că lucrează la urechea şi

timpanul au ajuns scriitori, au ajuns şi în posesia unor rente viagere,

burse de merit, am înţeles, între 30 şi 35 milioane. Ei, dar nimeni n-a

prezentat o listă cu cele150 de burse, câte am înţeles că sunt. Cei care

ne conduc destinele, de la Uniunea Scriitorilor, sau de la Ministerul

Culturii. au început de vreo câţiva ani, să spună că nu se mai ocupă de

limba şi literatura română, ci de patrimoniu.

R.C. –Trebuie să spun pentru ascultătorii noştri că observaţia

dvs. privind lucrătorii serviciilor secrete, nu înseamnă că vrem să

atacăm sau să denigrăm serviciile secrete, orice stat are nevoie de

servicii secrete…

Gh.A.N.: –Da, dar să le plătească legal, pe statele lor de plată,

nu mă interesează…

R.C. –Sigur, dar o altă observaţie mi se pare şi mai interesantă.

Multă vreme mi-am pus problema asta a crizei literaturii române şi mă

durea sufletul pentru că din toate artele, literatura este cea mai

naţională. Deoarece literatura foloseşte limba unei naţiuni şi este

mijlocul prin care această limbă se perfecţionează şi se înfrumuseţează,

se îmbogăţeşte, evoluează.

96

Am privit atent împrejur şi să ştiţi că acum, am impresia că

literatura română este într-o destructurare. Dar ce-i interesant este că

revine la o formulă folclorică, a folclorului religios, spre stupoarea mea,

fiindcă în trecutul românesc să ştiţi că folclorul religios exista dar nu era

atât de puternic. Acum, în zilele noastre, este plin de povestiri despre nu

ştiu despre ce călugăr care a făcut nu ştiu ce minune, nu ştiu ce mare

duhovnic care nu ştiu ce-a mai făcut…Aceste povestiri care sunt

naraţiuni, şi care de multe ori sunt ficţiuni, deci naraţiuni care ţin chiar de

imaginaţie. Aceste povestiri tind să suplinească epica, ce spun eu,

romanul, chiar nuvela şi schiţa, care-i mai mică.

Gh.A.N.: –N-am nimic împotrivă să existe şi asemenea ficţiuni.

Ele se adresează acelei mase …

R.C. –Şi nu ştiu dacă este bine…

Gh.A.N.: –Este bine, pentru că dacă sunt scrise într-o curată

limbă românească, n-au ce să strice.

R.C. –Nu, circulă oral, de multe ori. E vorba de folclor, chiar

folclor.

Gh.A.N.: –Aici chiar nu mă bag. Pe mine ce mă interesează este

altceva. Ca un roman scris de un călugăr, de bună calitate, să fie bine

tratat, să fie bine difuzat şi mai ales să fie tradus într-o limbă de

circulaţie mondială. Eu n-am nimic împotrivă cu tot ce înseamnă la un

moment dat povestirea ca atare. Poate să plece de la un fapt real, luat

din ziare . Poate să fie, viaţa de desfrâu de nu ştiu unde, poate să fie

orice, dar să se scrie într-o curată limbă românească şi cu mult har.

Transfigurarea să fie plină de valorile specifice unei limbi literare

corecte, şi mai ales româneşti. Pentru că, dacă vom avea bucuria să

vedem povestea tradusă în limba engleză, şi lumea Americii înnebunită

după un Pafnutie de la Piatra Neamţ, nu strică naţiei române. Să afle şi

America faptul că există un județ Neamţ, că există un călugăr Pafnutie

şi cum sunt chiliile de acolo. Adu-ţi aminte de tot ce a însemnat În

numele trandafirului, cu tot…

R.C. –Da, dar asta era o lucrare a unui elevat, superrafinat…

Gh.A.N.: –Da, dar e tot o speculaţie şi tot plină de imaginaţie…

R.C. –Şi erudiţie…

Gh.A.N.: –Este, n-am nimic împotrivă, el n-a făcut un tratat, a

făcut un roman, prizabil la o lectură lejeră, care să-ţi creeze satisfacţii.

Că în fond cititorul asta urmăreşte: să-şi satisfacă intelectul prin lectură.

97

În condiţiile acestea, aş vrea şi eu să am aici un Numele

trandafirului, un autor care să meargă până acolo unde să se afle că în

România se întâmplă şi lucruri culturale deosebite.

Dar când noi nu suntem în

stare să stăpânim şi să sprijinim

nici măcar un festival, ce să mai

vorbim de traduceri de cărţi şi de

răspândirea lor. Asta probabil că

va trebui rezolvată tot prin

Institutul Cultural, care este o

iniţiativă corectă, numai oamenii

puşi acolo trebuie să fie corecţi.

Atunci s-ar putea să avem parte

şi de bucuria unei relansări. De

asta trebuie să vorbim, de

relansarea culturii române, aşa cum era pe vremea lui Blaga, pe vremea

altor şi altor oameni de cultură, creatori interbelici când, într-adevăr, prin

Fundaţia Regală sau prin alte structuri statale se putea auzi despre

slova românească şi în alte colţuri ale lumii.

R.C. –Într-adevăr aici aţi atins un lucru foarte important,

emisiunea se apropie de final, nu pot să trec peste problema pe care aţi

atins-o acum, trebuie să spunem că în perioada interbelică, atunci când

funcţiona Fundaţia Regală, gradul de analfabetism al poporului român

era foarte mare…

Gh.A.N.: –Dar şi lăutari erau destui…

R.C. –Şi de ce spun asta, pentru că se vorbeşte în zilele noastre

de o decădere a nivelului educaţional, care este reală, dar cu toată

această decădere, gradul de alfabetizare al populaţiei este superior

celui din perioada interbelică.

Gh.A.N.: –Era firesc.

R.C. –Ori, ce constatăm ? Constatăm că în perioada interbelică

apare o grupare literară de un prestigiu formidabil, de un conţinut

extraordinar care a dat minţi luminate lumii.

Gh.A.N.: –Aşa este.

R.C. –Aşa-numita generaţie de aur. Prin efortul autorităţilor de

diverse direcţii, atât a guvernului, cât şi a monarhiei, autorităţilor statului.

Ce constatăm acum este, dimpotrivă, o scădere, trebuie s-o spunem. O

98

scădere şi în prestigiu, o scădere şi în impact la public şi o scădere şi a

ponderii internaţionale a scriitorului român.

Gh.A.N.: –Da, dar stai un pic, nu mă înghesui aşa tare cu con-

cluziile…

R.C. –Apare problema oamenilor.

Gh.A.N.: –Nu, nu aşa. Apare problema neonorării funcţiilor

instituţiilor statului. Dacă eu, ministru de cultură, mă ţin de menirea unui

om cu adevărat de cultură şi promovez cultura aşa cum sufletul meu de

ministru mă îndeamnă, în mod sigur voi avea un cu totul şi cu totul alt

impact. Or, câtă vreme la noi, în condiţiile în care statul, aşa cum este

el, vrea să ne lase după un principiu liberal, ca să te descurci singur

într-o lume în care nu s-a descurcat singură nici industria, nu s-a

descurcat singură nicio ramură care o vedem existând şi mai respirând

în România, atunci să mă ierte Dumnezeu, să nu ne mire când vom

avea, cât de curând, ca limbă naţională, limba engleză, ca drapel,

drapelul comunităţii europene, iar temerea unora dintre oameni să fie

justificată, noi fiind doar membri ai Europei. De România să vorbim pe

undeva la „şi altele”, într-o carte de istorie amplă unde elevii nu vor fi

auzit prea uşor, de prin sudul Franţei, ce înseamnă România. Există şi

asemenea temeri. De noi depinde ca la ora la care vorbim să avem sau

să nu avem o limbă şi o naţie română.

99

Interviu la Emisiunea Confluențe

din 14. 06. 2014 – la T.V.Galați

Viorel Dinescu: –Stimați ascultători,

sunt Viorel Dinescu, vă invit să urmăriţi o

nouă ediţie a emisiunii noastre Confluenţe.

Astăzi avem în emisiunea noastră ca

invitat pe scriitorul Gheorghe Andrei Neagu.

Bine aţi venit în emisiunea noastră domnule

Neagu.

Gheorghe Andrei Neagu: –Bun

găsit!

V.D.: –Mai întâi să vi-l prezentăm, deşi domnul Gheorghe Neagu

este cunoscut aşa: ca poet, ca prozator, desigur, ca editor, pentru că

domnia sa editează Oglinda literară la Focşani, o revistă cunoscută pe

plan naţional. Văd că deja aţi tipărit numărul pe iunie anul curent…

Gh.A.N.: –L-am şi expediat!

V.D.: –L-aţi şi expediat, deci aţi venit la Galaţi cu el deja citit. Nu

dvs. l-ati citit, cei care deja l-au primit. Să vă prezint telespectatorilor

noştri mai întâi ca poet, iată stimaţi telespectatori, avem Arşiţa din ploi,

de fapt domnul Gheorghe Neagu este autorul mai multor cărţi de poezie

și am să-l rog să spună titlurile cărţilor. Deodată vă prezint două cărţi de

poezie, urmând să vă prezint imediat cărţile de proză, aşadar Arşiţa din

ploi, o operă Omnia, carte care a apărut la TipoMoldova, Iaşi, şi din care

voi prezenta imediat un poem. O altă carte, Lacrima iubirii…

Gh.A.N.: –Volum bilingv…

V.D.: –Volum bilingv, adică limba română şi limba engleză. Dacă

vreţi să spuneţi telespectatorilor şi alte titluri de volume de poezie.

Gh.A.N.: –Ultima apariţie, sau cea mai recentă apariţie, Poemele

din templu, a apărut la editura Olimpus, şi reeditată la Atec Focşani, în

acelaşi an. S-a epuizat prima parte şi am găsit mijloacele materiale

pentru a fi reeditată la Editura Atec din Focşani. Am şi lansat-o în

Bucureşti la hotelul Ramada. Am mai avut, pe lângă Poemele din

templu şi Lacrima iubirii şi acest florilegiu, să zicem, cam devreme,

antologie, şi alte apariţii editoriale care, fiind de multă vreme scoase şi-

au cam pierdut prospețimea şi nu le mai pomenesc. De regulă, poezia

100

pentru mine n-a fost de bază, a fost un exerciţiu pe stilistică, pentru ca

să mă exprim mai bine în proză. Poezia pentru mine este un exerciţiu

permanent, pentru că atâta vreme cât scrii proză şi eşti conştient că

trebuie să dai valoare prozei ca să te reprezinte într-un fel specific

condeiului tău, trebuie să faci exerciţii în permanenţă. Atunci poeziile ia-

le ca pe un exerciţiu, ca pe un experiment care cred că mă poate

reprezenta.

V.D.: –Ia să vedem dacă aveţi dreptate când spuneţi că poezia

nu mai este atât de fragedă şi că, ştiu eu, la un moment dat se

perimează, atmosfera din interiorul ei. Noi spunem că nu şi iată că dvs.

îi convingeţi şi convingem şi noi telespectatorii cu poemul:

După nuntă

În lumina albă, crudă

Răsuciţi şi asudaţi

Obosiți ca după nuntă

Iar ciorapii aruncaţi

Iar pe scaune, himeric

Pantalonii puşi la dungă

Zac cu ochi de întuneric, (foarte frumos, )

După fusta ta prea lungă

Năpădind covorul moale

Tolăniți pantofii trişti

Mă privesc ca nişte cale

Goi de parcă nu exişti.

Nicio umbră nu mai vine

(Frumos şi aici, nu?)

Soarele sătul de ploaie

A intrat buluc la mine.

Unde-i noaptea din odaie ?

Gh.A.N.: –E prima dată când aud poezia aceasta recitată de un

profesionist în ale poeziei, că eu aşa consider poemele lui Viorel

Dinescu. Și atunci, pentru mine, e cu atât mai măgulitor când pot să mă

bucur că o voce exersată în arta poetică poate să scoată câteva lucruri

în evidenţă.

101

V.D.: –Nu scot eu, scoate poezia dvs. şi haideţi să mai încântăm

telespectatorii cu un poem pentru că avem foarte multe de discutat şi nu

vreau să vă ţin de vorbă.

Noaptea

Noaptea vine dezbrăcată

În culcuşul inimii

Noapte dulce, parfumată

Ne cuprinde-n braţe tainic

Aruncându-ne-n abis

Cupidon, copil zburdalnic

Iar te-ai strecurat în vis ?

Despletind pe îndelete

Plete negre ca de tuş

Noaptea vine-n faţa noastră

Un contur de pluş

Noapte fermecată.

Foarte frumos şi acest poem. Spuneam că o altă dimensiune a

creaţiei domnului Gheorghe Neagu, care trăieşte în Focşani, este proza.

O să prezint la întâmplare câteva cărţi de proză. Iată, Aesopicae

semnată de Gheorghe Andrei Neagu.

Gh.A.N.: –Am să te întrerup puţin. Aceasta este o carte de

literatură de sertar 100%. Cum se spune că n-a apărut literatură de

sertar? Uite, ai în mâinile tale un volum exclusiv cu literatură de sertar.

Am îndrăznit să mă duc la editura Eminescu pe vremuri, prin anii 76, dar

n-am reuşit s-o fac publicabilă. Mi s-au cerut foarte multe lucruri. Este o

parabolă prin care esopul frigian, sclavul din vechime, vine să ne dea

lecţii despre ce însemna socialismul, despre ce însemna goliciunea

sistemului din anii 76-80, şi nereuşind nici la editura Litera să-l public, l-

am lăsat să vină vremuri mai bune. Ce ai în mână este o ediţie, cam a

patra ediţie, pentru că prima ediţie a apărut aproape imediat după

Revoluţie, la vreo trei ani de la Revoluţie. Am avut și altă surpriză cu un

alt volum, de fapt la Galaţi, Ion Chiric mi-a scos un volum, tot de proză,

dar o proză filosofică mai aparte…

V.D.: –La editura Porto-Franco….

102

Gh.A.N.: –Da, la editura Porto-Franco, Templul iubirii, în anul

1991, în 10.000 exemplare. Eu am zis că e un risc. Culmea este că s-a

vândut tot. Şi, la câţiva ani după aceea, când m-am dus la Bucureşti, pe

Calderon, invitat de George Anca şi de Radu Cârneci, cineva, o domni-

şoară de acolo: „Nu vă supăraţi, dvs. sunteţi autorul Templului iubirii ?”.

Deci, după atâţia ani, asta a fost acum

vreo doi ani de zile, m-a înfiorat, într-un fel, că

mai există oameni care au citit şi care chiar s-

au bucurat când m-au văzut în carne şi oase.

V.D.: –Să mai informăm telespectatorii

că avem şi nişte referinţe critice, iată, semnate

de Adrian Dinu Rachieru, de Constantin Miu,

Liviu Comşia şi pe coperta 2 bis aş numi-o eu,

Tudor Cicu, pe coperta 3 bis Ion Pachia

Tatomirescu. Cam impropriu 2 bis, dar fie. O să

cităm o frază din Adrian Dinu Rachieru pentru a

vă convinge de cine este, după opinia criticilor

de radio din ţară, cine este Gheorghe Neagu, aşadar cităm: „Prozatorul

Neagu în schimb are antecedente, nu este nicidecum de ultim moment,

cum credea Rotaru, semnalându-i…”

Gh.A.N.: –A, se referă la…

V.D.: –„…textualismul. Avem de-a face cu un prozator viguros, de

paletă largă, cultivând cu predilecţie genul scurt, aparent naturist, atras

de partea neagră, nota un cititor atent, penetrant, precum Theodor

Codreanu.” ş.a.m.d.

Gh.A.N.: –Se referă la Ion Rotaru, celebrul istoric al literaturii

care, în Istoria Literară de la origini și până în prezent mi-a acordat o

pagină şi jumătate – nici nu mă aşteptam – şi spunea că pentru el a fost

o descoperire. E adevărat că nu-i mai ajungeau cărţile la îndemână aşa

uşor. Dar cine îşi mai aduce aminte, şi cred că şi tu îţi aduci aminte, am

făcut un festival Duiliu Zamfirescu 7 ani de zile, de o anvergură mai

specială şi mai aparte, dedicată în special prozatorilor dar am primit şi

poezii cu bucurie, unde Ion Rotaru a descoperit ce înseamnă literatura

vrânceană: Mitică Pricop, Ion Panait, şi toţi ceilalţi care, din păcate

astăzi, nu mai sunt. Nu i-a prins pe Muscalu şi pe Olteanu pentru că ei

deja nu mai erau în perioada aceea. Cert este că până la acest festival

s-a vorbit puţin despre ce însemna fenomenul literar vrâncean, iar odată

cu deschiderea pe care am realizat-o începând cu Zoe Dumitrescu-

103

Buşulenga, D.R. Popescu, Mimmo Morina, secretarul Uniunii Mondiale

a Poeţilor, pe urmă scriitorii de limbă română din zonele apropiate din

Macedonia, din Bulgaria, din Serbia şi din Bucovina, adică hai să zicem

din Ucraina, şi mă refer la Tărâţeanu şi nu mai vorbesc de Basarabia de

unde veneau o grupare dragă cu Leo Butnaru, Ion Mânăscurtă,

academicianul Mihai Cimpoi şi mulţi alţii, toţi aceşti scriitori au avut

ocazia să vadă ce înseamnă literatura vrânceană, ce înseamnă revista

Oglinda literară, care-mi scoate peri albi şi mă face să nu stau la masa

de lucru mai temeinic…

V.D.: –Ajungem şi acolo… O altă carte, Războiul muştelor, carte

apărută la editura Plumb, iarăşi avem nişte referinţe critice, nume noi,

Aureliu Goci, Stelian Baboi, aşa, şi de greutate sunt Marian Popa din

Istoria literaturii române de azi pe mâine şi Ion Rotaru, Istoria literaturii

române de la origini şi până în prezent. Aşadar iată şi această carte de

proză, Războiul muştelor. Facem şi precizarea că dl. Gheorghe Andrei

Neagu este membru al Uniunii Scriitorilor din România filiala Bacău.

Gh.A.N.: –Şi am fost şi în conducerea filialei o vreme, până când

am renunțat la această dorinţă pentru că nu făceam faţă şi la cele ce se

întâmplă de regulă în Uniunea Scriitorilor.

V.D.: –Şapte ani spre un Tibet, o altă carte semnată Gheorghe

Andrei Neagu…

Gh.A.N.: –Nu, este altceva. Este o cronică a activităţii mele cu

cenaclul Duiliu…

V.D.: –A Marianei Vichy Vârtosu…

Gh.A.N.: –A Marianei Vârtosu, dar este despre activitatea

cenaclului unde ne întâlnim săptămânal.

V.D.: –O să vorbim imediat, vreau să prezentăm cărţile, în mare,

deci Marcel Shapira…

Gh.A.N.: –O carte

interviu cu un mare om

de cultură, care nu mai

este printre noi, dar l-am

cunoscut la Paris şi n-am

scăpat prilejul de a-l

intervieva. Totodată, de

fapt nu l-am cunoscut eu,

m-a dus Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu m-a prezentat,

iar Shapira a avut bunăvoinţa de a-mi da un interviu care a văzut lumina

104

tiparului aşa cum se vede. Iată o carte, cea pe care ai pus mâna

acum…

V.D.: –Arme şi lopeţi…

Gh.A.N.: –Arme şi lopeţi, care, la fel,

literatură de sertar. Ea a apărut în editura

Albatros, sub formă prescurtată, din cele

270 de pagini, mi-au apărut 70 de pagini,

sub titlul Spinarea de piatră a Făgărașului.

V.D.: –Eu zic aşa, cărţile care sunt

în sertar le pun deoparte că poate daţi un

autograf…

Gh.A.N.: –A, da, bine, cu multă

plăcere. Mai există încă un lucru care mă

leagă de această carte, este chiar

experienţa mea de militar, cu bani, pe

Transfăgărăşan, la construcţia Transfăgărăşanului. Am făcut armată cu

bani. Şi n-am mai ajuns, din nefericire, să mă duc…

V.D.: –Dar ce înseamnă armată cu bani, totuşi ?

Gh.A.N.: –Păi, pe vremea când făceai armată, primeai 18 lei

soldă.

V.D.: –Aşa deci n-aţi dat bani ca să faceţi armată?...

Gh.A.N.: –Nu, nu, nu. Eu am luat bani.

V.D.: –Păi şi eu am luat bani.

Gh.A.N.: –Tu luai soldă. Eu primeam 1200 lei pe lună. În cele

patru-cinci luni cât am stat pe Transfăgărăşan am primit banii ăştia. De

ce ? Pentru că mă ocupam de transpunerea proiectului pe teren.

Făcusem în viaţa mea topografie suficientă încât oamenii ăia să aibă

încredere în ce făceam. Şi iată experienţa în acest volum, dar e mai

mult un volum de dragoste.

V.D.: –Da, am înţeles. Revenim. Purtătorul de cruce, o altă carte

de proză semnată Gheorghe Andrei Neagu.

Gh.A.N.: –Tot la Tipo-Moldova…

V.D.: –Porteur de croix…

Gh.A.N.: –Traducerea…

V.D.: –…Moartea șobolanului

Gh.A.N.: –Moartea şobolanului, tradusă în limba franceză, care

am prezentat-o la târgul de carte de la Geneva.

V.D.: –Templul iubirii.

105

Gh.A.N.: –Templul iubirii este o ediţie care nu i se mai datorează

lui Ion Chiric, dar e mâna lui Chiric aici, vorbeam de prima carte, cea în

zece mii de exemplare…

V.D.: –Un foarte bun scriitor…

Gh.A.N.: –Mie mi-a plăcut sensibilitatea lui deosebită.

V.D.: –Sigur că da. Şi aţi mai adus aici volumul Personalităţi

romaşcane, pe care vă rog să-l prezentaţi dvs.

Gh.A.N.: –Se întâmplă că la Academia istorică şi teologică din

Roman se scoate o carte despre tot ce-au avut ei valoros, eu fiind

romaşcan, m-am trezit trecut și în

această carte.

Și dacă tot am venit aici spre

cunoaștere, fac precizarea că sunt și

cetățean de onoare al orașului Panciu

și cetățean de onoare al comunei mele

natale Trifești, eu fiind de lângă Roman,

o comună de unde toată lumea zice că

furi cireșe, dacă ești din județul lui

Creangă. Am fost atât de onorat și

probabil pentru că eram cuminte…

V.D.: –Nu numai cireșele, se pot fura și fetele…

Gh.A.N.: –Ei, eu n-am avut timp de așa ceva pentru că făceam

școala de muzică la violoncel pe vremea aia și mă obosea violoncelul

care era foarte mare pentru vârsta mea și trebuia să-l târăsc atâta

vreme că de fete nu-ți mai ardea, abia mai aveai timp să înveți ceva

carte. Trăiai din cărți ceea ce credeai poți trăi aievea.

V.D.: –Și mai avem o carte, De la stânga la dreapta, proză scurtă

contemporană, Opera omnia…

Gh.A.N.: –Este tot o antologie, să zicem, și aceasta…

V.D.: –La Tipo-Moldova…

Gh.A.N.: –Tot la Tipo-Moldova…

V.D.: –La care carte țineți mai mult din la cele pe care le-ați…

Gh.A.N.: –La cea care va veni. Întotdeauna cartea care-am

scris-o este deja un lucru împlinit, deja nu mai îmi place, și mă

străduiesc ca următoarea carte să fie mai bună. Eu așa sunt, cartea la

care lucrez acum, este o carte în care-l combat pe Cioran, care, fiind un

defetist, nu are sentimentul național român prea bine dezvoltat… Eu m-

am gândit să public un volum cu părerea mea despre sentimentul

106

național românesc, așa cum văd eu. Poate că nu va fi bine primită,

poate că gruparea Liiceanu et Co. să zică: ”Cine ești dumneata

domnule de-ți permiți să-ți dai cu părerea ?” Ei, eu am să-mi dau cu

părerea bunului simț a unui om conștient de ce înseamnă națiunea

română și valorile ei spirituale și nu numai atât.

V.D.: –Da. Ei, nu cred eu că o să sară chiar așa sus nici Liiceanu,

nici Pleșu, că sunteți cunoscut și…

Gh.A.N.: –Dă Doamne să fie așa!

V.D.: –Dacă vreți să prezentați și dvs. o poezie telespectatorilor

noștri din această carte… Între timp, cât căutați dvs. poemul pe care

să-l prezentați telespectatorilor, iată, avem ultimul număr din revista

Oglinda literara, revistă pe care o editează și o conduce scriitorul

Gheorghe Neagu. Suntem deja la 150 de numere, se pare că travaliul

pentru apariția acestei reviste este destul de mare, nu știu, o să vă

spună autorul imediat, dacă nu cumva domnia sa și sponsorizează

apariția revistei…

Gh.A.N.: –În linii mari, cam pe mine cade toată drama spon-

sorizării, pentru că uite, spre exemplu, aveam până acum siguranța că

baronul Oprișan, cum îi zic în general presarii, o să mă sprijine. Dar din

octombrie anul, trecut și până acum n-am văzut nimic. Am primit în

schimb asigurări că voi fi ajutat în momentul în care va face rectificarea

de buget. Și sper că nu va fi așa, o vorbă în vânt, pentru că eu sunt

sătul de promisiuni .

V.D.: –Să prezentăm vă rog și o poezie în lectura autorului…

Gh.A.N.: –Mi-am găsit o poezie, se referă la activitatea de

cenaclu, care-i scrisă acolo, în Șapte ani spre un Tibet. (Între timp a

apărut și volumul cu zece ani.) Revista este în al 13-lea an, (nu știu cine

va mai scrie despre 15 ani sau, dacă o vom scoate în continuare.)

Ne adunăm răniți în cocoloașe de hârtie

Când nici un verb nu vrea să ne mângâie

Singurătatea albă din mersul către lut

Ciocnim pahare, bem cafele și limbuțim cai verzi

Croim prietenii sau râdem muți

În ochi ne rătăcesc secunde

Strivite între cărți.

Și le-șirăm aiurea pe-o hârtie

Imaginare escapade, imaginare prăzi, izbânzi

Apoi, când obosiți ne adunăm,

107

Când timpul ne-a strivit pe toți

Ne răspândim în vama vremii

Înfășurați în mantii de singurătăți

Crezând că-n poarta de hârtie

Se-abat oceane de cuvinte care să ne-mbete.

Sub pătura în care timpul

se bălăcește în secunde

totul începe să pară

Venim, venim să ne-ntâlnim

chiar mâine

chiar de-i desaga goală.

Așa am văzut eu cenaclul și faptul că niște oameni ne adunăm

săptămânal, fiind al 13-lea am de când ne adunăm, mă face să cred că

ne face plăcere cu adevărat să ne vedem unii cu alții, să ne respectăm

produsul literar.

V.D.: –O să-mi permit să prezint revista Oglinda literară mai

amănunțit pentru că avem o întrebare pentru dvs. Stimați telespectatori

iată avem ultimul număr al revistei Oglinda literară…

Gh.A.N.: –Cel mai recent…

V.D.: –Din cuprinsul ultimul număr care a apărut reţinem

editorialul semnat de Ştefania Oproescu, Expansiunea frivolităţilor, apoi

Numere în labirint, pagini scrise de Theodor Codreanu, foarte

interesante adnotările pe care le face criticul care trăieşte la Huşi.

Surprinzător pentru mine, abia am deschis revista, găsesc o pagină de

108

proză semnată de Fănuş Neagu. Deci inedit, avem Doi lei spiriduşul, trei

lei drăcuşorul, găsim poezii semnate de Georgeta Resteman, Armina

Flavia Adam. După aia, Horia Gârbea, Spiritul clasic dincolo de frontiera

absurdului, un articol semnat de Aureliu Goci. Mai întâlnim, de

asemenea, Paradigme, Suntem prea

aproape de Rusia şi prea departe de

Dumnezeu de Gheorghe Buzatu, nu?

Gh.A.N.: –Aşa este.

V.D.: –Apoi din nou poezie, Spiridon

Popescu şi Nina Voiculescu. Ne vom opri un

pic la Spiridon Popescu şi vă vom prezenta

una din poeziile pe care le publică aici, în

Oglinda literară, condusă de Gheorghe

Andrei Neagu, iată poezia

Nemuritorul:

Uneori se întâmplă să mor ca un câine

Alteori închideam ochii semeţ ca un leu

Încă două echipe de gropari trebuiau să stea la dispoziţia cadavrului

meu

Până la urmă obştea a aflat de-această grea risipă de gropari

Şi, plină de invidie, a început să mă reclame zilnic la cei mari

Şefii, văzând atâtea reclamaţii şi bănuind câte-or mai fi pe drum,

Să nu-şi pună-n cap întreg regatul

M-au pedepsit să nu mai mor

Nicicum.

Frumos. Teama de adevăr este un articol semnat de emines-

cologul Nicolae Georgescu dăm şi peste un articol care a apărut la

Timpul din 29 martie 1880, semnat de Mihai Eminescu, Bugetul

României şi dreptul de a jura. Apoi Metacritica Nicolae Manolescu, eseu

de Ion Popescu Brădiceni, Ion Barbu – Categorii abisale matematice, un

articol semnat de Ioan Toderiţă. Lecţia despre omenie de Cristina

Bîndiu, mai dăm peste, iată, Eugen Evu anunţă că a murit dramaturgul

George Astaloş. De asemenea, în revistă găsim multe cronici literare,

sigur, interesante, multă poezie bună, iarăşi semnătura doamnei

Ştefania Oproescu, Patima care se cheamă scris. Avem şi nişte

109

Afurisisme, cum le numim noi în particular, Aforisme, din care nu cităm

pentru a nu vă lua din timp. Domnul Dumitru Anghel semnează în

această revistă. Domnul Dumitru Anghel este un scriitor destul de

consistent prin ceea ce scrie, prin poezie şi prin cronica literară, trăitor la

Brăila, după câte ştiu eu, nu?

Gh.A.N.: –Da.

V.D.: –Apoi avem Literatura pe muchie de cuţit, proba de foc…

Gh.A.N.: –Ai trecut uşor peste Elena Codreanu. Ştii cu ce forţă

vine?

V.D.: –Apoi, Prin cârciumile de altădată. La ce pagină ați ajuns?

Gh.A.N.: –Am împlinit 10000, n-am putut sărbători din lipsă de

fonduri. Am împlinit numărul 150 şi nu putem sărbători din lipsă de

fonduri.

V.D.: –Da, eu prezentam numărul cu pagina

10152. Iată deci articolul Linei Codreanu, Iubiri fluide,

care se ocupă de Arşiţa din ploi. Ia să vedem

gusturile cronicarului Lina Codreanu, citează iată

următoarele versuri:

O, cât aş vrea să încalec orizontul

Şi să spun mamei/ uite cum luminează cerul pământul

sau

De când mă ştiu eu am vrut să semăn cu tata,

Mare, puternic, căpos, plin de furtună în priviri

Şi de arome plăcute în palme.

Interesante citatele. Sigur, interesantă şi revista pe care o

recomandăm cu căldură. Vă rog să precizaţi telespectatorilor, aşa, pe

scurt, travaliul apariţiei unei reviste de talia…

Gh.A.N.: –Travaliul apariţiei unei reviste nu se poate cuantifica…

Al revistei Oglinda literară este mai aparte. De ce? Revista aceasta a

avut la un moment dat atât de mulţi cititori încât celelalte reviste au

început să se simtă umilite. Şi se răzbună. Ca dovadă că lucrurile stau

aşa, ia te uită ce face actualul guvern pentru toate revistele culturale.

Dă, nici mai mult nici mai puţin de 530 milioane Uniunii Scriitorilor,

pardon 5 miliarde 300 milioane, în bani vechi, din care 1 miliard

jumătate României literare. Mai citeşti România literară, ai văzut-o pe

undeva ?

110

V.D.: –Am citit. La Galaţi apare.

Gh.A.N.: –La Focşani cam rar. Luceafărul de dimineaţă are 500

milioane, Ramuri 500 milioane. Şi Ramuri găseşti ?

V.D.: –Sigur că da, o primesc. Şi Luceafărul de dimineaţă,

Flacăra…

Gh.A.N.: –Orizont, Apostrof, Helicon, Viaţa Românească, toate

astea le primeşti ? Steaua? ?

V.D.: –Când ajung la Bucureşti le iau de la Muzeul literaturii

române.

Gh.A.N.: –Deci asta este, pentru astea se dau câte 600 milioane,

500 milioane iar revistei Oglinda literară nimic.

V.D.: –Mai este o chestie,

între reviste există acel

schimb de amabilităţi. Dvs.

trimiteţi revista Oglinda literară

de exemplu la Apostrof…

Gh.A.N.: –Eu am tot

făcut acest schimb de

amabilităţi o vreme. Când am

văzut că la amabilităţi nu se

răspunde reciproc şi nu există

reciprocitate la toate revistele am zis: Cine mi-a trimis, la ăia trimit.

V.D.: –Adică dragostea uneori o ia într-un singur sens.

Gh.A.N.: –Da. Şi nu se poate ca să tot fii drăguţ şi amabil şi alţii

se bazează doar pe vechime, pe academismul limbajului şi începi să te

întrebi cât de prăfuită poate fi o revistă pentru că uneori textele

seamănă cu niște cursuri universitare.

Apropo, nu ştiu dacă ştii, dar sunt şi Cavaler al literaturii române,

făcut de Preşedinţia României. E adevărat, pe vremea aceea (când m-a

făcut Iliescu, ) toţi din Vrancea au zis: să nu te duci să-ţi iei premiul. Nu

din cauza asta nu m-am dus. Am plecat în America şi n-am avut cum să

mă duc, iar când m-am dus, se schimbase guvernul. Şi schimbându-se

guvernul, am zis să mă duc la Mona Muscă.

V.D.: –Premiul a rămas valabil?

Gh.A.N.: –Valabil, dar ştii cine mi l-a înmânat ? Magazionerul de

la Ministerul Culturii. Eu am zis că e Mona Muscă, mă duc la o femeie

de cultură. Ți-ai găsit ! M-am umplut de ruşine când am auzit: „Mergeţi

111

la magazie”. Şi m-am dus la magazie şi am mulţumit magazionerului

pentru…

V.D.: –Da, dar v-a numit preşedintele ţării, aşa că…

Gh.A.N.: –Aşa este. Dar când tu, îţi vine un Cavaler al literaturii,

tu, ministru, intelectual, profesor, măcar zi-i bună ziua aceluia. Îmi spune

o secretară, du-te la magazie.

V.D.: –În revista dvs. se recenzează numai cărţile de valoare,

sau…

Gh.A.N.: –Nu există preferinţe. Nu pot să-i

impun lui Pachia-Tatomirescu sau lui

Rachieru sau lui Codreanu sau altora de

valoarea lor să-mi dea numai anumite

materiale. Nu pot să am pretenţia că toate

cărţile valoroase ajung acolo unde trebuie.

Mai ales când Codreanu e la Huşi, iar

Rachieru la Timişoara, că au de făcut

recenzii nu numai pentru mine, pentru că

sunt prezenţi în mai toate revistele

importante din ţară. Nu pun pretenţii din

acestea, dar am pretenţia să-și asume

răspunderea pentru ceea ce scriu. Şi de multe ori scrisul dumnealor a

împlinit această cerinţă, în sensul că s-au ocupat de problemele

serioase care ne zbatem de la un colţ la altul de ţară, văd care-i punctul

de vedere din Timişoara, alături cu ceea ce se întâmplă în Moldova.

Este şi Marius Chelaru care mă ţine în permanent în priză cu un fel de

eseuri şi prezentări de carte mai ample, din literatura turcă. Interesant.

112

Am pe Baki Ymeri care vine cu literatura albaneză care, de la Victor

Eftimiu încoace e destul de prezentă şi în literatura noastră. Sunt

oameni care s-au adunat în jurul revistei Oglinda literară din prietenie.

Pentru că bani nu dau, n-am. Când voi lua eu primii bani de la revistă,

dau şi la ceilalţi. Am avut o vreme o formă, când făceam festivalurile

Duiliu Zamfirescu, am avut o modalitate de a plăti cu premii, când era şi

Magda Ursache şi răposatul Petre Ursachi, şi mulţi alţii, alte valori ale

condeiului românesc. Nu se mai poate face asemenea lucru pentru că

din ce în ce revistele literare sunt mai puţin în atenţia celor care posedă

bani şi actul decizional administrativ.

V.D.: –Dar, de ce nu se mai citeşte astăzi cu aceeaşi intensitate

ca înainte ?

Gh.A.N.: –-Pentru că mulţi citesc pe calculator, în format

electronic.

V.D.: –Dar nu suntem siguri că se citeşte…

Gh.A.N.: –Ba da, pentru că am un contor de numărare a

accesărilor şi a timpului în care au stat şi am clasificări pe jumătate de

oră, pe o oră, adică sunt deja lucruri pe care le poţi lua în considerare;

când ai peste 30 de minute înseamnă că omul acela chiar a citit anumite

lucruri din revista ta. Şi atunci am văzut că la un moment dat eu aveam

5-6 mii de accesări pe revistă, pe lună vorbesc, la un număr iar, de

exemplu, România literară avea 300. Avea şi ea site.

V.D.: –În cele 150 de numere pe care le-aţi tipărit până acum,

deci în cele 150 de luni, aţi debutat şi poeţi şi prozatori…

Gh.A.N.: –-Foarte mulţi.

V.D.: –Daţi-ne câteva nume care…

Gh.A.N.: –Unul uite, este Raluca Baciu, o fetiţă care a publicat

deja un volum de poezie. Şi deja este în atenţia şi a lui Calistrat Costin,

care a scris despre ea. Cred că la un moment dat o să fie şi premiată de

filiala din Bacău, pentru că le-a plăcut și lor cum scrie acest copil. Este

interesant cum vede noua generaţie rostul cuvintelor, transmiterea

mesajelor, au nişte mesaje extrem de interesante, de proaspete, de

ciudate. Nu sunt mesajele pe care le transmiteam noi, de exemplu.

V.D.: –Are legătură cu Angela Baciu Moise ?

113

Gh.A.N.: –Nu. N-are nicio legătură. Este cu totul altceva, o copilă,

abia e anul întâi de liceu. Este olimpică, a intrat cu 10, excelează în tot

ce face şi toate pentru

că-i serioasă. Eu n-am

văzut un copil atât de

serios, din clasa a

cincea să înceapă să fie

ţintită pe lucruri de

calitate, în cea ce

priveşte actul învăţării,

în primul rând. Există,

de asemenea, prin de-

mersurile pe care le fac, prin peregrinările pe care le fac prin licee,

există un lucru care, pe undeva mă deranjează. Ştiu că tu eşti şi

profesor, dar n-ai să te superi pe mine când am să spun că profesorii de

română nu prea îşi fac datoria. Eu am descoperit mai mulți copii talentaţi

decât profesorii de română.

V.D.: –Eu toţi profesorii pe care i-am cunoscut îşi fac datoria,

excepţie fac un număr finit.

Gh.A.N.: –Mă bucur că ai asemenea păreri, dar m-aş bucura

dacă profesorii tăi de română ar trimite nişte elevi talentaţi să-i public în

revista Oglinda literară, ca să te şi cred, că altfel nu te cred. La Brăila

am văzut un fenomen ciudat. Există un festival care se face cu creaţiile

copiilor de la clasele 5-8. Am fost şi în juriu cu poetul Laurian

Stănchescu, cu actorul George Motoi, şi am văzut nişte lucruri…

V.D.: –Dar eu îmi

amintesc că aţi premiat chiar

revista liceului Emil Racoviţă

când am fost teatrul muni-

cipal la Focşani.

Gh.A.N.: –-Aşa este.

Am premiat-o, mi-a făcut

multă plăcere. Dar una este

să fii într-o revistă a unui

liceu şi alta să fii într-o revistă cum ar fi Convorbiri literare, nu zic

neapărat de Oglinda literară. De ce să nu bată la porţile unor reviste cu

răspândire naţională ? Cu o altă greutate în evaluare, în a pune în

pagină şi ar da rost unui creator. De-aia eu încurajez extrem de mult

114

nume absolut necunoscute. Valoare să aibă. Am acum o pleiadă

întreagă de tineri pe care i-am publicat şi care cred că vor avea până la

urmă în CV-ul lor obiectivitatea şi plăcerea să menţioneze că au fost

debutați în revista Oglinda literară.

V.D.: –Sigur.

Gh.A.N.: –Am publicat cândva în foileton Un securist de tranziție

și mă gândesc să încep să-l finalizez şi să-l dau tiparului. Mai am un

volum de poezie la care lucrez şi sper să-l termin şi pe acesta cât de

curând. Şi mai am încă vreo două cărţi aflate în diverse stadii, măcar

până la 40-50% terminat, care sper eu să le pot termina până când oi

termina cu viaţa.

V.D.: –În afara de faptul că puneţi la dispoziţie pagini operelor

unor critici de valoare din ţară, ştiu eu, poeţi care se ridică sau poeţi

care s-au consacrat, văd în revista dvs. şi, pe coperta a patra,

Bibliopolis, unde sunt publicate ultimele apariţii editoriale, ceea ce

înseamnă că un cititor avizat îşi poate alege cu ochiul, nu ? Și după

aceea din librării…

Gh.A.N.: –Numai ca să prezint 15 cărţi lunar înseamnă un efort

destul de mare. Nici unul din redacţie nu şi-a asumat răspunderea

aceasta. Eu mi-am asumat-o şi am primit deseori semnale care au zis:

„Îţi trimit măcar pentru Bibliopolis, că-mi place cum punctezi ce găseşti

interesant în cartea mea”.

V.D.: –Ca director de revistă cum credeţi că evoluează literatura

română după 1990 ?

Gh.A.N.: –Are două aspecte care mă îngrijorează. Primul este

formatul electronic al exprimării, şi mă îngrijorează pentru că e mai

lesne să dai viaţă vorbelor şi cuvintelor, să le rostuieşti în format

electronic, dar asta nu înseamnă că este şi mai sănătos pentru că nu

văd eu ca cititorul să fie prins, subjugat de farmecul poeziei în format

electronic. Şi al doilea lucru care mă oarecum îngrijorează este acela al,

dacă mă uit pe aceste reviste pe care spuneai că le găseşti, sunt cele

din vremea comunismului…

V.D.: –Pe toate le găsesc, aşa că…

Gh.A.N.: –Nu, dar în general cele bine plătite. Sunt acelea care

ne-au îndoctrinat în anii comunismului, aceleaşi. Şi au supravieţuit.

Astea noi, nu pot. Şi mă îngrijorează lucrul acesta.

V.D.: –Sunt de tradiţie, mă rog, dar…

Gh.A.N.: –Ei, una e tradiţia, alte e îndoctrinarea.

115

V.D.: –Chestiunea este alta. Nu se mai face difuzarea presei ca

altădată.

Gh.A.N.: –Absenţa Rodipetului din teritoriu şi faptul că l-au dat la

turci, este opera lui Adrian

Năstase. Am stat cu el la

aceeaşi tribună la Mizil, şi

chiar i-am spus ce anume

avem nevoie. Parcă am

vorbit cu pereţii.

V.D.: –Nu asta ne

interesează. Interesant este

că înainte, de exemplu, dvs. tipăreaţi o carte şi o difuzau în toată ţara,

toate bibliotecile…

Gh.A.N.: –Asta ca să nu mai vorbesc.

V.D.: –…luaţi şi drepturi de autor. Acum se tipăresc 300 de cărţi,

ţi le pun în braţe şi te interesează ce faci cu ele, de-asta au şi apărut

atâţia autori de…să le spunem cărţi, dacă vreţi. Pe lângă cei care sunt

cu adevărat scriitori, din Vrancea, acum, după ce au plecat în lumea

umbrelor Dumitru Pricop, Ion Panait, cei doi pe care i-aţi amintit, Traian

Olteanu şi Florin Muscalu… Ce scriitori mai sunt la Focşani ?

Gh.A.N.: –Au plecat și Constantin Ghiniță, Și Florin Paraschiv…

Mai există Ioan Dumitru Denciu, mai există Mariana Vârtosu, mai există

soţii Plopeanu, veniţi recent,

și alți profesori de literatură şi

de istorie care au venit lângă

noi. Din cei vechi am început

să ne uităm mai rar unii la

alți, avem orgolii…

V.D.: –Să nu uităm pe

Liviu Ioan Stoiciu.

Gh.A.N.: –Da, dar Liviu Ioan

Stoiciu nu prea vine pe la noi.

El se simte bine în Bucureşti, mai ales când nu se sinucide.

V.D.: –Da, aţi spus în ghilimele, pentru că…

Gh.A.N.: –Aşa spune el…Îl știu de vreo trei decenii, din cenaclul

de la Relief Românesc și mai apoi de la Clubul Universal al Uzinelor 23

August, unde reușisem să obțin un spațiu de la domnul director Nicolae

116

Lagu, un conjudețean nemțean, ce ajunsese director al clubului

bucureștean.

V.D.: –În direcţia asta este un fricos, după câte ştim noi, şi

afirmarea sinuciderii îl apără de aşa ceva.

Gh.A.N.: –Normal, e ca o descărcare.

V.D.: –Iată, mai avem o zi până îl sărbătorim pe Mihai Eminescu.

Gh.A.N.: –Nu ştiu ce se face la voi în Galaţi, dar la noi în Vrancea

nu se face nimic.

V.D.: –Ce înseamnă asta ?

Gh.A.N.: –Înseamnă că, probabil luni, când cenaclul Duiliu

Zamfirescu se va întâlni, vom sărbători în cadrul nostru, într-un fel…

V.D.: –Oricum, tot românul sărbătoreşte ziua de 15 iunie în

suflete, nu ?

Gh.A.N.: –În suflete, da. Aveam odată drum spre statuia lui

Eminescu, puneam coroane, era în faţa teatrului, într-o poziţie

frumoasă, acum nu mai sunt asemenea manifestări.

V.D.: –Dacă tot aveți revistă şi o editură după câte ştiu, va urma

şi iniţiativa de a-l omagia pe Eminescu pe 15 ianaurie şi pe 15 iunie.,

dacă vreţi…

Gh.A.N.: –Facem lucrul acesta de 15 ianuarie, mai amplu, pentru

că e şi oraşul mic, şi Eminescu este omul care ne-a unit sub sceptrul

limbii române, iar Focşaniul fiind oraş al Unirii Principatelor, facem o

sărbătoare aparte pe care chiar eu o organizez. Şi cu nişte prieteni.

V.D.: –Da. Stimate domnule Gheorghe Andrei Neagu, vă felicităm

pentru tot ceea ce faceţi în ceea ce priveşte partea de cultură în judeţul

Vrancea, discuţia noastră vreau să zic că abia a început despre ceea ce

înseamnă viitorul Gheorghe Neagu, văd că aveţi şi o revistă acolo…

Gh.A.N.: –Este o carte a academicianului Valeriu Rusu care a

predat în Franța la Aix en Provence, care se exprimă și despre Oglinda

literară și despre lucrările mele. Din nefericire nu mai este. Şi el s-a dus

în lumea umbrelor. Valeriu Rusu a fost pentru serile pe care le-am făcut

la festivalul Duiliu Zamfirescu un promotor peste hotare extrem de

preţios, mai ales în lumea franceză.

V.D.: –Da, l-am văzut şi eu odată la dvs. la Vrancea, mi-am

amintit acum. Vă mulţumim pentru participarea la emisiunea noastră, ne

pare rău că timpul s-a scurs aşa de repede, vă mai aşteptăm şi cu altă

ocazie…

Gh.A.N.: –Cu multă plăcere.

117

V.D.: –Dacă aveţi de transmis ceva telespectatorilor…

Gh.A.N.: –O să transmit căldura sufletească şi invitaţia de a fi

alături de ce înseamnă gestul cultural patronat de Oglinda literară. Să

ne caute pe situl revistei Oglinda literară, va găsi în format electronic o

parte din cărţile mele şi va găsi probabil şi imboldul de a ne trimite

materiale spre publicare.

V.D.: –Promitem să vă trimit câteva materiale pe care dacă veţi

considera că merită publicate ...

Gh.A.N.: –Asta mă obligă.

V.D.: –S-ar putea să nu aveţi spaţiu. O să vorbim despre proza

scriitorului Gheorghe Andrei Neagu în emisiunea noastră viitoare. La

revedere.

118

INTERVIU acordat revistei Lector

a Bibliotecii Județene „Duiliu Zamfirescu” în 2011

Gabriel Funica: –Stimate domnule

Gheorghe Andrei Neagu, avem plăcerea

să ne întâlnim de acesta dată în Revista

Lector şi urmează să fiţi luat la întrebări.

Ştiu că acest lucru nu vă sperie de aceea

am vrea să aflăm ce trebuie să ştim

despre scriitorul Gheorghe Andrei Neagu

şi la ce lucraţi în prezent?

Gheorghe Andrei Neagu: –N-am

fost speriat niciodată de oamenii inte-

resaţi cu adevărat de cultură. Şi cum

instituţia dumneavoastră a rămas printre puţinele instituţii care se

implică în viaţa cărţilor care a devenit şi viaţa mea, pot să vă spun că-mi

face plăcere să dau acest interviu în revista dumneavoastră. Şi trebuie

să ştiţi că abia m-am întors din Municipiul Roman, unde am fost invitat

la inaugurarea unei şcoli noi şi că m-am ales cu o bucăţică din panglica

tricoloră, ce-a stat mărturie la intrarea în şcoală.

Dar o bucurie şi mai mare a fost aceea, când primarul munici-

piului, Leoreanu, mi-a înmânat însemnele oraşului, odată cu lansarea

volumului Războiul muştelor. Aproape nu-mi venea să cred că un primar

al unui municipiu, poate ceva mai mare ca municipiul Focşani, a ţinut să

participe la o lansare de carte. Se vede treaba că este unul din primarii

care a înţeles că singurul bun de preţ, pe care ar putea să-l aibe alături,

ori de câte ori este nevoie, este intelectualul. Când şi la noi se va

înţelege că este bine să te consiliezi cu intelectualii autentici, poţi să

speri că şi interesele cetăţenilor vor fi mai bine reprezentate. Pentru că,

după cum vedeţi, pe listele de partid, supuse atenţiei alegătorilor,

intelectualii au fost excluşi cu desăvârşire. Iar atunci când în consiliile

locale şi judeţene sunt aleși oameni ce n-au legătură cu fenomenul

literar, este de la sine înţeles ca şi manifestările culturale locale să

dispară. Pot să spun că deja am îmbătrânit şi nu mai am energia

necesară susţinerii Festivalului Duiliu Zamfirescu. Nu am nici forţa

materială susţinerii Festivalului Dragosloveni. Am ajuns să-mi lansez

119

cărţile prin alte judeţe. Ba chiar am încercat să susţin a şaptea ediţie a

Festivalului Duiliu Zamfirescu la Râmnicul Sărat, pentru că în Vrancea

mai lesne se găsesc bani pentru orice, decât pentru cultură. La ce

lucrez în prezent? Continui să scot Revista “Oglinda Literară”, dar nu din

fondurile insuficiente date de autorităţile vrâncene. Practic scot lunar o

“carte” de două sute de pagini, unde cel puţin jumătate din cei care se

exprimă sunt legaţi de Vrancea. Bineînţeles că o parte din scrieri sunt şi

rodul lecturilor din fiecare luni de la orele 17,00 din cadrul Cenaclului ce

se ţine în sediul Direcţiei pentru Cultură al judeţului Vrancea.

Ca o ironie a sor-

ţii, când eram găzduiţi

de Sinagoga din Foc-

şani, scriitorii erau mai

aproape unii de alţii.

Acum, de când avem un

sediu, pe care l-am

amenajat cu mijloace

proprii, într-un stil cât mai modern cu putinţă, scriitorii au simţit brusc

nevoia de a nu mai fi împreună. Cred că ar fi benefic să ne vedem iarăşi

săptămânal, fără patimi, cu prietenie şi înţelegere, în lucrarea noastră

literară comună. Ce mai fac? Am refăcut şi republicat volumul

“Aesopicae”, care, are prefaţa semnată de unul dintre cei mai exigenţi

jurnalişti culturali în acest moment de pe aceste meleaguri, dr.pr.

Valentin Muscă. Este într-adevăr o scriere împotriva dictaturii. Aştept

volumul antologic de poezie, ce urmează să-mi apară la editura Tipo-

Moldova din Iaşi, ca să fie lansat la Târgul de carte organizat şi patronat

de instituţia dumneavoastră. Şi lucrez la volumul “Un securist de

tranziţie”. Singura problemă ce mă chinuie în tipărirea acestor lucrări,

este cea financiară şi m-am obişnuit deja cu postura de scriitor care

întinde mâna cerşind un ban pentru a-şi publica cărţile. Glumeţii ăia de

francezi, decât s-ar opri numai la ţiganii care cerşesc un ban spunând

că salutul românilor este: “S’il vous plait monsieur” rostit cu mâna

întinsă, să-l pună pe cel a scriitorilor români care cerşesc pentru

tipărirea cărţilor, de la potentaţii zilei. Unde mai pui, că unii dintre ei,

după ce s-au văzut trecuţi ca sponsori pe coperta cărţii uită să-şi mai

achite obligaţia asumată. Şi nici măcar la telefon nu mai răspund. Îi vezi

sponsorizând lăcaşele de cult pentru ca omul ce intră într-o biserică să

se închine, să dea cu ochii de ei şi eventual să le pupe picioarele.

120

Probabil că se liniştesc la gândul că li se vor ierta păcatele, printre care

şi acela de a sta cu spatele către omul de cultură. Nu-mi ascund

dezamăgirea nici pentru ceea ce se întâmplă în media locală.

De exemplu, am

participat la emisiuni şi au

apărut semnale în presă la

Deva, la Bacău, la Neamţ

Galați, ba chiar şi la Bucureşti,

numai în Vrancea nu. Mai mult,

din când în când se reia câte un

interviu dat de mine dat cu ani

în urmă, care în mare parte nu

mai sunt de actualitate. Am uitat

să vă spun că am luat noi

premii pentru ceea ce fac în

domeniul culturii de la Festivalul

Ion Budai Deleanu, unde am

făcut parte şi din juriu şi că mă

pregătesc să jurizez lucrările

trimise Festivalului Marin Preda.

Precizez că ambele festivaluri

au fost sponsorizate de Direcţiile de Cultură a acestor judeţe. Aferim!

G.F.: –Cum ar descrie scriitorul şi omul Gheorghe Andrei

Neagu relaţia pe care o are cu biblioteca?

Gh.A.N.: Iată de ce, mă năpustesc acum peste instituţia

dumneavoastră, cu toată curăţenia sufletească şi cu toată onestitatea,

pentru că am simţit puţin respect pentru ceea ce mă chinui să fac într-un

domeniu atât de epuizant cum este cel al creaţiei literare. Vă spun cu

sinceritate, că de-a lungul anilor singura instituţie care a cumpărat câte

10-15 exemplare din cărţile mele a fost Biblioteca Judeţeană Duiliu

Zamfirescu. Este adevărat că tot atâtea exemplare se cumpărau şi de la

autori despre care lumea criticii literare nu se grăbeşte să se exprime.

Iată de ce biblioteca reprezintă pentru mine una din puţinele oaze unde

sufletul meu însetat de cultură se poate împlini.

121

Trebuie să recunosc cu tristeţe şi cu oarecare îngrijorare că, dacă

mâine, vicepreşedintele Consiliului Judeţean ing. Mircea Diaconu şi

Biblioteca Judeţeană nu mi-ar fi aproape, speranţele mele pentru viitor

s-ar cam dizolva. Şi aşa, nu ştiu cum s-o scot la capăt cu revista

“Oglinda Literară”. Face în luna decembrie un deceniu de apariţie

continuă. Mă sperie gândul, că nimeni nu se va implica logistic în a

sărbători acest eveniment.

G.F.: –Fondul Gheorghe Neagu inaugurat pe 15 ianuarie

2009, prin cărţile pe care le cuprinde, se bucură de un interes

deosebit din partea publicului cititor. Cum aţi ajuns să deţineţi atât

de multe cărţi valoroase şi de ce v-aţi gândit să le donaţi

bibliotecii?

Gh.A.N.: –Fondul de carte

Gheorghe Neagu şi-a găsit definirea,

tot din respectul dumneavoastră faţă

de gestul meu de a aduce cărţi din

biblioteca personală. Am intrat în cel

de-al 63-lea an de viaţă. Am văzut

nenumărate biblioteci risipindu-se în

mâinile unor moştenitori ce nu le

meritau.

În plus, toată viaţa mea am

fost un altruist. Am dat. Şi atunci, de

ce să nu dau urmaşilor acestor

meleaguri posibilitatea să citească şi

cărţile din care m-am hrănit spiritual de-a lungul vieţii? De fapt, vă

mărturisesc sincer, că aveţi doar o mică parte din biblioteca ce o mai

păstrez pentru sufletul meu. Mai mult, de la an la an o să dăruiesc noi şi

noi volume, iar atunci când eu nu voi mai fi, cărţile pe care le păstrez

încă vor îmbogăţi fondul bibliotecii “Duiliu Zamfirescu” din Focşani.

G.F.: –Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu al cărui preşe-

dinte sunteţi are o colaborare de durată cu instituţia noastră şi

împreună am realizat câteva proiecte interesante. Ce ne mai

propuneţi pentru viitor?

Gh.A.N.: –Da, este adevărat! Sunt preşedintele unei asociaţii

care în primul rând ne leagă prin numele patronului Duiliu Zamfirescu, şi

prin deschiderea dumneavoastră de a colabora la astfel de proiecte. Din

nefericire, pentru viitor, asociaţia nu-şi mai poate propune programe de

122

anvergură. Am încercat să atragem fonduri europene, numai că, am

constatat cu durere, cum mecanismele Uniunii duceau la îndestularea

celor care finanţau proiectele propuse de noi. Cu alte cuvinte, noi cu

munca, iar europenii cu luatul banilor. Vă daţi seama că nu am putut să

mă împac cu acest gând şi m-am limitat a reprezenta doar numele lui

Duiliu Zamfirescu prin asociaţia ce-i poartă numele la diversele

manifestări culturale.

Bine ar fi, ca pe viitor revista să fie luată sub patronajul unei

instituţii care să asigure unul, două posturi cu un salariu minim pe

economie – cum se întâmplă în alte județe – pentru a se vedea concret

ce înseamnă să scoţi lună

de lună o revistă de ţinută.

Dacă se merge doar pe

mâna sumelor oferite de

mine, mi-e teamă că şi

revista “Oglinda Literară”

va avea soarta Festiva-

lului Duiliu Zamfirescu. Nu

vă ascund faptul că am

dat sfoară în ţară ba chiar mi-am rugat colegii să preia revista, Asociaţia

şi Reprezentanţa USR Vrancea, pentru ca să-mi petrec ultimii ani de

viaţă la masa de lucru, unde mă aşteaptă în diverse stadii, alte volume.

Singura bucurie, ce mă mai ţine încă în priză, este aceea a candorii

unor copii de vârstă şcolară care frecventează cenaclul şi se exprimă în

revistă cu atâta har. Există promisiunea domnului Marian Ruscu, cel

care a condus cam un deceniu revista “Axioma” din Ploieşti, de a le

scoate acestor copii minunaţi un volum. Sunt lucruri care mă fac să uit

că sfârşitul poate oricând să dea buzna peste mine şi peste volumele

mele neterminate.

G.F.: –Vă mulţumesc.

123

Interviu solicitat de scriitoarea Angela Baciu

la 10 iulie 2010

Angela Baciu: –D-le Gheorghe

Neagu, ne cunoaştem de multă vreme şi am

avut o colaborare foarte bună, dar pentru

cei care nu sunt familiarizaţi cu conducerea

unei reviste literare vă întreb: cum rezistaţi în

aceste vremuri, cine vă sprijină, ce satisfacţii

aveţi?

Gheorghe Andrei Neagu: –Mă bucur

că nu te-a părăsit umorul. Şi mă mai bucur

că în vreme de criză, o doamnă a scrisului

românesc mă întreabă cum rezist în aceste

vremuri, de parcă eu aş avea o reţetă

anume de împărtăşit. Mărturisesc cu sinceritate că habar n-am cum

rezist! Primesc o cofinanţare de la Consiliul Judeţean, condus de

domnul Marian Oprişan, care înţelege să ajute această revistă de

cultură, poate și pentru că am avut destule animozităţi ca persoane

politice. Ce-i drept că această cofinanţare îmi ajunge numai pentru

câteva numere. Dar zice, probabil, că și-a căpătat liniștea. În rest,

pentru completarea sumei merg cu „cerşetoria” din poartă în poartă. Şi

dacă până-n zilele trecute mai găseam câte ceva, acum mi se cam

închide uşa în nas. Prevăzător cum mă ştii că sunt, am oferit revista

Oglinda Literară primăriei municipiului Focşani, dar mi s-a răspuns

negativ. Nici nu m-a surprins! Primăria Municipiului Focşani nu şi-a

prevăzut fonduri nerambursabile pentru cultură, aşa după cum prevede

legea. Mă şi întreb din ce fonduri au dat premii pentru sportivii prezenţi

la manifestările dedicate „Zilelor Municipiului Focşani”. Dar nu-i treaba

mea asta! În mod normal treaba mea este să mă aşez la masa de scris

şi să-mi pregătesc volumele pe care încă mai intenţionez să le scot. De

aici ar fi venit satisfacţiile! Nu pot să nu spun că am şi oarece satisfacţii

din editarea revistei Oglinda Literară. Dar plătesc prea scump acest vis!

Se pare că momentul de criză prin care trecem o să mă silească să-mi

scot visele din cap. Cred că este o surpriză neaşteptată pentru publicul

larg să afle că un mason nu are fonduri pentru editarea unei reviste sau

124

a unei cărţi! Fac această dezvăluire şocantă pentru că m-am săturat să

fiu acuzat de tot felul de colegi mai mult sau mai puţin bine intenţionaţi

că aş fi primit fonduri de la masonerie. Mărturisesc public că masoneria

nu m-a ajutat cu nimic, nici măcar cu un premiu în bani. Este trist, dar

este purul adevăr. Mai mult dacă particip la întruniri masonice nu mi se

decontează nici drumul şi trebuie să plătesc şi masa.

Pe când la întrunirile confraţilor din literatură mai pot conta şi pe o

decontare de drum sau pe o lingură de ciorbă dată gratis. Iar uneori

chiar să primesc premii în bani. Cât priveşte premiile autorităţilor locale,

de mult s-a zis pas! S-a ajuns până acolo încât, ca să nu se zică chiar

că nu există interes pentru scriitorii cetăţii să se organizeze

comemorarea scriitorilor decedaţi. Băşcălia umple România! Deci se

mai pune problema de rezistenţă? Mai degrabă aş zice că e o minune

când mai vezi câte un eveniment cultural susţinut de autorităţi. A mai

picat şi porcăria asta cu inundaţiile unde se şmenuiesc bani din greu, de

parcă nu s-ar putea şmecheri şi-n cultură!

Stai că mi-a scăpat ceva! Şi-n cultură se

fac aranjamente financiare. N-am auzit să

se plângă prea tare revistele din capitală

agreate de putere. Nici nu ştiu câte

guverne s-au schimbat şi ele au fost

finanţate de parcă erau acolo de când

lumea. Probabil că mentalitatea

politicienilor din capitală este mai

avansată decât a politicienilor din

provincie. Că sunt şi excepţii, nu trebuie

să mai mire pe cineva. Văd că la Galaţi a

apărut o nouă revistă literară ba chiar şi

la Neamţ şi la Bacău. Nu pot uita Clujul şi

Iaşul. Din păcate, la Vrancea dacă dispare vicepreşedintele Consiliului

Judeţean – Mircea Diaconu, nu mai văd pe altcineva ieşind în

întâmpinarea literaturii. Am cerut o suplimentare pentru ca revista să

rămână măcar la nivelul la care a ajuns. Interesant este şi faptul că am

găsit difuzare prin reţeaua Compres din Braşov, care se pare că a

cumpărat deja jumătate din reţeaua Rodipet. La Focşani, primarul a dat

dispoziţie să se ridice toate chioşcurile Rodipet, zicând că o să facă el o

licitaţie… Licitaţie pe care nu cred s-o văd prea curând făcută. Noroc că

vrâncenii interesaţi de literatură s-au obişnuit să vină la redacţia revistei

125

Oglinda Literară şi s-o ia fără bani. Aş putea zice că am o satisfacţie că

am reuşit, în vremuri de cenzură economică, căci aşa aş caracteriza eu

libertatea de exprimare de după 1989, să duc un deceniu pe masa

iubitorului de literatură o revistă de ţinută, care a primit între coperţile ei

foarte mulţi tineri necunoscuţi sau autori mai puţin agreaţi de prăfuitele

reviste literare cu pedigri. De asemenea, în vara aceasta am împlinit

zece ani de cenaclu de sub egida Asociaţiei Culturale „Duiliu

Zamfirescu”. Şi tot în vara aceasta, am reuşit să conving Direcţia de

Cultură a judeţului că este bine să ne acorde un spaţiu pentru ca

membrii Uniunii Scriitorilor din diverse filiale să se poată întâlni și să se

ajute reciproc.

A.B.: –Ce mari nume au semnat în paginile revistei literare?

Gh.A.N.: –Dacă ar fi să menţionez doar numele lui Zoe

Dumitrescu-Buşulenga, D.R. Popescu, Romul Munteanu, Radu Cârneci,

Ion Rotaru, Aureliu Goci, Nae Georgescu, Mircea Radu Iacoban,

Theodor Codreanu, Magda Ursache,

Adrian Dinu Rachieru, Cezar Ivănescu,

Laurian Stănchescu, Liviu Pendefunda,

Gheorghe Istrate, Florentin Popescu,

Const. Miu, George Anca, Marius

Chelaru, Dan Brudaşcu, George Roca

şi tot ar fi prea puţin pentru a umple

câteva pagini de interviu cu numele lor.

Mi-au fost dragi, iar unii încă îmi sunt şi

numai pentru că m-au îndatorat profund. Mă doare că n-am putut să-i

răsplătesc, dar mă bucur că au rămas alături continuând colaborarea,

ca nişte autentice valori morale. Le mulţumesc şi pe această cale.

Sincer să fiu, cred că întrebarea ta poartă şi o urmă de otravă. Adică mă

sileşti să spun cine este nume mare şi cine este nume mic. De pildă, mi-

a dat un interviu şi Nicolae Manolescu. Sau a semnat în revistă şi

Adrian Alui Gheorghe sau Cassian Maria Spiridon. Sunt convins că pe

oricine aş enumera tot îmi va scăpa un nume de scriitor drag mie.

Pentru mine şi pentru vremurile în care trăim orice om preocupat de

spiritul naţional este mare. Pentru că nu mai este la îndemâna oricui să

se țină cu adevărat de soarta culturii naţionale. Să te interesezi de

starea ei şi să iei atitudine atunci când limba este în primejdie.

A.B.: –Pentru că vorbim de personalităţi şi pentru că ştiţi că îmi

plac "poveștile pe viu" ce modele literare aţi avut/ sau nu în viaţă?

126

Gh.A.N.: –Spuneam cândva că datorită lui Pappini am revenit la

masa de scris. Este îndeobşte cunoscut că este bine să-ţi alegi ca

model opera şi nu omul. Că dacă ar fi să-mi amintesc despre omul

Marin Preda, ar trebui să nu-i mai admir opera. Si ca el mulţi alţii. I-am

cunoscut mai bine în timpul celor şapte ediţii ale festivalului Duiliu

Zamfirescu când i-am văzut pe unii cât de orgolioşi şi cât de lacomi şi

de nedrepţi pot fi, când ar fi trebuit să rămână pur şi simplu nişte

oameni. Şi n-am păţit numai eu asta. E suficient să-mi amintesc doar ce

spunea Giurescu în amintirile sale

despre Iorga şi mă cutremur. Sau

ce spune Nina Cassian despre

personalităţile pe care le-a avut sau

nu. Cred şi eu că-ţi plac poveştile

pe viu, sună a manea. Dar pot să-ţi

spun că mă bucur că l-am citit pe

Eliade şi nu l-am cunoscut.

Nuvelele şi toată lumea lui fantastă

mi-au îmbogăţit sufletul, după cum Celline sau Erich Maria Remarque

m-au făcut să văd lumea cu alţi ochi. Sunt robul lui Steinbeck şi a lui

Marquez, în egală măsură cu lumea fantastică a lui Brussolo. Nu pot să

nu recunosc că sunt tributar lui Dostoievski şi Zola, după cum sunt

mereu gata să redevin copilul sau adolescentul mai bine zis a lui Jules

Verne. In rest, despre ce poveşti să fie vorba. Când mă duceam la

Marin Preda cu « argumente vrâncene » ca să-mi citească volumele ? A

murit şi nu le-a citit şi nu le-am mai căpătat înapoi. Te asigur că am

destule poveşti pe care o să le public cândva într-un jurnal mai special,

la care lucrez intens în ultima vreme.

A.B.: –Dar, concret, ce prietenii literare? corespondenţe,

colaborări, amintiri - daţi vă rog nume, împrejurări, întâmplări.

Gh.A.N.: –Văd că nu ţi-a plăcut cum am răspuns la întrebarea

anterioară. Văd că insişti. Ce prietenii culturale crezi că aş fi avut cu

scriitorii ? Ei în general sunt prieteni cu Bachus, nu cu un abstinent ca

mine ! Nu ştiu dacă mă crezi sau nu, dar mulţi confrați m-au bătut pe

umeri când i-am răsplătit cu ceva, după care au considerat că mi-au dat

«o ţeapă» şi-au dispărut. Cât despre scrisori și corespondenţe, nu-mi

amintesc în vremea din urmă să se mai procedeze astfel. Poate că pe

vremea când eram mai tânăr, ar fi fost nevoie de aşa ceva. Acum totul

se petrece pe internet. De aceea viaţa ni se pare mai scurtă. Ba chiar

127

am început a crede că şi timpul ni s-a scurtat. Cât priveşte de

colaborări, ştiu că am

început revista cu Mircea

Dinutz, Ştefania Oproescu,

Florinel Agafiţei, Florin

Paraschiv, Virgil Panait şi

încă vreo câţiva pe care îi

rog să mă ierte că nu-i

menţionez. De ce spun

acest lucru? Pe vremea

aceea mi-am imaginat că o să fim într-o prietenie literară deosebită.

Iluziile îmi aparţin. Unii au plecat la Cel de Sus. Alţii… pot spune că în

momentele de cumpănă, foarte puţini oameni adevăraţi rămân lângă

tine. Cât priveşte capitolul amintirilor, este foarte vast. Îmi amintesc, de

exemplu, cât de mult mă condamnau o parte din conducătorii unor

publicaţii literare, pentru că scoteam la lumină textele Magdei Ursache,

publicând-o şi premiind-o. Sau îmi amintesc cum l-am publicat pe Paul

Goma cu Săptămâna roşie vreo câţiva ani, de a ajuns Nicolae

Manolescu să deteste revista Oglinda Literară şi s-o radă de peste tot

de unde ar fi putut s-o ajute. Pentru ca mai apoi, să văd într-un interviu

la TVR 1 cu Paul Goma cum acesta mulţumea altor publicaţii literare

exclusiv revistei Oglinda Literară. Culmea ironiei era că în bibliotecă, la

capul lui era expusă Diploma de Excelenţă pe care Asociaţia Culturală

«Duiliu Zamfirescu» din Focşani i-o dăruise la una din ediţiile

Festivalului cu acelaşi nume. Sau să-mi amintesc despre injuriile pe

care mi le-au adus colegii cu vechi state de serviciu alături de culturnicul

şef pus de Nini Săpunaru ? N-o să fac asta !Sunt oameni alături de

mine care m-au sprijinit moral, dar şi unii care m-au sprijinit chiar

material. Ăştia, da prieteni ! Mai mult mi-au şi interzis să le dezvălui

numele şi le respect dorinţa. Dar nu pot să trec peste faptul că la fiecare

ediţie a Festivalului Duiliu Zamfirescu organizat de mine, concurenţa

locală de la Saeculum, venea să-mi racoleze invitaţii. Şi chiar avea

succes. Avea bani. Autorităţile locale din acele vremuri îmi doreau

pieirea. Plăteam pentru cutezanţa de a le fi fost inamic cu

săptămânalele şi cotidianele mele.

A.B.: –Credeţi în curente literare? Ce rol au astăzi?

Gh.A.N.: –Ar fi culmea tupeului să mă apuc eu să-mi dau eu cu

părerea despre curente literare. Asta e treaba criticii, a filologilor care,

128

ce treabă au dacă nu să se ocupe de producţia literară a adevăraţilor

creatori. Să nu se supere pe mine domnii filologi, dar văd că prea puţini

prozatori adevăraţi vin din lumea lor. Majoritatea sunt veniţi din alte

zone culturale. N-am văzut niciun filolog devenind Brâncuşi sau Saligny,

dar oameni cu pregătire tehnică devenind prozatori sau poeţi, da. De

aceea nici nu le înţeleg ifosele. Că s-au străduit ei să împartă lumea

creaţiei literare, pe curente, pe generaţii, e treaba lor. Trebuiau şi ei să

se bage în seamă. Partea proastă este că au început să acapareze

posturi de decizie în lumea editării producţiei literare. Si dacă e să fiu

sincer până la capăt, mai văd un lucru: se publică tot atâta critică literară

şi eseistică decât proză. Când se ştie că nu prea mai sunt cititori nici de

proză, darămite de critică literară. Iar dacă te uiţi pe listele cărţilor

aprobate să fie susţinute din bani publici, rămâi cu gura căscată.

Aproape jumătate sunt eseuri şi critică literară. Gem librăriile de aşa

ceva. In paralel, în plan local, se întâmplă altă mişcare aiuritoare ;

primarii alocă sute de milioane de lei vechi pentru tot felul de monografii.

Si ce iese, te cruceşti ! Cu puţine excepţii, majoritatea monografiilor sunt

nişte lucrări, pe care direcţiile de statistică din vremea comuniştilor le

scoteau pentru că era obligaţie de serviciu. Şi ştii care e culmea? Unii

au pretenţia de a intra în rândul breslei scriitorilor. Unde mai pui că unii

academicieni le dau girul lor în condiţiile de mare « foame » ce bântuie

şi a bântuit din totdeauna în lumea consacraţilor. Aşa că nu pot să spun

despre curente ceva care să-i bucure pe făcătorii de curente. Știu doar

atât: că o lucrare bună va fi tot timpul pizmuită de confraţi şi că dacă nu

faci parte dintr-o gaşcă, n-ai nicio şansă de consacrare. Trebuie să faci

ca Liviu Stoiciu, să-i ologeşti pe unde-i apuci, încât de teamă, să te

bage în seamă.

A.B.: –La început de sec.XXI mai există critica de direcţie? Sunt

cunoscuţi autorii? Citiţi?

Gh.A.N.: –Ce început de secol dragă, început de mileniu ! Deci,

la început de mileniu al treilea, critica de direcţie a devenit critica din

direcția din care bate vântul. Și n-o spun ca pe o ironie ci ca pe un trist

adevăr, pe care-l poate constata şi un simplu cititor. Dacă m-aş lua de

Cărtărescu, ar zice unii că sunt şi eu ca vulpea care nu ajunge la

struguri. Autorii sunt citiţi dacă se postează pe bloguri sau dacă apar

des pe sticla televizorului. Orice însăilare pe care o vedetă de la

televizor ar face-o sub formă de volum ar strânge mii de cititori. Am

văzut cu ochii mei cum se cumpărau cărţile lui Găinuşă, Mihaela

129

Rădulescu, Oreste şi multe alte vedete cu ifose, în vreme ce pe Eliade,

Călinescu şi alţii ca ei se aşezase praful.

Numai vorbesc de Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale, etc. Asta-i

ţara în care ne-a prins vremea. Tu crezi că dacă acuma ar mai exista un

Cioran şi ar merge la Paris încercând să-şi scoată aceleaşi lucrări de

sub tipar, ar mai avea succes ? Eu cred că nu ! De aceea poate să nu

mă entuziasmez în faţa unor oameni care doresc să le ia locul dar care,

put a pastișare cioraniană de la o poştă. Numai că, cine să le evalueze

corect valoarea ? Ei cred că ăştia sunt adevăratele minţi în faţa cărora

trebuie să stăm cu gurile căscate. Se va dovedi cândva că am avut

dreptate, dar ce folos ? Până atunci multe valori autentice subnutrite se

vor sfârşi în uitare. Cine dădea doi bani pe Bacovia ? Dar lasă, nici el n-

a trăit ca vai de mama lui. In schimb ştiu câteva cazuri de scriitori cu

adevărat talentaţi, unii nici nu şi-au dorit să intre în Uniunea Scriitorilor

care au murit în mizerie şi sunt deja uitaţi.

A.B.: –Dar în străinătate? cum

e privită literatura română în

contemporaneitate? Suntem vizibili?

Gh.A.N.: –Habar n-am cum

suntem priviţi în străinătate. N-am

auzit nici de la doamna Frank din

Geneva, să existe vreun agent

cultural francez sau german sau

englez prin România în căutare de

autori dispuşi să fie publicaţi acolo.

Știu că există nişte programe finanţate de Uniunea Europeană, în care

sunt plătite, cu prioritate, traducerile din limbile lor în limba română.

Chiar şi atunci când se propun traduceri din limba română într-una din

limbile de largă circulaţie, banii merg tot spre un traducătorii din ţara

donatoare. Am mai trăit experienţa asta pe vremea când eram director

la o unitate de asistenţă socială şi când mi s-a implementat un program

de asistenţă de vreo sută de mii de mărci ce reprezentau salariile celor

care în ţara lor erau şomeri dar în Românica noastră deveniseră brusc

asistenţi sociali, gata să ne înveţe chipurile câte ceva din ceea ce nici ei

nu ştiau. Fenomenul l-am văzut şi-n programele europene de

agricultură, când în loc de bani pentru agricultorii noştri veneau utilaje

agricole expirate. Aşa şi cu promovarea literaturii române în străinătate.

130

Am constatat şi atunci când am participat cu volumul La Mort du

grande Rat, la Târgul de carte de la Geneva, unde speram să dau peste

nemaipomeniții agenți culturali. În realitate n-au venit decât librari,

rareori câte-un editor. Si acela cu nasul pe sus, chitit pe un moment

festiv şi basta ! Standul românesc de carte a fost făcut mai mult din

fondurile televiziunii şi ale APLER. Ministerul Culturii nu achitase nici

măcar factura pentru cei câţiva metri alocaţi din grija organizatoarei, o

româncă stabilită în Elveţia de mai multă vreme. Cu asemenea sprijin

scriitorimea română poate să meargă la cules de căpșuni dacă vrea să

supreviețuiască. Chiar și din experiența de la târgul de carte de la

Geneva nu am putut trage decât o concluzie,dacă statul nu are interesul

să sprijine creția de orice fel,atunci se ajunge repede la incultură.

Doamna Tomescu de la A.P.L.E.R. m-a dus la o ziaristă octogenară

importantă.O mare doamnă ! Prin

ea am cunoscut protipendada

românească din Elveţia. Ba am

avut onoarea să ne trimită și

materiale la revistă. Nicolette

Frank, laureata premiului Pulitzer,

prietenă cu fostul preşedinte

Nixon. Dacă aș fi fost o redacţie cu

fonduri, aş fi putut să menţin

131

legăturile şi cu aceste cunoştinţe de o mare valoare spirituală

românească, răspândite în întreaga lume. De altfel, primesc materiale

din mai toată diaspora românească. În ce mă priveşte, ştiu că am fost

tradus cu poezie în limba albaneză, prin grija lui Baky Ymeri, poetul

Viorel Dinescu m-a anunţat că am apărut cu nuvela Războiul Muştelor

într-o revistă canadiană, nuvela Alexandra mi-a fost publicată în limba

germană de către scriitoarea Francesca Ricinsky, în Australia şi SUA iar

mai nou sunt invitat la Paris, unde nu cred că o să merg din cauză de

bani. Cine să-mi dea mie bani, Patapievici, Manolescu ? M-aş umili

degeaba.

A.B.: –Am fost mereu în preajma premiului Nobel, aproape că a

devenit un mit dorinţa noastră de a avea un autor român premiat, ce

părere aveţi?

Gh.A.N.: –Laurențiu Ulici a tipărit o carte: Nobel contra Nobel. Eu

aş fi scos Român contra Român. M-aş fi bucurat dacă un român ar primi

Premiul Nobel fără să fie nevoit să-şi ponegrească neamul şi patria.

Despre faptul că Herta Müller a luat Premiul Nobel numai de bine. N-am

prea citit multe lucruri din opera sa înainte de eveniment şi nici după.

Am încercat ceva, am frunzărit şi gata. Păcat că n-a fost o bună

româncă până la capăt. Sunt sigur că dacă era, nici premiul nu-l mai

vedea. Nouă, românilor trăitori în România, ni se dă premiul dacă

suntem folositori cu ceva. Am fost primiţi în UE, fiindcă ne-am dat

petrolul, gazele pădurile şi ne-am îngropat industria. Şi nu ne-a dat

nimeni nimic. Mai avem şi ghinionul de a fi ortodocşi într-o lume

catolică, şi de a nu fi avut masonerie într-o Europă masonică.

A.B.: –Ce v-aţi fi dorit să faceţi în viaţă şi n-aţi reuşit până acum?

Gh.A.N.: –Mi-aş fi dorit să nu am altă grijă decât să scriu. Să fiu

editat şi difuzat, tradus şi respectat. Să fi avut ce mânca şi unde să

dorm şi să fiu lăsat în pace. O fi prea mult şi de aceea nu am.

A.B.: –Ce aveţi acum pe masa de lucru şi ce proiecte mai

pregătiţi?

Gh.A.N.: –Am vreo cinci, şase cărţi în diverse stadii. De lucrat

lucrez doar atunci când mă lasă revista. Ce crezi că e uşor lucru ? Să

scoţi lunar de unul singur o carte de două sute de pagini în format

normal ? Mi-e teamă să nu care cumva să dau colţul şi să rămână

nefinisate ! Uite, la interviul tău am lucrat o săptămână în ferestre mai

lungi sau mai scurte, pe care pretenţioasa mea revistă mi le-a oferit cu

zgârcenie.

132

A.B.: –Avem o literatură tânără? aţi descoperit noi talente?

Câteva nume.

Gh.A.N.: –Este riscant să afirmi cu precizie că eşti descoperitorul

unui talent tânăr. Talentul se descoperă singur. Eu doar am încercat să-l

sprijin, să-l susţin. Pe deasupra mai am şi ghinionul să trăiesc într-un

oraş mic, fără un mediu universitar tradițional. Dacă aveam o facultate

de filologie ca la Iaşi, Cluj şi nu mai vorbesc de Bucureşti, aveam alte

șanse.

Şi totuşi, prin redacţia revistei Oglinda Literară şi a Cenaclului

«Duiliu Zamfirescu» au trecut Cosmin Dragomir, azi lucrător în presa

bucureşteană, despre care nu mai ştiu mare lucru; Cătălin Boacnă,

jurnalist de succes în Iaşi, despre care iar nu mai ştiu mare lucru;

Natalia Cebanu, azi absolventă a Facultăţii de Teatru din Bucureşti;

Ludmila Bârsan, azi absolventă a Facultăţii de filologie din Iaşi; Loriean

Carşochie, azi om de afaceri în Italia, singurul care chiar scoate cărţi şi-

n România şi acolo; Victor Bour, despre care am auzit lucruri

interesante pe ruta Moscova-Timişoara şi mulţi alţii pe care-i aştept să

confirme şi să nu mă uite când vor ajunge persoane importante în

cultura românească.

A.B.: –Sunteţi un om împlinit profesional, artistic, sufleteşte...

Gh.A.N.: –Aş fi un infatuat sau un om plin de suficienţă. Cum

naiba să mă simt împlinit ? Cred că dacă aş fi avut mai multe vieţi şi tot

nu aş fi fost cuprins de aşa-zisa împlinire. Din păcate un scriitor produce

cam 10% din viaţa sa. Dacă se respectă, mai bine de 50% foloseşte

pentru instrucţia sa. Iar restul de 40% - cel puţin în România - scriitorul

133

aleargă să-şi câştige existenţa, să-şi publice cărţile, să le distribuie etc.

etc. Sufleteşte mă amăgesc cu gândul că prin revista Oglinda Literară şi

prin promovarea unor talente la nivel naţional am pus o picătură din

sufletul meu în slujba comunităţii scriitoriceşti. Aş fi fost şi mai mulţumit

dacă autorităţile locale ar fi sprijinit festivalul Duiliu Zamfirescu. Eu sunt

conştient că un scriitor bun sau de elită dacă vreţi se adresează unui

cititor de elită. Si câţi cititori de elită avem ?

De aceea un scriitor de elită nu poate supravieţui din scrierile

sale. Dacă Balzac ar trăi astăzi în România ar fi muritor de foame. Nici

măcar Balzac nu s-ar putea compara ca vânzare de carte cu Mihaela

Rădulescu, de pildă. Si sunt destui mardeiaşi ai cuvântului şi destule

piţipoance ale literelor române care vând de mult mai multe cărţi decât

M. H. Simionescu sau Mircea Micu despre care aflu cu durere că a murit

chiar astăzi când am ajuns să-ţi răspund la această întrebare. Trebuie

să apară şi la noi agentul literar, aşa cum a apărut pentru Corina

Chiriac, Dan Spătaru, Angela Similea şi alţii, spre a fi promovați fără să

se țină cont de aranjamente asemeni grupării Liiceanu, Patapievici,

Cărtărescu de a se susţine difuzarea lucrărilor și

intereselor proprii. Mă lasă rece traducerile

difuzate prin ziarele noastre naţionale. Le

găseam oricum în librării, băgate pe gât de

programele europene grijulii cu valorile lor.

A.B.: –Pentru cei ce sunt mai puţin

familiarizaţi cu realizările dvs., vă rog să ne

spuneţi când aţi început să scrieţi şi când aţi

publicat primul volum?

Gh.A.N.: –Aoleu, ce-mi ceri tu ? Scriu de

pe la vreo zece ani. Am publicat de pe la vreo

16 ani şi-am debutat în volum colectiv la vreo 35

de ani. Am avut alte priorități, dar și o indiferență a colegilor din tot felul

de redacții. După care am aşteptat revoluţia din 1989. Când am văzut

că pârghiile editoriale au rămas tot în mâna consacraţilor din vremea

comuniştilor am luat lumea în piept şi-am început să public de unul

singur.

A, am uitat, la editura Porto Franco, mi-a fost publicat romanul

Templu Iubirii, într-un tiraj de zece mii exemplare. Mare curaj pe domnul

Ion Chiric. Dar se pare că a intuit bine, în câteva luni tirajul a fost

epuizat. Au urmat volumul Arme şi lopeţi apoi Moartea şobolanului. Am

134

mai scos romanul istoric Tarantula, apoi volumele Aesopicae, Purtătorul

de cruce-volume de nuvele ce zăceau prin sertare. Aproape 70% din

ce-am publicat este literatură de sertar. Chiar şi acum mai am aşa ceva.

Când îi aud pe criticii ghiftuiţi ai regimului

comunist dând cu lături în scriitorii ce nu şi-

au putut publica lucrările înainte de 1989 şi

nu văd că eu public acuma literatură de

sertar, mă apucă tristețea. Mai am literatură

de sertar. Nu am timp să mă ocup de

editarea ei pentru că nu vreau să mor de

foame încă. Puterea actuală, cu slăbiciunile

ei cu tot, se pare că a pus la cultura

vrânceană un om care chiar ar vrea să-și ia

misia în serios. Primul gest făcut de domnul

Iliescu-Micu a fost acela al acordării

spaţiului pentru membrii Uniunii Scriitorilor

din judeţ chiar în sediul Direcţiei de Cultură

Vrancea. Dă Doamne să-l ţină gândul cel bun, pentru că ar cam fi fost

cazul să fie şi scriitorii vrânceni onoraţi de instituţiile omonime ale

statului.

A.B.: –Câte cărţi aveţi până în prezent - un scurt C.V.

Gh.A.N.: –Luat de val cred că ţi-am răspuns la întrebarea

anterioară. Am mai publicat în reviste din Canada, Germania, Australia,

Albania, și prin antologii sau tot felul de producţii literare.

Am primit titlul de

Cavaler al Literaturii de la

Preşedinţia României, sunt

cetăţean de onoare al comu-

nei nemțene Trifeşti, comu-

nă unde am văzut lumina

zilei în septembrie 1949, şi

al oraşului Panciu din judeţul

Vrancea. Curtea Papală mi-

a acordat o distincţie,

Academia Mihai Eminescu – altă distincţie. La astea se pot adăuga

câteva zeci de distincţii şi peste o sută de referiri la adresa activităţii

mele literare. Pot fi găsit în istoriile literare ale lui Ion Rotaru, Marian

135

Popa, Aurel Sasu. Un C.V complet n-ai să primeşti de la nimeni

niciodată.

A.B.: –Pentru încheierea dialogului nostru, un gând pentru cititori.

Vă mulţumesc foarte mult.

Gh.A.N.: –Nu ştiu cine va avea răbdarea să citească interviul

nostru ! Pot să-i asigur că am fost foarte sincer. Mai am vreo cinci, şase

cărţi în diverse stadii care aşteaptă să prindă vreun sponsor şi să dau

drumul gândurilor mele necenzurate. E adevărat că iar voi pierde timp şi

simt că o să am din ce în ce mai puţin. In Vrancea puţini scriitori au

apucat vârsta de 65 ani. Si nici eu nu mă simt prea bine. Să dea

Domnul să mă înşel ! Îi salut şi le doresc să aibă răbdare şi puţină

dragoste faţă de truditorii cuvântului scris.

136

Aspecte de la festivalurile „Duiliu Zamfirescu” –

Focșani

Gheorghe Andrei Neagu: –Să ştiţi că sunteţi în sala de festivităţi

a Consiliului Judeţean. Prezent din partea Consiliului Judeţean este

domnul vicepreşedinte Mircea Diaconu, sprijinitorul nostru dintotdeauna

din umbră, şi directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural

Vrancea, Gheorghe Vlăjie, pe care-l rog să ia cuvântul.

Gheorghe Vlăjie: – Stimaţi invitaţi,

doamnelor şi domnilor. mă bucur că sun-

tem prezenţi aici, la Focşani, la des-

făşurarea acestei ediţii a Festivalului

Naţional Duiliu Zamfirescu. Organizarea

acestei manifestări, care se înscrie în

Zilele municipiului Focşani, a revenit în

egală măsură administraţiei locale,

Ministerului Culturii şi Cultelor şi Asociaţiei

Culturale Duiliu Zamfirescu. Ea se

desfăşoară în cadrul programului naţional

Comemorare Ştefan cel Mare şi sfânt – 500, program care reprezintă

principalul reper cultural al anului 2004. Organizarea şi desfăşurarea

acestei manifestări şi în general ceea ce se întâmplă în literatura

vrânceană cred că reflectă în cea mai mare măsură, preocuparea

administraţiei locale şi a Ministerului Culturii pentru susţinerea actului de

creaţie culturală şi în particular, pentru că suntem la o manifestare

literară, de creaţie literară. Aş vrea să menţionez că însăşi modul de

organizare reflectă această preocupare, în sensul că este pentru prima

dată şi salutăm acest lucru, când Ministerul, Culturii şi Cultelor alocă o

subvenţie importantă desfăşurării acestei manifestări, pe 150 de

milioane de lei, alături de alte 40 de milioane ale Consiliului Local

Focşani şi Consiliului Judeţean Vrancea 57 de milioane. Am vrut să

menţionez aceste cifre pentru a vă demonstra că există susţinerea

administraţiei locale, a ministerului, pentru manifestările de acest gen

care sunt considerate componentă importantă a vieţii culturale, în plan

naţional şi în plan local. Vrancea în ultimii trei ani, perioadă pe care o

cunosc mult mai bine şi în care am girat activitatea Direcţiei de Cultură,

137

Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional. Poate fi considerată şi o consider

din multe puncte de vedere un adevărat exemplu pentru susţinerea

creaţiei culturale, a creatorului cultural, şi în particular al creatorului în

domeniul literaturii. Deşi am suferit o grea pierdere la începutul

perioadei, şi aş vrea să reamintesc aici de cei doi mari scriitori,

prozatorul Traian Olteanu şi poetul Florin Muscalu, care au dispărut în

mod tragic dintre noi şi care au lăsat un gol care poate nu va fi umplut

niciodată în literatura vrânceană, deşi creaţia lor, Revista V, o revistă de

prestigiu şi de areal naţional practic s-a stins. Aş vrea să subliniez

aportul pe care cenaclul literar al Asociaţiei Duiliu Zamfirescu, îl are în

ceea ce priveşte stimularea creaţiilor tinerilor în domeniul literaturii. Un

element extrem de important, pentru că ceea ce simte în fond nevoia

autorul de literatură este, în primul rând, sprijinul de a-şi tipări creaţia,

este sprijinul deosebit, asistenţa deosebită acordată acestuia. Aş vrea

să vă prezint aici, mai ales pentru cei din alte judeţe, poate cei de la noi

ştiu şi ar trebui să nu uite acest lucru, faptul că în perioada 1997-2000 s-

au editat numai cinci titluri de carte, în timp ce în perioada anilor 2001-

2004 s-au editat peste 40 de titluri. Aceste titluri au fost editate, sau au

fost finanţate, de către Direcţia pentru Cultură, de către Consiliul

Judeţean, de către Consiliul Local, de tot ceea ce putem numi

administraţie locală şi această diferenţă cred că vorbeşte de la sine

despre ceea ce este real, adică faptul de susţinere acordat creaţiei

literare. Revista V, menţionam că a dispărut din peisajul literar naţional,

dar a apărut revista Oglinda literară, o revistă de mare prestigiu, care

reflectă cu adevărat creația literară vrânceană în context european, şi

aici este meritul ei principal, reflectă mai mult aportul creatorilor de

literatură, nu numai din Asociaţia Duiliu Zamfirescu, ci şi din întreg

arealul literar vrâncean. Am sprijinit de asemenea organizarea a două

138

festivaluri literare. Dacă înainte, până în anul 2000, a existat numai

Salonul Literar Dragosloveni ca manifestare literară în Vrancea,

începând din 2001 pe baza unui parteneriat extrem de fructuos, şi o să

revin la el, a fost organizată prima ediţie şi iată, am ajuns la a treia

ediţie, Festivalul Naţional Duiliu Zamfirescu, care reprezintă o

manifestare de reper în agenda culturală naţională. Un rol extrem de

important, şi astăzi vrem ca acest rol să nu fie estompat cu nimic, revine

după părerea noastră în elita cenaclurilor literare, asociaţiilor culturale, a

ceea ce numim într-un singur cuvânt, o expresie mai cunoscută,

organizaţii neguvernamentale. Rolul din acest punct de vedere în

Vrancea de asociaţie cu activitate reală revine, şi aici este meritul ei,

Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu. Este, cel puţin după părerea

mea, singura asociaţie culturală cu activitate reală, care are un cenaclu

ce se întruneşte săptămânal,

care reuşeşte să aibă un

program şi de manifestări dar şi

un program de punere în

valoare a creaţiei membrilor ei.

Este condusă de managerul

Gheorghe Neagu, care se zbate

pentru asociaţie şi pentru

membrii ei, pentru creaţiile lor,

este un exemplu de parteneriat

real şi nu vă spun vorbe goale,

între o asociaţie culturală şi administraţia locală, de asemenea. Credem

că acest exemplu poate fi multiplicat, credem că şi alte asociaţii sau

fundaţii, care, din păcate, sunt întemeiate astăzi mai mult pe hârtie şi

mai puţin pe viaţă culturală reală, proprie, pot să existe şi pot să aibă o

contribuţie la prezenţa Vrancei în peisajul cultural naţional. Din acest

punct de vedere, eu şi domnul Grigorescu reprezentant al Uniunii

Scriitorilor, vreau să reînnoiesc o invitaţie pe care am adresat-o mai de

demult unor figuri proeminente din peisajul literar vrâncean. unde există

un număr destul de important de membri ai Uniunii Scriitorilor. Am

adresat cam de doi ani, invitaţii unor membri ai Uniunii Scriitorilor,

precum Ion Panait, care este în sală, Dumitru Pricop, care din păcate nu

este printre noi, domnului Gheorghe Neagu şi altora de a se întruni într-

un cenaclu, sau de a reface un cenaclu al Uniunii Scriitorilor. Le-am

oferit susţinere logistică şi le-am oferit şi posibilitatea în apariţia sau în

139

editarea periodică a unei reviste a acestui cenaclu al Uniunii Scriitorilor

din Vrancea. Credem că însăşi calitatea de membru al Uniunii

Scriitorilor ar impune depăşirea unor divergenţe, pentru că, ceea ce a

determinat ca acest proiect, această invitaţie a noastră, a partenerului

administrativ în domeniul creaţiei literare să nu fie transpusă în fapte

sunt tocmai micile rivalităţi, micile divergenţe, neînţelegerile, orgoliile din

această lume mică dar extrem de agitată care este lumea literaturii

vrâncene. Credem că această invitaţie poate fi transpusă în practică în

acest an 2004, repet cu acordul şi susţinerea totală a instituţiei noastre

şi a Ministerului Culturii şi Cultelor. Suntem la această manifestare

dedicată lui Duiliu Zamfirescu, una din marile personalităţi pe care

Focşaniul şi Vrancea le-a dat culturii româneşti şi europene. O

personalitate, Duiliu Zamfirescu, la fel ca şi o altă mare personalitate

locală, maiorul Gheorghe Pastia, o lungă perioadă de timp pe nedrept

uitat, trecut într-un registru secundar al personalităţilor literaturii

româneşti.

După 1990 putem afirma

că există chiar o redescoperire

şi un demers de punere în

valoare a personalităţii şi operei

lui Duiliu Zamfirescu şi ne

bucurăm că Focşaniul este unul

din centrele principale ale

acestui efort. În acest efort se

circumscrie activitatea unor

personalităţi, începând de la

Alexandru Săndulescu,

continuând astăzi în principal cu

Ion Adam şi regret faptul că el

nu este prezent printre noi, un

efort în care se înscrie şi manifestarea de astăzi şi activitatea Asociaţiei

Culturale Duiliu Zamfirescu şi care înseamnă reevaluarea marelui

scriitor şi apariţia unor noi pagini din creaţia sa. În acest sens se înscriu

Colocviile Duiliu Zamfirescu, ce vor avea loc practic după ce terminăm

această mică festivitate de inaugurare a manifestării noastre. În acest

context se înscriu apariţiile editoriale din opera lui Duiliu Zamfirescu sau

despre Duiliu Zamfirescu. Se înscriu aici şi eforturile de a fi repusă în

drepturile ei familia scriitorului. Vreau să vă comunic, deşi astăzi nu

140

avem printre noi un membru al familiei Duiliu Zamfirescu, că urmarea

demersurilor și eforturilor administrației locale, familia a reintrat în

posesia conacului de la Faraoanele mai ales prin înțelegerea

demersului făcut de

domnul Gheorghe Neagu

către domnul Marian

Oprișan, conac care a

aparținut marelui scriitor

și în care acesta a creat o

parte din opera sa.

Administrației locale,

Direcției pentru Cultură și

nu în ultimul rând Asociației Culturale Duiliu Zamfirescu cred că îi revine

în continuare sarcina, de a repune în valoare moștenirea lui Duiliu

Zamfirescu într-o serie de nobile misiuni. Și aș vrea să enumăr în finalul

cuvântului meu câteva dintre ele: În primul rând refacerea unui muzeu,

sau crearea unui muzeu Duiliu Zamfirescu. Deja cel cu care am

discutat, domnul Lascăr Zamfirescu, ca nepot și reprezentant al familiei,

şi-a exprimat disponibilitatea scrisă ca o parte din conacul Duiliu

Zamfirescu să fie pus la dispoziţia administraţiei locale pentru ca Muzeul

Vrancei să poată crea acolo un punct muzeal Duiliu Zamfirescu, care să

evoce o parte din şederea şi activitatea scriitorului la Faraoanele. De

asemenea, cred că ar trebui continuat demersul de editare a operei

critice sau de apariţie a unor noi elemente editoriale din creația lui Duiliu

Zamfirescu şi, în principal ar trebui făcut un efort, cu sprijinul domnului

141

Ion Adam care a devenit extrem de tenace în opera sa de repunere în

valoare în circuitul literar naţional şi european a marelui scriitor.

În al treilea rând, aş considera că Biblioteca Judeţeană, poate

funcționa într-un nou sediu, conform promisiunii administraţiei judeţene,

adică fosta Prefectură Putna să fie transformată în Palat al Culturii.

Biblioteca Judeţeană spuneam, ar trebui să aranjeze o sală Duiliu

Zamfirescu care să evoce opera şi memoria marelui scriitor. Sunt

elemente care ar da substanţă efortului ca Focşaniul să redevină unul

din centrele principale ale punerii în valoarea a scriitorului de talie

naţională şi europeană care a fost Duiliu Zamfirescu. Vă mulţumesc.

Gh.A.N.: –Aproape să nu-ţi vină a crede ce valoare avem. Dar,

ca să dăm şi mai multă substanță,

chiar dacă n-avem sediu la

Asociaţia Duiliu Zamfirescu și

pentru ca să profit de gazda

noastră, Consiliul Județean cât mai

mult posibil să fim chiar ca o

societate activă, cum a zis domnul

director că suntem, îl rog pe

domnul vicepreşedinte al

Consiliului Județean Vrancea ing.

Mircea Diaconu să rostească un cuvânt de salut şi ce mai consideră

domnia sa necesar.

Mircea Diaconu: – Mulţumesc, domnule Neagu. L-am întrebat

când am venit în sală de ce neapărat trebuie să stau răstignit la această

masă. Anul trecut am stat undeva pe rândul acela şi m-am simţit mult

mai bine pentru că toate privirile asistenţei

sunt aici, nu sunt lateral. Unii din sală nici nu

se văd la un moment dat. Dar domnia sa a

spus că aşa este uzanţa. Nu mi-am propus

şi nici n-am darul să ţin prelegeri şi cred că

nu sunt eu cel mai indicat să apar în faţa

dvs. cu vreo prelegere, în faţa distinşilor

oameni de creion, de creaţie… Dar, dacă

aşa este obiceiul, eu în primul rând vreau ca

în numele administraţiei județene să salut

prezenţa dvs. aici, o prezenţă aş îndrăzni să

spun foarte numeroasă faţă de celelalte

142

două ediţii. Aceasta înseamnă nu numai că există această adunare a

reprezentaților culturii naționale care se dezvoltă în continuare pe un

plan superior la Focşani, dar înseamnă şi că asociaţia Duiliu

Zamfirescu din Focşani a reuşit să fie bine cunoscută, bine apreciată şi

în acelaşi timp bine susţinută. Mă bucur, vă mulţumesc pentru prezenţă

şi vă aşteptăm în continuare la astfel de acţiuni.

Aş vrea ca încă două-trei lucruri să vă spun. Eu iau precizarea

domnului director Vlăjie cu sumele, ca un afront, pentru că mărimea

sumelor nu este pe mărimea actului la care suntem noi prezenţi acum.

Acestea au fost posibilităţile şi eu vorbesc foarte sincer pentru că 100

de milioane sau 50 de milioane sau 40 de milioane fiecare ştie cam ce

înseamnă, şi, în acelaşi timp, nu

ştiu dacă poate fi vorba vreodată de

acoperirea efortului de creaţie. Nici

vorbă, nici vorbă. Dar asta fost

situaţia, nu am obiceiul să mă

angajez, poate vom reuşi ca pe

parcursul unui an de zile să

asigurăm o sumă care într-adevăr

să reprezinte acest act al creaţiei în

general şi acest act al creaţiei în

Vrancea, şi în acelaşi timp să se poată mulţumi şi această asociaţie în

care sunt oameni de suflet, oameni foarte răzbătători, foarte insistenţi şi

singuri niciodată n-o să poată să realizeze ceva, mai ales că suntem în

oraşul Unirii şi unde-i unul nu-i putere, când sunt mai mulţi sigur că

puterea va creşte. Cred că este datoria noastră să reţinem acest aspect.

În mod sigur ceea ce dl. director Vlăjie a schiţat ca obiective, ele au mai

fost puse şi anul trecut şi în mod categoric fac parte din obiectivele

asociaţiei. Cred că n-ar fi rău dacă ne-am aşeza cu seriozitate în

perioada următoare, poate, dacă există asentimentul familiei, la anul să

reuşim să facem o deplasare la acel muzeu pe care dvs. l-aţi menţionat.

Eu cred că nu este greu, nu este imposibil şi nu trebuie să ne

gândim că acel conac va arăta ca, ştiu eu, clădirile care se construiesc

astăzi în România. Este un spaţiu în care a trăit şi a creat o mare

personalitate a culturii române şi, n-are importanţă dacă va fi sau nu va

fi adus la nu ştiu ce cote din punct de vedere arhitectural, dar important

este să se poată crea cadrul ca el să funcţioneze şi pe parcurs să fie

îmbunătăţit. În mod sigur aţi observat că în Focşani în ultima perioadă a

143

existat o densitate de acţiuni, sunt şi Zilele Focşaniului, s-a sărbătorit şi

500 de ani de la trecerea în cele veşnice ale marelui domnitor Ştefan cel

Mare. Există şi această manifestare, putem spune că Focşaniul îşi

trăieşte în continuare viaţa şi pe acest plan şi încă o dată vă mulţumesc

pentru că dvs., cu prezenţa dvs., prin prestaţia dvs., prin ceea ce veţi

spune, ce veţi face şi astăzi şi în continuare, susţineţi Focşaniul ca un

centru cultural. Vă mulţumesc.

Gh.A.N.: –În sală se află, dl. Grigorescu care este rugat să vă

rostească salutul domnului Eugen Uricaru președintele Uniunii

Scriitorilor din România.

Dinu Grigorescu: – Acum încep să

înţeleg de ce sunt eu aici. În această carte a

domnului Gheorghe Neagu pe care a scos-o,

şi vreau să vă felicit pentru ceea ce aţi făcut,

este o frază: un fotbalist american trebuie să

merite un costum atât de scump şi de

complex.

Nişte jambiere pentru fotbalul american

costă cât costă costumul unui fotbalist

european cu minge cu tot. Cred că, din

planurile pe care le-aţi prezentat în plen,

meritaţi sprijinul nostru foarte intensiv şi îl veţi avea posibil. Sunt născut

în zodia Gemenilor, am şansă şi neşansă, am şi o postură de dramaturg

şi o alta de administrator.

Din fericire am terminat cu administraţia şi cei care din câmpul

literar mă ştiu din ziare sau nu mă ştiu, sau mă confundă cu Dan

Grigorescu, pe care-l cunosc foarte bine, sau cu Ioan Grigorescu.

Sunt Dinu Grigorescu, de fapt sunt şi Ion, dar la debutul meu în

teatru, în 1978 pe scena unui mare teatru din această ţară mi s-a tăiat

Ion din nume şi am rămas Dinu. Vin întotdeauna cu mare plăcere în

spaţiul moldav şi m-am bucurat foarte mult când l-am văzut şi pe dl.

Ulmu aici, de care mă leagă două spectacole în premieră pe ţară, unul

la Piatra Neamţ şi altul la Bârlad. Am spus întotdeauna că, de cum treci

Milcovul, lucrurile se schimbă, întâlneşti un public foarte cult, un public

excepţional, mă refer la…. Deci am venit aici şi cu o latură de

afectivitate. Ieri toată ziua am recitit parte din opera lui Duiliu

Zamfirescu, eu mă aflu în altă supă, în supa pe care el nu o digera. Şi

m-am gândit la săracul I.L.Caragiale, care, când a apărut Viaţa la ţară,

144

era considerat minor, era considerat la periferia preocupărilor

administrației de atunci, deși țara se afla într-un rang de vârf. Și nu pot

să nu mă pun în pielea lui, ce-a simţit când i s-a respins şi teatrul de la

premiu . Dar, cum bine aţi sesizat este o palmă a vieţii care se

manifestă şi în artă. Azi eşti pe culme, mâine nu mai eşti. De pildă

Sadoveanu nu mai spunem nici despre el şi am putea să dăm multe,

multe exemple. Deci e clar că dl. Uricaru, mi-a dat un telefon și m-a

rugat să aduc salutul său. Mă aflam plecat din ţară şi am făcut un efort

mare ca să vin aici. Am venit peste munţi. M-a solicitat să vin pentru că

trebuie să construim o relaţie foarte sigură între dumneavoastră. şi

Uniunea Scriitorilor din România, între forţele pe care le avem noi, şi ele

nu sunt puţine. De fapt, eu l-am mai sunat odată pe dl. Uricaru, după ce

am citit toată opera lui Duiliu Zamfirescu şi tot ce s-a spus critic despre

el. Cred că este un autor analizat la microscop şi este atât de bine

descifrat, încât din descifrarea lui, noi scriitorii de azi trebuie să învăţăm

unde greşim sau care ne sunt limitele. Este clar şi lucrul acesta vreau să

vi-l spun că cenaclul îl cunosc foarte bine și este păcat că nu are încă

un sediu.

Eram în Anglia şi am constatat că 60% din bugetul administraţiei

din Anglia se îndrepta spre cultură şi educaţie. Ceea ce, din păcate, la

noi acum nu se poate. Constatam şi vorbeam cu un mare om din teatru,

nu vreau să-i dau numele, care spunea că mulţi pot să ajute cultura dar

nu o fac. Aici, din câte am auzit, am înţeles că atât municipiului Focșani

cât şi Consiliul Judeţean Vrancea sunt sponsori reali ai fenomenului

literar şi acest lucru cred eu

că trebuie să ne împingă şi

pe noi să fim lângă dumnea-

voastră. L-am întrebat pe dl

preşedinte ce mesaj vrea să

dau. În clipa asta eu sunt în

postura dânsului. Ca mesa-

ger, am să spun exact cele

trei lucruri pe care mi le-a

spus: Salută corpul de scrie-

itori vii. Aceştia sunt oamenii care fac literatura astăzi. Este mesajul care

vi-l dau. Al doilea mesaj.

Felicită Asociaţia Duiliu Zamfirescu și pe scriitorul Gheorghe

Neagu pentru faptul că ea militează pentru conservarea memoriei și

145

operei unui mare prozator. Şi al treilea, deja vi l-am spus, să facem o

monitorizare a posibilităţilor din Vrancea, ca să ştim cu ce ne implicăm

în 2005. Deci acesta este mesajul şi cu aceasta am încheiat. Îmi pare

bine că sunt aici şi ştiu foarte bine cât de greu este să faci un lucru bun

şi cât de simplu este ca să nu-l faci. Mersi.

Gh.A.N.: –Vă anunţ cu bucurie că în sală a intrat maestrul Mircea

Radu Iacoban şi îl salutăm. Unul din exegeţii istoriei literare şi truditor în

ale istoriei literare ne-a onorat cu prezenţa sa, este vorba de dl.

profesorul universitar doctor Ion Rotaru, pe care-l rog să continue ceea

ce am început.

Ion Rotaru: – De la tribună ?

Gh.A.N.: –Unde vreţi dvs. Chiar şi de acolo, cum doriţi. Aveţi şi

microfon, puteţi veni şi aici…

Ion Rotaru: – Nu am făcut nici un fel de notiţe şi privind sala, vin

ideile. Am promis 15 minute că voi vorbi. Nu mi-am făcut nici un fel de

însemnări, îmi propun să vorbesc despre Duiliu Zamfirescu ca emblemă

a oraşului Focşani. Oraşul care întruneşte cele două provincii, trei

putem spune, pentru că şi Ardealul a stat cu ochii pe fenomenul de la

1859. Focşaniul are o configuraţie politică şi geografică specială. O

emblemă a oraşului Focşani este Duiliu Zamfirescu. Cu ani mulți în

urmă, când terminasem studenția, am vizitat Munţii Vrancei.

Şi m-am oprit la Nereju, cu o echipă de profesori, de etnografi, de

folclorişti, în casa unor bătrâni care aveau… bătrânul era un foarte bun

cântăreţ din fluier. Cânta extraordinar, era cunoscut de altfel şi de radio,

şi de mai multă lume, şi l-am pus să cânte şi l-am înregistrat pe o bandă

de magnetofon. Cu un tehnician am făcut asta. Și bătrânul, ascul-

tându-se a făcut observaţia că maşina cântă mai bine decât mine. Era

clar că era un geniu muzical, am văzut cum executa la ţeava atât de

mică, o ţeavă de cupru cu 6 găuri. Atât. Era formidabil. Era o melodie

pură, cum n-am mai ascultat la nici un flautist. Şi maşina cântă mai bine

decât o spun specialiştii din materie care mi-au spus că de fapt, centrul

sonor al vocii umane sau a fluierului se află la o distanţă anumită de

gură, de unde este emis sunetul faţă de urechile lui şi nu se ascultă în

condiţii optime. În realitate muzica înregistra exact muzica ce o cânta

bătrânul. Am observat aici o psihologie anumită, o sinceritate, o

francheţe. Şi al doilea lucru, şi bătrâna ne-a arătat nişte cusături

naţionale. Era cămaşa de mire a bătrânului şi cămaşa de mireasă,

rochia de mireasă a bătrânei. Cusături pe pânză foarte fină, făcută cu

146

mătase albă. Alb pe alb. Era ceva extraordinar. Şi folcloriştii noştri care

erau cu bani veniţi de la Academie au vrut să cumpere acele cămăşi cu

flori. Nu le-au vândut pentru nimic în lume. Degeaba au propus sume

foarte mari de bani, se adunaseră nepoţii, îi îndemnau să vândă

lucrurile acelea, să vândă ca să facă rost de bani. Nu.” Le-am avut la

nuntă şi ne-ngropăm cu ele”. Asta m-a impresionat. Deci la vrânceni e

caracteristică să-i zicem, ceea ce numim superbia. Mutandis, mutandis,

deși vița din care se trage Duiliu Zamfirescu nu este vrânceană sută la

sută, se ştie asta, are poate şi sânge sud-dunărean curgând în vinele lui

şi în opera lui. Adaptarea la Focşani şi la Vrancea echivalează cu ceea

ce eu numesc superbia. Pronunţ cuvântul ostentativ, în latineşte, fiindcă

prin superbie se înţelege mândrie, nu prea justificată, ca un fel de privire

de sus, cu o anumită tentă aristocratică în jurul său. Această superbie a

lui Duiliu Zamfirescu, ţinută în fizicul lui, cum îl privim în fotografii şi în

opera lui şi cu deosebire în epistolarul lui, cu deosebire în scrisorile

către Titu Maiorescu şi către atâţia, se observă.

Aceasta este tenta, psihologia dominantă

a lui Duiliu Zamfirescu, superbia, mândria de a

nu fi atins de plebea mizeră, murdară şi ignară,

de ţigănie. Aduceţi-vă aminte cum priveşte conu

Dinu Murguleţ pe Tănase Scatiu. Ar deschide

uşile să iasă afară mojicia. Acesta era Duiliu

Zamfirescu. Uşurel de tot, nu-l înghiţea nici Titu

Maiorescu. Îi vedea superficialitatea în

comportament şi nici Caragiale cu care s-a

confruntat. La un moment dat zice: Mă

întâmpină Caragiale, cu vorbele: ce mai faci măi

Duilă ? Duilă, mă rog, acesta-i comportament ? Consider pe Caragiale

drept o ţoapă aşa, cineva care nu ştie să se comporte. Şi i-am spus,

maestre, cheleşti, cheleşti. Caragiale avu o replică, întinzând degetul

spre cer: Nenorociţi sunt cei care au chelie pe dinăuntru. Vreau să spun

deci acest lucru care este foarte caracteristic Focşaniului şi Vrancei:

superbia. Un fel de detaşare de vulg, un fel de temperament răzăşesc

vechi şi neaoş românesc de a se delimita vrânceanul şi focşăneanul de

mizeriile celelalte ale vieţii. Se poate întrezări aici la Focşani înfiriparea

unei elite. Citesc frecvent de exemplu revista Oglinda Literară. O

consider o revistă de elită. Acolo există o atitudine fermă faţă de modul

cum se manifestă literatura noastră actuală şi în special o reacţie de-a

147

dreptul violentă împotriva mojiciei şi ţigăniei vorbirii şi poeziei şi literaturii

noastre de joasă speţă, izvorâtă, inspirată de lumea interlopă. Mai ales

citesc cu sfinţenie rubrica intitulată Cele mai forjate versuri. Şi alte

lucruri de acest gen. Mi-am adus aminte că, cu ani în urmă, venind să

fac aici o inspecţie de gradul I şi fiind seara a trebuit dă dorm la hotel.

Fiindcă am făcut inspecţia, a doua zi m-am dus la teatru. Am descoperit

un lucru extraordinar. Micul teatru din Focşani este o bijuterie

arhitectonică extraordinară, copie a clădirii teatrului din Iași. Și mi-am

zis, aici nu se poate intra decât în rochie de gală şi cu perle la femei, iar

bărbaţii să vină neapărat în smoching. Şi am găsit acolo o adunare de

golănime, era o şcoală, un liceu industrial, o şcoală cu nişte derbedei,

domnule mâncau seminţe şi strigau unii la alţii: Bă, tu, acela, nu ştiu

ce… Se dădea un spectacol cu O noapte furtunoasă, cu o echipă de

actori venită din Bucureşti. Când Veta nu-l primeşte pe bagabond, ăia

strigau de la balcon: Ia-o, mă!

Pune-o la… S-a stins lampa.

Acum e momentul. Mâncau

seminţe şi eu, singuratic în sala

aceea superbă stăteam cu o

haină pe mine că-mi era teamă

să nu mi se fure şi cu pălăria pe

braţe. Şi aruncau seminţele de

la balcon în pălăria mea. Atâta

ţigănie, atâta mizerie, bag

seamă că Focşaniul este un oraş plin de contraste. Găsesc o elită

intelectuală pe care o citesc, care o văd aici, care o ascult şi există şi o

ţigănie joasă de care ea se delimitează mai mult decât în alte oraşe.

Vreau să spun că aceste contraste caracterizează Focşaniul, acest oraş

nobil, şi care este superb, e animat de superbie, de mândrie naţională,

ca şi Duiliu Zamfirescu, care se considera nobil dar nu prea era. Aşa

sunt şi focşănenii. Această racontră. E frumoasă, le stă bine. Şi lui

Duiliu Zamfirescu îi stă bine. El este un dandy al epocii sale, el este

ultimul mare junimist, estet însă poet romantic cu totul şi cu totul, deşi

nu de viţă boierească pură, estet care priveşte cu silă la mojicie, la

ţigănie. El compune poezii în stil romantic parnasian şi clasicizant, în

special după perioada romană, fiindcă a stat multă vreme în Italia,

influenţat de Roma şi de cultura mare romană, italiană. Compune în stil

parnasian clasic poezie, foarte frumoasă, pe care o studiam la vremea

148

mea în liceul nostru de altădată. O citeam, o găseam în manuale. Dar el

a ales însă o proză extraordinar de exactă, unde notează cu o minuţie şi

cu o fineţe, cu un simţ al nuanţelor mişcările psihice ale personajelor. Să

ne gândim numai la Dinu Murguleţ, să ne gândim la Viaţa la ţară,

începutul foarte frumos al acestui roman extraordinar, la figura

personajului feminin de care se îndrăgostise întâi şi-ntâi autorul însuşi,

cum ne spune. Trimitea aşa, cu îndrăzneală, la Ana Karenina,

tolstoiană. Avea această superbie să se compare cu Tolstoi. Şi băgăm

de seamă că pe bună dreptate. George Călinescu îi face un portret

literar stins, stins, stins, turtit, turtit, turtit, dacă l-aţi citit cu atenţie. Dacă

domnul Rachieru care mi-a inspirat această idee ar fi scris despre poeţii

bucovineni cu o tentă puţin mai coborâtă cu un semiton, ar fi fost mai

credibil. Aşa compune Călinescu capitolul despre Duiliu

Zamfirescu.Asta dovedește că nu era un estetician de forță, învățase

după ureche câteva idei, Maiorescu însuși în sinea sa nu-l prețuia. Îi

face această, cum să spun, pregătire a terenului, scurmând bine ţărâna

până la piatra cea mai dură pentru ca în final să-i poată ridica un

monument cât mai durabil. Există un mod de a vorbi negativ despre un

personaj până la un punct pentru ca să ai credibilitate atunci când îi

înalţi statuia. Duiliu Zamfirescu-i un scriitor foarte mare şi-mi aduc

aminte că în liceu îl citeam. De atunci cunosc pe locotenentul Stenie, de

atunci cunosc conu Alecu Zăgănescu. Şi stau şi mă mir cum dintr-o

simplă sintagmă italiană mi recomando el face maşinăria mişcării

acţiunii . Romanele lui, În război chiar, este un roman foarte bun. Se

citeşte mai uşor, mai cu plăcere decât romanul fluviu al lui Paul Anghel

care este o întreagă maşinărie românească, nouă sau zece volume. Am

fost tentat să scriu în Istoria literaturii: un roman prea lung pentru un

război prea scurt. Într-adevăr, scena cea mai frumoasă este aceasta pe

care ne-o indică chiar autorul. Când Walter Mărăcineanu pune mâna pe

garda sabiei şi face un pas înapoi înainte de a ordona atacul, ceva mai

frumos nu s-a scris. Era un ponderat, era un echilibrat, era un ins

elegant. Exact contrariul la ceea ce am văzut eu la teatrul acela frumos.

Mă gândeam la arhitectul acela extraordinar, mă gândeam că acolo

trebuie să fie numai smoching şi numai rochii de seară, aş pune un om

acolo, un estet la uşă: Pleacă de aici, tu mănânci seminţe la teatru ? Era

un superb. Aceasta este caracteristica lui Duiliu Zamfirescu în toată

literatura lui şi în special în nuvelistică. În Conu Alecu Zăgănescu, în

Locotenentul S, durerea este înfăţişată cu o mare demnitate acolo.

149

Conu Alecu Zăgănescu este decăderea boierească a scriitorului

semănătorist cum o vede în ultimul zăgan. Să ştiţi că munţii Buzăului

ascund o acvilă, un vultur numit zăgan. Cred că de-asta s-a inspirat

Duiliu Zamfirescu să zică conu… Da, a scris Bucur Chiriac o povestire

cu ultimul zăgan. Nu e întâmplător numele. Numele personajului lui

Duiliu Zamfirescu e foarte bine ales. Şi chiar numele său, nouă ni se

impregnează cu anumită nobleţe. Duiliu Zamfirescu. Numele Duiliu este

foarte rar în onomastica noastră. Este un scriitor aristocrat, cum

aristocrat este oraşul Focşani. E plin de contradicţii, cum printre

contradicţii este oraşul Focşani. Contradicţia o văd între, cum să spun

eu, ţigănia obişnuită din jur, am eu ceva acum cu venirea ţiganilor în

literatura română, cu un nou val în proza scurtă, au apărut 70 de cărţulii

scoase de editura Polirom de la Iaşi. Să ferească Dumnezeu, acolo e

influenţa racheţilor basarabeni, stilul zis basa, adică basarabean. O

nenorocire. Ei, proză mai elegantă şi poezie mai elegantă decât demnă,

mai plină de superbie, repet acest cuvânt, ca a lui Duiliu Zamfirescu nu

găsim. Vedeţi, această sală care este o sală oficială, este frumoasă

arhitectura ei, ne înnobilează, ne depărtează de vulgul mizerabil fiindcă

n-o să coborâm noi să ne exprimăm cu mişto, cu hai sictir, cum văd că

pătrunde ţigănia în vorbirea

corectă a limbii române, se

vede şi în această

arhitectură frumoasă şi în

îndemnurile pe care

oficialitatea le face ca să

cultivăm amintirea lui Duiliu

Zamfirescu. Sunt fericit că

particip la asemenea manifestare, că pot să cunosc opinii interesante

despre acest scriitor care nu e dintre cei mai mari, dar poate avea chiar

ecouri internaţionale, eventual. Este un scriitor bine temperat şi în

acelaşi timp superb. Era în stare acolo la Faraoane, deşi nu era prea

bogat, să aibă valet la uşă, să aibă cai de sânge şi a suferit enorm când

i-au fost luaţi caii, rechiziţie la război. Am aflat, iubea foarte mult, era un

fel de lord, de altfel în începuturile lui de poet era influenţat de Lord

Byron. Iată un scriitor problematic şi în acelaşi timp emblematic pentru

oraşul Focşani. Vă mulţumesc pentru ascultare şi scuzaţi-mă dacă am

vorbit prea mult. Citiţi ce-am scris despre el în Istoria literaturii române

de la origini și până în prezent.

150

Gh.A.N.: –Domnul profesor ne îndeamnă să răspundem

provocării şi să vă arătăm diseară, la teatrul pe care l-a cunoscut

domnia sa, dar de data aceasta renovat, să vedem o piesă de teatru la

care sunteţi invitaţi cu toţii prin amabilitatea domnului director Vlăjie. Aşa

că, gândiţi-vă cei care vreţi să vă înscrieţi, rapid, ca să nu se epuizeze

locurile. Şi avem ambiţia să-i arătăm domnului profesor că în teatrul

nostru se întâmplă şi lucruri nobile şi o să-i controlăm la buzunare pe cei

care intră să nu aibă seminţe. Domnul Pitulan mi-a spus că are un

mesaj de transmis. Îl rog pe domnia sa să ne transmită mesajul, după

care pregăteşte colegul Leo Butnaru. Ai zis că ai ceva de spus.

Matei Romeo Pitulan: – Vă mulţumesc întâi pentru invitaţie. Și

eu sunt un simplu mesager de la nunţiul apostolic din Bucureşti, deci

Ambasada Sfântului Scaun de la Roma, am primit un mesaj de la

monsenior Andreata, care transmite o scrisoare revistei Oglinda. În

scrisoare scrie clar: „Vă mulţumesc din inimă pentru articolele din

revista Oglinda literară, voi păstra mereu o călduroasă amintire, să ne

legăm cu pace şi mântuire”.

Monsenior Iberio Andreata este delegatul director general al

Vaticanului. De ce a trimis această scrisoare ? Pentru că Oglinda

literară a publicat la aniversarea papei, celebrând papatul, un articol

foarte frumos, pe urmă a fost o călătorie la Ierusalim organizată de

Vatican şi trebuie să vă anunţ că probabil ultima revistă apărută,

Oglinda literară, va acompania delegaţia preşedintelui Iliescu în

septembrie, unde Vaticanul va celebra pe Ştefan cel Mare. Cu această

ocazie mi s-a transmis de la

nunţiul apostolic pentru dl.

Neagu, deci din scrisoare, să-i

dăm din partea Vaticanului,

Opera romana pelerinagi. Eu

îţi dau toate însemnele, dum-

nealui le va descifra, dacă nu

le va descifra le voi spune eu

după, ca să nu vă plictisesc pe

dvs. Eu v-aş întreba încotro

revista, încotro Asociaţia Duiliu

Zamfirescu ? Din relatările fac-

torilor de responsabilitate a Focşaniului am înţeles că totul va fi foarte

bine că vor fi și bani și sedii. Mulţumim încă o dată domnului preşedinte

151

Uricaru pentru sprijinul pe care ni-l va acorda, ştiu că se află în Italia, în

Sicilia, şi probabil că vom avea rezultate foarte bune. Vă mulţumesc

încă o dată şi mulţumesc oraşului Focşani şi Provinciei Europene

Vrancea pentru că ne-a onorat și doresc cele mai bune realizări şi pace

şi linişte. Vă mulţumesc.

Gh.A.N.: –M-a topit, ce să mai zic. (Primește darurile papale).

Nici nu ştiu ce este această basma. Vom vedea până la urmă dacă m-a

îmbrobodit ! Eu mulţumesc mult de tot. Sper ca prin ceea ce vom face

să fim din ce în ce mai importanţi pentru cei pentru care facem aceste

lucruri. Îl rog pe Leo Butnaru să ne zică ceea ce doreşte sufletul lui să

ne spună.

Leo Butnaru: –A trecut timpul celor care au un mesaj de salut

sau vor să spună ceva. Bineînţeles vin cu mulţumirile de rigoare în faţa

atâtor oameni care nu uită de noi şi ne iau precum suntem, români, şi

de-ai casei deja…

Revin aici cu prietenii mei, reprezentându-mi prietenii,

reprezentându-mi colegii, reprezentând nişte reviste care sunt tot mai

mature, sub aspectul numelor pe care le aduce aici la Focşani şi prin

aria de răspândire care este pan-românească, înclin să cred, pentru că

ajunge în Basarabia. Vă mulţumim că o expediaţi. Suntem într-un fel

onorați de solicitudinea, de invitaţia de a colabora, şi cred că suntem

poate un liant care aplanează cât de cât o şarjă de animozităţi care apar

între scriitori uneori. Suntem nişte spirite ce am enervat pe toţi scriitorii

până acum, dar nu pot să nu remarc această maturitate a revistei pe

care o am aici în faţă, Oglinda literară, şi cred

că Focşaniul îşi duce mai departe o misiune

aproape ereditară culturală, cu această

ambiție, cu această mândrie, Nu am spus

superbie cum a zis domnul profesor, dar este

o constantă în promovarea culturii și o

ambiție de a deveni un centru cultural, care

de fapt este ca atare. Se consolidează în

aceste timpuri magmatice iată, un punct

geografic spiritual românesc demn de toată

atenţia. Cu dl.profesor Rotaru suntem într-un

context spiritual pentru că, domnule profesor vreau să vă spun că

manelele în Basarabia n-au prins, s-au făcut diverse tentative, piaţa

este plină de manele dar basarabeanul n-ascultă manele, precum am

152

fost noi treziţi la ora 6 dimineaţa în Focșani de manele. Înţelegeţi ce

vreau să spun, că suntem în context şi salut această atitudine şi cu

înţelegerea de rigoare, bineînţeles.

Cât priveşte stilul basa, o fi existând, sunt nişte tineri mai furioşi

care s-au născut și cred că la vârsta de 15-16 ani erau poate mândri că

locuiesc în ţara care ocupa a şasea parte din globul pământesc, care

brusc s-au trezit din acel narcotism juvenil care ideologia îl infiltrează

rapid în organism și au devenit niște autentici români, eu îi cunosc și-i

salut. Nu este chiar un curent basarabean, sunt fraţii Vakulovschi, dar

sunt şi oameni care s-au călătorit în ţară, ca Baştovoi, și alții. În

Basarabia avem de toate. Pe acea palmă de pământ totdeauna s-au

născut contrastele, pentru că de-acolo a fost şi Purişchevici, de acolo au

fost şi foarte mari aşa-zişi revoluţionari, care au apărat puterea sovietică

undeva pe lângă Japonia, dar cred că sunt într-un context mai general

uman pentru că România este un convertizor important, dând şi

extremele avangardei, modernismului, în acelaşi timp păstrând şi o

tradiţie care cred că-i face bine, dar poate că această simbioză e şi

benefică. Mă bucur de cărţile care apar tot mai mult aici, la Focşani,

unele sunt demne de o mai atentă preţuire şi de luat în context general

românesc şi are ingeniozităţile de a exista. Mă gândesc la acest set

foarte frumos, pe care l-am avut anul trecut în altă variantă. Şi ziceam

că mă bucur să-mi revăd colegii, cu dl. Grigorescu ne vedeam pe zidul

chinezesc acum câteva luni, şi tocmai am terminat jurnalul, l-am dat la

Editura Sud-Est, unde ne revedem în poze. Și iată, Focşaniul dărâmă

un zid dintre noi, mă bucur de acest mesaj al domnului Uricaru care

este și colegul nostru, şi la rândul meu le transmit că suntem chiar într-

un context românesc, într-o sincronizare şi dacă ne luaţi în serios, noi

vă iubim şi mai mult.

Gh.A.N.: –De la zidul chinezesc al lui Leo de unde are întâlniri

plăcute ne oprim puţin la Parisul lui Andru.

Mai ales că are şi o altă misiune, v-o spunem

mâine. Astăzi îl rugăm să ne împărtăşească

ceva din ceea ce crede domnia sa că merită a

fi împărtăşit, şi se pregăteşte universitarul de

la Târgu Jiu.

Vasile Andru: – Dragii mei, sunt tot

mai legat de festivalul Duiliu Zamfirescu, şi de

Focşani. De altfel, Milcovia am descoperit-o

153

cu această ocazie, cu ocazia Festivalului Duiliu Zamfirescu şi prin Duiliu

Zamfirescu, mediatorul acestei apropieri fiind dl. Gheorghe Neagu.

Personalitatea lui Duiliu Zamfirescu iată, reuşeşte să focalizeze interes

cultural, energie culturală, energie spirituală şi iată oameni de cultură

din lumea noastră creatoare de astăzi, festivalul văd are şi tendinţa să

se modernizeze. Şi el va primi tot mai justificat eticheta de festival

internaţional, lucru care văd că se petrece nu numai acest context Duiliu

Zamfirescu, ci și în alte manifestări care pornesc de la o personalitate a

locului, a etniei, polarizând apoi interesul tot mai extins spre

internațional. Astfel, un festival care se petrece la Iași și care are

aproape zece ediții în spate, Ronald Gaspari, devine întâi un festival de

parteneriat româno-canadian, apoi devine un festival cu participare

internaţională. Dădeam aşa un exemplu, pentru că de Buna Vestire am

fost la acest festival de la Iaşi. Duiliu Zamfirescu este mult mai

îndreptăţit decât exemplul anterior să polarizeze acţiunea de

mondializare a unui fapt românesc. Prin aceasta vom înţelege şi mai

bine participarea noastră la fenomenul de globalizare şi de

mondializare, păstrându-ne identitatea şi păstrându-ne o amprentă

spirituală specifică. Nu numai noi, primind nişte coduri internaţionale,

pentru că mondializarea vrea în primul rând

să ne supună, adică codurile cele mai

funcţionale, cele mai eficiente ale planetei,

pe care le vom prelua şi noi vrând-nevrând,

începând de la codul internetului şi până la

cele economice, sociale.

Dar important este ca noi să

participăm cu nişte valori la acest salt al

mondializării. Iată aici se află Ion Filipciuc,

care studiază Mioriţa de decenii şi care a publicat acum un tom

impresionant de circa 700 de pagini despre Mioriţa, studiul Mioriţei.

Prin Filipciuc, am imaginea foarte limpede a mondializării Mioriţei.

Mioriţa se mondializează. Filipciuc ne pune la dispoziţie informaţia că

Mioriţa este cea mai tradusă operă românească, inpresionant de multe

traduceri, de ordinul zecilor, spre sutelor de traduceri în limbi străine,

asta înseamnă deja un fapt de mondializare a unui epitom cultural

românesc. Dincolo de faptul că Mioriţa s-a născut cumva în această

zonă. Aici este leagănul Mioriţei. Iată o frumoasă punte peste vremi a

unor acte de spiritualitate adânc românească, de la Mioriţa la Duiliu

154

Zamfirescu este o legătură frumoasă. Aici s-a născut Mioriţa sau oricum

aici s-a evidenţiat ea ca o nestemată în forma strălucitoare în care o

cunoaştem noi. Aici există zeci de variante ale Mioriţei, tot aşa,

impresionant de multe. Este unul din exemplele pe care le am la

îndemână şi cu bucurie îl semnalez, că noi putem mondializa fapte de

cultură românească, mai ales fapte de spiritualitate românească, dacă

în informatică nu stăm atât de bine ca japonezii, deşi la olimpiadele

elevilor participanţii, echipele ţării noastre sunt la vârf. Deci se vede că

şi în domeniul acesta al informaţiei de vârf noi putem participa cu suflet

şi cu minte. Dragii mei, spunea dl. Neagu că pot face încă o înscriere

mai mare a manifestării noastre şi a întâlnirii noastre, vin chiar acum de

pe tren aş zice aşa, de la o manifestare din Flandra, invitat la Festivalul

Marguerite Yourcenar . Acest festival are loc în castelul Marguerite, într-

un parc frumos de circa 40 de hectare, pe care familia Yourcenar l-a

lăsat scriitorilor pentru întâlniri internaţionale. Posesiunea aceasta este

acum gestionată de Asociaţia scriitorilor din Flandra şi este destinată

întâlnirilor internaţionale.

Castelul original al doamnei

Yourcenar nu mai există, A fost

distrus în timpul primului război

mondial şi s-a reconstruit acolo

un frumos conac şi îmi

aminteşte de conacul pe care l-

aţi pomenit acum în contextul

festivalului, conacul

Faraoanele al lui Duiliu Zamfirescu din care va fi preluat parte măcar şi

destinat întâlnirilor scriitoriceşti.

E o paralelă care ni se impune şi, ca fapt de cultură este

semnificativ când conacul unui mare scriitor, vila, castelul sunt lăsate

moştenire comunității prin testament. Duiliu Zamfirescu are o familie

mediatoare care poate face acest transfer cultural şi iată un punct unde

pot avea loc cu succes manifestări de amploare, manifestări culturale

care să conştientizeze în primul rând un nivel, o apartenenţă, o valoare.

Flandra şi Vrancea, să ştiţi că şi ca peisaj mi s-a impus această

apropiere. Nu ştiu dacă aţi călătorit în Flandra, jumătate din Flandra

este la belgieni, jumătate la francezi. E un loc destul de neted, cu

ridicături domoale, un peisaj vrâncean aş zice. Un început de munte

undeva, am acum pe retină acest peisaj, venind aseară spre Vrancea

155

mi-a impus aşa o amintire a locurilor de acolo din Flandra. Dar acestea

sunt lucruri mai mult de exterior, nu acestea sunt importante. Important,

spuneam, cum o personalitate focalizează interesul şi energia culturală

şi reuşeşte să fie un punct luminos mare, de coerenţă culturală. Aceste

momente ne prilejuiesc și această întrebare, unde ne aflăm noi faţă de

aceste visuri ? Mi-a plăcut aşa ca pitoresc începutul de provocare a

basarabenilor cu stilul basa. Dragii mei, Basarabia are acum nişte

energii deosebite, şi literar vorbind, dar şi etnic, noi suntem nişte liniştiţi,

pentru că ne-am rezolvat oarecum probleme istorice, sau nu simţim

fierbinţeala lor, dar basarabenii trăiesc şi problema aceasta etnică la un

nivel extraordinar. A face o ironie pe seama lor ne-o putem îngădui, dar

ştiind lucrul că nu aici îşi are esenţa, ştiind că acolo există o rezervă de

seriozitate şi de suflet românesc care la noi poate că a trecut un pic în

plan estetic, adică nu în planul dureros pe care l-am văzut acolo la

Chişinău, şi numai prin Vakulovschi sau prin monahul de la Bistriţa

Nouă, prozatorul monah de la Tighina care este un măreț nu numai prin

ei, sau prin Arcadie Suceveanu sau prin Leo Butnaru.

Există, vă spun, cu o energie şi de duh şi de minte şi o energie

românească extraordinară. Eu sunt intimidat de ce găsesc la Chişinău

când merg acolo; faptul că ei sunt invitaţi la Vrancea în această zonă

iarăşi de o putere românească deosebită, nu numai prin Mioriţa ci şi prin

ce colorează etnic acest ţinut, văd o bună coerenţă între aceste locuri şi

o întregire culturală. Aşa că aici se petrece o întregire culturală, dacă

altă întregire încă nu este posibilă. Deci unde ne aflăm noi faţă de

aceste valori şi faţă de aceste lucruri

care răscolesc în noi ţărâna cea

divină? Pentru că aceste întâlniri

sunt şi prilejuri de astfel de întrebări:

unde ne aflăm ? Şi tocmai că mă

reîntâlnesc cu câţiva colegi, confraţi

scriitori care au fost la Neptun la

întâlnirea scriitorilor de pretutindeni,

acum exact o lună, unde s-a pus

această întrebare: unde ne aflăm noi scriitorii români ? Iată Duiliu

Zamfirescu ne prilejuieşte să relansăm această întrebare. La Neptun

133 de scriitori dintre care 67 străini şi 66 români, adică străini în sensul

români din diaspora, și 66 români trăind în ţara noastră. Cifra mi s-a

impus prin rotundul ei, 133. S-au întrebat unde ne aflăm şi au răspuns

156

unii cu direcţionare, vectorizare spre literatură, alţii către ei înşişi, căci

întrebarea putea fi şi o luare de cunoştinţă. Să iei cunoştinţă de un

stadiu al tău. Spunea Umberto Echo că ei s-au bucurat că au cunoscut

deşteptarea filologică. Şi noi am cunoscut deşteptarea filologică şi în

Focşani, şi în Buzău, au fost nişte grupuri care s-au numit textualiste, e

plecat din provincie, aş zice, deşi provincie acum nu mai are sensul de

acel retard cultural. Provincie mă face să mă gândesc că noi, prin

mondializare, transformăm satul nostru românesc într-un sat mondial. În

sensul acesta aici găsim nişte programe care au participat la ceea ce s-

a numit deşteptarea filologică a României. Iar noi sperăm că mergem

spre deşteptarea sapienţială, care este mai mult decât cea filologică,

adică urmează totuşi o trezire. Tranziţia s-a cam terminat, trebuie să

avem curajul s-o spunem. Că s-a terminat bine sau nu s-a terminat bine,

s-a terminat tranziţia şi începe totuşi o relativă normalizare. Acesta este

normalul românesc, spunea un scriitor rus, foarte recent, întrebat fiind

ce-i cu haosul de la voi, sunteţi o ţară retardată ? Şi rusul spunea: Nu

suntem o ţară retardată, noi suntem o ţară precursoare. Mi-a aprins o

luminiţă în minte gândindu-mă la comparaţia posibilă cu România. Prin

încă dezordinile de la noi s-ar putea să fim o ţară precursoare, nu o ţară

înapoiată, adică s-ar putea ca Uniunea Europeană, peste 15 ani să

arate ca noi. Oricum, când vom intra noi în Uniunea Europeană vom

arăta la fel cu toţii. S-ar putea să fim o ţară precursoare. Dacă ne

gândim şi la faptul că la noi valorile spirituale încă trec înaintea valorilor

comerciale care au cucerit Occidentul. Un fals ideal totuşi s-a aşezat

peste Occident, dar se clatină acum. Valorile comerciale acolo sunt

îmbrăţişate masiv, dar nu orbeşte. Pentru că şi acolo am văzut

catedrale pline, duminica, la slujbe, deşi se spune că religios vorbind, la

un duel să zicem ecleziast noi stăm mai bine. Nu, am văzut catedrale

pline şi acolo. Dar la noi, valorile spirituale sunt încă înaintea valorilor

comerciale, nu sunt la noi încă, câştigătoare acestea. Valorile culturale

la noi încă trec înainte, aşa cum marii ajunşi ai vremilor noastre au un

complex cultural, adică ştiu că ei pot tremura oarecum lăuntric,

subconştientul lor are această vinovăţie că există omul cultural care

este deasupra omului îmbogățit peste noapte. Dragii mei, în încheierea

acestei intervenţii despre mondializare şi valoare locală, etnică,

păstrarea valorii este șansa pe care o văd reală în cadrul acesta al

mondializării. Mă bucur în încheiere de această revistă care este

Oglinda literară şi care şi prin nume, oglindirea, e un nume care

157

depăşeşte numai un context gazetăresc şi s-ar referi însăşi la definiţia

scrisului, a literaturii. Oglinda literară pe care am urmărit-o de la primul

număr, când apărea xeroxat, să zic aşa, treptat, numerele din anii din

urmă, şi mai ales ultimele numere care au şi o eleganţă şi un

profesionalism deosebit, iar numărul acesta tematic Ştefan cel Mare

este chiar un număr de excepţie. Vă mulţumesc.

Gh.A.N.: –Iată că de la mondializarea care mi-a amintit că, anul

trecut Florin Ţene, vorbea de globmodernism, acum de la Târgu Jiu, cu

ceva asemănător dl. prof. Brădiceni mi-a şoptit că are în continuarea

acestor dezbateri ale noastre câte ceva de spus.

Ion Popescu Brădiceni: –În primul

rând vreau să vă spun că reprezint

gruparea de scriitori de la Târgu Jiu,

societatea literară Columna, se numeşte,

editează o revistă Columna, îl are director

pe reputatul critic şi marele poet Gheorghe

Grigurcu, eu sunt redactorul-şef al acestei

reviste, o scoatem cu ajutorul primăriei, ni

s-au repartizat deja încă 450 de milioane

pentru încă patru numere, am scos 4 anul trecut. Din păcate difuzarea

am făcut-o greu, prin prieteni, prin poştă, mai puţin prin vânzarea în

chioşcuri, repet, încă nu facem faţă circulaţiei revistelor din toate

provinciile României. Reprezint prestigios festivalul internațional de

literatură Tudor Arghezi. Mai reprezint de asemenea Atelierul naţional

de poezie Serile la Brădiceni, al cărui director de program cultural sunt

de 7 ediții. Vă spun că am acordat premiul unor mari scriitori, de pildă

anul trecut premiul pentru critică a fost dat domnului Gabriel Dimisianu,

iar premiu pentru poezie domnului Gabriel Chifu. Anul acesta, la premiul

pentru critică a fost desemnat în urma juriului alcătuit din laureați din

ediția trecută, dl. Ștefănescu de la România literară, iar premiul pentru

poezie, încă nu ne-am hotărât, se bat un poet clujean, un poet sibian şi

încă un poet din Craiova. Să vedem ce va hotărî juriul, este implicată şi

Uniunea Scriitorilor, prin dl. Ioan Flora, cel care este căsătorit cu o

gorjeancă, Ileana Flora. Şi anul acesta bănuim, aşa ştim, că vom fi

ajutaţi mult mai mult ca în ediţiile precedente de către Uniunea

Scriitorilor din România. În ceea ce mă priveşte sunt autorul unui

program de cercetare, am câștigat un draft, cum se zice din partea

Uniunii Europene reconsiderarea valorilor perene ale literaturii române.

158

Într-un prim volum, intitulat Ion al Curtakitului lansat anul acesta la

Festivalul de literatură Lucian Blaga şi premiat acum 3 săptămâni la o

ediţie literată de carte prin Bavaria şi deci la Munchen, lucrez la volumul

doi al acestei trilogii, partea I se cheamă Ion al Curtakitului, partea a II-a

și partea a III-a nu este începută, se va chema Io mântuitorul cuvintelor

şi hermeneutul. Iată deci că m-am deconspirat, lectura mea din Duiliu

Zamfirescu este o lectură reîntemeiată hermeneutic, deci un alt fel de

critică, aceea care evită capcanele metacriticilor, sau aceste comentarii

metacritice, întorcându-se la sursă şi fireşte la opera autorului şi la

intuiţiile sale şi la viziunile sale intenţionate.

Unii critici îi spun o nouă lectură, alţii

zic reconvertire expresivă. Mihai Corcea îi

spune de pildă, nesomnul capodoperei.

Există mai multe formule care pledează

pentru acest tip de lectură nouă care se

practică sistematic şi temeinic de fapt se

practică în Europa. Nu agreăm eseul, mi

se pare un exerciţiu mult prea lejer, sunt

adeptul studiului, acela care se bizuie pe

un foarte atent aparat ştiinţific, alcătuit

firește din note, din note bibliografice sau,

dacă vreţi, chiar din fişe de lectură, acele mici rezumate în care se

încearcă aducerea contribuţiilor altora pe făgașul propriului demers.

Ofer integral prima treime a studiului despre Duiliu Zamfirescu domnului

Gheorghe Neagu pentru revista Oglinda literară, este acolo şi o

dischetă. Vă voi prezenta doar un foarte succint rezumat al câtorva

observaţii, câtorva note de lectură la recent citita lirică şi corespondenţă

a lui Duiliu Zamfirescu din excelenta ediţia de opere îngrijită de Gafiţa.

Din punctul nostru de vedere Duiliu Zamfirescu este un strălucit

precursor, iată Vasile Andru a intuit aşa, nu ştiu de ce, ştiind că o să

citesc eu acest studiu, deci Dumnezeu, iată, este în slujba zilei de azi şi

a lui Duiliu Zamfirescu, a poeziei moderne, neo, trans şi post-moderne

şi vom şi demonstra această afirmaţie pe parcurs. Există în peisajele

sale o anumită dimensiune utopică pe care critica oricât de atentă la

componenta lui aşa-zis trans-realistă, nu o poate percepe plenar.

Peisajul adevărat nu reproduce natura cât o imaginează, dacă nu de-a

dreptul o instituie ca trans-imaginară, după exigenţele unei interiorități

orientate analogic şi anagogic. Poetul e privitorul dinlăuntrul imaginii şi

159

el contemplă un spaţiu ce nu poate fi decât contemplat, mai mult

imaginat decât real, în care percepţia este o varietate a închipuirii, nişte

versuri heterometre albe dedicate lui Leo Parti sunt lămuritoare ale

acestei dimensiuni trans-imaginare. Cităm: „Tu eşti a durerii imagine/ O

tânăr cu palidă frunte/ În ochii tăi mari suferinţele/ Întins-au zăbralnic de

ceaţă/ Sub care întorsu-s-au singure/ Spre tine privirile tale / Văzut-ai

acolo imaginea/ Atâtor splendori îngropate.” Arta poetică a lui Duiliu

Zamfirescu devine deci o luptă cu spaţiul. Discreţia lui poate trece

actualmente drept metodă aşa-zis postmodernă, căci se circumscrie

fenomenului intertextualităţii în care regula de bază a repetiţiei şi a

diferirii i se înfăţişează din capul locului ca trăsătură distinctivă. Daţi-mi

voie că citez din nou: „iar mai târziu când singur vei sta, / dar singur, tu

singur şi lucrul se poate, / ai forţa de a crede şi nu te mira /căci toate au

mai fost şi or fi iar toate”. Metafizica modernilor se metamorfozează în

ironie, în autoironii, în autoreferinţe.

Pentru el, imitaţia este o reproducere liberă în care renunţarea la

originalitatea violentă e programatică. Duiliu Zamfirescu îşi con-

centrează efortul creator asupra altui aspect al problemei literare, şi

anume dorinţa de a spune acelaşi lucru dar în mod diferit, şi chiar mai

bine, din strădania de a apropia literatura de cititor. Trăsăturile operei

sale lirice sunt meticulozitatea, emoţia moderată, metodicitatea. În faţa

operei de artă Duiliu Zamfirescu ţine cu orice preţ a-şi verifica validitatea

percepţiei estetice. În anul 2004 apare și la noi conceptul de trans-

estetic. În linia intuită de Ion Vartic de la Cluj, se va vedea acesta în

succesiunea logică, placa turnantă a trans-imaginarului literar. Duiliu

Zamfirescu îşi are nucleul de aur într-o febră interioară liceană, într-un

160

echilibru premeditat între cele

două planuri ale existenţei,

utopia sudului şi împădurita

umbrei. Autorul preferă

sentimentelor spontane pe

cele desfășurate obligatoriu

înaintea propriului său spirit.

Prezentul real se contopeşte

cu amintirile memoriei

artistice şi imaginea din aşa

cum este, devine aşa cum ar

trebui să fie. Lucrurile au valoare, prestigiu şi plenitudine doar în măsura

în care se sprijină pe o remodelare a imaginaţiei. Trecând în domeniul

sacru al închipuirii printr-o înlocuire ciudată şi printr-o puternică

aprindere a fanteziei. În nuvela Subprefectul. De aceea nuvelele sunt

atât de importante, mai ales din punct de vedere estetic. Deseori

scriitorul nu tratează peisajul ca pe o simplă ambianţă a unei poveşti, ci

ca pe o ambianţă care se povesteşte pe sine, o meta-ambianţă deci.

Semnalăm azi poate cel dintâi trecerea de la spaţiul de tip deductiv la

cel de tip asociativ. Semnificaţia ei, transferul naturii din categoria unui

conţinător impersonal la aceea a unui conţinut cu viaţă proprie şi cu

substanţă lirică de sine stătătoare. Adevăratul peisaj al scriitorului este

cel corectat de imaginaţie. Un scriitor trebuie să-şi dea iluzia cea mai

intensivă despre realitatea vieţii, însă el sugerează, îţi oferă o stare. Ca

atare, nu-ți explică pentru ca să nu-ţi răpească din intensitatea acestei

iluzii plutitoare între vis şi realitate, ci să te facă să cauţi a iubi himera

fericirii. Am citat dintr-o scrisoare a lui Duiliu Zamfirescu către Titu

Maiorescu. Corespondența are 3 volume masive, merită citită şi recitită,

tocmai pentru aceste remarcabile intuiţii de deschidere europeană,

probabil anticipând unele mişcări pe plan european, fireşte dacă avem

răbdarea să facem acest gest. Dacă le răsfoim nu câştigăm nimic.

Concepţia trans-estetică a lui Duiliu Zamfirescu s-ar rezuma la o foarte

ciudată frază gândită de Duiliu Zamfirescu într-o altă scrisoare către Titu

Maiorescu în 3 octombrie 1893:”

Dar eu foarte adesea mă păzesc, natura mea în care intră

căldura întinatică, să fiu adică tot dar să nu par nimic”. Scriitorul

palinodic intuieşte deci mersul lumii, o altă structură a eului modern. Să

cităm din nou: „Cel mai mult se produce o dedublare aproape materială

161

a eului tău, în care un ins înoată înainte, se trudește, suferă pe când

altul stă pe mal, trist, îngăduitor, apropiindu-se parcă cu teamă de

celălalt ca de un frate nebun. “Demersul său se îndreaptă spre

castitatea semnului, a simbolului şi se bizuie deopotrivă pe mituri

universal cunoscute şi pe simboluri culturale. Poetul intră în colivia unui

model străin ca o pasăre şi începe să cânte original, răspunzând

genului plastic şi avid al limbii române şi purificat pluteşte în albastru în

timp ce tăcute lacrimi picură din plante.

Gh.A.N.: –Adrian Dinu Rachieru a fost provocat parcă de mai

multe ori şi-l aştept să răspundă provocărilor. Am înţeles că şi Sterian

Vicol urmează după aceea să ne spună câteva vorbe..

Adrian Dinu Rachieru: – O să în-

cerc aşa ca să răspund provocării, trimiţând

mănuşa aruncată cu eleganţă de dl.

Gheorghe Neagu şi precizând din start că

interesul meu se depărtează fără a se

despărţi de text pentru a poposi asupra

contextului. Fiind sociolog de profesie sigur

că sunt prioritar interesat de această per-

cepţie contextuală şi aş observa că în viaţa

oricărui scriitor- şi am în vedere aici viaţa

postumă-, , adică acceptându-mi-se sintagma „singura viaţă care

contează”, sau cum bine spune o butadă „viaţa unui scriitor începe după

moartea lui”, vreau să ne întrebăm cu toţii dacă Duiliu Zamfirescu are

posteritate.

Şi evident că răspunsul îl ştim împreună. Deci cum spuneam,

interesat de această percepere contextuală, am încercat fie că sunt

credibil sau nu, să vă propun din punct de vedere sociologic, o fluctuaţie

a percepţiei. Pe mine asta m-a interesat şi ştim cu toţii că vizavi de

creaţiile unor scriitori majori n-au lipsit puncte de vedere articulate

răspicat cu sau nu risipă de argumente. Mai mult, critica zicea cineva

este creatoare doar în sensul acesta, că produce, propune, creează

puncte de vedere. Deci în acest joc al punctelor de vedere, al fluctuaţiei

percepţiei cum spuneam sigur că s-au adunat în palmaresul scriitorului

foarte multe opinii. Eu nu le-aş ignora, cum bănuiesc că a fost mesajul

domnului Popescu de la Târgu Jiu interesat strict de un popas pe text şi

parcă dispensându-se de opiniile altora. Şi nici n-aş reuşi performanţa

de a citi opera, başca aparatul critic care-o însoţeşte. într-o zi. Duiliu

162

Zamfirescu, sigur, în timp a cules numeroase aprecieri, opiniile s-au

sedimentat, lumea le ştie, nu are rost să propun o recapitulare aici a lor,

mai cu seamă că în intervenţia de anul trecut cam asta am făcut. Eu

vreau să discut doar şi să semnalez nişte puncte de vedere despre care

fireşte se poate vorbi în contradictoriu, în ce măsură Duiliu Zamfirescu

este contemporan, în ce măsură din unghiul sociologiei recepţiei el este

un autor citit, pentru că de fapt acesta este testul decisiv, în ce măsură

febra revizuirilor care bântuie pe la noi îl atinge sau nu. Deci, la prima

întrebare la care mi-aş îngădui să vă consult, ar fi să ne chestionăm cu

toţii dacă Duiliu Zamfirescu circulă cu adevărat în literatura română sau

este doar prilej de turniruri festiviste, fără a aspira la statutul de pionier

al romanului, cum unii au spus, fiindcă adevăratul pionier al romanului

românesc, a rostit-o răspicat Călinescu, este Rebreanu. El a descoperit

pentru noi America, zicea divinul critic. Deci este Duiliu Zamfirescu un

scriitor citit ?

Aceasta este întrebarea. A

rămas el în manual dincolo de

obligaţiile didactice, este consultat

sau dimpotrivă exilat ? Are sau va

avea soarta unor nume grele,

gândiţi-vă doar la măcelul critic pe

care îl propunea nu de mult revista

Vatra când discuta literatura din

segmentul postbelic şi trimitea la

eșafod nume importante, nume

mari ale culturii noastre. Un D.R. Popescu devenea un mediocru sau un

pigmeu literar şi aşa mai departe. Deci nu inventariez aici sintagmele

care s-au lansat. Pentru generaţiile care vin, iată, astfel de nume nu mai

contează, mai mult literatura din segmentul comunist pare a deveni

ilizibilă, au rostit unii şi furia asta demolatoare iată se cheltuie şi în

atacuri furibunde, cazul Nichita pentru care nu demult Cristian Tudor

Popescu propunea o ardere a operei, dar atenţie, chiar în Oglinda

literară am descoperit la răspunsul lui Marian Popa o ardere care are

funcţie anulantă, nu una purificatoare cum oare s-o fi gândit unii.

Aşadar, ce vreau să spun, asistăm la o furie să-i zicem criticistă

în numele revizuirilor, un proces igienic necesar, subliniez, ca să nu fiu

greşit înţeles. Orice cultură are nevoie de astfel de primeniri, harta

literară este în prefacere, deci nu procesul revizuirilor îl pun în discuţie ci

163

modul cum se desfăşoară la noi sub comanda unor cruciaţi de ultimă

oră care, iată, trimit nume grele la eşafod. Şi atenţie, nu doar neapărat

prin sacrificarea nuanţelor sau prin

încurcarea criteriilor, ci în majoritatea

cazurilor pe necitite, ceea ce este într-

adevăr foarte grav. Ori, Duiliu

Zamfirescu este, în măsura în care se

găsesc şi voci contestatare, este chiar în

această situaţie, adică el este

condamnat pe necititele. Fiindcă, iertaţi-

mi sinceritatea, asupra paginilor

redutabilului scriitor puţini vor mai stărui. El poate fi considerat- a şi

făcut-o într-un articol interesant Camelia Burghele-, un erou proustian,

în sensul că porneşte în căutarea armoniei pierdute. Nu i se poate

refuza nostalgia care-l bântuie opera, nu i se poate respinge viziunea

idilică fiindcă, din păcate, el creionează -cum zicea- o icoană a lumii

româneşti dar refugiindu-se în utopie, fiindcă-şi propune cu îndărătnicie

să recupereze, să restabilească un echilibru pierdut. După cum, dacă

vom cerceta lirica mai degrabă, aş subscrie la un punct pe care-l

avansa dl. Constantin Miu fiindcă dincolo de excesele interpretative şi

de frenezia speculativă, el rămâne o fire romantică şi cu asta cred că l-

am definit. O fire romantică însă îmbolnăvită de dendism, cum bine

zicea dl. prof. Rotaru şi aici chiar mi-aş îngădui un parantetic scurt

comentariu fiindcă iată, dl. Rotaru zicea că Duiliu Zamfirescu ar fi o

emblemă focşăneană. Dacă ar fi doar atât, el rămâne doar o valoare

locală, ceea ce nu e deloc adevărat. Dacă îl suspectăm că ar dovedi

superbie şi dacă vrâncenii în general ar suferi de acest simptom, ce ne

facem cu bănăţenii, fiindcă ştiţi prea bine că acest complex de

superioritate acolo funcţionează şi nu întâmplător Călinescu zicea

despre bănăţeni că ar fi gasconii României. Am închis paranteza, eu de

fapt locuind în Timişoara fără a fi bănăţean, precizez. Mă opresc asupra

unui proiect, o propunere foarte interesantă care e în unghiul meu, nu

va avea nicicând sorţi de izbândă, chiar dacă suntem în oraşul Unirii. Dl.

director Vlăjie făcea o propunere aici, încercând să adune la aceeaşi

masă literaţii din ceea ce domnia sa numea arealul literar vrâncean. La

Focşani apar publicaţii interesante, s-au ivit nume importante, nu e

cazul să laud aici anumiţi scriitori sau anumite reviste, dar există totuşi

un pericol şi cu asta închei. Noi de multă vreme suportăm ceea ce

164

regretatul Laurenţiu Ulici numea rejudeţenizare culturală. Deci, fiecare

zonă, fiecare provincie, mai rău, fiecare oraş sau chiar fiecare bloc,

încearcă să-şi propulseze vedetele. Şi dacă X a devenit cel mai

important poet de pe scara lui, atunci chiar că intrăm în ceaţa

psihologică şi marele risc acesta e, fiindcă pe lângă ”literita”, care

împiedică, din păcate, coagularea energiilor, iată bântuie şi această

febră a clasamentelor locale, acest delir regionalist, aceste clasamente

de cafenea, chiar de azi pe mâine care fac ravagii şi care, din păcate,

falsifică harta literară. Deci e bine să nu uităm că în acest sens într-un

articol vechi din 84, semnala revista Luceafărul, apropo de fervoarea

optzecistă din acel moment, încercând şi îndemnând să avem o

cuprindere mai largă, să încercăm să judecăm valorile măcar la scara

unei literaturi. Sau să respectăm măcar îndemnul stănescian, Vasile

Spiridon, un temeinic exeget al lui Nichita mă poate confirma.” Fă-te

depărtare ca să-ţi încap în ochi”. Ei bine, cu acest îndemn închei şi

doresc festivalului Duiliu Zamfirescu şi manifestărilor aferente cu

adevărat să se internaţionalizeze şi să dobândească ecoul mediatic

meritat. Vă mulţumesc.

Gh.A.N.: –O să facem faţă pragmatismului bănăţean încât să te

resemnezi. Dar până una alta, pentru că a fost pomenit criticul

stănescian, îl rog să ia cuvântul.

Vasile Spiridon, : –Rămân aici pentru că multe nu am de spus.

Aş fi vrut să spun mai multe dar n-am vrut să mai controlez timpul în

ultimele zile. N-am avut timp să recitesc, cum a reuşit dl. Grigorescu,

aseară sau ieri, opera lui Duiliu Zamfirescu, nici măcar recitarea critică,

însă aseară am încercat să mă uit pe Dicţionarul esenţial al scriitorilor

români de la editura Albatros

numit Dobi, coordonatori

Mircea Zaciu şi Aurel Sasu şi

m-am dus desigur la litera Z,

iar la litera Z era numai

Mircea Zaciu…

Ion Rotaru:– Mă scu-

zaţi, nu-i făcut de Mircea

Zaciu, urmaşii lui au copiat…

Mă scuzaţi… N-a colaborat

Zaciu …

165

Vasile Spiridon: – Eu l-am văzut la litera Z pe Zaciu, şi am zis,

nu numai în calitate de colaborator…

Ion Rotaru: – Păi aţi făcut rău…

Florentin Popescu: – Mai bine vă uitaţi în prima ediţie, în cele 4

volume, în volumul 4…

Vasile Spiridon: – Eu m-am uitat într-un dicţionar esenţial.

Florentin Popescu: – Duiliu Zamfirescu acolo trebuia să fie.

Vasile Spiridon: – Păi tocmai, mai mult în cel esenţial decât în

acela inesenţial…

Voce in sală: – În sfârşit, n-are importanţă…

Vasile Spiridon: – Eu zic că are importanţă pentru că în cel

esenţial trebuia să fie şi nu este. Este numai Zaciu, este numai George

Mihail Zamfirescu, Zarifopol, și-atât. Desigur, am demontat aici, să

zicem, o eroare. Nu voi prezenta nicio comunicare, eu promit revistei

Oglinda literară să scriu în acest sens ceva, pentru că nu am dus la bun

sfârșit ceea ce aş fi vrut să spun.

În orice caz, cert este că Duiliu Zamfirescu se află la jumătatea

distanţei dintre Alexandru Macedonski, care desigur a vorbit în termeni

elogioşi la adresa poeziei lui, şi Mateiu Caragiale. Duiliu Zamfirescu ar fi

cumva Mateiu Caragiale împlinit să zic prin funcţiile diplomatice din

străinătate, prin unele decoraţii, poate, însă a avut şi o situaţie ingrată,

s-a născut prea devreme, ar fi trebuit să se nască

mai târziu, să fie cumva cuprins în La belle epoque,

pentru că o scriitură ca a sa operă nu poate apărea

decât la sfârşitul unei epoci. Ori Duiliu Zamfirescu

face parte dintr-o epocă, între romanul lui Filimon şi

să zicem cicluri din familie, cum ar fi a lui Petru

Dumitriu. Cel mai reuşit cred că rămâne totuşi cel al

lui Petre Dumitriu în ciuda ingerinţelor ideologice

însă mă refer doar ca intenţie, nu ca realizare

artistică. Însă la Duiliu Zamfirescu observăm foarte multe contraste, ca

şi în acest oraş al Unirii tuturor contrastelor, alături de oameni de elită

găsim şi scatieni găsim ceva şi din medelenii lui Teodoreanu, găsim şi

acel romantism de care vorbea dl. Rachieru, un romantism ducând mai

curând spre o nuanţă fascizantă a lui, dar îi găsim şi unele ecouri de

mai târziu. Eu promit că voi reveni în Oglinda literară, o revistă care

creşte, văd că este deja nr. 32 şi sunt convins că atunci când va depăşi

nr. 50 va fi o revistă de prim rang pentru că, în primul rând este o revistă

166

vie, o revistă care oglindeşte starea literaturii noastre de astăzi cu multe

polemici. Vă mulţumesc.

Gh.A.N.: –Pentru că ai plecat de lângă maestrul Iacoban, vino

lângă noi Sterian….

Sterian Vicol: – Din partea scriitorilor de la Dunăre, din partea

revistei Porto Franco am venit cu colega mea scriitoarea Angela Baciu,

am venit ca să fim aici astăzi împreună cum de altfel se întâmplă în

fiecare an și mă bucur că sunt prietenii pe care îi cunosc, îi recunosc

aici. Ce voiam să spun ? De la Dunăre spre Milcov, deodată mi-am

adus aminte că am fost student acum vreo 30 de ani și că am avut

probleme cu Duiliu Zamfirescu, eram să abdic chiar, e drept nu mi-a fost

profesor domnul Rotaru… Domnule Rotaru- fac o paranteză-, iubea

cărţile odată, nu vrea să mai vină, i-am scos la editura Porto Franco mai

multe volume din istoria sa…

Ion Rotaru: – Ce să mai caut eu ?

Sterian Vicol: – ….dar nu mai e editura, nu mai vine nici dl.

Rotaru. Dar asta a fost o mică paranteză. Spuneam că aducându-mi

aminte că am fost student şi am avut chiar mici probleme sau mai mari,

cu o doamnă, mi-am adus aminte deci brusc şi în maşină pe la Vulturu

spre Focşani am notat câteva chestii la tema noastră. Iată eu am spus

câteva simple consideraţiuni, mirări şi

întrebări despre Duiliu Zamfirescu.

Se ştie că scriitorul a debutat ca

poet la Literatorul lui Macedonski, fără

a fi simbolist. Poezia sa publicată în

volumele Alte orizonturi, 1894, Imnuri

păgâne, 1897, Poezie nouă, 1899,

poezia sa este în mare parte des-

criptivă, peisajul campestru sau marin

trădând pe romanticul sentimental care era Duiliu Zamfirescu. Care o fi

cauza, ar trebui să se întrebe istoricul literar? Că Duiliu Zamfirescu a

părăsit între ghilimele Literatorul în favoarea Convorbirilor literare, de

exemplu, poezia sa impunându-se de acum prin notele sale de

neoclasicism. Poezia de tinereţe este un fel de jurnal liric, desigur, de

adolescenţă, mai valoroasă decât cea de maturitate. Iată o întrebare şi

o uimire în acelaşi timp. A nu se uita că în epocă, mai ales la începutul

sec. XX publicau importanţi poeţi, între care Bacovia dar şi gălăţenii

Ştefan Petică şi Barbu Nemţeanu. Şi au avut o altă soartă în istoria

167

literaturii, chiar a lui Călinescu. Care ar fi, dacă este, corespondenţa

dintre scrierile poetice ale diplomatului Duiliu Zamfirescu şi ceilalţi ?

Care au fost prieteniile sale literare, importanţa lor, corespondenţa sa,

legăturile scriitorului cu Junimea, pasiunile sale, iubirile sale, ca să nu

vorbim de marile sale iubiri răsfrânte în poezie mai ales dar şi în proză ?

Duiliu Zamfirescu este recunoscut mai ales cu cele două romane ale

sale, capodopera sa, Viaţa la ţară, 1894, şi Tănase Scatiu, 1896, care

conferă lui Duiliu Zamfirescu rămânerea clară în istoria literaturii române

ca un mare prozator, el fiind considerat un precursor al lui Camil

Petrescu şi chiar al Hortensei Papadat Bengescu, tot născută pe

meleaguri gălăţene. Istoricul literar, specialistul în cercetarea vieţii şi

operei lui Duiliu Zamfirescu ar trebui după părerea mea să deceleze şi

să analizeze astăzi şi partea ca să zic mai slabă a operei autorului,

găsind germenii care au dus ca să zicem aşa la eşuarea operei. Dacă a

eşuat mai e o operă ? Volumul În faţa vieţii, mai puţin tratat de critici, de

istoricii literari, de pildă, a fost tratată această carte cu mari rezerve, ca

să nu spunem că l-a şi desfiinţat în studiul său pesimistul de,

Dobrogeanu-Gherea, care scoate în evidenţă personajul romanului pe

care criticul îl demască, între ghilimelele de rigoare, personajul fiind

când pesimist sincer, când pesimist papagal, zice Gherea, cu o nuanță

umoristică desigur aici. Şi în sfârşit o mirare, o întrebare ar mai fi, mai e

citit ? Şi cineva a pus întrebarea, şi nu numai, mai mulţi, mai e citit şi

receptat astăzi Duiliu Zamfirescu ? Dar întâi şi întâi de tinerii scriitori ai

promoţiei optzeciste, nouăzeciste, douămiiste, ca să nu mai spun de

liceeni şi de studenţi, şi de ce nu chiar de domnii profesori de literatura

română. Deci nici nu intră în calcul cei care mănâncă seminţe... În

revista Porto Franco am instituit o rubrică Citirea, recitirea. Nu e o

noutate, dar scriitori importanţi îşi spun părerea despre acest lucru. Eu

propun în primul rând celor care sunt aici şi suntem iubitori de literatură

în primul rând şi consider că suntem cititori profesionişti, bine ar fi să fie

mereu aşa, propun pentru domnii critici şi istorici literari să-şi

revizuiască într-un fel şi să pornească dintr-un alt punct de vedere, ştiu

eu, gândind pur şi simplu un interviu imaginar cu domnul Duiliu

Zamfirescu, cu nu mai mult de trei întrebări. Mulţumesc.

***

168

Ghe. Vlăjie: – Această ediţie se desfăşoară ca şi precedentele

într-un parteneriat fructuos cu Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu,

organizaţie neguvernamentală, un parteneriat care credem că poate fi

un adevărat model de colaborare în spirit european, între instituţiile

statului şi societatea civilă.

Această manifestare pe care o deschidem astăzi la Focşani

reuneşte personalităţi de primă mărime ale culturii românești și

universale. Vreau să subliniez în premieră și veţi constata cu toţii în

momentul când vom prezenta invitaţii, că astăzi la Focşani, Duiliu

Zamfirescu va fi comemorat, va fi menţionat şi va fi cercetat, nu numai

de reprezentanţii culturii româneşti ci şi de invitaţi de marcă din

străinătate. Salutând prezenţa şi mai ales, nu exagerez deloc, sprijinul

consistent pe care l-am primit, ca întotdeauna de altfel, din partea

administraţiei locale, reprezentată de către d-na senator de Vrancea,

Fevronia Stoica, de către dl. subprefect Nicolae Mărculescu şi de către

d-na viceprimar Doina Fodoreanu, vă rog să-mi permiteţi s-o invit pe d-

na senator de Vrancea, Fevronia Stoica pentru a vă prezenta salutul din

partea administraţiei locale.

Fevronia Stoica: –Stimaţi oaspeţi, stimaţi

invitaţi, dragi prieteni din judeţul nostru, din alte

judeţe, de peste hotare, (intră în sala doamna

academician Zoe Dumitrescu Bușulenga)

Vă rog să mă credeţi că mi se îneacă

vorbele în gât, pentru că momentul suprem de

încărcătură maximă, este sosirea la Focşani, în

mijlocul nostru a, aşa cum spunea dumneaei,

„Mă canonizaţi în viaţă”, a marelui academician

Zoe Dumitrescu Buşulenga. Spuneţi-mi doamna academician, de cât

timp, sau dacă aţi mai fost la Focşani ?

Zoe Dumitrescu Buşulenga: – Dacă e vorba să fac confesiuni,

le fac, pentru că sunt într-un loc unde de fapt mi-am început

confesiunile. Bunicul meu a fost preot peste 50 de ani la Mărăşeşti. Era

născut la Crucea de Sus. Deci Vrancea, inima Vrancei. Mă simt ca

atare, cum spuneam, îndreptăţită să fac această mică spovedanie şi în

faţa dvs. Ţin la acest loc ca la un loc de obârşie. Tatăl meu era

bucureştean, toată familia lui era bucureşteană, cu excepţia străbunului

care era ardelean, dar pentru mine Vrancea este leagănul meu.

169

Este pământul de care mă simt legată, aici îmi simt rădăcinile şi

de fapt toată copilăria am petrecut-o în vacanţă între Mărăşeşti şi

Focşani, fiindcă bunica făcea naveta, să zic aşa, naveta între casa ei

proprie şi casele copiilor din Focşani. Mama mea a învăţat la Liceul

Unirea, toţi fraţii la Liceul Unirea, un unchi de-al meu a fost un avocat

destul de cunoscut în Focşani, iar soţia lui era soră cu Maria, soţia

generalului Barca, despre care am să pomenesc în legătură moartea lui

Duiliu Zamfirescu. Altă întâmplare cu Lascăr Deniamin, tatăl lui Virgil

Deniamin, care era şeful Partidului Liberal din exil, şi aşa mai departe.

Aveam aici o întreagă liotă, nu-i pomenesc pe toţi, bineînţeles. Şi eu

deci veneam la Focşani, cumva, ca acasă la mine, casă părintească,

sau bunicească. Aşa încât ceea ce explică prezenţa mea astăzi este

această legătură. Eu, în ultima vreme, ştiţi că m-am retras în

singurătatea monahală. Decât dacă merg la Bucureşti pentru vreun

doctor sau cine ştie ce. Ei bine, nu puteam să rezist acestei invitaţii la

Focşani, care-l are pe acest minunat domn Neagu. De fapt datorită

dumnealui am venit. Era ca şi cum m-ar fi chemat acasă. Şi iată c-am

venit. Dacă bătrâneţea mea n-o să mă împiedice să spun şi câteva

cuvinte şi despre, mă rog, cultura noastră vrânceană, fiindcă mă

consider a fi un membru a unei cetăţi culturale. Dacă o să fiţi mulţumiţi

cu ce am să spun, mă bucur, dacă nu, tot mă bucur. Mă bucur că am

fost aici şi v-am văzut. Vă mulţumesc.

170

Fevronia Stoica: –Ar trebui

să ne facă extraordinar de mândri

şi suntem mândri de prezenţa şi

de legătura de familie a doamnei

academician în zona Vrancei.

Sunt inutile cuvintele mai

departe, decât atât: vă transmitem

tuturor din partea administrației lo-

cale, administrației judeţene, toate

cele bune, să vă simţiţi ca la dvs. acasă, să profitaţi din plin de

încărcătura energetică pozitivă pe care o simt în această sală. Vă

doresc mult succes şi vrem să vedem premierile mâine. Multă sănătate

vă doresc.

Ghe. Vlăjie: – Mulţumim încă o dată doamnei senator, vă rog să-

mi permiteţi să invit pe partenerul nostru de organizare şi desfăşurare a

acestei manifestări, preşedintele Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu,

să vă prezinte invitaţii de marcă din străinătate şi din ţară care sunt

astăzi prezenţi la această manifestare la Focşani. Domnul Gheorghe

Neagu.

Ghe. Neagu: – Ard de nerăbdare să

vă prezint pe cei care ne onorează acest

moment deosebit. Lângă d-na acad. Zoe

Dumitrescu Buşulenga se află Domenico

Mimmo Morina, din Marele Ducat al

Luxemburgului, academician în Italia, în

Franţa, şi secretar general al Uniunii

Mondiale a Poeţilor.

Lângă dumnealui se află mai ve-

chiul nostru colaborator, Matei Romeo Pitulan, care va face şi pe

translatorul, deoarece printre limbile în care vorbeşte dl. Mimmo Morina

nu se află şi româna, pentru că domnul Morina vorbeşte mai multe limbi

de circulaţie mondială.

Domnul Theodor Codreanu, criticul şi eseistul, prozatorul Ioan

Dumitru Denciu, lângă el, un important scriitor, Al Florin Ţene de la Cluj,

Adrian Dinu Rachieru, apoi un român adevărat, Leo Butnaru, de la

Chişinău, d-na Mariana Vârtosu. Aici, în faţă, avem pe prietenul

Olimpian Ungherea, Aristide Butunoiu, colaboratorul nostru, domnul

prof.univ Ion Deaconescu şi Virgil Panait alături de poetul Constantin

171

Ghiniţă, lângă care se află Florin Paraschiv, criticul, apoi poetesa

Carolina Ilica. Sper ca împreună să ne bucurăm de o reuşită cât mai

amplă a acestei manifestări.

Ghe.Vlăjie: Principala iniţiativă, principalul motiv al întâlnirilor

noastre anuale e redescoperirea, punerea în valoare a celui care a fost

Duiliu Zamfirescu.

Născut la Focşani, dintr-o familie care mai ales dinspre mamă

avea certe înclinaţii artistice – trebuie să ne amintim că vărul său a fost

şi Ion Mincu, întemeietorul Școlii româneşti de arhitectură – Duiliu

Zamfirescu a devenit de-a lungul vieţii o personalitate extrem de

complexă, mai ales scriitor şi diplomat şi nu numai. Romancier de mare

succes în epocă, considerat ulterior de critică părintele romanului

românesc modern, Duiliu Zamfirescu după moartea sa a intrat într-un

con de umbră motivat în principal politic. Nu trebuie să uităm că el a fost

unul dintre fruntaşii conservatorilor, iar lungile perioade de guvernare

liberală au însemnat şi o anumită estompare a personalităţii scriitorului,

iar în perioada regimului comunist Duiliu Zamfirescu era considerat un

scriitor, un reprezentant al moşierimii, fiind ţinut într-un anumit index

cultural. De aceea, considerăm că revine Focşaniului sarcina, misiunea

nobilă, ca fiind locul naşterii sale, locul în care a trăit cel puţin tinereţea

şi adolescenţa, să devină factorul principal al redescoperirii şi repunerii

în circuitul cultural naţional şi mondial a celui car, repet, este considerat

părintele romanului românesc modern. În acest sens, desfăşurăm şi

vom desfăşura de-a lungul anilor, Zilele Duiliu Zamfirescu, cu prezenţa

unor personalităţi de marcă, iar în deschiderea manifestării de astăzi vă

rog să-mi permiteţi să invit pe dl. Mimmo Morina, dl. academician care

va prezenta o lucrare intitulată Condiţia creatorului în Europa, în condiţia

de libertate. Vă rog, domnule academician.

172

Matei Romeo Pitulan: –Am să vă rezum în limba română,

discursul domnului Mimmo Morina care, în cuvântul său s-a adresat

dumneavoastră, domnului primar şi d-lui preşedinte Gheorghe Neagu. A

dorit să le mulţumească pentru că în numele Asociaţiei Culturale Duiliu

Zamfirescu au decis să-l invite la ceremonie pentru a i se conferi

Premiul oraşului Focşani. Şi mulţumeşte, totodată, colaboratorilor şi

profesorului Ion Deaconescu și doamnei academician.

(Schimb de amabilităţi între cei doi profesori, Mimmo Morina şi

Zoe Dumitrescu Buşulenga.)

După cum ştiţi d-na academician prof.Bușulenga a fost primul

director al Academiei Române din Roma după 1989.

Desigur că italiana se aseamănă foarte mult cu limba română şi

cred că şi dvs. aţi înţeles aproape totul.

(Traducere fragmentară din discursul lui Mimmo Morina):

În linii mari, domnul

Morina a vorbit despre tradiţiile

culturale româneşti recunos-

cute, despre spiritualitatea sa

profundă, în ciuda destinului

său tragic, a ştiut să nutrească

speranţa pentru triumful binelui

asupra răului.

Mulţumită credinţei sale a reuşit în permanenţă să învingă.

România este ca şi Sicilia, dânsul este un fiu al Siciliei. La fel ca şi

Sicilia, România a fost o frontieră, un bastion al latinităţii, pentru că în

lupta sa pentru impunerea valorilor civilizaţiei creştine. Dorinţa de

independenţă şi libertate a fost deci instinctul care a împins popoarele

noastre, au ştiut energic să se opună tiraniei şi au luptat pentru a

învinge mereu valorile democraţiei.

Democraţia se naşte, cum ştim cu toţii, în Atena sec. al V-lea i.Cr.

În discursul lui Pericle către atenieni, democraţia a fost definită aşa: noi

avem o formă de guvern care nu priveşte numai invidia, în ceea ce

privesc vecinii. Se cheamă democraţie pentru că administraţia este

făcută nu în numele puţinilor, ci a celor care sunt mulţi şi umili. La baza

democraţiei stă libertatea. Numai în stare de libertate simt o participare

sinceră în orice moment. Democraţia cunoaşte în ea un punct de

plecare, cum spunea Aristotel un secol după Pericle. Deci care să fie

rolul rezervat poeţilor în contextul unificării Europei.

173

Acum, pentru că zidul Berlinului a căzut, cortina de fier a dispărut,

să sperăm că Europa va reuşi cu putere de muncă deosebită de a

recupera în aceste ţări unde libertatea a fost numai un cuvânt, şi aceste

ţări vor putea ieşi din umbra dictaturii. Poetul este un trist, scria un mare

poet şi preot italian, David Maria Tuorto. Poezia este desemnată să

participe la aceste evenimente ale istoriei. Pentru a înţelege timpii este

nevoie să ascultăm întâi poezia, împreună cu teologia, cu religia, aşa

decid şi aşa spun poeţii.

Olimpian Ungherea: –Stimaţi prieteni ai domnului Duiliu

Zamfirescu. Cred eu că este un moment dacă

nu grav, cel puţin privilegiat atunci când un

scriitor trebuie să vorbească despre condiţia

scriitorului. El săvârşeşte astfel un păcat faţă

de divinitate.

În loc să scrii cu stropul de har pe care

D-zeu l-a pus în trupul său, în loc să scrie, zic,

romane, poezie, nuvele, povestiri, scriitorul

este nevoit într-o clipă fastă a destinului său,

să vorbească despre condiţia fraţilor săi. Mai

mult, să ţipe, să strige şi dacă nu-l aude nimeni chiar să urle în cetate

până când raţiunea trezindu-se din somnul nepăsării, îşi va devora

precum altădată Cronos monstruoasele progenituri care astăzi împing

scriitorul la periferia gândului. Adică acolo unde nu te aude nimeni. De

jur-împrejurul scriitorului român de astăzi trebuie să recunoaştem

guvernează pustiul prostiei. Scriitorul Gabriel Chifu afirmă acest trist

adevăr cu mai multă duritate şi mai multă forţă de persuasiune decât o

pot face eu. Citez: „Nimic nu este mai exasperant pentru scriitorul

român de azi decât această teribilă situaţie. Sentimentul său că

vorbeşte singur, că vorbeşte în gol, în pustiu, sentimentul că strigă şi

nu-l aude nimeni, sentimentul înfricoşător că orişice ar spune, oricât de

grav ar fi, nu este luat în seamă. Parcă scriitorul român de astăzi ar

vorbi într-o lume de surdo-muţi. Sau într-o limbă moartă”. Am încheiat

citatul.

Cine mai are astăzi timp şi putere să-i asculte pe scriitori ?

Nimeni. Nu vreau să fiu desigur neapărat patetic, şi nici nu doresc să

fac un capăt de ţară, cum se zice, din condiţia scriitorului român

contemporan. Dar prea s-a creat în jurul nostru o uriaşă nesimţire, prea

mult tembelism ne loveşte fiinţa. Indiferenţa ucide ca şi foamea. Iar când

174

scriitorul român este înfometat şi puterea este indiferentă la foamea lui,

el scriitorul este ucis de două ori. Credeţi că exagerez ? Stimaţi prieteni,

fabulez ? Bat oare câmpii ? Eu mă aştept cu umilinţă să mă compar cu

un confrate, să mă contrazic cu un singur scriitor din România care de

pe urma cărţilor sale publicate în ultimii 13 ani şi-a putut construi o casă

sau cumpăra o maşină ori să trăiască decent măcar câteva luni de zile.

Un poet astăzi dacă nu mai are şi altă meserie este condamnat la

moarte prin inaniţie. Tirajele de poezie rareori depăşesc 1500 de

exemplare. Asta într-o ţară populată de 22 milioane de cetăţeni. Nici

cărţile de proză cele mai bune nu depăşesc 4000 de exemplare.

Concluzia: scriitorul ro-

mân trăieşte într-o sărăcie

lucie. Un senator român dis-

tins desigur prin infatuare şi

ignoranţă îmi spunea cu un

aer superior, într-o împreju-

rare, convins că deţine ade-

vărul absolut. Citez din me-

morie: „Domnule dragă,

poetul dacă nu suferă, dacă

nu este trist, nu scrie frumos. Nu poate face artă ci doar maculatură.

Exemplul cel mai copios este Eminescu. Crezi că dacă Eminescu ar fi

avut bani ca să trăiască fericit, ar fi scris operele alea aşa de mişto ?”.

Am încheiat citatul. Nu vreau să divulg numele prea distinsului senator.

Dar mă cutremur şi astăzi de vorbele lui, de privirea lui, de gesturile lui.

Care nu exprimau de fapt altceva decât punctul de vedere majoritar al

preaputernicilor clipei de tranziţie în care am intrat de 13 ani. Lumea

scriitorilor români parcă a înţepenit în proiect după revoluţia decem-

briştilor, un proiect cu respiraţia tăiată, unde arta moare încetul cu

încetul, ca într-o nesfârşită sufocare, ca într-un aer pestilenţial în care

vine într-o desperanţă, n-a mai rămas, fie-mi iertat cuvântul, decât

înjurătura. Şi totuşi, revin, deşi o repulsie rebelă îmi tulbură sufletul ori

de câte ori îmi aduc aminte sinistrele alegaţii ale acelui senator. Aş vrea

să spun însă şi altora acum şi aici ce am spus atunci senatorului. I-am

spus că este profund falsă ideea că Eminescu a fost sărac. Este

argumentul jalnic, argumentul chiar ticălos, inventat de prostia cu avere,

de prostia cu ştaif pe care n-o interesează, din universul infinit al culturii

decât cultura banilor. Aş vrea, cu îngăduinţa dvs. dragi prieteni, doar

175

două-trei exemple din destinul uman al lui Eminescu. Primul exemplu: în

perioada cât a locuit la Viena poetul avea un venit lunar garantat de 18

galbeni, sau transformaţi, 360 lei noi. Sau altă transformare, 144 de

florini. Asta în condiţiile în care cu 25 de florini aveai asigurate casa şi

masa pe timp de o lună la un nivel superior. Transformaţi banii de

astăzi, cei 144 de florini, reprezentau peste 40 de milioane de lei, adică

tocmai leafa domnului senator din vremurile noastre.

Al doilea exemplu: în

vremea când Eminescu a

lucrat în redacţia gazetei

Timpul, a început cu o leafă

de 312 lei şi a ajuns câteva

luni mai târziu la un salariu de

500 de lei lunar. Şi asta dragi

prieteni în condiţiile când

găina se vindea la piaţă cu 50

de bani ocaua de porc,

peştele cu 60, cartofii cu 20.

Iar chiria unei garsoniere rareori depăşea 40 de lei pe lună. Aceasta

este istoria seacă a cifrelor, domnilor parlamentari, care votaţi o căpiţă

de legi, nu puţine din ele imbecile, în fiecare an, dar n-am auzit măcar

vreunul din excelenţele voastre să fi fost vizitat de un gând altruist:

Legea scriitorului român. Ştiu că deocamdată strig în pustiu. Dar am

certitudinea sfântă că strigătul meu, alăturat celorlalte chemări la

trezirea confraţilor mei nu va fi zadarnică. Pentru că ei pierd. Aşa ne

învaţă un celebru postulat al fiinţei. Nevoile noastre de revoltă vor

transforma, cred din tot sufletul, vor transforma ziua de azi într-un mâine

mai bun. Deocamdată însă, eroziunile politice actuale sunt încă

devastatoare pentru condiţia scriitorului român. Se uită un adevăr de o

dezarmantă simplitate. Domnilor, mii şi mii de oameni trăiesc de pe

urma scriitorilor. Şirul acestora este uriaş, editor, corector, redactor,

tipografi, profesori, critici literari, istorici literari, autori de manuale

şcolare, arhivari, bibliotecari, anticari, librari, etc. etc. Eminenţe politice

se laudă peste tot prin marile saloane de lux ale Europei cu Eminescu,

cu Iorga sau Caragiale, cu Lucian Blaga, Marin Sorescu sau Nichita

Stănescu, dar uită, o ignoră sau privesc nepăsător, nu de puţine ori

nepăsarea fiind criminală, către scriitorul român de azi în carne şi oase,

cu nevoile lui omeneşti la care are dreptul deplin pentru munca lui.

176

Al.Florin Țene: – La o analiză mai profundă putem afirma că

barocul nu constituie pentru literatura română un stil istoric la fel ca

romantismul şi clasicismul. Barocul are o fizionomie proprie,

inconfundabilă, ce vine dinspre specificul epocilor cât și dinspre

profilurile scriitorilor ce l-au practicat.

Nu e lipsit de interes să schiţăm barocul în literatura română iar

apoi să radiografiem în acest context asemănările şi deosebirile pe care

le percepem în poezia lui Duiliu Zamfirescu şi

Alexandru Macedonski, privite din perspectiva

barocului și trecute prin grila acestuia. Este un

fenomen relativ recent raportarea culturii

române la structurile și tipologiile barocului. O

primă cercetare în acest sens a avut-o Horia

Mazilu în Barocul în literatura română din

sec.al XVIII apărută în 1976, apoi Adrian

Marino, un studiu despre baroc în Dicţionar de idei literare, ‘73, iar Ion

Istrate în 1982 publică Barocul literar românesc.

Panoplia publicaţiilor ce abordează barocul din literatura română

se îmbogăţeşte pe an ce trece şi nu este locul aici de a face un istoric şi

o analiză a lor. Vom trece direct la studierea stilisticii, tipologiei şi

caracterologiei specifice barocului ce apar în mod evident în poezia lui

Macedonski şi Duiliu Zamfirescu, scriitori români care au trăit cam în

aceeaşi perioadă, cu afinităţi spirituale, estetice şi temperamentale

baroce, frisonările interioare, incidenţa structurală între iluzie şi realitate,

ce degenerează în conflict, expansiune, spiritualizare şi prăbuşire în

materie. În analiza noastră nu trebuie să neglijăm faptul că cei doi poeţi

au scris, cum spuneam, în aceeaşi perioadă şi au respirat aceeaşi

cultură ce merge înspre Franţa şi Germania. În barocul literaturii celor

doi poeţi, încărcat şi strălucitor până la un limbaj poetic specific prin

simplitate, se pot depista pe fragmente determinări clasice, parnasiene,

naturaliste, romantice, simbolice. Dar limbajul lui Duiliu Zamfirescu puțin

vetust în comparaţie cu cel al lui Macedonski este mai erodat, dar poate

de aceea îşi păstrează savoarea specifică epocii. Zamfirescu şi

Macedonski au capacitatea de a asimila tematici diverse şi mijloace de

realizare în originale sinteze lirice care nu ar fi fost posibile decât în

formula şi spiritul atât de generos al barocului. Tema extazului la

Macedonski şi tema aspiraţiei la Zamfirescu este constantă. „Parfumul

de roze ce îmbată extazul/ sufletu-mi lasă în noaptea de lună argintată.”

177

Am citat din Macedonski. Rondelul nopţii argintate, pe când Duiliu

Zamfirescu evocă perfecţiunea artei clasice, citez: „Lasă-mă să viu la

tine, lume plină de parfumuri/ Ce răsari din timpul clasic ce mi-a fost atât

de drag, / Să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri/ Să mă -îmbăt

din armonia limbii din Areopag”. Am citat din Pe Acropole. În actul II

sensul parfumului capătă conotaţii diverse, alteori simţurile concură la

realizarea extazului, în ipostaze cu elemente de solicitudine, devenind

un spaţiu securizat, tranzitoriu, compensatoriu, misterios: „Cu cântece

nălucitoare cum sunt corolele de crini, o feerie vindecătoare de nevroze,

…, în aerul îmbătat de roze”. Am citat din Macedonski. Iar primăvara la

Zamfirescu este o iluminare de luciditate, o personificare: „mireasă -n

carul tău de flori/ cu fluturi prin bulendre/ aduci taraf de cântători/

viorele-n privighetori iar cobza-n măcălendre”. Zamfirescu, din Primăva.

Dacă la Macedonski

cântecul străluceşte ca

sideful, deţine sunete de

cristal, este armonios ca

un arcuş de vioară, în fine,

e capabil de o levitaţie

extatică, la Zamfirescu

conotaţiile aceluiaşi sublim

le regăsim în sfioşenie,

curățenie, suflet senin,

farmec, măiastră, floare, suflet de rouă, exorcizând un excelsior

absorbant, purificator, compensativ. Citez: „Al său cântec ca sideful

străluceşte şi vibrează/ mai curat decât un sunet de cristal armonios”.

Macedonski. Iar Zamfirescu ne spune:” Se aud pâraiele cum curg/ în

pacea palidei lumine/ Se umple valea de amurg/ iar eu mă duc gândind

la tine”. În timp ce Adrian Marino scria că la Macedonski, citez: „Spiritul

baroc defineşte în esenţă efectul dualist, contradictoriu, ambivalent al

spiritului poetului”, la Duiliu Zamfirescu în Arta prozatorului român Tudor

Vianu sublinia, citez: „Întocmai ca mai toţi scriitorii idealişti români până

când Alexandru Macedonski cucereşte sectoare noi ale artei

descriptive, Duiliu Zamfirescu este mai ales un pictor mai mult al

lucrurilor şi al interioarelor care apar în paginile lui”. Am încheiat citatul.

Comparativ celor două sintagme scot în evidenţă barocul lui

Macedonski, dar elementele acestuia nu-s deloc de neglijat nici la Duiliu

Zamfirescu. La Duiliu Zamfirescu, în volumul Pe Marea Neagră, iluzia

178

are forma înşelătoare, iar Macedonski spunea: credeam în toate în timp

ce-l urcam mai sus de toate”, pe când la Duiliu Zamfirescu nu prea se

ridica tot mai sus. Aici avem de a face cu două cazuri diferite, la unul eul

se îndepărtează de planul percepţiei, iar celălalt plan alunecând,

îndepărtându-se de eu.

Theodor Codreanu: –Cine este Duiliu Zamfirescu ? Eu un risc

pe care mi-l propune şcoala şi, din păcate, orele atât de puţine pentru

limbă şi literatură română nu îngăduie şi aprofundarea unui scriitor ca D.

Zamfirescu.

Constat că din punct de vedere antropologic, privind din

perspectiva esteticii oglinzii, politicii oglinzii, pe care am conceput-o

personal, Duiliu Zamfirescu este un vizual, este

un spaţial. De altfel criticii nu i-a scăpat acest

lucru. S-a vorbit în cazul lui Duiliu Zamfirescu de

o adevărată tiranie a văzutului. Acest văzut,

această spaţialitate l-ar fi împins pe Duiliu

Zamfirescu spre un determinism care să-l ducă

într-o fundătură. De altfel, el a văzut acest

pericol şi a încercat să surclaseze propria

structură printr-un demers al minţii. El a

prevăzut acest determinism devastator în cazul

naturalistului. A fost un antinaturalist bine

cunoscut. Şi a încercat atunci să introducă o perturbare în sistem, un

canon cum ar spune postmoderniştii. Cum a făcut ? A preluat dimen-

siunea temporală, a descoperit prin dimensiunea temporală ceea ce el a

numit întâmplare. Hazardul este un concept fundamental în gândirea lui

Duiliu Zamfirescu. A perturba spaţialitatea prin hazard înseamnă a

produce o spărtură şi în platonismul lui funciar şi în viziune

eminesciană, de unde descinde de altminteri. De aceea un poem

fundamental al său este Fiica haosului.

Dar prin hazard, care este un zeu al gândirii moderne şi

postmoderne, Duiliu Zamfirescu a devenit cum a spus Al. Săndulescu

primul nostru scriitor indeterminist. El a şi teoretizat acest indeterminism

spunând că numai în chimie, în lumea fizică determinismul este posibil.

Dar oamenii de ştiinţă ai secolului al XX-lea au descoperit că hazardul e

tocmai lumea subatomică. Să facem referire la relaţiile de incertitudine

ale lui Werner Haiselberg, care a schimbat viziunea asupra fizicii. Duiliu

Zamfirescu perturbând sistemul, aducând această surpriză a întâmplării,

179

a eliminat posibilitatea de a se schematiza şi, ceea ce este mai adânc în

viziunea sa vine tocmai din hazard. Dacă vă amintiţi prozele lui scurte,

cele remarcabile, pariază pe surpriza hazardului. Numai sentimentul

acela al fricii dintr-o proză cu acelaşi titlu, cu căpitanul Dan Bogdan care

pariază că pe timp de noapte poate aduce un nasture rupt din tunica

unui arap mort pe câmpul de luptă

din sudul Dunării în războiul din 77,

acolo surpriza vine de la un

element cu totul neaşteptat, o

muscă ce a intrat în gura mortului şi

în momentul când a întors mortul

să-i rupă nasturele, evident că

bâzoiul acela a glăsuit şi el a

înţeles că mortul este viu.

Vă imaginaţi acest proces psihologic care s-a produs în conştiinţa

individului. Se poate vorbi, spuneam, de un adevărat haosmos, dar l-a

pus în ghilimele cuvântul haosmos, pentru că nu este vorba totuşi de

haosmosul postmodernist, el este un scriitor de tipul clasic şi probabil că

trăinicia lui Duiliu Zamfirescu vine tocmai din acest clasicism al său. Nu

vreau să spun mai multe pentru că cititorii vor afla în amănunt

demonstraţia din textul tipărit.

Adrian Dinu Rachieru: – Nu știu în ce măsură Duiliu Zamfirescu

este realmente un foarte mare scriitor, după cum mi se pare riscantă şi

ipoteza haosmosului în calculul acestui univers prozastic. Dar vreau din

capul locului să precizez că fie o cultură poeto-centrică cum este a

noastră, interesul pentru roman e vizibil e explicabil, genul tărăgănat

fiind şi genul maximei socialități. Prin remodelare ficțională el crează

iluzia realităţii. Şi dacă gestul creator într-o activitate solitară oferă un

răspuns social. Mai mult, din unghi sociologic, ecuaţia goldmaniană îl

aşează pe solul determinismului de grup. Fac această remarcă întrucât

despre Duiliu Zamfirescu s-a afirmat răspicat că vorbeşte din numele

unei clase şi cu certe simpatii pentru acea clasă.

Reiau deci aceste observaţii de uz obştesc pentru a cerceta la

nivel textual şi îndeosebi contextual opera prozastică a lui Duiliu

Zamfirescu, autor înscris printre pionierii genului. Controversele nu s-au

stins dar, negreşit în evoluţia epigenă a lui, Duiliu Zamfirescu nu este

doar un deschizător de drum, ci chiar un anticipator. Şi credeţi-mă,

încerc să fac la rându-mi demonstraţia, nu voi relua argumentele, le veţi

180

descoperi, pentru cei care se vor încumeta să citească materialul acolo

unde el va fi publicat. La un neam de povestitori cultivând nuvela de un

pol, nota sarcastic Liviu Rebreanu îngrijorat că nu luăm lucrurile în

serios nici atunci și nici acum sau” pierzând cultul formei sub năvala

alergăturilor”, zicea Slavici într-un interviu dat în 1924, denunţând

mişcarea literară coborâtoare, Duiliu Zamfirescu încearcă şi reuşeşte ca

recunoscut prozator realist să propună o frescă a societăţii româneşti la

sfârşit de secol XIX. Toate manifestările vieţii au aceeaşi valoare, ne

asigură autorul Vieţii la ţară, şi cum arta se

datorează realităţii, aceasta din urmă fiind

lipsită de calităţi literare, doar arta de a spune

poate crea iluzia cea mai intensivă despre

realitatea vieţii. Sunt multe alte chestiuni pe

care aş fi dorit să le enumăr. Aş mai semnala

printre altele că el se pronunţă în numele unui

prezenteism şi poate-i mai puţin important că

modelul de umanitate, realitatea la care se

referă autorul nu puteau preveni, dau un

exemplu, războiul lui de independenţă, deşi

ordinea evidenţială a ciclului asta ar

presupune. În fine se pot vâna multe astfel de inexactităţi care sfidează

cronologia, să zic, obiectiv-istoristă, dar care nu deranjează logica epică

vorbind la modul sever. Trec peste alte chestiuni, aş mai puncta o altă

constatare, deşi nu-şi refuzau oarecare originalitate, mărturisea

Zamfirescu poetul într-o epistolă către Maiorescu în 1895, autorul nostru

era franc: Nu mă cred în stare de a le impune nimic. Totuşi, trebuie să

recunoaştem aici că fiind o personalitate de sinteză, oscilantă, Duiliu

Zamfirescu pare a fi nu doar semnatarul unui principiu epic în literatura

noastră ci şi cel dintâi scriitor cu program, iar prin romanele sale a

deschis pârtii şi a anticipat nişte direcţii care vor rodi îndeosebi în

segmentul interbelic. Şi o ultimă observaţie care mi se pare deosebit de

importantă pentru cei înrolaţi frontului revizuirilor:

Adevărata temă, spunea cândva Mihai Gafiţa, a creaţiei

prozastice a lui Duiliu Zamfirescu ar fi o amplă dezbatere despre

fericire. Sigur, constatarea nu sfidează adevăruri ştiute, el închipuie o

icoană a societăţii româneşti, reuşeşte o frescă socială, dar eroii săi

sunt în suferinţă, simt nevoia de a se întâlni, drama se insinuează, astfel

spus prozatorul ne invită, deschizând pagina analitică cum remarca

181

George Călinescu să pătrundem în acea stare, în cutele realităţii,

monografic, iar argumentul de

bază în această pledoarie ar

putea firomanul din urmă, cel

publicat în 1911, Scrisori

romane, roman epistolar,

colocvial, cum observa Ioan

Adam, dar şi în Jurnal de

călătorie, şi dacă ceva se

cuvine recuperat şi dacă Duiliu

Zamfirescu ne oferă o lectură proaspătă de rafinament pentru ca acest

din urmă roman ar putea fi argument solid. Trec peste ceea ce încercam

să demonstrez vizavi de ipoteza enunţată şi apropiindu-mă de final, aş

mai îndrăzni câteva succinte comentarii. Anul trecut am fost martorii

unei veritabile şarje editoriale, iată chiar am în faţă trei cărţi: Ioan Adam,

Al Săndulescu şi Mihai Cimpoi, Duiliu Zamfirescu în literatură şi ideea ar

putea fi nişte argumente de neocolit pentru cei care susţin că interesul

pentru Duiliu Zamfirescu este urcător.

Nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa şi dacă nu ne-am putea întreba

precum Ioan Adam, care punea sub lupă etiologia legendei popularităţii,

să nu sesizăm acest decalaj între să zicem un interes exegetic

aparţinând unor fini cunoscători şi degustători ai operei din zona criticii,

rafinament interpretativ, abundenţa comentariilor sau flora exegetică

bogată şi pe de altă parte acel recul al lecturii de care pomeneam şi

care negreşit îl va atinge şi pe Duiliu Zamfirescu. Epoca noastră zisă şi

epoca dominată tiranic de cultura media, cum afirma intrând în post

lectură ca să preluăm vorba lui Matei Călinescu, ori opera fondatorilor

strivită şi de stratul îmbelşugat de comentarii şi aici desigur ne izbim de

clişeistica de uz didactic care a impus anumite adevăruri, deci opera

aceasta strivită de straturile de comentarii, practic se îndepărtează de

cititor, sau poate mai exact cititorul se îndepărtează de operă. Şi dacă

Nicolae Manolescu ar avea dreptate spunând că dacă noi nu am auzit

de un text înseamnă că nu există şi dacă butada pe care cei ancoraţi în

zona sociologiei aruncă ca argument suprem care spune limpede că o

carte nu există dacă nu e citită, ne întrebăm în ce măsură şi soarta lui

Duiliu Zamfirescu, repet, din unghiul sociologiei recepției, poate fi roză.

Pentru tot mai mulţi, iertaţi-mi acest adevăr inconfortabil, el va rămâne

un necunoscut, cu toate meritele indiscutabile şi cu toate argumentele

182

solide neapărat pe care noi încercăm să impunem statutul scriitoricesc,

într-un context în care să recunoaştem, este şi multă hărmălaie, în

floare şi mulţi care-şi zic scriitori de fapt nu sunt, în contextul în care în

Uniunea Scriitorilor s-a intrat cu turma şi criteriile valorice au cam fost

uitate, vin şi zic că soarta cărţii în general este vitregă şi mă tem că noi

cu toţii fiind captivii culturii media, suntem parte dintr-un fenomen

împotriva căruia mă tem că nu avem forţă, nu avem argumente să

luptăm. E vorba de ”mcdonaldizarea” culturii. Vă mulţumesc.

Gh.A.N.: –Doamna academician, am fi onorați dacă ne-ați rosti

câteva cuvinte.

Zoe Dumitrescu Buşulenga: – Eu nu

ştiam că am să ţin o comunicare, dar dacă tot

am venit aici, am gândit mult zilele acestea

asupra unui fapt de istorie literară. De ce a

fost atât de controversat Duiliu Zamfirescu în

calitatea sa de poet?. Pentru că în calitate de

romancier a fost acceptat ca atare şi

considerat ca un clasic. Făcea treapta din

Dinu Păturică a lui Filimon şi Slavici, către

romanul secolului XX, tetralogia lui Viaţa la

ţară, Tănase Scatiu, şi Ana, erau socotite romane fundamentale şi

pentru asta era socotit printre clasici. Îl aveam printre clasici la vremea

când eram liceean. Acum nu mai e printre clasici, nu mai ştiu dacă

figurează în programa analitică. Am impresia că nu. Deci problema era

aceea a poeziei. Ce-i cu poezia lui Duiliu Zamfirescu şi de ce Duiliu

Zamfirescu a oscilat aşa de ciudat între Maiorescu, între Macedonski,

între Mihai Dragomirescu şi Petraşcuş.a.m.d. Ce motive au fost ? A

publicat primele mari poeme, la Macedonski în Liberatorul, până atunci

o prietenie extraordinară cu

Maiorescu, foarte frumoasă

de pe urma căruia avem o

corespondenţă remarcabilă,

ca între două spirite cu totul

superioare, pe urmă a trecut

dincolo, la un fel de

neoclasicism amestecat cu

modernism la Petraşcu, la

Arta şi literatura română.

183

Ei, de ce toate lucrurile acestea, ce s-a întâmplat cu el ? Trecea

dintr-un loc în altul ? Nu. El acasă a primit o foarte serioasă şi temeinică

cultură greco-latină, cultură clasică. Pe de altă parte cultură franceză.

Era la curent când a intrat în lume, ştiţi că a fost întâi magistrat, pe urmă

avocat, pe urmă a devenit diplomat. Când a ieşit în lume era înzestrat,

era înarmat cu cultură frumoasă greco-latină fără de care să ştiţi

niciodată nu poate nimeni deveni un autentic intelectual, îmi pare rău că

nu se mai face greacă şi

latină dar fără astea,

cultură nu se face. Deci

avea asta. Avusese infor-

maţii foarte bune în casa

părintească şi despre poeţii

anteriori, despre cei pe

care Eminescu îi pomenise

în Epigonii, francezii cum

erau cunoscuţi şi mai cu

seamă erau cunoscuți un

fel de simbolişti contemporani. Mi-aduc aminte, şi mama mea citea pe

Albert Semain, un simbolist mărunţel. Dar viaţa lui diplomatică l-a

proiectat în Europa. L-a proiectat în Europa şi acolo s-a trezit la o

răscruce de curente şi de tendinţe, care nu că se înfruntau, dar care

aduceau fiecare altceva. Sau cereau, mai degrabă, altceva. Ei bine

răsunetul acelor curente şi tendinţe pe care le-a întâlnit în lunga lui

carieră europeană Duiliu Zamfirescu s-au răsfrânt în aceste oscilaţii ale

lui şi în aceste alergări dintr-o parte în alta. Pentru că ceea ce se

petrecea pe plan european aveau un ecou european destul de slab şi la

noi. Se trecea de la clasicism la romantism şi un neoclasicism, la

parnasianism şi la simbolism şi la noi lucrurile sigur aveau un ecou mai

slab şi se întâlneau neadecvări la fiecare întrebări.

Ce a întâlnit Duiliu Zamfirescu în peisajul european era momentul

să zicem aşa al morţii romantismului cu prelungirile lui. Parnasienii erau

încă în floare, adică cei care cântau obiecte, monumente, cu eleganţă şi

cu solemnitate extraordinară, monumentele trecutului. Simbolismul

începea să mijească frumos, în Franţa evident cu nobilele inițiative, un

nou clasicism care l-a impresionat, de ce, pentru că el avea cultura

clasică şi atunci neoclasicismul rămăsese undeva, gândiţi-vă de pildă la

toată seria de poeme scrise în Grecia, Pe Acropole, La Misolonghi

184

ş.a.m.d.. Însă cele mai multe înrâuriri le-a primit din partea Italiei, trecute

prin sita italiană, cernute prin sita italiană. El acolo a întâlnit de pildă

mormântul lui Shelley în cimitirul protestant, lângă locul lui Celsius este

mormântul lui Shelley.A devenit expresiv un sceptic?

Expresiv pentru ce ? Pentru, aş zice, scepticismul său profund, el

nu era un pesimist de tip schopenhauerian, nu, dar avea un scepticism

profund în ceea ce priveşte existenţa binelui şi răului în lume şi nu avea

credinţă. Se întreba tot timpul ce se întâmplă după moarte şi întreabă

tu, care eşti acolo, ce poţi să-mi spui despre ce se întâmplă acolo, e

ceva, nu e ceva.

Deci Schelly este un ecou romantic primit prin intermediul,

probabil, nu ştiu dacă ştia englezeşte, dar oricum îi va fi citit şi era

deopotrivă încântat de frumoasele lui poeme neoclasice închinate Italiei,

sau poemul închinat Isabelei, şi atâtea şi atâtea.

Să nu uităm, Sorenze era o localitate în care stătea cu predilecţie

în timpul vacanţelor de vară. Veneţia era pentru el punct de vedere

absolut, aşa încât acest poet foarte sensibil şi din pricina asta chemat

de toate curentele… momentul în care se încrucişau, cum spun, din

Franţa Giosue Carduci, Leopardi era romanticul pe care-l şi cântă, cântă

pe iubita lui. Carduci se pare că l-a şi invitat în oarecare măsură… Deci

neoclasicul îl cântă şi-l slăveşte într-un poem. Aşadar el priveşte toată

Europa zice aşa într-un fel de, nu vreau să dau un sens peiorativ

cuvântului, ecletism, dar mie nu mi se pare că este vorba de ecletism,

mie mi se pare că este vorba de o sinteză, o sinteză pe care Duiliu

Zamfirescu izbuteşte s-o facă din spirit românesc pe fundal european.

Şi aici mi se pare mie că văd, că întrevăd, acea capacitate caracteristică

poporului român pe care eu o îmbrăţişez şi o subliniez întotdeauna,

capacitatea de a sintetiza între epoci, între etape şi de istorie şi de

cultură. Noi, ortodocșii latini suntem legaţi de Europa în mod esenţial.

(Aplauze….)

***

Gheorghe Andrei Neagu: –Bun venit tuturor, bine ne-am regăsit.

Câteva anunţuri înainte de a începe propriu zis. Decontările se fac la

restaurant, după masă, aşa că, n-aveţi nici un fel de emoţii că totul e

aranjat. Tot acolo, cei premiaţi cu bani sunt rugaţi să-şi pregătească

seriile de buletin şi pixul pentru a iscăli, ca să ne putem justifica

185

contabiliceşte. În deschidere, poeţii Carolina Ilica şi mai vedem cine, o

să vă transmită din sufletul lor un cuvânt, un salut. Îmi permit să o invit

pe doamna Ilica pentru a începe aşternerea pe suflet a poeziei.

Carolina Ilica: –Doresc să vă spun că mă bucur că am fost

invitată, îi mulţumesc domnului Gheorghe Neagu pentru invitaţia pe care

mi-a făcut-o. Dacă ar fi să spun ceva,

aş spune următorul lucru: după 1989

ne-am trezit dintr-odată liberi, şi mulţi

dintre noi n-au ştiut ce să facă poate cu

libertatea câştigată. Iată că sunt

oameni în ţară, şi sunt mai mulţi scriitori

în ţară care au iniţiat festivaluri

naţionale, internaţionale, în aşa fel

încât practic au creat nişte instituţii.

În al doilea rând vă felicit pentru

faptul că nu v-aţi uitat scriitorii. Duiliu

Zamfirescu, după cum ştiţi mai bine dumneavoastră decât mine, a fost

un precursor în multe privinţe, mai ales în romanul românesc, a încercat

prin Neamul Comăneştenilor să facă o replică, să zicem aşa, la Război

şi pace, la un mare prozator rus pe care îl îndrăgea şi despre care a

scris de multe ori. Și dacă n-a reuşit el în vremea lui, poate că aşa

trebuie câteodată să mai aşteptăm… Aşa a aşteptat şi istoria literaturii

noastre, să vină un Rebreanu, un ardelean, scuzaţi-mă, spun asta cu

multă mândrie, pentru că sunt ardeleancă, sunt moaţă. A trebuit să

împlinească acest vis al lui Duiliu Zamfirescu. Dar el a mai lăsat ceva,

mai ales prin Tănase Scatiu. A lăsat o tipologie care poate s-ar potrivi în

ziua de astăzi foarte multora dintre români, din păcate. M-a luat pe

nepregătite domnul Neagu, dar să încerc să vă spun şi eu despre faptul

că la Curtea de Argeş, de 7 ani de zile ţinem un Festival internaţional de

poezie, împreună cu scriitorul Dumitru M. Ion, care, prin întâmplare de

la Dumnezeu sau pământească, este soţul meu, şi împreună am putut

să întemeiem o Academie internaţională. În fiecare an primim numai doi

academicieni, un străin şi un român, suntem foarte exigenţi, vrem să

facem ceva foarte temeinic, vrem să lăsăm ceva în urma noastră, în

afară de cărţile noastre propriu-zise. Şi la această ediţie au confirmat

sosirea scriitori, poeţi, deci din 29 de ţări. Frenezia şi oboseala pe care

o au organizatorii acum aici, nouă poate că ne este mai greu, fiindcă vin

foarte mulţi străini, dar mă bucur că unii dintre oaspeţii noştri la festival

186

iată-i aici în sală, Vasile Tărâţeanu, de la dvs. de aici, Dumitru Pricop,

Casian Maria Spiridon, şi cred că de-a lungul anilor vom putea să-i

invităm pe toţi poeţii importanţi din România să treacă pe la festivalul

nostru. Dintr-o carte care se numeşte Scară la cer, şi care are poezie

creştină, zic eu, vreau să citesc cea mai scurtă poezie de aici, pentru că

se potriveşte cu zona dvs., cu zona mioritică a dvs. Această carte mi-a

fost prefaţată de Preafericitul patriarh Teoctist. Poemul meu se numeşte

Turme singure pe deal.

Eu cred că Dumnezeu şi acum păstoreşte turme albe de miei,

Dar îl văd numai în mieii cu care vorbeşte şi treimile frunzelor de

trifoi.

Dintr-o carte de sonete perfecte aş vrea să vă spun un sonet care

se numește Norii, pentru că înainte de a ne prinde ploaia, mă uitam la

nucul din curtea bibliotecii și la norii care se îngrămădeau pe cer și

atunci mi-am amintit şi de acest sonet.

Norii

Mă pot uita la nori o zi întreagă

Uşori sau grei: stătuţi sau mergători…

Și-o zi întreagă pot privi la nori:

Se leagă, se dezleagă, iar se leagă.

Ori îi vedem- ori nu îi mai vedem

Ei sunt aici, acolo, mai departe…

De unul singur, mulţi, ori în tandem.

Nervoşi sau calmi: înlănţuiţi sau liberi

Ireversibili

Dar şi reversibili:

Se varsă, uşuratici, unul în altul

Cu voluptate prind şi scapă luna:

Cum se desfată, de întotdeauna

Bărbaţii cu femeia,

Femeia cu bărbatul.

187

Gheorghe Andrei Neagu: –Mulţumim Carolinei din tot sufletul,

am vrut să spargă gheaţa domnia sa pentru că are experienţa unui

festival internaţional. Şi îl rog pe un alt poet internaţional, pe Gătăianţu,

de la Novisad, pentru că şi el are experienţă, e om şi de radio, şi de

media, îl rog să vină să ne transmită ce crede el că merităm noi în

această clipă. Te rog!

Ion Gătăianţu: –O poezie.

Biografie oprită

Trupul tău nu poate fi

supravegheat

De nici un serviciu secret din

lume

Nici iubit până la capăt de vreo femeie

Nu te poţi ascunde în nici un misterios scenariu

Personaj neidentificat, o legumă bătrână,

Erou principal al unei biografii oprite,

Un clovn dezamăgit în teatrul absurdului.

…

Dumitru Pricop: –Spun și eu o poezie. Scrisă de mine. Dacă nu

mă credeți, puteți fluiera.

Nu credeam să învăța muri vreodată

Pururi tânăr, înfășurat în mantia-mi

Ochii mei lăsam visători la steaua

singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale,

Suferinţă tu, dureros de dulce,

Vino iar la sân nepăsare tristă

Ca să pot muri liniştit

Pe mine mă apără Mihai Eminescu, fiindcă fără el suntem nişte

amărâţi.

Teodora Fântânaru:–Niciodată această bibliotecă estivală nu a

fost mai plină de oaspeți ca astăzi.

188

Se anunţă o după-amiază foarte

plăcută, sper, după-amiază culturală, aşa cum

de asemenea îmi place să cred că nu s-a mai

întâmplat la această bibliotecă estivală şi

pentru că eu n-am să spun foarte multe

cuvinte, lăsându-l pe dl. director Gheorghe

Neagu să facă prezentările şi precizările de

rigoare, mă opresc doar două minute pentru a

vă prezenta oarecum cu rostirea neofitului

ceva despre Duiliu Zamfirescu redactată în

revista Lector, la care a lucrat o echipă destul

de mică condusă de domnul Gabriel Funica pe care îl rog să vină lângă

mine şi pe care de asemenea…

Gabriel Funica: – Mulţumesc. Voiam doar atât să vă spun că

revista Lector este mai mult de specialitate dar care acordă suficient

spaţiu, unde şi-au găsit materializarea prin promptitudinea cuvântului

scris aceia care, în cele din urmă ne vor da o notă onorabilă de trecere.

Vă mulţumesc.

Gheorghe Neagu: –Și eu mulţumesc în special omului care ne-a

ajutat să scoatem toate lucrările acestea, domnul Ailincuţei, aici de faţă.

Vedeţi cât e de frumos şi de tânăr, tot aşa face şi ceea ce vedeţi pe

mesele noastre. Eu am să prezint o casetă liliputană, un experiment,

poate să fie de interes pentru bibliofili. Din cei 40 de membri cât numără

Asociaţia Zamfirescu, a scos acest gen de casetă, în care se află 16

membri cu tot atâtea volumaşe. Un singur volumaș face excepţie, acolo

unde e vorba de tinerii din Basarabia, de unde sunt 4 elevi veniţi la

liceele noastre, care scriu minunat şi pentru care nutresc un respect

deosebit. Am zis că merită să fie alături de noi, că trebuie să îi şi

sprijinim pentru sporirea graiului

românesc şi dincolo de fruntariile actuale

ale naţiei noastre. Un alt volum despre

care vreau să vorbesc, este volumul

Bişniţarii de metafore.

O să vedeţi un tânăr încă elev, e

aici de faţă, Cătălin Boacnă, ridică-te în

picioare, te rog frumos… Acesta este

autorul volumului. Vă spun că e este un

189

volum ciudat, al generaţiei lui, cu un limbaj de excepţie, o imaginaţie

debordantă.

Eu sunt convins că despre acest autor vom mai avea ocazia să

vorbim, ca despre un fel de Marques al românilor, nu exagerez, şi vom

avea, cred, bucuria, să-l vedem înflorind şi pe alte meleaguri. Aproape

sunt convins că el poate izbândi prin ideea de românitate, ce are el aici

este mai deosebit încât să facem servicii nu numai limbii ci şi chiar

europenilor, pentru că el este mult mai viu decât ceea ce se premiază în

ultima vreme pe la diversele concursuri internaţionale. Cătălin Boacnă

tânărul îi contrariază pe cei mai bătrâni. Iată că alţi bătrâni îl aplaudă. Şi

dacă te-a aplaudat Mitică Pricop înseamnă că-ţi merge bine.

Ștefania Oproescu:- Mitică aplaudă cu ironie!

Gheorghe Neagu: –Sunt ferm convins că după ce lecturaţi, vă

puteţi pronunţa dacă am dreptate sau nu. Am avut norocul ca

majoritatea lucrărilor să le cam ştim, că le-a citit în cenaclu şi ne-a uluit.

Bişniţarii de metafore pentru mine personal înseamnă foarte mult. În

continuare, am să rog să vină la microfon, pentru Nunta continuă, a lui

Ion Panait, pe criticul Viorel Dinescu.

Dumitru Pricop: –Nu-i ca Marques dar e un poet!

Gheorghe Neagu: –Mitică, dacă vrei să faci glume sau să râzi de

munca altora, putem să o facem mai târziu.

Dumitru Pricop: –Nuu, vai de mine! Dar nu e Marques…

Gheorghe Neagu: –Viorel Dinescu, te rog să vii atunci, pentru

Ion Panait.

Viorel Dinescu: – Stimaţi prieteni, onorat auditoriu, iată-l pe

poetul Ion Panait la cea de-a zecea carte, carte se numeşte Latifundiile

trădării, care a apărut la editura Zedax din

Focşani. Deja sunt cam 3 ore de când a ieşit

de sub tipar cartea, care cuprinde 96 de

pagini, având ca redactor pe Valeriu Anghel.

Avem 3 secţiuni, Complicitate barbară cu

viaţă, Dezmăţul clipei şi În căutarea

inconfundabilului, secţiuni urmate de nişte

poeme din care o să vă citesc imediat.

Cartea apare cum spuneam, la editura

Zedax. Coperta, să nu uităm, pe Valeriu

Anghel, copertă care este destul de inspirată.

190

Despre Ion Panait n-am să spun prea multe, pentru că de-a

lungul timpului singur s-a vândut cititorului prin următoarele apariţii. Iată-

l în 1970, debutând la editura Albatros cu volumul de poezii Noaptea

unde mă închin, apoi la editura Eminescu in 1983 apare volumul

Dezrobirea de pământ, Memoria clepsidrei la editura Cartea

Românească în 1987, Vina pentru Roberto, editura Porto Franco Galaţi,

în 1990, Simple poeme, la editura Junimea în 1991, la editura Salonului

literar, în 1998, Bonjour tristesse, editura Salonului literar, 2000, La

marginea curcubeului, şi altele. Iată deci cele câteva cărţi pe care vi le-

am amintit şi astăzi avem Latifundiile trădării. Despre poezia lui Ion

Panait au scris destui critici din ţară. Am selectat câteva vorbe scrise de

criticul Mircea Dinutz, poetul Mitică Pricop şi în final voi expune şi

părerea lui Gheorghe Istrate despre care toată lumea sigur a auzit. Iată-l

aşadar pe Mircea Dinutz, care spune că poezia lui Ion Panait este a

unui vizual fantast, creator al unui univers liric bine particularizat,

străbătut de tristeţi şi obsesii devastatoare. Îmbrăcat în armura

melancoliei, Ion Panait se înfăţişează la judecata de apoi a poeziei

româneşti ca unul dintre cei mai înzestraţi elegiaşti pe care îi avem. Şi

mai la vale, Dumitru Pricop spune: nu întâmplător numeroși critici literari

de azi şi-au pus iscălitura în dreptul cărţilor scrise de Ion Panait, în cei

aproape 40 de ani de metaforă. Poezia lui suspină religii şi miresme,

culori şi sacralizări, într-o inimitabilă, demnă de un mare vrăjitor al

cuvintelor, şi expresiilor de durată adeseori memorabile. Şi, Gheorghe

Istrate spune, citez: „Ion Panait s-a aşezat definitiv în literă, abia după

ce a grefat Marea Neagră pe trunchiul munţilor tutelari şi totodată tragici

ai Mioriţei vrâncene. Am intuit că nu numai un descendent de nobleţe

grecească, Panait, de rădăcină şi extracţie antică, mai poate avea

acces la harfele metaforei, pe care încă mai curg melodioase degetele

lui Orfeu. Poezia lui Ion Panait imnizează. Ea este însă un ceremonial,

în augustul simţirii. Ea sublimează şi oferă stări şi însemne regale până

şi în cea mai sfioasă metaforă. Ea cristalizează adeseori gândurile

subtile dispuse în miză Orientală”. Cartea spuneam apărut la editura

Zedax, patronată tot de domnul Gheorghe Neagu.

În preajma Rusaliilor

Lângă marginea viselor

cu suferinţa clipei pe buze,

191

dulci reverii de ev mediu

Păreai un înger apropiat.

Cămaşa albă de camuflaj a amiezii

Te-am cuprins într-un gând înşelător al păcii

Ce se întinde peste atât nenoroc

Când mă vei vedea orb şi trist.

Domnule Panait, felicitări şi mulţumim pentru atenţie.

Ştefania Oproescu: - Poate ar trebui să fim un pic mai atenţi la

nuanţe. Cu toţii, și cei mai de elită şi cei mai de rând. Cu permisiunea

dumneavoastră am să citesc, pentru

că, oricât de obişnuită aș fi cu

asistenţa, asistenţa emoţionează,

apoi scriitorii, după cum s-a văzut, au

darul şi harul de a puncta spusele cu

replici spontane peste care, nu

oricine are puterea să treacă cu

nonşalanţă. Şi ca să nu mă împiedic,

îmi dau cuvântul. Despre Constantin

Ghiniţă, pe care îl numesc Logodnicul

orei patru.

Volumul Nunta continuă a poetului Constantin Ghiniţă apărut la

editura Zedax 2003, nu este un volum de poezii şi poeme ci un volum

de incantaţii, de rostiri la ceas de taină, într-o exorcizare a propriului eu,

bântuit de spirite care-l îndeamnă necontenit la întoarcerea acasă.

Logodnicul orei patru traversează nuntirea cu verbul în încercarea

tulburătoare de ieşire din amintire, ”urcând Golgotele sufletului meu am

înţeles pentru prima oară ce vrea să însemne verbul”. Şi iată-l acum

urcând nu fără sacrificii încă o treaptă pe scara de serviciu, devenind în

urcare mai puţin atent ”ieşeam din tot şi deveneam parte”. Poetul

găseşte împăcarea cu acel soi de cârtire, cu acel păcat al gândului, pe

care le converteşte frumos. Mi-am privit trupul sub stele şi dacă

altădată, oare când altădată, mi s-ar fi părut strâmb şi dizgraţios, acum

mă găseam frumos, o, dacă aţi înţelege, dacă m-aţi înţelege, eram

frumos, prieteni, frumos şi întreg.

Citind rostirile poetului ai sentimentul iluminării venită nu din haos ci din

întrupare, nu din necunoaştere ci din suferinţa care cutează să

străpungă zidul spre aflarea semnelor. Şi sentimentul că deja este prea

mult, fiecare pagină cere după lectură un timp de odihnă de parcă totul

192

a fost pus concentrat în esenţe halucinante, în magia imaginii de care

cu greu te poţi desprinde. Ca orice creator adevărat,

Constantin Ghiniţă oferă şi

dezlegare la intrarea în laboratorul

creaţiei.

Tu, închisul ochilor,

haide intră şi uită-te

cât de mult am murit

în ultima vreme.

Nu ştim de cât de mult va fi murit

poetul strivit de continuitate şi devorat de

tenacitate. Poate nici el nu ştie. Cu

siguranţă însă se află într-o anume stare în care cuminţenia lacrimei n-

are nici loc, nici somn.

Nu-i plictiseală Doamne

Şi nici leac

În starea mea

Pe scara de serviciu

Şi gândul nemilos că-i prea devreme

Să-mi devină suferinţa viciu.

Dar nu-i deloc aşa, pentru că

poetul n-a bătut în zadar la porţile

cetăţii, şi oricât de mult l-ar fi costat

această batere, i s-a deschis iată

poarta spre sine, spre acel acasă,

către care urcă sângerând treaptă

după treaptă.” O catedrală de dor a

început să se înfiripe înlăuntrul meu

ca şi cum cineva mă tot căuta

alergând prin mine cu lumânări

aprinse”. Neîndoielnic, Constantin

Ghiniţă a zărit lumina, şi nu va părăsi calea până nu se va întrupa în ea.

Abia atunci logodnicul va deveni mire, atunci când restul nu mai

contează, atunci când vine albul ca o mireasă anunţând Nunta

Continuă.

193

Virgil Răileanu: – Acum câteva zeci de ani, cele mai frumoase

cuvinte despre Ghiniţă au fost spuse de Valeriu Anghel: Îndrăznind să

se nască într-o zi de duminică, autorul pluteşte ca o umbră gânditoare

pe sub zidurile cetăţii, în orice caz nu pe scara de serviciu a acesteia.

Acest poem mi-a fost dedicat mie şi mă bucur. De unde cu amărăciune

spune că a încercat să intre în rând cu lumea. Poezia sa depăşeşte

condiţia unei existenţe casnice pe care, ridicându-şi postulatele vieţii, n-

o ignoră şi încearcă să atingă actul creaţiunii însăşi. Studiile teologice

urmate la Sibiu fac din Constantin Ghiniţă un liturgic înfricoşat de

afişările interioare, în faţa divinităţii

putând ajunge cu tâmpla încărcată

de îngeri pentru a ne spune apoi că

suntem clipa eternă, unde moartea

nu este altceva decât zidul pe care

vom sări în lumină.

Zbătându-se arghezian între

credinţă şi tăgadă, vă aduceţi aminte

versul arghezian „Vreau să te pipăi

să urlu”, realizează în felul său

contactul cu puterea supremă, ca

sens al prostiei noastre pe pământ.

De cele 4 anotimpuri care îmbracă

succesiv cetatea, Constantin al Dorului, aşa cum l-a numit marele poet

absent între noi în această seară, Gheorghe Istrate, cum se

autodefineşte într-un verset, iubirea care-l subjugă total, pentru că

pregătindu-se pentru un drum fără întoarcere, poetul nu mai are decât o

dorinţă: ”nechemat, nerostit, pedepsit chiar să rămână măcar răsăritul

celui de-al cincilea anotimp”. Am să mă întorc acum să vă spun că

Constantin Ghiniţă este expresia grafică a unui amurg fastuos levitând

în spaţii celeste. Fraza pare căutată şi este şi aparţine lui Gheorghe

Istrate. Esenţa ei este pur religioasă, aşa cum măduva osuară hrăneşte

catapeteasma unei lucidităţi. Poeziile lui sunt epurate de aproape toate

adierile cărnii şi ale suferinţei, fie lamentouri sângerând între credinţă şi

tăgadă, între Dumnezeu şi umbra lui prăbuşită în săbiile întrebărilor

omeneşti. Această carte nu este cum s-ar părea un labirint al căutării ci

un exod al lamentaţiei crepusculare. Un hiatus lumesc între divinitorii

glisând printr-o încercare supremă şi tragică a ludicului în spiritul pur, în

Dumnezeu. Poeziile lui sunt născute din însăşi marea interogaţie a lumii

194

vechi şi noi, din dreptul fiecărui credincios de a judeca lucrarea lui

Dumnezeu cu tentaţia minimei răzvrătiri.

Florin Paraschiv: –Aflu că se poate crea

vreo confuzie. Foarte bine a spus dl. Dumitru

Pricop, a început cu mine, nu ? Că se spune că

Paraschiv ar putea fi mai mare decât Cioran.

Doamne fereşte! De aici mai este un pas.

Cineva a auzit asemenea grozăvie, iar eu îmi

închipui că nu sunt în nici un caz.

Adică vreau chiar să spun că Cioran era

între autorii mei preferaţi atunci când nu era

pomenit pentru… Restul sunt glumiţe, cinisme

de serviciu, mofturi, uite unde-i marele Cioran…

Una din prozele Marianei Vârtosu putea să treacă foarte bine ca

moto această vorbă a lui Cioran. Volumul său are mai multe proze, de

diferite întinderi şi una dintre ele merita poate acest moto. Adică

autoarea îmi place.

În primul rând o vorbă pentru colega din sine. Mariana Vârtosu,

vreau să vorbesc întâi despre ea şi apoi despre poem, aşa se cuvine.

M-am autoplanificat pentru amândouă şi nu se supără domnul

Gheorghe Neagu, vorbesc întâi despre sexul slab şi frumos.

Deci colega noastră

Mariana Vârtosu îmi inspiră

simpatie şi respect, în primul

rând pentru deosebita sa

loialitate. N-am să cad în cursa

de a o compara cu scriitori mari.

Domnia sa este sau poate va

deveni atât de magnifică pe cât

doreşte sau cât dorim noi pentru

dumneaei. Nu dau nume.

Domnia sa bine face la un moment dat, într-un context oarecare

pomeneşte nişte nume mari, inclusiv unul mai puţin pomenit în

România, Doctorov, foarte rar…, afară de Dan C. Mihăilescu nu prea

mai ştiu cine…. Cred că doar aici, colegul Pricop, marele nostru coleg,

are dreptate în principiu, că nu trebuie să ne hazardăm în comparaţii din

astea zguduitoare. Eu spun ţie că semeni cu cutare, tu fireşte îţi

aminteşti măcar până la anul, şi tu eşti foarte mare, toţi suntem foarte

195

mari, suntem o ţară genială. Nici măcar numai ca poeţi. În toate genurile

suntem genii. Eu pomenesc dacă mi se întâmplă să fac greşeala, nişte

nume mari, nu pentru că noi semănăm cu ei, nu pentru că măcar vom

deveni pe viitor ca ei, ci pentru că tot timpul trebuie să ne referim la

aceste repere. Dacă luăm nişte repere, luăm într-adevăr pe cei foarte

mari şi numai în acest context mi se întâmplă şi mie, în intenţia mea,

dacă spun Cioran, spun nu pentru că

noi îi depăşim, ci pentru că sunt

reperele noastre, stelele noastre

polare, nici mai mult nici mai puţin

decât altele. Colega noastră, deci, este

foarte loială în ce scrie pentru că poate

nu acoperă întotdeauna, poate nu se

supără, dar are slăbiciuni stilistice,

poate unele sunt greşeli de tipar

nepuricate la timp. Câteva am prins.

Sunt slăbiciuni, nu definesc un autor

sau autoare. Autoarea are foarte multă bună-credinţă, exact buna-

credinţă cu care vine între noi şi scrie cu foarte mult umor, e o parte a

operei domniei sale. Cum descrie adunările publice cu un ochi foarte

maliţios şi cu nici un fel de supărare, cu perfectă bună-credinţă. Ne

purică pe toţi, mie, îi sunt recunoscător că mi-a spus că odată am bătut

câmpii. Şi era adevărat. Nu eram în formă sau eram în forma mea

obişnuită. Eu îi sunt recunoscător, exact această bună-credinţă m-a

captat în ce mă priveşte. Aceeaşi bună-credinţă spune cuvântul în

proză. Deci nu proza este genială, ci proza este foarte cinstită.

Adrian Dinu Rachieru: –…O plachetă, nu divulg încă titlul, o

plachetă ce urmează altor câteva apariţii, începând cu un volum care a

stârnit ecouri bogate la vremea lui, e vorba de Ora de poesie, volum

care apărea în 1989, şi care n-a trecut neobservat, în sensul că a

beneficiat de o recoltă critică de invidiat. Despre acea carte care a avut

o întâmpinare sărbătorească s-au pronunţat critici din prima linie, şi

dacă de pildă Nicolae Manolescu, dibuia în Virgil Panait, un poet

adevărat, de o mare inventivitate, dacă i s-au recunoscut ludismul,

ironia, sentimentalismul, gravitatea, un ciudat cocteil, dacă Eugen

Simion observase teatralizarea melancoliilor la acelaşi, dacă alţii au

vorbit despre locuirea în intertextualitate despre ploaia metaforică,

despre inteligenţă şi polemism, descoperind în poet şi un cititor vigilent.

196

Paradoxul poate ar fi că alţii,

încumetându-se să atace această

specie, subspecia poemului scurt,

avem şi în Banat un caz, un poet

foarte bun, e vorba de Octavian

Doclin, sau de Olga Neagu, altă

poetesă care din păcate s-a retras

într-o tăcere editorială de

neexplicat, ei însă mergând pe

linia unui productivism şi în special

de unii vorbesc, Virgil Panait, iată, după acel debut fulminant, mai de-

grabă şi-a oferit o pauză lirică, deşi acum probabil şi ştiţi şi contabilitatea

mea nu este inedită, el se află la al patrulea volum, repet, un volum cu

un titlu cel puţin ciudat, un titlu capcană, Poemul precum actul sexual.

Un titlu care poate părea, la o rapidă ochire, plierea pe o anume modă,

fiindcă la noi în special valul 2000 cultivă cu frenezie o astfel de lirică,

care a plonjat în impudoare, dar care, după mine, este un titlu în răspăr

ales, fiindcă Virgil Panait nu ţine să provoace scandal, nu vânează ecou

mediatic, şi într-o vreme care flutură ca deviză ideologia divertismentului

şi consumerismul, el ne propune acest titlu poate cochetând cu

deriziunea care face modă şi atâtea victime…

Nu știu în ce măsură aduce în balanță și argumente valorice,

despre asta se poate discuta. Mai degrabă propune o rețetă care iată,

văd că e urmată de foarte mulți și față de care, o revistă precum Oglinda

literară- constat că număr de număr ia atitudine-, în sensul că la acele

„bip-uri„ care sunt menționate la topul alcătuit de focșăneni, apar astfel

de eșantioane lirice cel puțin dubioase, ultima victimă, dacă nu mă înșel,

este Elena Vlădăreanu, pentru care sexul se zbate ca o „găină tăiată”.

Închei şi acest citat… Eu încerc totuşi să propun o discuţie în

contratimp, fiindcă, repet, cartea lui Virgil Panait nu este deloc ceea ce

aţi fi tentat să credeţi că e, şi dacă e să-l credem chiar pe poet, zice el

într-un loc, vrea să excite textul. Poate că aşa se şi întâmplă, poate că

vânează un iz comercial, fiindcă zice în altă parte: „poetul este un

comerciant şi se cam eschivează la impozitul pe metaforă şi practică

evaziunea sexuală”. Despre condiţia poetului pot spune foarte multe.

Virgil Panait ne şi oferă câteva piste interpretative, ar fi şi un posibil

parior, în sensul că goneşte după cai verzi pe pereţi, poate fi şi un urlet

de unică folosinţă şi iată, toate disperările şi falsităţile ca şi puseele de

197

luciditate, în această casă a poeziei pentru care moartea este tocmai

purificarea.

Repet, am găsit multe poeme memorabile aici, versuri reuşite şi

ca să fiu exact înţeles şi ca să încerc să vă conving că totuşi titlul este o

capcană, vreau să vă asigur că poetul îşi dezvăluie fondul romanţios,

sentimental, vorbeşte de iubirea templu, o chestie care se pare că nu

mai e pe gustul peisajului liric, mai degrabă închipuie un portret robot al

disperării şi poetul dependent de ruinuri, să fim atenţi la această

sintagmă, invocă obsesiv o doamnă brună care poate fi, fireşte, şi o

furtună, dar care mai degrabă adăposteşte exilul divin al minciunii, ca

să-l citez. Întâlnim aici versuri remarcabile, jocul măştilor, iubirea ca

toxică imaginaţie şi mai ales splendidu-i vers care defineşte tăcerea, un

poem scris cu cele mai frumoase cuvinte.

Ştefania Oproescu: –Despre Florin Paraschiv. El este o voce

autentică în eseistica românească şi

îndrăznesc cu toată spaima să spun că

şi nu numai, într-un timp în care condiţia

umană nu e mai adâncă, citez: „decât

fântâna timpului, un fond de tout, care

iată minunea, nu mai inspiră frisoane” .

Fără să se dezică de era informaţională

în care se afşă de voie, de nevoie,

autorul rămâne vieţuitor în galaxia lui

Gutemberg, de unde transmite spre

civilizaţia virtuală, cucerită de cultura

divertismentului. Citez: „Se conturează o simbioză periculoasă a

civilizaţiei şi culturii, într-o geometrie atitudinară, în care cetatea, forumul

civic, nu mai dirijează mentalul colectiv..” Ca să prezint cum se cuvine

cartea lui Florin Paraschiv, ar însemna că comit un nou eseu. Desigur,

n-am s-o fac.

Am să menţionez doar că o mare parte a eseurilor au fost

lecturate de autor în serile de cenaclu Duiliu Zamfirescu şi au fost

publicate în revista Oglinda literară şi Gazeta Vrânceană.

Părerile membrilor cenaclului prezenţi şi la această lansare îi sunt

cunoscute autorului, de aceea nu-mi rămâne decât să vă invit să fiţi

parteneri de lectură a acestor esenţe concentrate de autor în timpul său

de veghe. Nu vreau să închei fără să amintesc tristeţea autorului şi a

noastră deopotrivă. Aceea că Florin Paraschiv îşi vede cu greu scrierile

198

cuprinse în volum, aşa cum i se cade unei autentice valori. Se vede

treaba că în galaxia sa pătrund greu şi banul şi interesul.

***

……………………………………….

Gheorghe Andrei Neagu: –Următorul premiu pe care revista

Oglinda literară îşi permite să-l acorde, este premiul domnului Al. Florin

Ţene, de la Cluj. Dragă Florine, dă-mi voie să te pup, să-ţi dau un

tricolor, să i-l duci lui Funar. Aceasta este pentru tricolor şi acesta este

plicul.

Al. Florin Ţene: –Mulţumesc!

Gheorghe Andrei Neagu: –Un alt premiu pe care vrem să-l dăm

lui Constantin Ghiniţă, pentru volumul Nunta continuă.

Premiul pentru cea mai bună poezie publicată în revistă în anul

2003 se dă domnului Leo Butnaru. Din

diasporă acordăm următorul premiu

domnului Vasile Tărâţeanu.

Vasile Tărâţeanu: –Am numai o

mică observaţie. Nu din diasporă, pentru că

nu mă consider în diasporă.

Gheorghe Andrei Neagu: –Am fost

sprijiniţi în tot ceea ce am făcut în acest festival, trebuie să înmânez un

premiu, dar fără plic de data asta, Consiliului Judeţean Vrancea, şi o rog

pe d-na senator să-mi dea voie s-o pup.

Un premiu pentru domnul primar al municipiului Focşani, pentru

modul în care ne-a fost alături la acest festival.

Decebal Bacinschi: –Doamnelor, domnilor, în primul rând vreau

să mulţumesc pentru acest premiu, în al doilea rând vreau să vă

mulţumesc dvs., că în aceste zile de sărbătoare ale Focşaniului sunteţi

alături de noi. Ceea ce vă doresc, vă doresc sănătate, fericire şi să ştiţi

că suntem alături de dvs. Vă iubim. Mulţumesc frumos.

Gheorghe Andrei Neagu: –O altă instituţie care ne iubeşte este

Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural. Mie nu-mi dă nici un

premiu, aşa că nu ne premiem între noi. Trecem mai departe. Am zis că

e moral ca pe patronului firmei, domnul Ailincuţei să-l onorăm măcar cu

o diplomă, că nu-i dau și plic. Plicul l-a luat înainte, când mi-a luat banii

199

pe lucrări. Îl rog să vină. Iată, pentru televiziune, cum arată o diplomă,

îmi permit s-o deschid pe-a dumnealui… Îi mulţumim pentru tot ce face.

Pentru că a venit dl. Matei Romeo Pitulan, acum revin la premiile

revistei Oglinda literară, şi am să-i dau pentru sprijinirea culturii româno-

italiene. Te rog domnule, vino aproape de noi.

Matei Romeo Pitulan: –Voi fi

foarte scurt, vreau să vă spun, până

azi, eu prin soţie eram moldovean.

Soţia mea este născută, crescută la

Huşi. Naşa mea este, vă spun cu

sinceritate şi respect, academician

prof. Zoe Dumitrescu Buşulenga,

moldoveancă get-beget. De azi eu,

cu această diplomă, le pot spune

sincer, „Şi eu sunt moldovean.”

Gheorghe Andrei Neagu: –Un alt premiu… (George Muntean, te

rog să iei loc lângă noi). Un alt premiu pe care îl avem, şi avem

nenorocul să nu se afle azi aici, este pentru Magda Ursache.

Am să-i trimit prin poştă contravaloarea, sau îl rog pe Casian

Maria Spiridon să facă oficiile, căci ştiu că sunteţi prieteni.

Acestea au fost premiile revistei Oglinda literară. Trecem acum la

premiile Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu. În acest context avem,

adică să continuăm la Duiliu Zamfirescu, pentru poezia în manuscris

avem întâi nominalizările: Doru Braşoveanu pentru volumul Poezie fără

titlu. Se află în sală ? Marin Daniel pentru volumul Ora de vârf. Se află

în sală ?

Voce: –Este.

Gheorghe Andrei Neagu: –Şi este premiat Marin Daniel pentru

volumul Ora de vârf. Marin este student la Bucureşti, acum am aflat cum

arată. Mă bucur că eşti tânăr. Ia şi un pliculeţ, la studenţie prinde bine,

şi asta să nu uiţi că pentru ceea ce faci, premiul este din inima noastră.

Premiul pentru critică literară în manuscris, pot să vă spun că n-

am avut aici nominalizări, avem în schimb pe Ion Deaconescu premiat,

profesorul doctor la Universitatea de stat de la Craiova, pentru volumul

de poezii româno-macedonene. Domnule profesor, dragă scriitor şi

poet, ai primit adineauri premiul acordat de Europa. Unde ? În castelul

unde s-a filmat Ghepardul. Te rog să ne spui câteva cuvinte şi după

aceea îţi dau banii, să-i meriţi.

200

Ion Deaconescu: –Chiar atunci

când primeam premiul european încer-

cam să iau legătura cu domnul profesor

doctor George Muntean care a zis că

poeţii, scriitorii în general, sunt săraci.

Dimpotrivă, sunt cei mai bogaţi

oameni ai universului. De ce ? pentru că

ei sunt proprietarii limbii române şi prin tot

ceea ce fac, sufletul cititorilor tresare de

emoţie. Sunt nişte oameni aleşi şi bogaţi,

nicidecum săraci. Vă mulţumesc!

Gheorghe Andrei Neagu: –Să-ţi pun un tricolor românesc, şi un

plic. Un alt premiu pe care îl dăm este pentru eseu în manuscris.

Manuscrisul care a primit sufragiile juriului se numeşte Lecturi sub

abajur şi-l dăm prof. dr. Constantin Miu din Medgidia. Doctore, zici mai

multe, că erai pregătit de ieri să zici, dar, na… A fost cum a fost. Te rog.

Constantin Miu: –Voi continua ideea antevorbitorului meu pentru

că, ieri s-a subliniat condiţia scriitorului în România şi în general, aş vrea

să vă reamintesc vorbele Sfântului Apostol Pavel care spunea, şi sunt

perfect valabile scriitorului român: „Suntem săraci, dar dăm altora

bogăție” .

Aş vrea să cred că dăm acestei sărbători de cuget şi simţire

românească atâta bogăție încât nu se va mai vărsa nicio lacrimă. Şi

pentru că s-au citit o seamă de poezii aş vrea să vă citesc două strofe

dintr-o poezie de mea… Mă mai ocup şi cu…

Gheorghe Andrei Neagu:

–Nu ştiam…

Constantin Miu: –

Toţi se roagă doar la tine

Mai peltic, ceva mai bine.

Eu nu ştiu a mă ruga

Lacrimă e ruga mea

Dă-le Doamne tot ce vor

Dacă ruga le e fierbinte

Mie dă-mi până nu mor

Lacrima să ia aminte.

Gheorghe Andrei Neagu: –La proză în manuscris, avem chiar

multe volume venite, 28 de volume. Şi au fost nominalizaţi: Marian

201

Drumur, din Timișoara, Iorgu Gălăţeanu, din Bârlad şi Tatiana Dragomir

din Baia Mare. Câştigătoare este Tatiana Dragomir.

Gheorghe Andrei Neagu: –Tatiana, la tine premiul vine și cu

flori. Acesta este plicul. Medalie îți dăm oricum și ție, pentru că la Baia

Mare pulsează spirit românesc din belșug.

Cei nominalizați, Marian Drumur, este rugat să vină, chiar dacă

nu îi dau plic, totuşi îi dau un semn al preţuirii noastre pentru că a scrie

proză e greu. Lucru zăbavnic şi cu trudă. Te rog, Marian, vino lângă noi.

Vrei să spui ceva ?

Marian Drumur: –Vreau să spun că

participarea la acest concurs a fost pentru a mă

asocia într-un fel Ţării Vrancei şi lui Duiliu

Zamfirescu.

Tot aşa m-aş fi înscris şi la olimpiadă sau

altceva care ar fi fost. Mă bucur că am fost alături de

cei de aici şi o să revin ori de câte o să pot.

Gheorghe Andrei Neagu: –Pe Iorgu

Gălăţeanu îl rog să vină alături de noi. Ne-a trimis

un manuscris greu, abia l-am ridicat de la poştă, cred că are 700 de

pagini. Te pup, Iorgule.

Iorgu Gălăţeanu: –Pot să citesc o poezie?

Gheorghe Andrei Neagu: –Te rog! Vedeţi, dacă nu iau premiu,

au mai mult curaj, cei premiaţi sunt mai sufocaţi de emoţie…

Iorgu Gălăţeanu: –Din volumul Voci din manuscris, editat de

Junimea.

Corul gândurilor

S-ar putea să descoperi pata roşie

de cruzimi

Cu fericire sau nemurire

Când gândurile adunate-n cor

Îngaimă enigme prin voci suferinde.

Suflete prinse în tortura dintre ciocan şi nicovală

Precum n-am crezut că mă împroşti cu venin

Ori de câte ori ţie mă-nchin.

Sau

Ţi-o fi dor de casa ta

202

Cu pridvorul tatii

Şi cămin din cel al mamei

Născător de cheag în sânge.

Sau

Aduc snopul de idei

Să vă fericească vremea

Să uitaţi păcatele

Şi să vă iubiţi fratele.

Sau

Stau singur cuc

Şi ce dacă

N-am unde să mă duc…

Gheorghe Andrei Neagu: –Am acum plăcerea să vin la capitolul

Proză publicată în volum . Este un capitol care sper că va face plăcere,

pentru că au fost nominalizaţi: Anatolie Paniş, pentru volumul Lagărul e

viaţa noastră, de la Snagov. Este în

sală ?

Sala: –Este, este.

Gheorghe Andrei Neagu: –

Cătălin Boacnă, pentru volumul

Bişniţarii de metafore, tot la editura

Zedax, Corneliu Ifrim pentru volumul

Răstignit pe semilună, la editura Ex

libris, care este şi directorul Monito-

rului de la Brăila. Este în sală ?

Sala: –Este.

Gheorghe Andrei Neagu: –…Şi Gilbert Dancu, pentru volumul

Eu contez, la editura Focus. Pentru această secțiune, premiul l-a primit

Anatolie Paniş pentru volumul Lagărul e viaţa

noastră. Acesta e plicul, tricolorul şi pupătura de

rigoare. Şi vă doresc volume din ce în ce mai bune.

Anatolie Paniş: –Am fost la o sărbătorire a

unei cărţi publicate de poetul şi prozatorul Ion

Lascu. Romanul se numea Beneficii. Profit de

acest prilej pentru a mă întâlni cu scriitorii care au

venit aici de dincolo de râul blestemat. Luând

cuvântul în apărarea lui Ion Lascu am spus

următoarele cuvinte: Voronin a plecat la

203

Washington cu săru-mâna să înscrie Republica Moldova în ţările NATO

şi în Uniunea Europeană. Propunerea mea a fost - şi a fost foarte

aplaudată - a fost ca Voronin să se unească dracului cu România şi nu

mai e nevoie de mila lui Bush. Mulţumesc!

Gheorghe Andrei Neagu: –Am un al doilea premiu, mai ciudat,

pentru volumul Bişniţarii de metafore, al lui Cătălin Boacnă, de debut. L-

am întrebat: Ce vrei, banii sau volumul? Şi a zis: Volumul. Mai rar să

vezi un tânăr care să se exprime atât de reușit.(aplauze)

Au mai fost nominalizaţi: Daniel Dragomirescu, Nimic nou după

cortina de fier, de la editura Junimea. Este ?

Sala: –Daaa!.

Gheorghe Andrei Neagu: –Te rog să vii să-ţi iei diploma. Vrei să

vorbeşti ?

Daniel Dragomirescu: –Da. Vreau să mulţumesc în primul rând

organizatorilor şi deşi este vorba de un premiu simbolic, eu îl dedic

totuşi memoriei patronului spiritual al acestei frumoase manifestări,

scriitorului Duiliu Zamfirescu.

(aplauze)

Gheorghe Andrei Neagu: –Daţi-mi voie să-l felicit pe Corneliu

Ifrim, celălalt mare nominalizat, el este primul, am zis, dacă nu era

Paniş, el putea să ia premiul. Dar a avut această neşansă. Te rog să vii

dragă Corneliu Ifrim să ne onorezi cu prezenţa ta şi cu câteva vorbe.

Corneliu Ifrim: –Mă simt extrem de

onorat pentru această nominalizare. Este

primul concurs la care particip, deşi vârsta

mea… Două vorbe vreau să spun: dacă a

câştigat Anatolie Paniş sunt fericit pentru

că este un scriitor deosebit, deşi acum îl

văd prima dată. Felicitări, domnule !

(aplauze)

Al doilea lucru la fel de minunat este

emoţia mea sinceră, poate pentru că mă

aflu la doi paşi de doamna academician Zoe Dumitrescu Buşulenga, şi

am să vă explic de ce. Dacă aş spune că este cea mai extraordinară

profesoară în Eminescu, acceptaţi cu decenţă această definire pentru

cea mai frumoasă cronică literară care s-a scris vreodată, cea mai

minunată care a depăşit toate speranţele eminescologilor este scrisă de

204

doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga. Acum după mai bine de un

deceniu, vă mulţumim.

(aplauze)

Gheorghe Andrei Neagu: –Acum trebuie să anunţ un premiu,

premiul Opera Omnia, la care a fost premiat Gheorghe Grigurcu şi care

n-a putut să vină. O să-i parvină premiul şi toate celelalte prin mijloacele

de care dispunem.

Avem un premiu de excelenţă care se acordă Carolinei Ilica. Cea

care ne-a dat curaj spărgând gheaţa astăzi. Carolina, plicul, ca să-ţi

înflorească existența… Este directoarea unui festival internaţional fai-

mos. Te rog…

Carolina Ilica: –Vă mulţumesc foarte mult pentru premiul pe care

mi l-aţi acordat, dar vreau totuşi să

profit de această ocazie şi să salut

aici pe doamna Zoe Dumitrescu

Buşulenga. Îmi amintesc, la o

întâlnire de avansare în grad, când

după ce obţinusem premiul I la

concursul de debut în volum la

editura Eminescu, în ’73-’74, era şi

dumneaei la librăria din Arad unde

a fost lansată cartea mea, şi mi-aduc aminte de atunci că mi-a spus un

cuvânt de încurajare de care am ţinut seama la fiecare din cărţile mele.

Îi mulţumesc din toată inima, de asemenea vreau să salut pe

poetul şi scriitorul Mimo Morina, cu care m-am întâlnit de vreo 3-4 ori,

când ne-am intersectat la anumite întâlniri internaţionale. Ce-aş vrea să

vă mai spun ? Poate că ar trebui să mă prezint: sunt autoarea a 13

volume de poezie, cărţile mele au fost traduse în 8 ţări până acum, am

luat vreo 14 premii naţionale şi internaţionale, am tradus foarte mult din

poezia mondială, de la poezia Egiptului antic, până la poeţi

contemporani. Asta a fost despre mine, şi v-aş mai spune că de obicei,

critica literară scrie despre mine că scriu poezie de dragoste, daţi-mi

voie să vă spun şi ceva de dragoste. Am o carte care se numeşte

Poemul scurt al lungii mele vieţi, apărut în urmă cu doi ani de zile, este

dragoste în 10 limbi şi cuprinde 13 poeme duble de dragoste. Am

încercat în poezia noastră, şi nu numai, să introduc această formulă de

poem dublu. Adică două poeme care se înrudesc între ele, şi care

205

înseamnă mai mult împreună decât separat. O să vă daţi seama poate,

imediat.

Căpiţe

Căpiţe, sâni sălbatici; de mătasă

și de mireasmă. Dezgoliți se lasă

Fără ruşine; greii şi depărtaţi;

De nimeni mângâiaţi ori sărutaţi.

Din altă lume, pură şi augustă,

Ca la un piept de doică păcătoasă,

Vin stele mici de tot: miros şi gustă.

Gheorghe Andrei Neagu: –Vă daţi seama ce fericit e Dumitru M.

Ion! Premiul de excelenţă pentru întreaga activitate culturală se acordă

monstrului sacru al poeziei, Cezar Ivănescu.

Cezar Ivănescu: –Sacru înţeleg, dar de ce monstru ?

Gheorghe Andrei Neagu: –Tot voi poeţii aţi născocit asemenea

sintagmă. Ca la Hollywood. De ieri m-ai ameninţat cu speech. Ia să

vedem…

Cezar Ivănescu: –Să vă ţin un speech sau să vă inventez un

speech ? Că sunt şi oficialităţi de faţă şi poate că o să zic, ştiu eu, texte

neconvenabile sau în orice caz, neconvenţionale.

Şi eu, ca şi d-na Carolina Ilica ţin să mulţumesc doamnei Zoe că

este cu noi aici, a făcut acest efort de a fi împreună cu noi, şi ca

totdeauna, de demult, de când îi citeam

cărţile şi până acum ne-a încălzit cu

prezenţa spirituală a domniei sale. Încă

o dată ne bucurăm că este alături de noi

şi trebuie să remarcăm că întotdeauna

prezenţa ei ca specialistă în Eminescu,

ca om de mare spiritualitate care a

încurajat şi această, dacă vreţi, linie

naţională în literatura română. Acum să

vă spun două-trei cuvinte neconven-

ţionale despre Focşani.

Gheorghe Andrei Neagu: –La microfon.

206

Cezar Ivănescu: –La microfon, bine. Eu nu prea am nevoie de

microfon, dar totuşi îl folosesc. În acest oraş, am evocat acest oraş,

după cum bine ştiţi, în cartea mea Timpul asasinilor.

Se referă la Focşanii anilor ’50, era o divizie rusească oprită în

acest oraş, eu eram elev, am recunoscut şi acum piaţa când veneam

acasă, stăteam pe strada Mare, recunosc şi acum Focşaniul, l-am

evocat în Timpul asasinilor la un mod foarte crunt şi pamfletar, dar

timpul mi-a dat dreptate. Am făcut o mică bandă de partizani români,

format din elevi de clasa a treia, a patra, în podul unei case, să luptăm

împotriva diviziei de tancuri sovietice. Mă rog, n-am luptat împotriva

diviziei, cei care aţi citit cartea ştiţi, am jefuit în schimb locuinţa unei

vivandiere rusoaice drept care părinţii noştri au fost amenințați cu

puşcăria politică şi a început un bâlci întreg. Am fost martirizaţi, bătuţi

până la sânge de părinţii noştri, pentru că încercam să ne împotrivim

ocupantului. În orice caz, eu am fost bătut cu un bici și atunci, și tot

înainte, cu succes pentru că vivandiera inventa zi de zi noi lucruri care i-

au dispărut în casă, încât maică-mea la un moment dat, ea nu era

vorbitoare de limbă română, era cu şcoala făcută în greacă şi albaneză,

a rostit şi ea aşa cum ştia în limba română un blestem, şi a spus să

ajungă poporul ăsta şi mai ales femeile lui să nu mai aibă nici chiloţi pe

ele.

Aşa au ajuns. Cum ştiţi rusoaicele, s-a îndeplinit blestemul,

pentru că vivandiera născocea, o basma, altfel de chiloţi, altfel de

batiste, altfel de furouri… mă rog... le-a jefuit pe mamele noastre de

toate desuurile. Mi-am amintit de acel Focşani aşa zis şi Rocambolesc

şi în câteva dialoguri cu un prieten al meu, care locuieşte aici în

Focşani, şi probabil c-o să-l martirizaţi şi pe el sau nu, Luca Piţu, sau în

orice caz, după moarte, o să faceţi nişte manifestări, precum lui Duiliu

Zamfirescu. ş.a., el nu e aici de faţă, sper, nu ? E doamna…

Cu Focşaniul ce mai am

în comun ? Aş fi avut foarte

mult în comun dacă nu era

sărăcia în care era România şi

cei trei muzicieni pe care i-am

convocat să mă însoţească la

Focşani ca să dau un

spectacol, pe care l-am dat şi

în anul 2002, după care toţi trei

207

au plecat în Occident să cânte pe dolari şi ca atare, nu m-au mai însoţit

la Focşani şi n-am putut da spectacolul cu pricina. Dar alţii l-au ascultat

cu alte ocazii, am făcut o casetă, o să fac şi un CD cu acest spectacol

pe care încerc de nişte ani buni să-l ţin pe scene româneşti şi doar în

anul 2000, anul Eminescu, aşa, cu un fel de largheţe, prietenul meu

Caramitru zice: ”Hai, fie, hai să ţii spectacolul acesta”. Ca şi cum

Eminescu era un autor interzis sau, mă rog, subversiv în continuare, în

anul 2000. Am ţinut, pentru că spectacolul se chema Doina, închinat lui

Eminescu şi în prima parte a spectacolului cântam şi Doina lui

Eminescu. Nu se cântă încă nicăieri oficial în România, ce să mai zic de

Focşani, că asta e situaţia.

L-am cunoscut şi pe prozatorul Gheorghe Neagu, un tip

constructiv, un scriitor şi un coleg de-al nostru de bază de azi înainte,

pentru că animă viaţa culturală de aici şi prin editură şi prin revistă şi

prin tot ceea ce face . Mă voi strădui şi eu ca editor şi directorul editurii

Junimea să mai preiau câteva din valorile vrâncene, nu pe toate, aţi

văzut, pe unii i-a preluat chiar patronul editurii, dar să se mai audă că

aici sunt scriitori importanţi români şi, ştiu eu, să apară nişte tineri de

mare valoare. Eu sunt onorat pentru revederea cu Focşanii, şi ca să

vedeţi ce fel de relaţie am cu oraşul acesta, este că anul trecut ne-am

revăzut cu aerul că ne-am despărţit de câteva zile sau de câteva ore

sau câteva săptămâni colegul meu de clasă primară care se chema

Pasan. După 50 de ani de absenţe, ne-am revăzut, ne-am pupat cu

mare plăcere. El mi-a spus că ţinea minte şi locul meu în bancă, în

clasă în clasa a IV-a primară. În orice caz, ne-am revăzut după 50 de

ani cu un aer foarte normal. E, vă daţi seama cam cu ce falii de-astea

temporale jonglăm de la o vreme. Nu mi-aş fi imaginat nici c-o să trăiesc

50 de ani. Da, ăsta-i Focşaniul! Închei mulţumindu-vă.

Gheorghe Andrei Neagu: –Mulţumim maestrului Cezar

Ivănescu. Daţi-mi voie să vă spun că nu numai el ne iubeşte ci şi că

Focşaniul îl iubeşte, şi din iubire pentru Focşani, cum a spus şi domnul

primar, îi dau voie domnului primar pentru un moment deosebit pe care

îl pregătim de ceva vreme, să vi-l dezvăluie după ce-l vom premia pe

directorul revistei Convorbiri literare, Casian Maria Spiridon, editor.

eseist, poet şi tot ce vreţi dvs. Îţi ofer această medalie. Și plicul …Ce ne

spui?

Casian Maria Spiridon: –O poezie:

208

Nu există

Nu există fiinţă mai

mincinoasă decât poetul

El când spune Te iubesc,

să nu-l crezi.

Deja în mintea lui rulează

alt vers

Mai important şi decât

această declaraţie solemnă

Cam stranie drept în gura

unui poet care cât de cât se respectă.

El nu trebuie niciodată crezut

Nu e în stare nici pe sine a se iubi

N-are încredere şi nădejde în visele sale

Le măcelăreşte, le trişează, le izgoneşte în poeme

Pentru a-i ieşi lui viaţa mai comodă şi adormită.

El se vrea şi deseori este un erou

Pentru alţii, pentru cei gata să-l creadă

El când urlă: mă doare sufletul

Nu-l credeţi, vă rog, minte de stinge, cu probe.

Sufletul l-a părăsit demult

E un soi pulverizat, e tot una cu iarba câmpului.

Dar nu uitaţi, el nu-şi ascunde niciodată demenţa…(aplauze)

Gheorghe Neagu: – Și acum premierea deosebită. Cer sprijinul

domnului primar.

Decebal Bacinschi: –Îmi revine deosebita onoare, ca primar al

municipiului Focşani, să acord o diplomă din partea Consiliului Local

Focşani, şi al Primăriei municipiului Focşani. Se conferă premiul excep-

ţional Opera Omnia doamnei academician Zoe Dumitrescu Buşulenga

pentru întreaga sa activitate în slujba literaturii şi culturii române.

Zoe Dumitrescu Buşulenga: –De obicei, când ţi se dă un

premiu pentru Opera Omnia, e şi bine e şi rău. Adică e un lucru

admirabil din partea celor care se gândesc la tine, e o oarecare tristeţe

pentru cel care-l primeşte, pentru că, în general, se consideră că e

vorba de o carieră încheiată, şi cum o să şi fie, evident, o viaţă aproape

de sfârşit. 83 de ani nu e decât o viaţă de patriarh.

209

Eu vreau să mulţumesc, întâi de toate Asociaţiei Duiliu

Zamfirescu, al cărei neobosit iniţiator şi susţinător este valorosul om de

cultură, scriitorul Gheorghe

Neagu pentru care mă și aflu

aici, Fără el nu veneam.

Mulțumesc Primăriei Focșani

care a patronat sărbătoarea

culturii naționale, şi nu numai a

culturii vrâncene. Nu prea se

mai întâmplă des astfel de

serbări cu caracter atât de

pertinent intelectual. Am stat

aici şi ieri şi azi şi am văzut şi am ascultat glasuri, tinere şi mai puţin

tinere. Ei bine, eu vă mulţumesc încă o dată şi mai cu seamă îi

mulţumesc acestui pământ de legendă al României, pământul

Vrâncioaiei, care cu această ocazie m-a adus înapoi la obârşie. Eu vă

mulţumesc.

Gheorghe Andrei Neagu: –Emoţionant moment şi încărcat de

atâta emoţie, daţi-mi voie s-o rog pe doamna senator Fevronia Stoica să

încheie cu cel mai important şi cel mai solemn moment pe care l-am

gândit noi, cel dedicat întregului… Mi-aţi spus să nu vă pomenesc.

Poftiţi doamna senator, pomeniţi ce vreţi dumneavoastră.

Fevronia Stoica: –Excelenţă, excelenţele voastre, dragi prieteni,

iată-ne la finalul unei mari sărbători şi, pentru că dl. Neagu a spus că

este ultimul moment de premiere, n-aş vrea să spun numele până când

nu v-aş spune că este vorba despre o persoană, despre un mare om

care a făcut pentru scriitorimea română

ceea ce nu prea fac românii pentru români.

Şi atunci probabil că de aceea

trebuie să mulţumim cu atâta pioşenie şi

trebuie să luăm exemplu, şi vreau să vă

spun că astăzi dimineaţă am vorbit cu

colegul meu parlamentar, domnul deputat

de Vrancea Ristea Priboi, care ar fi dorit să

fie astăzi aici, dar distanţa între Craiova şi

Focşani era destul de mare pentru două

ore să ajungă. În mod special, din partea domniei sale acord acest

premiu domnului Mimmo Morina cu toate mulţumirile şi cu rugămintea

210

de a fi în continuare alături de românii pe care a ştiut aşa de bine şi de

frumos să-i sprijine în toată activitatea şi în special fraţii noştri români

din diasporă. Mulţumim din suflet!

Gheorghe Andrei Neagu: –Prego, signore.

Mimmo Morina: –Je remercier tous les

poets qui sont ici……..

Gheorghe Andrei Neagu: –Vreau să vă

mai spun câteva vorbe despre dl. secretar

general al Organizaţiei Mondiale ale Poeţilor. A

fost nominalizat pentru premiul Nobel. În

Vrancea este pentru prima dată când un

aspirant veritabil la premiul Nobel ne onorează

cu prezenţa sa. De fapt, domnia sa este născut în Sicilia, vorbeşte mai

multe limbi, pentru că este şi principalul mentor al unei reviste Nouvele

literature, revistă în câteva limbi, şi vă daţi seama că avem pe de

departe un foarte şi important personaj al lumii culturale internaționale,

pentru că, timp de 30 de ani a dirijat destinele culturii în Parlamentul

European şi al Comunităţii Europene. Tot domnia sa este doctor

Honoris causa în vreo 4 academii, cetăţean de onoare din Hong Kong

până în insula Corfu, în oraşe importante şi tot domnia sa este un

protector al marelui Ducat de Luxemburg astăzi. Acolo se află, acolo şi-

a găsit liniştea creatoare şi cred că acolo așteaptă momentul pentru

care se pregăteşte, să primească premiul Nobel. Noi îi urăm ca acest

premiu care i s-a dat acum să îl bucure, pe lângă atâtea premii Şi

acestea fiind spuse, aceasta fiind personalitatea care ne-a onorat, vă

rog să-mi daţi voie să-i dau cuvântul.

Matei Romeo Pitulan: –Vă rog să mă scuzaţi, dl. Morina m-a

autorizat să vă spun ceva.

Probabil cu toţii aţi simţit emoţia din glasul domnului Morina

vorbind în franceză. Mi-a spus sincer, am fost blocat puţin, pentru că eu

sunt italian, sunt sicilian, şi voiam să mă adresez în limba mea italiană,

cuvintele calde pentru dvs. dar vă rog să-i înţelegeţi

emoţia. Vă mulţumesc!

Gheorghe Andrei Neagu: –Nu pot să nu

atenţionez participanţii înainte de a închide lucrările

că în sală se află profesorul universitar George

Muntean, marele eminescolog care se află alături de

Adela Popescu, cea căreia i-a apărut cartea în limba

211

japoneză, abia lansată şi pe care, din nefericire, nu ne-a putut-o pune la

dispoziţie s-o avem cu toţii, dar poate vom găsi altă ocazie să ne

cunoaştem mai bine.

Acum vă rog să mă scuzaţi, să mă iertaţi, dar pentru toate faptele

astea bune sau rele vreau să vă prezint pe cei din juriu, care au

păcătuit, sau au

mulţumit sau au

nemulţumit. Din juriu a

făcut parte Virgil Panait,

membru al Uniunii

Scriitorilor, prozatorii

Gabriel Funica, lângă el

e vinovată şi Mariana

Vârtosu şi Ștefania

Oproescu, iar preşedintele juriului, care ne-a încurajat, a fost directorul

Direcţiei de Cultură, domnul, profesor Gheorghe Vlăjie, pe care îl rog sa

se exprime…

Gheorghe Vlăjie: –Mulţumind domnului academician Mimmo

Morina pentru prezenţa domniei sale în mijlocul nostru, doamnei acad.

Zoe Dumitrescu Buşulenga, tuturor celor care aţi venit de la mică sau

mare distanţă pentru a fi împreună cu noi, în aceste două zile în cadrul

Zilelor Duiliu Zamfirescu, în cadrul Festivalului de Proză Duiliu

Zamfirescu, vă rog să-mi permiteţi să încheiem manifestarea noastră

din acest an, să vă invităm cu toată dragostea la ediţia următoare, în

aceeaşi perioadă a anului viitor .

Vă promitem că vom fi gazde

ospitaliere şi că manifestarea noastră sperăm

să aibă plusuri de consistenţă datorate şi

prezenţei invitaţilor, şi colocviilor Duiliu

Zamfirescu, dar şi unor proiecte editoriale

care vor întregi editarea operei complete a

marelui scriitor, editare care a început şi este

spre finalizare la editura Minerva, şi vrem să

continuăm împreună cu dl. prof. Ion Adam cel mai laborios exeget, în

momentul de faţă, al operei Duiliu Zamfirescu, editarea seriei operei

complete, ediţiei critice a operei complete a lui Duiliu Zamfirescu,

începută la editura Porto Franco.

212

Anchetele revistei HYPERION - 2008

Gellu Dorian: –Debutul unui

scriitor se petrece cu fiecare carte, cu

fiecare volum nou apărut, stârnind

aceeași emoție în cugetul lui ca la prima

lucrare lecturată de altcineva, sau de el

însuși în public.

La tine cum a fost?

Gheorghe Andrei Neagu: –Ce

bine ar fi dacă un scriitor ar conștientiza

care-i este destinul. În ceea ce mă

privește cred că a contat ca dimensiune

existenţială, cum îi spuneţi dumnea-

voastră, mai mult opţiunea. Iar acum când privesc în urmă îmi dau

seama că până și opţiunea a venit de undeva dintr-o dorinţă de

comunicare cu semenii. Asta era senzaţia! Dar cine știe dacă o senzaţie

poate fi calată perfect pe valenţele destinului.

De aceea, în viaţa mea, cred că dorinţa de a mă exprima a fost

motorul care m-a făcut să fiu atent la cei din jurul meu, dar mai ales să

încerc să mă exprim într-un limbaj care să-mi facă rostirea mai altfel

decât a celui de pe stradă. Când am devenit conștient că datul natural al

exprimării nu face două parale fără o cultură solidă, am început să

citesc sălbatic, să văd, să învăţ și să mă corectez în permanenţă. Au

trecut zeci de ani de când mă tot străduiesc să fiu scriitor bun și încă nu

știu ce-am reușit. Învăț în continuare și mă străduiesc să fac ceva.

Debutul unui scriitor se petrece cu fiecare carte, cu fiecare volum

nou apărut, stârnind aceeași emoţie în cugetul lui ca la prima scriere

lecturată de altcineva sau de el însuși în public. Cred că am debutat

banal, prin anul 1959, când la o serbare din satul meu natal Sofrocești,

am ieșit pe scenă și am recitat două strofe dintr-o poezie dedicată

mamei mele Verginia care lăcrima și se mândrea cu încropeala mea

poetică. Pentru sătenii care au conștientizat de ce era mândră mama

(majoritatea nu conștientizau) a fost mare mirare, iar învăţătorul Rugină,

mi-a dat să învăţ pe de rost Doina lui Coșbuc, ba chiar să joc și într-o

scenetă cu tema zbânţuielilor lui Creangă prin lanul de cânepă la furat

de cireșe. De atunci am tot ţinut-o langa cu poezia prin cenaclurile din

213

orașul Roman până când, la liceu, mi-a căzut în mână revista Ateneu

condusă de Radu Cârneci. Și i-am trimis un set de poezii. Mi-a publicat

doar una. Oare ăsta o fi fost debutul? M-am aruncat apoi în vâltoarea

vieţii culturale bucureștene, unde din provincialul nemţean ce eram, am

devenit ușor, ușor, un spirit combativ, ba chiar turbulent, al liniștitelor

cenacluri ce se purtau în lumea dâmboviţeană. Prima carte își are

originea tot în vremurile de desăvârșire a studiilor în București, când am

tot fost purtat pe drumuri de Marin Preda, pe atunci director la Cartea

Românească. Îmi aduc aminte și acum gestul maestrului Preda de a-mi

lua volumul de nuvele și a-l înmâna lui M. Ciobanu, apoi al unui alt

volum -tot de nuvele- lui Florin Mugur, dându-mi speranţe că voi avea

parte de-o lectură cinstită.

Până când Florin Mugur mi-a pus în faţă un referat al

colaboratorului extern Matei Vișniec, care după ce mă lăuda că scriu o

proză plină de suspans, asemuindu-mi lucrările cu scrierile lui

G.Simenon și Agatha Christie, conchidea nonșalant că nu sunt

publicabile.

Trecusem deja la elaborarea unui roman pe care l-am dus lui

Mircea Sântimbreanu, la editura Albatros. Mai corect și mai curajos

decât Preda, acesta mi-a spus: „Cum vrei mă, să publicăm un roman

despre Transfăgărășan în care soldaţii mor și-s batjocoriţi de ofiţerii

armatei Republicii Socialiste România. Dacă vrei, îl chem pe tizul tău

Alfred Neagu și te băgăm într-un volum colectiv”. Am acceptat. Și astfel

din romanul „Arme și lopeţi” de vreo 270 de pagini mi-a apărut nuvela

„Spinarea de piatră a Făgărașului” de vreo 80 de pagini, în volumul

„Zece prozatori români “scos de editura Albatros. Era, dacă nu mă

înșelă memoria, în anul 1978. Ce-i drept, spaţiul acordat nuvelei mele,

de fapt reportajului meu literar, cum bine a remarcat Nicolae Manolescu

felicitându-mă că am reînviat reportajul după un sfert de secol de

absenţă, reprezenta cam o treime din volum, ceilalţi nouă prozatori,

împărţindu-și alte vreo sută de pagini. Și acesta a fost un debut, după

care, dezamăgit de ducerea cu zăhărelul practicată de Marin Preda

până la moartea lui și de pierderea celor două manuscrise dispărute

odată cu el, m-am retras, fără a încerca să mai public mare lucru până

după 1989. Au fost poate cei mai frumoși ani când scriam în tăcere,

nopţi de-a rândul fără să mă mai gândesc la publicare. S-au adunat sute

de pagini de sertar.

214

Nu ascund faptul că în

1990 m-am dus cu același

volum „Arme și lopeţi” la

Editura Militară, unde un

colonel Răileanu mi-a zis:

„Cum să public un volum unde

ofiţerii armatei române sunt

beţivi și-și bat joc de soldaţii

români”. M-a umflat râsul și

mi-am amintit de vorbele lui

Sântimbreanu. În același an

poetul Chiric de la editura Porto-Franco mi-a propus să public „Templul

Iubirii”. Și acesta a fost un debut. Și tot un debut a fost și publicarea

volumului „Arme și lopeţi” în editura Zedax.

G.D.: –Care a fost gruparea literară care te-a marcat?

Gh.A.N.: –Succint, gruparea literară care m-a marcat a fost cea

desprinsă din cenaclul literar Relief românesc de la Casa de Cultură

Turturele din București, grupare ce s-a intitulat sec „π”, din cauză că

erau foarte mulţi studenţi la matematică. Am fost în compania lui

Cristian Tudor Popescu, Livu Ioan Stoiciu, Cristian Șișman, Constantin

Namora și a multor altor tineri care sătui de ”sicriele literare” cum le

spuneam noi lui Albu și celorlalţi de la Relief Românesc, am plecat in

corpore la Casa de Cultură al lui Nicolae Lagu de pe lângă Uzinele 23

August.

Aici am intrat în conflict cu Adrian Păunescu, care era la început

de formare a cenaclului și care a cerut să fim evacuaţi din sala de

spectacol, mai precis să fie evacuat doar colegul Mihai Grămescu,

pentru că îndrăznise să-i pună o întrebare incomodă. S-a crucit

maestrul Păunescu, când 30 de tineri s-au ridicat solidari cu Mihai, de a

crezut că se află în faţa unui complot și a trebuit să dăm cu subsemnatul

pentru acest gest dar și pentru versurile lui Cristian Șișman citite într-o

ședinţă de cenaclu anterior, unde zicea printre altele: „mă piș pe

documentele congresului al XIII-lea al PCR”. Dumnezeu să-l ierte că s-a

spânzurat în anii democraţiei, suferind de malnutriţie! Aș putea vorbi pe

sute de pagini despre aventurile literare pe care am fost silit să le trăiesc

de-a lungul existenţei mele, dar mă opresc aici.

215

N-am să trec cu vederea totuși

gestul lui Mircea Sântimbreanu, care,

deși avea fiica fugită în America, mi-a

întins o mână de ajutor. Și nici gestul

lui Nicolae Manolescu, care mi-a

criticat favorabil textul.

G.D.: –Care-i raportul dintre

scriitor și putere?

Gh.A.N.: –Raportul dintre scriitor și putere nu poate fi decât unul

singur: scriitorul să nu se lase învins de putere. Scriitorul trebuie să fie o

oglindă a conștiinţei neamului său.

Raportul dintre cetăţean și scriitor este cu totul altceva. Poţi să fii

un bun cetăţean, fără să fii scriitor. După cum poţi să fii un bun scriitor,

fără să fii un cetăţean onorabil. Ba aș putea zice că mulţi scriitori

păcătuiau fiind considerați beţivi, curvari, poate si din dorinţa lor de a trăi

experienţe personale, care să constituie modele pentru personajele

negative sau pozitive ce apar în opera lor, fără a deranja în vreun fel

pudibonderia socială, dornică să vadă in scriitor un fel de persoană

sacrosanctă. Grav este atunci când apar judecăţi asupra valorii scriiturii

sale, ținând cont mai mult de păcatele comportamentale decât de operă.

G.D.: –Cum vi se pare literatura la început de mileniu?

Gh.A.N.: –La frontiera mileniului trei, literatura română contem-

porană pare să o fi luat pe cărări ce constituiau tabu în anii din urmă. S-

au deschis larg porţile pornografiei, tezelor suicidare, a investigaţiilor

psihologice maligne, a tulburărilor de comportament etc.

Apetenţa autorilor contemporani pentru promovarea unor criterii

estetice de tip scabros, scatologic ascunde și frustrarea unor autori în

faţa unor Eminescu, Rebreanu, Sadoveanu, Preda etc. Și pentru că li se

par strugurii prea acri în-

cearcă să demoleze tot

ceea ce ar putea fi comparat

și ar fi rezultat în defavoarea

creaţiei contemporane. Par-

că nici nu mai iau seama la

judecata ce va să vină asu-

pra operei lor din partea

istoriei literare și, profitând

de faptul că până și critica

216

literară s-a virusat și a abandonat criteriile estetice pozitive, literatura

română contemporană crede că tot ce este pestilenţial este și de

calitate.

Din fericire, în ultima vreme au apărut semnele unor abandonări a

temelor vehiculate în cei cincisprezece, șaisprezece ani de democraţie,

ceea ce mă face să rămân încrezător în forţa și în imunitatea valorilor

consacrate de Galaxia Gutenberg. Calculatorul, oricât de inteligent va fi

conceput, tot va avea nevoie de spiritul creator uman pentru a ne face

să visăm frumos.

G.D.: –Există un timp al creației?

Gh.A.N.: –Da, există un timp anume pentru creaţie. Dar cine

poate să-l aibă, ce scriitor poate trăi astăzi de pe urma lucrărilor sale? Și

atunci trebuie să facă orice altceva pentru ca să se întrețină. De pildă

eu, pentru că am o revistă,

Oglinda Literară, am ales

soluţia publicării în foileton a

romanului „Un securist de

tranziţie”, pe care-l împlnesc

de la număr la număr, până

când voi epuiza economia

volumului. Am o nouă carte

încredinţate editurii Domino

din București, care se

numește „Războiul muștelor”

și pe care sper s-o văd tipărită anul acesta.

În rest alerg după bani pentru ca să-mi pot continua revista și

existenţa pe pământ, alerg după sponsori, pentru a mai scoate câte o

antologie interesantă, apelez la autorităţi pentru a le determina să mai

găzduiască câte un eveniment cultural la care să se mai adune scriitorii

să se mai uite unii la alţii, să vadă cine a mai dispărut, cine a mai scos

câte-o carte etc

217

Alt interviu acordat scriitoarei Angela Baciu - 2011

Angela Baciu:–D-le Ghe. Neagu,

tocmai v-aţi întors de la Mărăşeşti,

cum a fost şi ce aţi făcut acolo?

Gheorghe Andrei Neagu:– Ade-

vărat. M-am întors mai trist decât

altădată. Nu-i nicio bucurie să te duci în

spaţiile unde altădată erai braţ la braţ cu

prietenul Constantin Ghiniţă, care ne-a

ţinut în jurul lui cu o căldură sufletească

şi o simţire poetică rar întâlnită, iar acum

să nu mai fie. Mă aşteptam să te văd

alături de Sterian Vicol şi de ceilalţi poeţi dunăreni. Din nefericire

suntem tot mai mult sub vremi, iar vremurile ne lovesc tot mai mult şi tot

mai dur. Cred că şi vârsta noastră contribuie, la povara timpului ce ne

uneşte sau ne desparte de momentele când dorim să fim împreună. Am

fost împreună doar o mică parte dintre prietenii adevăraţi ai poetului.

Fostul primar Virgil Răileanu a reuşit să-şi convingă colegii din

actualul consiliu orăşenesc Mărăşeşti, că este bine ca poetului

Constantin Ghiniţă să i se ţină vie memoria, prin organizarea unui

festival care să-i poarte numele. De fapt, ai observat că iniţiativa a

început la Adjud, la insistenţele prietenului său Paul Spirescu,

considerat de mine cel mai important poet vrâncean. Era păcat ca

poetul Constantin Ghiniţă să nu fie comemorat în oraşul pentru care s-a

jertfit, cu adevărat, pentru cultură. Ca să fim sinceri, el asta a făcut toată

viaţa. S-a luptat pentru alţii şi, uneori, pentru poeziile sale. N-am să pot

uita cum ne îndemna să lăsăm de o parte zavistiile şi să fim prieteni. Mă

uitam la ceilalţi participanţi şi mă întrebam dacă îşi mai aduc aminte de

îndemnurile sale. De aceea am şi luat cuvântul, să le reamintesc tuturor

că separarea scriitorimii în diverse grupuri şi grupuleţe nu este benefică.

Trebuie să învăţăm să ne acceptăm unii pe alţii pentru valoarea scrisului

nostru. Din păcate, chiar şi la această comemorare, am avut parte de

cuvântători pensionari ce şi-au dorit să se facă remarcaţi, rostind

versuri, mai bine zis versificaţii de şcoală primară, făcute la adânci

bătrâneţi. M-a liniştit poetul şi eseistul Liviu Pendefunda, care a dat glas

unor versuri ce ne înfiorau, redescoperindu-ne condiţia umană a poeziei

218

române actuale. Cât priveşte partea mea de contribuţie, a fost

prezentarea unui volum colectiv, scos de Marian Ruscu, directorul

revistei Axioma, unor copii vrânceni de şcoala generală, care mustesc

de talent. I-am prezentat succint şi le-am pus şi pe autoare (sunt nişte

copii), să rostească măcar un poem sau un fragment din prozo-poemele

publicate de Marian Ruscu. Am ţinut să precizez că în Vrancea nu am

găsit sprijinul necesar. Vrâncenii nu ştiu să-şi sprijine copii talentaţi cu

adevărat. Am făcut aceste precizări şi pentru că în sală se aflau câţiva

oameni de afaceri care au “arici” la pungă.

A.B.: –În acest an am reușit să ne întâlnim la Adjud, cât şi la

Galaţi (cu o lectură şi lansare în cadrul proiectului meu „Seri de

poezie pe strada Bălcescu"). Cum vi se par aceste întâlniri între

scriitori?

Gh.A.N.: –Aşa cum mă ştii, nu pot să-ţi ascund faptul că

întâlnirile dintre scriitori se fac tot mai mult pe grupe de interese, ca să

nu le spun găşti. Când am fost la Adjud, la Festivalul Botta am avut

bunul simţ să nu pun organizatorii la cheltuială de cazare ș.c.l., așa cum

mi-au făcut unii confrați focșăneni.

M-am bucurat doar că am putut să ne vedem cu scriitori din alte

zări şi am fost fericit că mi-au acordat atenţie. După cum ştii, eu nu sunt

pretenţios. Am fost la Geoagiu, în juriul primei ediţii a Festivalului Ion

Budai-Deleanu şi m-am cutremurat când am văzut că nu cunoşteam pe

nimeni, descoperind cu uimire, că unul dintre poeţi fusese director la

Fabrica de Tricotaje din Panciu. L-am şi publicat în numărul trecut, în

Oglinda Literară. De aceea, cred că întâlnirile cu scriitorii trebuie să fie

la înălţimea pungii de care dispun organizatorii. Şi apoi, dacă vorbim de

219

scriitori, să vină domnule numai scriitori ! Să mă ierte unii aşa zişi

scriitori, care nu prea au ce căuta pe acolo dar sunt nelipsiţi de la

majoritatea manifestărilor. Am început să nu mai avem loc de ei! Îi văd

cum îşi fac cărţi de vizită, unde în loc de pensionar, cel mai adesea din

armată sau poliţie, îşi permit să treacă scriitor. Unde mai pui, că sunt

filmaţi de, televiziunile locale alături de adevăraţii scriitori, iar dacă mai

au şi tupeu, o să înceapă să se întrebe ei, ce căutăm noi pe acolo !

Spun asta, pentru că mi-e dor să stau de vorbă cu scriitori adevăraţi,

lipsiţi de ifose, cărora le mai funcţionează spiritul curat şi devotat breslei.

Uite că mă simt vinovat, faţă de tine ! Tu mi-ai organizat la Galaţi un

moment de lectură într-o librărie care şi-a oferit cu generozitate spațiul

necesar unei astfel de manifestări. Din nefericire, în Vrancea nu avem

un aşa loc. Am vrut să organizăm în holul Direcţiei de Cultură, un spaţiu

dedicat cărţii, organizat cu editura Minerva din Bucureşti. Am înţeles că

iniţiativa pe care am propus-o celor două instituţii, a eşuat. Bănuiesc că,

nu s-a dorit să funcţioneze. Scriitorii trebuie să fie cât mai dispersaţi !

Cât mai divizaţi, cât mai atacaţi ! La sinagogă eram mai mulți.

Spun asta, pentru că am avut în Cenaclul Duiliu Zamfirescu,

oameni care scriau cu oarece talent, oameni de la care speram o

evoluţie bună. Si ce surpriză, credeţi că mi-au oferit ? Au ieşit în alte

mijloace de comunicare şi au început să ne atace indirect. Și n-am să

pot uita cum îmi racolau valorile ce răspunseseră apelului meu, pentru

alte publicaţii finanţate în mod misterios, numai ca să nu mai apară

Oglinda Literară, sau să-i despartă pe cei ce mi se alăturaseră. În urmă

cu zece ani eram în America iar colegii mei munceau pe tăcute în

organizarea Festivalului Duiliu Zamfirescu. Astăzi aflu că unii ce se

220

bucurau de festivaluri, nu-şi doresc să mă vadă la Festivalul de la

Odobeşti, unde preşedintele filialei USR Bacău a participat cu

seninătate, fără a le spune organizatorilor, că nu este un gest colegial.

De fapt, preşedintele nostru nu a venit nici la Mărăşeşti, ratând un

moment de graţie într-un spirit şi comuniune cu cel intrat în Uniunea

Scriitorilor cu puţin timp înainte de a pleca dintre noi. Ar fi fost un nou

prilej de aglutinare a scriitorilor învrăjbiţi doar de orgolii. Pentru că, ştii

că fac parte din conducerea acestei filiale, unde ştiu sigur că scriitorii

vrânceni nu m-au ales. Si cu toate astea, le-am făcut un sediu, unde am

putea să ne întâlnim fără patimi, fără ură, binecuvântaţi doar de

valoarea scriiturii noastre.

A.B.: –Ne apropiem de sfârşitul anului 2011, cum a fost acest

an?

Gh.A.N.: –Un an trist în prietenii, dar bogat în evenimente

editoriale. La insistenţa lui Valentin Muscă, am reeditat volumul

Aesopicae. Mai mult, volumul l-am lansat la Roman, unde Fundaţia

culturală Clepsidra, condusă de poetul paroh Cornel Paiu, mi-a

organizat o festivitate de lansare a unui volum de nuvele Războiul

muştelor.

La Războiul muştelor, romaşcanii

mi-au făcut o mare surpriză, invitându-mă

la Colegiul Naţional Roman Vodă, în

clădirea muzeu, unde a locuit Calistrat

Hogaş cât a fost director şi unde am găsit

rezervat un colţ cu lucrările mele. Dar cea

mai mare bucurie a fost că am inaugurat

în satul Brănişteni din comuna Trifeşti, în

calitatea mea de cetăţean de onoare al

acestei comunităţi, o şcoală nouă, cu

toate utilităţile la care visam când eram

de vârsta copiilor. Sper ca prezenţa mea

să-i fi ambiţionat pe şcolari, încât să-şi

dorească să devină oameni importanţi.

La Roman primarul Laurenţiu Dan Leoreanu a rămas profesor,

alături de Dan Dumitriu, care este fermentul ce contribuie la

desfăşurarea diverselor lansări de carte. Sau pentru că părintele Paiu a

reuşit să-şi aducă alături tinerii prelaţi ai Episcopiei Romanului, clădită

din vremea lui Ştefan cel Mare. Poate că, într-un oraş unde a trăit Otilia

221

Cazimir, Brunea-Fox, Cezar Petrescu, Garabet

Ibrăileanu, Sergiu Celibidache, Mihail Jora,

Haralamb Zincă, Max Blecher, nu se poate să

nu ai într-o lună cel puţin cinci-şase lansări de

carte de toată lauda. Si, ca un corolar al

activităţii mele, pot să spun, că mi-a apărut la

editura Tipo-Moldova, în colecţia Opera Omnia,

volumul de poezie Arşiţa din ploi, care are o

bună parte din volumul Lacrima Iubirii, apărută

la Rawex Com şi Nunta neagră, la editura

Valman, cu puţin timp înainte. Din păcate, n-am

putut participa cu aceste volume la Concursul

Filialei U.S.R.Bacău, unde există principiul conform căruia, cei care au

luat premiu, nu mai pot participa.

Un principiu păcătos care obligă juriul, nu numai să asculte de

îndemnul preşedintelui, dar să şi premieze volume mai slabe, decât cele

obligate să rămână în afara concursului. Este ciudat că abia acum, după

câţiva zeci de ani, am observat că poeziile române se pot aşeza unele

lângă altele, fără prea mari deosebiri de stil, de teme.

Sunt moderne şi atât ! Spun astea

pentru că deşi balada Nunta neagră a fost

salutată cu onestitate, sunt sigur că

făcătorilor de poezie modernă le-a

displăcut. Mă uit la actorii siliţi să citească

din poezia modernă, cum se căznesc

bieţii de ei s-o facă cât de cât aproape de

sufletul spectatorului. Uitaţi cât de

curgător şi frumos sună versurile lui

Nichita Stănescu, chiar şi a lui Mircea

Dinescu. Nu-i bună întrebarea asta a ta,

mă face să-mi dezvelesc sufletul prea

mult. Uite, de pildă era să uit că am

participat la Festivalul Avangarda XXI

organizat de poetul Victor Muntean la Bacău. Sau că am făcut parte din

juriul festivalului Marin Preda. Si că fac parte din organizaţia Milenium al

scriitorilor roşiereni, unde am fost onoraţi de Stan D.Cristea, o excelentă

gazdă, dar şi de Liviu Comşia. Am uitat să-ţi spun că primarul oraşului

Roman mi-a înmânat însemnele oraşului şi că m-a invitat la o conferinţă

222

susţinută de Dan Puric, fără să ştie că noi ne cunoşteam încă de pe

vremea când trăia Adrian Păunescu şi Grigore Vieru şi eram împreună

la Mizil. Pot spune, că anul a fost frumos pentru mine, dar era şi mai

frumos dacă şi vrâncenii ar fi trăit altfel şi în alt spirit literatura. Şi ca un

ultim eveniment, anul acesta va apărea Oglinda Literară nr. 120,

marcând un deceniu de apariţie neîntreruptă. De acum poate să se

întâmple orice ! Se prevăd semne sumbre la orizont. S-a îmbolnăvit

vicepreşedinte Consiliului judeţean Mircea Diaconu, iar banii, pe care

hotărâse să-mi dea pentru a mai acoperi din datoriile noastre, s-au dus

la fondurile rezervate referendumului. Mi-e teamă că la anul revista nu

va mai putea să apară.

A.B.: –Ce pregătiţi pentru 2012?

Gh.A.N.: –O bătălie ! O să mă lupt pentru editarea revistei

Oglinda Literară ! O să mă lupt pentru editarea volumului Un securist de

tranziţie. O să mă lupt cu masca pe figură-pentru că eu chiar respir

noaptea cu masca de oxigen pe figură - să prind noi dimineţi de care să

mă bucur că exist. O să mă lupt să conving autorităţile că este bine să

acorde culturii mai multă atenţie. O să mă lupt să dovedesc colegilor

scriitori că am numai gânduri bune şi că împărțirea pe tabere este mai

mult decât păguboasă.

A.B. –Este atât de plăcut când avem timp să putem sta de

vorbă despre amintiri, întâmplări, clipe frumoase, mai ţineţi minte

cam de când ne cunoaștem?

Gh.A.N.: –Eu pot să-mi amintesc despre tine că ai o inimă mare

şi că eşti o doamnă a poeziei române cu mult sex-appeal. Să fi avut

cineva calităţile tale, era de mult în locul Anei Blandiana. Dar simt că

demnitatea pe care o ai şi o manifeşti, nu ţi-a permis decât să fii o bună

poetă şi scriitoare, râvnită de unii şi pizmuită de alţii. Nu mai ştiu de

când ne cunoaştem, dar felul în care ai ştiut să mă preţuieşti ca om şi

scriitor, mă face să spun că ne cunoaştem dintotdeauna. Ce frumos ar fi

dacă toţi am şti să rămânem prieteni !

A.B. –Tema acestei cărţi este "prietenia literara", de aceea,

vă întreb, ce prietenii literare v-au legat, emoţionat, poate modelat

în cariera Dumneavoastră? (nume)

Gh.A.N.: –M-am bucurat mult de prietenia cu Cezar Ivănescu.

Vremurile când un scriitor de talia lui stătea la propriu pe baricadă au

apus de mult. Iar moartea lui m-a făcut să mă cutremur. N-am înţeles

nici până astăzi de ce Nicolae Manolescu nu s-a purtat cu demnitatea

223

funcţiei de preşedinte al scriitorilor faţă de trupul neînsufleţit al lui Cezar

Ivănescu. Mi-e dor şi astăzi de borseta lui ciudată şi de pardesiul maron

ce-i dădea o eleganţă şi o nobleţe aparte.

După cum mi-e dor şi de Ion Rotaru – a cărui Istorie a literaturii

române, este mai presus decât Istoria lui George Călinescu, fie şi pentru

că a cuprins literatura din diaspora românească sau din închisorile

comuniste sau literatura creştină. Când l-am vizitat, avea mâinile

bătătorite de munca fizică. Vă imaginaţi că un profesor universitar poate

avea o pensie care să nu-i ajungă nici măcar pentru a-şi cumpăra hrana

zilnică necesară unui septuagenar ?

Vă imaginaţi că profesorul universitar

Ion Rotaru făcea muncă de zidar ? Când

boala îl doborâse la pat şi când m-am dus

să-l văd împotriva recomandărilor rudelor

sale, profesorul s-a sculat din pat şi a

desfăcut în onoarea mea o sticlă imensă de

şampanie dăruită de conducerea Veritas

Panciu. Boala îl rodea. Era deja străveziu.

Zidarul vânjos care, cu numai câteva luni în

urmă venise la festivalul Duiliu Zamfirescu,

strângând cu mâinile sale mâna vreunei

poetese până când aceasta simţea durere,

era deja o amintire. Cu degetul mare lipsă, desfăcuse şampania,

ţinându-se drept în faţa mesei de lucru, pe care aşezase două cupe să

le ciocnim în semn de recunoştinţă pentru onoare şi prietenie. Mi-am

băut cupa, fără să-mi pese dacă vreun echipaj de poliţie avea să mă

pună să suflu în fiolă sau nu ! A fost poate ultima cupă oferită de

profesorul Ion Rotaru.

Sau cum să-l uit pe Valeriu Rusu,

profesor universitar emerit la Universitatea

Aix-en-Provence, care m-a onorat până în

ultima clipă a vieţii sale, invitându-mă la

Vălenii de Munte, la cursurile Universităţii

Populare să ţinut discurs şi la care n-am mai

putut participa pentru că s-a transformat în

altceva. Adică a venit Băsescu şi cursurile s-

au transformat într-un fel de instruire a

directorilor Direcţiilor de cultură din toată ţara.

224

Bineînţeles că bietul profesor m-a întors din drum cu glas îndurerat,

după care i-a venit rău. S-a urcat de urgenţă în avion cu gândul să

ajungă în Franţa să se trateze. N-a avut noroc. Avionul avea escală la

Budapesta, unde s-a internat de urgenţă, întrerupându-şi zborul şi a

murit ! Ți-am dat exemplul a trei titani, pe care i-am cunoscut,

organizând festivalul Duiliu Zamfirescu. Şi-ţi mai dau exemplul doamnei

academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care a făcut ultima ieşire din

sihăstria ei din respect pentru mine şi Oglinda literară, după care să

dispară pentru totdeauna.

Aceştia sunt oamenii mari pe care i-am cunoscut, iubit şi

respectat şi care mi-au dăruit la rându-le preţuirea lor, pe care n-am să

pot să-i uit vreodată. Că atunci când vrâncenii mă pizmuiau, ei mă

înnobilau cu tot ceea ce ţinea de măreţia spiritului lor. Ce poate fi mai

frumos şi în egală măsură mai dureros. Am reuşit să rezist peste toate

aceste dureroase întâmplări şi pentru că unii scriitori ca tine sau Liviu

Pendefunda sau Adrian Dinu Rachieru sau Theodor Codreanu au fost

alături de mine, făcându-mă să nu-mi fie atât de greu să rezist în

această lume, sfâşiată de orgolii.

A.B. –Aţi amintit de prietenii, hai să ne aducem aminte de

câteva întâmplări cu prieteni ce astăzi nu mai sunt, ce vă vin acum

în minte?

225

Gh.A.N.: –Păi să-mi aduc aminte numai de alegerea

preşedintelui Uniunii Scriitorilor, unde Cezar Ivănescu n-a ştiut să

negocieze cu Varujan, fiind trădat şi de moldovenii lui, în vreme ce

Manolescu a fost ales spunând pur şi simplu: « Nu vă promit nimic »

Sau să-mi aduc aminte de Sterian Vicol în clipele sale de graţie, când îşi

tipărea forma trupului cu braţele desfăcute, lăsând în zăpada pufoasă o

cruce sau să-mi aduc aminte de Mircea Sântimbreanu, care împreună

cu Fănuş Neagu veneau la fazaneria Răduleşti, unde un șmecheraș de

silvicultor ne dădea pui de găină pe post de fazan ? Doar mămăliga şi

mujdeiul erau autentice. Plus vinul.

Sau să-ţi spun cum stăteam cu Aura, Breban și Vosganian, la o

masă într-un colț din restaurantul hotelului Unirea, unde eu şi doamna

Ștefania Oproescu încer-

cam să salvăm groso-

lănia poeţilor locali Mitică

şi Ionică, fiindcă aceștia

îşi aduseseră la masă

fetele de pe centură să

se bucure pe gratis de

Salonul literar Dragos-

loveni și scriitorii nu mai

aveau locuri? Nu prea am amintiri plăcute ! Am trăit cam izolat, ca un

urs în bârlogul lui. Nu ştiu să mă îmbăt ! Nu-mi plac beţiile ! Nici

puşlamalele ! Or, din nefericire şi pe vremea comuniştilor, dar şi acum

se poartă spiritul de gaşcă ! Şi cine să mă primească pe mine în gaşcă?

Nu pot să tac, deşi mă străduiesc. Sunt un om lucid. Îmi fac datoria de

familist în nişte condiţii greu de mărturisit aici. Dragi îmi sunt colegii

care-mi sunt alături în proiecte comune. Rareori am lipsit în cei zece ani

de cenaclu de la vreo şedinţă ! Îi sunam la telefon şi când eram în SUA.

A.B. –Suntem în faţa unei ceşti de cafea şi privim prin

fereastra trecătorii, oamenii sunt grăbiţi, aproape că nu mai au

timp. Aveţi timp pentru cei dragi?

Gh.A.N.: –Nu prea. Sper să nu fiu prea acuzat.

A.B. –Dacă aţi putea să revedeţi un prieten drag şi să puteţi

să staţi de vorbă, pe cine aţi dori să revedeţi şi ce aţi vorbi?

226

Gh.A.N.: –Trei inşi

aş vrea să-i întâlnesc din

când în când, ba chiar

patru: Theodor Codreanu,

Adrian Dinu Rachieru, Ion

Rotaru şi Cezar Ivănescu,

Valeriu Rusu, sau Zoe

Dumitrescu-Buşulenga,

care deşi erau la mare

distanţă îi simţeam alături

de mine. Şi mai este

cineva: Matei Romeo Pitulan, Lucian Strochi, Corneliu Paiu, Victor

Munteanu, Florentin Popescu, Laurian Stănchescu, George Muntean…

Doamne, ce grupare literară am fi putut fi împreună !

A.B. –Cui ați dori să mulțumiți pentru ce aveţi astăzi?

Gh.A.N.: –Ca orice român parşiv, bineînţeles, Celui de Sus ! Dar

te asigur că fiecare nume din cele rostite astăzi, şi-a avut partea sa de

contribuţie.

A.B.-V-aţi fi dorit să faceţi ceva în viaţă şi nu aţi reuşit încă?

aveţi neîmpliniri?

Gh.A.N.: –Da ! Aş fi vrut să fiu în Bucureşti, să fac de acolo

reviste, cărţi, mi-aş fi dorit un Mecena. Mi-aş fi dorit un agent literar !

Doamne, ce inconştienţi suntem noi românii, mai ales scriitorii ! Nici nu

ştiţi ce s-ar fi putut realiza, dacă ar fi existat şi agenţi literari ! Le-am fi

dat miniştrilor culturii cu tifla !

A.B. –Pentru cei ce nu vă cunosc încă, cine sunteţi Dvs. d-le

Ghe. Neagu? Ce doriţi să ştie cititorul despre Dvs.?

Gh.A.N.: –Aş vrea să

cred că sunt un scriitor. Mi-e

cam jenă. Mai mult de

jumătate din scrierile mele

sunt de pe vremea

comuniştilor. Arareori am avut

timp să le corectez.

Când am văzut că atât

Papa Paul cât şi Papa

Benedetto apoi și Francesco mi-au acordat atenţia

lor, am început să cred că e ceva de capul meu. Cred că sunt singurul

227

scriitor român decorat de trei papi. Iar când Preşedinţia României mi-a

acordat şi titlul de cavaler pentru literatură…

Dar ce crezi că reprezintă asta, în Vrancea ?

Câţi crezi tu că au habar că în România există un

scriitor premiat de trei papi, care, pentru a nu muri

de foame face adeseori compromisuri?

Să ştie cititorul că l-am iubit întotdeauna şi l-

am respectat, şi de dragul de ajunge pe masa lui am

înghiţit în sec şi am răbdat cât nu vă puteţi imagina.

Dacă aveam şi eu măcar un salariu de bibliotecar şi

eram lăsat să scriu, aş fi fost poate mult mai prolific.

Am şi acum idei şi cărţi, dar n-am puterea

financiară să le pun pe masa cititorului. Practic, de vreo zece ani de

când scot revista Oglinda Literară, care înseamnă cam câte o carte de

două sute de pagini pe lună, nu prea mai am timp de cartea mea. Pe

vremea comuniştilor construiam societatea multilateral dezvoltată ca să

nu-mi ghiorăie maţele de foame şi pentru proză mă opream din avântul

siluitor din când în când, iar acum mă lupt de unul singur cu o revistă,

care nu ştiu cât o să mai reziste, într-un context atât de nefavorabil

culturii române.

A.B.-Citiţi-mi un poem (sau două) care vă plac foarte mult...

Gh.A.N.: –Vă citesc:

TATA

De când mă ştiu

Am vrut să semăn cu tata.

Mare, puternic, căpos

Plin de furtună-n priviri

Şi de arome plăcute în

palme.

De când mă ştiu

Am îmbătrânit

Aşteptând să vină cu mine

La o bere

La un şpriţ,

Pentru că nu m-a dus

Să-nvăţ ce este femeia

De-am ajuns bătrân

În patul nunţii mele.

De când mă ştiu

l-am aşteptat pe tata

să vină şi să-mi alunge

singurătatea

dar n-a avut niciodată timp

destul

pentru cel ce mai aşteaptă

încă

să-i vină rândul

să-i vină timpul

să i se aşeze în sfârşit

228

alături .

A.B. –Un cuvânt de încheiere, pentru cititori, pentru mine...

pentru mâine...

Gh.A.N.: –Probabil că m-am născut cu stigmatul muncii pe frunte.

Mă bucur că n-am fost lovit de «munca în zadar«. De aceea le spun

cititorilor că fără muncă nu ai nicio satisfacţie! Chiar şi în iubire trebuie

să dăruieşti ca să ţi se dăruiască! Încercaţi să vedeţi, ce parte a

sufletului meu v-o aduc în dar atunci când vă străduiţi să mă citiţi! Cât

pentru tine dragă Angela, nu pot decât să-ţi aduc în dar o poezie de

dragoste adevărată pe care o meriţi din plin, dar mă abţin, din respect

eşti tu ca o doamnă a literelor! Nu cred că ai uitat ce bucurie îţi poate

aduce o carte nouă, un poem nou ! Fie să ai parte întotdeauna de

asemenea bucurii ! Şi să nu te aştepţi vreodată că fraţii, era să zic

confraţii, dar ieşea o altă cacofonie, te vor preţui atâta cât meriţi. Am

început să învăţ să mă mulţumesc doar cu bucurii puţine ! Şi mă simt

mult mai bine. Îţi doresc sănătate multă pentru ca să te poţi bucura de

roadele muncii tale, pentru că ştiu cât de preţioasă este sănătatea la un

om. Pe curând !

229

Interviu cu actorul Sorin Francu la T.V. Diplomatic

Focșani, emisiunea Cadran Cultural

Sorin Francu: –Bună seara doam-

nelor, domnișoarelor, domnilor, bine ați venit

la Cadran Cultural. În emisiunea de astăzi

vom aduce în discuție un eveniment cultural

petrecut de curând în cadrul Zilelor muni-

cipiului Focşani, o manifestare culturală pres-

tigioasă care cred eu că a intrat deja în

tradiţie şi deja ecourile acestei manifestări se

aud departe în lume.

Este vorba de Festivalul internaţional

Duiliu Zamfirescu, un festival al scrisului la

care se află, fără să fac vreo exagerare când

spun, toată floarea scriitorimii româneşti din

ţară dar şi din diasporă. Am invitat alături de mine în această emisiune

preşedintele Asociaţiei culturale Duiliu Zamfirescu, scriitorul, publicistul

Gheorghe Neagu. Bine aţi venit !

Gheorghe Andrei Neagu: – Bună seara şi bine v-am găsit.

S.F.: –Alături de care vom încerca să pătrundem în această a

patra ediţie a festivalului să vedem cine a răspuns invitaţiei, ce a adus

nou această ediţie faţă de precedentele, şi în ce măsură acest festival

Duiliu Zamfirescu a reuşit să se impună în peisajul cultural naţional.

Gh.A.N.: –Faptul că ne-am impus pe plan naţional este un efort

care, deocamdată zicem noi, că n-ar trebui să se limiteze doar la

această ediţie şi poate la celelalte ediţii să fim cu adevărat un fel de

festival care să rivalizeze cu ce este mai bun, de exemplu cu Festivalul

de la Neptun. Anul acesta, spre deosebire de alţi ani am avut

reprezentantul Uniunii Scriitorilor care a venit personal să aducă un

mesaj, şi au fost premiaţi doi creatori din diasporă, să spunem. E mult

spus diasporă, pentru că e vorba de Republica Moldova. E vorba de

acad. Mihai Cimpoi, el este preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova

şi a luat premiul pentru contribuţii aduse la cunoaşterea operei lui Duiliu

Zamfirescu. A concurat ca orice om de creaţie, fără pretenţii de vedetă,

trimiţându-ne un volum în manuscris care s-a dovedit a fi cel mai bun

230

volum de eseu, din care vom relua şi în revista Oglinda literară o bună

parte. De asemenea anul acesta am reuşit să spargem gheața dincolo

de Carpaţi, adică Ardealul a fost mai prezent decât în alţi ani, am avut

creatori de la Târgu Jiu, am avut creatori de la Cluj, am avut scriitori din

Timişoara. E vorba de Adrian Dinu Rachieru care a venit şi chiar şi-a

lansat în numele unei edituri din Timişoara, cinci volume.

De asemenea a

fost prezent și pe

Petrică Birău ce ne-a

făcut un dar un portret

al lui Duiliu Zamfirescu.

Am avut plăcerea să

avem pe Ion Popescu

Brădiceni de la Petrila,

care a adus cu sine un

suflu nou, atât din mediul universitar cât şi din lumea condeierilor din

zonă. Spre deosebire de alţi ani, noi am încercat anul acesta să dăm o

notă polemică faţă de condiţia scriitorului. Nu ne-am referit numai la

opera lui Duiliu Zamfirescu sau Duilă cum i se spunea în epocă, pentru

că era şi el un polemist, mergând chiar până la a polemiza cu sabia şi

pistolul. Dar la noi nu s-au desfăşurat lucrurile așa, ci doar prin verva

prof.univ. Ion Rotaru, prin intervenţia lui Mihai Cimpoi, a lui Mircea Radu

Iacoban şi a neobositul Cezar Ivănescu.

S.F.: –Deci iată că şi această ediţie s-a bucurat de prezenţa unor

vedete ale scrisului în România. Cezar Ivănescu este un foarte bine

cunoscut poet şi un bon viveur prin excelenţă….

Gh.A.N.: –El este prin ceea ce face, un spirit viu al sufletului

creator românesc, mai mult, el ştie să aglutineze în jurul său cam tot ce

înseamnă valoare, şi spun asta şi pentru faptul că a reuşit, prin jurizarea

făcută asupra celor peste 80 de lucrări care au fost trimise la concurs,

împreună cu Vasile Andru şi cu Theodor Codreanu să pună la punct o

ierarhizare destul de obiectivă a celor care au sperat să obţină trofeul.

Alături de el a venit D.R.Popescu, deşi unii mi-au zis: “te-ai pus

să aduci de-acum tot CC-ul scriitorimii”. E o exagerare pe care n-o

împărtăşesc. Indiferent ce s-ar spune despre unul sau altul, dacă ar fi

trăit Marin Preda, cred că şi pe el l-ar fi băgat acum tot printre foşti în

catalogări care nu ţin de latura culturală. Nimeni nu poate contesta

231

creaţia în sine prin ceea ce uneori scriitorul este nevoit să facă în plan

social.

S.F.: –E un lucru îm-

bucurător, spun eu, că un

scriitor de talia lui Dumitru

Radu Popescu a fost extrem

de prezent în Vrancea, pen-

tru că anul trecut în mod

expres venirea domniei sale

la Focşani a însemnat şi o

aniversare, s-au împlinit 20

de ani de când i s-a montat

la Focşani o piesă impor-

tantă a domniei sale, Ca

frunza dudului din rai. S-au

împlinit 20 de ani de când la

Focşani a avut loc un coloc-

viu naţional pe teme de dramaturgie şi se completează cu venirea, cu

invitaţia pe care aţi lansat-o şi venirea la Focşani a lui Bogdan Ulmu, cel

care a regizat spectacolul acum 21 de ani…

Gh.A.N.: –O tragi pe turta ta…

S.F.: –Nu, eram în aceeaşi sferă, dar se leagă anumite lucruri.

Gh.A.N.: –Apropo de ce ai spus, aştept să văd o nouă premieră

în teatrul pe care îl conduci după o piesă de D.R.Popescu şi Bogdan

Ulmu, dacă tot…

S.F.: –Deja cu Bogdan Ulmu am antamat o colaborare anul viitor

în iarnă-primăvară, nu ştiu dacă o să fie neapărat un D.R.Popescu, dar

Bogdan Ulmu va reveni ca regizor la teatrul din Focşani.

Gh.A.N.: –Cert este un lucru, că piesele de teatru şi scenariile pe

care le-a făcut D.R.Popescu au marcat un punct de referinţă în ceea ce

înseamnă arta dramatică în România.

Şi cine neagă acest lucru, se neagă pe sine. Mai mult, eu rămân

uimit, mă uitam într-un fişier al scriitorilor publicat într-un din volumele

de după 1989, în care, din vreo cinci pagini de referinţe critice publicate

înainte de 89, are acum doar vreo 5-6 referinţe. La o intensitate de

creaţie de aproape un volum pe an. Ceea ce mi se pare deja că

aparţine răzbunării găştilor literare care există şi, din nefericire, îşi pun

232

amprenta asupra obiectivităţii când e vorba să evaluăm un scriitor sau

evaluăm o operă.

S.F.: –Până la urmă nu ştiu, dar cred că orişice ţine de artă, de

operă care se dă consumului public, până la urmă gradul de evaluare

tot publicul, marele public îl dă, pentru că din punct de vedere al

specialistului, valoarea unei lucrări de artă, că e ea un volum de proză

sau de poezie sau un tablou sau ştiu eu ce altă formă de exprimare

artistică, cred eu, că totuşi marele public, cel care consumă în mod

frecvent artă poate să

spună dacă un act artistic

este valoros sau mai puţin

valoros. Ciulei spunea că

nu există opere de valoare

sau opere fără valoare,

sunt lucrări importante şi

lucrări mai puţin impor-

tante. Aşa cred că e

valabil acest lucru în orice

domeniu artistic. Haideţi domnule Neagu să ne întoarcem la Duiliu

Zamfirescu, să mergem puţin în sala de conferinţe a Consiliului

Judeţean şi să urmărim câteva aspecte din prima zi a lucrărilor.

Gh.A.N.: –De acord.

(se reiau secvențe din intervențiile înregistrate de postul de

televiziune din festival)

………………………………………….

Mircea Diaconu: – Vreau în primul rând ca în numele

administraţiei să salut prezenţa dvs. aici, o prezenţă aş îndrăzni să spun

foarte numeroasă faţă de celelalte ediţii.

Aceasta înseamnă nu numai că există această creaţie literară

care se dezvoltă în continuare pe un plan superior la Focşani, dar

înseamnă că şi Asociaţia Duiliu Zamfirescu din Focşani a reuşit să fie

bine cunoscută, bine apreciată şi în acelaşi timp bine susţinută. Mă

bucur, vă mulţumesc pentru prezenţă şi vă aşteptăm în continuare la

astfel de acţiuni. Aş vrea totuşi două-trei lucruri să vă spun. Eu iau

precizarea domnului director Vlăjie cu sumele ca un afront, pentru că

mărimea sumelor nu este pe mărimea actului în care suntem noi

prezenţi acum. Acestea au fost posibilităţile şi eu vorbesc foarte sincer

pentru că fiecare ştie cam ce înseamnă, şi în acelaşi timp nu ştiu dacă

233

poate fi vorba vreodată de acoperirea efortului de creaţie. Nici vorbă,

nici vorbă. Dar asta fost situaţia, poate, poate, nu am obiceiul să mă

angajez, poate vom reuşi ca pe parcursul unui an de zile să reuşim şi să

asigurăm o sumă care într-adevăr să reprezinte acest act al creaţiei în

general şi acest act al creaţiei în Vrancea, şi în acelaşi timp să se poată

mulţumi şi această asociaţie

în care sunt oameni de suflet,

oameni foarte răzbătători,

foarte insistenţi şi singuri

niciodată n-o să poată să

realizeze ceva, mai ales că

suntem în oraşul Unirii şi

unde-i unul nu-i putere, când

sunt mai mulţi sigur că

puterea va creşte. Cred că este datoria noastră să reţinem acest aspect.

În mod sigur ceea ce dl. director Vlăjie a schiţat ca obiective, ele au mai

fost puse şi anul trecut şi în mod categoric fac parte din obiectivele

asociaţiei. Cred că n-ar fi rău dacă ne-am aşeza cu seriozitate în

perioada următoare, poate, dacă există asentimentul familiei, poate la

anul să reuşim să facem o deplasare la acel muzeu pe care dvs. l-aţi

menţionat. Eu cred că nu este greu, nu este imposibil şi nu trebuie să ne

gândim că acel conac va arăta ca, ştiu eu, clădirile care se construiesc

astăzi în România, ci este un spaţiu în care a trăit şi a creat o mare

personalitate a culturii române şi n-are importanţă dacă va fi sau nu va fi

adus la nu ştiu ce cote din punct de vedere arhitectural, dar important

este să se poată crea cadrul ca el să funcţioneze şi pe parcurs să fie

îmbunătăţit.

(se transmite un alt fragment de înregistrare)

……………………………

Matei Romeo Pitulan: – Vă mulţumesc întâi pentru invitaţie. Eu

sunt un simplu mesager de la nunţiul apostolic din Bucureşti, deci

Ambasada Sfântului Scaun.

Am primit un mesaj de la monsenior Andreata, care transmite o

scrisoare revistei Oglinda. În scrisoare scrie clar: „Vă mulţumesc din

inimă pentru articolele din revista Oglinda literară, voi păstra mereu o

călduroasă amintire, să ne legăm cu pace şi mântuire”. Monsenior Iberio

Andreata, este delegatul şi director general al Vaticanului. De ce a trimis

această scrisoare ? Pentru că Oglinda literară a publicat articole foarte

234

frumoase, pe urmă a fost o călătorie la Ierusalim organizată de Vatican

şi trebuie să vă anunţ că probabil ultima revistă apărută, Oglinda

literară, va acompania delegaţia preşedintelui Iliescu în septembrie,

unde Vaticanul va celebra pe Ştefan cel Mare. Cu această ocazie mi s-a

transmis de la nunţiul apostolic pentru dl. Neagu, deci din scrisoare, să-i

dăm din partea Vaticanului, Opera romana pelerinagi. Eu îi dau toate

însemnele. Dumnealui le va descifra, dacă nu le va descifra, i le voi

spune eu după, ca să nu vă plictisesc pe dvs. Eu v-aş întreba: încotro

revista Oglinda literară? Încotro Asociaţia Duiliu Zamfirescu ? Din

relatările factorilor de responsabilitate a Focşaniului am înţeles că totul

va fi foarte bine. Mulţumim încă o

dată domnului preşedinte Uricariu

pentru sprijinul pe care ni-l va

acorda. Știu că se află în Italia, în

Sicilia, şi probabil că vom avea

rezultate foarte bune. Vă mulţu-

mesc încă o dată şi urez oraşului

Focşani şi provinciei Vrancea,

cele mai bune realizări în pace şi

linişte. Vă mulţumesc.

S.F.: –Iată dragi prieteni, domnule Neagu, prima zi a lucrărilor v-a

adus şi o recunoaştere internaţională. Această distincţie oferită de

Vatican, ce a însemnat pentru dvs. şi cum veți privi în viitor această

relație cu Vaticanul ?

Gh.A.N.: –Sincer să fiu, ceea ce a propus scriitorul Pitulan mă

onorează, mă obligă, dar astea sunt spuse în general de complezenţă.

Adevărul este că trebuie să mă lupt să găsesc un sediu pentru Asociaţia

Duiliu Zamfirescu. Trebuie să mă lupt ca festivalul viitor să fie susţinut

material la nivelul la care merită personalitatea lui Duiliu Zamfirescu

pentru că anul acesta am început pentru prima dată să acordăm un

premiu pentru diplomaţie în cultură.

Am premiat ambasadorul României la Phenian şi sperăm ca în

fiecare an să putem face acest gest ca un fel de remember pentru

activitatea de diplomat al scriitorului Duiliu Zamfirescu, cel care a

reprezentat cu succes România în Italia multă vreme şi a cărui activitate

diplomatică a marcat chiar unele relaţii europene între România şi

lumea civilizată. Mai ales că, Duiliu Zamfirescu a reuşit să-şi impună cu

oarecare tărie şi fermitate nişte principii tuturor celorlalte ţări, ajutând

235

într-un fel momentelor ulteriore dezvoltării europene, care au adus în

final ca şi România să se afle în rândul lumii civilizate, aşa cum ne

dorim şi astăzi să intrăm în rândul Uniunii Europene.

Dacă aveam banii din vreme, aş fi putut cumpăra biletele de

avion pentru Paul Goma şi cred că ar fi venit. Am vorbit cu el la Paris. Ar

fi însemnat pentru România un mare gest cultural. Aş fi putut să-l aduc

pe Valeriu Rusu de la Sorbona, cel care a tradus pentru prima dată

Ţiganiada, dar n-am putut face acest lucru. Anul trecut când l-am invitat

pe Mimmo Morina, am plătit din banii mei biletele de avion, pentru că el

era, şi este secretarul general al Uniunii Mondiale al Poeţilor. I-am dat

premiul de la deputatul Priboi, pentru că se ştie că Duiliu Zamfirescu a

fost şi poet. Dar am rămas cu banii nerecuperaţi deși primarul Bacinski

îmi garantase recuperarea. Dar anul acesta nu am mai avut bani

personali, ca să îmi permit să-i invit. Sper ca la anul, având în vedere

promisiunile pe care le-au făcut autorităţile locale, să pot să invit mari

scriitori, de mare anvergură din literatura mondială. Avem scriitori

importanţi şi în America, avem scriitori importanţi şi în Anglia, avem

scriitori importanţi şi în alte colţuri ale lumii care merită să vină aici cum

zicea vicepreşedintele Consiliului Judeţean Mircea Diaconu, în oraşul

Unirii, să ne unim într-un spirit şi cuget pentru binele României.

S.F.: –Oricum, ceea ce consider că e un fapt benefic este că de

la an la an şi de la ediţie la ediţie implicarea autorităţilor locale s-a

evidenţiat, de la un an la celălalt şi cu siguranţă anul viitor, văzându-se

şi rezultatul acestor manifestări şi impactul pe care îl are această

manifestare în lumea culturală românească şi din afara graniţelor ţării,

implicarea şi susţinerea financiară să fie pe măsura valorii manifestării.

Gh.A.N.: –Să vă fie gura aurită.

236

S.F.: –V-aş întreba domnule Neagu ce a însemnat această a

patra ediţie a festivalului Duiliu Zamfirescu din punct de vedere editorial.

Gh.A.N.: –Din punct de vedere editorial am avut bucuria să

lansăm mai multe cărţi din afara judeţului decât din judeţ. Din judeţ am

putut să lansăm doar această casetă, care zic eu că simbolizează într-

un fel ceea ce înseamnă Duiliu Zamfirescu, cenaclul Duiliu Zamfirescu

şi lumea scriitorilor vrânceni.

Sunt 16 autori publicaţi într-o casetă, fiecare cărţulie din aceasta,

bibliofilă într-un fel, are 32 de pagini şi oferă posibilitatea să ne

prezentăm şi noi în faţa instanţei culturale cu ceea ce ne reprezintă. Am

publicat de asemenea un volum al lui Virgil Panait, Deposedare de timp,

în traducere franceză, de fapt e un volum bilingv. Acest poet vrâncean a

găsit un traducător de excepţie în persoana lui Ion Roşioru, care îi face

un serviciu nu numai lui, ci şi culturii vrâncene, oferindu-i cu multă

amiciţie – spun amiciţie pentru că nu i-a luat bani pe treaba aceasta,

unde o traducere, în general, e foarte scumpă – dar iată că pe prietenul

nostru Virgil Panait nu l-a costat de data aceasta prea mult. De

asemenea, mi-am permis, fiind anul lui Ştefan cel Mare, să scot şi eu în

reeditare, un roman Tarantula, un roman scos la împlinirea a 500 de ani

de la întemeierea oraşului Roman, e vorba de Roman Voievod și

perioada domniei lui, până la anul 1400, de care nu prea s-a ocupat

cineva. Şi am găsit de cuviinţă că trebuie s-o reeditez, mai ales că n-o

mai aveam şi mă duceam pe la prieteni de altădată şi îi rugam să-mi

dea şi mie un exemplar dacă mai aveau în bibliotecă. Iar realizarea

festivă este acest număr din Oglinda literară, pe care l-am scos dedicat

atât lui Ştefan cel Mare, cât şi festivalului nostru propriu-zis. Nume

237

importante ale culturii române, ca Petru Ursache, Radu Comănescu,

Emilian Marcu, Lucia Olaru Nenati, îi dedică pagini importante. Noi am

scos acest număr şi într-un moment foarte greu, ne-au murit trei

colaboratori într-o săptămână. Şi din nefericire, atât Aristide Butunoiu,

cât şi George Muntean şi Stelian Baboi, au plecat dintre noi acum trei

săptămâni. Am fost personal la înmormântarea lor, ne-a subţiat

contribuţia a trei personalităţi ale literaturii române pe care contam de

regulă în apariţia fiecărui număr. De asemenea editura Augusta din

Timişoara a venit cu un roman scos tot sub sceptrul lui Ștefan cel Mare.

E vorba de un jurnal imaginar făcut oarecum ca să reflecte epoca lui

Ștefan cel Mare. A concurat de fapt cu niște lucrări prezentate de Mihai

Cimpoi, şi mai ales cu Ion Mânăscurtă de la Chişinău, care ne-a făcut

surpriza de a veni cu un album Ştefan cel Mare pe care mi l-a dăruit şi

pe care îl apreciez foarte mult, o reuşită grafică de excepţie, cum puţine

albume am văzut în România.

Academicianul Mihai Cimpoi a venit de fapt cu trei lucrări dedicate

lui Ştefan cel Mare pentru că atât Asociaţia Duiliu Zamfirescu cât şi

Duiliu Zamfirescu însuşi, onora de fiecare dată memoria scriitorului. Şi

anul acesta, fiind anul lui Ştefan cel Mare am considerat necesar să fim

alături de spiritul românesc întru cinstirea marelui voievod. Cert este că

de la Timişoara la Chişinău, de la Bucureşti la Cluj, au fost circa 20 de

cărţi, 20 de titluri, prezentate în mare viteză, pentru că vă daţi seama că

atât se putea în cele 2-3 ore cât am rezervat prezentării acestor cărţi.

Se regăsesc, de fapt, toate volumele la Biblioteca Judeţeană Duiliu

Zamfirescu pentru că atât editorii cât şi autorii le-au donat, să stea la

dispoziţia cititorilor vrânceni.

S.F.: –A fost şi un spaţiu bine ales, zic eu, acolo la Biblioteca

pentru copii şi tineret, la biblioteca estivală…

Gh.A.N.: –Ne-a ajutat şi Cel de sus…

S.F.: –Cu vremea bună…

Gh.A.N.: –După care ştiu că am fost oaspeţii teatrului Mr. Gh.

Pastia unde am participat la un experiment teatral al unei trupe extrem

de tinere, în care chiar şi creatorii cu experiență, cum ar fi: Grigorescu,

Iacoban, D.R.Popescu, au putut să ia contact direct cu o modalitate

nouă de exprimare teatrală în viaţa de astăzi a teatrului românesc şi

unde? Exact la Focşani. Atât D.R.Popescu cât şi Iacoban s-au arătat

încântaţi de modalitatea de abordare, nu mai vorbesc de Bogdan Ulmu,

238

de care din câte ştiu eu te leagă amintiri plăcute, au gustat din plin şi

acest moment pe care l-am pregătit oarecum inedit faţă de celelalte e

(se redau alte fragmente înregistrate la festival)

…………………………………………………….

Leo Butnaru: – E nevoie de a reveni

la ceea ce am învăţat noi din marii europeni.

Mai tinerii colegi vorbesc despre ei înşişi, mi

se pare, nu-l descoperă pe un Jimenes, pe

un Montale, pe un Quasimoto şi aşa mai

departe. Iar la Hlebnikov este o bornă de

referinţă în modernismul mondial, nu numai

rusesc. Plus faptul că a introdus modernismul

în literatura rusă, care şi până acum e foarte

conservatoare.

Puţini poeţi ruşi sunt atât de dezinvolţi

ca poeţii europeni, inclusiv ca poeţi români.

Noi românii suntem uneori foarte setaţi în a respecta buchea gramatică

sintactică. Noi trebuie să fim mult mai dezinvolţi pentru că şi limba

noastră ne permite, dar nu a juca ieftin creator, de a face un ludic de

stradă. Ne permite a umbla la substraturile adânci şi aici, în măsura în

care a fost românizat şi el, e foarte dificil, este unul din cei mai dificili

poeţi din lume cred eu şi mă gândesc la Ion Barbu, numai că Ion Barbu

merge pe metaforă, merge chiar pe structuri lingvistice mai speciale…

Adrian Dinu Rachieru: – E vorba de d-na Constanţa Marcu,

poetă de altminteri, care astăzi se încumetă să treacă proba romanului

şi care cu un gest curajos atacă un subiect delicat. E vorba de o carte

dedicată Mariei de Mangop, una din nevestele voievodului. Cartea se

cheamă Acoperământul şi îşi propune regim ficţional pentru că e vorba,

vă avertizez de un jurnal închipuit cât se poate de temerar, cu

consecinţe pe care poate le bănuiţi, dar autoarea le va suporta cu

stoicism, nu mă îndoiesc. Deci soarta Mariei de Mangop văzută însă

dintr-o perspectivă nu neapărat feministă sau din partea celui de-al

doilea sex, e vorba până la urmă de condiţia femeii dintotdeauna, care

suportă singurătatea în preajma unui mare domnitor care ajunge într-o

perioadă de cinci ani nevastă de voievod într-o ţară mică, cum a fost

Ţara Moldovei, dar care pune în discuţie condiţia tocmai femeii atunci şi

acum. Fiindcă dincolo de epoci nişte probleme rămân şi purtându-şi

coroana tristeţii. Cântărind la întrebările vieţii, Maria de Mangop în

239

ipostaza izvodită de d-na Constanţa Marcu încearcă să răspundă din

contemporaneitate unor probleme care presupunem că au măcinat-o.

Acad. Mihai Cimpoi: – Festivalul nostru Duiliu Zamfirescu se

intersectează cu anul Ştefan cel Mare şi Sfânt, decretat şi declarat şi de

UNESCO. În acest sens vreau

să vă spun un amănunt, fiindcă

această decizie a fost luată cu

greu, în special la insistenţa

Comisiei naţionale pentru

UNESCO republicii Moldova

care este condusă de cunos-

cutul compozitor Constantin

Rusnac. Colegul Ioan Mână-

scurtă care a venit ceva mai

înainte cu colegul Leo Butnaru desfășoară activitate editorială chiar în

acest sediu, şi acolo, în ciuda atitudinii Ucrainei, decizia a fost luată

totuşi.

Ucraina era împotrivă şi era categoric împotrivă, biserica

ucraineană nu s-a prezentat nici la Putna, în schimb patriarhul Poloniei,

prea fericitul Sava a venit şi a recunoscut că Ştefan cel Mare e singurul

care a putut salva creştinii. Şi în cadrul acestui an şi la Chişinău apar

foarte multe cărţi. Câteva dintre ele îmi îngăduiţi să le prezint: este un

număr special al revistei Limba română, consacrat integral lui Ştefan cel

Mare, numărul începe cu cunoscutul imn a lui Ion Alexandru, Ştefan cel

Mare. Alte două cărţi, o reeditare a unui poem al regretatului Liviu

Damian, foarte multă lume l-a cunoscut, l-am reeditat fără croşetele

impuse de cenzură, fără strofele pe

care le-a adăugat la insistenţa celor

de la Comitetul Central, despre

prietenia cu Rusia, despre lupta de

clasă şi celelalte, şi o carte a scrii-

torului Vlad Zbârciog, Ştefan cel

Mare şi Sfânt voievodul românilor, în

care vorbeşte de contribuţia pe care

a adus-o Ştefan cel Mare nu numai

la arta arhitecturală bisericească, ştiţi că el a îmbinat foarte inspirat stilul

bizantin cu cel gotic. Și o carte a prof. Victor Crăciun, Eminescu, Ştefan

240

cel Mare şi Putna. E vorba de o cronică a serbărilor de la Putna iniţiate

de Mihai Eminescu şi Ion Slavici şi de România Jună la 1871, pe urmă

continuate de Nicolae Iorga la 1904 şi au avut loc şi alte manifestări.

Cartea a apărut la Bucureşti şi se reeditează şi la Chişinău…

S.F.: –Aşadar o mulţime de cărţi importante marcând cele două

evenimente prin care am trecut anul acesta, sărbătorirea a 500 de ani

de la moartea şi Ştefan cel Mare şi Sfânt şi bineînţeles Zilele Duiliu

Zamfirescu. A fost o zi plină…

Gh.A.N.: –Foarte plină.

S.F.: –…unde s-a luat la cunoştinţă despre tot ceea ce a apărut

proaspăt în tipografie, şi haideţi domnule Neagu să ne referim şi la

momentul culminant al manifestării din acest an, festivitatea de

premiere. Ce s-a întâmplat acolo ?

Gh.A.N.: –Festivitatea de premiere a avut o anvergură deosebită

în sensul că s-au dat vreo 40 de premii. Faptul că de la Consiliul

Judeţean ne-au asigurat cea mai mare parte a premiilor, ne-am putut

permite să-i răsplătim într-un fel pe colaboratorii propriu-zişi la revistă,

chiar marele premiu pe care l-am dat, a fost de 10 milioane. Cât poţi să

răsplăteşti un scriitor de talia lui D.R.Popescu? Mă rog, şi acesta,

impozitat cum va fi, nu ştiu exact despre ce e vorba. Oricum, premiaţii

au fost în primul rând cei care au adus o contribuţie în cunoaşterea

operei lui Duiliu Zamfirescu. E vorba de Mihai Cimpoi. Alţi premianţi au

fost cei care au participat la concurs, Cel mai bun roman care s-a

prezentat în concurs a fost Rău de România al Magdei Ursache, scos la

editura lui Cezar Ivănescu de la Iaşi, la Junimea.

241

Am avut cel mai bun volum în proză care a participat la concurs al

prof.dr. Constantin Miu. De asemenea am avut o surpriză mai ciudată.

La secţia poezie a fost premiată o doamnă, Maria Pal, profesoară la

Cluj, la Universitatea Babeş Bolyai. Culmea, m-am trezit că am fost

colegi de clasă în liceul Roman Vodă. A fost o surpriză pentru mine

năucitoare la deschiderea plicului, la care nu mă aşteptam. Cert este că

atât cei din Cluj cât şi cei din Dobrogea, cât şi cei din Bucureşti sau cei

din Timişoara, au fost încântaţi de gestul de a fi premiați, pentru că

scriitorii au ajuns să se mulţumească cu puțin şi măcar să le aducem o

mângâiere sufletului lor de creatori, să le acordăm atenţia.

Prin ceea ce a încercat Festivalul Duiliu Zamfirescu să facă la

această ediţie, pe lângă rememorarea marelui scriitor, diplomat, poet şi

publicist chiar, Duiliu

Zamfirescu a fost şi o

reconsiderare atitudinală

dacă vreţi faţă de creaţia

românească contempo-

rană.

Mi-am permis să-i

acord şi lui Cezar

Ivănescu premiu pentru

opera sa, deşi puteau să

existe la un moment dat

mârâieli, ca să zic aşa. Eu l-am acordat pentru că Cezar Ivănescu chiar

merită şi, de când el a fost bătut de mineri la revoluţie şi de când l-a

pierdut pe marele lui prieten Marin Preda, pare nemângâiat în felul lui.

Am ţinut neapărat să fiu alături de ceea ce înseamnă scriitorul şi poetul

Cezar Ivănescu.

S.F.: –D-le Neagu eu cred că totuşi această ediţie a fost cu o

treaptă mai sus decât celelalte, că se înscrie, zic eu, într-un demers

cultural de mare anvergură, că a reuşit să acapareze interesul lumii

scriitoriceşti din România şi că prin ceea ce aţi făcut dvs. ca preşedinte

şi împreună cu ceilalţi membri ai Asociaţiei Duiliu Zamfirescu, cu

sprijinul autorităţilor locale, Consiliul Judeţean, Consiliului Local,

Primăriei, Direcţiei pentru Cultură şi Culte, cu suma cu care ei au reuşit

să răspundă solicitărilor dvs., aţi reuşit să înscrieţi Focşaniul şi Vrancea

într-un loc important în circuitul cultural naţional. Şi dacă ştiu eu,

Vrancea era mai bine cunoscută în creaţia folclorică și de obiecte

242

populare, în alte domenii artistice, iată că şi în arta scrisului Focşaniul şi

Vrancea intră în acel spectru luminos în peisajul cultural românesc.

Gh.A.N.: –Nădăjduiesc să aveţi dreptate, pentru că am avut de

exemplu o concurenţă foarte mare în serile de poezie de la Curtea de

Argeş, mulți dintre scriitori trebuiau să participe acolo Dar au preferat la

Focşani din două motive. În primul rând sobrietatea şi deplinătatea

dezbaterilor care au avut loc aici, al doilea ospitalitatea şi felul în care

autorităţile pot primi nişte creatori cu adevărat şi am început să cred,

rivalizăm deja cu festivalurile importante din țară. Ceea ce pe mine

sincer m-a bucurat.

S.F.: –Iată un lucru bun, putem încheia aici discuţiile despre

această a patra ediţie, zic eu încă o dată că a fost bine, sperăm ca anul

viitor să fie şi mai bine şi prezenţa scriitorilor să fie cel puţin la fel ca şi

anul acesta. Tematicile de dezbatere cu siguranţă vor fi interesante.

Domnule Gheorghe Neagu eu vă mulţumesc că aţi fost alături de mine

în emisiunea televiziunii Diplomatic astăzi, vă doresc mult succes în tot

ceea ce întreprindeți şi fie ca asociaţia pe care o conduceţi împreună cu

revista Oglinda literară să aibă o viaţă cât mai lungă şi cât mai frumoasă

spre folosul tuturor membrilor comunităţii din care faceţi parte.

Gh.A.N.: –Vă mulţumesc.

S.F.: –Doamnelor, domnișoarelor, domnilor, eu vă mulţumesc

pentru atenţie, vă doresc ca de obicei multă sănătate la minte, la trup şi

la suflet, vă dau întâlnire duminica viitoare la aceeaşi oră şi acum vă

invit să urmăriţi în finalul emisiunii câteva aspecte de la festivitatea de

premiere a celei de a patra ediţii a Festivalului internaţional Duiliu

Zamfirescu. La revedere.

(interviul se încheia cu alte aspecte filmate la festival)

…………………………………………………….

Cezar Ivănescu: – Primul premiu, Dumitru Radu Popescu,

marele premiu de excelenţă.

D.R.Popescu: – Eu mi-am făcut un scurt speech despre Duiliu

Zamfirescu, dar l-am uitat acolo, fiindcă e prea mare drumul până la

locul de unde am plecat, pot să vă spun câteva vorbe fără acele file. S-a

vorbit ieri despre Gogol. L-am întâlnit pe Gogol de multe ori citat în

Duiliu Zamfirescu. L-am întâlnit pe Tolstoi de multe ori citat în Duiliu

Zamfirescu şi mai ales în cele două studii între care unul excepţional

despre Tolstoi. La un moment dat Duiliu Zamfirescu spune că plecând

de la Gogol, literatura rusă a pătruns în Europa şi cred că îi fac o cruce

243

domnului ambasador Mica citând mereu din lucrarea pe care încă n-am

citit-o domniei sale.

Deci vorbind despre

Gogol, Duiliu Zamfirescu spu-

ne că Gogol în fruntea acestor

scriitori ruși a pătruns în

Europa și a dus la ridicarea

conştiinţei estetice a Europei.

Un lucru extraordinar şi m-a

impresionat teribil limbajul

domnului Duiliu Zamfirescu,

limbaj care este altfel faţă de proza domniei sale şi care prin aceste

eseuri şi prin scrisorile sale îi împlinesc şi îi completează personalitatea

şi nu mai poate fi, după opinia mea, contestat, nici de cei care văd în

păşunismul unor romane din sec. XIX, sau sec. XX, o tară groaznică a

literaturii române.

244

Interviu cu Pavel Coruț la emisiunea

Voci din tunelul tranziţiei-2008

Gheorghe Andrei Neagu: –Cristos a înviat şi bine ne-am regăsit

la voci din tunelul tranziţiei. În această seară am deosebita onoare să-l

avem în studio pe mult cunoscutul şi apreciatul scriitor Pavel Coruţ.

Cristos a înviat domnule Coruţ! Bine aţi venit pe meleaguri vrâncene. Şi

pentru început aş vrea să dezvăluiţi telespectatorilor noştri care este

scopul venirii dvs. în acest ţinut de legendă, că dvs. le aveţi cu

legendele româneşti şi ce înseamnă…

Pavel Coruț: –Scopul revenirii mele, pentru că eu le-am promis

focşănenilor în urmă cu doi ani că voi veni mai des pe la dânşii, le cer

iertare că nu am venit mai

des, am avut nişte necazuri

personale, necazuri grele ce

au cerut să fiu în Bucureşti,

necazuri care s-au rezolvat

între timp.

Gh.A.N.: –Să nu crea-

dă cineva că printre necazuri

s-or număra şi ceva răfu-

ieli…

P.C.: –Nu, am avut decese în familie în şir, una după alta, a fost

soţia, au murit socrii, a trebuit să-i îngrijesc ş.a. Bine. Revenind la

obiectul activităţii mele, la scopul venirii în Focşani. Sunt într-un turneu

prin întreaga ţară. Focşani este al 18-lea oraş pe care îl vizitez în curs

de 18 zile. Scopul este să contactez filialele judeţene ale partidului

sănătoase, partid pe care l-am înfiinţat eu, să cunosc noi persoane care

pot fi atrase la acest proiect şi totodată să fac lansări de carte pentru a

prezenta noul meu roman, Ne vom întâlni în cer. La activitate am venit

direct de la Ateneul Popular unde trebuie să mă întorc în fugă deoarece

cititorii şi simpatizanţii au rămas acolo, mă aşteaptă.

După emisiune ne vom întâlni din nou la ora 7 la Ateneul Popular

din Focşani.

Gh.A.N.: –Profit de faptul că până vă întâlniţi din nou cu cei care

vă aşteaptă, să vă rog să prezentaţi puţin ce înseamnă Pavel Coruț

245

omul, că de scriitor mai știm. Practic, unii zic despre dvs. că ați fi un

bătrân creator plin de înțelepciune și de ceea ce înseamnă cuget și

simțire românească, alții pur și simplu poate vă văd în seara aceasta

pentru prima dată. Eu cel puțin, m-am întâlnit cu dvs. astăzi pentru

prima dată cu Pavel Coruţ în carne şi oase.

P.C.: –Pavel Coruţ omul are 49 de ani, e de vârsta dvs., suntem,

cum s-ar spune, leat, a avut o viaţă zbuciumată, am absolvit 2 institute

de învăţământ superior, în afară de asta mi-am însuşit elemente de

cultură foarte variate, începând cu psihologie, parapsihologie,

astronomie şi multe altele, toate în scop de a rezolva probleme

informativ-operative ale statului român. Deci Pavel Coruţ omul a fost

crescut de mic pentru a fi ofiţer de marină ulterior ofiţer de informaţii şi

contrainformaţii.

Gh.A.N.: –Asta ca să nu mai existe nici un fel de dubii.

P.C.: –Nu există nici un dubiu. N-am fost pregătit să ajung

scriitor, am fost pregătit să rezist în orice condiţii şantajului, presiunilor,

să merg întotdeauna către ținta stabilită logic, rațional, pe bază de calcul

matematic. Pavel Coruț omul este un pragmatic, realist, care își permite

din când în când să dedulcească în visările sale beletristice pe care le

răspândește prin cărți. Atâta tot. În rest, un tip rece, pragmatic, calculat,

ca un calculator.

Gh.A.N.: –Și viața de scriitor și dorința de a scrie în special a

apărut în urma unui eveniment aparte sau pur și simplu ca o dorință de

exprimare ?

P.C.: –Eu am ajuns la scris din disperare. În momentul în care, în

ianuarie1990 Direcţia de contraspionaj militar a fost desfiinţată de doi

trădători de patrie, am calificat juridic fapta, doi trădători de patrie

conform art. 155 C.P., aceşti trădători de patrie fiind Ion Iliescu şi

Nicolae Militaru. Eu, care n-am mai avut şefi, mi-am trasat ultima

misiune. În condiţii cu totul excepţionale, un ofiţer de informaţii sau

contrainformaţii poate să-şi stabilească misiunea în conformitate cu

legile ţării şi cu interesele generale ale naţiunii sale. Eu am trasat ultima

misiune să lupt în continuare împotriva adversarilor din serviciile secrete

străine, care au participat la evenimentele din decembrie, cu prioritate

împotriva serviciilor secret sovietic, actual rus, maghiar, ebraic şi

american. Pentru mine, au fost unelte de luptă, arme de luptă, prin care

am dezvăluit adevărul privind evenimentele din decembrie, am înarmat

246

românii cu informaţii exacte, i-am determinat să gândească înainte de a

însuşi tiparele, clişeele şi sloganele oferite de invadatorii economici.

Gh.A.N.: –Nu vă este teamă că partidul dvs., Partidul Vieţii Sănă-

toase va avea de suferit de pe urma poziţiei pe care dvs. aţi avut-o şi o

aveţi ?

P.C.: –Partidul nu este al meu. Eu sunt cel care a creat doctrina,

a oferit-o la cetăţeni, ei şi-au însuşit-o, au creat celule, secţii şi filiale de

partid, deci partidul este al celor care l-au creat, eu sunt un simplu

membru de partid, nu deţin nici un fel de funcţie. La Sfatul naţional se va

hotărî cine să fie preşedintele acestui partid…

Gh.A.N.: –Sfatul naţional este organismul de conducere ?

P.C.: –E organul suprem de conducere, similar conferinţele

naţionale de la partidele celelalte. Am vrut să aibă un caracter

tradiţional, românesc, sfatul bătrânilor, sfatul naţional, nu putea să fie

sfatul bătrânilor pentru că noi avem şi foarte multe femei în partid care

vor hotărî cine va fi preşedintele partidului. Poziţia particulară a lui Pavel

Coruţ nu împietează asupra doctrinei vieţii sănătoase, o doctrină

pragmatică, o doctrină de viitor ultramodernă, care pune accente pe

rezolvarea problemei economice şi a nivelului de trai.

Gh.A.N.: –Păi toate partidele pun problema rezolvării…

P.C.: –Dar nu este adevărat. Majoritatea partidelor au mers nu pe

rentabilizarea, eficientizarea economiei naţionale, ci pe demolarea a ce

s-a făurit în timpul socialismului, sub sloganul Luptă împotriva

comunismului.

Gh.A.N.: –Se spune că statul este un prost administrator şi, prin

privatizare, se revigorează industria, economia.

P.C.: –Această teorie este teoria statului prost administrator şi

teoria porţilor deschise este o teorie perimată, primitivă, specifică

perioadei interbelice, specifică unui partid cu concepţie primitivă despre

economie, partid naţional ţărănesc, creştin şi democrat actual. Nu poţi

să fi creştin şi democrat, ori eşti creştin, ori eşti democrat. Creştinismul

nu cunoaşte democraţia, este…

Gh.A.N.: –Se zice că este un model german…

P.C.: –Nu este un model german…

Gh.A.N.: –…Şi nemţii sunt pragmatici, din câte ştiu, şi…

P.C.: –Nu, nu. În primul rând amestecul de religie şi politică face

rău şi la religie şi la politică. Să fie clar. Dumnezeu nu face politică.

Dacă Dumnezeu nu face politică, orice amestec religios în politică

247

înseamnă compromiterea religiei, implicit a preoţilor şi a cultelor care

sunt amestecate în politică. Însă, să revenim la problema care ne

interesează. Faptul că această doctrină vine cu soluţii de bun simţ, pe

care le poate percepe orice cetăţean studiind statutul şi programul pe

care le-am publicat în cartea Sfârşitul imperiului ascuns, este deja

cunoscut. Cine a citit această doctrină, inclusiv unii ziarişti, au acceptat-

o drept foarte bună. Elogii la adresa acestei doctrine noi la nivelul

mondial a adus sociologul Ciotea, de exemplu, a scris un articol de cam

o oră, a vorbit despre cultele de tăria acestei doctrine. Este prima

doctrină care defineşte noul tip de societate spre care ne îndreptăm.

Până acum s-a tranzitat…

Gh.A.N.: –Explicaţi puţin şi pentru telespectatorii noştri care n-au

avut probabil norocul să ia Sfârşitul imperiului ascuns. Cărţile dvs. se

vând totuşi rapid.

P.C.: –Se vând şi rapid, se vând şi pe sub mână. Astăzi însă am

adus multe, la Ateneu mă întorc tocmai pentru asta. Să dau autografe.

De la ora 7 la ora 9 seara voi fi acolo. Deci despre ce este vorba ? Ce

este original la această doctrină ? Nu pot s-o expun toată, pentru că

este destul de complicat…

Gh.A.N.: –Nu, măcar trei puncte deosebite… de rezistenţă.

P.C.: –Ce este original la această doctrină ? Această doctrină

concentrează atenţia şi activitatea întregii societăţi către domeniul

economic, punând accent pe remedierea defecţiunilor socialismului,

rentabilizarea întreprinderilor româneşti, rentabilizarea activităţii.

Gh.A.N.: –Mai concret…

P.C.: –Înlocuind noţiunea de lichidare, şomerizare, ştiu eu,

privatizare prin vânzare de active către firme străine. În concret, noi ne

propunem să intensificăm activitatea, recuperarea fiecărei întreprinderi

româneşti prin folosirea inteligenţei creatoare româneşti, prin folosirea

fondurilor româneşti care acum merg către alte destinaţii, cum ar fi

înarmarea, participarea la acţiuni NATO, cheltuieli inutile în administraţie

sau în protocol ş.am.d. Deci, concentrarea întregii atenții pe economie,

pe rentabilizarea potrivit unui concept românesc de societate modernă

și de economie modernă și nu conform planurilor prezentate de FMI sau

de Banca Mondială. În al doilea rând, noi ne punem problema pregătirii

creatorilor pentru o economie modernă, de viitor, deci optăm pentru

folosirea şi impunerea în învăţământul nostru a acelor ştiinţe şi ramuri

care ne asigură pregătirea unui creator de viitor şi nu a unui semidoct

248

îndoctrinat religios. Suntem primul partid care ne-am declarat laic şi am

spus foarte clar. Dumnezeu a validat ştiinţa, n-a validat religia. Este

şocant ce spun, dar este demonstrat de faptul că la ora asta suntem

filmaţi de o cameră care a fost inventată de ştiinţă, vorbim de microfon

inventat de ştiinţă, avem pix inventat de ştiinţă, caiet inventat de ştiinţă,

cărţi tipărite de ştiinţă, totul este făcut de ştiinţă. Religia n-a spus decât

poveşti. Deci religia să rămână cu educaţia religioasă în afara activităţii

ştiinţifice, în stat însă trebuie să ne organizăm viaţa ştiinţific şi numai în

spiritul viitorului. Spiritul viitorului nu este religios. Adevăratul Dumnezeu

nu are nimic de-a face cu religia, a existat dinainte de înfiinţarea religiei

şi va exista şi după dispariţia religiei.

Gh.A.N.: –Domnule Coruţ, se spune, şi au spus-o marii gânditori

şi scriitori, oameni de condei, că dacă religia nu va fi, secolul va

dispărea…

P.C.: –Sunt trei opinii până acum. Este vorba de opinia exprimată

de scriitorul Malraux care au spus: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi

deloc”, a fost opinia exprimată de masoni care au spus: „Secolul XXI va

fi religios, ortodox şi masonic” şi mai există şi opinia mea că omenirea

n-a depins niciodată de religie, ci a depins de adevărata lege a vieţii

instituită de Dumnezeul etern, necreat, infinit, care nu face discriminări

între populaţia planetei în funcţie de religii. Deci este imposibil ca pe

această planetă să existe 300 de religii, 300 de dumnezei câte religii

sunt. Dumnezeu a existat înainte de înfiinţarea religiei şi va exista şi

după. Pământul are 4, 5 miliarde de ani, în urmă cu 4, 5 miliarde de ani,

Dumnezeu care a creat pământul exista. Însă religia nu exista. Haideţi

să nu jignim creatorul Universului, creatorul vieţii, Dumnezeul etern,

comparându-l cu zeii folosiţi în religie. Şi cred că ar fi bine din partea

noastră să evităm să implicăm în activitatea politică şi în vorbirea

politică cuvântul Dumnezeu. Dumnezeu este atât de important pentru

tot ce înseamnă omenire încât merită să-l discutăm…

Gh.A.N.: –Eu nu vreau să fac impietăţi de acest gen şi nici să

trec cu lejeritate peste ceea ce partidul dvs. îşi propune, dar adepţi ai

ştiinţei, ştiinţă provenită tot de la ceea ce spuneaţi dvs.., aş vrea să vă

întreb, unde începe şi unde se sfârşeşte puterea parapsihologică pe

care personajele create de dvs. în calitate de scriitor, sunt înzestrate

cele mai multe şi unde partidul îşi poate găsi idoli politici aidoma

personajelor dvs.?

249

P.C.: –Partidul n-are

nimic cu emisiunile parapsi-

hologice, nimic cu activi-

tatea parapsihologică, nu

intenţionăm să folosim

paranormalul în activitatea

de partid. Partidul are doc-

trină pragmatică, o doctrină

laică, în care se respectă

toate religiile. În partid avem

până la ora actuală orto-

docşi, catolici, greco-catolici, protestanţi, reformaţi, creştini de rit

lipovenesc şi musulmani albanezi şi turco-tătari. Deci se poate ca toţi

împreună să ne unim eforturile pentru a crea o viaţă economică mai

bună. În rest, fiecare merge la biserica sau templul său, la moschee sau

geamie şi acolo îşi rezolvă problemele, relaţiile directe cu dumnezeirea.

Gh.A.N.: –Dar într-una din cărţi, şi chiar aproape în toate dvs

spuneţi de o luptă deosebită care se duce cu forţe oculte, efectiv tot ce

era ostil României şi crezului românesc era înfrânt. Credeţi cu

adevărat….

P.C.: –Este vorba de altceva. La începutul fiecărei cărţi, pagina

doi, cuprinde o atenţionare, care spune aşa: prima parte a acestei cărţi

cuprinde variante neverificate şi ipoteze neverificate ale autorului sau

simple ficţiuni. Vă rog să nu le luaţi drept adevăr absolut.

Gh.A.N.: –L-aţi scris cu aşa talent încât am fost nevoit de multe

ori să fac concesii adevărului.

P.C.: –Este un compliment pentru mine că pot concluziona…

Gh.A.N.: –E pura realitate, am discutat cu mulţi prieteni care

spun că este imposibil ca autorul să nu fi trăit asemenea lucruri, dar felul

cum le povesteşti uite că mă convinge şi pe mine.

P.C.: –Deci eu am trăit fenomene paranormale, vreau să fac o

emisiune săptămâna viitoare, joi 7 mai să fie o emisiune de paranormal

la Ceaiul de la ora 5 şi să dezbat probe mult timp pe tema asta. Am trăit

anumite experienţe paranormale, cunosc câte ceva din paranormal,

însă în activitatea publică ar fi necinstit şi nedrept să folosesc mijloace şi

metode de paranormal pentru a convinge, pentru a manipula.

Gh.A.N.: –N-ar mai fi Partidul Vieţii Sănătoase.

250

P.C.: –Fiţi sigur, n-am mai fi Partidul Vieţii Sănătoase. Fiţi sigur,

în relaţia dintre noi membrii Partidului Vieţii Sănătoase şi relaţia cu

ceilalţi cetăţeni nu vom folosi mijloace extraterestre, paranormale şi

supranaturale.

Gh.A.N.: –Dar tot nu mă pot împiedica să nu mă întreb, există

acel templu undeva în munţi, se poate localiza unde spiritul dacic este

atât de nealterat şi atât de prezent şi apărător al destinului neamului

românesc?

P.C.: –Da, pot să vă răspund numai în limite ştiinţifice. Există

ceva indefinit încă, deocamdată, de ştiinţă, insuficient studiat de ştiinţă,

centrul principal în care se manifestă este în Muntele Retezat, în zona

Sarmisegetusei, probele ştiinţifice în favoarea existenţei energiei

conştiente, dotate cu inteligenţă, cu voinţă, le-am prezentat în trei cărţi

diferite, una după alta, în momentul când mă așteptam să mor am vrut

să spun acest secret pe care îl aflasem, mă rog, pe o cale mai puţin

obişnuită, deci e vorba despre cărţile Expediţia cap univers, Drumul

învingătorilor şi Născuţi pentru a învinge. Acolo am prezentat probele

ştiinţifice, verificabile de către orice om cu un nivel mediu de cultură şi

am trimis către direcţia respectivă să verifice ceea ce am afirmat eu. Le

vor găsi reale, adevărate. Mai mult de atât nu ştiu despre acea forţă, în

vara acestui an voi merge într-o expediţie cu oameni de ştiinţă să

vedem dacă acea forţă poate intra în contact conştient cu noi, pentru că

de obicei intră prin inconştientul nostru şi ne dictează asemeni unui

spirit nevăzut anumite acte de conştiinţă sau anumite creaţii.

Gh.A.N.: –V-a dictat vreodată ceva ?

P.C.: –Da, cu certitudine. Cartea Fulgerul albastru este scrisă sub

influenţa acestei forţe şi cam toată seria.

Gh.A.N.: –E Partidul Vieţii Sănătoase un asemenea îndemn, un

asemenea mesaj ?

P.C.: –NU, Partidul Vieţii Sănătoase s-a născut din a doua

disperare a lt.col. de rezervă Pavel Coruţ. Deci eu am creat acest partid

nu pentru că-mi place mie viaţa publică şi că aş dori să mă răsfăţ în nu

ştiu ce funcţie de senator sau alte funcţii…

Gh.A.N.: –Dovadă că nu deţineţi funcţii de conducere.

P.C.: –Nu, nu mă interesează. Am fondat acest partid din

disperarea că tot ce înseamnă avuţie românească, muncă românească,

sudoare şi sânge românesc este înstrăinat cu nonşalanţă de actualii

guvernanţi.

251

Gh.A.N.: –Păi aşa, pe asemenea teme şi Vadim Tudor spune

acelaşi lucru şi Funar spune acelaşi lucru şi sunt şi alte voci naţionale,

Tabără, Câmpeanu, care spun tot lucruri de genul acesta, de apărarea

avuţiei neamului şi alte…

P.C.: –Deci atenţie, sunt, am spus, dar din păcate în spectrul

politic sunt reprezentanţi foarte puţini pentru a fi suficient de

convingători cu românii. Astfel că românii au votat cele două grupări

principale: CDR, cu aliatul fidel UDMR-ul şi PDSR cu cele două ramuri

ale sale: PD-ul şi Alianţa pentru România actuală, ca să definim spectrul

politic. Există două mari grupări care tind să-şi schimbe mereu locul,

astfel încât să nu ofere românului şi a treia variantă, mult mai serioasă,

varianta naţională.

Gh.A.N.: –Credeţi că Partidul Vieţii Sănătoase este o variantă

sănătoasă ?

P.C.: –Partidul Vieţii Sănătoase alături de alte forţe sănătoase,

din care aş numi: Partidul umanist român, Mişcarea ecologistă română,

partidele naţionaliste, PUNR, PRM, Alianţa pentru unitatea românilor ar

putea, împreună, să ofere electoratului o soluţie mai bună, nu perfectă,

pentru că noi nu suntem perfecţi, nu suntem zei, nu suntem Mesia, noi

nu ştim să creăm cu mijloacele cu care a creat Dumnezeu lumea, noi nu

oferim soluţii minune, noi oferim nişte soluţii cel puţin în limitele în care

ne pricepem, noi nu ne batem joc de munca noastră, de stăruinţele

noastre, de avuţia naţională. Deci se pune problema reinstaurării cultului

muncii, cultului dreptăţii, cultului omeniei, cultului străbunilor, cultului

patriei şi cultului sacrificiului în slujba acestui neam, neamul românesc.

Gh.A.N.: –Aveţi mulţi membri ?

P.C.: –Până la ora actuală avem membri, nu semnături, în jur de

6000, deci membri cu adeziune, în jur de 6000 de adeziuni în 38 de

judeţe, în38 de filiale. Astăzi vom înfiinţa, după ce plec de la această

televiziune…

Gh.A.N.: –Cea de-a 39-a…

P.C.: –Da, cea de-a 39-a, Vrancea, vom înfiinţa această filială

prin… Dar să nu vorbim, merg la Ateneu, şi dacă doriţi, mergem şi

discutăm acolo.

Gh.A.N.: –Dar de unde fonduri, domnule Coruţ?

P.C.: –Pentru ce fonduri ?

Gh.A.N.: –Pentru ca să ajungeţi prin mijloacele de care dispune

astăzi, ştiu eu, societatea civilă în casele oamenilor să le explicaţi în ce

252

constă doctrina, diferenţele doctrinare şi mai ales, să le aduceţi ideile

partidului în mintea oamenilor.

P.C.: –Întrebarea dvs. este perfectă, chiar o doream, vă va

răspunde omul politic şi psihologul Pavel Coruţ, omul care a scris 7 cărţi

de psihologie aplicată. Deci gruparea ocultă iudeo-masonică care-şi

propune să domine întreaga viaţă economică şi politică mondială a

născocit cultul imaginii, a omului care se răsfaţă în televizor, promite şi

fură electoratul…

Gh.A.N.: –Care nu este lipsită de eficienţă până acum…

P.C.: –Nu este lipsită de eficienţă, este un mijloc de manipulare.

Împotriva acestei metode care este foarte costisitoare noi folosim

metoda tradiţională românească, a lucrului de la om la om. Până acum

n-aţi auzit aproape deloc despre partidul nostru.

Gh.A.N.: –Aşa este.

P.C.: –Şi totuşi, în fiecare judeţ există 300 de membri având în jur

un nucleu de aproape de 1000 de simpatizanţi. Este un început bun.

Deci eu m-am adresat cetăţenilor pe direcţia cărţi scrise, în care am

introdus şi mesajul politic.

Gh.A.N.: –Deci folosiţi şi dvs. mijloace moderne.

P.C.: –În faza a doua m-am adresat cetăţenilor prin radio şi

televiziune dar nu proprii, ci prin cele care sunt publice, din cele care

sunt independente. De exemplu, la dvs. la televiziune n-am plătit nici un

dolar sau un leu să fiu invitat. La fel se întâmplă în fiecare judeţ. În

fiecare oraş. Trei: atunci când e vorba de organizarea unui partid, este

nevoie într-adevăr de un anumit fond uman românesc, nu foarte mare,

ca la partidele de mercenari, create pe interese, ci un fond minim

necesar pentru întreţinerea aparatului de partid, un minim aparat de

partid trebuie să existe pentru deplasări, pentru alte activităţi de partid.

Acest fond se constituie din cotizaţii şi donaţii. Fiecare filială judeţeană

îşi crează fondurile proprii iar aparatul central nu cere nici un leu de la

filialele judeţene. Până acum, fiecare al cincilea membru de partid de la

noi este liber întreprinzător, om cu nişte posibilităţi, om care vine şi

susţine filiala. Alături de ei au apărut mai multe persoane, destul de

înstărite care au spus clar: nu pot deveni membru de partid, trebuie să-

mi păstrez echidistanţa, însă vă sprijin cu bani, acces la post de

televiziune, acces la presă, proprietari de ziare, acces la radio sau alte

asemenea facilităţi. De ce au venit ? pentru că le place doctrina. De ce

253

nu se pot înscrie ? Pentru a păstra echidistanţa politică, deci îşi calcă pe

inimă…

Gh.A.N.: –Probabil şi pentru consecinţe…

P.C.: –Şi pentru nişte…

Gh.A.N.: –Presiuni economice…

P.C.: –Presiuni economice, da. Deci pentru a-şi salva nişte

interese economice. Deci din punct de vedere al stării materiale, nu ne

plângem. Nici eu nu sunt un om sărac, nici fondatorii ceilalţi nu sunt

oameni săraci. Eu tot ce cheltuiesc în aceste deplasări cheltuiesc direct

din drepturile mele de autor. Nu decontez de nicăieri, nu există un fond

de partid deocamdată, şi în continuare când…

Gh.A.N.: –Nu e prea târziu?

P.C.: –Nu.

Gh.A.N.: –Toată lumea se pregăteşte de alegeri anticipate, ce vă

spune spiritul dvs. paranormal, vom avea alegeri anticipate ?

P.C.: –Anul acesta nu. Poate la anul, în primăvară.

Gh.A.N.: –Şi până atunci veţi avea timp suficient să ieşiţi în forţă

sau încă nu vă propuneţi asta ?

P.C.: –Dacă noi ne înscriem înseamnă că am discutat cu

jumătate de milion de români. Deci în momentul când veţi auzi la

Bucureşti, s-a înscris Partidul Vieţii Sănătoase, să ştiţi că avem jumătate

de milion de simpatizanţi. Avem o structură organizatorică mai ciudată,

urmează modelul legiunii romane, de curia, centuria, legiunea, celula de

10 persoane, secția de 100 de persoane, filiala de minim 300 de

persoane. Discutând cu foarte mulți oameni, nu-i primim pe toţi în partid,

unii rămân în poziţia de simpatizanţi, creăm acest partid format cu

precădere din liber întreprinzători, tineret, oameni de cultură, intelectuali

pragmatici, economişti din comerţ interior-exterior, ingineri, începând de

la specialişti în fizica atomică până la constructori, toate specialităţile.

Pentru că noi trebuie să dăm soluţii economice pentru situaţii de criză.

Cam 80% din ce s-au înscris până acum sunt intelectuali, adică

profesori, ingineri, doctori, foarte mulţi doctori, foarte mulţi agronomi,

foarte mulţi zootehnicieni şi foarte mulţi studenţi şi elevi. Încă o

ciudăţenie: un hâtru a glumit pe tema asta, însă cândva, la anul poate,

veţi înţelege forţa feminină. 50% din membrii de partid sunt femei. În

unele filiale conduc femeile. Doljul e condus de femeie, Harghita, în

inima maghiarofonilor conduce o femeie din Vrancea, Ferchiu Laura.

Cea mai mare filială din ţară, Prahova, judeţ cu 900000 de locuitori e

254

condusă de o femeie. Dar atenţie, n-au fost promovate de noi, au fost

alese de populaţia de acolo. Asta înseamnă că sunt nişte personalităţi.

Veţi auzi despre aceste personalităţi, care nu s-au lansat în activitatea

politică de până acum ci, abia acum s-au hotărât să intervină, în situaţia

de criză pentru a-şi salva interesele proprii şi naţionale.

Gh.A.N.: –Şi nu vă este teamă că societatea românească va

pierde condeiul lui Pavel Coruţ ? Că dvs. v-aţi creat statutul moral şi tot

ce înseamnă Pavel Coruţ la ora actuală la masa de scris. O să mai aveţi

timp ?

P.C.: –Păi am pornit activitatea de partid în luna octombrie anul

trecut…

Gh.A.N.: –Aveaţi deja un număr de cărţi impresionant, într-un tiraj

impresionant…

P.C.: –Altceva voiam să vă spun. În această perioadă am

continuat să scriu într-un ritm de 6 cărţi pe an. Deci anul acesta a ieşit

Curs practic de arta creaţiei şi succesului, Omul din Carpaţi şi cartea

Ne-om întâlnit în cer, pe care am lansat-o acum. Deci la fiecare 2 luni

apare o carte. Am fost 18 zile prin ţară. Ultimul judeţ a fost Vrancea. Voi

rămâne două zile în Vrancea, deci rămân şi noaptea asta, de-abia

mâine plec. Mâine ajung în Bucureşti, cu tot ce-am adunat din România,

Ardeal şi Moldova, că aici am fost, scriu următoarea carte, o corectez, îi

dau bunul de tipar, fac contractele de editare şi plec frumos în Banat,

Oltenia. Când apare cartea, eu sunt deja în Banat. Cartea mă ajunge

din urmă. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Ne vom întâlni în cer. A apărut

cartea și în 3 săptămâni mergând prin ţară, cartea a dispărut. Deci eu

nu-mi abandonez cititorii, eu sunt un om care are sentimentul datoriei

foarte pregnant. Mă simt obligat faţă de oamenii în care am trezit

speranţe de a face inclusiv aceste gest, gestul politic. Că altfel, să spun

sincer, nu-mi place politica, aş fi preferat să mă ţin departe de ea, însă

oameni, şi nu puţini, mi-au scris, mi-au telefonat au venit şi m-au

contactat şi mi-au spus: Domnule Coruţ, dvs. aţi trăit o speranţă, că mai

există şi altă cale decât să plecăm capul şi să ne lăsăm conduşi de

aceste două grupări care demolează, vând, înstrăinează tot, cu…

Gh.A.N.: –Şi aţi regăsit oamenii aceia în partid…

P.C.: –…în partid.

Gh.A.N.: –Este curios, pentru că s-a creat impresia că românul

este duplicitar, una spune şi alta face.

255

P.C.: –Nu, dvs. poate că nu ştiţi, dar în Vrancea există mai multe

persoane care ne simptizează şi ne susţin, prima persoană care a avut

curaj să spună a fost o femeie, o ingineră…

Gh.A.N.: –În Vrancea?…

P.C.: –Da, e doamna Elena Imre, ingineră, specialitatea

Mecanică, a sunat la Bucureşti şi a spus, domnule, în Vrancea nu faceţi

filială ? Mai aşteptaţi puţin să termin cu filialele mari şi vin în Vrancea,

că este o zonă care îmi place, o zonă în care m-am simţit bine şi în care

mă simt foarte bine. Începând de la o singură persoană care a sunat, o

să vedeţi în seara asta câte sunt.

Gh.A.N.: –Domnule Coruţ, de unde sunteţi dvs. că originea

cuvântului, Coruţ e mai puţin întâlnit, mai rar, mai aparte, Ardealul se

regăseşte în această denumire de Coruţ ?

P.C.: –Aici am certificatul de naştere al familiei mele, într-o

monedă bătută în anul 1705 de principele Rákóczi, conducătorul

războiului coruţilor împotriva austro-ungarilor. Vedeţi ce scrie pe ea, şi

este stema Transilvaniei libere.

Gh.A.N.: –Aha! Pro libertate. Într-adevăr, dar asta nu-mi

astâmpără curiozitatea să mă întreb dacă aţi găsit printre strămoşii dvs.

unul care a participat alături de Rákóczi.

P.C.: –Păi, istoria neamului meu este scrisă de bunicul meu, care

a transmis-o tatei, care mi-a transmis-o mie. Primul străbun s-a numit

Silvestru Coruţ, a trecut în Moldova, în judeţul Neamț, după înfrângerea

în războiul coruţilor. După ce principele Rákóczi a trecut în Polonia,

coruţii conduşi de Grigore Pintea zis Viteazul, coruţii maramureşeni şi

coruţii din Scheiul Braşovului, conduşi de Gheba Lica au continuat lupta

împotriva austro-ungarilor încă mult timp. Pe măsură ce erau înfrânţi se

retrăgeau în Moldova, se căsătoreau cu moldovence, însă au fost

porecliţi coruţi. Străbunicul Silvestru a venit de acolo, următorul s-a

numit tot Silvestru, a fost cavaler sucevean, a luptat la Plevna. Bunicul

meu s-a numit Costică Coruţ, a luptat în 1916 vânător de munte, şi

cercetaş, tata a fost aviator pe frontul antisovietic, iar eu am luptat

marinar, spion, contraspion şi actual scriitor.

Gh.A.N.: –Pentru că a venit vremea să dăm drumul la telefoane,

rog regia pentru eventuale legături telefonice să comute în studio. Aveţi

ceva ? Da, vă ascult.

Gabriela: –Bună seara.

Gh.A.N.: –Bună seara.

256

Gabriela: –Mă numesc Gabriela şi vreau să-l felicit pe dl. Coruţ

pentru ideea cu partidul, cred că este o idee aş zice, cea mai practică la

momentul actual şi în ce a spus îmi pare nespus de bine că a atacat un

punct cu francmasoneria, am o întrebare pentru dânsul.

Gh.A.N.: –Vă rog.

P.C.: –FMI-ul sau altă bancă internaţională este sau nu a

francmasonilor şi care este scopul lor, dacă aşa este, şi sigur, aşa este.

Scopul lor ascuns, mai bine zis.

Gh.A.N.: –Mulţumesc foarte mult. Este sau nu a francmasonilor ?

Care este scopul FMI-ului ?

P.C.: –Am înţeles întrebarea. Să ne înţelegem în primul rând ce

înseamnă francmasoneria. Francmasoneria este o organizaţie mistico-

politică, cu tendinţe de dominare mondială,

având ca obiectiv unirea cultului iudaic,

creştin şi musulman într-o singură

conducere, conducerea iudeo-masoneriei.

Potrivit constituţiei francmasonice române,

art. 2, cărţile sacre sunt Tora, Coranul şi

Biblia, la care se mai adaugă şi Zend

Avesta, poate aşa, numai din respect

pentru o anumită zonă a lumii pe care încă

nu o domină. Deci această organizaţie este

mult bârfită dar nu este cunoscută, Şi pentru că nu e cunoscută se

poartă multe discuţii pe margine.

Gh.A.N.: –Paul Ştefănescu a scris multe cărţi interesante despre

francmasonerie şi a dezvăluit multe dintre tainele ei. Şi-a declarat

apartenenţa la francmasonerie ?

P.C.: –Nu, nu şi-a declarat-o, şi nici nu mă interesează.

Gh.A.N.: –Dar rezultă că este.

P.C.: –Asta e altă poveste. Deci între modul cum prezint cu

Partidul Vieţii Sănătoase, unde sunt fondatorul partidului, şi modul în

care mă prezentau adversarii există o mare diferenţă. Deci

francmasoneria eu o prezint din afara ei, nu total implicat, deci orice

acţiune iudeo-masonică împotriva României este tasată şi lovită de

mine clar. Deci, în primul rând trebuie să ştim cine sunt francmasonii şi

ce vor. Asta vor. Vor să domine lumea, folosind un complex de mijloace,

printre care, manipularea perversă a banilor, folosirea forţei băncii, forță

pe care au câştigat-o în cinci secole. Iudeo-masoneria a apărut în sec.

257

15-16, nu este adevărat că este de origine iudaică cu templul lui

Solomon. Toate acestea sunt poveşti.

Gh.A.N.: –Totuşi, primele loji au apărut de la englezi, de la

asociaţia zidarilor, şi chiar cuvântul este de origine englezească.

P.C.: –Free mason înseamnă zidar liber. Însă astea au fost în

sec. 15-16. Până atunci erau interzise deoarece religia creştină…

Gh.A.N.: –Şi ce avea de-a face cu evreimea atunci?

P.C.: –Ba da, pentru că baza ritualilor este în biblie. Mitul biblic.

Deci vedeţi că toate ritualurile masonice trimit la iudaism. Inclusiv

originea mitică este de la constructorii templului lui Solomon vechi de

2000-2900 de ani. Deci tot ritualul masonic este de origine iudaică.

Gh.A.N.: –Şi FMI-ul este produsul unui asemenea…?

P.C.: –Atenţie, ei şi-au concentrat finanţele, au infiltrat sau au

trecut de partea lor diferite personalităţi ale vieţii publice în decurs de 5

secole. Într-o anumită fază au participat la distrugerea imperiilor şi

regatelor, au participat la formarea statelor naţionale şi militare.

Gh.A.N.: –Domnule Coruţ, eu atunci o să fiu dur, nu ca doamna

Gabriela. Statele Unite au avut numai președinți francmasoni.

P.C.: –Unul nu a fost francmason şi a fost ucis.

Gh.A.N.: –Kennedy, da. Şi se zice că Statele Unite n-are nici un

fel de dureri de pe urma acestei organizații și se simte foarte bine și se

dezvoltă nemaipomenit. Se spune că și noi datorăm Unirea lui Cuza tot

datorită francmasoneriei şi apartenenţei lui Cuza la loja Steaua Dunării.

P.C.: –În manualul scris de masonii românii rezultă clar, Cuza nu

a fost francmason.

Gh.A.N.: –Dar Brătianu a fost!

P.C.: –Brătianu a fost, a fost şi Alecsandri şi alţii. N-au fost Cuza

şi Iancu. Horia a fost. Dar să revenim la ce înseamnă masoneria din

timpul acesta şi în special iudeo-masoneria. Există mai multe ramuri ale

masoneriei şi ale francmasoneriei dintre care iudeo-masoneria este cea

periculoasă, care şi-a propus, prin mişcarea aceasta New Age, să

domine întreaga lume, să oprime voinţa liberă a popoarelor şi să

impună soluţii economice, politice şi diplomatice proprii. Se simte la

nivel mondial puterea aceasta. Banca Mondială şi-a pierdut jumătate de

capacitate în Coreea. FMI-ul a pierdut foarte mult. Unul dintre iudeo-

masonii cunoscuţi, George Soroş, a pierdut o treime din avere în

aceleaşi speculaţii. Deci există şi o împotrivire din partea naţiunilor

doritoare de libertate, de dezvoltare raţională…

258

Gh.A.N.: –Ce-i contrapuneţi masoneriei din punctul dvs. de

vedere şi al Partidului Vieţii Sănătoase?

P.C.: –Mişcările naţionaliste.

Gh.A.N.: –Nu sunt desuete ?

P.C.: –Nu. Naţiunea nu este un fenomen perimat, statul naţional

nu este un fenomen perimat…

Gh.A.N.: –Dar se încearcă o asemenea teorie.

P.C.: –Se încearcă, însă statul naţional este un fenomen de

progres, este un element de progres. Dacă ne dispare statul naţional, în

ce formă vom organiza producţia de bunuri, exportul, în ce formă vom

face instruirea şi educaţia tinerei generaţii ? Acum noi ştim s-o facem în

cadrul naţional.

Tendinţa iudeo-masoneriei este să

şteargă graniţele la ora actuală, să creeze

state continentale, de tipul State Unite

Europene. În Statele Unite ale Americii

situația este alta. Statele Unite ale Americii

sunt creația francmasoneriei, deci au

adunat populații de diferite origini într-un

stat care s-a adunat în jurul ideii de

bunăstare. În momentul în care ar fi acolo

sărăcie, s-ar desfiinţa la iuţeală. Anul

trecut a fost chiar o încercare din partea texanilor, unor texani, să facă

secesiunea statului texan. Majoritatea românilor sunt creştini, deci o

ramură care este avută în vedere de iudeo-masoni pentru cotropire, în

nici un caz nu vor să-i cotropească pe budişti şi pe chinezi. Din partea

bisericii române există o opoziţie faţă de francmasonerie şi iudeo-

masonerie, însă atenţie, biserica română proferează aceleaşi mituri

iudaice ca ritul de bază al renaşterii religiei. Aici este contradicţia.

Gh.A.N.: –Subiectul este extrem de sensibil şi foarte vast şi nu

putem rezolva în puţinele minute pe care le mai avem.

P.C.: –În orice caz, dictatul FMI-ului, impunerea unor planuri

externe în Polonia, în Ungaria, România este clar. În Polonia s-au

pompat 100 de miliarde de dolari, economia poloneză e la pământ, în

Ungaria majoritatea avuţiilor naţionale ungureşti sunt în mâna trusturilor

străine astfel încât, ungurii care s-au trezit au început să invadeze

Transilvania. Să cumpere şi nişte proprietăţi aici. La noi acelaşi plan

iudeo-masonic, prin FMI sau alte organizații, invadează economic

259

România, acaparând cele mai importante părţi ale avuţiei naţionale

create, în special rafinăriile, combinatele mari…

Gh.A.N.: –Ba chiar şi bogăţiile subsolului, am văzut zăcăminte

concesionate…

P.C.: –Deci ceea ce noi românii nu putem concesiona deoarece

suntem săraci, ei pot cumpăra pentru că au planificat această invazie

economică, au executat-o cu multă abilitate, cu ajutorul unor cetăţeni

români, care sunt mai mult internaţionalişti decât de a avea grijă de

propria naţiune.

Gh.A.N.: –Politicul românesc are la ora actuală masoni de

marcă?

P.C.: –Probabil că are…

Gh.A.N.: –Cu care vă pregătiţi să intraţi în conflict, bineînţeles…

P.C.: –Eu nu intru în conflict cu nimeni.

Gh.A.N.: –Mă scuzaţi un pic, mai avem şi alte telefoane spre

sfârşit. Bună seara, vă ascult.

Gabriela: –Alo! Tot eu sunt, Gabriela. Încă un punct mai vreau să

scot în evidenţă. Nu cumva această organizaţie, masoneria, are în

vedere şi reducerea populaţiei prin infectarea copiilor cu virusul Sida

sau cu acel vaccin al hepatitei B, care s-a văzut că de fapt n-ar fi prea

benefic pentru copiii noştri. Ar trebui populaţia să cunoască partidul

potrivit.

Gh.A.N.: –Să ne răspundă, da.

P.C.: –Există ipoteza că Sida şi alte boli au fost produse în

laboratoare de cercetări ale unor puteri mondiale, Rusia sau Statele

Unite, că au fost folosite… pregătite să fie folosite ca armă biologică şi

că au scăpat de sub control. Nu pot confirma supoziţia dvs. Nu ştiu dacă

interesează iudeo-masoneria să decimeze populaţia.

Gh.A.N.: –Ar rămâne fără obiectul muncii.

P.C.: –Vedeţi, populaţia este decimată la ora actuală prin foame,

frig, mizerie, lipsă de speranţă, de proprii conducători. De ce să nu

spunem cinstit. Natalitatea a scăzut, mortalitatea a crescut, încât ne

putem întreba: unde sunt acele promisiuni ale guvernării Iliescu şi ale

guvernării Constantinescu, care ne-a promis o viaţă mai bună decât în

socialism ? Cu ce obraz ies în faţa electoratului aceste persoane:

Iliescu, Roman, Constantinescu şi alţii. În special PDSR-ul, PD-ul, CDR-

ul, Alianţa pentru România, care-i de fapt o parte din PDSR, care

încearcă să pară fată mare dar nu-i… UDMR-ul… Cum apar în faţa

260

populaţiei când în 8 ani regresul economic e aşa de accentuat încât

venitul naţional a scăzut de 4 ori, respectiv PIB-ul a scăzut de 4 ori,

valuta naţională de aproape 1000 de ori. Preţul hârtiei a crescut de 1000

de ori, încât nu mai putem face cărţi. Nu mai putem învăţa.

Gh.A.N.: –Domnule Coruţ, în partidul dvs. nu găsesc foşti membri

PDSR, CDR şi alte partide din acestea pe care acum le acuzaţi ?

P.C.: –Art. 11 din statut interzice intrarea în partidul nostru în

poziţii de conducător a membri din alte partide. Dacă într-adevăr se

conving de doctrina noastră, pot să vină ca simpli membri de partid.

Deci, cu unele excepţii. Eu nu l-aş primi pe Ion Iliescu sau pe Petre

Roman sau pe Ciorbea nici ca simplu membru de partid. Pentru că

dânşii trebuie să răspundă pentru acest genocid lent aplicat populaţiei

româneşti. Au avut în mână cea mai bogată ţară din estul Europei. Au

avut o rezervă valutară de 5 miliarde de dolari, au avut întreprinderi în

funcţiune, întreprinderi moderne de nivel european pe care acum, după

8 ani de decimare, încă le cumpără cineva şi le cumpără la preţuri mici,

au avut contracte economice externe, au avut o populaţie învăţată să

muncească şi să rabde. Au avut tot ce le-a trebuit în mână, dar dânşii

au trebuit să-şi facă o revoluţie să intre în istorie ca revoluţionari şi ca

reformatori. Din cauza aceasta populaţia a fost dezbinată, am ajuns să

ne urâm unii pe alţii, s-au instigat oamenii să-şi distrugă economia, să

distrugă CAP-urile, sistemul de irigaţii, pomicultura, industria, tot ce s-a

putut distruge, până şi învăţământul. S-a ajuns ca elevii să-şi conteste

profesorii ? Ce elev are dreptul şi competenţa să-şi conteste profesorul,

chiar unul mai slab pregătit sau mai dur ? Niciun fel de…

Gh.A.N.: –Mai avem un ultim telefon…

P.C.: –Disciplina socială care este necesară unei societăţi

sănătoase a dispărut.

Dorina Cristea: –Alo, bună seara, îmi cer scuze că intervin aşa

târziu în emisiune, am tot încercat să intru. Sunt Dorina Cristea din

Focşani și am două întrebări pentru dl. Coruţ. Dacă îmi poate răspunde

scurt pentru că este târziu. Partidul pe care îl organizează dumnealui și

încearcă să reuşească ceva ce n-au făcut alții până acum, nu vine prea

târziu vizavi de măsurile pe care şi le propune în economia

românească, tocmai când economia se pare că a fost distrusă? Mă

gândesc că până se organizează partidul şi până când va mai putea să

facă ce-și propune, nu se va distruge şi restul ? A doua întrebare: dacă

în lume mai există organizaţii sau partide care luptă împotriva cultului

261

iudeo-masonic de care spunea dumnealui, având în vedere că acest

partid intenţionează să se angajeze și în lupta împotriva cultului iudeo-

masonic de distrugere a lumii. Va fi numai România angajată, sau există

deja nişte centre care luptă împotriva acestui cult în lume ?

Gh.A.N.: –Vă mulţumesc.

P.C.: –Stimată doamnă, nu este prea târziu, românul nu crede

până nu simte. A crezut în PDSR şi în PD, s-a fript, a crezut în CDR, s-a

fript, de-abia acum românul va crede în noi. Eu am oferit soluţiile

acestea încă din 1990, 1991, 1992. Nimeni nu venea alături de mine.

Acum vin după ce s-au fript. Nu e prea târziu deoarece noi putem

renaşte din cenuşă aşa cum am mai renăscut de atâtea ori. Dacă într-

adevăr credeţi în această doctrină şi posibilitatea redresării, vă rog să

veniţi după emisiune la Ateneul Popular. Acolo vom purta o discuţie cu

un grup de membri de partid din Vrancea, după care vă vom explica ce

trebuie să facem în concret pentru redresarea României. În ceea ce

priveşte lupta împotriva iudeo-masoneriei şi în general asupra invaziei

de mistică asiatică…

Gh.A.N.: –Ce corespondenţă, aveţi în străinătate cu alte partide

similare…

P.C.: –Iată despre ce e vorba. Noi nu suntem o invenţie locală, în

ultimul secol, în Europa s-a născut o mişcare de contestare a iudeo-

masoneriei şi în general a misticii iudaice şi a misticii asiatice cu care

strămoşii au fost păcăliţi. Dacă vreţi mai multe detalii, vă rog să citiţi

cărţile lui Robert Charoux, cel care a făcut Fundaţia Charoux din Franţa

pentru reabilitarea memoriei strămoşilor noştri europeni, celto-gali sau

geto-daci, de asemenea în Germania s-a înfiinţat Asociaţia pentru

Apărarea Drepturilor Arienilor, deci a europenilor, asociaţie care are

deja o filială în Bucureşti, condusă de dl. prof. Vasile Bruleac.

Gh.A.N.: –Mă scuzaţi, mai avem un telefon, spre final, ultimul

telefon în această seară. Vă rog, bună seara!

Vasiliu Gheorghe: –Vă mulţumesc, mă numesc Vasiliu

Gheorghe şi aş vrea să vă pun o întrebare destul de delicată. Domnul

Coruţ ştie că la postul acesta de televiziune unul din patroni este

membru Clubului Rotary, care ştie dumnealui ce reprezintă. A doua

întrebare. Domnule Coruţ, nu cumva programul de la Astra, aş putea

spune, mai mult decât mărinimos, are anumite trimiteri în mişcarea

legionară ?

262

Gh.A.N.: –Mulţumesc! Domnul Vasiliu întreabă: Ştiaţi că la acest

post de televiziune unul dintre patroni este membru al clubului Rotary ?

Se referă la dl. Vătăşoiu. Şi al doilea, dacă programul dvs. are conotaţii

cu legionarismul, dar tot pe scurt.

P.C.: –Pe scurt. Da, mi-a spus dimineaţă dl. Marius când m-a

invitat aici, mi-a spus că este membru al clubului Rotary şi m-a întrebat

dacă are tendinţe masonice. I-am spus că nu. Atât cât ştiu eu, Rotary n-

are nimic de-a face cu masoneria, este un club select, aşa cum e Clubul

lupilor tineri din New York, sau Clubul Frăţia Florii de Argint din

România. Sau, ştiu eu, Asociaţia pentru apărarea drepturilor copilului.

Dacă dânsul este mason şi m-a invitat tocmai pe mine în acest post, e

foarte bine. Deci în momentul când sunt invitat la un post, sunt invitatul

nu al postului, ci al telespectatorilor. Doi: legionarii s-au născut datorită

unei cauze sociale…

Gh.A.N.: –Tot în moment de criză…

P.C.: –În moment de criză, însă acea cauză nu mai există acum.

Noi ne naştem în moment de criză, într-adevăr, cu cultul strămoşilor, cu

cultul patriei, cultul sacrificiului, cultul

devotamentului neţărmurit faţă de naţiu-

nea proprie şi umanitate…

Partidul are şi caracter umanitar,

însă, nu are caracter antievreiesc, nu are

caracter religios… Atenţie, legionarii

aveau caracter antievreiesc şi religios.

Noi nu avem nimic cu poporul israelit.

Doctrina o negăm, doctrina iudaică, ce preamăreşte cultul lui Israel în

detrimentul cultului străbunilor noştri, care consideră că Dumnezeu este

discriminatoriu, având un singur popor ales. Noi considerăm că şi

poporul nostru merită atenţia lui Dumnezeu, ca şi alte popoare, deci noi

negăm doctrina iudaică, însă cu poporul evreu nu avem nimic, cu evreii

din România nu avem nimic. Din contra, îi aşteptăm să vină şi în partid.

Gh.A.N.: –Mulţumindu-vă şi cerându-ne scuze pentru puţinul timp

pe care l-am avut la dispoziţie, vă invităm pentru săptămâna viitoare la

Voci din tunelul tranziţiei şi vă urăm Cristos a înviat !

P.C.: –Sănătate, succes şi fericire, oameni buni, şi ne vedem la

Ateneu.

263

Interviu Radio România Cultural (04.07.2013),

emisiunea Miracole şi fapte

Radu Comănescu: –Bună seara dragi prieteni, iată-ne dinaintea

unei noi întâlniri, avem un invitat de onoare în această seară. Înainte

însă de a vi-l prezenta, permiteţi-mi să-i mulţumesc colegei mele

Adriana, care se află în regia de emisie şi ne va sprijini pe parcursul

acestei ediţii.

Vă spuneam că în seara aceasta am un invitat de onoare, este

vorba despre un vechi şi statornic erou al literaturii române con-

temporane, erou în sensul

unui producător de eroisme

personale, aşa de masive, e

vorba de dl. Gheorghe Neagu

din municipiul Focşani, judeţul

Vrancea, promotor al culturii

nu numai în judeţul Vrancea ci

în întreaga Moldovă şi pot să

spun în întreaga Românie.

Domnul Gheorghe Neagu ne-a

uimit din nou printr-o operă

deosebită, o să aflăm foarte curând despre ce este vorba, sunt şi eu

curios pentru că n-am apucat să văd cărţile în cauză, aşa că voi asculta,

aşa cum veţi asculta şi dvs. De asemenea ţin să reamintesc că dânsul

este şi directorul revistei Oglinda literară. Bună seara domnule

Gheorghe Neagu!

Gheorghe Andrei Neagu: –Bună seara, mai aveţi calificative de-

astea ditirambice, erou, chestii din astea?

Radu Comănescu: –Da, da, da, dar m-am abţinut ca să le spun

şi pe parcurs.

Gheorghe Andrei Neagu: –Aoleu, dar în ce mă băgaţi. O să mai

fie nişte oameni care o să mă taxeze.

Radu Comănescu: –Foarte bine, cu cât mai mulţi înainte, aş

putea spune. Ce vreau să vă rog. Hai să începem cu recentele apariţii

editoriale, pentru că aşa cum am zis, sunt foarte curios şi eu.

264

Gheorghe Andrei Neagu: –Păi, ca de obicei, eu am această

baftă nemaipomenită de a-mi prezenta singur cărţile. După aceea

urmează să se pronunţe şi alţii. În acest fel a apărut la editura Tipo

Moldova în colecţia Opera omnia o antologie de proză scurtă, de

aproape 700 de pagini, De la stânga la dreapta se numeşte şi cred eu

că mă reprezintă în ceea ce se numeşte proză scurtă. Tot editura

aceasta m-a cadorisit, în aceeaşi colecţie Opera omnia cu o reeditare a

volumului Purtătorul de cruce, volum care a fost premiat de filiala Uniunii

Scriitorilor din Bacău. Mi-au făcut această surpriză moldovenii mei

reeditându-l, pentru a mai fi la dispoziţia cititorilor dornici să mă

cunoască. Am o bucurie şi din alt punct de vedere în senul că Moartea

şobolanului un volum mai vechi de nuvele a fost tradus şi a apărut la

editura Armonii culturale, traducătoarea Patricia Lidia de la Timişoara

oferindu-mi această posibilitate de a fi cât de cât integrat într-o lume

anglofilă, şi cu volumul de poeme Lacrima iubirii, apărut la aceeaşi

editură. Iată-mă în postura în care aş putea spune că sunt de-a dreptul

fericit. Nu ştiu dacă tot la capitolul fericire se

poate spune de ceea ce m-a anunţat azi

tipografia, că Poemele din templu, aproape 200

de poeme, cu o tentă oarecum ezoterică,

apărute la editura Olimpus sunt aproape gata şi

să mă duc după ce termin interviul cu dvs. să le

ridic. Despre toate lucrurile acestea presupun

că se vor exprima la vremea şi la timpul cuvenit

diverşi confraţi care vor şti să vadă ce anume

n-am putut vedea eu în momentul creaţiei. Că

aşa se spune, că atunci când tu scrii nu mai ştii

ce e în jurul tău, ci ştii doar ceea ce este acolo, pe masa de lucru. Este

și alt motiv să fiu mulţumit şi fericit, pentru că iată, la Roman, un institut

al Academiei franciscane a scos o carte care se numeşte Personalităţi

romaşcane, şi m-am găsit şi eu acolo cu o pagină. În Vrancea se pare

că mai puţine bucurii de acest gen îmi vor fi oferite, fie şi pentru faptul

că unii dintre vrânceni încep să confunde gestul cultural major cu gestul

cultural minor şi consideră că dacă te complaci într-o oarecare stare mai

călduţă a lucrurilor, poţi să zici că eşti chiar om de cultură. Nu sunt de

acord cu treaba asta şi continui să mă lupt în primul rând cu mine

însumi, pentru a da cât pot eu o turnură serioasă gestului cultural şi mai

ales celui literar.

265

Radu Comănescu: –Da, într-adevăr, am ascultat cu mare

atenţie. Iată, vreau să precizez pentru ascultătorii noştri, domnul

Gheorghe Neagu este prozator, este şi poet, după cum aţi putut

constata. Mă bucur mult că aud asemenea veşti frumoase…

Gheorghe Andrei Neagu: –Eu m-aş fi bucurat şi mai mult dacă

la festivitatea care a fost organizată la Institutul Louis Calderon, la

sectorul 2, unde maestrul George Anca a ţinut neapărat să fiu prezent

acum câteva zile ați fi fost și dumneavoastră…

Radu Comănescu: –Da, ce să fac, efectiv nu am putut să vin

atunci, regretul şi pierderea este de partea mea.

Gheorghe Andrei Neagu: –Păi chiar aţi pierdut, pentru că am

dat acolo peste unul dintre prietenii din tinereţe de acum aproape 50 de

ani, cu Victor Ciocnitu care se semnează Stinghiţeanu, care mi-a adus

aminte ce nebunie frumoasă era creieraşul nostru, din punct de vedere

literar, acum jumătate de secol, despre cum scosesem noi în Bucureşti

cu banii UTC-ului revista Silva care purta numele reginei. Dar, mă rog, a

fost un experiment literar interesant, unde era şi academicianul Beldie

prezent, cel care fusese dat afară din Academie de Gheorghiu Dej, care

scosese un manual extraordinar despre flora montană din munţii

Bucegi. Am fost nişte oameni cu care am ştiut să ţinem, pe undeva, aşa

cum se ţinea pe vremea aceea, făclia literară la un nivel destul de

ridicat. Erau acolo şi Liviu Stoiciu şi Mihail Grămescu şi mulţi alţii.

Oricum, întâlnirea de la sectorul 2, de la Calderon a fost pentru mine o

surpriză plăcută pentru că am reuşit şi eu să-l cunosc pe Puşi Dinulescu

de care auzisem multe şi, în sfârşit, am dat cu ochii de domnia sa. Mi-a

plăcut faptul că a fost în rezonanţă oarecum cu ceea ce făcea revista

Oglinda literară.

De fapt am sărbătorit 12 ani de apariţie neîntreruptă a revistei

Oglinda literară, 12 ani care au fost şi rodul unei cărţi, unei antologii, de

fapt o culegere apărută în volum de procese verbale care le-a ţinut de-a

lungul timpului, timp de un deceniu, scos de Mariana Vicky Vârtosu, cu

o dăruire şi cu o acribie fără de care nu ar mai fi fost scris. Cred că şi

acest volum este de fapt o surpriză, pentru că se datorează în mare

parte activităţii şi voinței celor din jurul meu dea ţine aproape, în

momente de cumpănă, de criză, de tot ce vreţi, a activități literare care

cred că ar trebui să fie mai prezentă în lumea noastră .

266

Radu Comănescu: –Dom-

nule Gheorghe Neagu, într-adevăr

aţi deschis calea pentru următ-

oarea mea întrebare, pentru că o

să vă întreb foarte curând despre

revista Oglinda literară. Înainte de

aceasta vreau să precizez pentru

ascultătorii noştri că evenimentul

acela despre care vorbeaţi s-a

desfăşurat la Casa de cultură a

sectorul 2, un local neaşteptat de

frumos şi cu foarte mult bun simţ, pentru care Primăria sectorului 2 chiar

merită felicitată din toată inima. Şi acum să trecem la întrebarea de care

vă pomeneam, întrebarea despre revista pe care dvs. aţi ctitorit-o,

folosesc chiar cuvântul potrivit aici, e vorba despre revista Oglinda

literară. Ce mai face Oglinda literară ? Doisprezece ani de la apariţie…

Gheorghe Andrei Neagu: –Doisprezece ani a împlinit recent, am

intrat din plin în cel de-al 12-lea an, lucrez la numărul 140. Deci vă daţi

seama că mai am 4 numere şi fac 144 şi am trecut în anul următor, al

treisprezecelea. Ei, se pare că primesc acelaşi sprijin destul de subţire

de la Consiliul Judeţean, de la dl. Marian Oprişan. Spre surprinderea

multora este singurul sprijin financiar pe care îl am şi continui să fac

muncă patriotică împreună cu toţi cei care se adresează acestei reviste,

încercând să o menţin la un nivel de cât de cât onorant, pentru ceea ce

cred eu că merită să fie o revistă literară.

De asemenea, în jurul ei continuă să se adune tineri creatori, mai ales

acum, în ultima vreme, avem şi o bucurie a unei fetiţe care a dat

admiterea la liceu şi a scos şi un volum de versuri, ceea ce cred eu că e

un lucru mai rar, este vorba de Raluca Baciu, cea care a luat 10 la

admiterea în liceu şi odată cu această medie onorantă, ea fiind şi

olimpică, se pare că va contribui cu o voce aparte în literatura română,

mai ales cu creaţia sa poetică până acum, vom vedea mai încolo ce va

mai fi. Iar despre Oglinda literară pot spune că din cauza unor

vicisitudini, să zic aşa, financiare, trebuie să mai reduc numărul de

pagini. Şi-atunci, o treime din ea o să dispară, începând cu acest

număr. Devenind mai subţire, poate şi la poştă va fi mai ieftin de

expediat, că oricum altă difuzare decât prin poştă şi prin chioşcul

Muzeului Literaturii Române nu există. Filialele Uniunii Scriitorilor din

267

celelalte judeţe nu fac şi serviciul de a

pune la dispoziţia confraţilor revista. Am

trimis-o într-o vreme, câte 10 bucăţi, şi

întrebam după aceea confraţii din diverse

zone ale ţării dacă au dat cu ochii de ea, şi

mi-au spus că nu ştiu ce făceau cei din, din

zonele acelea, pentru că era normal ca

revista să ajungă măcar la 5 oameni, poate

jumătate le foloseau dumnealor în cine ştie

ce scopuri. Ăsta-i un aspect. Al doilea,

continui să promovez revista ca să obţin abonamente şi cred că în

condiţiile acestea o să reuşesc să o menţin cât de cât la un nivel care să

nu ne facă să ne fie jenă că scoatem o revistă la nivel naţional şi, de ce

să n-o spun, partea electronică, pe care tot o întreţinem noi pe situl

www.oglindaliterară.ro este la fel de activ şi vioi ca şi până acum, în

sensul că avem colaborări de la diaspora română din Australia, din

Canada, din SUA, din Germania şi din cine ştie pe unde s-au rătăcit

bieţii români care n-au uitat limba şi care au făcut ceva în viaţa lor

pentru limba şi literatura română şi continuă să se exprime. Iar atunci

când mai află că îi mai apare numele tipărit în lumea aceasta a

exprimării electronice, este o mare bucurie pentru ei, mai ales că o mai

şi trimit acolo când îmi este solicitată în mod expres şi insistent. O

expediere într-un colţ al Terrei costă enorm şi cum la capitolul financiar

stăm destul de modest îmi permit s-o trimit din ce în ce mai cu

zgârcenie.

Radu Comănescu:–Înainte aveaţi şi o colaborare destul de

interesantă cu diaspora românească din Israel. O mai aveţi ?

Gheorghe Andrei Neagu: –Avem şi acum, şi mai nou, am avut o

surpriză, ca la salonul acesta mult discutat de la Paris unde s-a

întâmplat ca unii dintre confraţii noştri să nu fie prezenți, am fost noi. N-

am fost în carne şi oase, am fost cu producţiile literare pe care am găsit

de cuviinţă să le dăm unei colege de redacţie, Marilena Lică Masala,

care a reprezentat revista la Paris, şi care a făcut o selecţie din poeţii

ieşeni, și vrânceni. Din Vrancea suntem doi, eu şi Ştefania Oproescu,

apoi din Argeşul ei natal, de prin Ardeal, a făcut o antologie bilingvă de

poezie, alături și de poeţi congolezi vorbitori de limbă franceză. Volumul

a fost foarte bine primit la expoziţia franceză. Am şi publicat de altfel

câteva intervenţii acum două numere chiar în revista Oglinda literară,

268

sub semnături ilustre din Congo. Marilena a dat un interviu în acest sens

destul de elocvent. Am putea spune că Vrancea a fost la Târgul de la

Paris.

Radu Comănescu: –Domnule Gheorghe Neagu, aţi făcut foarte

bine că aţi pomenit despre activitatea

aceasta care nu este numai naţională ci şi

internaţională, fiindcă astfel ascultătorii au

dimensiunea efortului cultural pe care îl

întreprindeți. Pe parcursul istorisirii mi-aţi

relatat şi despre sprijinul, între ghilimele, pe

care l-aţi primit de la filialele moldovene ale…

Gheorghe Andrei Neagu: –Nu

moldovene, filialele din toată ţara.

Radu Comănescu: –A, filialele

naţionale din toată ţara ale Uniunii Scriitorilor.

Haideţi să vorbim puţin despre lumea aceasta a scriitorilor. Ştim foarte

bine că e vorba despre o criză gravă de cultură, care pe de o parte

traduce prăbuşirea orizontului cultural al publicului, iar pe de altă parte

traduce o mutare, o schimbare a interesului de la formele tradiţionale

ale culturii la formele acestea electronice pe care le-aţi pomenit şi dvs.

şi pe care, de altminteri, le şi utilizaţi.

Gheorghe Andrei Neagu: –Eu nu ştiu ce rău ţi-am făcut eu de

mă pui să vorbesc despre Uniunea Scriitorilor din România.

Radu Comănescu: –Nu de Uniunea Scriitorilor, haideţi să vorbim

despre lumea scriitorilor. Ce se întâmplă cu lumea aceasta a scriitorilor,

nu neapărat în România.

Gheorghe Andrei Neagu: –Lumea scriitorilor tremură la gândul

că oricine poate fi dat afară oricând.. A fost recent dat afară un coleg de

pe la Tribuna din Cluj, pentru că a fluierat în biserică. Motive destule,

pentru că a adus prejudicii onoarei nereperate, vorba lui Nea Iancu, a

USR. Dacă Uniunea Scriitorilor e atât de gingaşă făptură, ce naiba să

mai zici de noi, despre scriitori? Nu văd nicăieri în lumea aceasta a

scriitorilor, tineri proaspăt promovați, că au rămas aceeaşi tineri de

acum zece ani. Parcă n-au mai îmbătrânit. Dar au apărut nişte copilaşi

minunaţi în ultima vreme, pentru care nu se face mare lucru. Îl văd pe

acad. Solomon Marcus, mare profesor de matematici, care vine să

jurizeze prin Vrancea un concurs naţional de poezie. Liceenii, s-a

chemat. Este de fapt o fușereală de doi lei, a unui festival pe care-l

269

făcusem eu pe plan local, chiar aşa s-a numit, Liceenii, ținut la

Carrefour, pentru care nu s-au găsit bani, dar acum s-a găsit să fie la

nivel naţional. Bun. Şi vine un matematician ca să zică: Fraţilor, nu

sunteţi buni de nimic, locul I nu se dă. Hai să fim serioşi, chiar aşa?.

Radu Comănescu: –Solomon Marcus să ştiţi că este un

remarcabil gânditor, el este într-adevăr şi matematician, dar este și un

specialist în logică.

Gheorghe Andrei Neagu: –Se poate, dar să-i sprijine puţin şi pe

ăştia tineri. El, la vârsta copiilor ăştia, de 15-16 ani, era chiar aşa de

mare, de putea să zică că: Dom-le, voi n-aveţi talent? Nu cred că se

poate pune problema aşa!

Faptul că n-a fost nici un

scriitor în juriu este de

asemenea un lucru jenant,

după părerea mea. Au vrut

să facă jurizarea numai între

ei, e treaba lor, dar cred că

era şi un Eugen Simion mai

îndreptăţit să se pronunţe

asupra talentelor literare. Ar fi

ca şi cum Eugen Simion s-ar

duce la o olimpiadă de

matematică să le spună acolo că nu ştiu matematică. Nu ţi se pare

ridicol, pe undeva ?

Radu Comănescu: –Nu vreau să comentez, haideţi să trecem la

următoarea etapă a conversaţiei…

Gheorghe Andrei Neagu: –În următoarea fază ne pregătim de

alegeri la Uniune, unde domnii scriitori vor avea fericirea să aleagă între

doi-trei candidaţi. Primul candidat, veşnicul candidat, este domnul

Nicolae Manolescu…

Radu Comănescu: –Actualul preşedinte, nu ?

Gheorghe Andrei Neagu: –Aşa este, acum putem spune că este

și la UNESCO şi la ICR, doar că am înţeles că şi-a pus omul lui acolo.

Radu Comănescu: –Pe cine, pe cine ?

Gheorghe Andrei Neagu: –Toată presa a vuit că este omul

sprijinit de Nicolae Manolescu. Foarte bine. Important este că noi îl

alegem din nou, pentru că la primele alegeri a fost ales pentru că a

270

spus: “eu nu vă promit nimic”. Deci, dacă merge cu acelaşi slogan – nu

vă promit nimic – va avea şanse de izbândă şi la aceste alegeri.

Şi probabil că alţi scriitori mai valoroşi decât domnia sa şi care să

fie mai capabili să ne conducă destinele nu există . Cinste nouă ! Ce

putem spune altceva ? Deja se fac alegeri altfel, se fac numai în filiale,

nu se mai face un congres din acela unde îi vedem şi noi pe cei din Baia

Mare sau ei să ne vadă pe noi. Nu mai are nici un sens. Râdem numai

noi în filiale, noi între noi, iar după ce ne-am văzut, ne spunem: Ce bun

este domnul preşedinte Nicolae Manolescu!.

Radu Comănescu: –Ce vreau să vă întreb ? Revistele literare,

cum se mai simt, pe unde apar ?

Gheorghe Andrei Neagu: –Păi se simt bine pentru că apar de la

şură până la poartă, cum se zicea pe la mine prin Moldova cândva. În

reţeaua Rodipet nu mai vezi nicio revistă literară. Doar cele din

Bucureşti mai au şansa, să mai apară în câte-un exemplar, două- rătăcit

prin reţeaua unui judeţ. În rest nu mai vezi nimic decât dacă ne trimitem

reciproc de la o redacţie la alta revistele. Cel puţin au şansa de a fi citite

de către cei care sunt în redacţie sau la vreun la cenaclu. Şi-atunci asta

e soarta literaturii române, o vezi din ce în ce mai izolată, mai pe felii,

mai zdrumicată, n-are rost s-o gândim la nivel naţional câtă vreme şi

alegerile s-au redus pe filiale. Deci o feliere a literaturii române, pe

filiale, pe felii, pe bucăţele. Aceasta este probabil tactica cea mai bună

pentru ca literatura să prospere

şi noi să fim fericiţi şi cu lacrimi

pe obraz. Nu-mi cere să mai

vorbesc despre treaba asta că

mă cheamă în Colegiul de

disciplină şi-mi spune că am

jignit sau cine ştie ce prejudicii

am adus acestei fecioare. Uite,

anul ăsta n-a făcut nicun fel de

primire în Uniune, nu ştiu de ce.

Radu Comănescu: –Ce vreau să vă spun, ca să schimbăm puţin

subiectul, dar să nu-l schimbăm în acelaşi timp. Iată că la bacalaureat

am auzit cu stupoare diverşi tineri, că tot aţi vorbit dvs. despre tineri,

diverşi tineri care îşi exprimau tristeţea pentru dificultatea subiectului la

română, pe motiv că li s-a dat poezie. Trebuiau să ştie o poezie sau din

Arghezi, sau din Blaga, sau din Barbu şi nu numai s-o ştie, să şi

271

vorbească despre ea. Ori, în momentul în care s-a petrecut aşa, o

nelinişte existenţială în faţa unui asemenea subiect, am început şi eu să

fiu neliniştit existenţial, pentru că demonstrează o înstrăinare de

literatură şi vreau să vă întreb dacă e numai impresia mea sau chiar

acesta e fenomenul.

Gheorghe Andrei Neagu: –E şi fenomenul de a fi în Uniunea

Scriitorilor. Ce anume vezi interesant, susţinut şi sprijinit de Uniunea

Scriitorilor în ceea ce priveşte promovarea literaturii tinere, sau a

clasicilor. L-au scos pe Împărat şi proletar, că acum a venit capitalismul

şi nu mai trebuie citit Eminescu în forma asta. Întotdeauna Eminescu a

deranjat pe cineva și, spre stupoarea mea, chiar tinerii mi-au spus în

cenaclu că Eminescu îi cam plictiseşte, a devenit repetitiv, nu are

elemente surprinzătoare, de imagine.

Am rămas aşa… Am încercat să le spun, mai ales colegii mei mai

vârstnici să le spună: Măi, copilaşi, dar citiți Glosă, citiţi măcar

Luceafărul. Ei, ce poţi să faci în condiţiile astea? Am avut surpriza, nu

ştiu dacă plăcută sau neplăcută, la Liceul Unirea sau Cuza la o întâlnire

cu elevii…

Radu Comănescu: –Liceul Cuza din Focşani ?

Gheorghe Andrei Neagu: –Din Focşani. Şi tocmai atunci s-a

nimerit să fie şi dl. ministru al învățământului –acela cu lupoaica- acolo.

A venit peste noi, s-a bucurat

când a văzut că scriitorii vrân-

ceni au coborât în rândul

tinerilor, a și zis: Mă bucur că

scriitorii sunt în rândul elevilor,

bună ziua, la revedere… Ce

voiam eu acum, să se oprească

să vadă şi el cum e ? Nu. Noi

ne-am continuat lucrările, tinerii

s-au bucurat că au fost vizitați

de dl. ministru şi acum văd ce e la televizor, ce panaramă, ce circ, ce

securitate…

Radu Comănescu: –Cu bacalaureatul, nu ?

Gheorghe Andrei Neagu: –Că s-a ajuns să se ocupe SRI-ul cu

BAC-ul, e mare lucru...

Radu Comănescu: –Bine, dar era vorba, totuşi, de o fraudă care

n-ar trebui să se petreacă.

272

Gheorghe Andrei Neagu: –Dragule, stimate domn, vreau să

spun că la salariile pe care le au domnii profesori, la salariile pe care le

au toţi medicii, la pensiile pe care le avem noi, e jale. Ce vrei să facă cu

o pensie de 700 de lei pe lună ? Eu să mă apuc să tai coceni pe câmp

când mai am puţin şi dau în primire ?

Radu Comănescu: – Oricum, chiar dacă vă supăraţi pe mine, tot

nu pot să fiu de acord cu ce s-a întâmplat, evident că veniturile şi

şubrezenia resurselor în domeniul acesta este cu totul şi cu totul

îngrijorătoare şi acesta ar fi un subiect de discutat …

Gheorghe Andrei Neagu: –Vă reamintesc doar un singur caz din

lumea politică, a lui Helmut Kohl, care el însuşi a apelat la mijloace

necinstite pentru finanţarea partidului, când partidul avea mijloace

precare. Şi cât a fost el de Kohl, şi de german, uite că s-a întâmplat ce

s-a întâmplat. Ce pretenţie să ai de la profesorul Costică, care n-are

bani de pâine ?

Radu Comănescu: –Da, adică este mult mai vulnerabil, asta se

poate înţelege…

Gheorghe Andrei Neagu: –Vulnerabilitatea asta ar trebui să ne

pună pe gânduri. De ce am devenit noi o societate vulnerabilă ? De ce

literatura e vulnerabilă ? De ce cultura, în general, e vulnerabilă ? De ce

şcoala e vulnerabilă ? Astea n-ar trebui să fie vulnerabile.

Radu Comănescu: –E o întrebare bună şi cred că ar trebui să şi-

o pună foarte multă lume. Din păcate suntem în acest domeniu al

culturii şi pentru că tot am pomenit, şi eu şi dvs., despre vulnerabilitatea

aceasta crescută a domeniului, haideţi să vedem de ce ne temem de

această vulnerabilitate ? Adică de ce nu e bine că e vulnerabil ?

Gheorghe Andrei Neagu: –Eu

mă uit că astăzi e ziua Americii.

Stau şi mă întreb dacă americanul

de la nivelul meu este îngrijorat de

lucruri minore, cum ar fi dacă mai

primeşte pensie, dacă mai are ce

cumpăra sau alte lucruri de genul

acesta, pentru ca să-şi poată sărbători ziua naţională aşa cum merită el

s-o sărbătorească.

Cred că fiecare a găsit măcar o dată prilejul să-şi pună pe casă

un simbol şi cred că mai există, la ora la care vorbim, şi dorinţa aceea

ca să existe totuşi în societatea americană o viaţă normală. Ei, până

273

când nu se va realiza şi la noi un deziderat de viaţă normală nu se

poate. De exemplu, mâine încep şi la noi Zilele municipiului Focşani.

Oare nu era bine dacă se făcea un festival Duiliu Zamfirescu, o ediţie

aşa cum făceam eu acum câţiva ani ?

Radu Comănescu: –Am nostalgia festivalului Duiliu Zamfirescu,

d-le Gheorghe Neagu.

Gheorghe Andrei Neagu: –Nu numai dvs., şi de la Academie m-

au întrebat dacă-l mai facem, şi de la filialele Uniunii Scriitorilor din

Piteşti, din Bucureşti, de la Cluj. Ei, se întâlneau scriitori din diverse

zone ale ţării… Nu se mai face, s-a terminat cu acest mod de a gândi

cultural, pentru că probabil nu trebuie să ne adunăm atâţia creiere la un

loc, să ne apucăm apoi să scriem în literatura noastră cam cum se

joacă lucrurile. La noi, de exemplu, acum, dl. primar Bacinski, a înţeles

că trebuie să scoată o monografie de acum 30 de ani şi s-o transforme

ca moment literar, s-o lanseze cu cinste în acest moment al Zilelor

municipiului Focşani. Eu ştiu că e mai uşor să aduci ceva folclor

preschimbat, făcut cu tot felul de coregrafi, absolvenţi al unor şcoli de

arte populare de făcut sârbe cum niciodată nu s-au dansat la sate şi să

le aducă prin oraş să spună că sunt Zilele Municipiului, în miros de mici,

de bere, care va fi în mod categoric prezentă, decât să aduci nişte

scriitori la un festival unde se mai apucă să vorbească între ei, să

creeze chiar un curent de opinie. E mai uşor să faci o expoziţie de

pictură cum face Nedelcu din bani publici într-un grețos conflict de

interese. Tablourile nu vorbesc între ele. Și am mai auzit un lucru care

m-a uluit. O mare soprană, ambasadoare UNESCO, cea care face

Hariclea Darclée la Brăila, a spus: nicio carte nu vă învaţă să cântaţi.

Parcă ea s-ar fi născut să cânte după ureche, n-a studiat o carte de

solfegii măcar. Ca să nu zic de o partitură, care-i tot o carte. Cum poţi

să te pronunţi tu, mare ambasadoare UNESCO, pe posturile

internaţionale, că nicio carte nu te învaţă să cânţi?

Radu Comănescu: –Mulţumesc mult, domnule Gheorghe

Neagu. O să închei pe această întrebare a dvs., pentru că iată ne

apropiem de sfârşitul emisiunii. Nu va fi singura dată când vom vorbi,

pentru că lucrurile sunt serioase şi avem probleme pe care sperăm cât

de cât să le vedem rezolvate.

Gheorghe Andrei Neagu: –Sunt din ce în ce mai serioase.

Mulţumesc şi eu.

274

Interviu acordat scriitorului Culiță Ioan Ușurelu-2016

Culiță Ioan Ușurelu:–Să începem cu

fapte din copilărie, fapte care au avut

efect pe termen lung în viaţa ta.

Un astfel de moment ar fi examenul

dificil pe care l-ai dat la Liceul de Muzică

din Iaşi. Nereușită de acolo a fost o mare

pierdere pentru muzică sau un mare

câştig pentru literatură?

Gheorghe Andrei Neagu: –Nu a fost

un examen dificil, am pierdut pentru că n-am

fost şmecher. Adică, în onestitatea mea juvenilă, am dat examen la

secţia violoncel – unde aveam rezultate destul de bune. Eram 16

candidaţi pentru un loc. Colegul meu Stupcanu s-a dus la contrabas,

unde erau 16 locuri pentru trei candidaţi. Nici n-a apucat să termine

anul, când s-a mutat de la contrabas la violoncel. Dar, hai să fim

rezonabili când vorbim de mari pierderi sau mari câştiguri. S-ar fi putut

să ajung un bun instrumentist. Dar nu cred m-aş fi putut exprima

vreodată în note muzicale aşa cum mă exprim în cuvinte. Nu fac paradă

de modestie, îmi exprim doar temerile bunului simţ.

C.I.U.: –Se pare că, în plină adolescenţă, ai fondat, împreună

cu nişte colegi de excepţie, revista « SILVA ». Până la înfiinţarea

« Oglinzii literare », câte alte experienţe de acest gen ai mai

încercat? Ce prieteni entuziaşti şi de extraordinari te-au mai

însoţit ?

Gh.A.N.: –Ţin să spun că, aveam un cenaclu şi la Roman,

(înainte să vin la Bucureşti). Revista Silva, din care mai am câteva

exemplare, am scos-o cu banii UTC sector 2 București, şi cu sprijinul

logistic al Institutului de Cercetări Bucureşti. În această revistă a publicat

printre alţii Victor Ciocnitu, vestitul şi controversatul academician

Al.Beldie prigonit de Gheorghiu Dej, Mihai Grămescu, Constantin

Namora, Mircea Dobrovicescu şi mulţi alți colegi din cenaclul Garabet

Ibrăileanu. Îi spusesem aşa pentru că era feblețea mea din Moldova și

ne desfăşuram activitatea la clubul Uzinelor 23 August, unde director

era un nemţean de al meu, Constantin Lagu. De altfel, aici a apărut şi

primul conflict între Adrian Păunescu şi

275

Cristian Şişman. Păunescu i-a cerut să părăsească adunarea

unde el îşi desfăşura, plin de zel şi mai ales de energie lecturile. Încă nu

avea Cenaclul Flacăra. Bineînţeles că, în semn de protest, ne-am ridicat

toţi membrii cenaclului şi vreo două rânduri de scaune din sală s-au

golit. Era şi Liviu Ioan Stoiciu printre noi şi mulţi alţii. Sunt cam patru

decenii de la acele întâmplări juvenile. Mergeam cu pantofii găuriţi în

talpă, de la o întâlnire la alta, băteam toate redacţiile editurilor fără a

reuşi să sensibilizăm clanurile bine structurate ale scriitorilor ce-şi

primeau tainul din acele redacţii, înăbușind orice iniţiativă a unor tineri

aflaţi la început de drum. Mai aveam şi dezavantajul de a nu-mi plăcea

viaţa scriitorilor din cârciumi. Acolo se legau de fapt prieteniile. Mai ales

în cel al uniunii scriitorilor. Acolo l-am văzut pe Mircea Dinescu

aruncând cu firimituri de pâine în bătrânul Jebeleanu şi m-am

cutremurat. Am ajuns să cred, că, un scriitor care nu are darul suptului

din sticlă este în mare parte pierdut pentru breasla peniţarilor. Atunci am

luat cunoştinţă de Papini, aproape abandonasem scrisul. Când am citit

Un Om sfârşit, am renăscut.

C.I.U.: –Ştiu că ai fost printre iniţiatorii «Revistei V», la

Focşani. Apoi, după cum s-a văzut, au pus stăpânire pe ea Florin

Muscalu şi Traian Olteanu. De ce n-aţi luptat să rămâneţi, atât tu

cât şi ceilalţi, în redacţie şi să vă impuneţi punctul de vedere?

Gh.A.N.: –Aşa este. M-a chemat Liviu Stoiciu la redacţia ziarului

Milcovul, unde el, în calitate de preşedinte al CPUN Vrancea împreună

cu Virginia Paraschiv, membră în acelaşi organism, au găsit de cuviinţă

că trebuie schimbată vechea conducere. Pentru că orgoliile i-au însoţit

şi la votare, ziarul Milcovul a ajuns în mâna lui Ion Nistor în loc să

ajungă în mâna lui Ion Panait, pe motiv că acesta n-avea studii

superioare. S-a văzut apoi cât de înţeleaptă a fost această schimbare

între politrucii presei vrâncene. Cuplul Muscalu-Traian, nici nu ştiu cine

a inventat această formulare, plângea pe trotuarul ce duce spre

cinematograful Balada. Atunci aveam bani strânşi pentru jumătate de

maşină, adică 35.000 lei. M-a durut durerea lor şi le-am propus aceşti

bani, crezând că ei aveau relaţiile necesare unui demers jurnalistic

potrivit. De faţă era şi Corneliu Fotea. Și cum mergeam noi prin dreptul

cinematografului Balada ne întâlnim cu tovarăşa Carcadia de la Direcţia

de Cultură, care, auzind cât eram de hotărâţi eram să facem o revistă

literară, ne-a oferit 60.000 lei. Uşuraţi, cei doi şi-au uscat rapid lacrimile

276

şi au trecut la treabă. Iar când eu le-am mai adus şi 10.000 de

abonamente.

Am fost de-a dreptul

independenţi. Am sperat

ca prezenţa lui Mitică

Pricop, a lui C.Fotea şi a

lui I.D. Denciu în redacţie

să fie suficientă ca să

funcţionăm în onestitate,

eu rămânând la Odobeşti,

gata să-i sprijin cu mașini

pentru transport, oameni

pentru cărat mobilier,

pentru zugrăvit. Nici nu mi-a trecut prin cap că toată publicitatea o

treceau într-un cont personal, revista rămânând mereu fără bani, fiind

minţiţi în permanenţă, atât Mitică Pricop cât şi I. D. Denciu. Fotea se

lipise la Cultură, iar eu văzând că nu se întâmplă nimic nou, am scos

Jurnalul de Vrancea, în 1993. A fost primul ziar privat care a dus o luptă

onestă cu toţi neica nimeni intraţi în politică. Aproape că i-am făcut

celebrii în plan local prin topul şmecherilor, şopârla mioritică, anchete

etc., o parte din ziar era rezervată literaturii. Aşa că eu nu am

abandonat lupta ci doar m-am separat de lichele.

Am avut bunul simţ să

creez la un moment dat

Jurnalul de Adjud, Jurnalul de

Mărăşeşti şi Jurnalul de Odo-

beşti. Am încercat să resuscitez

tot ce era valoare literară. Dacă

am reuşit sau nu, să mă judece

alţii. Ştiu bine că Revista V

decăzuse în aşa hal, încât cei

doi demolatori, s-au dus cu

bani grei la Voiculescu pentru ca acesta să-mi ia dreptul de a scoate

Jurnalul de Vrancea. Au făcut ei împreună cu celebrul domn Martiş un

ziar care se numea Diplomatic TV ce se vindea împreună cu Jurnalul de

Vrancea ca supliment, la un moment dat. Avusesem peste 3000 de

abonaţi, pe care am încercat să-i păstrez, înființând Gazeta Vrânceană.

N-am reuşit. În anul următor mi s-au înjumătăţit, iar peste doi ani

277

acelaşi, Voiculescu m-a rugat să reiau Jurnalul de Vrancea. L-am reluat

dar îl făceam în tandem cu Gazeta Vrânceană şi pentru că mă

apucasem şi de politică am primit un spaţiu la un darac de lână din

centrul oraşului, unde astăzi cineva se tot câcâie să ridice o catedrală..

Aşa că, în paralel cu Revista V, tot mai săracă în idei şi intenţii culturale,

am început să adun lângă mine oameni care sperau să se exprime liber.

Îmi aduc aminte că şi tu veneai odată la acest cenaclu Duiliu Zamfirescu

şi, n-am înţeles nici până astăzi, de ce n-ai mai venit. Am fi făcut multe

lucruri împreună, pentru că începusem să scot şi cărţi în editura Zedax

şi să fac multe lucruri ce însemnau cultură literară, ceva mai mult decât

se făcuse până atunci.

C.I.U.: –Există în prezent anumite boli ale literaturii vrâncene

şi ale celei naţionale? Vezi metode de înlăturare, de vindecare a

acestora?

Gh.A.N.: –Când vor dispărea setea de înavuţire, spaima de a-l

vedea pe altul mai presus decât crezi tu că ai ajuns, prefăcătoria ce

merge mână în mână cu un fel de căpoşenie insalubră, atunci literatura

va fi puternică, chiar dacă

nu va fi iubită de oamenii

cu bani. Oare realizezi tu,

ce a însemnat lumea

literară vrânceană în

primii cinci ani ai acestui

mileniu? Eram vreo 60

membri ai Asociaţiei

Duiliu Zamfirescu, eram priviţi cu respect, în toate colţurile de ţară, ba

chiar şi-n afara ei. Azi suntem împărţiţi în mai multe grupe și grupulețe

literare, ai căror aderenţi au început să creadă că sunt nişte valori în

sine! Se poate! M-aş bucura să confirme prin fapte. Vezi dragul meu

Culiţă, lupta mea pe tărâm cultural, n-a încetat vreodată. Am scos şi

cărţi, am răspuns şi acţiunilor culturale extrem de rare din Vrancea.

Acest judeţ are cel mai mic buget alocat culturii din toate judeţele

regiunii de dezvoltare sud-est. Probabil că aşa divizaţi cum suntem nu

putem reprezenta o forţă în faţa conducerii. Am ajuns să stau la uşa

Consiliului Judeţean Vrancea, cot la cot cu pensionarii armatei române,

cu şoferii lui Mitică, sau cei care s-au gândit că dacă fac tot felul de

şmecherii monografice de doi lei sunt şi scriitori. Au timp, au tenacitate,

au tupeu şi profită de neştiinţa unor oameni ce au acces la finanţare

278

spre a-şi scoate cărţile pline de orice ce numai de literatură nu. Dacă

aceşti impostori culturali nu s-ar fi oploşit pe lângă grupările literare

desprinse din „Duiliu Zamfirescu”, n-ar mai fi avut atâta obrăznicie şi n-

ar mai fi putut profita de incultura celor cu bani. Uite, şi conducerea

judeţului premiază tot felul de sportivi, dar niciodată, absolut niciodată n-

am văzut în ultimul deceniu să premieze vreun scriitor. Probabil că

disiparea scriitorilor convine conducătorilor cetăţii mioritice, iar scriitorii

n-au decât să strige în pustiu, fiecare la colţul lui de stradă, despre câtă

valoare există pe aceste meleaguri. Aşa s-au prăbuşit întotdeauna

marile intenţii culturale. Atena lui Pericle a fost năpădită uşor de

popoarele războinice, dar, în istoria civilizaţiei a rămas Praxitele cu

sculpturile sale şi nu numele soldatului de la maraton, a rămas

Arhimede şi Aristotel şi nu numele consilierilor cetăţii ateniene. Rămâne

de văzut dacă peste ani şi ani va rămâne vreun nume de scriitor din cei

care astăzi se ciocnesc şi se îmbolnăvesc de amărăciune, sau numele

primarilor iubitori de borduri şi de mizerie urbană, dar bogaţi în conturi

personale. După şase decenii de existenţă încă mă bucur atunci când

mai vin lângă mine oameni curaţi la suflet. Oare cum se simt iubiţii noştri

vrânceni cu bani când vor afla şi din acest interviu că, am scos o carte a

unor copii extrem de talentaţi pe banii lui Marian Ruscu de la Ploieşti,

care din puţinul agoniselii sale a găsit de cuviinţă să le dea acestor

talente o şansă?

C.I.U.: –Crezi că politicul poate convieţui cu esteticul? În

Vrancea, în România? Tu le-ai încercat pe amândouă, deci eşti în

măsură să explici…

Gh.A.N.: –S-a dus vremea când în politică se găseau şi visători!

Îţi spun doar că am avut şansa să fiu consilier judeţean, luptându-mă

pentru a realiza ceva în favoarea celor care m-au ales. Din nefericire,

între timp, lumea a devenit, hai să-i zicem delicat, pragmatică, adică ce-

mi dai să te votez! Şi ce putea da un scriitor ca mine? Alegătorul este

mai atent la o găleată de plastic decât la o promisiune cinstită! De

aceea, a vorbi despre estetică în politică este ca o blasfemie. M-am

convins că nu trebuie să mă mai aştept la ceva bun din partea clasei

politice. Ce este mai trist este că oamenii politici nu se înconjoară măcar

de valori spirituale (vezi cazul Pleşu) pentru ca să aibă o pertinentă

consiliere. Mi-am oferit serviciile. Nu-i vina mea că vrâncenii au votat

găleata în locul condeiului. Asta-i estetica în politică! Găleata contra

condeiului!

279

C.I.U.: –Eminescu ne-a tulburat cu mărturisirea că ”Mi-e

ruşine că sunt român, un român de paradă, un român care crede că

şi-a însuşit monopolul patriotismului.” Dacă ar trăi astăzi, s-ar

exprima la fel? Tu ce crezi despre patrioţii noştri „dragi”?

Gh.A.N.: –Sunt un optimist incurabil. Nu cred că ar exista o ţară

mai potrivită sufletului meu decât România. Unde mai găseşti toate

formele de relief îngemănate atât de armonios ? Unde mai găseşti toate

formele de civilizaţie: de la primitivismul oamenilor săraci, până la

miliardari de top internaţional ? În plus, cred că suntem un neam foarte

tânăr, cu infuzii genetice fireşti ce se nasc la răspântii de mari civilizaţii.

De aceea ne urâm cu patimă şi ne iubim aşişderea. Dar nu ne

risipim.

Am fost primiți și la Sinagoga din Focșani unde s-au născut și

niște epigrame scrise de Gheorghe Suchoverschi cum ar fi :

CENACLUL DE LA SINAGOGĂ

Critica-i la mare chef .

Moderator - "rabinul şef"

Ne mai găseşte vreo

chichiţă,

La "masel tov-ul" S.

Gheorghiţă.

Cred că vom dăinui încă multă vreme pe acest pământ, supor-

tând prin bunătatea noastră mioritică pe toţi descreieraţii lumii. Cred că

astăzi Eminescu, ar fi mai puţin respectat decât este în postura lui de

român rece. Că aşa este la noi, orice român rece este mai valoros decât

unul viu. Imbecilitatea oamenilor cu bani ar fi aceeaşi şi pentru

Eminescu, pentru că ar trebui să stea cu mâna întinsă pentru a-şi

publica opera. Vorba celor de la Ministerul Culturii: ar fi un produs

cultural şi punctum.

C.I.U.: –Deşi născut în judeţul Neamţ, ai devenit, de vreo 30

de ani, vrâncean şi, mai mult, eşti în primele rânduri ale literaturii

judeţului şi nu numai…Unii dintre contestatarii tăi te bănuiesc că ai

dori să fii chiar Primul dintre primii…Ei, bine, ce se întâmplă în

Vrancea literară? Mai multe orgolii decât opere? Prea multe genii

neînţelese, prea mulţi inşi nemulţumiţi, inşi care nu creează opere,

ci veşnice scandaluri?

280

Armonia atât de necesară creaţiei, literatura adevărată? Mai

este vreo speranţă să fim lăsaţi să ne facem omeneasca datorie?

Unirea forţelor tuturor literaţilor vrânceni? Vreo propunere? Vreun

nume benefic, malefic?

Gh.A.N.:–Ştiu

unde baţi ! Faptul că

am reuşit să fac din

oraşul Focșani la un

moment dat, un fel de

capitală a culturii

române, sau că am

făcut din revistă, în

anul în care Ştefan

cel Mare a fost

declarat sfânt, cel mai important eveniment editorial, este o mulţumire

umbrită doar de indiferenţa celor care temporar deţin puterea de

decizie.

Iată de ce am sugerat, de mai multe ori, instituţiilor care ne

conduc destinele să facă un gest de recunoştinţă pentru cei care

încremenesc slova în matricea timpului. Ce mare lucru era ca la sfârşit

de an să le fie acordat scriitorilor măcar simbolic, un semn de recu-

noaştere pentru munca lor atât de grea şi atât de dătătoare de lumină.

Văd că pe sportivi îi mai omeneşte, din când în când primăria, sau vreo

direcţie plină de bani publici. Până şi pe aşa-zişii rapsozi populari, care

se fac a fi păstrători de tradiţie românească, îi văd măcar o dată pe an

chemaţi într-un spaţiu organizat să se exprime. Să fim serioşi… Când s-

a mai cântat prin satele vrâncene vreo melodie din cele ce le auzim cu

diverse prilejuri prin Piaţa Unirii din Focşani ? Sau când s-a dansat în

vreo comună, la vreo nuntă sau vreun botez, vreun dans popular din

cele tropăite pe scenele focşănene ? N-am nimic împotriva unor astfel

de manifestări ! Păstrarea tradiţiei este importantă dar, nu cred că

trebuie să fie singura activitate în atenţia instituţiilor de cultură. Şi asta în

timp ce scriitorii mor de foame. Eu n-am uitat cum au murit scriitorii

vrânceni de până acum. Nici unul n-a fost recompensat cumva pentru

scrierile sale. Ori au fost ziarişti, ori au fost profesori, ori au avut alte

profesii şi numai în plan secundar au fost scriitori. Scrisul lor a fost ca o

sângerare, eu aşa simt. Sângerez ori de câte ori stau în faţa colii de

hârtie. Şi din respect pentru jertfa lor am înfiinţat o revistă literară, în

281

care să se facă auziţi, să fie cinstiţi de o naţiune întreagă. Asta a fost

rostul înfiinţării revistei Oglinda literară.

C.I.U.: –Din anul 2000, ai înfiinţat Asociaţia Culturală „Duiliu

Zamfirescu”, care va edita o revistă de nivel naţional, „Oglinda

literară”, care va iniţia şi va organiza ani la rând celebrul Festival

„Duiliu Zamfirescu” etc. Care-i soarta omului care a lucrat

permanent în folosul literaturii vrâncene, a debutanţilor? Câte

statui ţi-au ridicat cei pentru care ai muncit (neplătit) atât?

Gh.A.N.:–Exact. În anul

când am constat că votul meu

este egal cu zero în politică, am

trecut cu toată forţa în

literatură. Acum pot să-ţi spun

fără să mă sfiesc, cât m-a durut

când am văzut că domnul Vlăjie

a înfiinţat la numai o jumătate

de an o revistă care să mă con-

cureze, plătită din greu din bani

bugetari sau din sponsorizări

grase dirijate politic. Mai mult, când îmi veneau oaspeţi de seamă la

Festivalul Duiliu Zamfirescu, lucrătorii acestei reviste îi racolau pe

invitaţi cu promisiuni financiare, mai mult sau mai puţin oneste.

Îmi amintesc cu durere că au avut tupeul să se ducă până şi la

academicienii invitaţi de mine să mă ponegrească. Am investit sute de

milioane de lei de la prietenii care mă sponsorizau, de mă bârfea Puiu

Siru că sunt miliardar, reuşind să fac din Focşani o capitală a culturii

române. O pot lua ca pe o realizare si faptul că i-am introdus pe scriitorii

vrânceni în Istoria Literaturii Române a lui Ion Rotaru şi ca am făcut

posibilă intrarea revistei Oglinda Literară în Dicţionarul Academiei

Române. Astăzi, stau pe la uşile amploaiaţilor laolaltă cu tot felul de

neaveniţi (în care s-a trezit fiorul de fată bătrână a dragostei pentru

literatură) şi tot întind mâna în speranţa că voi găsi finanţare pentru

revistă. Dar, îţi spun cu mâna pe inimă, că m-am săturat! Am unde să

public! Statuile… sunt cărţile mele, din păcate unele fiind scrise în

resturi de timp. Promovarea culturii vrâncene mi-a luat prea mult timp şi

prea multă energie! Dar nu regret…

C.I.U.: –Aristotel spunea despre „pofta dureroasă ce o avem

de o răzbunare pe care o credem posibilă”. În literatură se aplică?

282

La nivel naţional, nu cred, dar la nivel vrâncean, se pare că

da…Dacă nu şi mai rău…

Gh.A.N.:–Eu sunt platonic. Mă răzbun urmărindu-i cum se fac de

râs coborând statutul intelectualului până foarte jos. Mă bucur când îmi

iau apărarea unii colegi! Din păcate sunt tot mai rari. De fapt, ştii ce-am

văzut? Oamenii fără talent fac deseori atacuri la persoană. Şi atunci…

C.I.U.: –Există în România o zvonistică mizerabilă, care

tentează anumite persoane să dezgolească urâţenia naţională cu

orice preţ şi nu tentează pe nimeni acoperirea acestei urâţenii. În

alte ţări este invers…Te-a lovit vreodată acest defect îngrozitor al

românilor? Şi nu e vorba de nimicurile de sub preş…

Gh.A.N.:–Ce să acoperi? Când vine valul, cam ia totul cu el. Să

sperăm doar că „ce e val, ca valul trece” Şi că totuşi, pietrele rămân. Am

colindat puţin. Nici în SUA, nici în Egipt, nici în Franţa şi nici în Olanda

sau Germania nu am fost tratat decât cu respect.

Au avut atâta respect faţă de mine şi de ţara mea, încât mi-au

organizat primiri festive şi nu mi-au arătat vreodată vreun cerşetor

român, când arareori mai mergeam şi pe jos în ţările vizitate. Se

înţelege că în ceea ce mă priveşte, prin ceea ce am reprezentat în acele

vizite, atât persoana mea cât şi tare au fost tratate cu respect. Am şi

mărturii scrise din presa acelor momente. Mai mult, ce poţi face?

C.I.U.: –Noica şi Nae Ionescu dispreţuiau cultura Occi-

dentului, recomandau desprinderea de această cultură a…

băcanului, a untului…Cioran afirma că Apusul este Răsăritul

nostru…N-or fi avut toţi dreptate? Ne aflăm, cum se vede, în plină

283

civilizaţie, dar nu şi în plină cultură…Întreb şi eu, ca pe vremuri

Cernâşevski:”

Ce-i de făcut?”

Gh.A.N.: –Cred că dacă ai forţa necesară şi mai ales harul de

care ar trebui să te slujeşti şi să contribui la zestrea culturală naţională,

este deja foarte bine. Cioran avea admirație pentru Occident în întregul

lui, uitând condiţiile adeseori violente în evoluţia marilor culturi. Ar trebui

să ne gândim că sunt ţări care au dispărut, dar cultura a rămas. Numai

dacă ne gândim la Fenicia sau la cultura minoică şi îmi veţi da dreptate.

C.I.U.: –Mitocanul urăşte valoarea pentru că nu ştie să ajungă

la ea. Mitocanul în literatură, în politică, în societate? În Vrancea, în

lume? Atât de râvnita şi hulita „literatura de sertar”… Ai avut-o? La

cei de lângă tine ai observat-o?

Gh.A.N.: –Este adevărat, în politică şi societate mitocanul capătă

audienţă şi este votat. De fapt, tu pui mai multe întrebări într-una

singură. Dacă mă gândesc la tupeul făcătorilor de monografii pe nişte

sume la care noi scriitorii nici nu visăm vreodată, atunci … Nici nu mai

vorbesc de calitatea precară a cărţilor aşa-zis monografice. Dar aşa ne

trebuie, ei se unesc în tot felul de grupări şi merg pe la deţinătorii de

fonduri, impresionându-i, pe când noi scriitorii, ne-am împrăştiat în cele

patru vânturi, şi în loc să ne bucurăm că împreună avem unde ne

exprima, rânjim atunci când mai dispare câte o publicaţie de calitate,

mai moare câte un condei incomod. Cât priveşte literatura de sertar, pot

să-ţi spun că mai mult de 70% din scrierile mele de acolo se trag. Cred

că sunt printre puţinii scriitori vrânceni care chiar au avut literatură de

sertar. Dar să ştii, că nu mai este o mare mândrie. Cartea tipărită nu se

mai cumpără, iar distribuirea cărţii gratuit nu mai există. Şi atunci, pac la

internet!

C.I.U.: –Un lucru interesant: nu prea te-am văzut intrând în

polemici. Te conduci după zicala care ne explică mereu şi mereu

că atunci când doi se ceartă, al treilea câştigă?

Oare nu trebuie atenţionaţi mizerabilii şi mitocanii, care se

cred genii şi fac doar rău celor din jur, pe care îi trădează, îi

urmăresc oriunde cu răutatea şi prostia lor? Nu greşim dacă nu-i

arătăm cu degetul?

Gh.A.N.:–Ce polemică să am eu cu un neica nimeni? Dacă

valorile scrisului românesc ar fi unite, toţi găozarii (apud Băsescu) sau

piţifelnicii (apud Cristoiu) ar pieri, s-ar îneca în veninul răutăţilor sale.

284

Cam toţi cei care mi-au dorit răul au plecat definitiv în cealaltă lume.

Dumnezeu să-i ierte, că eu i-am iertat de mult!

C.I.U.: –Indiferent de ce cred unii sau alţii, ai putea spune

astăzi, cu mândrie, că ai ajutat la debutul şi gloria unor scriitori din

Vrancea sau din ţară?

Gh.A.N.:–Aşa este.

Numele lor figurează într-un

fel de Jurnal, pe care am

să-l fac public atunci când

voi simţi că este necesar. O

parte i-am numit în revista

Oglinda Literară, la 10 ani

de apariţie. Aştept de la ei

puţin respect. Adică să

continue, să crească în

valoare şi să nu mă

dezamăgească.

C.I.U.: –Care-i viitorul literaturii vrâncene în cadrul celei

naţionale, dacă va merge pe linia pe care a pornit? Locul tău în

cadrul acestei literaturi?

Gh.A.N.:–Viitorul literaturii vrâncene depinde în mare măsură de

cât de puternici sunt promotorii lor. Dar atunci când fiecare îşi doreşte

doar binele său, însăilând tot felul de aşa-zise activităţi culturale, totul

intră în derizoriu. În plus, atunci când aleşii vrâncenilor vor conştientiza

şi vor sprijini cu adevărat profesioniştii condeiului viitorul literaturii

acestor meleaguri va fi altul. Duiliu Zamfirescu, dacă nu ieşea la bătaie

prin mijloacele-i cunoscute, n-ar fi ajuns ceea ce este astăzi, în plan

naţional. Din păcate, în plan local, el este uitat.

Vrei să-ţi spun ceva? Uite, în judeţul Neamţ, sunt invitat de

onoare la Zilele Eminescu. În Vrancea… Se pare că linia pe care am

imprimat-o promovării literaturii vrâncene e prea grea. Ba chiar, s-a frânt

odată cu dispariţia celor două festivaluri şi a altor manifestări

asemănătoare. Despre locul meu în literatura vrânceană vorbesc alţii;

de la Academia României, de la universităţile unde se mai fac şi istorii

adevărate ale literaturii române, de la Uniunea Scriitorilor din Canada,

din care fac parte, din revistele australiene, americane şi germane, pe

unde tot public. Dar să ştii că tot mai încerc să deschid porţile

condeierilor vrânceni, în special tinerilor pentru care am o adevărată

285

admiraţie. Constat cu bucurie că aceştia scriu bine, cum n-au scris

marile valori din literatura consacrată la vârsta lor. Îi stimez şi o să-i

promovez cât o să pot. Am scos și un volum cu scrierile a patru eleve

din Focșani, dar cu finanțare din Prahova…!!!. Poate că vreodată,

cândva, unul dintre ei îşi va aminti că am pus şi eu umărul întru’

devenirea sa.

286

Interviul scriitorului Marin Ifrim

cu Gheorghe Andrei Neagu

Marin Ifrim: –Maestre Gheorghe Neagu,

propun să începem cu...sfârșitul.

Cum de nu mai apare formidabila revistă

“Oglinda literară”, ce s-a întâmplat, de fapt, sincer

vorbind, pentru că eu, cunoscându-vă, cât de cât,

nu cred că ați renunțat la revistă doar din motive

financiare. Nu cumva și-a spus cuvântul și saturația

profesională?

Gheorghe Neagu: –Dragă Marin, maeştri sunt cei cu rentă

viageră de la Uniunea Scriitorilor şi cu băgări în cinste la securitate.

Cum n-am nici una nici alta, era firesc să dispară Oglinda Literară.

Prietenul Gheorghe Vidraşcu, a aflat de la o persoană importantă, că mi

s-ar fi retras sprijinul financiar pentru că aveam un conflict de opinii cu

Nicolae Manolescu. Eu nu cred asta, nici măcar ca bârfă, așa cum se

poartă pe la noi. De regulă, preşedintele U.S.R. răsplăteşte cu avantaje

importante pe cei care îl înjură. Ce-i drept, eu nu l-am înjurat şi nu-l înjur

nici acum. Mai mult, îi rog pe această cale pe scriitorii bucureşteni care

s-au înscris pe un tabel ce urma să fie înaintat Ministrului Culturii, pentru

a obţine o finanţare in extremis pentru Oglinda Literară, să mă ierte că-i

rog să nu mă sprijine.

Oare de ce nu mă întrebi de ce nu mai apare JURNALUL DE

VRANCEA, sau GAZETA VRÂNCEANĂ, sau OGLINDA VRÂNCEANĂ,

transformată mai întâi în OGLINDA MOLDOVEI și mai apoi în

OGLINDA LITERARĂ. Și la REVISTA V am pus umărul cât am putut, ca

să apară . O spun, pentru că nu prea mai există voci dispuse să-și

amintească de activitatea mea jurnalistică. Mai mult, fac parte încă din

redacțiile diverselor publicații literare chiar din momentul înființării lor. Și

cu asta, ce-am făcut? Am stârnit invidia unor confrați, ba chiar ura lor.

Să nu mai spun că, un poet vrâncean, mi-a cerut deschis să dau jos de

pe pereții biroului unde făuream revista, toate diplomele obținute de ea

în diverse locuri ale lumii. Iar pe acest fals prieten l-am ajutat chiar

făcându-i rost de un loc de muncă suplimentar. Bineînțeles că le-am dat

jos. De asta nici nu vreau să mă sprijine nimeni. Nu vreau să primesc

287

apoi și alte „indicații prețioase”. Le am înrămate în niște sacoșe de

plastic. Le mai scot la vreun eveniment cultural petrecut înafara

județului.

Uite că la Buzău n-am

ajuns să le expun. Probabil că și

în județul tău sunt scriitori iritabili.

Așa se explică de ce sunt invitat

mai mult la București, Iași,

Craiova, Bacău etc. decât în

Buzău și Vrancea . De fapt,

adesea, nici nu mă mai duc. E

mai bine. Dacă nu mai am

revista care îmi ocupa o mare parte din timp, dar îmi aducea și

satisfacția lucrului împlinit, va trebui să mă retrag la masa de lucru.

Deși, nu cred să mai am prea multă îngăduință de la soartă. Nu știu

care este cauza, dar în Vrancea, scriitorii nu apucă bătrânețea.

Trebuie să spun și altceva. În Jurnalul de Vrancea, pe vremea

când cuvântul scris mai avea valoare, i-am făcut celebri pe tot felul de

inși, care, astăzi, au ajuns să aibă pâinea şi cuţitul în mână. Oglinda

Literară a apărut după ce, la alegerile din anul 2000, când am candidat

din nou pentru Consiliul Judeţean, am obţinut zero voturi!!! Eu nu

puteam să promit altceva, decât promovarea culturii. Cred că asta,

spune deja tot. M-am întristat, desigur. Mi-am amintit atunci, că-i

sprijinisem pe Traian Olteanu şi Florin Muscalu să obţină zece mii de

abonamente pentru Revista V, după ce fuseseră mătrăşiţi de la ziarul

Milcovul de Virginia Paraschiv, Liviu Stoiciu şi Puiu Siru .

M-am dus la Dan Diaconescu, cel care patrona atunci revistele

”Oglinda” la Trustul Intact, cu propunerea să transform Oglinda

Moldovei în Oglinda Literară. Cum s-a aflat că apare o revistă de

cultură, Gheorghe Vlăjie, care era directorul Direcţiei de Cultură, a primit

ordin să scoată și el o revistă cu fonduri proprii sau de la Primăria

Focşani, plus Consiliul Judeţean. Avea domnul Al. Deşliu „morman” de

relații în materie de finanțări și, fapta s-a petrecut. Eu aveam relaţii în

lumea literară şi am purces la organizarea Festivalului Duiliu Zamfirescu

timp de şapte ediţii. Încercam în acest mod, să răsplătesc prietenii din

lumea literară pentru colaborări la viața culturală vrânceană. Am început

revista cu vrâncenii Mircea Dinutz, Florinel Agafiţei, Ştefania Oproescu,

Florin Paraschiv, Constantin Ghiniţă, Adrian Botez, Gabriel Funica,

288

Virgil Panait, Lili Goia, Mariana Vârtosu, la care s-au adăugat

Magda Ursache, Dan Movileanu, D.R.Popescu, Cezar Ivănescu, Ion

Rotaru, Nicolae Breban,

Aura Christi, Al. Săndu-

lescu, Constantin Cio-

praga, Ioan Adam, Caro-

lina Ilica, Adrian Dinu

Rachieru şi foarte mulţi

tineri, care sper să-şi mai

aducă aminte de noi.

De la festivalurile noastre și-a făcut rost domnul Deșliu de

colaboratori. Mai suntem puțini care știm cum s-au petrecut lucrurile, ca

martori oculari. Se zice că, despre morți, numai de bine. Dar dacă îmi

pui întrebări, îmi stârnești amintiri și, cu tot regretul, nu pot să fiu bunul

samaritean.

Am reuşit să promovez valorile vrâncene timp de cincisprezece

ani stârnind admiraţia sau chiar critica unora şi altora, de am ajuns ca

anul acesta, un pictor care conduce Centrul Cultural Vrancea, să-mi

răspundă în scris că revista nu este cunoscută, motiv pentru care nu o

susține financiar. Acest om de cultură,

adoptat ca mulți dintre noi de aceste

meleaguri mioritice, a început să-şi bage

pensula în lumea literară, în calitatea sa

de ordonator de credite vrâncene.

Aşa se face că, după ce am fost

decorat de trei papi şi un preşedinte al

„Republicii” România, am ajuns să-mi fie

dat peste mâini de un individ care

foloseşte banii publici în finanţări … să le

zicem părtinitoare, şi în organizarea unor

expoziţii personale sau asociate cu

pictori mai mult sau mai puţin iluştri, folosiţi drept paravan. Şi asta, în

vreme ce pictorii adevăraţi vând pe internet tablouri cu mii de dolari.

Dar, să trecem peste aceste amănunte, prea recente, ca să nu fie

dureroase.” Formidabila revistă” zici despre Oglinda Literară? Iată că în

Focșani, sunt unii, care, deși decid finanțări în domeniul cultural, susțin

că n-au aflat de ea. Oare?

289

M.I.: –Eu am apreciat la această publicație deschiderea totală

spre universul culturii de oriunde, lejeritatea și libertatea ideilor din

textele publicate, diversitatea autorilor, începând de la debutanți până la

academicieni. Parcă ați avut o rețetă. Aceasta ar fi întrebarea: Cum?

Gheorghe Neagu: –Deschiderea vine de unde „ai cu cine”. Din

păcate nu-i destul, trebuie să ai și ”cu ce”, aşa cum Deşliu venea la

festivalurile noastre „Duiliu Zamfirescu” să ne momească invitații cu bani

pentru revista Saeculum, scoasă ca să ne elimine . Noi aveam doar

prieteni literari . Știu că mă repet, dar acesta este adevărul. Nu am făcut

un capăt de țară, nu ne-am plâns, deși cel care a continuat revista după

dispariția întemeietorului ne-a ”onorat” cu pamflete de joasă speță, fără

niciun motiv. Ne-am continuat apariția până ne-au aplicat lovitura finală.

Care, să vezi ce surpriză, vine tot de la finanțare! Cum că Vrancea, nu

poate susține financiar, două reviste literare. Iar noi solicitam o sumă

aproape modică, reprezentând doar costurile de tipărire. Și încă ceva.

La vreo zece ani de la apariţie, am constatat că revista Oglinda Literară

avea vizitatori pe site-ul în format electronic, tot cât aveau România

Literară, Luceafărul şi Convorbiri Literare la un loc. Am publicat lucrul

acesta şi ne-am ales cu ura diriguitorilor acestor publicaţii, bine

stipendiate din bani publici. Practic, toate revistele din vremea

comunismului, au continuat să fie abonate la robinetul financiar în

numele păstrării unei tradiţii. Adică ce fel de tradiţie, a îndoctrinării

comunistoide?

M.I. :–Nu insist, nu forțez nota. Am făcut și eu câteva reviste. Mai

mereu m-am bazat pe câțiva prieteni, altfel nu s-ar fi putut. La ”Oglinda

literară”, am observat, în timp, erau foarte vizibili și foarte convingători

câțiva scriitori din redacție. Mă refer la Gabriel Funica, Ștefania

Oproescu și la doamna Vârtosu. Cum ați reușit să întrupați asemenea

spirite absolut încântătoare?

Gheorghe Neagu: –Nu este reuşita mea, a fost dorința lor de a

contribui la împlinirea revistei.. Din păcate, Gabriel Funica s-a spânzurat

cu un cablu de la calculator, ca să se alăture celor plecați dintre noi.

Adică lui Florin Paraschiv, un adevărat mentor, Sava Francu, un

adevărat prieten și bun moderator aș putea spune, Constantin Ghiniţă,

un suflet cât un munte, Dumitru Pricop, Corneliu Fotea, Ion Panait, Ionel

Boc autointitulat ”Ion cititorul” şi … nu mai vreau să-mi amintesc de alții

fiindcă mă cutremur. De altfel, revista n-a făcut decât să promoveze

literatura vrânceană, motiv pentru care, profesorul universitar Ion Rotaru

290

spunea în a sa Istorie a Literaturii Române: „prin Gheorghe Neagu am

cunoscut scriitori vrânceni valoroşi, despre care nu ştiam mare lucru”. O

parte dintre ei au deve-

nit membrii ai Uniunii

Scriitorilor, bucurându-

se şi de sprijinul meu

direct atunci când eram

în conducerea Filialei

Bacău. Am preferat să

public articole bune,

proaspete, semnate de

oameni mai puțini

cunoscuți, evitând cu bună știință articole prăfuite, adevărate cursuri

universitare semnate de celebrități.

M.I.: –Regretați ceva din toată această perioadă editorială? Ați

promovat și scriitori care nu meritau atenția revistei?

Gh. Neagu: –Regret că profesorii vrânceni n-au dat dovadă de

respect şi de iubire faţă de elevii talentaţi din liceele lor pentru a-i

promova şi în Oglinda Literară. Ba chiar directorul Liceului Unirea din

Focșani, profesorul Noană, a refuzat să-mi permită să dau gratuit

câteva exemplare din revistă, participanților la aniversare a 150 de ani

de funcționare a liceului. Atitudine de funcționar de joasă conduită, nu

de profesor. Am părăsit scârbit această sărbătoare și mi-am reamintit că

același individ a refuzat să dau într-un cadru festiv, premiile elevilor

uniriști obținute la un festival național din Brăila. Pe când la noi nu a

existat scriitor care să nu fi fost promovat prin revistă. Nu am promovat

impostorii, nici pe cei care-şi doreau explicit o jumătate de pensie de la

Uniunea Scriitorilor, fără să aibă habar de arta scrisului. Ar fi culmea, ca

din cele peste zece mii de pagini, să-mi amintesc de cineva care nu a

confirmat. Și au trecut totuși, peste cincisprezece ani. Este mai bine să-

mi aduc aminte de tinerii care nu au dat cu piciorul șansei de a fi primit

spațiu tipografic în această publicație. Regret că nu i-am putut plăti pe

cei care meritau cu prisosință acest lucru.

M.I.: –Un lucru e clar, pur și simplu ați făcut istorie literară la

Focșani. Ce satisfacție morală aveți după atâta efort, imposibil de

cuantificat de către mai marii culturilor ”județenești” din totdeauna?

Gheorghe Neagu: –Spre amuzamentul dumneavoastră, am să

vă istorisesc ceva. Fiind Cavaler al Literelor Române, am voie la un loc

291

de veci gratuit şi la o salvă de foc la înmormântare. Am făcut cerere la

fostul primar Bacinski din Focşani, care, în trei zile (m-am şi mirat), m-a

trimis pentru rezolvarea situaţiei la administratorul cimitirelor. Domnul

administrator m-a trimis la Cimitirul Sudic, care tocmai se extindea pe

un stadion de pe lângă calea ferată ce duce spre Bucureşti. Am primit

locul de veci cu numărul zece. Era chiar pe iarba de lângă șina de cale

ferată. Lunea, când ne-am adunat la Cenaclul Duiliu Zamfirescu,

confraţii mi-au zis că nu o să am linişte nici pe lumea cealaltă, pentru că

va trebui să trag mereu picioarele când trece trenul. Nu ştiu dacă noul

primar Misăilă îmi va da un alt loc de veci.(Între timp am primit loc de

ultima casă în spatele unui semicavou cu termopane)

Deocamdată, văd că și el continuă politica înaintașilor de a nu

invita oameni de cultură alături de sine, la evenimentele urbei. Sper să

nu ignore și legea, care, specifică faptul că în cimitir ar trebui să existe

un loc special pentru valorile oraşului. După cum vezi, a început să mă

preocupe….viitorul! Oricum, cei plecați până acum sunt împrăștiați pe

unde s-a găsit, așa că, slabe speranțe ! Între timp domnul administrator

al Cimitirelor focşănene și-a găsit loc de veci pentru părinți lângă biroul

lui. Probabil că vrea să deschidă geamul şi să-și consulte din când în

când vecinii, pentru rezolvarea problemelor „cimitireşti”.

Sper să existe un adevăr în spusele tale. Că am făcut istorie

literară la Focșani. Satisfacția morală este aceea că, am făcut tot ce mi-

a stat în putință, să promovez în plan

național și nu numai, valori vrâncene.

M.I.: –Nu știu, nu vreau să

greșesc, dar nu am cum să nu vă

întreb: Cum e când nu mai poți face

tocmai ceea ce îți e drag, o revistă, în

cazul de față. Vă rog să vă vărsați

amarul, e firesc. Pentru mine sunteți

un scriitor reprezentativ inclusiv prin

efortul acestui arc de triumf care a fost

”Oglinda literară”. Ce planuri de viitor

apropiat aveți?

Gheorghe Neagu: –Mă tot

scuzam că nu am timp. Arareori mai

pridideam să merg la vreun festival.

Îmi rămăseseră multe cărți în urmă.

292

Iată că am recuperat volumul întâi din UN SECURIST DE TRANZIȚIE,

apoi volumul de proză TABĂRA DAMNAȚILOR plus o ANTOLOGIE DE

EPIGRAME CINCINAT PAVELESCU. De fapt, antologia a apărut și

pentru că niște iubitori de Cincinat n-au mai susținut un festival omonim

în onoarea acestui epigramist născut în Vrancea, care, culmea, a fost și

primul președinte al U.S.R. Cum apucasem deja să anunț concursul în

presă, m-am simțit obligat ca, măcar în acest fel să-i onorez pe

participanți. Dar, ce-i pasă organului, de cultura județului său. Primarul

Misăilă din Focșani a dat răspuns că nu are fonduri pentru activități

culturale. Oare va avea vreodată? Am trecut să lucrez la un volum

despre viața unor inadaptați de diverse tipuri, internați în așezăminte

sociale în comunism. În paralel, mai fac și câte o poezie când îmi arde

sufletul prea tare și mai adaug ceva la volumul al doilea al volumului „Un

Securist de tranziție”, plus un alt volum de proză scurtă. Rămâne de

văzut cine mă publică sau mă recenzează. Doar nu mai am revistă.

293

Interviu cu Radu Câmpeanu la emisiunea Voci din

tunelul tranziției, la Studioul de televiziune Focșani-1998

Gheorghe Andrei Neagu: –Bună

seara, stimaţi telespectatori. Am plăcerea

ca la această emisiune săptămânală să

am ca oaspete o voce deosebită, pe

domnul Radu Câmpeanu, președinte al

Partidului Naţional Liberal Câmpeanu,

care-i poartă numele. Bună seara

domnule preşedinte.

Radu Câmpeanu: –Bună seara,

bine v-am găsit!

Gh.A.N.: –Bine aţi venit în

ţinuturile vrâncene! Cu ce prilej aţi venit

în ţinutul nostru ?

R.C.: –Am venit aici, la această

mare sărbătoare a vinului, a vinificaţiei, a unui produs care în regiunea

dvs. este într-un top faimos…

Gh.A.N.: –Aşa este.

R.C.: –Sunt curios, deşi nu sunt un băutor, dar am venit cu mare

plăcere şi vin întotdeauna la Focşani.

Gh.A.N.: –Cum vede un liberal vitivinicultura, în general ?

R.C.: –Trebuie s-o vadă foarte bine, mai ales că toată producţia

asta de vinuri se sprijină pe o realitate. Această realitate este producţia

noastră, este pământul nostru, este viţa noastră şi e producţia noastră

foarte bună. Pot să vă spun că în străinătate eu am întâlnit, în marile

magazine din Germania şi din Franţa, vinuri de la noi din ţară. Îmi aduc

aminte şi vinul de Odobești.

Gh.A.N.: –Asta ne onorează. Dezleagă vinul caracterul şi creierul

şi mintea spre liberalism ?

R.C.: –Acum depinde în măsura în care-l bei, cât de mult îl bei.

Evident că puţin vin dezleagă şi limbile şi probabil că şi mintea. Foarte

puţin. Când depăşeşti o anumită limită, începe să o lege .

Gh.A.N.: –Profit de faptul că aţi spus că nu sunteţi un mare

băutor sau chiar deloc băutor de vinuri şi vreau să cred că limba

294

liberalului din dvs. este dezlegată spre a face puţină incursiune în ceea

ce înseamnă liberalismul ca atare. Avem de-a face cu vreo oază de

liberalism în politica actualei puteri, actualei guvernări ? Există vreo

şansă ? Eventual puteţi să-mi spuneţi: Stimate domn, uite asta

înseamnă liberalism, şi dumneata nu-l vezi. Poate greşesc, pentru că

există ideea tot mai accentuată că n-avem liberalism în actuala

guvernare.

R.C.: –Eu cred că nu avem. Nu

avem, există unele încercări făcute în

ultimul timp, dar care sunt înecate, chiar

dacă ar fi o iniţiativă pur liberală, înecate

de anumite structuri ale puterii şi ale

organizării, ale CDR-ului, ca să fiu foarte

exact, care este o formaţiune, aproape

ca un superpartid, cu controale, cu

comitete, cu diverse departamente, un

partid prezidat de dl. Ion Deaconescu.

Prin urmare, în măsura în care dl. Ion Deaconescu cu prietenii

dumisale politici pot fi consideraţi că fac politică liberală, atunci s-ar

putea găsi unele aspecte liberale. Eu nu le prea văd. De pildă unul din

aspectele cele mai normale ale liberalismului ar fi privatizarea, în primul

rând. Ce înseamnă privatizare liberală ? Înseamnă trecerea proprietăţii

de la proprietatea de stat la proprietatea particulară. S-a făcut această

privatizare ? Sau se face ea în condiţii normale? În bune condiţii ? Eu

nu cred. Şi nu cred pentru un motiv. Pentru că ceea ce se face acum şi

ceea ce s-a făcut până acum – vom vedea ce o să se întâmple de acum

înainte – a fost o privatizare lipsită totalmente de transparenţă. Nimeni

nu ştie cum, de ce, în ce condiţii s-a făcut această privatizare, acolo

unde s-a făcut.

Gh.A.N.: –Înţeleg că liberalismul înseamnă, în primul rând,

transparenţă.

R.C.: –Transparenţă, fără îndoială, adică un liberalism trebuie să

aibă cel puţin o anumită linie clară de conduită. Vreau să vă spun un

lucru. În economia liberală şi în economia de piaţă elementul

determinant, pe lângă dreptul de proprietate cu toate accesoriile lui, este

concurenţa. Şi toate statele occidentale să ştiţi că au legi care vor să

apere concurenţa. Să fie reale, să fie solide. Adică ce înseamnă ? Să fie

transparente, să nu fie cu şmecherii, să nu fie cu escrocherii, adică o

295

licitaţie, de pildă, dacă o fi să vorbim de licitaţii, unde ai o concurenţă în

faţa obiectului care vrei să-l cumperi, o licitaţie să fie cinstită, curată. Nu

aşa cum se fac foarte multe pe la noi, cu dedesubturi, pe sub mână sau

mai ştiu eu ce.

Gh.A.N.: –Domnule preşedinte, apropo de licitaţii şi de

privatizare. Văd că se încearcă privatizarea Romtelecom. Şi printre cei

care vin este şi Compania Naţională a Italiei, de telefonie, care nu este

privatizată.

R.C.: –E adevărat. Acesta pare un nonsens şi nu ştiu de ce s-a

ajuns aici, când, după informaţiile mele, erau şi alte organisme de-astea

foarte puternice, de televiziune, companii mari de televiziune, care ar fi

vrut să vină la noi să participe la operaţiunea de privatizare.

Gh.A.N.: –Şi să înţeleg atunci că în Occident mai există încă

societăţi mari care sunt tot ale statului ?

R.C.: –Da. Există. Într-adevăr există.

Gh.A.N.: –Şi nu intră în contradicţie cu liberalismul ?

R.C.: –Nu este vorba de societăţi de telefonie şi de comunicare.

Există numai societăţi mari de televiziune. Sunt încă unele canale

întregi care aparţin statului. Astea le găsiţi şi în Germania, le găsiţi şi în

Anglia şi în Franţa. Nu ştiu care e situaţia în America, dar cred că şi

acolo există un canal de televiziune care este public. Dar pe lângă ele

sunt, ca şi la noi, sunt tot felul de posturi private.

Gh.A.N.: –Statul cum este ca administrator ? E prost şi acolo ?

R.C.: –E mai prost decât administratorul privat aproape în toate

împrejurările, pe toate meridianele, să ştiţi că se adevereşte acest lucru.

Statul e mai prost administrat, chiar dacă, şi s-a încercat… De exemplu

a fost Renault acum vreo 15 ani, care a început să se privatizeze, cu

toate că era al statului, a început să se privatizeze în parte, dar mai ales

au aplicat întocmai regulile regimului liber. Al pieţei libere.

Gh.A.N.: –Revenind la noi, ce-ar trebui să găsească românul ca

să-şi dea seama că sunt valabile vorbele lui Ţuţea, cum că liberalismul

e un tren în care te sui şi te duce la destinaţie?

R.C.: –Sigur că da, adică destinaţia, deschiderea căilor, calea

deschisă oricărui om. Liberalismul însemnează nu egalitatea între

oameni, ceea ce o prostie, oamenii nu se nasc egali. La egalitatea, însă,

a şanselor, a posibilităţilor în viaţă. Adică fiecare să poată să ajungă

acolo unde voinţa lui, munca lui, inteligenţa lui, puterea lui de creaţie

296

poate să-l ducă. Asta înseamnă liberalism. Înseamnă respectul integral

al dreptului de proprietate, înseamnă lucrul ăsta sigur.

Gh.A.N.: –Şi, în condiţiile în care eu m-aş urca în trenul liberal, ar

trebui să mă las pur şi simplu dus de curent ca atare, că m-am înscris în

PNL-Câmpeanu şi am ajuns la destinație?

R.C.: –Nu, nu trebuie să vă lăsaţi niciodată. Un liberal este

totdeauna un autonom în gândirea lui şi în acţiunea lui. Sigur că da, că

vă înscrieţi în partidul nostru, trebuie să respectaţi o anumită disciplină,

ca în orice partid. Şi accentuez asta, la noi în ţară mai ales, nu e numai

disciplină, este o legătură pe care trebuie s-o aveţi cu partidul respectiv,

adică un respect atât pentru dvs. cât şi pentru prietenii dvs. politici şi să

nu se facă, aşa cum adeseori s-a făcut şi, mişcarea liberală a cunoscut

astfel de cazuri în România în ultimii 8 ani, de fugă într-o parte şi-n alta,

schimbai partidul aşa cum schimbi trenul în gară sau metroul la

Bucureşti.

Gh.A.N.: –Şi asta nu e o dovadă de liberalism ?

R.C.: –Nu.

Gh.A.N.: –Pentru că sunt liber să plec când cu unii când cu alţii.

R.C.: –Asta o să spuneţi de vechea teorie, dispută mare, de

anarhie, este lipsă de moralitate, este lipsă de concepţie politică, este

interes mic şi minor, şi în nici un caz nu este liberalismul. Omul e liber,

sigur, dar să ştiţi un lucru: o societate liberă, şi toate societăţile

occidentale care sunt liberale în esenţă, toate respectă legea.

297

Totodeauna dumneata eşti liber să faci ce vrei să faci până la limita

când superi pe celălalt, care şi el are acelaşi drepturi ca dumneata.

Acum ai să mă întrebi: Dar unde-i supărarea dacă trec dintr-un partid în

altul ? Nu, nu este supărarea. Aici este o chestiune de caracter, de

ţinută morală, de consecvenţă în linie şi concepţie.

Gh.A.N.: –Păi atunci, după aceste enunţuri pe care le-aţi dat,

înseamnă că în CDR, când asistăm la povestea algoritmului în

ocuparea de funcţii, liberalismul lipseşte cu desăvârşire. Pentru că nu

văd acolo o altă dorinţă manifestă decât aceea de a ocupa funcţii şi

nicidecum pentru a duce idealuri, năzuinţe liberale. Acesta e şi motivul

pentru care n-aţi fost în CDR ? Sau v-aţi retras din CDR ?

R.C.: –Motivul principal care a produs ieşirea din CDR a fost,

părerea mea, exprimată în 1992 când a trebuit să ne despărţim de cei

care erau în CDR pe chestiunea maghiară, a UDMR-ului. Noi am

susţinut, şi eu am susţinut în ultima întrevedere pe care am avut-o cu

toţii, am susținut că noi nu trebuie să mergem cu UDMR-ul. Adică

trebuie să ne disociem de UDMR. Asta nu înseamnă că vrem să

omorâm UDMR-ul. Nu asta. Dar, că ar trebui să păstrăm o anumită linie

românească. Şi să apărăm anumite interese fundamentale ale poporului

român. Asta am înţeles noi atunci.

Gh.A.N.: –La ora la care vorbeaţi, 1992, UDMR-ul se manifesta

altfel ?

R.C.: –UDMR-ul se manifesta, pe vremea aceea, cu ceva mai

multă perdea. Asta nu înseamnă că o parte dintre dânşii a avut aceleaşi

tentative, aceleaşi tentaţii politice ca și cele exprimate astăzi. Erau însă

mai cuminţi, erau mai ascunşi, erau mai prudenţi, pentru că-şi dădeau

seama că au alături de ei o serie întreagă de oameni care le vor limita

pretenţiile şi revendicările. Ce s-a întâmplat pe parcurs, s-a întâmplat un

lucru foarte grav, este că, mai ales extremiştii din UDMR, să zic aşa, cei

care dau nota determinantă a politicii UDMR-ului de câţiva ani încoace,

s-au considerat ca într-o lume în care i se permite orice.

Gh.A.N.: –Domnule preşedinte, este evident că aţi avut dreptate.

Vreau să vă întreb altceva: aveţi dvs. ca partid o soluţie acum pentru a

ieşi din asemenea confuzie politică şi ideologică ?

R.C.: –În legătură cu chestiunea naţională ?

Gh.A.N.: –Cu chestiunea naţională şi cu poftele UDMR-iste, care

nu mai sunt nici un secret pentru nici un român.

298

R.C.: –Întâi să plecăm de la o constatare. Constatarea că

această tentativă de creare a unor unităţi prestatale pe teritoriul

românesc, tentativa aceasta este constantă. Şi aceasta este un pericol

pentru unitatea românească. Cu acest lucru nu putem fi de acord sub

nicio formă, oricare ar fi explicaţia, oricare ar fi motivarea, oricare ar fi

surâsul domnului Clinton, domnului Jacques Chirac. Nu ne interesează

aceste surâsuri atunci când se vorbeşte de o chestiune care este

fundamentală. Prin urmare, ce-i de făcut acum? În primul rând, plecăm

de la constatarea că se produc nişte concesii foarte grave, care vor fi

din ce în ce mai greu de soluţionat mâine. Dar oricât de greu ar fi ele de

soluţionat, ele trebuie să fie soluţionate. Sigur că o să fie mai greu, o să

fie mai greu pentru noi, sau pentru cei care vor veni după noi, dar ele

vor trebui soluţionate. Din această cauză, răspunderea puterii actuale

este foarte mare. Este foarte mare pentru că ipotechează viitorul. Şi

această ipotecă a viitorului este o sarcină foarte grea pentru cei care vor

veni după noi, şi vor veni după ei.

Gh.A.N.: –Dumneavoastră să zicem că veţi lua alegerile viitoare,

veţi câştiga, îi veţi trage la răspundere pe cei care sunt astăzi

responsabili de asemenea abdicări?

R.C.: –Nu, eu nu sunt pentru a trage pe cineva la răspundere

pentru o greşeală politică, cred numai că opinia publică îi va sancţiona

ea pentru lucrul acesta, adică nevotându-i şi ţinându-i în afara oricărei

posibilităţi de influenţare a actului de guvernare, a deciziei.

Nu, nu trebuie să mergem la asemenea formule, eu nu sunt

pentru asemenea formule care sunt înrudite bine cu răzbunarea. În nici

un caz. Dar asta nu însemnează că hotărârile care trebuie luate, şi

măsurile care trebuie luate, şi politica şi diplomaţia românească care va

trebui pusă în funcţiune atunci, trebuie făcută toată în direcţia rezolvării,

soluţionării dificultăţilor care se fac astăzi prin concesiile succesive,

succesive care se fac astăzi.

Gh.A.N.: –Domnule preşedinte, trecând în sfera aceasta

naţională, care e plină, putem vorbi ore în şir despre ea, vreau să trec

puţin mai la concret. Pe român cam începe să-l doară burta de foame.

Aţi spus că liberalismul oferă o egalitate a şanselor. Mai poate fi vorba

de liberalism şi de îmbrăţişarea doctrinei liberale, de către un om care a

ajuns astăzi în situaţia de a nu avea ce mânca şi mai poate el să creadă

în şansa lui, în liberalism ? Se poate astâmpăra foamea lui personală,

ca individ, îmbrăţişând doctrina liberală ?

299

R.C.: –Eu vreau să vă spun un lucru. În primul rând doctrina

liberală nu trebuie privită ca o concepţie de o rigiditate extraordinară,

care se inspiră numai din teoreticienii secolului trecut. Nu-i adevărat!

Liberalismul care se practică în toată lumea occidentală, este un

liberalism, aş spune eu, pragmatic. Adică este un liberalism care ia în

seamă, ţine cont fără îndoială, de necesităţile poporului respectiv şi a

momentului respectiv, ceea ce va trebui să facem şi noi. Acum, mai ales

acum. Puteam să luăm măsuri chiar revoluţionare acum 7-8 ani, atunci

puteam să le luăm mai uşor. Astăzi dificultatea e din ce în ce mai mare

şi preţul greşelilor făcute sau al frânărilor, al evoluţiei nefericite al

acestei tranziţii, şi mai ales, de doi ani încoace, efectele ei fiind atât de

negative, e mai greu acum să acoperim într-un fel sau să scoatem

lumea asta din greutatea care o apasă. Dar asta nu înseamnă că nu

trebuie să ne preocupe lucrul acesta. Mereu şi constant. Cum ? O să

spuneţi, cum ? Sigur, nu cu o măsură, nu cu o lege, ci cu un complex

întreg. Eu v-aş spune un lucru. Că primul rând pe care ar trebui să-l

facă orice putere normală, nu numai liberală, pentru noi este

abecedarul, este să recreeze condiţiile necesare, să le facă, să le

dezvolte pentru întreprinderile mici şi mijlocii. O să spuneţi, bine, dar

chestia asta o spune toată lumea. O spune, o spune dar n-o crede

serios şi nu o gândeşte aşa cum trebuie. Întreprinderile mici şi mijlocii,

trebuie să înţelegem odată pentru totdeauna, reprezintă circa 60 până la

70% din PIB. Trebuie să înţelegem că reprezintă peste 60%, între 60 şi

70% din mâna de lucru. Prin urmare, nu-i o poveste de-asta cu

întreprinderile mici şi mujlocii, ne facem că ne sunt simpatice sau avem

nişte interese. Este o necesitate, o necesitate nu numai economică ci şi

socială.

Gh.A.N.: –Care cum ? Prin nişte înlesniri fiscale…

R.C.: –Prin înlesniri fiscale, prin înlesniri vamale şi prin nişte

înlesniri financiare. Ce înţeleg prin asta ? Adică prin credite,

subvenţionate în mare parte, pentru un timp.

Gh.A.N.: –Domnul actual ministru de la finanţe, Traian Remeş, a

spus ceva în sensul acesta, după aceea a retractat aproape în

întregime ce-a spus, bazându-se pe faptul că n-o să aibă bani la buget.

Că dacă va reduce TVA-ul, accizele sau ştiu eu ce alte poveri fiscale

asupra micului producător, bugetul va ajunge din cât este de sărac, şi

mai sărac şi chiar în imposibilitate de plată, a spus și Radu Vasile,

primul ministru. În asemenea condiţii mulţi gândesc că FMI-ul vine să

300

condiţioneze: dacă nu faceţi aşa, şi nu puneţi atâtea poveri şi nu sunteţi

atât de austeri, nu vă dăm nici un ajutor. Credeţi că dvs., prin asemenea

facilităţi fiscale nu veţi stârni mânia FMI-ului, sărăcirea bugetului deja

sărac ?

R.C.: –În primul rând să vorbim de FMI. În nici un caz, Fondul

Monetar Internaţional nu are a spune exact ce trebuie să facem noi în

aceste condiţii. Sunt convins că dacă FMI nu înţelege acest punct de

vedere, pentru că nu li s-a explicat cum trebuie, sunt alte foruri

internaţionale şi economice care ne vor sprijini pentru acest lucru. Zic

bine, pentru avantajarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Totul este ca

aceste foruri internaţionale financiare şi politice să aibă încredere în noi.

Ceea ce nu e cazul pentru moment. Prin urmare, eu înlătur această

oprelişte eventuală venită din partea FMI, care repet, este discutabilă.

Chestiunea bugetului. Sigur, chestiunea bugetului este foarte

importantă. Noi nu ştim exact ce are în socotelile lui dl. Remeş. Nu ştiu

exact unde sunt cheltuieli mai mari şi unde sunt cheltuieli mai mici.

Când spun însă de întreprinderile mici şi mijlocii, spun o prioritate. Aşa

cum voi spune de învăţământ, aşa cum voi spune de sănătate. Sunt

priorităţi. Mi-a spus mie dl. Remeş vreodată, care sunt cheltuielile

protocolare ale actualei puteri în ansamblul ei? De la preşedinte până la

Parlament. Câte zeci de miliarde ? Câte sute de miliarde se cheltuiesc

pentru aceste lucruri ? Mi-a spus dl. Remeş ? Nu mi-a spus! Nu ştiu.

Poate că de acolo trebuie tăiate câteva sute de miliarde. Mi-a spus dl.

Remeş ce se întâmplă cu o serie întreagă de cheltuieli pe care noi

poate le-am făcut şi nu trebuia să le facem ? Nu mi-a spus. Eu nu ştiu

care este calculul dumnealui, probabil că-l are. Însă atunci când faci un

buget şi faci un program şi vrei să faci o politică şi ai o voinţă politică,

trebuie să faci o seriere a priorităţilor. Or, pentru mine, dezvoltarea

întreprinderilor mici şi mijlocii este o prioritate esenţială pentru economia

românească. Dacă le dăm drumul astăzi, beneficiul acestui lucru îl vom

avea peste un an, doi. Nu imediat, dar trebuie s-o facem. La fel cu

agricultura. Este posibil ca agricultura românească, cu tot ansamblul ei,

care era un element de câştig pentru noi şi de export pentru România,

agricultura românească să fie astăzi o sarcină a bugetului ? Este posibil

aşa ceva ? NU! Atunci trebuie să vedem care sunt cauzele acestor

fenomene anormale. Oare proprietarul de pământ, cel care a devenit

proprietar de pământ, are el ce-i trebuie ? NU. O să vă spun un lucru. În

programul nostru a fost de la început, acum 7 ani, a fost ideea creării

301

băncilor populare. Să ştiţi că nu-i nimic nou, n-am inventat eu lucrul

acesta. Tot Partidul Liberal a făcut acest lucru între cele două războaie.

Şi l-a făcut, de ce ? În serviciul micului producător. Adică a micului

proprietar, mai ales pentru el era făcut lucrul acesta. Ce însemna ?

Însemna participarea statului sigur la fondul acestei bănci. Dar poate, şi

sunt sigur că e posibil, să facă participare şi anumite fonduri

internaţionale pentru această bancă, în avantajul producătorului agricol.

Adică să-i dea nişte credite pe termen mediu şi cu dobânzi mai mici.

Admit că sunt o serie întreagă de lucruri care trebuiesc gândite, dar

trebuie să existe voinţă politică pentru asta, o voinţă nestrămutată, să

faci tot ce se poate face pentru ca să ajungi la acest rezultat. Eu vreau

să vă spun un lucru, o altă chestiune care izbeşte societatea actuală,

corupţia, de pildă. Păi noi am făcut din corupţie un soi de termen mai

mult propagandistic. Şi ne-am apucat şi am făcut şi un comitet împotriva

corupţiei. Păi de comitete împotriva corupţiei trebuia să ne ţinem noi ?

Asta trebuia să facem ? Credeți dvs. că în România de astăzi nu există

poliţişti, sau nu există magistraţi şi corecţi, şi competenţi, şi serioşi, care

puteau să-şi facă meseria ? Există sigur, eu cred în acest lucru. Dar

altceva trebuia, trebuia să existe. o voinţă politică fermă din partea

conducerii supreme, care să le spună acestor agenţi ai poliţiei,

cercetători, anchetatori, magistraţi care trebuie să hotărască sancţiuni şi

să ancheteze şi ei, să le spună următorul lucru: Vă faceţi datoria!

Deschideţi dosarele, analizaţi-le şi aplicaţi sancţiunile care se cuvin! Iar

eu factor politic suprem sunt în spatele vostru ca nimeni să nu poată să

vă atingă cu ceva, să vă lovească cu ceva.

Gh.A.N.: –Că factorul politic asigură garanţia…

R.C.: –Sigur că da. În măsura în care ar avea realmente această

voinţă politică să facă lucrul acesta. Vă spun că şi cu celelalte, cu

întreprinderile mici şi mijlocii, cu taxe, cu impozite, e un joc întreg,

bugetul e un act de o complexitate enormă. Eu nu pot să dau cifre

acum, aici. Eu vorbesc de priorităţi, şi priorităţile astea trebuie să fie

respectate. Aşa cum spun de învăţământ, care e viitorul ţării, aşa cum

spun de sănătate, care e şi prezentul şi viitorul. Şi m-ar interesa mai

puţin alte lucruri, deocamdată.

Gh.A.N.: –Printre priorităţile stabilite de guvernul Radu Vasile se

află şi închiderea fabricilor nerentabile. Ce veţi face dvs. cu asemenea

fabrici care sunt nerentabile ?

302

R.C.: –Dau răspunsul pe care l-am dat încă de acum câţiva ani în

legătură cu aceste întreprinderi nerentabile. Am spus aşa, şi am spus-o

şi cu ocazia celebrei liste de 17 întreprinderi care trebuiau supuse

imediat lichidării pe vremea domnului Ciorbea. Fiecare întreprindere e

un caz.

Acest caz trebuie studiat. De oamenii de specialitate, bineînţeles.

Şi trebuie văzut exact, după o analiză economică, dacă întreprinderea

respectivă nu mai e viabilă. Nu faptul că întreprinderea pierde este un

singur criteriu care trebuie luat în seamă. Trebuie văzut de ce pierde, de

ce e în faliment şi poate că sunt posibilităţi ca aceste întreprinderi să-şi

reia o activitate cu profit. Eu vă dau un exemplu. Îmi pare rău, trebuie

să-l dau din străinătate, unde s-a trăit asemenea experienţă. Au fost

întreprinderi mari, nu foarte

mari, dar destul de mari,

care erau în faliment. Şi ele,

după ce fuseseră declarate

în faliment, au fost cumpă-

rate, de unul sau altul, sau

alte societăţi, sau alţi între-

prinzători. Au fost cumpărate

şi au devenit prospere, după

2-3 ani. De ce credeţi dvs. că respectivii au cumpărat aceste

întreprinderi ? Pentru că ele, în mod normal, trebuiau să continue să

piardă ? Nu. Pentru că existau nişte cauze care puteau fi anihilate, nişte

cauze care puteau fi modificate, în sensul unui beneficiu economic. Deci

ar trebui făcută această analiză întâi, analiză de caz, aş zice eu, pentru

fiecare întreprindere şi pe urmă dacă, cu adevărat aceste întreprinderi

se dovedesc a fi neviabile, ele trebuie desfiinţate. Dar numai că

desfiinţarea comportă nişte sacrificii sociale. O ştii şi am vorbit demult,

am vorbit de la tribuna Parlamentului acum 8 ani. Trebuia să ne

preocupăm de lucrul acesta. Lumea aceea care rămâne pe dinafară, au

găsit o soluţie cu minierii şi cu alte categorii, o soluţie care a rezolvat pe

moment lucrurile, dar nu se ştie dacă această rezolvare, după un an de

zile de aici înainte, nu cumva se va transforma într-un soi de tragedie

umană. Am făcut categoria disponibilizaţilor, ca să nu le zicem a celor

trimişi în şomaj. Şi le-am dat 15 salarii. Oamenii au fost mulţumiţi la

început, când au văzut această cantitate mai mare de bani. Ce-au făcut

cu ea ? S-a spus să facă şi ei mici întreprinderi. Pot să vă spun un lucru,

303

că un minier nu poate, nu ştie încă să lucreze, să facă o întreprindere,

chiar dacă ai aceşti bani. Omul ce-a făcut? A făcut întâi ceea ce orice

om ar fi făcut.

Gh.A.N.: –A luat un aragaz, un frigider, un televizor…

R.C.: –Şi-a cumpărat lucruri în casă pentru el, pentru copii, pentru

nevastă. Şi sigur, banii se duc. S-au dus.

Asta s-a întâmplat cred cu 95% din cazuri. Prin urmare nu s-a

rezolvat chestiunea aşa, şi nu aşa trebuie rezolvată chestiunea. Acum

am văzut că vor să facă tot felul de planuri de noi structurări economice

a zonei, dar asta trebuia gândit de la început. Absolut de la început,

adică trebuiau găsite alte forme de activitate economică, în care să se

poată încadra oamenii, sau cel puţin o bună parte din ei.

Gh.A.N.: –Domnule pre-

şedinte, toate bune şi frumoase,

cum spuneţi dvs., dar credeţi că

resursele umane şi materiale de

care dispune naţia română pot

permite o gândire de ansamblu,

viguroasă, dătătoare de spe-

ranţă pentru viitorul naţiei româ-

ne ? Avem resursele necesare ?

R.C.: –Resursele materiale, vorbesc de resursele financiare, poate

că nu le avem la ora asta, suficient de mari. Ele trebuie căutate neapărat

în alte locuri, în străinătate. Dar trebuie găsit drumul, trebuie găsită şi

calea de a folosi şi capitalul autohton. Există totuşi o parte din capitalul

autohton care îşi caută un soi de întrebuinţare. De pildă aceste privatizări.

Mă întrebaţi pe mine ca liberal. Eu unul m-aş fi adresat în primul rând

capitalului autohton. Acolo unde capitalul autohton nu poate să intervină,

pentru că n-are puterea necesară, acolo cu siguranţă aş deschide larg

porţile capitalului străin. Dar trebuia încercat întâi să fie folosit capitalul

autohton. În cazul în care spuneţi dvs. cu aceste resurse. Sigur, repet,

cred că resursele financiare nu sunt suficiente. Ele trebuie găsite în altă

parte şi se pot găsi şi se puteau găsi acum câţiva ani, dacă oamenii erau

altfel la noi în ţară şi dacă regimul nostru, încadrarea societăţii noastre

politice era credibilă, era în aşa fel făcută încât să inspire încredere acelor

care au bani.

304

Cei care au bani şi sunt investitori nu vin de ochii noştri frumoşi,

nici nu vin că noi îi vizităm şi dăm mâna cu unul şi altul şi ne plecăm în

faţa lor, vin dacă banii lor pot să-şi găsească un profit. În ce priveşte

resursele materiale vă spun asta, sigur trebuie căutate şi acolo, trebuie

întâi favorizat şi capitalul autohton,

atât cât e, şi este. În ce priveşte

resursele umane pot să spun, şi

am spus-o demult asta, cunosc

străinătatea, vă vorbesc făcând o

paralelă. Să ştiţi că românii au

valori, au inteligenţa necesară, au

şi puterea de muncă, o au. Ceea

ce n-au, spre deosebire de străini,

nu au avut până acum experienţa

acestui tip de viaţă. Ori, noi ar fi trebuit să-i lăsăm pe români, să-i

îndemnăm să intre în acţiune şi să înveţe acest ritm de viaţă. Să înveţe,

de exemplu, următorul lucru: ca atunci când iei o iniţiativă economică, îţi

iei şi o răspundere, nu numai faţă de tine, îţi asumi şi un risc. Există un

risc, în orice fel de iniţiativă, în liberalism şi în orice fel de întreprindere

umană. Să nu-ţi fie frică de el! Îl accepţi ca atare şi asta te face,

conştiinţa riscului, te face să te gândeşti foarte bine la ceea ce trebuie să

faci, adică era o conştientizare mult mai serioasă. Noi am recurs la tot

felul de subterfugii, la şmecherii, am valorificat ceea ce se numeşte în

drept spaţiile albe ale dreptului. Adică acolo unde legea nu spune, sau

unde-ţi permite să faci lucruri care sunt în marginea legii dar nu sunt chiar

ilegale. Am mers către această formulă şi e o greşeală.

Gh.A.N.: –Ştiţi de ce v-am pus această întrebare ? Dvs. aţi venit la

guvernare cu Stolojan.

R.C.: –Da.

Gh.A.N.: –Eu n-am uitat acest lucru şi mi-aduc aminte că se

spunea atunci că ţara a intrat în colaps. Că nu puteam intra în iarnă şi că

ne aştepta frig în case şi că era o situaţie imediat după tulburări sociale

grave, când percepţia ţării noastre era neprielnică, chiar un fel de repulsie

faţă de ţara noastră, şi aţi venit şi în nişte condiţii absolut dramatice

pentru ceea ce însemna România la acea vreme. Totuşi am ieşit din

iarnă. Şi mă aşteptam acum ca bazat pe experienţa aceea să ne insuflaţi

o doză de optimism, că avem nevoie de acest optimism. Deja nu mai e

mult şi ne aflăm într-o situaţie economică precară, însuşi preşedintele

305

Constantinescu a recunoscut că ne aflăm într-o criză, şi nu s-a referit

numai la criza politică ci şi la o criză economică în care PIB-ul a scăzut la

niște cote alarmante. Iar din numărul de partide care tot vin şi-şi prezintă

platforme, n-au venit nişte soluţii care să dea naţiei române încrederea că

există soluţii.

R.C.: –Trebuie să recunoaştem că guvernul Stolojan a fost un

guvern care a avut rezultate destul de bune în raport cu situaţia de

atunci. Am contribuit şi noi în mare măsură şi eu personal pot să vă

spun că am obţinut un credit din partea domnului Miţotakis, care era

primul ministru al Greciei, un credit important ca să cumpărăm atunci,

că ţara rămăsese completamente fără combustibil, un credit fără

dobândă de câteva zeci de milioane de dolari.

Gh.A.N.: –Şi nu de la FMI…

R.C.: –Nu, nu de la FMI, pe urmă s-a discutat, după câteva luni şi

am obţinut un credit din Elveţia de vreo 45 de milioane de dolari, s-au

făcut lucrurile astea, s-au cârpit treburile astea şi pot să spun că prin

luna iunie, dacă nu mă înşel, a fost prima dată când România a avut o

balanţă comercială echilibrată. Au fost unele rezultate bune, e adevărat

că situaţia acum e mai grea decât atunci. Mie aşa mi se pare, nu atât

din punct de vedere al efervescenţei sociale, pe atunci era o

efervescenţă socială extraordinară, pot să vă spun că pe stradă la

Bucureşti erau în fiecare zi manifestaţii ostile. Era un soi de atmosferă

aproape preinsurecţională. Şi venirea noastră atunci la putere, pot să vă

spun că a calmat foarte mult lucrurile, două greve generale care

fuseseră anunţate, una în nord la Baia Mare şi alta a căilor ferate au fost

suspendate când s-a anunţat că am intrat noi în guvern. Noi am discutat

mult cu sindicatele şi am considerat, şi considerăm, că sindicatele sunt

nişte realităţi ale lumii capitaliste, ele au o necesitate nu numai socială,

adică în raport cu membrii lor, dar sunt ca un soi de reglementator

împreună cu alţi factori ai vieţii economice. Sunt ca o balanţă a unor

excese pe care capitalismul poate să le facă prin forţa lui şi prin

dinamismul lui. Cu această concepţie şi cu această considerație pentru

sindicate noi, prin reprezentantul nostru în Ministerul Muncii de atunci,

Iordănescu, am avut totdeauna discuţii şi contacte cu sindicatele. Deci

cred că a fost o politică destul de înţeleaptă pe care au dus-o miniştrii

noştri şi toţi ceilalţi, ne-am înţeles şi cu Stolojan.

Gh.A.N.: –Ştiţi că atunci chiar aţi fost condamnat de o anumită

parte a puterii de azi…

306

R.C.: –Domnule, ţărăniştii m-au considerat un trădător, chiar

Partidul Social Democrat prin domnul Cunescu a spus acelaşi lucru.

Bineînţeles, dumnealor întotdeauna au obiceiul, în special, din păcate,

vechii mei amici ţărănişti care au fost în închisoare, au o mentalitate

ciudată: cine nu e cu noi trebuie să fie duşmanul nostru. Adică un soi de

intoleranţă extraordinară…

Gh.A.N.: –Şi cu toate acestea aţi acceptat să pierdeţi din

sufragiile electoratului, ca să câştigaţi ce ?

R.C.: –Când, cu Stolojan ?

Gh.A.N.: –Da.

R.C.: –Iată de ce. Există momente în viaţa unei naţiuni în care

trebuie luate hotărâri chiar dacă acele hotărâri sunt, dacă vreţi,

nepopulare. N-a fost prea mult cazul, nu pot să zic hotărâri nepopulare,

dar, câteodată sunt momente şi acesta-i curajul omului politic, dacă vreţi

dvs., este ca să ia aceste hotărâri care să fie conforme cu conștiința lui

de patriot şi de iubitor al ţării sale.

Gh.A.N.: –Ce s-ar fi întâmplat dacă nu veneaţi atunci alături de

Stolojan ?

R.C.: –Cred că am fi intrat într-o serie de convulsii sociale, am şi

spus-o atunci, convulsii sociale care puteau să ajungă la vărsări de

sânge.

Gh.A.N.: –Dvs. ştiţi că astăzi foarte mulţi politicieni spun: „Lasă

să vedem până crapă buba, să vedem poporul ieşind în stradă şi numai

după aceea acționăm noi să nu ne compromitem în ochii lumii ?” Iată o

modalitate la care dvs. nu aţi aderat atunci şi pentru care eu v-am stimat

şi nici acum nu vă stimez mai puţin, şi pentru care aţi plătit. Veţi mai

face asemenea gesturi politice în momentele de criză în care ne aflăm ?

Sunteţi gata din nou de sacrificiu, de salvare?

R.C.: –Da, ori de câte ori voi avea conştiinţa intereselor mari ale

ţării, şi erau acolo interese, echilibrul acesta social e un interes

fundamental al unei ţări; dacă acest lucru va fi necesar, sigur că voi face

această chestiune.

Eu pot să vă spun, şi Brucan a spus-o într-un articol, este singurul

caz din România în care un om politic ia o hotărâre, dar nu în legătură

cu Stolojan, cu aia a fost de acord el, cu chestia cu ungurii, cu

separaţiunea mea, a fost să ia o hotărâre care este împotriva unei părţi

a propriului lui electorat, pentru că în 1990, vreo 40% din comunitatea

maghiară m-a votat pe mine. Vreo 20-30% l-au votat pe Iliescu, 8 sau

307

10% pe Raţiu, restul au fost anulate. Şi atunci, zice, pentru prima dată

un om politic ia o hotărâre care e împotriva interesului electoratului lui.

Ăsta eram eu. Pentru că am fost de părere să nu mergem cu UDMR-ul,

adică să păstrăm anumite valori şi anumite limite la aceste revendicări.

Vă spun şi acum

dumneavoastră, dacă va

trebui, dacă va fi necesar

ca în această ţară să fie

luate hotărâri chiar

nepopulare, şi e nevoie şi

de mine, eu sunt gata să-

mi asum această

răspundere.

Gh.A.N.: –Eu nu pot decât să vă mulţumesc pentru că mi-aţi

demonstrat cu mult fair-play ceea ce înseamnă liberalism, ceea ce în-

seamnă Radu Câmpeanu, ceea ce înseamnă voinţă politică .Și

dumneavoastră vă mulţumesc, în egală măsură, pentru că aţi avut

amabilitatea şi răbdarea să ne ascultaţi, să ne primiţi în casele dvs.

Bună seara, vizionare plăcută în continuare la studioul STF.

R.C.: –Bună seara vă zic şi eu!

308

Interviu cu Ioan Mircea Pașcu în emisiunea

Voci din tunelul tranziţiei la Studioul de

televiziune Focșani-1999

Gheorghe Andrei Neagu: –Bună seara stimați telespectatori.

Invitatul special din această seară este domnul Ioan Mircea Pașcu,

deputat de Maramureş. Bună seara, bine aţi venit la noi.

Ioan Mircea Pașcu: –Bună seara, bine v-am găsit!

Gh.A.N.: –Domnul deputat, pe lângă faptul că este un om politic

arhicunoscut, este vicepreşedintele PSDR-ului şi purtătorul de cuvânt al

PDSR-ului. Mai este şi preşedintele Comisiei de apărare din Camera

Deputaţilor. Astăzi a venit cu un scop foarte precis, acela de a vedea

cum poate să ajute şi chiar a ajutat 15 persoane din Soveja, lovite de

valul celui de-al doilea sinistru întâmplat destul de recent, persoane care

încă nu au primit ajutoarele guvernamentale.

I.M.P.: –Da, eu

am fost numai manda-

tat de organul nostru

de conducere să facem

acest gest de solida-

ritate cu aceşti oameni

loviţi crunt, unii dintre

ei de două ori, de incendiu şi am făcut acest lucru împreună cu colegul

Marian Oprişan, care a participat împreună cu mine la acest gest. Vreau

să spun că ne-a impresionat foarte mult, pentru mine a fost prima oară

când am văzut ravagiile focului de asemenea proporţii şi vă spun că am

simţit nevoia de solidaritate cu oamenii aceştia împreună cu colegul

meu.

Gh.A.N.: –Cu dl. Oprişan ne-am obişnuit, el nu are concediu de

mai mulţi ani. Dvs. nu sunteţi în vacanţă parlamentară ?

I.M.P.: –Ba da, şi eu sunt în vacanţă. În această vacanţă a trebuit

să merg la Neptun pentru un seminar internaţional. Am plecat azi

dimineaţă din Neptun şi am hotărât împreună cu Marian să mă opresc

în Focşani pentru această chestiune, deci sunt în drum spre casă, ca să

spun aşa.

309

Gh.A.N.: –Până ajungeţi acasă, vă mulţumesc încă o dată pentru

că aţi acceptat să stăm de vorbă, mai ales că vreau să stau de vorbă cu

dvs. ca om care posedaţi informaţii vizavi de Comisia de apărare din

Camera Deputaţilor. Un subiect foarte fierbinte care a zguduit zilele

acestea coloanele tuturor ziarelor a fost vizita preşedintelui Orban al

Ungariei. Ce ştiţi şi cam cât credeţi că se poate vorbi despre această

vizită ? Cum aţi cataloga-o, că eu ştiu că sunteţi şi analist, în mare

măsură, un analist politic bine ancorat în realitate. Cum aţi putea

comenta această vizită ?

I.M.P.: –Eu cred că este vorba de o încercare destul de abilă a

primului ministru maghiar de a justifica angajamentul pe care l-a făcut în

campanie de a se ocupa mai mult de problemele maghiarilor de peste

graniţă decât a făcut-o guvernul anterior, într-un fel apropiindu-se de

linia Antal şi în acelaşi timp, de a masca această chestiune sub rigorile

politicii europene care, într-un fel sau altul, nu pune preţ sau nu permite

o anumită atitudine dinamică în interferenţa în treburile altor state. Şi

atunci am văzut această vizită prin prisma transpunerii în practică a

politicii care va domina probabil guvernul maghiar de acum încolo, şi

anume o retorică publică de tip european şi o practică de tip Antal şi de

tip interbelic din partea Ungariei.

Gh.A.N.: –Dinamismul despre care spuneaţi dvs. mie mi s-a

părut extrem de prezent în ceea ce a declarat domnul Orban, ba mai

dinamic decât Antal, cu o tentă mult mai accentuată decât ceea ce….

I.M.P.: –Aici aveţi dreptate, pentru că ne aducem aminte cu toţii,

domnul Antal a ridicat Europa în picioare după acea declaraţie

nefericită, că era primul ministru a 15 milioane de maghiari şi lucrul

acesta a revoltat întreaga Europă. Domnul Orban a făcut şi el o

declaraţie de acest gen, după care, bineînţeles, s-a recurs la tactica

obişnuită a conducătorilor maghiari, aruncând vina pe traducerea

proastă… Este o limbă, se pare, foarte complexă, şi pentru traducătorii

lor e foarte complexă. După care, însă, aici în România, a teoretizat pe

marginea a ceea ce înţelege să facă domnia sa în calitate de prim

ministru al Ungariei, şi vreau să vă spun că în practică, dar şi în vorbele

spuse atunci, domnia sa a mers mult mai departe decât a mers domnul

Antal, care, după ce a făcut declaraţia respectivă, probabil şi sub

presiunea internaţională, a lăsat ştacheta mai jos. Domnul Orban pare

să fie hotărât să-şi transpună în practică acest lucru.

310

Gh.A.N.: –Şi credeţi că se bucură de o altă imagine europeană,

de nu a fost stopat ca Antal?

I.M.P.: –Nu, cred că aici problema se pune în felul următor: eu

cred că actuala conducere maghiară s-a pripit şi a abandonat destul de

repede atitudinea moderată care i-a garantat invitaţia la Madrid şi la

Luxemburg şi cred că ar face o greşeală să continue pe acest tip de

discurs, întrucât nu se pot cunoaște până în ultima clipă lucrurile, se vor

materializa cum vor cei de la Budapesta, sau nu. Să nu uităm că

procesul de ratificare al invitaţiei maghiare de aderare la NATO încă nu

este gata. Şi dacă continuă aşa, s-ar putea să apară anumite dificultăţi.

Gh.A.N.: –Ei spun despre noi că nu suntem gata, decât peste 20

de ani am reţinut…

I.M.P.: –Şi aici există aceeaşi ambiguitate tipic maghiară, care

susţine, pe de o parte, că sprijină România şi că intrarea României în

NATO este în interesul maghiarilor, pe de altă parte observăm că se

ridică tot felul de obstacole în calea lor. Dar adevărul este că domnia sa

a făcut un apel la populaţia maghiară din România, spunând că aceasta

poate să conteze pe Ungaria, întrucât Ungaria, iată, şi-a rezolvat

problema de securitate, urmând a intra în curând în NATO, şi problema

de dezvoltare economică, urmând a fi primită şi în Uniunea Europeană.

Deci cu alte cuvinte domnul Orban s-a văzut cu sacii în căruţă…

Gh.A.N.: –Spre deosebire de discursurile anterioare, când zicea

că naţiunea maghiară din România n-ar trebui să fie luată în

consideraţie de către Ungaria.

I.M.P.: –Categoric că domnia sa până la urmă văd că se

angajează foarte activ sau așa pare oricum, şi prin această vizită s-a

angajat şi este de urmărit. Pot să fac o afirmaţie aici, în urmă cu un an

de zile, am stat de vorbă cu nişte specialişti occidentali pe aceste

probleme, de extindere NATO, de securitate europeană şi care şi-au

manifestat o oarecare temere cu privire la momentul în care, după

alegerile din Ungaria, care urmau să fie anul acesta, ar fi putut să

ajungă la putere FIDES-ul şi o politică pe care o reprezintă aceşti

oameni, ceea ce denotă că este o chestiune care e urmărită cu mare

atenţie.

Gh.A.N.: –Asta înseamnă că putem avea garanţia că dl. Orban

nu va fi lăsat să facă ce vrea?

I.M.P.: –Noi până la urmă reprezentăm opoziţia, nu reprezentăm

ceva credibil pentru cineva în afară, pentru că nu noi angajăm statul

311

român. Statul în momentul de faţă este angajat de cei care se află la

putere, deci din punctul acesta de vedere putem să ne exprimăm puţin

mai liber decât atunci când am fost la putere. Nouă ni s-a spus că

Ungariei nu i se va permite în nici un caz, dacă va deveni prea

naţionalistă şi va împinge prea departe solicitările sale, să intre în

conflict cu valorile generale europene şi cu valorile nord-atlantice pe

care, structurile în care este pe cale să acceadă le împărtăşesc. Din

punctul acesta de vedere am primit nişte asigurări.

Dar eu cred că suntem într-un moment în care deja declaraţiile

domnului Orban şi declaraţiile altor lideri maghiari şi dintre cei care au

fost prezenţi recent la Tuşnad, sunt de natură să permită guvernului

român să întrebe guvernele occidentale dacă acestea sunt de acord cu

asemenea declaraţii. Să nu uităm că până la urmă, România şi Ungaria

au fost disociate la Madrid. Ungaria a intrat, România a fost lăsată în

afară şi cei care au făcut acest gest poartă într-un fel sau altul o anumită

responsabilitate morală, dacă nu de alt gen cu privire la menţinerea

echilibrului între cele două state.

Gh.A.N.: –Domnule deputat, la Tuşnad am reţinut altceva; că a

avut argumente atât de convingătoare încât consilierul prezidenţial Zoe

Petre ar fi fost în mare măsură de acord cu o serie de solicitări ale

guvernului maghiar, rostite destul de imperativ, prin persoana primului

ministru. Dvs. cum catalogaţi… ?

I.M.P.: –Dacă mi-aţi permite aş spune că doamna consilier

prezidenţial chiar era gata convinsă, nu a trebuit să meargă la Tuşnad

să fie convinsă că opiniile maghiare şi ale UDMR-ului şi ale Ungariei cu

privire la anumite chestiuni care ţin exclusiv de politica internă a

României, trebuie să fie rezolvate în favoarea solicitărilor maghiare.

Argumentaţia mi se pare simplă, au existat nişte târguri care s-au făcut

în secret, încă în perioada campaniei electorale între dl. Emil

Constantinescu şi maghiari, care au fost negate, dacă ne aducem bine

aminte…

Gh.A.N.: –Aşa este.

I.M.P.: –…la momentul respectiv, așa a spus „Lucrul acesta nu e

adevărat, vă spun”, ş.a.m.d.

Gh.A.N.: –După care o parte au fost chiar recunoscute.

312

I.M.P.: –După care o parte s-

au recunoscut şi o parte au apărut la

suprafaţă în clipa în care, dând din

colţ în colţ, întrucât propriul electorat

s-a ridicat împotriva onorării lor, ele

au apărut la suprafaţă. Atunci noi

am cerut în repetate rânduri ca

aceste târguri să fie făcute publice şi

în acelaşi timp am cerut să se spună

care este dimensiunea înţelegerilor

respective, pentru că am constatat

că se fac referiri, mai ales din partea UDMR-ului, că la nu ştiu câte

protocoale, în anumite etape, ş.a.m.d. Or astăzi, doamna Zoe Petre a

recunoscut că şi dl. preşedinte Constantinescu este favorabil înfiinţării

acestei universităţi maghiare, pe banii statului român, şi acest lucru încă

de nu ştiu când. Şi domnia sa a spus că nu există nicio inconsistenţă în

comportamentul preşedintelui, care a recunoscut de la început. Era

poate mai corect ca acest lucru să fie recunoscut încă din timpul

campaniei electorale. Vreau însă să atac altă chestiune, vedeţi, există

aici o anumită inconsistenţă prin tot ce a făcut UDMR-ul acum şi în

continuarea acţiunilor desfăşurate de liderii maghiari din România de-a

lungul vremurilor.

Cred că se desprinde un anumit model, şi acest model este

următorul: ei nu fac nimic gratuit. Nicio mutare pe care o fac pe tabla de

şah nu este nejustificată şi nu este întâmplătoare. Ea urmăreşte un

anumit ţel, urmăreşte jocul în ansamblu pentru atingerea obiectivului

final. Din acest punct de vedere, atunci când analizăm această solicitare

a liderilor maghiari, din România şi de la Budapesta, ca să se creeze un

sistem de învăţământ de jos până sus complet separat pentru maghiarii

din România, în condiţiile în care toată lumea merge spre integrare şi

iată, situaţia Europei integrate care practic va fi o Europă fără graniţe, în

care lumea se va amesteca şi va merge dintr-o parte în alta şi va trebui

să trăiască împreună cu ceilalţi şi va trebui să găsim un conglomerat

multicultural, iată că ei merg spre segregare, iată că ei merg spre

separare. Și atunci, problema care se pune, dacă fac toate mişcările în

mod logic şi urmăresc ceva, de ce aici aparent ar fi împotriva logicii ? S-

a pus această întrebare şi singura explicaţie la care am putut ajunge e

următoarea: că ei nu pregătesc tinerii respectivi pentru mediul româ-

313

nesc, ci ei pregătesc tinerii respectivi pentru un mediu preponderent

maghiar. Şi nu se pune problema ca aceşti tineri să fie dislocaţi din

România şi trimişi în Ungaria, ci crearea mediului aici în România, a

mediului maghiar aici în România, asta este raţiunea pentru care…

singura raţiune logică. Dacă există alta, liderii UDMR pot s-o explice.

Gh.A.N.: –Domnule deputat, daţi-mi voie să anunţ telespectatorii

că au un număr de telefon la care se pot adresa şi profita cu orice fel de

întrebări pentru domnu deputat, vicepreşedinte al PDSR şi purtător de

cuvânt al principalului partid din opoziţie. Continuăm discuţia noastră cu

o remarcă: de ce credeţi dvs. că o parte din intelectualii României se

exprimă cam aşa: „Domnule, ce avem noi împotriva acestei Europe

unite, ne simţim minunat să avem graniţe până la Madrid, să ne putem

plimba oriunde, să putem face orice. Nu vedem deloc ameninţată fiinţa

naţională prin politicile acestea de apropiere şi chiar de dispariţia

graniţelor.”

I.M.P.: –Bun, acum practic sunt două fenomene, sau două

procese care au loc concomitent pe continent. Un prim proces este cel

pe care l-aţi şi descris, acesta de integrare a graniţelor, de

permeabilitatea lor, de accelerare a circulaţiei oamenilor, valorilor,

lucrurilor materiale, a informaţiei. În acelaşi timp însă, prin ceea ce s-a

întâmplat mai ales în partea de răsărit a continentului, noi suntem în

situaţia să înregistrăm şi un fenomen de revigorare a sentimentului

naţional. Şi este vorba de state care acum s-au desprins şi au apărut

pentru prima dată, care vor să se bucure de prilejul de a trăi liber şi

independent după nu ştiu câte zeci, sute de ani de trai în alte formule

care nu le-au permis acest lucru şi atunci, într-un fel, aceste două

tendinţe se întrepătrund şi se condiţionează reciproc. Noi trebuie să fim

atenţi să nu… sigur că da, să mergem în curentul principal, acela de

integrare, dar să fim atenţi totuşi că este vorba de un proces în care cei

care sunt mai puternici îi asimilează pe cei mai slabi. Şi mi-aduc aminte

că am discutat la un moment dat, în urmă cu câţiva ani, am participat la

o reuniune internaţională şi era acolo un reprezentant ceh, dacă nu

chiar cehoslovac, înainte de ’93, care spunea că, ei au avut câteva

euroregiuni de genul acesta la graniţa cu Germania şi au fost foarte

încântaţi că sunt în spiritul european, numai că dată fiind forţa inevitabilă

a Germaniei, acele euroregiuni s-au trezit practic cu o penetrare a

spaţiului german pe teritoriul zonelor respective în Cehoslovacia de

314

atunci. Deci lucrurile acestea trebuie să ţină seama de faptul că cei mai

puternici sunt cei care reuşesc să impună regulile jocului…

Gh.A.N.: –E o lege naturală.

I.M.P.: –E o lege naturală, chiar dacă trebuie să fie împărtăşite şi

respectate de toată lumea.

Gh.A.N.: –Deja am primit telefoane, domnul Ioan Panaitescu ne

întreabă care sunt concluziile – sunt mult mai pragmatici telespectatorii

decât vrem noi să facem emisiunea -, care sunt concluziile specialiştilor

PDSR cu privire la stadiul economiei naţionale după doi ani de

guvernare a coaliţiei CDR-USD-UDMR?

I.M.P.: –Păi, există o singură concluzie: economia românească

se află în cădere liberă, şi lucrul acesta se datorează în întregime

proastei administrări pe care actuala coaliţie a făcut-o…

Gh.A.N.: –Ce înseamnă, practic, cădere liberă?

I.M.P.: –Cădere liberă înseamnă, dacă vreţi, o prăbuşire a

producţiei în toate domeniile, ceea ce presupune, bineînţeles, o

reducere continuă a bazei exportului nostru, o incapacitate de a plăti

datoriile şi de a face rost de resurse pentru achiziţii în ceea ce priveşte

importurile, şi în ansamblu, o bază mai mică de impozitare, de aici un

buget mai mic, de aici o satisfacere mai mică a nevoilor sociale,

economice şi de aici o situaţie din ce în ce mai grea pentru cetăţenii

ţării. Deci, cu alte cuvinte aş spune că această guvernare în loc să

întărească ţara aşa cum se lăuda că o va face, a sleit-o şi a slăbit-o şi o

slăbeşte în continuare.

Gh.A.N.: –O altă întrebare de la dl. Paraipan din Panciu: ce

soluţii are PDSR în cazul în care va reveni la putere pentru redresarea

economică a României? Se leagă oarecum de prima.

I.M.P.: –Da, se leagă. Vreau să vă spun următorul lucru. Noi ne-

am făcut lecţiile încă de anul trecut şi am pregătit un program

alternativă. Acel program alternativă este, dacă vreţi, o analiză extrem

de serioasă a potenţialului economiei româneşti, a modului în care

PDSR vede materializarea lui şi transpunerea lui în practică…

Gh.A.N.: –Aţi ţinut cont şi de actuala prăbuşire?

I.M.P.: –Am să vă spun. Pentru propulsarea României pe o orbită

care este, să spunem aşa, la îndemână, ţinând seama de dimensiunile

ei în această nouă transformare europeană, am mers şi am făcut un pas

mai departe, respectiv acel program serios, mare, amplu, a fost

sintetizat într-un document. Documentul însă necesită a fi transformat

315

într-un document politic, adică opţiunile economice existente în el

trebuie să fie prezentate în mod politic populaţiei, celorlalte forţe politice,

celor din afară, pentru a vedea unde stă PDSR-ul pe chestiunile

fundamentale ale ţării în momentul de faţă şi pe chestiunile, să spunem

aşa, tranşante.

Gh.A.N.: –Şi dvs. vă bazaţi pe sprijin exterior ?

I.M.P.: –Vreau să vă spun că într-o lume a interdependenţelor,

cine nu plănuieşte acest element şi nu îl ia în calcul s-ar putea să dea

greş. Pentru că astăzi trăim într-o lume în care politica internă se

desfăşoară şi în raport de condiţionările externe, după cum orice gest

internaţional are reverberaţii interne într-o multitudine de state, mai ales

dacă e vorba de state importante cum sunt SUA şi altele. Cum s-ar

pune acum problema, şi revin la prima chestiune pe care aţi ridicat-o

dvs., deci noi ne-am pregătit această etapă, suntem în etapa în care

această sinteză a programului alternativă trebuie să fie transformată

într-un document politic. Acest document politic poate să aibă şi

încărcătură, şi va avea inevitabil şi o încărcătură electorală. Dincolo însă

de această chestiune, problema s-a accentuat din momentul în care noi

am elaborat acest program alternativă anul trecut şi momentul de faţă

este intrarea ţării în criză. Şi atunci noi va trebui, până ajungem la

posibilitatea de a transpune în practică programul alternativă, noi trebuie

să repunem locomotiva şi cu vagoanele pe şine, întrucât acestea au fost

deraiate de actuala conducere. Deci aici ar trebui ca specialiştii noştri,

ţinând seama de situaţia în care ne aflăm, să facă o analiză foarte

serioasă şi să vină, fiecare dintre ei, pe domeniul său de activitate, cu,

să spunem, 3-4-5 măsuri fundamentale pe care PDSR-ul să le ia în

clipa în care este solicitat să revină la guvernare, pentru a opri această

cădere liberă în care ne aflăm şi a întoarce tendinţa negativă spre sens

pozitiv.

Gh.A.N.: –Cum puteţi dvs. din opoziţie să opriţi căderea liberă ?

I.M.P.: –Păi nu din opoziţie. Este vorba de faptul că noi o să

facem această analiză şi o să ajungem la concluzia că dispunem de

ceea ce trebuie să facem. Dispunem de soluţii, soluţiile sunt cele care

sunt solicitate de viaţă şi în acel moment populaţia va trebui să aleagă

dacă merge în continuare pe linia pe care a fost angajată ţara de

actuala coaliţie sau dă o şansă redresării ei prin posibilitatea

transpunerii în practică a acestor soluţii pe care specialiştii le vor pune

la punct.

316

Gh.A.N.: –Ştiți de ce am punctat această nuanţă?...

I.M.P.: –Bănuiesc eu.

Gh.A.N.: –Pentru că, în general, se zice că PNŢCD-ul, are

vocaţia opoziţiei, şi că dvs., PDSR, n-aţi fi prea familiarizaţi cu trucurile

specifice opoziţiei. Dacă dvs. aţi fi făcut afirmaţiile pe care le-a făcut Zoe

Petre, unul din membrii marcanţi ai partidului dvs., într-o situaţie din

asta, eu sunt convins că ar fi urlat toată opoziţia de până în ’96 până la

Haga şi la cele mai înalte curţi împărăteşti. PDSR-ul nu o face. Care e

misterul unei asemenea atitudini?

I.M.P.: –Vedeţi dvs., sunt mai multe elemente aici, adică un

element este acesta că, tocmai ţinând seamă de caracterul foarte vocal,

strident şi adesea nedrept…

Gh.A.N.: –Al criticilor…

I.M.P.: –Al criticilor opoziţiei anterioare, noi având în spate

experienţa guvernării, am avut această ofertă a unei opoziţii

constructive, la început, şi vă aduceţi foarte bine aminte. Ca să

constatăm că, la foarte scurt timp, actuala putere este hotărâtă să se

răfuiască cu noi, să ne pedepsească…

Gh.A.N.: –Aţi crezut în esenţa opoziţiei constructive ?

I.M.P.: –Noi am crezut, da, am crezut în ea şi am crezut că

România are şansa să depăşească acest model păcătos existent încă

din perioada antebelică, nu spun interbelică, antebelică, în care cei care

veneau la putere nu se ocupau decât de înlăturarea celor care au fost la

putere pentru a prelua frâiele şi a-şi umple buzunarele proprii, urmând

ca procesul să se repete la o alternanţă la putere. Am crezut că acest

lucru se poate depăşi, asta a fost raţiunea care ne-a motivate pe noi şi

ne-a determinat să facem tranziţia din punctual nostru de vedere, aşa

cum am făcut-o şi cu un mod european care a fost apreciat ca atare în

toate capitalele lumii. România cred că a trecut, prin comportamentul

PDSR-ului la momentul respectiv o mare lecţie de capacitate demo-

cratică. Şi am avut această aşteptare, aş spune, îndreptăţită. Am

constatat însă că…

Gh.A.N.: –Asta timp de două-trei luni.

I.M.P.: –Da, da. Am constatat însă că actuala putere, la adăpostul

faptului că toți purtau pe piept, pe tricoul pe care îl purtau, FC

Democraţia, îşi puteau permite, sau şi-au închipuit sau îşi închipuie că

îşi pot permite cele mai nedemocratice gesturi, fără ca cineva să-i tragă

la răspundere.

317

Gh.A.N.: –Nu vă supăraţi, dacă dvs. eraţi în tribune şi ei erau pe

teren, trebuiau huiduieli.

I.M.P.: –Ei, aici ajungem la această chestiune. Din punctul acesta

de vedere există într-adevăr o anumită responsabilitate în ceea ce

priveşte modul nostru de a face opoziţie. A doua chestiune, şi aici vă

dau dreptate, este şi acest aspect, respectiv faptul că ne-a trebuit câtva

timp până când să învăţăm ce înseamnă activitatea de opoziţie. Din

punctul acesta de vedere eu am spus…

Gh.A.N.: –Ziceţi că e mai uşor în opoziţie.

I.M.P.: –Este, pentru că, într-un fel sau altul, responsabilitatea

aparţine totdeauna celor de la putere, cu atât mai mult în cazul nostru,

când orice tentativă a noastră de a influenţa procesul decizional este

oprită de punţile tăiate în mod conştient de actuala putere. Şi ar fi şi mai

uşor să spunem lucrul acesta, dar a fost un anumit timp până am învăţat

care este activitatea în opoziţie şi care sunt rigorile luptei politice în

opoziţie. Mai există şi alte elemente, să spunem aşa, vedeţi, noi ne-am

abţinut să promitem oamenilor în campania electorală din 1996. A

existat şi o anumită decenţă faţă de cetăţean, deci cum putem noi să-l

minţim pe cetăţean, uitându-ne în ochii lui şi spunând: Ai încredere în

mine că vei trăi de 10 ori mai bine dacă mă votezi pe mine. Lucrul

acesta s-a văzut că e imposibil şi vreau să spun că n-am putut să facem

gestul… eu personal nu l-am făcut…

Gh.A.N.: –Veţi face şi dvs. un contract cu România ca…

I.M.P.: –Nici un contract cu România, dar vreau să vă spun că

acel contract cu România va fi unul din materialele noastre de

propagandă electorală în timpul campaniei şi vom întreba actualii

guvernanţi ce-au vrut să spună când au promis lucrul respectiv şi le vom

arăta, când au promis, ce au promis…

Gh.A.N.: –Acum îi mai întrebaţi, din când în când ?

I.M.P.: –Dar la primele 200 de zile lucrul a fost evident, şi am

făcut, dacă ţineţi minte, am făcut chiar atunci un bilanţ…

Gh.A.N.: –Da, dar s-a uitat, vedeţi…

I.M.P.: –Păi s-a uitat…

Gh.A.N.: –Trebuie să reveniţi.

I.M.P.: –Trebuie să revenim dar trebuie să vă spun că aici

puterea ne sprijină foarte frecvent. Pentru că prin modul cum

administrează ţara îi determină pe cetăţeni să nu uite nicio clipă de

necazurile zilnice.

318

Gh.A.N.: –Mai am două întrebări, la doamna Teodorescu din

Focşani, care vă întreabă punctual: De ce credeţi că se închid societăţi

cu capital privat, mici şi mijloci, în România?, o întrebare, şi alta: Ce

părere aveţi despre remanierea guvernului din toamnă? De fapt a doua

întrebare ar trebui să fie prima. Că se leagă.

I.M.P.: –Se leagă, într-adevăr. Vreau să vă spun că, într-adevăr,

cum am discutat şi astăzi, în momentul în care PDSR-ul a plecat de la

guvernare, 52% din PIB era dat de sectorul privat. În momentul de faţă

se pare că cifrele au ajuns undeva în jur de 35%.

Gh.A.N.: –Cu toată privatizarea…

I.M.P.: –Exact, cu toată privatizarea, cu toată reforma, vedeţi că

cineva a spus aşa, mai în glumă, mai în serios, că în România: but

everybody make reforma. Ce-o fi reforma asta, sau dacă reforma…

Eu cred că termenul, conceptul de reformă, prin modul în care a

fost transpus în practică, haotic, îngust, obtuz de către actuala putere,

conceptul este pe cale să fie compromis. Şi atunci, este foarte simplu. În

momentul în care transformi, cu bună ştiinţă şi cu răutate o alternanţă, o

simplă alternanţă la putere, într-o schimbare de regim. Şi ca să susţii

această teză vii şi interferezi cu toate domeniile de activitate, schimbând

orice de dragul de a nu mai arăta cum arăta înainte, iar când această

chestiune e dublată cu înlocuirea tuturor specialiştilor cu oameni care nu

au decât meritul că sunt loiali politic, şi când, odată ce-ai ajuns acolo

principala preocupare este să-ţi umpli buzunarele, să nu te preocupi de

problemele cetățenilor și ale țării, este firesc să ajungem în situația în

care sacrificați să fie cei care trag la căruță. Deci, cu alte cuvinte, între

doi cai mă apuc să-l biciuiesc numai pe calul care merge, pentru că în

celălalt degeaba dau. Şi când a îngenuncheat acesta, dau mai abitir

pentru că-mi dau seama că nu există alt cal care să-mi tragă căruţa din

groapă. Şi iată un cerc vicios, o spirală în jos, care ne conduce la

punctul în care, din ce în ce mai mult sunt sacrificate întreprinderile mici

şi mijlocii, sectorul privat, deci cele care, din contră, ar trebui să fie

încurajate. Referitor la a doua întrebare a domniei sale vreau să vă

spun că remanierea de la toamnă va fi o chestiune cosmetică pentru că

ea nu va rezolva chestiunile de substanţă care au adus ţara în acest

moment. Va fi menţinută aceeaşi coaliţie, va fi vorba de acelaşi

program…

Gh.A.N.: –Celebrul algoritm.

319

I.M.P.: –Celebrul algoritm. Și până la urmă economia tot în stare

de avarie se va afla şi măsurile tot de avarie vor fi luate. Este vorba de o

chestiune cosmetică prin care, într-un fel sau altul se va vrea să

prostească cetăţeanul să mai acorde ceva credit din partea sa pentru

noul guvern.

Gh.A.N.: –Aţi zis de mai multe ori de umplerea buzunarelor. Cu,

cu tot respectul care vi-l port, trebuie să vă spun că eraţi şi dvs. acuzat,

când eraţi la putere, tot de umplerea buzunarelor. Spuneţi-mi acum, de

ce dvs. sunteţi împotriva acestei sintagme ?

I.M.P.: –Eu vreau să vă spun următorul lucru. Când vorbesc de

umplerea buzunarelor văd lucrul acesta nu în sensul exact al cuvântului,

deci cineva care vine şi începe să fure…

Gh.A.N.: –Vulgar.

I.M.P.: –Vulgar, sigur că da.

Gh.A.N.: –Da, dar metafora…

I.M.P.: –Vorbesc de faptul că prin ceea ce au făcut până acum

actualii guvernanţi, au făcut următoarea chestiune. Deci vrem să

ajungem la putere, promitem în mod conştient orice ca să ajungem la

putere, odată ce am ajuns la putere nu ne preocupă decât interesul

personal şi numai avantajele funcţiei pe care o deţinem, lăsând

administrarea ţării, care reprezintă de fapt obligaţiile, în voia lui

Dumnezeu, nu ştiu cui, adică există credinţa că cineva, undeva acolo

sus ar trebui să aibă grijă totuşi de administrarea ţării iar oamenii care

sunt puşi pentru aceste responsabilităţi sunt şi ei oameni, trebuie să

călătorească în străinătate. Uitaţi-vă la domnul Romică Tomescu,

personal am cerut demiterea lui de către actualul premier întrucât în

mijlocul inundaţiilor domnia sa nu găseşte altceva mai bun de făcut

decât să plece în Danemarca, să plece cu câteva zile înainte, să vină cu

câteva zile după. Deşi rapoartele pe care le avea în momentul respectiv

indicau distrugeri, domnia sa găseşte răspuns la această chestiune

când vine să dea afară pe nu ştiu cine din minister, să mă dea pe mine

în judecată pentru că, chipurile, am avut neobrăzarea să mă leg de

domnia sa, când putea foarte bine să trimită acolo un secretar de stat,

să-l înlocuiască. Toată lumea ar fi înţeles că rolul său de ministru era în

ţară, dar ce m-a durut cel mai mult este, dacă vreţi, cea care exprimă

cel mai bine această mentalitate: „Domnule, noi aici suntem puşi să ne

ocupăm de noi, şi nu de ţară”, este declaraţia domnului Diaconescu

care a venit şi a spus „Ce putea să facă săracul om, să oprească

320

domnia sa inundaţiile, ce aşteptaţi de el?” Păi în condiţiile astea nu are

nicio responsabilitate, domnia sa n-are decât uzufructul funcţiei

respective. N-are nicio responsabilitate, în schimb este foarte revoltat

când cineva îi cere socoteală şi pentru ceea ce ar trebui să facă pentru

că a fost ales în funcţia respectivă.

Gh.A.N.: –Văd că modelul dat de dvs. s-a extins, domnul premier

Radu Vasile a plecat lăsându-i pe sindicalişti cu ochii în soare la ora 11

ieri, în loc să fie la negocieri, s-a dus la mare. Deci nu trebuia să… de

ce v-aţi revoltat pe dl. Tomescu când însuşi primul ministru se duce la

mare.

I.M.P.: –Chestiunea este şi mai gravă în cazul acesta pentru că…

Gh.A.N.: –Vreau să comentăm pentru că văd că s-au încins

lucrurile în materie de întrebări. Una dintre ele vă spune textual că

actuala putere acuză PDSR-ul de prăbuşirea economiei, reamintind

mereu de moştenirea grea. Cum o comentaţi ?

I.M.P.: –Vreau să spun că de doi ani de zile nu mai suntem noi la

putere, iar în momentul în care am părăsit noi puterea, am lăsat un

anuar statistic care a avut cifre la fiecare din domeniile respective. Să

punem anuarul de acum, care reprezintă, să spunem aşa, în întregime,

activitatea de management depusă de actuala coaliţie cu anuarele din

1996. Şi să vedem cât de proastă era moştenirea respectivă. Eu vreau

să vă spun că ajungem în situaţia în care moştenirea aia, aşa cum era

de proastă, era infinit mai bună decât ce au făcut oamenii aceştia

strigând că au o moştenire proastă. Şi exemplul cel mai concret am să

dau la dl. ministru al agriculturii. Domnia sa a venit obraznic şi cu

emfază şi ne-a făcut praf la moţiunile de cenzură în care îi atrăgeam

atenţia că, anul trecut, dacă au existat nişte rezultate, s-au datorat

măsurilor luate de dl. Văcăroiu. Anul acesta, suntem în totalitate pe

mâna dvs., domnule ministru. Şi dl. ministru în momentul de faţă dă din

colţ în colţ, ia măsuri pompieristice, caută să revină pe nişte

aranjamente internaţionale. O chestiune care nu răspunde nici pe

departe problemelor agriculturii şi, în momentul de faţă nu suntem cu

problema ce facem cu recolta aceasta, ci suntem cu problema viitorului

agricol al ţării. Deci o chestiune mult mai gravă şi care aparţine în

întregime acestui minunat ministru.

Gh.A.N.: –Ce va face PDSR cu agricultura României, cum vedeţi

problema grâului şi ridicarea taxelor vamale la importuri de grâu…?

321

I.M.P.: –Eu vreau să vă spun foarte scurt. Deci eu nu înţeleg de

ce România când avea permisiunea Uniunii Europene de a menţine

subvenţiile la produsele agricole până în anul 2000 s-a grăbit să le ridice

imediat, anul trecut, când a venit această coaliţie la putere. Cine ne-a

obligat să facem lucrul acesta când Ungaria n-a făcut-o? Iată că suntem

astăzi în situaţia în care producătorul român, căruia şi-aşa i s-a ridicat

mâna statului de deasupra lui şi a rămas singur în bătaia concurenţei,

iată că el este astăzi dat la o parte, călcat în picioare, pentru că toţi

cetăţenii de pe graniţa de vest merg şi se aprovizionează din Ungaria.

Produsele ungureşti sunt mult mai ieftine, ele sunt subvenţionate de

două ori şi noi, românii suferim această chestiune. De ce ? Pentru că dl.

ministru al agriculturii, coaliţia, domnul prim ministru Ciorbea de atunci

au criticat că subvenţiile reprezintă o chestiune care înăbușă iniţiativa

privată ş.a.m.d. Şi astăzi…

Gh.A.N.: –Şi atunci PDSR-ul va subvenţiona?

I.M.P.: –Da, PDSR-ul va lua în calcul reintroducerea subvenţiilor

pentru producătorii agricoli. Problema care se pune…

Gh.A.N.: –Direct la producător.

I.M.P.: –La producătorii agricoli, pentru că până la urmă

producătorul agricol este cel care ştie cel mai bine să folosească

subvenţia respectivă. Noi vom analiza experienţa subvenţiei de pe

vremea PDSR-ului. Vreau să vă spun că şi dacă am vrea să o facem

cum se făcea pe vremea respectivă, nu mai putem pentru că o serie

întreagă de elemente de infrastructură au fost distruse de actuala putere

şi va trebui să găsim un sistem nou care să permită protecţia

producătorului agricol, şi dacă vreţi salvarea viitorului agricol al ţării.

Gh.A.N.: –Ce veţi face în problema grâului, cum vedeţi ridicarea

taxelor…?

I.M.P.: –Problema grâului, în momentul de faţă lucrurile stau aşa:

singurul ajutor care a fost dat este că depozitele mari, Comcereal şi

Romcereal vor găzdui un timp acest grâu, producţia producătorului

român, în speranţa că mai târziu poate preţul va fi mai bun şi el va putea

să-l vândă. Acesta este tot ajutorul pe care îl primeşte cetăţeanul care

lucrează astăzi grâul în România. Deci mai mult decât atâta nu se poate

face în concepția actualilor… deci nu este mare lucru, noi trebuie să

găsim modalități în care producătorul să poată fi ajutat de la o recoltă la

alta. Uitați, colegii noștri din Bacău, am citit, au pus la punct un pachet

322

de măsuri agricole care ni se par foarte logice, realizabile, eficiente,

care sigur că da, dacă este eficient poate fi extins şi în alte judeţe.

Gh.A.N.: –Dacă n-am intrat în NATO era nevoie să se reducă

efectivele armatei ? ne întreabă cineva. Probabil că ţine cont şi de faptul

că dvs. aţi avut un rol în guvernarea trecută în ceea ce înseamnă

armata şi apărarea. Spune şi motivează: să se ţină cont că actuala

putere afirmă că România este importator de securitate.

I.M.P.: –Exportator.

Gh.A.N.: –-Exportator cred că a vrut să spună…

I.M.P.: –Probabil exportator. Aici chestiunile stau în felul următor,

noi suntem în situaţia în care trebuie să corectăm anumite dezechilibre

care mai persistă, nu de azi de ieri, ci de pe vremea comunismului, în

armata română, şi care, să spunem aşa, n-au fost eliminate în totalitate.

Eu pot să spun următorul lucru: reforma în armata română a început

încă din ziua de 21 decembrie, a continuat toţi aceşti ani, continuă şi

acum şi va continua indiferent de schimbarea care se va petrece.

Pentru că este un proces în care armata română s-a angajat cu tot

curajul şi cu toată hotărârea, şi este vorba de un proces de

modernizare, reforma înseamnă modernizare. Bun. În aceste condiţii,

între dezechilibrele şi dezechilibrul major în armata română este raportul

dintre tehnică şi personal. Acest raport trebuie să fie, într-un fel sau

altul, corectat în favoarea tehnicii. Noi am avut, am reuşit să menţinem o

armată de proporţii considerabile, însă cu o dotare tehnică destul de

slabă. Chiar militarii se plângă că, practic, nu îşi pot îndeplini misiunile

aşa cum ar dori ei, cu echipamentul pe care îl au în dotare, nu peste tot,

vreau să spun, sunt anumite zone. Şi atunci problema care se pune

este aceasta a schimbării acestui raport în favoarea dotării. De altfel

acest lucru s-ar înscrie pe o tendinţă generală, forţe mai mici, mai

profesioniste, mai mobile, mai puternice, dotate cu echipamente mai

moderne, în care nu mai sunt de data asta oameni luaţi la serviciul

militar obligatoriu, ci profesionişti.

Gh.A.N.: –Îşi poate permite România aşa ceva?

I.M.P.: –Nu că îşi poate permite, România deja s-a angajat.

Vreau să vă spun că eram în minister când practic 20% din efective

erau pe bază de contract. Şi acest procent urma să crească până la

50%. Bun, acum am ajuns în situaţia în care actuala putere vrea să

corecteze acest dezechilibru, oferind posibilitatea oamenilor din armată

să părăsească organismul militar şi să se încadreze în…

323

Gh.A.N.: –Ca la mineri.

I.M.P.: –Într-un fel, da se poate spune ca mecanism, deşi lucrurile

sunt mai complexe. Există nişte instrucţiuni de aplicare a ordonanţei 7.

Noi la comisii le-am discutat. Am avut şi anumite observaţii. Probabil că

anumite temeri pe care le-am manifestat atunci când am avut acea

discuţie, par să fie confirmate de ce se întâmplă în realitate. Deci, nu vor

pleca oamenii care au depăşit o anumită vârstă și se pot adapta mai

greu cerinţelor unui organism militar modern, ci vor pleca oamenii tineri,

oamenii întreprinzători, oamenii care au o şansă mai mare să se

integreze în societate. Probabil că, şi am discutat cu nişte specialişti în

această privinţă, probabil că ar fi fost mai bine dacă înainte să facem

acest proces, să dăm această ordonanţă 7, am fi constituit unităţile pe

care contăm în continuare. Şi acestea ar fi fost constituite, ar fi fost

umplute cu personal, ar fi fost dotate, şi în clipa respectivă, pentru cei

care ar fi rămas pe dinafară, să fi venit cu ordonanţa 7. Şi atunci

lucrurile poate ar fi fost mai precis conturate. Dacă n-am intrat în NATO,

problema se pune în felul următor; şi vă mai cer îngăduinţa aici cu o

chestiune, pentru că e importantă şi probabil că se uită şi militari la

emisiunea noastră, este următoarea: Sistemul de securitate european

pune preţ acum nu pe ansamblul forţelor armate ale statelor, ci pe un

anumit segment din ele, acela care este, să spunem așa, segmentul

care poate să funcționeze în interoperabilitate cu alte segmente similare

de la alte armate. Deci cu alte cuvinte, o forţă de reacţie rapidă, care se

construieşte în momentul de faţă în România, plus acele batalioane de

intervenție pe care le avem în momentul de faţă și reprezintă scheletul

acestui segment.

Gh.A.N.: –Ce este acest segment?

I.M.P.: –De menţinere a păcii. Şi care au fost trimise în diverse

misiuni de genul acesta. Ele, pentru că au funcţionat în asemenea

condiţii şi funcţionează în asemenea condiţii, ele reprezintă segmentul

cel mai interesat şi segmentul pe care noi trebuie să-l avem gata

pregătit întotdeauna, atât pentru uz intern, cât şi pentru uz în asemenea

operaţiuni. Acum, vedeţi dvs., dacă am intra în NATO, noi ar trebui

practic să ne conformăm acestor cerinţe. Neintrând în NATO, noi nu

putem să renunţăm în totalitate la celelalte segmente ale organismului

militar. Noi va trebui să ne pregătim în continuare la fel, în rând cu

ceilalţi, segmentul care este interoperabil şi oricând modulul acesta

poate să fie inserat în celelalte module, dar în acelaşi timp, pentru că eu

324

nu contez pe sprijinul alianţei, ci pe sprijinul meu în continuare în

asigurarea securităţii, pentru că n-am fost primit în NATO, trebuie să

eficientizez şi celelalte module din organismul militar român. Acesta

este sensul în care cetăţeanul acesta a pus întrebarea respectivă.

Gh.A.N.: –Pentru ca să vă mai dau voie să mai luaţi o gură de

apă, fac şi un mic expozeu la ceea ce vreau să vă întreb în continuare.

De fapt sunt o sumă de evenimente. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă în

condiţiile în care noi eram, aşa cum eram, fragezi democraţi, după

decembrie ’89, în loc de pod de flori am fi făcut pod de pontoane, şi

treceam cu armata în Basarabia şi făceam alipirea, că s-a spus şi chiar

s-a acuzat că forţele politice de atunci n-au acţionat, deşi era coaptă

treaba şi puteam să facem unificarea, cum a făcut Germania. Acesta

este un punct de vedere. Un alt punct de vedere ar fi cum vedeţi dvs.,

ca eficienţă, ca module şi ca tot ce mi-aţi explicat aici, cum vedeţi

afacerea Bell Helicopter,

dacă PDSR-ul a avut şi el la

rândul lui oferte în ceea ce

priveşte înzestrarea armatei

pe vremea când era la

putere şi dacă le-au avut şi

erau onorante şi favorabile

României de ce oare actua-

la putere nu le-a continuat ?

Pentru că un guvern responsabil e mai întâi de toate un guvern de

români. Şi pentru treaba aceasta ar fi de neiertat ca numai din

ranchiună politică să se renunţe la ceea ce era benefic, să zic în ’94, să

nu mai devină benefic în ’97. Şi dacă credeţi că la ora la care discutăm

există şi alt gen de interese care nu ţin de interesul naţional pentru a

justifica bulibăşeala. Dăianu nu vrea să semneze, PD-ul ba semnează,

ba nu semnează, PNŢCD-ul aproape consideră că e ca şi semnată iar

UDMR-ul e într-un con suspect de tăcere. Vizavi de toate treburile

acestea, dacă vreţi un scurt comentariu.

I.M.P.: –Bun. Prima chestiune, cu podul de flori. Vreau să vă

spun următorul lucru. Eu trăiesc cu convingerea că dacă noi am fi făcut

pod de pontoane şi nu podul de flori în momentul respectiv, astăzi

probabil că România n-ar mai fi existat pe hartă. Ca stat unitar şi în

graniţele actuale. Spun lucrul acesta cu toată seriozitatea şi cu toată

convingerea. Conflictul din Transnistria a fost o capcană pe care noi am

325

intuit-o şi am refuzat să ne implicăm în el, pentru că în clipa respectivă

probabil, cel mai probabil, am fi avut şi noi dificultăţi în altă parte. Din

acest punct de vedere credem că cea mai bună soluţie pe care am

adoptat-o a fost aceea să respectăm în integralitate acordurile de la

Helsinki.

Acordurile de la Helsinki prevăd, să spunem aşa, că graniţele

actuale în Europa se păstrează în orice condiţii şi nu se acceptă o

modificare prin forţă a lor. Dacă noi am avut – şi să nu uităm că în

perioada respectivă guvernul Antal de care discutam era cel care presa

problema graniţei de vest a României – dacă noi am fi vrut să invocăm

Helsinki pentru menţinerea graniţei noastre de vest şi n-am fi respectat

Helsinki pe graniţa noastră de est, n-am fi putut apăra graniţa noastră

de vest apelând la Helsinki.

Gh.A.N.: –Atunci a fost și fenomenul Târgu Mureş simultan cu…

I.M.P.: –Nu, nu. Conflictul din Transnistria a fost în 1992, iar

independenţa Moldovei s-a produs în august 1991, după puciul de la

Moscova sau în timpul puciului de la Moscova şi interpretarea care s-a

făcut a fost că cea mai bună politică pentru România, care reprezenta

oricum un pas uriaş faţă de situaţia anterioară, era aceea de

recunoaştere a independenţei statului moldovean, cu care, în timp, prin

integrarea în Europa puteam să ajungem la o integrare de tipul celei

existente în momentul de faţă între Austria şi Germania, de pildă, unde

graniţa, deşi există, nu contează, totul circulă, este liber şi discutăm

practic de un singur spaţiu. De fapt este spaţiul european, spaţiul

Uniunii Europene în general. Eu deci revin la ce am spus, consider că

România în momentul acela a făcut ce trebuia să facă. Şi vreau să vă

mai spun o chestiune care se referă la filosofia sportivă. Dacă vrei să

câştigi un meci, prima condiţie este să nu iei gol. Şi după aceea să

marchezi. Ori noi am fi fost atunci…

Gh.A.N.: –Aţi făcut un sport la viaţa dvs. ?

I.M.P.: –Da, am jucat polo 17 ani. De performanţă.

Gh.A.N.: –O, de performanţă. Vă văd mereu apelând la

argumente sportive şi la fairplay sportiv şi multe alte…

I.M.P.: –Şi atunci, vedeţi dvs., acesta-i răspunsul meu la ce mi-aţi

spus dvs. A doua chestiune, Bell Helicopter. Păi, discuţiile au fost

începute pe vremea PDSR-ului. Lucrurile au evoluat între timp, pentru

că atunci era vorba de un contract intern, acum este vorba de un

contract extern şi datele problemei s-au schimbat. Raţiunile militare,

326

politice, unele chiar economice, ţinând seama de anumite chestiuni care

le generează o asemenea injecţie de investiţie şi asocierea cu

asemenea firmă se menţin. Nu asta este problema în momentul de faţă.

În momentul de faţă problema este a costului pe unitate de produs, să

spunem aşa, care este foarte mare, şi a doua chestiune a momentului

în care se pune problema încheierii, finalizării acestui acord. În

momentul de faţă, când ţara se luptă cu greutăţile cu care se luptă, şi

când nu avem bani pentru cele mai stringente necesităţi, a încheia un

contract în valoare aşa de mare, este interpretat de foarte multă lume ca

un act de sfidare, un gest de…

Gh.A.N.: –La adresa cui ?

I.M.P.: –La adresa tuturor cetăţenilor, dacă vreţi, adică o ţară care

nu este în stare să acopere minimum de solicitări în atâtea domenii, îşi

poate permite totuşi să plătească o sumă de aceste proporţii. Deci este

şi o chestiune psihologică aici. Dacă această situaţie nefavorabilă,

pentru că dacă acest contract s-ar fi încheiat până în Madrid anul trecut,

când situaţia ţării nu era chiar atât de deteriorată, probabil că el s-ar fi

încheiat…

Gh.A.N.: –Mai mergea…

I.M.P.: –Mai mergea. Dar prelungindu-se până în momentul de

faţă, am ajuns într-o zonă foarte complexă, o zonă care poate să fie

manipulată, vreau să vă spun, poate să fie manipulată de cei care se

opun contractului. Să nu ne închipuim cumva că aici toată opoziţia

împotriva contractului se datorează numai raţiunilor pe care le-am

menţionat. Sunt şi unii care vor…

Gh.A.N.: –Domnul Dăianu este un mare patriot, ne iubeşte şi nu

vrea să ne sărăcească şi mai mult.

I.M.P.: –Auziţi, eu vreau să vă mai spun un lucru. Eu nu ştiu dacă

e adevărat sau nu şi dacă cumva greşesc îmi cer iertare de pe acum.

Nu vreau ca cineva să ia vorbele mele ca fiind o acuzaţie, dar circulă,

cel puţin pe culoarele Parlamentului, o serie de zvonuri că acest

contract, într-un fel sau altul, ar conţine şi un anumit comision care ar

merge la o anumită forţă politică.

Gh.A.N.: –Au sărit în sus oamenii puterii, nu e vorba de nici un

comision, iar dl. Văcăroiu zice: ”şi mie mi-a oferit şi i-am refuzat”.

I.M.P.: –Deci această chestiune circulă, şi atunci poziţia domnului

Dăianu s-ar putea, eu nu spun că aşa şi este, s-ar putea să fie

determinată şi de această luptă internă în interiorul coaliţiei respective.

327

Dar oricum, raţiunile pentru care domnia sa se fereşte să semneze

garanţiile respective, pot fi explicabile ţinând seama de situaţia

financiară a ţării în momentul acesta.

Gh.A.N.: –Aţi avut parte de o grămadă de întrebări destul de

variate, dar, de, ca purtător de cuvânt al celui mai puternic partid din

opoziţie, n-aveţi decât să le suportaţi, şi mai am pregătită una. Apropo

de dl. Dăianu, cineva probabil şi-a amintit. Credeţi că măsura

impozitelor şi taxelor este o soluţie ? Şi legată de întrebarea aceasta,

pentru că îmi permit să le grupez, oarecum, care este soluţia PDSR-ului

ţinând cont că nivelul de trai al oamenilor a ajuns la limită, pensionarii,

şomerii, nu mai au cu ce-şi hrăni copiii ? Parcă zic eu că sunt legate una

de alta.

I.M.P.: –Sunt legate şi este o chestiune extrem de importantă şi

extrem de dificilă. Vreau să vă spun aşa, că în momentul în care

economia merge prost şi statul nu mai poate să încaseze taxe, întrucât

economia merge prost, statul nu mai are la dispoziţie banii necesari

pentru a acoperi nevoile ţării şi ale oamenilor. Şi atunci, reducându-se

baza de impozitare nu ai decât trei soluţii, să spunem aşa. O soluţie cea

mai bună este să ai bani veniţi din afară, strânşi din alte surse. Care vin

şi îţi acoperă necesităţile fără ca tu să poţi să faci…

Gh.A.N.: –Eventual nişte donaţii, că ne-am învăţat cu ele.

I.M.P.: –Eventual. Deşi în lumea financiară folosesc alt termen,

dar… mă rog, pentru înţelegere. Deci asta ar fi o posibilitate şi noi nu o

avem pentru că actualul guvern a reuşit să întrerupă legăturile cu

instituţiile financiare internaţionale. Din punctul acesta de vedere, toate

criticile… vă aduceţi aminte ce critici au existat la adresa PDSR-ului

care n-a reuşit să finalizeze acordul în 1996 şi aşa mai departe. Iată că

ei sunt astăzi într-o situaţie şi mai proastă. Şi încearcă să muşamalizeze

această întrerupere…

Gh.A.N.: –Dacă mi-aduc aminte, ministrul sănătăţii de pe vremea

PDSR-ului era acuzat că n-a cheltuit toate fondurile.

I.M.P.: –Exact! Și iată că astăzi descoperim sume de genul

acesta neconsumate în continuare. Bun, deci o posibilitate de rezolvare

ar fi fost dacă am fi avut aceste resurse atrase, şi nu le avem. A doua

chestiune este: biciuim şi mai tare calul care trage căruţa, adică de pe

firmele acestea, din ce în ce mai puţine care au mai rămas, să încercăm

să luăm mai mult, şi asta e soluţia Dăianu. De ce ? pentru că cea de-a

treia soluţie, respectiv cheltuim cât mai puţin, nu mai are cum să fie

328

aplicată pentru că deja cheltuim la minimum şi toate sectoarele sunt

deficitare, iar noua revizuire a bugetului care este aşteptată va tăia din

fonduri decât va adăuga. Deci vom fi într-o situaţie şi mai proastă. Şi

iată pentru ce suntem în situaţia în care toate soluţiile sunt proaste. Şi

atunci va trebui să alegem probabil, cea mai puţin proastă soluţie dintr-

un set de soluţii proaste. Nu asta este problema principală, pentru că

suntem şi noi întrebaţi: dacă aţi fi dumneavoastră în locul celor de acolo,

cum aţi proceda ? Aţi găsi alte soluţii ? Nu, am avea probabil aceeaşi

paletă de soluţii în faţa noastră. Dar problema nu este asta. Problema

este de ce am ajuns în această situaţie ? Cine e vinovat de aducerea

ţării în această situaţie ? Şi cred că răspunsul este clar: proasta

administrare a actualei coaliţii.

Gh.A.N.: –Deci e vinovat. Şi la ce ne foloseşte?

I.M.P.: –Bun. Acum ce se întâmplă dacă să spunem că PDSR-ul

trebuie să vină mâine la guvernare şi are aceste soluţii în faţă ? Astea

sunt soluţiile de criză pe care specialiştii noştri trebuie să le găsească.

Şi vreau să vă spun. Poate că nu-mi dau seama, nu sunt specialist şi

dacă vreţi avansez aici pe un teren care nu-mi aparţine. De obicei n-o

fac, sunt ardelean, ştiţi, nu mă bag unde nu mă ştiu.

Gh.A.N.: –Chiar sunteţi din Ardeal, deci, nu e o…

I.M.P.: –Da, da, născut în Satu Mare, tata e din Vişeu, de-aia am

candidat în Maramureş, pentru că mi-era simplu să candidez la

Bucureşti. Dar m-am dus acolo pentru că acolo am rădăcina. Deci eu aş

spune următorul lucru. Ce surse nefolosite le avem la dispoziţie ? Şi o

să găsim şi bani de la fonduri internaţionale şi care stau acolo şi pentru

care mai plătim şi diverse dobânzi şi nu-i folosim, hai să-i folosim pe toţi,

să-i punem în mişcare. Haideţi să vedem în ce măsură putem să facem

nişte economii, în anumite zone şi să descoperim resurse suplimentare

care până acum nu le-am văzut pentru că n-am avut acces la putere

sau nu le-am luat în calcul ş.a.m.d. Şi descoperim fiecare bănuţ pe care

putem să-l tragem din sursele interne şi-l consumăm. Aici este

chestiunea. Acel bănuţ trebuie să-l pui acolo unde puieşte cel mai mult,

nu trebuie risipit. Deci, cu alte cuvinte, dacă am un bob în chimir, de

grâu, eu pot să-l pun într-o gaură de unde creşte un singur fir, dar am o

şansă unde există nişte condiţii şi cresc 10 fire. Atunci nu mai ezit şi mă

duc şi bobul acela pe care îl pun în acea groapă unde cresc 10 fire.

Asta înseamnă ce ? O analiză serioasă, onestă, şi dacă vreţi înseamnă

un respect pentru oamenii care te-au ales. Să te duci să-l pui acolo.

329

Dacă-l iau şi mi-l pun eu în chimir şi-l mai văd la altul şi-l pun tot la mine

în chimir niciodată n-o să rezolvăm ceva.

Gh.A.N.: –Şi mai înseamnă ceva. Un respect deosebit pentru

omul capabil să ducă la îndeplinire aceste soluţii.

I.M.P.: –Categoric, aveţi dreptate. Şi ar mai fi o chestiune. Eu

cred că trebuie să avem o discuţie în primul rând cu sindicatele. Şi să

stabilim împreună cu ele că, să spunem aşa, suntem într-o barcă ce se

scufundă şi trebuie să ajung la o plută care e la câţiva metri mai încolo

şi eu nu ştiu să înot. Atunci cum facem că este clar că dacă rămân pe

barca asta mă scufund şi mă înec. De asemenea este clar că dacă

reuşesc să ajung la pluta respectivă m-am salvat. Şi atunci împreună cu

sindicatele va trebui să găsim formule în care să sărim totuşi în apă,

deci cu alte cuvinte să strângem cureaua, să luăm aer în plămâni, să

dăm din mâini şi din picioare cât putem noi mai bine să ajungem până la

pluta respectivă, şi odată ajunşi pe pluta respectivă să ne salvăm. Deci

nu exclud că va trebui să găsim asemenea formule, dar asta va fi foarte

greu, pentru că lumea aşteaptă de la PDSR, în cazul în care va alege

PDSR-ul, aşteaptă de la PDSR o rezolvare vizibilă, sensibilă şi peste

noapte. Va fi o chestiune extrem de grea în faţa PDSR-ului în momentul

acela. Dacă cineva are dreptul să vorbească despre o moştenire

dezastruoasă, atunci să ştiţi că acela va fi PDSR-ul în momentul când

va reveni la guvernare.

Gh.A.N.: –Asta nu ne mai încălzeşte, am mai moştenit…

I.M.P.: –Nu ne mai încălzeşte, pentru că ştim că nu ne mai

încălzeşte, căutăm să găsim soluţii…

Gh.A.N.: –Şi să vină PRM-ul, de exemplu, sau ştiu eu alt partid,

să vină liberalii şi-o să spună; că de mâine facem al doilea contract cu

România şi vă dăm lapte şi miere. Şi văd că ţine treaba asta.

I.M.P.: –Aşa ceva cred că nu se va mai putea vinde multă vreme

electoratului român.

Gh.A.N.: –Se vinde! Aţi fost la putere un număr însemnat de ani

şi vreau să vă întreb aşa sincer, că aţi spus sunteţi ardelean, sunteţi

dintr-o zonă unde oamenii sunt sinceri, au trăit în nişte condiţii mai

aparte decât restul românilor, eu am văzut sate înconjurate de

maghiarime dar români. Şi rămaşi aşa, în adevărata…

I.M.P.: –Daci liberi, daci liberi.

330

Gh.A.N.: –Exact. Şi vreau să vă întreb, bazându-mă pe

asemenea calităţi morale, dacă puteţi să vă reproşaţi ceva ce n-aţi făcut

cât aţi fost la putere. Întrebare mai incomodă.

I.M.P.: –Nu, eu vreau să vă spun că ne putem reproşa destul de

multe lucruri. Şi multe din ele, să spunem aşa, provin din faptul că nici

noi, chiar dacă am fost la guvernare, n-am învăţat arta guvernării la

perfecţie. Şi va trece destul de mult timp în România până când vom

avea o adevărată elită conducătoare, care să înveţe aşa cum trebuie

această artă a guvernării. Poate între soluţiile care le-am avut, între

alternativele care le-am avut, opţiunile avute la dispoziţie n-am ales-o

poate pe cea mai bună în multe situații. Eu personal, fiind în Ministerul

Apărării, am două…

Gh.A.N.: –Nu v-am întrebat…

I.M.P.: –Nu, nu, ca să exemplific. Și cred că fiecare dintre colegii

mei a făcut în perioada în care a trecut în opoziție, o asemenea

retrospectivă. Și am rămas, să spunem, cu un rezultat. Domnule, am

făcut bine, n-am făcut bine, unde sunt zonele. Şi am avut două

asemenea chestiuni pe care regret sincer că n-am putut le fac, deşi mi-

am propus să le fac. Şi am rămas, aşa, cu un gust amar din punctul

acesta de vedere. Acum unde intervine pericolul ? Şi vreau să spun că

este un pericol extrem de important. Performanţa actualilor guvernanţi

este cu mult mai slabă decât performanţa echipei din care am făcut

parte. Şi aici există pericolul pentru PDSR. Ca PDSR-ul să se culce pe

o ureche şi să spună că a fost atât de bun încât, practic, dacă

guvernează exact la fel, înseamnă că va guverna mult mai bine decât

actualii guvernanţi. Aici mi se pare mie că suntem pândiţi de o

anumită… de o capcană. Pentru că ţara s-a schimbat, pentru că noi ne-

am schimbat, pentru că vrând-nevrând lucrurile au evoluat şi PDSR-ul

s-a schimbat în bună măsură, nu în totalitate, dar în bună măsură s-a

schimbat şi continuă să se schimbe. Mai are nevoie de schimbare în

continuare, procesul nu este terminat, şi vă spun cu gura plină, nu mă

ascund să spun lucrul acesta telespectatorilor, şi atunci este nevoie de

o evaluare critică a propriei noastre guvernări, indiferent că actuala

guvernare este mai proastă decât ce-am avut noi. Eu cred că avem

această putere şi cred că fiecare dintre noi ar trebui s-o facă, pentru că

într-un fel sau altul de la noi se va aştepta să venim cu soluţiile

respective şi să scoatem ţara din situaţia în care se află.

331

Gh.A.N.: –Pentru că am prins o falie de sinceritate desăvârşită,

vă întreb ceva mult mai intim. În presa mai aparte, aşa, românească,

apare varianta că dvs. veţi fi candidat la preşedinţia României.

I.M.P.: –Eu n-am văzut aşa ceva.

Gh.A.N.: –Ba da, există.

I.M.P.: –Nu, eu personal n-am văzut aşa ceva. Că speculaţii or

exista, probabil că există.

Gh.A.N.: –Speculaţii, e adevărat.

I.M.P.: –Că speculaţii există şi este pe undeva firesc să existe,

pentru că, practic, în fiecare partid există un număr de câţiva candidaţi

potenţiali şi lumea analizează şansele fiecăruia. Ba unii dintre oameni

încearcă să-i pună într-o competiţie, pe unii şi pe alţii, în speranţa că în

felul acesta vor duce la dărâmarea competiţiei, concurentului general. Şi

observaţi ce se întâmplă în momentul de faţă, sau ce s-a întâmplat la

noi cu această dihotomie care a fost creată între Adrian Năstase şi

domnul Meleşcanu, între domnul Meleşcanu şi domnul Iliescu, între

domnul Iliescu şi Adrian Năstase ş.a.m.d. Eu pot să vă spun că mă

gândesc…

Gh.A.N.: –Lumea zice că i-aţi lăsat pe dumnealor să aibă

conflicte şi după aceea…

I.M.P.: –Nu, nu, nu. Mă gândesc foarte serios, foarte serios, dacă

rigorile acestei munci, este o poziţie de cea mai mare responsabilitate,

pot să fie satisfăcute de o persoană cu datele mele, şi n-am ajuns la o

concluzie, vă spun cinstit, n-am ajuns la o concluzie, într-un sens sau

altul. Şi din punctul acesta de vedere prefer să fac un joc de echipă şi

să respect regulile echipei.

Gh.A.N.: –Am trecut prin partea Oaşului, pe la Negreşti, şi mi-aduc

aminte că în autobuzul care mergea să mă ducă în localitatea Satul

Nou, unde era un mare tămăduitor, am avut imprudenţa să spun din

maşină „Ia uite grănicerii ruşi”. Se vedeau turlele de vizavi de graniţa

noastră, şi erau cele ruseşti. Şi un maramureşan mi-a spus, zice:

„Greşeşti, domnule, acolo e România!” De ce am făcut această

introducere ? Vreau să vă întreb, faţă de fraţii noştri din Bucovina, are

PDSR-ul o anumită politică?

332

Am cunoscut personal o

parte din intelectualitatea bucovi-

neană, de la Vasile Tărâţeanu şi

până la alţii. În plus, am avut o tristă

experienţă. Am fotografiat un capac

de canal pe care scria Regia Apelor

Române din o mie nou sute și nu

mai ştiu cât. A doua zi nu mai era

canalul…

I.M.P.: –Dacă nu-l

fotografiaţi, probabil că rămânea

aşa.

Gh.A.N.: –Rămânea aşa. Ei,

vizavi de treaba aceasta şi de

drama acestor români vreau să

vorbim. În care în casa unde Aron

Pumnul a avut zile pline de bogăţie

sufletească descrise de Eminescu, trăiesc nişte ucraineni care nu se

gândesc la restitutio in integrum ca la noi și n-au nici un fel de probleme.

Dacă vizavi de treburile acestea PDSR-ul crede că poate să facă şi

altceva decât ceea ce s-a făcut până acum.

I.M.P.: –Bun, acum noi, la mijlocul lunii august, vom desfăşura un

birou executiv în Moldova, la Suceava şi care inevitabil se va adresa şi

acestor probleme, aşa cum am desfăşurat unul la Oradea şi care s-a

concretizat cu o declaraţie pe care am lansat-o. O declaraţie aş spune

eu în termeni destul de tranşanţi, pentru că oamenii noştri din zona

respectivă aşa au simţit că trebuie să facem.

Gh.A.N.: –Dar tot elegant.

I.M.P.: –Elegant, e adevărat. Ce putem să facem domnule dacă

nu putem să fim ghiogari? Poate că aici e o chestiune şi o să pierdem

din treaba asta, dar daţi-mi voie să fiu mulţumit în fundul sufletului că nu

pot să fiu ghiogar. Asta este situaţia, ce putem să facem ? Poate nu-s

bun de opoziţie. Asta e! Dar, revenind la ce aţi spus dvs., eu vă spun că

în zona Maramureşului, pe care îl cunosc foarte bine, este o zonă de

interferenţă la graniţă. Noi avem în circumscripţia electorală unde sunt

deputat, avem ruşi, lumea le spune ruşi, sunt Ruscova, Poienile de sub

munte şi alte câteva localităţi unde sunt ucraineni. Şi pot să vă spun un

lucru, în campania electorală am reuşit să merg pentru 15 minute într-un

333

sat de acolo populat de ucraineni. Atât am apucat să vorbesc cu

oamenii, le-am promis că voi mai reveni până în alegeri. Din păcate n-

am reuşit să revin. Dar vreau să vă spun că am luat cele mai multe

voturi, mai mult chiar decât candidatul ucrainian. Şi am simţit o datorie

morală să mă duc acolo, după alegeri, şi am reuşit să fac lucrul acesta,

şi îmi propun în continuare să trec pe la ei, pentru că simt că am o

datorie faţă de aceşti oameni, n-am reuşit să-mi ţin cuvântul…

Gh.A.N.: –Sunt şanse să avem graniţe deschise cu fraţii noştri

din Bucovina ?

I.M.P.: –Sunt, însă vreau să vă spun că autorităţile de la Kiev

sunt altfel de autorităţi decât cele de la Chişinău, adică este vorba de

autorităţi ale unui stat mare, cu un anumit comportament de stat mare.

Problema românilor de acolo a fost una dintre problemele controversate

în contextul faptului că noi am refuzat ratificarea tratatului cu Ucraina,

dacă vă aduceţi aminte, în Parlament, iar eu am fost cel care a spus

argumentele pentru care nu o facem. Şi, din păcate însă, viaţa îţi dă

dreptate. Prin semnarea acelui acord viaţa românilor de acolo nu s-a

îmbunătăţit ci s-a înrăutăţit, pentru că în felul acesta ucrainenii pot să

scrie şi să spună că de fapt chestiunea este rezolvată.

Gh.A.N.: –Domnule vicepreşedinte, dacă mai aveţi un minut, cu

ce vă adresaţi, vrâncenilor în această seară ?

I.M.P.: –Eu ştiu că Vrancea este un punct puternic pe hartă al

PDSR-ului. Vreau să-mi exprim speranţa că nu v-am dezamăgit nici

atunci când am fost la putere şi nici acum când suntem în opoziţie, şi

dacă nu v-am dezamăgit vreau să vă spun că, sau aştept, mă aştept ca

speranţa dvs. să se menţină şi să-mi acordaţi în continuare sprijinul pe

care l-am avut întotdeauna şi l-am simţit din partea dvs., locuitorii

acestui judeţ. Vreau în acelaşi timp să spun că obiectul guvernării este

România. Şi România aceasta ne aparţine tuturor, fie că suntem la

guvernare, fie că suntem în opoziţie, iar celor care ne vine rândul să

guvernăm, trebuie să guvernăm de aşa manieră încât toţi românii, nu

numai cei de o culoare politică sau de altă culoare politică să

beneficieze de faptul că forţa politică care îi reprezintă se află la

guvernare în momentul respectiv.

Gh.A.N.: –E un început de campanie electorală??

I.M.P.: –Nu, eu cred că viaţa politică nu numai la noi în ţară, dar

şi în alte părţi, duce la o permanentizare a campaniei electorale. Şi vă

spun că în Statele Unite congresmenii petrec aproape jumătate din timp

334

în circumscripţiile electorale şi foarte puţin timp la Washington. Deci şi în

alte părţi se întâmplă aşa.

Gh.A.N.: –Eu vă mulţumesc tare mult pentru sinceritate şi

amabilitatea dvs., vă mai aşteptăm cu drag, nu neapărat să veniţi cu

milioane în ajutorul oamenilor…

I.M.P.: –Dacă aş putea s-o fac mai des ar fi foarte bine.

Gh.A.N.: –Dar să sperăm că nu o să mai avem evenimente de

acest gen şi să nu fie decât prilejul, plăcerea de a ne revedea. Stimaţi

telespectatori vă mulţumesc că aţi avut amabilitatea să ne primiţi în

casele dvs. la această oră.

335

Interviu cu Adrian Năstase la Studioul de Televiziune

Focșani - 1997

Gheorghe Andrei Neagu: –Am să încep abrupt. Dacă mă leg

puţin de spusele dvs. cum că este o lipsă de specialişti, atunci cum vă

explicaţi o prigonire a specialiştilor de către actuala putere? Pentru că,

din ceea ce simte la ora actuală opinia publică este clar că se înlocuiesc

pe criterii politice foarte mulţi specialişti cu oameni care nu întotdeauna

dovedesc după aceea că sunt specialişti.

Adrian Năstase:

–Este probabil unul

dintre riscurile şi unul

dintre pericolele schim-

bărilor în alternanţa de

putere, într-un meca-

nism care nu este

foarte bine precizat, iar

regulile nu sunt foarte

clare. Este evident că

apare o anumită clientelă politică, iar CDR-ul în acest moment a

dezvoltat şi a atras o foarte puternică clientelă politică, nefiind suficiente

locuri la nivelul administraţiei publice, apare în acest moment o…

Gh.A.N.: –Suficiente locuri pentru ce ?

A.N.: –Suficiente locuri pentru această clientelă, pentru cei care

vin să se aşeze în jurul zonelor de putere şi care încearcă să-şi

găsească un loc interesant, un loc de influenţă. Din aceste motive, prin

aceste presiuni, s-a ajuns la nivelul doi, trei, la nivelul AGA, la nivelul

întreprinderilor, la nivelul conducerilor de întreprinderi…

Gh.A.N.: –Chiar și la grădiniţe...

A.N.: –Exact. Şi iată ce s-a întâmplat la Găeşti cu domnul

Novolan, reprezintă un exemplu tipic, unde domnul Novolan fiind

vicepreşedinte al organizaţiei noastre judeţene, a căzut undeva între

interesele preşedintelui FPS, care este de la PNŢCD şi care dorea o

privatizare a fabricii Arctic Găeşti cu o întreprindere din Luxemburg, o

societate din Luxemburg, în timp ce vicepreşedinte de la PD dorea

privatizarea pe linia BERD. Din cauză că directorul Novolan a mers pe

336

una dintre variante care i s-a părut mai interesantă, cea de privatizare

cu sprijinul Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare, a fost

prigonit, a fost arestat şi a fost nevoie de intervenţia oamenilor de la

fabrică, a întregului sistem de mas-media.

Gh.A.N.: –Cum a intervenit PDSR-ul să-l apere?

A.N.: –PDSR-ul a intervenit în forţă. A adoptat o moţiune în

cadrul Consiliului Naţional, a invitat la conferinţa săptămânală a

partidului pe preşedintele organizaţiei de partid din Găeşti, am intervenit

la nivelul preşedintelui Constantinescu şi i-am dat un memorandum cu

ocazia întâlnirii pe care am avut-o la Cotroceni, am purtat după aceea

discuţii la nivelul consilierilor săi, am avut discuţii cu ministrul justiţiei

căruia i-am ridicat aceste chestiuni, deci ne-am bătut pentru un om care

nu avea altă vină decât că stătea în calea unei privatizări fanteziste şi

care era membru al partidului nostru.

Gh.A.N.: –De ce v-am întrebat? Pentru că s-a creat impresia la

un moment dat că PDSR-ul încă nu îşi dezvoltă forţele pentru a-şi apăra

proprii membri. Și în această situaţie, să ştiţi că şi cei care sunt

nemembri de partid la PDSR vor să simtă că mai există şi altă forţă în

ţară care să-i sprijine. Şi dacă vă amintiţi, acum câteva luni, o jumătate

de an în urmă, vă reproşam că PDSR-ul nu iese la bătaie aşa cum

ieşea opoziţia de altădată. Opoziţia de astăzi mi se pare ca Revoluţia de

la Praga, faţă de revoluţia noastră. Spuneţi-mi, aveţi o schimbare mai

fermă în ceea ce priveşte asumarea rolului de opozant pe eşichierul

politic românesc ?

A.N.: –Bun. În primul rând aş vrea să spun că opoziţia pe care

noi o facem este în continuare o opoziţie în interiorul Constituţiei şi nu în

afara ei. Chiar dacă nu este întotdeauna în interiorul Parlamentului, şi

poate să fie şi în afara Parlamentului. Dar ne propunem ca această

Constituţie pe care noi am construit-o şi am adoptat-o, şi în care

credem, să fie respectată, inclusiv în ceea ce priveşte separaţia puterilor

în stat. În ceea ce priveşte mecanismele ca atare noi credem că este

nevoie de o radicalizare de mesaj, în măsura în care actuala putere nu

înţelege că este nevoie de soluţii care să nu mai fie cosmetice, ci este

nevoie de soluţii de fond, pentru redresarea economică şi pentru a opri

această scădere dramatică a puterii de cumpărare. De aceea am

sprijinit revendicări salariale, revendicări sindicale, avem o politică nouă

în ceea ce priveşte relaţiile cu sindicatele, aşa cum avem o politică de

deschidere şi de dialog cu partidele din Parlament şi din afara

337

Parlamentului, pentru că este foarte clar, ne apropiem de alegeri

anticipate şi trebuie să fim pregătiţi pentru un astfel de moment.

Gh.A.N.: –Cândva, când eraţi la putere, acum mi se pare cam

mult de când nu mai sunteţi la putere, aveaţi o relaţie mai aparte cu

presa. V-aţi propus cumva să îmbunătăţiţi relaţiile cu presa ? Că efectiv

erau nişte relaţii fracturate cu presa.

A.N.: –Este adevărat, n-am să revin asupra acestui subiect,

poate că sunt lucruri pe care noi nu le-am înţeles foarte bine, sau în

mod sigur nu le-am înţeles foarte bine şi în mod categoric am schimbat

rolul de a ne raporta la presă, la mass-media în general, şi pentru un

motiv foarte simplu. Le spuneam colegilor mei mai devreme la partid,

noi avem 7000 de membri în Vrancea. Este evident că, oricât de

dinamici ar fi ei, n-ar putea să transmită la toată populaţia judeţului,

mesajul pe care noi vrem să-l aducem. Mass-media este esenţială

pentru a multiplica acest mesaj, pentru a-l transmite. De aceea noi

trebuie să înţelegem că presa reprezintă o forţă deosebită, trebuie să

înţelegem că presa are nişte reguli ale ei, trebuie să ştim să discutăm cu

ziariştii, trebuie să încercăm să înţelegem aceste mecanisme nescrise,

aceste elemente care ţin de camera ascunsă, şi nu atât de ceea ce este

partea văzută.

Gh.A.N.: –Pentru că mi-aţi vorbit de

cei 7000 de membri, cum i-aţi găsit în

Vrancea ?

A.N.: –Într-o sănătate foarte bună.

Deci, cei care avea dificultăţi de orientare,

aveau dificultăţi cu compasul, au luat-o deja

pe alte drumuri, au ajuns în alte părţi, cei

care ştiu că trebuie să treacă prin deşert

pentru a ajunge din nou la o oază, la un nou

moment de solidaritate, au rămas în partid…

Gh.A.N.: –Ăsta e un sâmbure de creştinism, mai nou ?

A.N.: –Fără îndoială, deci mi se pare că, într-un fel, pentru noi

toţi, a crede în valori reprezintă singurul mod de a face politică. Cineva

care nu are o credinţă puternică, las la o parte elementul de credinţă

religioasă, dar o credinţă ca atare, mercenarii n-ar trebui să fie primiţi în

politică.

338

Gh.A.N.: –Şi atunci cum vă explicaţi absenţa domnului Sergiu

Nicolaescu, senatorul pus pe listele dvs. din Vrancea ? Practic Vrancea

nu are decât o jumătate de senator până la ora actuală.

A.N.: –Sunt foarte mulţi colegi ai noştri care au lipit afişe cu

portretul şi cu mesajele domnului Nicolaescu, care ne întreabă acelaşi

lucru. Cred că domnul Nicolaescu va trebui cândva să răspundă domnia

sa la aceste întrebări. Eu personal, consider, şi va fi de fapt mai mult

decât un aspect personal, pentru că veţi vedea proiectul de modificare a

legii electorale, în care noi vom cere ca acei parlamentari care părăsesc

un anumit partid, în condiţiile în care alegerile se fac pe liste de partid şi

care primesc un anumit mandat care ţine de programul electoral al

partidului respectiv, în măsura în care pleacă din partidul respectiv, să

îşi dea demisia din Parlament, pentru a permite celui ce urmează pe

listă să urmeze, cu un mandat foarte clar. Avem o situaţie paradoxală

acum în Parlament, un coleg care a fost ales la Tulcea pe listele PDSR-

ului, care a trecut după aceea la APR, care a trecut…

Gh.A.N.: –Avem şi-n Vrancea…

A.N.: –Da, dar nu aveţi pasul următor. Deocamdată, cel puţin.

Deci colegul acela a trecut între timp la PNL. Este greu de crezut că cei

care l-au votat pe listele noastre în Tulcea l-au votat pentru ca dânsul să

meargă să voteze alături de PNL nişte proiecte de legi care, evident,

sunt foarte departe de proiectele noastre din campania electorală.

Gh.A.N.: –Această situaţie pe care aţi relatat-o îmi aduce în

minte o altă idee. Şi anume că odată, se spunea despre PDSR că are în

doctrină foarte multe afinităţi cu doctrina liberală. Şi atunci nu vi se pare

firesc ca unii dintre membrii dvs. care simt liberalismul mai mult, mai

prezent în firea lor, să fie mai dornici să se exprime?

A.N.: –Au fost tot felul de discuţii teoretice despre cum trebuie să

fie programele noastre. Eu nu sunt un adept al acestor discuţii continue

şi extrem de obositoare despre formule de guvernare, despre formule

politice, eu cred că în România avem nevoie în mare măsură de

variante pragmatice, avem nevoie de gospodari, de buni administratori,

Lucrurile sunt mai puţin sofisticate decât sunt ele prezentate,

diferenţa dintre economia socială de piaţă şi economia de piaţă, de ce

unii înţeleg sau nu înţeleg reforma, şi aici e o discuţie foarte lungă. Dacă

prin reformă se înţelege dărâmarea agriculturii, dărâmarea industriei,

vânzarea tuturor întreprinderilor, daţi-mi voie să spun că eu personal nu

accept o astfel de reformă.

339

Gh.A.N.: –O să revenim la aceste aspecte, acum am obligaţia

morală să dau voie să anunţăm că emisiunea este sponsorizată de

librăria Petre Andrei, după care vor urma întrebări de la telespectatori, la

telefonul în direct care îl vom afişa pe ecranul televizorului. Pentru că

vorbeam de închideri de fabrici, eu v-aş pune o întrebare mai punctuală.

Ce ştiţi despre ele, că au fost prezente şi pe vremea guvernării

Văcăroiu, ca cerinţe ?

A.N.: –Bun, discutăm despre relaţiile cu Fondul Monetar şi cu

Banca Mondială.

Gh.A.N.: –Da.

A.N.: –Este evident, şi noi am

subliniat acest lucru, România nu se

poate moderniza decât în măsura în care

reuşeşte să dezvolte inclusiv relaţii

armonioase cu aceste două instituţii

financiare, pentru că ele sunt importante

nu neapărat prin creditele pe care acordă,

care până la urmă nu sunt atât de

importante, cât pentru semnalul pe care îl

dau în comunitatea de afaceri, comunitatea internaţională şi care

înseamnă foarte mult. De aceea, până la urmă, ceea ce este foarte

important în aceste negocieri care au început pentru România de prin

1970, 1971, 1972, deci de atunci noi am avut şi avem negocieri cu

Fondul Monetar, cu Banca Mondială. Interesant este că unele dintre

marile combinate au fost construite cu bani obţinuţi chiar de la aceste

instituţii financiare, pe care acum trebuie să le demontăm şi să le

distrugem datorită unor cerinţe venite din aceeaşi direcţie… Problema

este cum negociem cu aceste instituţii ? În măsura în care noi

negociem, cum s-a întâmplat anul trecut în ianuarie, numai în câteva

zile, şi nu facem decât să traducem din engleză în română ceea ce ne

aduce unul sau altul dintre experţii Fondului la Bucureşti, evident că

plătim pentru propria noastră incompetenţă.

Gh.A.N.: –Vrancea este o zonă mai aparte. Aici lumea este

preocupată de soarta IAS-urilor, există în Asal o prevedere că până în

luna mai să se desfiinţeze 30 de IAS-uri din cele 50 de pe listă. Lista

încă n-a apărut, nu ştiu pe unde va fi şi asemenea listă… Dacă credeţi

că opoziţia, prin ceea ce reprezintă ea, fiind în majoritate reprezentată

de partidul dvs., poate preveni, sau e benefic să prevină acest lucru

340

A.N.: –Aş vrea să încep prin a spune, apropo de negocierile de

care vorbeam, am înţeles că dl. Thompson a plecat astăzi de la

Bucureşti fără să semneze nici un document, ceea ce crează

sentimentul unei rupturi de negociere, sau în orice caz. a unor probleme

care n-au putut fi rezolvate, în această fază în care, prin punerea în

aplicare a înţelegerilor anterioare şi prin modul în care guvernul a

acţionat anul trecut, a dus economia la stadiul în care este acum. Dar,

revenind la întrebarea care mi-aţi pus-o, eu nu cred că forma de

proprietate este determinantă în ceea ce priveşte performanţa

economică. Eu nu cred că trebuie să distrugem tot ce s-a făcut înainte

pentru a reveni la agricultura secolului 19, pentru ca eventual să ne

gândim cum să facem agricultură în secolul 21. De aceea, eu nu cred

că soluţia este aceea de desfiinţare a fermelor mari, a exploataţiilor pe

suprafeţe mari, soluţia este de a găsi formule mai ales în zone de

monocultură, de a realiza o exploatare inteligentă. Noi am făcut câteva

iniţiative parlamentare de sprijinire, spre exemplu, a podgorenilor din

această zonă, a celor care până la urmă, într-o zonă viticolă cum este şi

Vrancea, au nişte interese specifice…

Gh.A.N.: –Poate o să mai detaliaţi puţin, îmi permiteţi să intervin,

avem un telespectator, l-am ţinut destul.

Constantinescu Dănuț: –Bună seara.

A.N.: –Bună seara.

C.D.: –Mă numesc Constantinescu Dănuţ şi am o întrebare cam

ciudată. Am citit într-un ziar că s-au făcut disponibilizări numai în

Moldova. Şi fabrici care au dat faliment numai în Moldova, în Ardeal n-

am auzit nicio fabrică ce ar fi dat faliment. De ce oare ?

A.N.: –Am înţeles.

C.D.: –A doua întrebare: domnul preşedinte Constantinescu a

fost la Combinatul Siderurgic de la Galaţi. Au spus că se fac

disponibilizări. După ce se fac disponibilizările, le acordă locuri de

muncă. Oare celor disponibilizaţi acum de ce nu li se acordă locuri de

muncă ? Sunt unul din acei oameni care au lucrat la Laminorul Focșani.

Gh.A.N.: –Da, vă mulţumesc. Pentru a detalia puţin, Sidex într-

adevăr a fost vizitat, ştiţi şi dvs., şi li s-a promis ca şi minerilor sprijinul

pentru reorientare profesională, la noi avem o tragedie, cetăţeanul se

pare că e chiar în situaţia aceasta, a fost închisă una din cele mai

moderne fabrici din domeniul metalurgiei, e vorba de Laminorul Focşani,

care a fost utilată, în ’87 s-a terminat ultima utilare, deci nu era chiar de

341

aruncat şi pe care acum se străduiesc s-o cumpere, s-o vândă de fapt,

nu s-o cumpere, cumpărător nu se găseşte. Este adevărat că Moldova

este mai vitregită. Pe vremea dvs. aţi simţit o oarecare reţinere faţă de

Moldova ? Faţă de Vrancea ?

A.N.: –Vreau să spun că zona Moldovei, din păcate, nu a primit

sprijinul necesar în ultima perioadă. Noi am încercat, şi am lansat

câteva programe de sprijin pentru câteva din judeţele cu probleme

deosebite din Moldova şi am încercat de asemenea să stabilim nişte

avantaje pentru investitorii străini, pentru a-i direcţiona în special spre

zonele din nordul Moldovei, este adevărat, dar nu numai, şi care

încercau, până la urmă, să ridice nivelul de viaţă economică în aceste

zone. În ceea ce priveşte întrebarea pe care mi-a pus-o dl.

Constantinescu, au apărut într-adevăr nişte speculaţii în acest sens,

nişte comentarii şi cred că unele dintre ele au un anumit fundament. În

zona Transilvaniei au apărut mulţi investitori, sau capital din Ungaria,

care a venit să susţină, dar pe baza preluării unor active, sau preluării

unor acţiuni în acea zonă. De aceea în zona Transilvaniei disponi-

bilizările nu au afectat atât de mult şi din acest motiv, cum spuneam, au

apărut unele comentarii pe care va trebui să le urmărim cu mai mare

atenţie, prin prisma unor aspecte mai largi. În ceea ce priveşte a doua

întrebare, sau doreaţi să rămânem aici ?

Gh.A.N.: –Doream să rămânem un pic aici, pentru că avem de la

Gugeşti un telefon. Bună seara, cum vă numiţi ?

Cornel Popa: –Mă numesc Cornel Popa, sunt din Gugeşti. Aş

vrea să-i pun o întrebare domnului Adrian Năstase. Domnule Adrian

Năstase, în anul 1996 României i-au fost tăiate toate creditele externe,

deci nu s-a primit nici un leu, nici un dolar din exterior. Credeţi că este

cazul să se facă atâta tevatură pentru o amânare a unei semnături, a

unui credit de la FMI de 86 milioane de dolari ?

Gh.A.N.: –Vă mulţumesc, domnule Popa. Cred că eu n-am fost

suficient de explicit, problema nu este de o semnătură, şi sunt de acord

cu dvs. că putem să trăim în continuare şi fără o semnătură din partea

domnului Thompson, nu cred că este vorba nici de suma restantă, care

este mai mică de 100 de milioane de dolari, şi fără de care, de

asemenea, cred că ne putem descurca, este vorba însă vorba de un

semnal din partea celor care au spus că economia românească merge

perfect, care au spus că guvernul Ciorbea este impecabil şi care, acum

ne spun prin felul în care se raportează la acest guvern, că reforma de

342

anul trecut nu a dat rezultate, ceea ce probabil că ştiţi şi dvs. De

asemenea, trebuie să pornim de la scrisoarea domnului prim ministru

Ciorbea adresată miniştrilor demisionari din PD care a fost publicată

astăzi, și care spunea că reforma a fost blocată, deci noi discutăm până

la urmă despre situaţia economiei româneşti şi nu despre domnul

Thompson, care, în definitiv, are viză permanentă pentru România,

dânsul este funcţionar, nu ştiu pe ce nivel este la FMI, nivelul 4, 5, 10…

Gh.A.N.: –Nu l-aţi avut şi dvs. negociator ?

A.N.: –Este unul dintre negociatori, dar eu mă uit la televizor,

dânsul apare, cum să spun, cu un protocol mai înalt decât cel al şefilor

de stat, iar când are bunăvoinţa să primească pe unul dintre miniştri,

sau pe primul ministru la o discuţie, înţeleg că este o sărbătoare. Mie mi

se pare că este şi o lipsă de demnitate naţională. Sigur că trebuie să

negociem, dar trebuie să ne prezentăm interesele şi cu problemele pe

care le avem, de aceea repet, nu este vorba de bani aici, este vorba de

mult mai mult.

Gh.A.N.: –Şi în ’96 într-adevăr noi n-am mai avut deloc credite ?

A.N.: –În ceea ce priveşte ’96, n-am vrut să mai comentez acest

lucru, noi am avut atunci, datorită fostei opoziţii, am avut nouă luni de

campanie electorală, dacă vă aduceţi aminte, din 12. Şi, cu toate

acestea, creşterea produsului intern brut a fost atunci de 6%. În schimb,

în anul următor, scăderea a fost de 6%, sau aproape de 10%. Din

aceste motive eu vreau să spun, important atunci nu că nu s-au dat

banii este semnificativ, dar FMI-ul n-a dat un semnal negativ în legătură

cu România. Aşa că guvernul şi la acel moment a putut să-şi

desfăşoare mai departe activităţile de contractare a unor credite de pe

piaţa liberă de capital, ceea ce în opinia mea a fost extrem de important.

Dar repet, anul 1996 a fost un fel de caşcaval care a avut mai multe

găuri sub aspectul activităţii economice, datorită faptului că opoziţia

dorea să se adreseze cu un mesaj convingător alegătorilor, şi înţeleg că

v-au convins şi pe dvs., aţi votat pentru dânşii, bănuiesc, sau nu, dar

este dreptul dvs. şi veţi face mai departe cum credeţi, dar este evident

faptul că acele promisiuni n-au fost respectate.

Gh.A.N.: –Mai avem o întrebare la telefon, dar mai întâi avem un

fax, de la Mediafax, care se referă tocmai la întâlnirea Thompson,

ultimele informaţii. Am să vă rog să reveniţi puţin la întrebarea domnului

care a pus problema Sidex-ului, pentru că aţi rămas acolo cu un rest de

răspuns.

343

A.N.: –Îmi daţi voie să citesc tot din acest comunicat Mediafax.

Paul Thompson, şeful negociatorilor FMI a declarat vineri, înainte de

plecarea sa, că în buget există un gol considerabil de resurse, ca

rezultat al deducerii de impozite, care s-au operat la sfârşitul anului

trecut, şi problema principală o reprezintă modalitatea în care va fi

acoperit golul de resurse. El mai spune că există un număr de probleme

tehnice care trebuie clarificate în săptămânile care urmează. Thompson

a deplâns ritmul lent al restructurării sistemului bancar, ca şi pe cel

privind privatizarea şi restructurarea întreprinderilor ce înregistrează

pierderi mari. Aici iată, mai este o chestiune pe care o discutăm,

guvernul a decis să privatizeze în acest an 1600 de întreprinderi din

cele 2700 pe care le are la dispoziţie. Pentru a acoperi un gol de 10000

de miliarde de lei, pentru a încheia proiectul de buget, pentru a-l

prezenta în Parlament. Ceea ce înseamnă că dacă anul acesta se vând,

pentru scop de consum, 1600 de întreprinderi din ceea ce înseamnă

până la urmă patrimoniul naţiunii, se mai vând anul viitor încă o mie şi

ceva, înseamnă că din anul următor nu vom mai avea ce să vindem şi

atunci care va fi soluţia ? Să vină înapoi PDSR-ul la guvernare.

Gh.A.N.: –Să vină, să vină, dar are o altă soluţie ? Aş vrea să

reluaţi totuşi problema găsirii unor soluţii cu Sidex-ul şi mai ales să

reveniţi puţin la problema vrânceană. Acea legată de existenţa IAS-

urilor. Şi aş vrea să vă spun de ce. La noi există două curente de opinie.

Unii care spun că actualele conduceri ale IAS-urilor s-au îmbogăţit şi au

sărăcit IAS-urile, în timp ce vilele unor ştabi cresc, ale conducătorilor,

ale echipelor manageriale, cresc ca din pământ, iar IAS-urile îşi măresc

datoriile către stat şi către bănci Acest punct de vedere este important

pentru Vrancea şi aş vrea să-l dezvoltaţi puţin mai amplu.

A.N.: –Pot să vă spun punctul meu de vedere, poate că nu toţi

colegii mei la partid vor fi de acord cu această soluţie şi noi discutăm în

continuare aceste probleme. În orice caz, eu gândesc că este important

să existe în continuare fermele cu suprafaţă mare într-o structură care

să însemne o agenţie naţională a statului, o zonă de proprietate care să

asigure eficienţă, şi în acelaşi timp, stabilitate. Dacă este vorba de

probleme speciale de proprietate să se poată da, eventual, acţiuni la

aceste agenţii în ceea ce priveşte utilizarea şi beneficiile. În ceea ce

priveşte conducerea, eu cred că se poate merge pe o altă formulă, o

privatizare a managementului, deci managementul care, evident este

cel care a creat probleme acolo unde sunt probleme deosebite.

344

Gh.A.N.: –Face parte din programul PDSR ?

A.N.: –Acesta este una din formulele pe care le-am propus, pe

care dorim…

Gh.A.N.: –E noutate ?

A.N.: –… Ea a mai fost oarecum cuprinsa în programele noastre

şi speram că această idee..

Gh.A.N.: –De cine a fost promovată?

A.N.: –Este o întreagă discuţie pe care încă o port. Datorită

relaţiei mai complicate cu partidul democrat, cu unele dintre sindicatele

din agricultură. Nu am reuşit să o mișcăm suficient de bine, dar eu cred

că trebuie să vedem exact care sunt problemele şi să găsim soluţii

înţelepte, nu pentru că un director, undeva, şi-a făcut o vilă şi a încălcat

legea, să distrugem ceea ce reprezintă, până la urmă, cum se întâmplă

şi în Franţa şi în Italia şi în alte părţi, exploatarea viticolă pe suprafaţă

mare.

Gh.A.N.: –Pot să vă întrerup puţin ? Insistă cineva la telefon …

Bună seara !

Olaru: –Bună seara, domnule Adrian Năstase!

A.N.: –Sărut-mâna!

Olaru: –Dacă sunteţi în Focşani… Sunt o femeie la 45 de

ani…aşa.. Nu îmi pot dezvălui toate amănuntele în privinţa situaţiei mele

la dumneavoastră…

A.N.: –Da…

Olaru: –Nu ştiu cum se face să iau legătura cu dumneavoastră

pentru relele care ne-au făcut autoritățile

A.N.: –Doamna Olaru, eu am să vă rog să luaţi legătura cu mine

la telefonul pe care vi-l dau acum, şi anume…

Gh.A.N.: –Aşteptaţi să se pregătească

A.N.: –Deci, vă dau numărul de telefon de la camera deputaţilor.

Olaru: –Mulţumesc foarte mult!

Gh.A.N.: –A insistat, a fost de 3 ori pe telefon, de asta vă

întrerup… şi v-aș ruga să continuaţi în ideea în care dumneavoastră,

acum, ne explicași ce înseamnă privatizarea managementului, ca să fie

mai pe înţelesul tuturor.

A.N.: –Ceea ce a deranjat în mare măsura, a fost, în anumite

situaţii, o anumită lipsă de performanţă sau o anumită lipsă de interes şi

aici va trebui să găsim soluţii pe care nu trebuie neapărat să le inventăm

noi, pentru că ele au existat sau sunt folosite şi în alte părţi. Se stabilesc

345

anumite criterii şi anumite principii pentru câştigarea unui

management….

Gh.A.N.: –Programe manageriale.

A.N.: –…exact! Acest lucru se face pentru întreprinderile

industriale. De ce nu se face şi pentru întreprinderile viticole? Deci se

stabilesc anumite criterii de performanţă şi în funcţie de aceste criterii se

asigură şi salarizarea, deci…

Gh.A.N.: –Există şi altceva… exista o răsplătire a unei reuşite.

A.N.: –Pentru ca interesul este de a face în aşa fel, încât să

existe o performanţă cât mai ridicată, astfel încât, acţionarii sau statul

sau cei care sunt, până la urmă proprietari, să poată să obţină cât mai

mult, iar în definitiv, cei care realizează o conducere eficientă, să poată

şi ei să obţină o parte din rezultatul unei munci care aduce profit pentru

toţi.

Gh.A.N.: –Ce ne facem în schimb dacă situația devine gravă

A.N.: –Vreau să vă spun că noi am aflat despre raport de la

anumiţi ziarişti care ne-au vorbit despre el…

Gh.A.N.: –Eu l-am publicat în întregime

A.N.: –Iată… deci noi am cerut Guvernului să aducă pentru

dezbatere acest acord în parlament şi lucrul acesta nu s-a făcut. S-a

făcut numai o discuţie despre acest protocol, despre acest acord, foarte

târziu, în toamnă, când am discutat despre ordonanţa care a ratificat de

fapt acest program, şi noi ne-am pronunţat împotriva acestui acord, care

de fapt nu face nimic, nu asigură nimic pentru agricultura Românească

şi stabileşte numai elemente ce duc la destrămarea agriculturii.

Gh.A.N.: –Veţi avea forţa necesară să vă impuneţi un asemenea

lucru? Pentru că, mai zilele trecute, în legătură cu salariile s-a întâmplat

un lucru destul de jenant, pe care noi l-am receptat. Pentru că totuşi

majoritatea, când doreşte… e vorba de coaliţia Guvernamentală, poate

să-şi permită orice hotărâre după cum ii dictează bunul plac şi nu

întotdeauna….

A.N.: –Vreau să spun ca niciun partid aflat la putere nu îşi poate

permite să greşească la infinit. Acest gen de greşeli se plătesc, mai

devreme sau mai târziu. Cu cât faci mai multe greşeli, cu atât se plătesc

mai devreme. Cu ocazia alegerilor anticipate, pentru că, evident apare o

presiune formidabilă socială care nu mai poate fi oprită, ceea ce s-a

întâmplat inclusiv.

Gh.A.N.: –Adică?

346

A.N.: –Am participat ieri la dezbaterile din Camera Deputaţilor.

Nu a existat flexibilitatea necesară, dorinţa de a dialoga, până la urmă,

dorinţa de a asculta. Acest lucru cred că a deranjat cel mai tare.

Gh.A.N.: –Mai avem un telefon din Ţifeşti, o comună mai

depărtată. Bună seara ! Vă ascultăm !

Cetățeancă: –Bună seara! Am şi eu o întrebare pentru domnul

Adrian Năstase.

Gh.A.N.: –Vă rugăm!

Cetățeancă: –Încă nu am avut ocazia să… Din cele auzite la

televiziune vor fi alegeri anticipate.

A.N.: –Doamnă, în orice caz, vreau să vă asigur că dorim ca

acest lucru să se producă la modul cel mai util pentru ţară, pe de altă

parte, daţi-mi voie, într-o paranteză, să vă întreb dacă dumneavoastră

credeţi că actualul guvern poate să mai ducă ţara încă 3 ani, până la

alegerile normale, dacă această peticire permanentă cu toate această

lipsă de credibilitate care se dezvoltă, cu ceea ce vă spuneam în

legătură cu relaţiile chiar cu Fondul Monetar Internaţional această

situaţie poate să dureze. Totul s-a pierdut într-un an, anul trecut,

scăderea a fost de 10% a produsului intern brut. Scăderea puterii de

cumpărare a fost de 30% se mai poate continua în felul acesta încă 3

ani ? Iar atunci, sigur că noi nu ne dorim nişte alegeri anticipate în

catastrofă, mâine sau săptămâna viitoare. Dar pe de altă parte este clar

că este nevoie de o altă formulă parlamentară şi politică, care să

asigure un guvern eficient. Guvernul de acum, în mod categoric nu este

eficient

Cetățeancă: –Nu vă supăraţi…

Gh.A.N: –Nu mă supăr…

Cetățeancă: –Vreau să mai vorbesc în continuare un pic.

Gh.A.N.: –Vă rog, doamnă…

Cetățeancă: –Dacă s-au pierdut 6 ani de zile destul, căci ştiţi că

ţara a pierdut foarte mult. Cred că se ştie de toată lumea şi cred că nu

mai era cazul să se repete iarăşi, fiindcă a fost de ordinea miliardelor la

campania electorală. N-am vrea să se mai repete iarăşi.

Gh.A.N.: –Doamnă, înţeleg ce spuneţi şi, sigur…

Cetățeancă: –Lumea este foarte săracă…

A.N.: –Doamnă aveţi dreptate, sigur alegerile costă şi de aceea

în propunerile noastre de modificare a legii electorale dorim ca, în

sfârşit, campania electorală să nu mai dureze două luni, ci să dureze,

347

ştiu eu, o lună sau 45 de zile. Îmi amintesc însă că în ’96, actuala putere

a dorit ca această campanie electorală să dureze două luni pentru

alegerile locale, două luni pentru alegerile parlamentare şi după aceea

pentru al doilea tur, s-au cheltuit o mulţime de bani.

Gh.A.N.: –Să vă întreb ceva foarte punctual. Dumneavoastră

eraţi atunci la guvernare şi cred că ştiţi, chiar a costat enorm… ?

A.N.: –Nu, cheltuielile nu sunt atât de mari…

Gh.A.N.: –Că de unde s-au găsit banii, asta-i altă poveste.

A.N.: –Nu, evident. Pe de altă parte, vă rog să observaţi, în alte

ţări se fac referendumuri, că până la urmă este vorba de un referendum,

la câteva luni.

Dar eu vreau să

spun că este evident

faptul, şi dvs. simţiţi la fel

ca mine, sunt convins,

între momentul ’96 am

simţit o anumită stare de

spirit, care a însemnat un

anumit mod de raportare

la forţele politice, şi anul

2000, distanţa este

enormă. Într-o perioadă de tranziţie, când lucrurile se schimbă atât de

tare, uitaţi-vă chiar la relaţiile dintre partidele de la putere. Putem să

aşteptăm toată această perioadă, aşteptăm să ajungem la nivelul zero

ca să facem aceste alegeri, sau căutăm o soluţie înţeleaptă.

Gh.A.N.: –Aş reveni la dorinţa actualei puteri de alegeri

anticipate. Dar după ce iau legătura, unde vă așteaptâ încă o întrebare.

Vă rog. Bună seara!

Călin: –Bună seara!

Gh.A.N.: –Domnul Călin, am înţeles…

Călin: –Pentru domnul Adrian Năstase. Domnule Adrian Năstase,

de ce PDSR-ul nu este de acord cu alegerile individuale pe liste…

Gh.A.N.:–Uninominale.

Călin: –Uninominale. Fiindcă noi am păţit în judeţ, am ales noi

PDSR-ul, actualul vicepreşedinte al PDSR-ului, respectiv vicepreşedinte

la judeţ, era pe locul douăzeci şi nu ştiu cât, şi acum conduce judeţul.

Înțeleg dacă ar fi un intelectual de frunte, că avem în judeţ, dar nu cred

că este cazul cu dânsul. Al doilea lucru, aş pune o întrebare din pură

348

curiozitate. Domnul Dan Iosif, cum a ajuns din nou consilier la PDSR, că

a cheltuit săracul bani deși era independent în campanie. Acum am

înţeles că e iar în PDSR în primii conducători. M-ar interesa cum racolaţi

membrii din conducere. Vă mulţumesc.

Gh.A.N.: –Bună seara.

A.N.: –În ceea ce priveşte prima întrebare aveţi foarte multă

dreptate. Dar sunt două chestiuni care sunt oarecum distincte. Vreau să

vă spun că alegerile uninominale vor trebui să reprezinte pentru noi un

obiectiv probabil pentru alegerile din anul 2000 sau 2004 şi am să vă

spun de ce. Ele funcţionează foarte bine într-un sistem unde există

numai două sau trei partide. Gândiţi-vă că ar trebui să împărţim practic

ţara nu în 41 de circumscripţii electorale ci în 343 pentru Camera

Deputaţilor şi alte 143 pentru Senat, care ar fi diferite. Nu vorbesc de

costuri, de dificultatea de a face decupajele, pentru că aici intervin nişte

elemente politice, vă daţi seama că cine face decupajele poate să

obţină un câştig de 20-30% faţă de ceea ce reprezintă eşantionul

normal. Dar problema este următoarea, că s-ar putea să avem în

Parlament reprezentanţii a 50-60 de partide, pentru că la nivel individual

pot să fie oameni foarte buni, aleşi pe tot felul de liste la diferite partide

şi atunci lipsa de eficienţă a guvernului ar fi şi mai mare. Pentru că ar

trebui ca aceste 50-60 de partide să construiască alianţe între ele, în

plus Parlamentul ar deveni în aceste condiţii, în mod categoric, o sumă

de lobby-uri, de reprezentanţi ai unor grupuri de interese, de aceea daţi-

mi voie să cred că, dincolo de faptul că aveţi dreptate şi că partidele

până la urmă trebuie să se orienteze mai bine pentru cei pe care îi pun

pe liste şi aici vă dau dreptate, pentru acest moment ar fi greu să facem

alegeri uninominale, în măsura în care reuşim să reducem numărul de

partide, să ajungem la un număr, ştiu eu, rezonabil de partide care să

candideze, atunci alegerile uninominale ar putea să fie acceptate. Deci

eu aş vedea alegerile uninominale ca o fază ulterioară. În ceea ce

priveşte a doua întrebare vreau să vă spun că dl. Dan Iosif nu este în

conducerea PDSR-ului…

Gh.A.N.: –Consilier PDSR.

A.N.: –Nu, nu este nici consilier PDSR, nu ştiu dacă este membru

al PDSR-ului, este la biroul parlamentar al domnului preşedinte Ion

Iliescu pentru raţiunile pe care le cunoaşteţi, este un om care a avut un

rol important în revoluţie, a lucrat la Cotroceni cu dl. Ion Iliescu şi îl ajută

în calitatea de consilier pentru biroul parlamentar pe care dl. preşedinte

349

Ion Iliescu, în calitate de senator de Bucureşti, îl are la Bucureşti. Dar dl.

Dan Iosif n-are nici un fel de rol în ceea ce priveşte conducerea

partidului.

Gh.A.N.: –Eu aş fi mai deschis. Aş spune că i-aţi dat şi domnului

Dan Iosif de o pâine, că era ruşinos ca un asemenea om să n-aibă nici

un serviciu. Dan Iosif a spus treaba asta.

A.N.: –Mie mi se pare absolut corect acest lucru şi mi se pare că

dl. preşedinte Ion Iliescu a procedat corect, ar fi fost absolut jenant ca

un om care, ne place sau nu, dincolo de faptul că are o fire, să spunem,

mai spectaculoasă, mai aparte, chiar faptul că a candidat împotriva

candidaţilor noştri, aici la Focşani, dovedeşte acest lucru, şi ştiţi bine

această chestiune. Dar vă repet, nu este în conducerea PDSR-ului.

Gh.A.N.: –Mai avem un telefon, bună seara.

Cetățean: –Alo, bună seara, mă scuzaţi că vă deranjez. Bună

seara domnule Adrian Năstase, am şi eu o întrebare pentru dvs. Până

acum am auzit despre reformă, despre tot felul din astea. Dar dvs.,

adică nu dvs. ca persoană, dvs. reprezentaţi un partid, aveţi o formulă

viabilă pentru continuarea reformei, că bineînţeles, această reformă

trebuie continuată. Deci asta este una dintre întrebări. Şi a doua

întrebare e aşa, mai pentru judeţul nostru. Nu vi se pare totuşi că pierde

foarte mulţi alegători împingând în faţă anumite persoane din acest

judeţ care nu prea avem încredere în ei?

A.N.: –Vă mulţumesc. Am să încerc să vă răspund rapid. Sigur,

mi-ar fi foarte uşor să spun că avem un program alternativ, avem nişte

strategii construite în urma consultării unui număr important de experţi,

şi probabil că o să mă credeţi pentru că avem suficientă experienţă

pentru a construi asemenea programe. Dar foarte simplu am să vă spun

că noi dorim, în măsura în care vom avea un cuvânt de spus în viitor la

guvernare, să acordăm din nou importanţă agriculturii. România în mod

categoric are resurse în acest domeniu, considerăm că s-a făcut o

politică proastă în ultima vreme în acest domeniu. De asemenea,

considerăm că este important să revedem politica noastră în domeniul

turismului, credem că este extrem de important să acordăm atenţie

infrastructurii, să vedem în ceea ce priveşte industria, felul în care

putem să restructurăm întreprinderile căutând în paralel locuri de

muncă…

Gh.A.N.: –Scuzaţi-mă că vă întrerup. Domnii din actuala putere

au zis aşa: Vă dăm câte 50000 pentru copii! Şi au câştigat alegerile.

350

Oameni asta aşteaptă, domnule vicepreşedinte. Dvs. ce daţi ca să

câştigaţi ?

A.N.: –Nu, noi, îmi pare rău s-o spun încă o dată, nu vrem să

facem politică în acest mod. Puteam s-o facem şi în ’96, am pierdut fără

îndoială pe greşelile noastre, pe care ni le asumăm, credem însă că

această formulă care iată a creat toată această stare de nemulţumire

extraordinară, promisiunile acelea care n-au fost onorate ne arată că

politica făcută în acest mod…

Gh.A.N.: –Totuşi poporul asta vrea.

A.N.: –Nu ştiu…

Gh.A.N.: –O găleată de mălai în plus, o halcă de carne…

A.N.: –Vrea nu imaginea sau promisiunea unei găleţi de mălai,

vrea chiar acea găleată de mălai.

Gh.A.N.: –Din nefericire asta e.

A.N.: –Deci noi ne propunem ca prin acţiuni responsabile să

facem ca economia noastră să crească cu cât poate ea să crească, nu

să scadă, ceea ce noi am reuşit din ’93 până în ’96, asta e. Trebuie să

reafirm acest lucru. Economia a crescut în permanenţă, nu cu foarte

mult, nu cu cât aşteptau oamenii, dar cel puţin nu am scăzut într-un an

cu 10%. Deci asta vreau eu să subliniez. Noi ne propunem nişte formule

graduale, am vorbit de agricultură, m-am referit la industrie unde eu nu

cred că această soluţie a privatizării, prăduirea de fapt a industriei este

un răspuns.

Gh.A.N.: –Avem încă un telefon, bună seara.

Ionel Lazăr: –Alo, bună seara, Ionel Lazăr mă numesc, salutări

domnului Adrian Năstase din partea telespectatorilor. Văd că s-a înroşit

telefonul. Vreau să vă pun o întrebare: cum vede PDSR-ul problema

retrocedării terenurilor, caselor naţionalizate, deci în paranteză, bunurile

care au aparţinut bunicilor, străbunicilor noştri. Deci problema se referă

poate şi la Legea 18. Adică s-a vrut să se dea tot cu adevărat, sau

numai jumătate, deci asta ar fi a doua întrebare, şi dacă mi-aţi da voie la

un punct de vedere scurt domnule Adrian Năstase, dacă dvs. aţi avea o

avere micuţă acolo, sau mare, nu mă interesează, aşa, ca principiu,

dvs. o lăsaţi nepoţilor sau fiilor. Nu risc să zic că aţi trecut pe lumea

cealaltă şi ca un făcut vă întoarceţi înapoi şi trebuie să vă luaţi ce e al

dvs. În momentul acela vedeţi că aveţi casa naţionalizată, este în altă

parte, sau pământul nu s-a dat tot şi toate celelalte. Deci ăsta a fost un

mic comentariu şi poate puteţi să punctaţi dvs. pe chestia asta, cred că

351

multe chestii s-au întâmplat din cauza asta, din cauza asta eu zic că nu

aţi ieşit la alegeri, bineînţeles, aţi fost comparaţi cu Partidul Comunist

sau nu, s-au supărat mai ales ţăranii, chiar dacă au votat, s-au supărat

pe Legea asta 18. Deci lor, dacă li se dădea tot pământul, cred că eraţi

în continuare la fel şi încă ceva. Uitaţi, tatăl meu, în prima fază a fost cu

dl. Iliescu şi când a auzit să se dea 5000 de metri pătraţi, a zis nu, ăştia

sunt comunişti. Înţelegeţi deci reacţia poporului. Cred că la fel ca tata ar

fi mai mulţi.

Gh.A.N.: –Vă mulţumesc, bună seara. Vedeţi, omul vrea o

găleată de mălai, concret.

A.N.: –Nu, problema este dacă unul ia o

găleată de mălai şi alţii 100 nu iau nimic. Daţi-mi

voie să răspund întâi la întrebarea anterioară, n-

aş vrea să se creadă că am evitat-o. Punctul

nostru de vedere este de a lăsa organizaţiilor

locale dreptul de a se organiza astfel încât să-şi

găsească echilibrul şi pornind de la loialitatea în

partid, să-şi găsească şi formele de performanţă.

Ca să spun mai direct, noi am încercat în câteva

rânduri să intervenim de la centru şi să spunem, iată, omul acesta e mai

bun, omul acesta e mai bun, de obicei am greşit. Chiar dacă în cadrul

organizaţiilor noastre uneori au fost nişte oameni în faţă care au creat

anumite probleme, cu timpul ei s-au cernut şi conducerea până la urmă

a ajuns la un nivel de stabilitate. Este ceea ce cred că se va întâmpla,

dacă nu s-a întâmplat încă şi aici la Vrancea. Dar sigur că până la urmă

pot să intervină şi nişte subiectivităţi pe care eu, venind mai rar aici la

Focşani, nu pot totuşi să le apreciez suficient de bine. Dar dvs. veţi

reuşi, devenind eventual membru al PDSR-ului şi încercând să

influenţaţi deciziile din interior, să faceţi în aşa fel încât la vârf, în

organizaţia judeţeană, să ajungă numai oameni de calitate. În legătură

cu întrebarea următoare…

Gh.A.N.: –Restitutio in integrum…

A.N.: –Restitutio in integrum… Problema este foarte delicată. Noi

am putea să discutăm foarte mult, să vă spun, să discutăm dacă dreptul

de proprietate face parte din drepturile naturale, drepturile omului sau

este, până la urmă, sau proprietatea are, de fapt, o funcţie socială, şi

asigură un anumit echilibru între individ şi comunitate. Sigur că lucrurile

pot fi privite din două unghiuri. Cel pe care l-aţi prezentat este valabil şi

352

el este dureros pentru un anumit segment de oameni, dar există din

păcate şi un alt unghi care vine din partea celor care n-au avut bunici cu

pământ şi case, din partea celor care au lucrat pe terenurile CAP-urilor

de la 16 ani, pe nişte terenuri pe care părinţii lor nu le-au avut şi nu le-

au adus la cooperativizare şi care după 30 de ani de muncă s-au trezit

că nu au absolut nimic, iar ceilalţi care vin din nu ştiu ce ţări exotice, vin

şi cer nu ştiu câte zeci de hectare.

Eu cred că noi va trebui să privim cu echilibru această problemă,

nu cu ranchiună şi în orice caz, încercând. Dvs. aţi vorbit despre acei

5000 de metri, dar acei 5000 de metri au fost într-o primă fază. În clipa

de faţă noi avem 6 milioane de proprietari de terenuri agricole pe 9

milioane de hectare. Ceea ce înseamnă că în medie fiecare proprietar

are un hectar şi jumătate. Ca să dăm acum până la 50 de hectare ar

trebui ori să luăm de la cei de aici ori să ne extindem, ştiu eu, în

Ucraina, în Bulgaria, ca să mai luăm nişte teren. Sau să distrugem

fermele astea de care vorbeam înainte. Deci se poate face viticultură

modernă pe jumătate de hectar? Eu vreau să vă spun; am mers şi eu în

Franţa, am văzut şi eu cum se fac aceste lucruri, există suprafeţe foarte

mari. De ce ? Eu înţeleg că trebuie pentru unii dintre oamenii care

aveau drepturile acestea să se dea eventuale acţiuni într-o fermă

performantă. Dar să le facem bucăţi şi fiecare să-şi cumpere câte un

tractor ca să are un hectar şi jumătate mi se pare aberant.

Gh.A.N.: –Dar cu ce ?

A.N.: –Şi mai ales că nu ar fi cu ce să se facă. În ceea ce priveşte

celelalte proprietăţi, sigur că în alte ţări s-a ales calea despăgubirilor

prin acţiuni, poate că şi la noi această chestiune ar duce la acţiuni de la

FPS-urile lor, cum se numeau acolo. Este o problemă în care, şi pentru

cei care au avut, ştiu eu, mici magazine sau mici proprietăţi, chestiunea,

fără îndoială, că nu este complet definitivată şi vor mai fi nişte soluţii,

dar eu vă rog să încercaţi să priviţi nu numai din unghiul dvs. de vedere,

să vedeţi că de fapt cei mai mulţi sunt în partea cealaltă şi că şi ei au

dreptul, până la urmă la o soluţie înţeleaptă din partea statului.

Gh.A.N.: –Aţi spus că aţi lăsat după guvernarea partidului

dumneavoastră 6 milioane de proprietari de terenuri. Mai ţineţi minte

câţi proprietari de SRL-uri aţi lăsat ? Puteţi comenta care e starea lor

astăzi ?

A.N.: –Deci erau aproximativ 600.000 dintre care 300.000 au dat

deja faliment, poate chiar mai mult. Dar pot să mai spun ceva, cu tipul

353

de proprietate am lăsat pentru proprietarii agricoli cam 66% şi într-un an

şi jumătate nu au crescut, deci nu s-au mai dat titluri de proprietate

decât un procent şi jumătate, două procente, ceea ce dovedeşte clar

blocarea acordării acestor titluri de proprietate pentru a se face

reevaluări pentru o clientelă politică, trebuie să spun acest lucru, pentru

unii dintre oamenii mai apropiaţi, domnului Vasile Lupu sau nu ştiu care

dintre liderii politici de la PNŢCD.

Gh.A.N.: –Pentru că timpul se apropie de sfârşit, aş vrea să vă

anunţ că mi se pare cea mai interesantă întrebare a domnului

Ciumacenco, acea referitoare la variantele şi de continuarea reformei,

mi se pare că este un domn care se ocupă în mod de deosebit şi de

interes general şi îl declar câştigătorul volumului Lucian Blaga-Opera

poetică şi-l rog să vină mâine dimineaţă la ora 10 să-l ridice. Iar pe dvs.

vă rog în continuare, ca specialist în politică externă, să comentaţi puţin

decizia ce a avut loc de a trimite armata în Irak, ba unii chiar au şi ajuns

pe altă linie, de alt spectru politic şi consecinţele care ar paşte România

pentru toată această uşurătate de a ne exprima în materie de politică

externă vizavi de conflictul irakian.

A.N.: –O ţară cum este România nu poate să se apere eficient

decât prin principii şi reguli de drept. Dreptul internaţional este principala

pavăză a unei ţări cum este România, nu armatele, nu forţa militară în

mod evident. De aceea noi va trebui în continuare să facem o politică

externă către toate azimutele. Am însă un an de zile numai ca să facem

parte din fotografii de familie şi am pierdut cam toate meciurile

internaţionale în politica externă. Acest lucru s-a văzut. Avem o anumită

doză de servilism în politica externă care este dăunătoare şi care face

rău şi sentimentului de demnitate naţională. S-a văzut acest lucru şi în

felul în care a fost atacată problema Irakului, în problema crizei din

Golful Persic.

Gh.A.N.: –Aţi primit vreo scrisoare de la Preşedinţie?

A.N.: –Fără îndoială, iar după aceea s-a revenit, s-a retras, ceea

ce dovedeşte că nu s-au făcut evaluările corecte, s-a dorit într-un mod

servil să se intervină pe o anumită linie şi cred că s-a greşit.

Gh.A.N.: –Ambasada din România din Irak a avut şi o altă reacţie

decât cea cunoscută?

A.N.: –Eu cunosc bine ambasada Irakului, l-am întâlnit pe

ambasadorul irakian în ’90-’91, în vremea când eram ministru de

externe, iar România avea preşedinţia Consiliului de Securitate. În

354

problema Golfului în special, rezoluţiile au fost adoptate sub conducerea

României şi noi am avut un rol extrem de important. Dar atunci Irakul

era un stat agresor. El ocupase Kuweitul şi era necesar ca Irakul să se

retragă de pe aceste teritorii. Din acest punct de vedere atitudinea a fost

foarte clară, deşi noi pierdeam aproape 2 miliarde de dolari, erau

aproape 2000 de muncitori care erau în clipa aceea în Irak şi care au

trebuit să fie repatriaţi şi pierdeam o mulţime de proiecte pentru viitor.

Gh.A.N.: –Şi acum ?

A.N.: –Acum, din păcate, posibilitatea de a avea după încetarea

embargoului o relaţie constructivă…

Gh.A.N.: –Exista această relaţie…

A.N.: –Există cu o țară care va fi foarte importantă după

embargou, pentru că acolo se vor îndrepta o mulțime de capitaluri

pentru reconstrucție. Ori, noi aveam tot interesul ca pentru perioada

aceea, care o să fie peste un an sau pentru doi, să ne menținem o

anumită preferință în relația pe care am construit-o cu greutate,

respectând interesele noastre, să spunem, de integrare euro-atlantică și

acționând inteligent la Consiliul de Securitate, dar menținând în același

timp o relație corectă cu Irakul. Dar politica de acum nu ne aduce o

politică de concesii permanente, nu ne-a adus nici un fel de avantaj și

cred că în continuare nu ne va aduce avantaje.

Gh.A.N.: –O întrebare finală, relaxantă. Domnule prim-

vicepreședinte, mai scoateți un volum cu anecdote parlamentare ?

A.N.: –Nu, situaţia este foarte tristă acum, deşi poate că dl. Ion

Diaconescu ar trebui să scoată un volum de umor parlamentar.

Gh.A.N.: –În speranţa că vă vom mai avea printre noi în Vrancea,

îmi permiteţi stimaţi telespectatori să mulţumesc domnului prim-

vicepreşedinte al PDSR din România, şi vicepreşedinte al Camerei

Deputaţilor pentru amabilitatea pe care a avut-o faţă de noi. În acelaşi

timp vă doresc o seară plăcută în continuare la studioul de televiziune

din Focşani. Bună seara!

355

Interviu cu Pr. Ionel Ene la emisiunea

Voci din tunelul tranziţiei la S.T.F.

Gheorghe Andrei Neagu: –Stimaţi telespectatori, iată-ne din nou

împreună la Voci din tunelul tranziţiei. Pentru că suntem a două zi după

Paşti, permiteţi-mi să vă spun Cristos a înviat!

Şi pentru că este o

sărbătoare deosebită a creş-

tinătăţii şi a românilor, am

invitat în această seară pe

părintele protopop al Proto-

ieriei Focşani, Ionel Ene. În

seara aceasta nu ne propu-

nem să facem o discuţie

despre sărbătoarea pascală, sau sărbătoarea Paştelui, nu ştiu dacă

este bine să spun sărbătoare pascală…

Pr.Ionel Ene: –Este bine zis.

Gh.A.N.: –Pentru că am înţeles că de regulă catolicii folosesc

pascal. Şi la creştinii ortodocşi…

Pr.I.E.: –…este aceeaşi exprimare pascală.

Gh.A.N.: –Pentru că dvs. aţi explicat pe îndelete şi în biserică şi

pe alte posturi de televiziune semnificaţia Paştelui nu vrem să reținem

telespectatorii, cel puţin pe ai mei, cu intervenţii despre această

semnificaţie. Astă seară am vrea să abordăm puţin o temă mai ciudată,

mai aparte. Am dori să vedem care sunt ecourile bisericii vrâncene şi

ale sfinţilor părinţi care sunt colegii dvs., vizavi de ceea ce s-a întâmplat

mai recent, sunt deja vreo 3 săptămâni, de la chemarea Î.P.S.

Arhiepiscop Anania de a participa la viaţa politică. Sunteţi pregătit să

participaţi la viaţa politică ?

Pr.I.E.: –Noi, de fapt, pregătiţi nu suntem niciodată, pentru nimic.

Totdeauna trebuie să ne pregătim pentru toate cele.

Gh.A.N.: –V-am întrebat pentru că ei zic că sunt pregătiţi când

participă la viaţa politică.

Pr.I.E.: –Nu, nici vorbă, noi nu suntem pregătiţi aşa cum de altfel

nu am fost pregătiţi nici pentru perioada care a urmat după ’89, fiindcă

oarecum biserica a fost găsită descoperită, în sensul că pe de o parte în

356

sistemul trecut a avut nişte îngrădiri, şi aceste îngrădiri i-au conturat un

profil şi profilul acesta care s-a conturat în epoca trecută va fi foarte

greu de schimbat şi de făcut în aşa fel…

Gh.A.N.: –În ce-au constat îngrădirile de până în ’89 ?

Pr.I.E.: –Să vă dau un exemplu, vreţi, nu ? De exemplu cartea de

rugăciune care trebuia să ajungă pe masa fiecărui credincios se tipărea

într-un tiraj atât de mic încât astăzi, când auzi aşa, la un popor de 18

milioane şi mai bine de ortodocşi, se tipăreau 3000 de exemplare la 2-3

ani. Deci nu dădeau voie să se tipărească cărţi ca să fie la îndemâna

credincioşilor, nici cărţile de rugăciune şi nici cărţile de învăţătură.

Gh.A.N.: –În sensul acesta într-adevăr e evident…

Pr.I.E.: –Şi atunci este normal, pentru că omul a trebuit, dacă n-a

luat legătura cu biserica, cu preotul, el n-a avut cum să cunoască nici

învăţătura şi n-a ştiut nici cum să se roage.

Gh.A.N.: –Dar cred că era suplinită această îngrădire prin

participarea la slujbele pe care le ţineaţi în număr mare al credincioşilor.

Eu am asistat la nopţile de înviere ale anilor de dinainte de ’89, unde era

un puhoi de lume.

Pr.I.E.: –Din nefericire, prezenţa era uneori din anumite

segmente, adică au fost copii şi oameni în vârstă, pentru că ceilalţi care

erau într-un serviciu şi aveau şi anumite răspunderi erau şi urmăriţi. Şi

atunci nu întotdeauna reuşeau.

Gh.A.N.: –O să vă contrazic, îmi aduc aminte, circula chiar o

variantă că la mănăstirea Agapia, un credincios dus acolo ca să fie ferit

de ochii judeţenei de partid,

când să aprindă lumânarea a

spus: să trăiţi tovarăşe prim

secretar! că dăduse chiar peste

primul secretar. Deci nu era

chiar o glumă, ci era un lucru

real şi în mod conştient, o bună

parte chiar şi din activişti se

duceau în mănăstiri şi ştiu că

erau chiar bine primiţi, şi aveau

relaţii foarte bune…

Pr.I.E.: –Vedeţi, noi facem deosebire, şi mai ales acum e posibil

să facem o deosebire tranşantă între simplul spectator la slujbă şi între

un participant activ şi trăitor al slujbei. Eu cred că participarea era mai

357

mult festivă şi de conjunctură sau în virtutea unui obicei şi mai puţin ca o

cerinţă, ştiu eu, ca o…

Gh.A.N.: –V-aş contrazice aici, părinte, pentru că acolo nu era

elementul festiv, dar acum este elementul festiv. La ora actuală nu se

întâmplă nici un fenomen mai deosebit, de la o sfinţire de bibliotecă la o

deschidere de magazin, fără să fie prezentă preoţimea. Abia acum e

fast mare. Atunci mergeau pe furiş, ați zis: în virtutea unui obicei, dar

acel obicei nu era un gând spre credință?

Pr.I.E.: –Noi va trebui să înţelegem că nu îl socotim fast, pentru

că noi n-am fost obişnuiţi cu această normalitate, pentru că oamenii, au

fost… 50 de ani ei n-au avut conştiinţa că orice lucru pe care-l încep

trebuie să înceapă cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi atunci când

încep acum un lucru, sau când deschid o instituţie sau când fac ceva vin

şi invită un preot, pe de o parte, nu îl invită pentru că ei fac un obicei, şi

de multe ori devalorizează actul în sine, pentru că după aceea ei se

găsesc şi se trec foarte uşor de la o prezenţă serioasă, spirituală, cu

profunde implicaţii ale divinităţii în momentul respectiv şi în instituţia

respectivă, se trece foarte uşor la alte momente mai puţin ortodoxe, să

le spun aşa, iar pe de altă parte, va trebui să înţelegem că uneori,

biserica, din cauză că nu-i percepută ca atare, pentru că vedeţi dvs.,

spuneţi că e o festivitate, pentru cel care deschide un restaurant, sau

pentru cel care deschide o bibliotecă, poate că este o festivitate, dar

pentru biserică este o datorie să fie prezentă şi să binecuvânteze

începutul.

Gh.A.N.: –Am înţeles.

Pr.I.E.: –Şi atunci, dacă ea este percepută ca o festivitate, este

treaba acelui care o percepe. Biserica trebuie în schimb să răspundă

oricărei chemări. De aceea spun că noi nu suntem, n-am fost pregătiţi

pentru faptul că aceste îngrădiri au mers mai departe şi eu vreau să vă

mai dau un exemplu de îngrădire. De exemplu noi eram obligaţi să

vorbim nu mai mult de 10 minute oamenilor. N-aveam voie să vorbim

mai mult de 10 minute oamenilor. Începând…

Gh.A.N.: –Orice cuvântare la sfârşitul slujbei.

Pr.I.E.: –Predica preotului nu trebuia să depăşească 10 minute.

Gh.A.N.: –Şi respectaţi…?

Pr.I.E.: –Au fost cam trei categorii: unii care-au respectat-o, alţii

care au ignorat-o şi unii care din cauza aceasta n-au mai vorbit deloc.

358

Gh.A.N.: –Dar cred că nu e cazul să vorbim mai mult de 10

minute, pentru că trăim într-un secol al vitezei şi biserica trebuie să se

adapteze la a spune în 10 minute, punctual, un lucru foarte bine definit.

Pr.I.E.: –Acum, cum să spun eu, poate aveţi dreptate, pe de o

parte. Dar pe de altă parte gândiţi-vă că, spre exemplu, eu am copii la

mărturisit. Eu ca să pot să le spun copiilor acelora ceva, chiar dacă

acum fac religie, eu nu pot să le spun în 10 minute cine ştie ce lucru,

nu? Şi atunci unii sunt poate mai grei de cap, şi până mă încălzesc,

încep să le spun mai bine… Adică, în 10 minute nu întotdeauna omul

poate să transmită ceva. Or, când vrei să transmiţi ceva nu ţii cont de

timp ci ţii cont de ideea care vrei s-o transmiţi.

Gh.A.N.: –Aş vrea, înainte de a continua discuţia să-mi acordaţi

circumstanţe şi iertare dacă greşesc pentru că eu, mă fac avocatul nu al

propriei mele conştiinţe ci al unor întrebări care le-am auzit în societatea

civilă şi care pe trebuie să vi le pun dvs. pentru a dezamorsa acest

lucru. Revenind la întrebarea iniţială cu pregătirea de a intra dvs. în

politică, credeţi că, aţi spus că sunteţi nepregătiţi să intraţi în politică.

Sub ce aspect sunteţi nepregătiţi ?

Pr.I.E.: –Întâi de toate nu suntem pregătiţi pentru că oamenii nu

vor percepe ca atare o intrare a bisericii în politică. Apoi eu cred că nici

nu este un lucru prea bun, binevenit ca biserica să facă politică. Şi când

spun lucrul acesta mă gândesc întâi să vă spun de ce. Nu este bine

pentru că, gândiţi-vă, eu să spun că aş împărtăşi ideile unui partid,

automat eu în clipa în care păstoresc o parohie în care sunt membri de

fel şi fel de partide, unii care nu sunt în partidul lor ar avea aversiune

faţă de mine. Pentru că noi nu suntem deocamdată pregătiţi, eu cred,

clasa politică românească nu e pregătită ca să trăiască o politică

degajată.

Gh.A.N.: –Credeţi că există undeva în lume o asemenea

implicare a bisericii ?

Pr.I.E.: –Biserica, vedeţi, în lumea de afară e implicată altfel şi o

să vă explic cum. Deci, eu aş vrea să spun aşa, biserica nu face

politică, bisericii nu-i este indiferentă politica, biserica nu trebuie să facă

politică, dar biserica, până la urmă, trebuie să ia atitudine şi să dea

mărturie faţă de politică.

Gh.A.N.: –Ca orice instituţie…

Pr.I.E.: –Deci ea trebuie să ia atitudine şi să dea mărturie…

359

Gh.A.N.: –Şi armata ar trebui să ia atitudine, şi alte servicii de

mare amploare, trebuie să ia atitudine faţă de erorile sau primejdiile pe

care le practică un guvern politicianist…

Pr.I.E.: –Şi atunci eu cred că de fapt, intervenţia Înalt Prea

Sfinţitului Anania de la Cluj este o atenţionare, este de fapt un semnal

de alarmă pe care l-a tras clasei politice, să spună: dacă dvs. vă este

indiferentă biserica, pentru că dacă ar fi să analizăm toată clasa politică

şi majoritatea reprezentanţilor ei sunt cei care împărtăşesc credinţa

creştin-ortodoxă. Şi atunci noi ne simţim trădaţi pentru faptul că cei care

nu sunt creştin-ortodocşi…

Gh.A.N.: –Ce elemente aveţi ca să vă simţiţi trădaţi, ce primejdii

concrete ?

Pr.I.E.: –Întâi de toate, haideţi să o luăm cu invazia de la ’90

încoace a cultelor neoprotestante şi sectare. Adică statul ateu comunist

a ştiut mai bine să-şi apere valorile naţionale. Deşi le îngrădea.

Gh.A.N.: –O acuzaţie şi o remarcă foarte gravă.

Pr.I.E.: –Deci el îngrădea activitatea cultului şi cu toate acestea

într-un fel, dar nu erau…

Gh.A.N.: –Proteja valoarea bisericii ca atare, ca instituţie.

Pr.I.E.: –O proteja, ştiţi, mai mult ca să poată s-o ţină în

subordine.

Gh.A.N.: –S-o supravegheze.

Pr.I.E.: –S-o supravegheze, nu dintr-o trăire sau dintr-o dorinţă

sinceră, internă. O proteja ca să poate să o aibă mai la îndemână. Şi

atunci, în vechiul regim biserica…

Gh.A.N.: –Nu era loc de prozelitism.

Pr.I.E.: –Vedeţi, în nici un tratat internaţional nu există cuvântul

prozelitism adoptat, sau acceptat. Nu. Toate tratatele internaţionale,

între culte, între biserici, vor să înlăture prozelitismul. Din nefericire, deşi

este condamnat de toate tratatele internaţionale, el se face pe scară

largă în România.

Gh.A.N.: –Eu îmi cer scuze că o să continui, dar ce a zis despre

prozelitismul prezent ? Cu ce pune în primejdie ortodoxia românească ?

Pr.I.E.: –Păi, vă spuneam întâi de toate că biserica şi creştinii în

general n-au avut o şcoală ca să îşi cunoască valoarea lor, valoarea

sufletului lor, modului lor de a fi pentru că…

Gh.A.N.: –Cea tradiţională, strămoşească…

360

Pr.I.E.: –A tradiţiei

strămoşeşti, ei nu-şi cunosc

tradiţia lor. Nu-şi cunosc

datoriile pe care le au faţă de

sufletele lor. Şi atunci cei care

s-au născut în istorie de 50 de

ani, de 40 de ani, de 20 de

ani, care s-au născut în alte

contexte istorice şi geografice,

în alte condiţii politice, vin acum şi vor – noi aşa percepem – vor de fapt

să distrugă un mod de a fi al românilor de 2000 de ani.

Gh.A.N.: –Păi să vă întreb că unii spun; domnule, eu dacă sunt

protestant, tot cred în Dumnezeu.

Nu e nicio problemă, şi nu pun cu nimic în pericol existenţa

naţională a neamului românesc, pentru că nu vin exprimând dorinţa unei

naţiuni, ci cu un crez. Naţiunea poate să rămână intactă, Olanda e

protestantă, şi a rămas Olanda.

Pr.I.E.: –Deci eu cred că aici trebuie să nuanţăm cumva lucrurile,

pentru că, spre exemplu, pe globul pământesc sunt foarte mulţi care nu

sunt creştini, şi noi aşa vrem dacă vreţi să faceţi misiune, nu faceţi între

creştini care au auzit de Dumnezeu şi care-l respectă pe Dumnezeu…

Gh.A.N.: –Şi care se află în areal religios bine definit.

Pr.I.E.: –Adică dacă noi nu putem să înţelegem că Dumnezeu,

cum îl înţelegeţi voi, că voi îl înţelegeţi de 20 de ani sau de 200 de ani,

sau de la 1517, când s-a născut Luther, cu dorinţa lui de a dărâma

biserica catolică. El a vrut o reformă sinceră, dar nu a ştiut unde să se

întoarcă, nu ? Deci de aproape 500 de ani, dacă s-a născut de la unul,

5000 de fracţiuni creştine, 5000 de modalităţi de a-l înţelege pe

Dumnezeu, şi dacă noi de 2000 de ani noi îl înţelegem la fel şi noi vrem

să ne păstrăm acest mod de a fi,

modus vivendi al nostru, atunci de

ce ne spuneţi nouă că noi suntem…

Eu m-am întâlnit cu un tânăr

şi a spus: Aveţi ceva, că eu vreau

să-i scot pe aceşti oameni din

mocirlă. Vedeţi, ei consideră că noi

trăim într-o mocirlă. Şi-i adevărat

poate, într-un fel, pentru că noi dacă

361

n-am avut carte de rugăciune, dacă n-am avut carte de învăţătură, noi

n-am ştiut întru totul care este datoria noastră faţă de suflet. Dar aşa l-

am perceput noi pe Dumnezeu dintotdeauna. Şi atunci venind în

mijlocul nostru şi împărţindu-ne, noi spunem: nu biserica este în pericol,

pentru că biserica va trece prin toate perioadele şi toate modificările

societăţii. Că din epoca primitivă şi până acum biserica a trecut prin

toate societăţile şi prin toate transformările societăţii şi e aceeaşi.

Gh.A.N.: –Şi atunci cum rămâne cu preceptul biblic, acela în care

dacă te-a lovit cineva pe un obraz, îi întorci obrazul celălalt ?

Pr.I.E.: –N-are nimic de-a face asta cu obligaţia noastră de a ne

păstra sufletul.

Gh.A.N.: –Aceşti sectanţi când vin, practic lovesc în obrazul

bisericii noastre. Biserica noastră îi întoarce obrazul celălalt, spre a fi

lovit?

Pr.I.E.: –Nu, nici vorbă. Noi nu…

Gh.A.N.: –Dar nu încălcaţi un precept ?

Pr.I.E.: –Nu, dar nu încălcăm un precept, pentru că, în definitiv,

aici ei nu vin să lovească să lovească un obraz al nostru, ci lovesc fiinţa

neamului nostru. Şi atunci, de fapt, neamul acesta trebuie să se

conştientizeze, pentru că nu-i pericol pentru biserică, biserica va fi, chiar

dacă ar fi uneori minoritară, dar haideţi să privim în afara noastră. Nu

vedeţi ? Toate mişcările sociale, sau toate neînţelegerile între etnii în

ultimă instanţă sunt plecate din diferendele religioase. Şi atunci nu

cumva din afară se urmăreşte ca în acest popor, în ultimă instanţă,

peste ani şi ani, când vom fi nu atât majoritari ca acum, să se întâmple

ceea ce s-a întâmplat în Israel. Israelul…

Gh.A.N.: –Sau în Irlanda.

Pr.I.E.: –Sau în Irlanda.

Gh.A.N.: –Catolicii şi protestanţii.

Pr.I.E.: –Dar eu am exemplul acesta între musulmani şi între

evrei. Musulmanii au cucerit Ţara Sfântă de pe la 634, şi au stăpânit-o

până în 1947. Până în 1947 evreii au început să cumpere pământ. Au

cumpărat pământ până când două treimi din suprafaţa ţării arabe care

era până atunci, a fost stăpânită de evrei. Şi în clipa aia au spus: De aici

încolo ia plecaţi voi, că noi suntem stăpâni.

Gh.A.N.: –Şi atunci venind la politic, faptul că se permite astăzi

străinilor să cumpere pământ, ba chiar există voci în PNŢCD, ca să se

362

dea pământ străinilor, nu cumva se va ajunge şi la noi la fel ? Şi asta o fi

încercat Preasfinţitul Anania să atenţioneze ?

Pr.I.E.: –Nu, aici pe Preasfinţitul l-a determinat altceva. Faptul că

în clasa politică au fost, din cel mult 500 de membri ai bisericii greco-

catolice sau biserica ortodoxă unită cu Roma, care s-a format într-un

context bine definit, au în Parlament câţiva reprezentanţi preoţi fiind şi

aceia au fost în stare să promoveze nişte legi în care statul să se

implice în treburile bisericii.

Gh.A.N.: –Există în Parlament preoţi greco-catolici ?

Pr.I.E.: –Cum să nu? Dar Moisil şi Boilă sunt preoţi catolici!

Gh.A.N.: –Nu ştiam, credeam că aparţin societăţi icivile.

Pr.I.E.: –Nici vorbă. Deci ei sunt preoţi catolici, greco-catolici.

Gh.A.N.: –Şi noi n-avem ortodocşi…

Pr.I.E.: –Noi n-avem. Noi am avut doi preoţi şi au plecat în

străinătate.

Gh.A.N.: –Care au fost ?

Pr.I.E.: –Ei. Nu-i reţin exact, dar tot din Cluj au fost. Dar noi am

mers pe ideea aceasta. Dom’le, noi totuşi avem reprezentanţi chiar care

sunt creştin-ortodocşi. Că în ultimă instanţă, dacă sunt români, şi dacă

sunt creştini ei trebuie să-şi apere valorile lor naţionale. Şi atunci, în loc

să-şi apere valorile bisericii şi valorile naţionale, ei au votat cu ceilalţi

care au implicat statul contrar uzanţelor, pentru că vedeţi că noi am

condamnat statul comunist ateu că s-a implicat în treburile bisericii şi a

îngrădit-o şi a distrus biserici şi a închis preoţi şi aşa mai departe.

Gh.A.N.: –Dar acum?

Pr.I.E.: –Dar acum e mai subtilă intervenţia. Acum e legiferată.

Adică până acum era ascunsă, nu ştia nimeni când, cum, cine semna

decretele, cine semna aprobările, dar acum ai legea. Şi statul îţi

clarifică…

Gh.A.N.: –Consideraţi că asta este o imixtiune în viaţa bisericii ca

instituţie şi că se încalcă principiile separării puterilor în stat ?

Pr.I.E.: –V-am spus, eu sunt convins că biserica are luciditatea

aceasta şi are răbdarea aceasta şi a atenţionat că nu este bine ca statul

să legifereze în problemele şi în viaţa ei.

Gh.A.N.: –Aţi pronunţat cuvântul răbdare. Se consideră de către

lumea filosofică că una din marile slăbiciuni ale bisericii ortodoxe este

răbdarea. Consideraţi că s-a ajuns la capătul răbdării ?

363

Pr.I.E.: –Nu, eu nu cred că s-a ajuns la capătul răbdării, eu cred

că totuşi, clasa politică va avea înţelepciunea necesară ca să-şi vadă de

treburile ei, că sunt extraordinar de multe treburi de pus la punct…

Gh.A.N.: –Speranţa dvs. este nobilă şi vă înnobilează existenţa şi

ca persoană şi ca instituţie ce o reprezentaţi. Dar spuneţi-mi cu

parlamentarii vrânceni, aţi avut vreo discuţie în acest sens?

Pr.I.E.: –Sincer să fiu, n-am…

Gh.A.N.: –V-au căutat ei în primul rând ?

Pr.I.E.: –Afară de o întâlnire pe care… m-am întâlnit la câteva

sfinţiri cu dl. Radu Mânea şi cu dl. Negrei, care este consilier

prezidenţial, în rest…

Gh.A.N.: –Bine, alea au fost sfinţiri, nu… Un moment festiv… Dar

să vă caute, de exemplu, unul dintre deputaţii din Parlament, senatorul

Paleologu, Sergiu Nicolaescu, nişte nume şi nişte reprezentanţi ai

spiritualităţii.

Paleologu este arhicunoscut ca o valoare a spiritului românesc,

Sergiu Nicolaescu la fel, de la ei aştept mai mult decât de la deputatul

vrâncean Radu Mânea. Să fi venit să fi stat de vorbă sau să vă fi dus şi

dvs. către ei şi să le fi spus nişte pericole pe care le intuiţi ca instituţie şi

să le pretindeţi acestor oameni, dacă se consideră fii ai neamului, să

apere interesele instituţiei bisericeşti ortodoxe.

Pr.I.E.: –Nu. N-au fost. Eu am avut o experienţă şi parcă m-am

vegheat şi am spus: aştept să se mai primenească şi să se mai schimbe

mentalitatea. Spre exemplu, am fost la cineva, la un astfel de demnitar

şi am făcut anticameră aproape o oră şi după aceea am spus să aştept,

că atunci când sunt anunţat – deci m-am anunţat că o să vin – deşi

aveam şi eu responsabilitatea unei instituţii şi aveam o problemă, şi

atunci aşteptând atât am spus, aştept ca atunci când voi fi anunţat şi

când o să vine la mine, cum eu nu-l ţin la uşă nici eu să nu fiu ţinut la

uşă. Aştept să treacă patru ani şi după aceea poate se schimbă

mentalitatea.

Gh.A.N.: –Atunci lucrurile sunt grave şi încerc să vă întreb dacă

n-ar trebui chiar să vă implicaţi mai mult decât a susţinut preasfinţitul

Anania ca un semnal de alarmă, pentru că dacă dvs., reprezentantul

unei instituţii importante din această parte de ţară sunteţi ţinut la uşă,

mai ales că aţi fost anunţat, vă daţi seama un biet amărât de alegător

care n-are poziţia socială, ce păţeşte acela şi când îi este ascultat păsul

şi oful ? Atunci nu credeţi că ar trebui să fiţi mai activ ?

364

Pr.I.E.: –Aş vrea două lucruri să mai spun aici. Faptul că eu am

mai avut o experienţă în anul 1989-1990. Eu am fost ales în consiliul,

Frontului…

Gh.A.N.: –CPUN-ul.

Pr.I.E.: –Da, în C.F.S.N. Şi am continuat şi în C.P.U.N. Şi eu am

acceptat atunci să fiu ales ca omul care a considerat că şi biserica să-şi

spună cuvântul şi păsul şi atunci când se iau hotărâri care ating viaţa

bisericii, cineva să spună da sau nu, sau e bine sau nu e bine. Şi atunci

am acceptat. Pe lângă, cum să spun, uneori eu vreau să fiu cavaler şi

vă spun că de multe ori când am fost în anturaje din acestea m-am

luptat să fiu cavaler. Adică să mă fac că nu observ coatele care se dau,

jignirile care se aduc, aşa: vine popa, sau nu ştiu ce…

Gh.A.N.: –Reacţia…

Pr.I.E.: –Reacţia grupurilor… Dar eu am zis…

Gh.A.N.: –Iată, revenim la vocea unuia destul de autorizat, a lui

Patapievici, care spune: iată o slăbiciune a bisericii. Credeţi că eleganţa

aceasta…

Pr.I.E.: –Eu nu cred că este slăbiciune. Eu cred că biserica are

un tipic al ei care nu trebuie să şi-l schimbe. Noi dacă ne-am schimba

tipicul nostru înseamnă că ne-am pierde identitatea. Noi suntem de

2000 de ani aceeaşi şi vom fi la fel.

Gh.A.N.: –Părinte, daţi-mi voie să vă spun că biserica catolică

este mult mai incisivă decât dvs…

Pr.I.E.: –Biserica catolică nu este atât de incisivă, ea însăşi prin

Papă şi prin… Este şi Papa, poate, dar nu prin cardinali şi prin episcopi

şi prin preoţi cât prin oamenii catolici, laicii care ştiu să susţină

interesele bisericii. Biserica catolică nu face politică ea…

Gh.A.N.: –Şi reuşesc

laicii aceştia să aibă mai mult

suflu şi mai mult ataşament şi

mai multă…

Pr.I.E.: –Au conştiinţa

apartenenţei la o biserică. Dar

la noi nu este conştiinţa

apartenenţei la o biserică.

Gh.A.N.: –Hai să luăm

aşa. Ungaria a fost şi ea sub

acelaşi regim comunist. Şi acolo, dacă…

365

Pr.I.E.: –Deci nu e atât de puternică biserica. Polonia o să-mi

spuneţi că a fost… Nu e atât de puternică biserica. Am avut şi noi atâtea

glasuri care au strigat în România, dar oamenii care ar fi trebuit să ia

atitudine atunci şi care unii acum se laudă că au fost într-un fel sau altul,

atunci au stat liniştiţi şi lejeri. Adică fie că unii au acţionat singular, n-au

putut să coaguleze această dorinţă de a striga, iar alţii au dat pasul

înapoi. Dar, spre exemplu, părintele Calciu n-a fost, nu ?

Gh.A.N.: –Aşa este. Mai zicem de părintele Marcu, din câte îmi

amintesc că a fost...

Pr.I.E.: –Nu numai părintele Marcu.

Gh.A.N.: –Mă rog, nu ştiu, eu nu cunosc alte figuri.

Pr.I.E.: –Poate că biserica ortodoxă nu se implică atât de mult în

social, deşi se implică. Adică nu-i vizibilă implicată, şi nu face atâta

paradă pentru implicarea în social…

Gh.A.N.: –Ei, iată, cum fac catolicii… Fac orfelinate, aziluri, case

pentru bătrâni şi-i ajută.

Pr.I.E.: –Da.

Gh.A.N.: –La noi nu se întâmplă acest lucru, deşi este vizibil şi

mă puteţi contrazice dacă greşesc, că preoţii noştri nu sunt chiar atât de

săraci pe cât se spune. Au fiecare câte o casă destul de bună, câte o

maşină, câte două chiar… Iar unii dintre sfinţii părinţi, îi ştiu eu personal,

chiar mai au şi unele păcate, mergând de la jocuri de noroc şi mergând

până la… Este cunoscut cazul unui preot de aici din judeţul nostru,

cunoscut şi ca un bun cartofor, şi cu vieţi mai laice. Acum s-a mai liniştit

c-a mai îmbătrânit, a luat fiul său pe urmele acestor păcate. Dar nu

vreau să fac…

Pr.I.E.: –Nu ştiu, eu nu cunosc aşa ceva, dar vreau să vă spun

altceva…

Gh.A.N.: –Când veţi avea şi dvs. aşezăminte pentru săraci ?

Pr.I.E.: –Vedeţi, cine cunoaşte mai bine viaţa bisericii ortodoxe ar

trebui să începem cumva de la 1860.

Gh.A.N.: –Corect. Aşa este.

Pr.I.E.: –Adică la 1860… Noi nu cunoaştem întru totul, de fapt,

istoria domniei lui Cuza. Pentru că de fapt domnitorul Cuza, căruia noi i-

am făcut o legendă şi el are meritul lui.

Gh.A.N.: –Secularizarea averilor…

Pr.I.E.: –Dar în nici o carte de istorie nu se spune nici un păcat

de-al lui Cuza.

366

Gh.A.N.: –Ba se spune.

Pr.I.E.: –Afară de păcatul că era afemeiat, nu se spune altceva

nimic.

Gh.A.N.: –Ba se spune şi că a secularizat averile bisericii, dar nu

era considerat un păcat ci o virtute .

Pr.I.E.: –Da, a fost prezentată ca o virtute. Ce se întâmplă ? Cuza

spre exemplu, el a secularizat doar averile mănăstireşti ale mănăstirilor

închinate la locurile sfinte grecești. Ci el are un decret, eu am cercetat în

arhivele statului şi am găsit şi l-am şi publicat decretul acesta, are un

decret prin care mitropolitul care l-a ales şi care a intervenit pentru a fi

ales domnitor, Sofronie Miclescu, a fost îndepărtat din scaun înainte de

vreme, la un an şi jumătate după ce l-a ajutat să ajungă domnitor, l-a

îndepărtat din scaun. Pentru că i-a găsit fel şi fel de motive, pentru că s-

a opus publicării unui decret. Şi el ce-a făcut. A dat un decret în care

împărţea mănăstirile. În primul rând a dat afară toţi călugării care aveau

mai puţin de 60 de ani. Deci Cuza a făcut acest lucru. A dat toate

călugăriţele care aveau mai puţin de 55 de ani. Şi a depopulat

mănăstirile. După aceea, după ce a dat acest decret şi a depopulat

mănăstirile, a împărţit mănăstirile: care aveau 50 de vieţuitori, care

aveau 30 de vieţuitori, care aveau 20 de vieţuitori. Care aveau mai puţin

de 20 vieţuitori le desfiinţa. Ori noi nu ştim câte mănăstiri a desfiinţat…

noi ştim astea, din punct de vedere al istoriei bisericii.

Gh.A.N.: –Societatea…

Pr.I.E.: –Societatea nu ştie. Şi atunci, pe lângă acest fapt, că a

fost poate un pas în urmă cu 200 de ani pentru viaţa bisericii, după ce a

dărâmat sufleteşte comunităţile monahale, le-a luat şi averile.

Gh.A.N.: –A avut vreo motivaţie când a făcut acest lucru ? A

motivate într-un fel în divanul ad-hoc, în…

Pr.I.E.: –Eu ca unul care am fost oarecum pasionat de perioada

lui Cuza, am cercetat aşa, l-am găsit pe Cuza, şi cred că era poate o

repulsie faţă de biserică pentru că el a plecat de fapt din… el prima dată

în 1835, eu l-am găsit semnând administrator la mănăstirea Adam. El a

fost administrator la o mănăstire.

Gh.A.N.: –Mănăstirea Adam?

Pr.I.E.: –Da, mănăstirea Adam, care este dincoace, peste Siret.

Și atunci el s-a ridicat de la administrator, şi apoi a ajuns ce a ajuns la…

Gh.A.N.: –Pentru că dacă aş zice că el a fost aparţinând, mă rog,

masonilor…

367

Pr.I.E.: –Ei, mă rog, şi faptul că el a fost la Galaţi unde a fost şi

Steaua Dunării…

Gh.A.N.: –Steaua Dunării, masonii nu-şi propun să distrugă

bisericile de nicăieri. Şi au precepte din ceea ce am studiat şi eu în

acest domeniu, au precepte de a face bine societăţii, sub diverse forme.

Şi atunci n-ar fi o explicaţie, dar aceasta care mi-aţi spus-o ca

administrator la mănăstirea Adam şi bănuiesc că poate fi o motivaţie.

Pr.I.E.: –Bănuiesc că el a avut o repulsie de atunci când a fost

umilit ca…

Gh.A.N.: –O deformare…

Pr.I.E.: –…A fost poate umilit…

Gh.A.N.: –Şi-a plătit nişte poliţe.

Pr.I.E.: –Şi atunci a încercat să… pentru că şi el a luat averile

bisericii, care biserică, cu averile respective putea să întreţină un

orfelinat, putea să…

Gh.A.N.: –Era lângă el un Kogălniceanu, erau lângă el nişte minţi

luminate… Alecsandri.

Pr.I.E.: –De altfel noi nu

trebuie să uităm că istoria

trebuie cumva să o rescriem şi

să o aşezăm la locul ei aşa

cum este… În ţara noastră,

până la paşoptişti n-au existat

oameni să strige împotriva lui

Dumnezeu. Deci pentru noi,

cei dintâi care şi-au permis să

strige împotriva lui Dumnezeu

au fost paşoptiştii.

Gh.A.N.: –De ce credeţi că la ora actuală, vreau să nu adâncesc

prea mult această discuţie, despre acest lucru, despre istoria neamului

acesta şi istoria bisericii şi istoria istoriei neamului acesta, să discutăm

despre paşoptişti şi despre alte lucruri, vreau să vă întreb, venind cu

picioarele astăzi pe pământ, de ce credeţi că la ora actuală biserica

ortodoxă îşi poate permite să suporte la un moment dat umilinţele de

care îmi spuneaţi, că le suportă, se crede destul de puternică biserica

pentru a suporta nişte umilinţe ?

368

Pr.I.E.: –Acum, vedeţi, dacă noi ştim ce înseamnă creştinismul

autentic, noi nu ne speriem de umilinţă. De fapt ea are altă armă decât

foloseşte puterea seculară sau decât foloseşte chiar biserica catolică.

Gh.A.N.: –Ce este acela creştinism autentic ?

Pr.I.E.: –Adică creştinismul care înţelege aşa cum a vrut Cristos

să lase mesajul omului. Pentru că în timp mesajul acesta cumva a fost

deformat. Eu am tot respectul pentru fraţii catolici. Dar în biserica

catolică la un moment dat s-a preluat mentalitatea imperialistă a

Imperiului Roman şi s-a organizat biserica… a dispărut Imperiul Roman

la 476 după Cristos…

Gh.A.N.: –Dar a rămas mentalitatea.

Pr.I.E.: –Mentalitatea nu numai c-a rămas, a fost preluată de

biserică, iar biserica este acum în fapt continuarea Imperiului Roman de

odinioară. Ea este de fapt un imperiu spiritual…

Gh.A.N.: –Chiar și material.

Pr.I.E.: –Adică este o biserică suprastatală. V-am spus, eu am tot

respectul pentru fraţii noştri catolici.

Gh.A.N.: –Ca să fiu mai precis, există o organizaţie Opus Dei, la

catolici. Noi avem aşa ceva la ortodocşi? Sau nu puteţi să spuneţi, sau

nu ştiţi despre ce e vorba ?

Pr.I.E.: –Nu, eu nu ştiu acum dacă vă referiţi la ceea ce…

Gh.A.N.: –Cei 80.000.

Pr.I.E.: –Nu ştiu, e vorba despre ceea ce a fost cândva, cum se

spune, cea care dădea verdict da sau ba la o carte sau la ce să apară

sau să nu apară.

Gh.A.N.: –Opus Dei este o organizaţie pe principii masonice,

care există la ora actuală pe lângă curtea papală, există nişte cărţi

extrem de importante care aproape sunt halucinante şi care conduc la

ora actuală multe afaceri ale curţii papale, ale Vaticanului, deţinând cam

30% din industria energetică a Statelor Unite ale Americii şi valori inco-

mensurabile, şi însuşi Papa a făcut parte din această organizație, fiind

80.000 de slujitori ai organizaţiei. De aceea se explică de ce a apărut

peste noapte Opus Dei la funcţia supremă a bisericii catolice şi mai

există, dumneavoastră nu trebuie să-mi împărtăşiţi ideea, păcătuiesc eu

şi-mi cer iertare pentru ceea ce spun, dar la ora la care vorbim mi-aş fi

dorit foarte mult să găsesc la biserica ortodoxă o asemenea organizaţie,

care să facă din biserica ortodoxă o societate preoţească destul de

bogată care să poată să-şi permită la un moment dat o serie de acte

369

sociale puternice de sprijinire a unor interese benefice pentru biserica

ortodoxă şi de ce nu, să fie şi biserica ortodoxă cu pretenţii de imperiu

spiritual. Ca un fel de imperiu de răsărit, dacă celălalt e de apus.

Pr.I.E.: –De fapt dacă ar fi să luăm de ce a picat imperiul de

răsărit, a picat pentru că a fost trădat de apus.

Gh.A.N.: –Aşa este.

Pr.I.E.: –Iar în privinţa, că am plecat de la smerenie şi de la

umilinţa asta la care uneori este supusă această biserică. Biserica

trăieşte această dramă nu pentru ea, că ea are resurse s-o suporte, dar

trăieşte drama celor care fac parte din biserică, pentru că noi…

Gh.A.N.: –Eu vreau să găsesc în sfântul părinte, în dvs., un

protector. Puteţi fi la ora actuală protectori?

Pr.I.E.: –Din punct de vedere spiritual noi vă putem proteja.

Gh.A.N.: –Nu-mi este suficient.

Pr.I.E.: –Eu de exemplu vreau să termin aici ideea. De fapt

creştinismul autentic este cel care de fapt prin umilinţă de fapt învinge.

Adică Cristos, în clipa în care a fost răstignit şi a fost ucis, el de fapt

abia atunci a biruit.

Gh.A.N.: –Părinte nu vreau să vă determin, după discuţia

noastră, să mă repudiaţi într-un fel, dar eu acum vorbesc văzând cum

procedează sectanţii. M-am uitat la acei practicanți de ziua a şaptea. Nu

ştiu cum fac, dar când se apucă unul să facă o casă, în circa 2 luni de

zile o are. Un creştin ortodox de-al nostru când s-apucă să facă una îi

trebuie mult timp.

Pr.I.E.: –Întâi de toate..

Gh.A.N.: –Şi o are așa repede cu ajutorul colegilor de

spiritualitate în care este, că ştiu precis că se ajută între ei.

Pr.I.E.: –Nu există în România, nu cred că există o altă biserică

sau un alt cult, eu aş vrea şi aici să nuanţăm, biserică şi cult este mare

diferenţă, clasa politică nu poate să facă diferenţă, şi atunci nu există

deocamdată altă biserică care să nu primească ajutor din afară pentru

orice lucru. Eu vă dau un exemplu…

Gh.A.N.: –În afară de biserica ortodoxă. Ei nu primesc.

Pr.I.E.: –Biserica ortodoxă nu primeşte ajutor din afară.

Gh.A.N.: –De ce ?

Pr.I.E.: –Pentru că biserica ortodoxă este organizată pe etnie, pe

neam, şi atunci ar trebui, de fapt, fiecare neam să conştientizeze că

aparţine unei biserici, şi dacă neamul acesta ar conştientiza că aparține

370

unei biserici, vă daţi seama ce puternică a fi biserica. Ori noi trăim

această dramă că din 87% procente declarate că sunt creştini, eu nu

cred că sunt 87% care să aibă conştiinţa apartenenţei şi să vrea şi ei să

facă ceva pentru biserică. Ei vor numai biserica să facă ceva pentru ei.

De-asta spun că biserica trăieşte drama, biserica are resurse să reziste

şi să fie umilită, dar de fapt ea se întristează pentru că fiind atacată, ei

se înfrâng, pentru că unul care atacă, fiind român, creştin, botezat,

atacând biserica, el e ca şi cum n-ar fi în biserică. Şi atunci automat el

însuşi îşi face groapă.

Gh.A.N.: –E importantă discuţia cu dvs., mi se pare – şi nu mi se

pare – din ceea ce spuneţi sunteţi un strălucit polemist şi începeţi să mă

înspăimânaţi pe undeva, pentru că îmi dau seama cât de periculos este

în condiţiile în care biserica noastră este destul de fragilă sub aspect

material dar foarte puternică spiritual, cât de fragilă este soarta cu noi,

cei care ne pretindem ortodocşi, cu tot felul de îndoieli şi tot felul de

lucruri care sunt la ora

actuală pe buzele multor

membri ai societăţii noastre.

Şi de aici pornind, revin la

ceea ce s-a întâmplat cu

preoţii chemaţi de prea-

sfinţitul Anania la Cluj,

pentru că aceasta este cea

mai puternică…

Pr.I.E.: –Luare de poziţie.

Gh.A.N.: –…luare de poziţie de care aud, şi vă întreb, în Vrancea

îl veţi urma pe părintele Anania ?

Pr.I.E.: –Acum cel mai important lucru pentru noi preoţii este să

facem ascultare de Sfântul Sinod. Dacă Sfântul Sinod va hotărî acest

lucru, nu va fi nici un… Acum spre exemplu am avut rugămintea

Sfântului Sinod să nu ne implicăm în politică. Şi cei mai mulţi dintre

preoţi, eu cunosc 2-3 cazuri în judeţul nostru, care s-au implicat, nu s-au

luat măsuri împotriva lor. Dar cei mai mulţi au ascultat, au dat ascultare.

Pentru noi cel mai important lucru este să ştim să ascultăm, totuşi. Dacă

la nivel central, pentru că Sfântul Sinod, spre exemplu, se consultă întâi

de toate cu tot înaltul cler, dar Sfântul Sinod are o adunare naţională

bisericească cu care se consultă. Eu am făcut, de exemplu, până acum

4 ani de zile, parte din Adunarea Naţională Bisericească şi întotdeauna

371

când erau probleme care frământau biserica se discutau în plenul

Adunării Naţionale Bisericeşti. Şi atunci ce se va hotărî acolo, aia vom

face şi noi.

Gh.A.N.: –Părinte, indiferent de ce se întâmplă acolo, eu nutresc

speranţa că la ora la care vorbim biserica să se implice în sensul unei

supervizări a activităţii sociale, nu numai în plan politic, ci şi economic,

pentru că este nevoie, cum face presa, de exemplu, nu iartă, este câine

de pază al puterii. Pe undeva, presa a devenit partizană de multe ori,

depinde cine o scoate, a cui este ziarul respectiv, dar biserica ar putea

aduce un plus de moralitate în ceea ce înseamnă viaţă. La acest plus

de moralitate vreau să-mi precizaţi dacă în Vrancea la ora actuală s-au

creat nişte poli morali în care aveţi sprijinul care nu fac parte din

biserică?

Pr.I.E.: –Mă bucur că mi-aţi pus această întrebare şi vreau cu

ocazia asta să fac un pic de publicitate.

Noi, spre exem-

plu, suntem un grup de

vreo douăzeci şi, poate,

vreo câţiva preoţi, vreo

câţiva profesori, ingineri,

ştiu eu, economişti, nu

reţin exact toată gama,

dar oricum suntem un

grup care de vreo doi ani

de zile ne chinuim să

facem o asociaţie, un fel de asociaţie, un aşezământ creştin, în care să

promovăm valorile noastre creştine…

Gh.A.N.: –Fundaţie, să-i zicem…

Pr.I.E.: –Fundaţie să-i spunem, nu ? În care să promovăm şi să

facem cunoscute valorile noastre spirituale, întâi de toate pentru că noi

aici în Vrancea am avut oameni deosebiţi, şi noi nu-i cunoaştem, noi

nu-i ştim.

Gh.A.N.: –Da, de la marii cronicari şi până…

Pr.I.E.: –Să luăm pe mitropolitul Varlaam, că a fost de aici, nu?

dar nu numai pe mitropolitul Varlaam. Eu, ca unul care am avut o

pasiune şi am umblat prin arhivele statului, la Bucureşti în special, şi

pentru ţinutul acesta, am găsit atâtea lucruri extraordinare încât poate

odată voi reuşi să le pun pe hârtie şi să le şi public. Apoi am zis, cumva,

372

să începem să-i atenţionăm pe intelectuali, să-i invităm întâi, şi să le

propunem nu să fie împotriva bisericii, ci ei să fie împreună gânditori cu

noi atunci când au idei bune, noi să le preluăm şi să ştim le

popularizăm…

Gh.A.N.: –Spre o societate perfectibilă.

Pr.I.E.: –Să le popularizăm şi noi, când avem noi idei bune, să fie

popularizate, când avem idei greşite să fim atenţionaţi că nu e bine şi

atunci să stăm să facem un fel de…

Gh.A.N.: –Deci nu există la dvs. acest sentiment al credinței, că

tot ce spune biserica e corect.

Pr.I.E.: –Doamne fereşte, biserica doar ca instituţie este

infailibilă, iar noi ca reprezentanţi suntem supuşi greşelilor ca orice om.

Gh.A.N.: –Spuneţi-mi, preoţii care greşesc sunt pedepsiţi ?

Întrebare păgână, de-a dreptul.

Pr.I.E.: –Nu, nu, noi avem un consistoriu eparhial…

Gh.A.N.: –Colegiu de onoare, cum ar veni…

Pr.I.E.: –Nu-i un colegiu de onoare, este un tribunal al bisericii,

deci un consistoriu eparhial care judecă toate abaterile preoţilor.

Gh.A.N.: –Şi sunt pedepse ?

Pr.I.E.: –Dar noi avem preoţi pedepsiţi.

Gh.A.N.: –Ce pedepse sunt ?

Pr.I.E.: –Adică pedepse care merg… Prima dată poate să fie o

dojană arhierească, episcopul îţi dă un avertisment, să spunem aşa, o

dojană arhierească sau aspră dojană arhierească, în care pentru şase

luni e zile eşti pus la index. N-ai voie să faci o mişcare, dacă ai mai făcut

o greşeală îţi dă altă pedeapsă. Apoi este o pedeapsă administrativă,

adică să i se ia fie o indemnizaţie de conducere, fie să i se ia parohiatul,

fie să i se suprime contribuţia de la stat, care e nimic…

Gh.A.N.: –Care e cea mai gravă ?

Pr.I.E.: –Cea mai mare este depunerea din drepturi.

Gh.A.N.: –Asta înseamnă…

Pr.I.E.: –Excluderea din cler.

Gh.A.N.: –Părinte, eu vă întreb şi salut această iniţiativă pe care

o aveţi de a face un lucru deosebit, asta e bine şi pentru conştiinţa

generală a societăţii, dar vă întreb, aveţi destui preoţi care predau în

licee, nu mai ştiu dacă se mai predă, dar în şcolile gimnaziale se

preda…

373

Pr.I.E.: –Liceele, vă pot spune aşa, ca un fel de anecdotă poate

să fie, să intre la Urzica, în 7 iulie sau în 10 iulie 1997 a fost o ordonanţă

de guvern în care învăţământul mergea ca obiect de studiu şi la liceu.

Deci de la clasa întâi primară până la liceu. Şi ordonanţa de guvern s-a

prăpădit aşa prin Ministerul Învăţământului până la 31 ianuarie 1998,

când a venit dl. Marga pe 23 februarie şi a pus apostila că a fost de

acord şi a prelucrat-o, dată la toate inspectoratele de învăţământ şi

acum suntem puşi în imposibilitatea aceasta că, venind prea târziu, nu

avem nici timpul şi nici programele nu sunt adecvate.

Gh.A.N.: –Dar cadre aveţi.

Pr.I.E.: –Cadrul legislativ există.

Gh.A.N.: –Nu, cadre preoţeşti care să predea.

Pr.I.E.: –Aici este o altă problemă destul de sensibilă în sensul

că, vedeţi, întâi de toate trebuie să recunoaştem, iarăşi spun că n-am

fost prinşi nepregătiţi, faptul că de multe ori eu am sentimentul că şcoala

românească de teologie, pentru faptul că a ascultat, sau poate s-a

conformat anumitor directive, a creat foarte mulţi oficianţi dintre noi,

adică noi suntem buni oficianţi. Ştim să facem o slujbă frumoasă, ştim

să…

Gh.A.N.: –Pedagogia implică şi altceva.

Pr.I.E.: –Dar vedeţi, aici pe lângă faptul de a oficia, aici se cere,

întâi de toate, se cere o dăruire extraordinară. Dacă n-ai această

predispoziţie… şi eu ca omul care cunosc şi profesori, nu toţi profesorii

sunt şi pedagogi buni.

Gh.A.N.: –Chiar asta voiam să zic, nu se transformă oare orele

de religie cum erau odată orele de învăţământ socialism ştiinţific şi să

înceapă copiii a fugi de la ora aceea că nu ştiu ce preot nu are tactul şi

n-are talent…

Pr.I.E.: –Vor fi şi astfel de cazuri, dar noi va trebui să facem

deosebire distinctă între învăţământ ideologic şi între creştinism predat

în orele de religie, căci aceasta este marea distincţie pe care trebuie s-o

avem în minte fiecare dintre noi şi mai ales un român şi un intelectual.

Creştinismul este un mod de a fi, de a trăi, modus vivendi, iar filosofiile

şi ideologiile sunt achiziţii de moment, de clipă, de conjunctură.

Gh.A.N.: –Nu întotdeauna. Pentru ca să vă dau un exemplu. Iau

societatea Junimea. Erau şi preoţi acolo.

374

Pr.I.E.: –O filozofie cum a fost marxism-leninismul… cei mai mulţi

spun că a dispărut marxism-leninismul sau ateismul din şcoală şi a venit

acum religia. A înlocuit o ideologie cu altă ideologie.

Gh.A.N.: –Există această tendinţă.

Pr.I.E.: –Da, dar creştinismul e perceput greşit, el nu este o

ideologie, el este un mod de a trăi. Adică modul acesta descoperit de

Isus Cristos în care omul trebuie să ştie cum să vorbească, cum să

privească, cum să gândească.

Gh.A.N.: –Ştiţi până unde s-a mers cu speculaţia în acest

domeniu? Se spunea că şi marxismul îţi spune să nu furi, şi marxismul

spune că toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu, ba chiar se spune la

ora actuală, de nişte minţi fanatice, că economia de piaţă ne

îndepărtează de preceptele creştinismului.

Că zice ce fel de egalitate în faţa lui Dumnezeu mai este între un

om bogat şi un om sărac. Chiar s-a discutat şi se mai discută încă dacă

biserica creştin-ortodoxă nu vine în contradicţie cu principiile economiei

de piaţă. Bineînţeles că asta e o temă foarte vastă pe care o să aveţi

poate amabilitatea vreodată s-o abordăm, nu vreau s-o abordăm astăzi.

Astăzi vreau doar să mă opresc doar la a saluta această societate,

această fundaţie care vreţi s-o faceţi şi să vă întreb dacă nu cumva din

această fundaţie pot fi persoane care să iasă perfect de bine instruite,

cu multe calităţi oratorice, care ar putea la un moment dat să susţină

ideile bisericii în medii și mai largi. În sensul că, am participat acum la

împlinirea 565 de ani de la Adjud. Și ar fi fost minunat dacă venea acolo

să vorbească un civil despre importanța bisericii care ar fi și surprins și

ar fi făcut și un bun serviciu bisericii și ideii religioase ca atare.

Pr.I.E.: –Vedeți, eu am sentimentul că de fapt același lucru pe

care îl spun eu… în clipa în care spuneți dvs. nu are parcă mai multă

tărie în fața nu a credincioșilor…

Gh.A.N.: –Ci al necredincioșilor.

Pr.I.E.: –Ci a celor care sunt îndoielnici.

Gh.A.N.: –Exact.

Pr.I.E.: –Pentru că eu nu le spun necredincioși, eu spun că sunt

îndoielnici. Dacă mă uit pe ultimul recensământ din 1992 sunt 48 de

persoane declarate atee în județul Vrancea. Și atunci…

Gh.A.N.: –Numai 48 ?

Pr.I.E.: –Exact atât. De aceea eu vreau să fac aşa, ca un fel de

semnal de alarmă. Noi suntem de fapt majoritari, dar suntem foarte

375

strâmtoraţi, ca şi cum am fi minoritari. Adică deşi suntem majoritari, noi

suntem percepuţi ca minoritari în România. Biserica în general şi

creştinismul. De ce spun lucrul acesta ? Pentru faptul că, vedeţi, nu

avem conştiinţa apartenenţei la biserică şi că avem de fapt datoria să

promovăm valorile bisericii. Noi avem o imagine poate abstractă despre

biserică. Noi reducem totdeauna biserica la patriarh, la mitropolit, la

episcop şi la preot.

Gh.A.N.: –Sau la locaş.

Pr.I.E.: –Sau la locaşul de cult. Ori biserica, dacă ar fi să dau o

definiţie, ca să o înţelegem aşa, biserica este de fapt comunitatea

tuturor celor care împărtăşesc aceeaşi credinţă, se împărtăşesc din

aceleaşi taine şi prin acestea intră în comuniune cu Dumnezeu.

Gh.A.N.: –Stare de spirit, de fapt.

Pr.I.E.: –Deci asta-i biserica. Ori comunismul n-a reuşit să

înţeleagă acea subtilitate a definiţiei bisericii şi a crezut că dacă dărâmă

biserica, locaşul de cult, poate să anuleze biserica. Dimpotrivă, a fost

mai puternică, mai vizibilă comunitatea.

Gh.A.N.: –Eu mai am multe lucruri despre care cred că sunt de

discutat, dar revin la înalt Preasfinţitul Anania, să vă rog să-mi spuneţi

dacă ceea ce cred eu la ora actuală este bine sau nu. Eu cred că

biserica ortodoxă la ora actuală ar trebui să se implice nu atât în viaţa

politică aşa cum se prezintă ea, ci în creşterea moralităţii vieţii politice

sub aspectul următor. Atunci când apar iniţiative legislative care umilesc

societatea, biserica să aibă atitudinea pe care a avut-o Anania la Cluj.

Ce exemple de erori legislative sunt ? Le suportaţi chiar şi dvs.

Pr.I.E.: –V-am spus că nu ne este indiferentă politica. Deşi n-o

facem.

Gh.A.N.: –Şi mă întreb atunci. De ce n-aţi făcut şi dvs. în

momentul apariţiei acelui decret care spuneaţi că vă umileşte ca

instituţie, o adunare publică în care să spuneţi mulţimii ceea ce vă

interesează ?

Pr.I.E.: –Vedeţi, aici întâi de toate, ÎPS Anania este cel care i s-a

luat o biserică. Şi atunci a fost direct implicat în…

Gh.A.N.: –A trebui întâi să vadă consecinţele legii ? Tot a sperat

că n-o să fie…

Pr.I.E.: –Pot să vă spun, ca unul care am fost 4 ani de zile în forul

suprem…

Gh.A.N.: –Nu mai sunteţi, de spuneţi mereu că aţi fost ?

376

Pr.I.E.: –Am fost pentru că acum sunt alegeri din nou, noi suntem

în perioadă electorală, ştiţi ? Şi atunci vreau să vă spun că în 4 ani de

zile s-au făcut multe intervenţii de către adunarea naţională bisericească

la toate forurile, inclusiv legislative, şi la Preşedinţie, şi la camerele din

Parlament. S-au făcut intervenţii în care erau rugaţi să nu ia astfel de

decizii. Şi dacă ar fi, spre exemplu, să spunem de ce este religia în școli

din clasa întâi până în clasa a treisprezecea, e pentru că noi, spre

exemplu, am strâns la un moment dat mii de semnături de la părinţi, de

la credincioşii noştri şi i-am întrebat:

vreţi ca religia să fie obiect de studiu

pentru credincioşi, pentru copiii dvs.?

Adică, în definitiv, Parlamentul trebuie

să înţeleagă că este al unei ţări şi că el

trebuie să apere interesele ţării şi că el

trebuie să se regăsească în dorinţele

celor care i-au ales. Noi trăim această dramă că, de la portarul de la

primărie şi până la primul om din primărie, nu întotodeauna reuşesc să

înţeleagă faptul că ei nu sunt acolo nişte stăpâni, ei nu sunt nişte

oameni care au nişte privilegii…

Gh.A.N.: –Sunt nişte slujbaşi.

Pr.I.E.: –Ci ei sunt de fapt împuterniciţi de noi, sau de mulţime ca

să poată să ia decizii mai chibzuite decât noi într-un anumit moment. Şi

atunci ideea e să înţeleagă că sunt în slujba comunităţii şi că au puterea

de la comunitate, şi nu au puterea lor înşişi.

Gh.A.N.: –Să facem un scenariu. Să admitem cazul că la

consiliul suprem acela naţional pe care îl aveţi se ia o hotărâre cu

implicaţii politice. Cum credeţi că vă puteţi implica ?

Pr.I.E.: –E foarte dificil acum să vă dau un răspuns înainte de a

şti ce se va hotărî acolo.

Gh.A.N.: –Să vă explic de ce vă pun întrebarea foarte tranşant.

Eu am asistat în iarna trecută când abia se terminaseră alegerile din

’96, când un preot, după costumaţie, după sutană, a fost oprit, unde-i

biserica de lângă cinematograful Balada, la trecerea de semafor, de

către un cunoscut ţărănist, şi în vârstă ţărănist, şi luat la întrebări: ce a

făcut el în parohia lui, că nu a avut rezultate. Ce rezultate am avut noi la

alegeri acolo, în parohia dumitale ? Şi n-a avut părintele respectiv

curajul să spună nici măcar „negri ţi-s ochii”, cum se zice în popor. A

tăcut şi a ascultat cu umilinţă reproşurile acelui bătrân politician ţărănist

377

de m-am crucit şi am zis că dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că

biserica a ajuns pe undeva un apendice al unui partid.

Pr.I.E.: –Nu, tocmai din asta biserica nu vrea să ajungă

apendicele nici unui partid, ci vrea să dea mărturie despre toate

partidele. Şi în clipa în care, vedeţi, a fost o cerinţă la un moment dat de

către fostul preşedinte Ion Iliescu, ca biserica să se organizeze ca

partid. Este o aberaţie.

Gh.A.N.: –A fost aşa ceva ?

Pr.I.E.: –Da, a spus. Pentru că în regimul trecut, deci înainte de

’47, biserica avea nişte locuri rezervate în Parlament. Şi atunci ea nu

intra în competiţie cu nimeni.

Gh.A.N.: –Corect.

Pr.I.E.: –Şi atunci, având nişte locuri în

Senat şi în Camera Deputaţilor, biserica avea

întotdeauna drepturile aparte.

Gh.A.N.: –Dar vă puteţi adresa şi așa cu

semnături…

Pr.I.E.: –Dar Doamne, cât nu ne-am

adresat…

Gh.A.N.: –…încât să aveţi nişte locuri

rezervate în Parlament fără probleme.

Pr.I.E.: –Da, dar în clipa în care…

Gh.A.N.: –Zece locuri din 400 nu reprezintă mare lucru.

Pr.I.E.: –În clipa în care ne-am adresat ni s-a răspuns: organizaţi-

vă ca partid. Eu am avut o experienţă, v-am spus, în ’89, n-am terminat

ideea. Ca unul care am înţeles să nu fac politică ci să răspund pentru

biserică şi cumva să mă implic pentru biserică, la un an după ce n-am

mai fost la consiliul Frontului şi la consiliul CPUN acela ce a fost, la un

an după aceea am mers cu Ajunul prin blocuri.

În capătul unui bloc am fost admonestat de cineva: Vai, părinte,

v-aţi dat cu ţărăniştii. Adică eu am fost perceput ca şi cum aş fi făcut

politică partidului ţărănist. La capătul celălalt al blocului, la 4 scări mai

departe, m-a dat cu comuniştii. Adică atât de uşor oamenii îşi formează

imaginea după înălţimea lor…

Gh.A.N.: –Acum 7-8 ani nici nu aveaţi posibilitatea să fiţi prezenţi

în viaţa politică şi socială a societăţii. Vedeţi, eu tocmai asta reproşez

bisericii: că nu e mai prezentă. Şi o reproşez nu din dorinţa de a

defăima…

378

Pr.I.E.: –Sau a umili biserica.

Gh.A.N.: –Nu, ci din dorinţa de a o vedea activă, de a o vedea vie

în centrul cetăţii. Pentru că trebuie să recunoaştem, biserica a avut un

rol covârşitor şi pe vremea lui Ştefan cel Mare şi înainte de Ştefan cel

Mare cu mult. Şi poate că Ştefan cel Mare n-ajungea să aibă un

voievodat dacă naţia română nu-şi păstra limba în jurul bisericii şi a

păstorilor. Turma era deja păstorită de biserică, sub formele care au fost

şi înainte de a veni Sf. Andrei şi alţi mari sfinţi ai neamului. Şi de aceea

astăzi mi se pare nedrept, ba chiar condamnabil pentru biserică s-o văd

că stă deoparte. Şi asta încerc eu acum, să vedem care este motivul.

Pr.I.E.: –Vedeţi, eu cred că dacă biserica ar fi făcut politică din

’90, probabil că ar fi fost prost percepută şi condamnată. Eu cred că nici

acum nu este momentul să facă politică, dar este momentul să dea

mărturie întâi de toate despre oamenii politici şi să sancţioneze…

Gh.A.N.: –Ce să înţelegeţi să dea mărturie ?

Pr.I.E.: –Adică să spună: cutare sau cutare, deşi este deputat,

deşi este senator, totuşi el nu reprezintă interesele comunităţii de aici.

Gh.A.N.: –După faptele lui, care le face ca om politic.

Pr.I.E.: –Bineînţeles, noi nu putem înainte să…

Gh.A.N.: –De exemplu eu acum mă duc şi mă prezint la alegeri.

Ce ştiţi dvs. să spuneţi dacă sunt sau nu împotriva poporului, sau a

societăţii civile. N-aveţi mijloace de informare.

Pr.I.E.: –Poate de aici încolo biserica, eu aşa am perceput apelul

înaltului Anania, biserica de aici încolo va reuşi să dirijeze cumva pe

creştini spre cei care sunt mai aproape de biserică…

Gh.A.N.: –Dar de unde ştiţi care sunt mai aproape de biserică ?

Pr.I.E.: –Dar noi credeţi că în biserică n-avem decât babe ?

Gh.A.N.: –Dar dvs. credeţi că dacă eu vin mereu pe la biserică la

dvs. şi fac mătănii şi fac danii sunt mai creştin decât acela care nu vine?

Pr.I.E.: –Oricum, este un semn pentru noi. Pentru cel care vine,

pentru cel care-l cunoşti la mărturisit, este cu totul altceva. Adică noi

avem şi alte posibilităţi de a găsi şi a sonda sufletul omului. Că dacă el

nu-i sincer acolo, când vine, şi vorbeşte cu tine şi cu Dumnezeu, dacă

nu-i sincer acolo, înseamnă că el n-are nicio valoare.

Gh.A.N.: –Jean Jacques Rousseau a făcut multe fapte bune.

Pr.I.E.: –Bine, el a fost…

Gh.A.N.: –Şi nu prea se ducea la biserică. Era chiar ateu.

Pr.I.E.: –În privinţa aceasta biserica dă iar mărturie.

379

Ea face distincţie clară între etică şi morală. Noi am fost o

societate şi mergem din nefericire spre o societate a eticii şi nu prea

reuşim să ne imprimăm în sufletele noastre moralitatea. Adică, etica

respectă nişte principii bătute în cuie acolo şi noi trebuie să ne uităm la

ele şi să nu cumva, dacă respectăm să nu ne contrazicem sau nu ne

ciocnim şi să nu ne supărăm unii pe alţii, şi morala care de fapt vrea să

respecte anumite norme, pentru că tot ceea ce respectă trebuie să

raporteze la Dumnezeu. Şi atunci e normal că noi trebuie să reaşezăm

nu pe principii etice societatea, ci pe principii morale.

Gh.A.N.: –Ce veţi face atunci când, după ce aţi recomandat pe

cetăţeanul X creştin, vedeţi că v-aţi înşelat asupra lui ? Nu veţi suporta

oprobiul ortodocşilor care v-au ascultat şi au dat votul ?

Pr.I.E.: –Ştiţi, e dificil ca să spunem ce vom face. Eu cred doar că

întotdeauna mai e cineva care e mai presus de noi şi va lua şi altfel de

măsuri şi alte sancţiuni.

Gh.A.N.: –Eu aş fi vrut să văd altfel implicarea şi chiar aş vrea să

meditaţi, nu să-mi daţi un răspuns, să meditaţi în sinea dvs. că ne

apropiem de sfârşitul emisiunii şi să vă gândiţi la următorul lucru: noi am

văzut această chemare a Înalt Preasfințitului Anania ca o revigorare a

activităţii monahice, a activităţii bisericeşti ortodoxe, în sensul contactării

maselor, chiar a celor care nu vin la noaptea de Înviere. De a vă vedea

pe dvs. dând exemple vii și personale politicienilor despre cum trebuie

să fie ei. Cea mai mare morală este când, aduceți-vă aminte când a zis

IIsus Cristos, cine se simte curat să ia primul bolovanul şi să lovească.

380

Ei, aici aţi văzut ce efect a avut ? Aşa ar trebui să ajungă în ochii mei,

încât eu să n-am curajul să păcătuiesc pentru că am în biserică un

exemplu viu.

Vă mulțumesc de participare.

381

CUPRINS

Interviu acordat Domnului Redactor Ştefan Mitroide la Televiziunea Română în 1995 .............................................................................. 7

Interviu realizat de Adriana Gavriliula Studioul de Televiziune Focșani (1995) ............................................................................... 12

Emisiunea Voci din tunelul tranzițieila Studioul de Televiziune Focșani. Anul 2004 - la Zilele Orașului Mărășești ......................... 25

Interviu electoral realizat laStudioul Televiziunii Focșani în 1996 ......... 36 Interviu acordat Studioului de Televiziune Focșani-2006 ...................... 44 Interviu din Revista „SUD” din Bolintin, 8 sept. 2009 ............................ 51 Interviu acordat ziaristului Ioan Popescu - 2001 ................................... 61 Starea culturii române. Interviu la RadioRomânia Cultural, emisiunea

Miracole și fapte-2010 .................................................................... 65 Interviu acordat Televiziunii Vrancea Media- Emisiunea Cultural

Media- 2014 ................................................................................... 81 Interviu acordat domnului Radu Comănescude la Radio România

Cultural pentru Emisiunea Miracole şi fapte–03.11.2013 .............. 88 Interviu laEmisiunea Confluențe ............................................................ 99 din 14. 06. 2014 – la T.V.Galați ............................................................. 99 INTERVIU acordat revistei Lectora Bibliotecii Județene „Duiliu

Zamfirescu” în 2011 ..................................................................... 118 Interviu solicitat de scritoarea Angela Baciu la 10 iulie 2010 .............. 123 Interviu cu actorul Sorin Francu la T.V. Diplomatic Focșani,

emisiunea Cadran Cultural-2005 ................................................. 229 Interviu cu Pavel Coruț la emisiuneaVoci din tunelul tranziţiei-2008 ... 244 Interviu Radio România Cultural (04.07.2013), emisiuneaMiracole

şi fapte .......................................................................................... 263 Interviu acordat scriitorului Culiță Ioan Ușurelu-2016 .......................... 274 Interviul scriitorului Marin Ifrim cu Gheorghe Andrei Neagu ................ 286 Interviu cu Radu Câmpeanu la emisinea Voci din tunelul tanziției,

la Studioul de televiziune Focșani-1998 ...................................... 293 Interviu cu Ioan Mircea Pașcu în emisiunea Voci din tunelul

tranziţiei la Studioul de televiziune Focșani-1999 ........................ 308 Interviu cu Adrian Năstase, la Studioul de Televiziune Focșani-1997 335 Interviu cu Pr. Ionel Ene la emisiuneaVoci din tunelul tranziţiei

la S.T.F. ........................................................................................ 355

382

Autorul mulțumește pentru apariția acestui volum:

- Domnului Doru Simiz Director General al S.C.Pandora din Focșani,

- Domnului Mircea Rond șeful Comunității Evreiești din Focșani și

- Domnului Gheorghe Stan, Director General al S.C. Micromet din

Focșani