GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

28
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI Facultatea de Geografie Departamentul de Învățământ la Distanță GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE NOTE DE CURS Lect. univ. dr. Laura TÎRLĂ București 2015

Transcript of GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Page 1: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI Facultatea de Geografie

Departamentul de Învățământ la Distanță

GEOGRAFIE REGIONALĂ

SISTEME MONTANE

NOTE DE CURS

Lect. univ. dr. Laura TÎRLĂ

București 2015

Page 2: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

2

Fotografii: Coperta I: Munții Taurus, Turcia (L. Tîrlă, 2010) Capitolul 1: Sierra Nevada, California (n.a.) Capitolul 2: Alpii Dolomitici, Italia (L. Tîrlă, 2007) Capitolul 3: Alpii Dolomitici - Pasul Giao, Italia (L. Tîrlă, 2007)

Page 3: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

3

CUPRINS

CAPITOLUL 1. Introducere – Sistemele montane globale / 5

1.1. Conceptul global / 5

1.2. Clasele de altitudine / 5

1.3. Extinderea spațială a principalelor sisteme montane / 7

1.4. Etajarea vegetației / 9

1.5. Condițiile sociale și economice / 9

CAPITOLUL 2. Condiții actuale și tendințe în sistemele montane / 11

2.1. Condițiile atmosferice / 11

2.2. Ecosistemele montane / 13

2.3. Bazinele hidrografice montane – unități sistemice / 16

2.4. Tipologia economiilor montane / 18

2.5. Conservarea naturii / 21

CAPITOLUL 3. Schimburi comerciale, sinergii și intervenții prin gestiune în

sistemele montane / 24

3.1. Interacțiuni ale sistemelor regionale montane și de câmpie / 23

3.2. Strategii de gestiune și intervenție / 24

3.3. Dezvoltarea durabilă / 25

3.4. Comunitățile montane vulnerabile / 26

Bibliografie / 27

Page 4: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

4

Această pagină a fost lăsată liberă intenționat

Page 5: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

5

Capitolul 1

Sistemele montane globale

1.1. Conceptul global O definiție clară și general valabilă pentru sistemele montane nu a fost

enunțată încă, din cauza dificultăților în stabilirea limitei inferioare și a diferențelor majore între etajele de altitudine, reflectate în distribuția asociațiilor biotice.

Totuși, pot fi redate într-un enunț comun o serie de aspecte particulare. Sistemele montane sunt grupe de culmi muntoase cu origine și alcătuire geologică asemănătoare, limita altitudinală inferioară fiind stabilită la 300 m, cu variații ample (Kapos et al., 2000; UNEP-WCMC, 2000). Calitatea sistemică presupune o interacțiune permanentă a elementelor componente (rocă, relief, ape, climat, ecosisteme, populație umană, etc.), funcționalitate și schimbări.

La scară planetară, sistemele montane pot fi continentale sau oceanice (dorsale sau arcuri insulare).

1.2. Clasele de altitudine

Kapos et al. (2000) au întrebuințat criteriile bazate pe altitudine și pante pentru a reprezenta grafic mediile montane ale Globului. Cu ajutorul seturilor de date topografice disponibile gratuit online – GTOPO30 (USGS/EROS Data Centre, 1996) au generat modelul digital al terenului și gridurile reprezentând altitudinea și panta reliefului muntos al lumii la rezoluție mică (30 arc-secunde ~ 1 km). Acestea au servit la delimitarea a 6 clase de altitudine a reliefului montan, la care se adaugă clasa bazinelor intramontane cu suprafața sub 25 km2:

Clasa 1: peste 4500 m Clasa 2: 3500 – 4500 m Clasa 3: 2500 – 3500 m Clasa 4: 1500 – 2500 m Clasa 5: 1000 – 1500 m Clasa 6: 300 – 1000 m (la peste 23°N și 19°S) Clasa 7: bazine și platouri interioare izolate (<25 km2)

Page 6: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

6

Rezultatele au arătat că aproape 34,6 milioane km2 (23,3%) din suprafața Terrei este reprezentată de munți, în condițiile în care limita inferioară altitudinală a fost stabilită la 1000 m la Ecuator , cu o descreștere progresivă până la 300 m la 67°N și 55°S (Körner & Ohsawa, 2005).

Figura 1. Clasele de altitudine în Munții Alpi

Page 7: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

7

Conform acestei abordări, au fost identificate trei etaje principale de altitudine:

1. Etajul montan – cuprins între limita inferioară a munților până la limita termică superioară a pădurilor (indiferent dacă pădurea este prezentă sau nu).

2. Etajul alpin – cel corespunzător vegetației arbustive și ierboase, care se extinde deasupra limitei superioară a pădurii și până la limita zăpezilor și ghețurilor perene. Termeni sinonimi corespunzători sunt ”etaj andin” și ”etaj afro-alpin”. Etajul alpin se extinde (în afara regiunilor subpolare) între 500 și 4000 m, cu o amplitudine de 800–1200 m.

3. Etajul nival – este etajul care se desfășoară deasupra limitei zăpezilor perene1 și care înregistrează contraste mari în distribuția și diversitatea speciilor de plante și animale între partea inferioară (cu o biodiversitate mai ridicată) și cea superioară (unde numărul speciilor se reduce apreciabil).

Figura 2. Etajarea peisajelor în Anzii Centrali

1.3. Extinderea spațială a principalelor sisteme montane Continentul cu cea mai mare extindere a sistemelor montane, atât în suprafață

cât și în altitudine, este Asia. Cuprinde toate masivele montane cu altitudini de peste 7000 m, iar toate vârfurile cu peste 8000 m se află în sistemul himalayan. Cele mai importante catene muntoase sunt: Himalaya, Hindukush, Karakorum și Tian Shan. Podișul Tibet (Qing Zang) este cel mai extins platou intramontan locuit, cu altitudini de peste 2500 m. În Asia Centrală se desfășoară Altaiul mongol, iar Orientul Apropiat este marcat de prezența unor sisteme montane tinere, de vârstă alpină, formate prin cutare și care traversează teritoriile Turciei, Iranului și Afganistanului. În Siberia Orientală, lanțurile muntoase ale Verhoianskului, Cerski, Kolâmei și Koriaci se desfășoară paralel, în sensul meridianelor și au altitudini cuprinse în general între 2000 și 3000 m.

1 Definită ca reprezentând linia care unește punctele cu cea mai joasă altitudine unde zăpada se

menține tot anul, chiar dacă prezintă deisontinuități.

Page 8: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

8

În America de Sud, dominant este sistemul andin, cu desfășurare continuă de la istmul panamez până în Țara Focului. În America Centrală, peisajul montan este dominant, formând cordilierele Talamanca, Guanacaste, Montesillos, etc. Sistemul cordilier nord-american este cel mai extins din America și formează peisaje caracteristice, în contrast cu Regiunea estică a Appalachilor.

Sistemele montane europene se grupează în trei categorii: caledonice (aparținând Paleoeuropei), hercinice (mezoeuropene) și alpine (neoeuropene), corespunzătoare celor trei mari intervale orogenetice. Munții caledonici aparțin Europei de Nord-Vest: Alpii Scandinaviei și sistemele muntoase britanice. Munții hercinici, cu altitudini medii și reduse, puternic antropizați, adeseori sunt nivelați de eroziune și aduși la nivelul unor platouri joase extinse. Se regăsesc în Franța (Masivul Central Francez, Masivul Armorican, Podișurile Lorenei și Alsaciei), Germania (Masivul Șistos Rhenan, Jura Suabă, Jura Franconiană, M. Pădurea Turingiei), Polonia (Podișurile Lublin și Malopolska), Ucraina (Munții Crimeei) și sub formă de masive izolate în România (Munții Măcin) și Bulgaria (Rila, Pirin). Sistemele alpine europene sunt cele mai extinse și care prezintă cele mai caracteristice peisaje montane: Alpii central-europeni, Pirineii, Carpații, Apeninii, Alpii Dinarici, Munții Pindului, Munții Balcani.

În Africa există trei categorii principale de munți: sistemele orogenetice ale Atlasului și regiunii Kaap, formate prin cutare; munții vulcanici din Africa Estică Înaltă, Camerun și masivele vechi sahariene (Ahaggar, Tibesti); munții joși integrați platourilor marginale, aparținând structurilor rigide de scut și platformă (Pragul Guineei Inferioare, Pragul Guineei Superioare, Munții Scorpiei sau Drakensberg, etc.).

Figura 3. Aspect din Podișul Tibet (Sursa: www.klima.tu-berlin.de)

Page 9: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

9

1.4. Etajarea vegetației Desfășurarea reliefului în altitudine impune etajarea specifică a climatului,

vegetației și solurilor. Totuși, vegetația de la partea inferioară a versanților poate fi similară celei din zonele joase adiacente. Pe măsură ce altitudinea crește, temperatura scade până la punctul în care nu mai poate susține dezvoltarea ecosistemelor arborescente. În general, umiditatea atmosferică crește odată cu altitudinea, permițând etajelor forestiere să acceadă pe pantele munților înalți în regiunile care, în mod obișnuit, climatul este arid sau semiarid. Însă acest lucru nu este întotdeauna valabil. În regiunile temperate, precipitațiile cresc odată cu altitudinea; dar la tropice adesea scade dincolo de un maximum montan, determinând formarea deșerturilor de altitudine, la peste 4000 m – precum Altiplano din Anzi și vârful semiarid al masivului Kilimandjaro (Körner & Ohsawa, 2005).

Climatul rece din partea superioară a munților impune restricții privind extinderea etajelor de vegetație. De aceea, ecosistemele situate la partea superioară a masivelor montane sunt cele mai susceptibile la dispariție/extincție, ca rezultat al schimbărilor climatice (încălzire). Biodiversitatea (diversitatea speciilor) descrește odată cu creșterea în altitudine, în conformitate cu suprafața de teritoriu disponibilă. În același timp, crește numărul endemitelor, parțial datorită izolării topografice, dar și modificărilor genetice rapide datorate pierderii legăturilor (dispariția coridoarelor ecologice) cu zonele adiacente în timp geologic.

Diversitatea speciilor de arbori în cadrul habitatelor descrește pe măsură ce altitudinea crește. În Anzii tropicali, gradientul descreșterii este de circa 9 specii/100 m (Gentry, 1988). Pădurile tropicale montane au o biodiversitate de 10 ori mai mare decât cele temperate. Unele grupuri de organisme (amfibiile sau briofitele) pot atinge în etajele montane cea mai ridicată diversitate taxonomică. Se pot distinge două categorii de endemite cu largă răspândire în etajele montane: paleoendemitele (rezultate în urma supraviețuirii unor reprezentanți ai vechilor taxoni în cadrul refugiilor izolate de altitudine – de exemplu relictele terțiare ale angiospermelor primitive) și neoendemitele (formate în urma proceselor de speciație mult mai recente, datorate apariției unor habitate noi cauzate de vulcanism sau alte perturbări majore).

1.5. Condițiile sociale și economice O prezentare sintetică a situației gradului de populare în regiunile montane la

nivel mondial evidențiază următoarele aspecte:

20% din populația mondială (circa 1,2 mld. locuitori) trăiește în regiunile montane.

Majoritatea trăiesc în munții de altitudine joasă, din care circa ½ sunt concentrați în regiunea Asia Pacifică.

Din 8% din populație care locuiește la altitudini de peste 2500 m, aproape toată (circa 90 milioane) trăiește în sărăcie și este considerată foarte vulnerabilă la fenomenul de insecuritate a hranei. Prin modul în care influențează procesele morfodinamice și ecosistemice din bazinele torențiale

Page 10: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

10

superioare, ele au un impact semnificativ asupra populațiilor din regiunile joase.

Temperaturile joase devin improprii traiului pentru locuitorii de la altitudini mai mari de 2000 m în regiunile temperate și la peste 3500 m în cele tropicale (cu unele excepții la altitudini de peste 4200 m), iar la peste 4500 m rar se mai pot desfășura activități umane permanente. La altitudini situate deasupra limitei superioare a pădurii sunt necesare tehnici și eforturi speciale pentru practicarea agriculturii și sprijinirea producției agricole.

Există numeroase exemple în istorie privind dezvoltarea economiilor montane pe baza serviciilor ecosistemice ale munților (la populațiile berbere, tibetane, mongole, papuașe, incașe, aztece, la triburile afgane și caucaziene, etc.). Multe dintre aceste culturi au supraviețuit sau chiar au înflorit în unele cazuri. Totuși, economiile din regiunile joase au fost și sunt dominante, datorită caracterului intensiv și sedentar al agriculturii, al prelucrării produselor la scară largă, metodelor și mijloacelor de transport și comercializare mai accesibile, urbanizării și unei educații asociate mai bune, precum și atingerii unui nivel comun al limbajului și culturii de către popoarele respective.

În majoritatea statelor, regiunile montane sunt considerate înapoiate din punct de vedere economic și inferioare din perspectiva nivelului cultural. În țările industrializate, ele au fost transformate economic cu rapiditate prin îmbunătățirea căilor și mijloacelor de acces și prin proliferarea activităților recreative. Adesea, în țările africane, extracția resurselor naturale nu aduce beneficii economice comunităților locale, ea fiind mai degrabă destinată susținerii economiilor din regiunile joase și contribuind în consecință și mai mult la marginalizarea locuitorilor munților.

Page 11: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

11

CAPITOLUL 2

Condiţii actuale şi tendinţe în sistemele montane

2.1. Condiţiile atmosferice

Munţii atrag umiditatea atmosferică în urma procesului de ascendenţă a maselor de aer la întâlnirea obstacolului orografic. Constituie castele de apă, având proprietatea de a stoca apa în gheţari, permafrost, cuvertura de zăpadă, sol şi subteran. Relieful, prin altitudine, imprimă o distribuție graduală a parametrilor climatici, generând gradientul termic, baric și pluviometric (scăderea presiunii și temperaturii, creșterea cantității de precipitații). Gradientul termic are o valoare medie de 0,6°C/100 m. Acest lucru înseamnă că temperatura scade progresiv, pe măsură ce altitudinea crește, cu circa 0,6°C la fiecare 100 m. Se înregistrează variații destul de mari ale acestui gradient, în funcție de circulația maselor de aer, influențele climatice, etc. Gradientul baric (implicit cantitatea de oxigen și CO2) este de 10%/1000 m.

S-au emis prognoze contradictorii în privinţa ratei încălzirii troposferei. Modelele reprezentând circulaţia generală a atmosferei arată o încălzire a troposferei în emisfera nordică, la latitudini ridicate şi în troposfera medie – înaltă la tropice şi între 30°-40°N. Numeroase lanţuri muntoase tropicale şi subtropicale ating sau depăşesc nivelul inferior al troposferei afectate de procesul de încălzire, consecinţa imediată fiind retragerea gheţarilor montani. Totuşi, informaţiile actuale provin de la un număr relativ insuficient de staţii meteorologice montane situate la altitudini mari. De exemplu, un profil în lungul Cordilierilor americani arată lipsa acestor staţii la altitudini suficient de ridicate pentru a oferi informaţii privind o potenţială încălzire a troposferei medii în zonele tropicală şi subtropicală (Körner & Ohsawa, 2005).

Consecinţele schimbărilor climatice. Condiţiile de mediu se modifică rapid odată cu creşterea în altitudine, din cauza creşterii bruşte a gradienţilor termici şi pluviometrici. Ca urmare, schimbările în cadrul etajelor biogeografice survin cu rapiditate şi pe distanţe scurte, iar modificări climatice relativ mici pot avea consecinţe dramatice asupra habitatelor/ecosistemelor (Theurillat & Guisan, 2001). Întrucât efectele topografice au o influenţă mai mare decât cele altimetrice în sine asupra ecosistemelor situate deasupra limitei superioare a pădurii, biocenozele formează adeseori noi mozaicuri.

Schimbările climatice pot determina creşterea sau scăderea cantităţilor de precipitaţii, în funcţie de regiune. O scădere a umidităţii în regiuni montane deja aride

Page 12: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

12

(precum etajul cu Erica din Kilimanjaro) va creşte riscul declanşării incendiilor. Regiunile joase vor primi mai puţină apă, iar consecinţele vor fi dezastruoase pentru câmpiile marginale semiaride. Anomaliile regionale, precum El Niño, pot expune riscului averselor alte regiuni tropicale sau subtropicale, urmate de inundaţii şi curgeri de noroi, cum s-a întâmplat recent în Peru, Ecuador şi Columbia. În numeroase situaţii, munţii sunt principala sursă de apă potabilă pentru aceste regiuni.

Reducerea volumului gheţarilor montani va avea un impact puternic asupra râurilor din regiunile cu două sezoane – în sezonul secetos, când aceste râuri se alimentează din apa gheţarilor (Haeberli & Beniston, 1998), ceea ce va afecta proviziile de apă pentru consum, hidroenergie şi irigaţii.

Ghețarii din Alpi – Pasterze. Este unul dintre cei mai vizitați ghețari alpini actuali și totodată unul dintre cei cu dinamica cea mai accentuată. În ultimul secol , încălzirea climatului din Munții Alpi cu circa 1,6°C a determinat pierderea a mai mult de jumătate din volumul său și a peste 2 km din lungime. În prezent, retragerea anuală este de circa 10m, iar menținerea acestui ritm va duce la dispariția ghețarului în circa 80 de ani. Acest fenomen s-a petrecut de nenumărate ori în decursul ultimilor 12000 de ani, de la sfârșitul ultimei faze glaciare alpine (Hutter, 2007).

Figura 5. Ghețarul Pasterze din Masivul Grossglockner - Grupul Hohe Tauern, Alpii Centrali ai Austriei (schița după Hutter, 2007; foto: L. Tîrlă, 2010)

Page 13: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

13

2.2. Ecosistemele montane Pădurile oferă zilnic beneficii vitale pentru susținerea vieții pe Terra și a calității

vieții sociale în mod special. În prezent, circa 410 milioane de oameni depin de păduri în mod direct pentru supraviețuire în regim de subzistență și venituri, iar 1,6 miliarde depind parțial de bunurile economice și serviciile ecosistemice forestiere pentru îmbunătățirea calității vieții. În sens mult mai general, întreaga omenire depinde de existența pădurii ca agent de sechestrare a carbonului atmosferic (UNEP, 2011).

Pădurile joacă un rol crucial în susținerea unei economii globale verzi, durabile, care la rândul ei să ofere oportunități pentru soluții inovative privind managementul pădurii.

2.2.1. Utilizarea terenurilor şi consecinţele asupra învelișului vegetal La nivel global, regiunile montane sunt supuse unor diverse forme de utilizare a

terenurilor, care se reflectă asupra distribuției și compoziției vegetației. Astfel, 13,3% din suprafețe sunt cultivate, iar 0,05% sunt integrate spațiilor urbane (artificiale), un procent neglijabil la scară globală.

Circa jumătate din suprafața sistemelor montane este supusă intervențiilor antropice prin modul variat de utilizare a terenurilor. Se presupune că regiunile naturale fără vegetație și suprafețele acvatice sau mlăștinoase, care împreună totalizează 14%, nu sunt afectate antropic. Pădurile includ arealele neafectate, plantațiile forestiere, rariștile și asociațiile mixte sau arbustive, în majoritate afectate prin intervenții silvice sau pășunat.

Jumătate din pădurile temperate și boreale și 2/3 din pădurile tropicale montane se află integrate unei forme sau alta de management, care poate varia de la tăierea selectivă și cultivarea plantelor (shifting cultivation) la platațiile forestiere.

2.2.2. Pădurile montane Pădurile montane acoperă 26,5% sau 9,5 milioane km2 din suprafața forestieră

mondială (luând în considerare pragul altitudinal inferior de 300 m pentru zona caldă). La tropice, limita superioară a pădurii atinge circa 4000 m altitudine. Descrește progresiv către latitudinile medii, atingând nivelul oceanului planetar în regiunile subpolare (silvotundra). Limitele sunt condiționate termic atât latitudinal, cât și altitudinal.

În emisfera sudică, potențialul de creștere și supraviețuire al unor specii forestiere este inferior celui al pădurilor din emisfera nordică. De exemplu, unele specii nordice introduse în America de Sud pot crește deasupra limitei superioare al unor specii indigene, precum al celor din genul Nothofagus – fagul austral (Wardle, 1971). Întrucât există restricții privind extinderea uscatului în emisfera sudică, aici nu s-au dezvoltat ecosisteme forestiere boreale formate din foioase și conifere, iar limita sudică a pădurilor este dată de cea a pădurilor temperate semperviriscente (Körner & Ohsawa, 2005).

Page 14: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

14

Pădurile naturale. Pădurile primare, naturale, nesupuse vreunei forme de management, devin din ce în ce mai rare. Constituie areale fragmentate, izolate, care susțin o biodiversitate bogată, floră și faună rare, originale, adesea cu relicte. Conform estimărilor, circa 10% din pădurile montane globale se află sub protecţie într-o formă sau alta (Blyth et al., 2002). Recent s-au înfiinţat reţele de arii protejate care au drept ţintă construirea sistemelor de coridoare ecologice (de exemplu în Bhutan). Aceste păduri sunt esențiale pentru protecţia versanţilor împotriva eroziunii și a proceselor de denudare, sursă de materie primă pentru refacerea ecosistemelor degradate, fragmentate.

Pădurile seminaturale. Intervențiile antropice în peisaj au transformat radical pădurile primare, naturale, rezultând în cea mai mare parte păduri seminaturale. Tăierile pentru obținerea de materie lemnoasă au favorizat succesiunea ecologică secundară și invazia speciilor arbustive. Speciile-pionier periclitează adesea existența relictelor terțiare, valoroase, care uneori nu pot supraviețui concurenței. Una dintre acestea este Tetracentron sinense, localizată în Himalaya la 500-2900 m altitudine (Ohsawa, 1987; Tang & Ohsawa, 2002). Pe de altă parte, ele contribuie la stabilizarea versanților și la refacerea mai rapidă a ecosistemelor forestiere, la regenerarea pădurii în ansamblu. Speciile invazive ierboase cu valoare economică scăzută apar în urma suprapășunatului, care duce la eliminarea aproape în totalitate a speciilor productive.

Plantaţiile forestiere sunt prezente mai ales în ţările din zonele temperate (75%), restul de 25% fiind localizate în zonele tropicale. În pădurile tropicale și subtropicale umede, speciile forestiere cu lemn dur și creștere lentă sunt înlocuite progresiv de specii cu lemnul ușor, care se regenerează mult mai repede și absorb o cantitate de apă mai mare – în Africa de Sud, Noua Zeelandă și în unele regiuni ale Anzilor (Hofstede et al., 2002; Morris, 1997).

Conștientizarea recentă a importanței serviciilor ecosistemice ale pădurii a determinat o schimbare a valorificării lor prin sistemele de management. De la simpla producție, exploatare și valorificare economică a materialului lemnos s-a trecut treptat la aspectele legate de biodiversitate, estetică, recreere și valoare spirituală. În unele situații, această atitudine ar putea conduce la refacerea habitatelor naturale în oarecare măsură.

Tendințe în pădurile montane. Schimbările radicale cauzate de suprapășunat, incendii, atacuri patogene și transformarea directă a pădurii prin utilizarea terenurilor (plantații, agricultură) se desfășoară permanent. Alături de acestea, marile proiecte hidroenergetice, extinderea infrastructurii rutiere și turistice și urbanizarea contribuie la pierderea suprafețelor cu păduri.

Analiza modificării suprafeţelor forestiere naturale în perioada 1990-2000 (FAO, 2001) arată:

- scăderea cu 6,8% în zonele tropicale; - creşterea cu 1,2% în regiunile temperate, mai ales în țările montane

europene. 2.2.3. Sisteme agricole montane Conform estimărilor FAO, 78% din suprafața regiunilor montane este improprie

practicării unei agriculturi eficiente. Păstoritul și activitățile agro-forestiere sunt principalele forme de utilizare a terenurilor în aproape toate regiunile montane ale lumii. Se întâlnește o paletă largă de culturi de plante și adesea varietăți multiple ale aceluiași tip de cultură. Creșterea animalelor pentru subzistență, exploatarea și

Page 15: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

15

prelucrarea lemnului, vânătoarea, pescuitul și culesul completează producția de hrană. Activitățile nonagricole includ migrația sezonieră a bărbaților către alte regiuni și practicarea unor activități turistice precum ghidajul montan și lucrările de conservare a naturii.

În țările aflate în tranziție și în curs de dezvoltare, 7% din suprafața totală a regiunilor muntoase este formată din terenuri arabile, câte 25% pentru păduri și pășuni, restul constituind terenuri neproductive 33% și arii protejate 10% (Huddleston et al., 2003).

Agricultura de subzistență este principala formă de practicare a acestei activități, în general determinată de posibilitățile economice reduse ale populației, de infrastructura deficitară și de slabele legături cu marile piețe de desfacere a produselor agricole. Se practică mai multe tipuri:

Agricultura itinerantă (shifting agriculture);

Agricultura itinerantă cu incinerarea suprafețelor (slash-and-burn);

Păstoritul de subzistență;

Creșterea intensivă a animalelor. Topografia montană a impus efectuarea anumitor lucrări pentru a permite

cultivarea plantelor, în special modificarea pantei versanților prin crearea teraselor agricole. Sunt cunoscute îndeosebi sistemele de terase foarte extinse din Asia, dar și agricultura modernă din Alpi.

Figura 6. Terase pomicole (măslini) și viticole în Europa mediteraneană, Italia: a. Alpii Maritimi; b. Alpii Dolomitici (Foto: L. Tîrlă, 2007)

În Munții Anzi, cultura plantelor s-a realizat cu ajutorul sistemelor de terase încă

din perioada precolumbiană, în vremea apogeului Imperiului Inca. Erau cunoscute sub numele de andene – terasele agricole incașe, foarte elaborate și denotând stadiul avansat pe care îl atinseseră în practicarea agriculturii montane de mare altitudine, la peste 4000 m. Construiseră sisteme de apeducte pentru irigarea teraselor, iar uneltele agricole străvechi se mai întrebuințează și astăzi. Una dintre cerealele cele mai apreciate și valoroase prin proprietățile sale era și este în prezent quinoa (grâul incașilor), singura plantă de acest tip care se poate dezvolta la altitudini atât de mari.

În Munții Atlas din nordul Africii agricultura se practică sub forme diferite de cele europene sau andine. Este caracteristică agricultura de joasă altitudine (în oaze, ueduri, câmpii litorale și piemonturi marginale), în timp ce versanții munților sunt arizi și neutilizați agricol. Lipsesc culturile terasate, iar creșterea animalelor ocupă un loc secundar.

Page 16: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

16

Figura 7. Andenele incașe și agricultura în oazele montane din Atlas

Sistemul peren de altitudine (1% terenuri agricole, 8% populație rurală în Africa

Subsahariană). Acest sistem agricol este prezent mai ales în țări precum Burundi, Etiopia, Rwanda și Uganda, în care există cea mai mare densitate a populației rurale de pe întregul continent african (>1 loc./hectar de teren agricol). Exploatarea terenurilor este intensivă, iar gospodăriile sunt foarte mici (sub 1 ha/gospodărie, peste 50% din gospodării mai mici de 0,5 ha). Sistemul agricol este bazat pe culturi perene precum bananieri, enset (bananierul fals etiopian), iar culturi complementare sunt cele de cafea, manioca, batate, fasole și cereale. Vitele se cresc pentru lapte, transport, rezerve și securitate socială.

Principalele constrângeri sunt reprezentate de diminuarea suprafeţelor agricole și scăderea fertilităţii solurilor, care duc la creşterea sărăciei şi a foametei.

2.3. Bazinele hidrografice montane – unităţi sistemice Interrelaţiile dintre vegetaţie, sol şi apă sunt cel mai clar exprimate prin

funcţionarea unităţii hidrologice – bazinul hidrografic. Bazinele hidrografice integrează condiţii şi procese desfăşurate pe suprafeţe mari, determinând funcţionalitatea ecosistemelor şi alimentarea cu apă a râurilor, care la rândul lor devin furnizori de apă dulce pentru vieţuitoarele acvatice, pentru agricultură, hidroenergie, uz industrial şi domestic pentru populaţia globală. Peste 3 miliarde de oameni depind direct sau indirect de apa provenită din regiunile montane.

Principalul serviciu ecosistemic al bazinelor hidrografice montane îl constituie aprovizionarea cu apă a comunităților umane și a ecosistemelor terestre. De aici derivă obligativitatea adoptării și implementării unor măsuri care să asigure:

Protecţia ecosistemelor montane furnizoare de apă dulce; Gestionarea adecvată a riscurilor care ameninţă această resursă.

Page 17: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

17

Regiunile montane produc de circa două ori mai multă apă decât estimările făcute conform suprafețelor de colectare (Viviroli et al., 2003). Procentul crește de la 20-50% din cantitatea totală de apă în regiunile cu climat umed la 50-90% în bazinele montane din regiunile aride și semiaride. Valorile extreme depășesc 95% în cazul fluviilor Nil, Colorado, Orange și al râurilor Sâr Daria, Amu Daria și Rio Negro (Viviroli & Weingartner, 2004).

Legăturile între sectoarele inferioare (de câmpie) și cele superioare (montane) ale bazinelor hidrografice sunt extrem de strânse. Cu cât climatul regiunilor de câmpie aferente unor astfel de bazine hidrografice este mai arid, cu atât legătura cu sectorul montan, furnizor de apă, este mai importantă (Viviroli et al., 2003).

Mai există Lacul Aral? De la marea asiatică la marele deșert Supraexploatarea resurselor de apă montane duce la deşertificare, una dintre

principalele probleme globale cu care se confruntă în prezent omenirea și mediul terestru. Deșertificarea atacă în primul rând teritoriile vulnerabile. Cel mai elocvent exemplu îl constituie în prezent, la scară globală, dispariţia Lacului Aral din Asia Centrală, în deşerturile interioare ale Uzbekistanului şi Kazahstanului.

Lacul şi-a diminuat suprafaţa şi volumul de apă într-un ritm alert, fenomen vizibil din anii ’60. Cele două artere hidrografice responsabile cu alimentarea lacului sunt râurile Amu Daria și Sâr Daria. Amu Daria (2400 km) este alimentat de apele provenite din gheţarii montani din Podișul Pamir şi Munții Tian Shan. Sâr Daria (2212 km) izvorăşte din Tian Shan. Ambele râuri traversează stepa turanică, o regiune semiaridă care nu beneficiază de cantități suficiente de precipitații raportat la pierderile prin evapotranspirație, în medie circa 300 mm/an.

După 1950, apele au fost captate şi utilizate pentru irigarea plantaţiilor de bumbac din Asia Centrală. Consecințele pe termen mediu și lung au fost și sunt încă dramatice. Cu ajutorul imaginilor satelitare am reconstituit tabloul dispariţiei unuia dintre cele mai perisabile ecosisteme de pe glob (Fig. 8).

Figura 8. Restrângerea dramatică a suprafeței Lacului Aral în perioada 1960-2000 (NASA Earth Observatory)

Lacul Aral, 27/08/2009

Sursa: NASA Earth Observatory

Furtună de praf, martie 2010

Aral (Aral’sk)

Aralul de Nord (separat în 1986)

Page 18: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

18

2.4. Tipologia economiilor montane În regiunile montane, conflictele generate de gestionarea resurselor și

serviciilor ecosistemice constituie o problemă permanentă între societățile care se ocupă cu administrarea pădurii, inginerii minieri, factorii decizionali și susținătorii unui mediu nepoluat. Impactul antropic determină adesea distrugerea permanentă sau cel puțin pe termen lung a biodiversității și potențialului natural productiv.

Separarea valorilor economice și a valorilor serviciilor ecosistemice pot servi la stabilirea deciziilor privind managementul resurselor. Se disting astfel patru mari categorii de economii montane (Körner & Ohsawa, 2005):

Exporturi scăzute şi valoare in situ scăzută (subzistență). Câteva exemple pot oferi o imagine sugestivă a peisajelor care se înscriu în acești parametri: regiunea înaltă a Etiopiei, Podișul Tibet și regiunea Altiplano din Anzi sunt tipice în acest sens. Fermierii care practică agricultura de subzistență nu au acces la piețele de desfacere, iar solurile sărace în nutrienți, lipsa unei cantități suficiente de apă și a altor resurse necesare sunt elemente caracteristice. Restaurarea ecosistemelor este neglijată, iar populația din regiunile joase complementare nu poate absorbi în întregime forța de muncă provenită din acest spațiu montan. Uneori, valoarea in situ poate crește, devenind ridicată, dacă se asigură accesul la piețele de desfacere pentru resursele naturale, care sunt astfel valorificate economic. Acest fenomen poate fi încurajat de îmbunătățirea infrastructurii și a serviciilor de transport.

Figura 9. Export scăzut și valoare in situ redusă: Regiunea montană a Etiopiei. Se observă efectele despăduririi iraționale, manifestate prin intensificarea eroziunii și

spălarea solurilor

Page 19: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

19

Exporturi scăzute şi valoare in situ ridicată (conservare). Unele dintre cele mai spectaculoase ansambluri muntoase ale lumii au beneficiat de o strategie eficientă de management pentru conservarea resurselor și a valorii peisagistice. Astfel de regiuni sunt de obicei declarate arii protejate (parcuri naționale), în vederea unei conservări durabile – P.N. Munții Cascadelor, P.N. Denali, P.N. Makalu Barun (Nepal), etc. Aici, necesitatea protejării biodiversității și a bazinelor hidrografice superioare, precum și valoarea recreativă, constituie elemente clare ale sistemului de management.

Valoarea de export scăzută constă în imposibilitatea accesului resurselor naturale la piețele economice, dar în același timp cadrul legal face prohibitivă orice încercare de a extrage astfel de resurse din mediul lor. În același timp, blocarea resurselor determină creșterea valorii in situ și a celei peisagistice. Pentru aceste regiuni, turismul este principala activitate economică. Anumite studii au arătat că protecția lor asigură o valoare economică mai mare decât exploatarea resurselor. Acțiunile conservaționiste și turismul sunt compatibile și generatoare de venituri pentru bugetul național și local. De exemplu, în Rwanda și Bhutan au fost stabilite taxe mari pentru diferite activități turistice, ceea ce a asigurat fonduri substanțiale pentru conservarea biodiversității și dezvoltarea durabilă. În Alpi, există totuși strategii de gestiune care vizează compatibilitatea acțiunilor conservaționiste cu activitățile economice tradiționale (activitățile agro-forestiere sau păstoritul). În acest caz este necesară asigurarea unor legături puternice și permanente cu piețele de desfacere.

Figura 10. Trecătoarea Cascadelor din Parcul Național North Cascades, SUA (Foto: D. Hershman, 2007)

Page 20: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

20

Exporturi mari şi valoare in situ scăzută (valorificarea economică a resurselor). Regiunile cu biodiversitate scăzută, care nu beneficiază de peisaje deosebit de spectaculoase și unde potențialul extractiv este ridicat (de exemplu, resurse de subsol, hidroenergie sau material lemnos), exportul resurselor este adecvat. Astfel de regiuni sunt Anzii Peruvieni sau Marele Bazin din SUA (Nevada, Utah, etc.). Efectele nocive asupra mediului pot fi diminuate prin strategii eficiente de management durabil, captarea și blocarea prin stocare a poluanților, etc. Totuși, comunitățile locale, tradiționale, nu beneficiază întotdeauna echitabil de venituri compensatorii (pentru projudiciile aduse mediului lor ambiant) sau salarii pentru munca prestată.

Figura 11. Mine de cupru în SUA (Foto: Robinson, 2007)

Exporturi mari şi valoare in situ ridicată (conflicte de mediu acute). Regiunile în care potențialul extractiv și beneficiile ecosistemice sunt ridicate în egală măsură sau aproximativ, precum în pădurile montane seculare, exemplele de conflicte sunt clasice. Factorii decizionali (corporațiile, guvernul și societatea civilă) și proprietarii sau environmentaliștii poartă adesea negocieri intense și nu întotdeauna finalizate, în scopul de a satisface necesitățile economice și ecosistemice ale acestora din urmă.

Figura 12. Cariera de calcar de la Bistrița (Jud. Vâlcea), la limita Parcului Național Buila-Vânturarița (Foto: L. Tîrlă, 2011)

Page 21: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

21

2.5. Conservarea naturii Un procent de 32% din totalul ariilor protejate se află în cadrul regiunilor

montane, constituind habitate ale unor specii rare, relicte sau periclitate (Blyth et al., 2002). Numeroase specii care trăiesc în astfel de spații – tigrii, panda, condorii, tapirii, etc. – se află în pericol din cauza fragmentării habitatelor. Lanțurile muntoase care formează habitate continui oferă coridoare de adăpost (ecologice) pentru speciile forestiere de altitudine, evitând regiunile joase suprapopulate (Körner & Ohsawa, 2005).

Sisteme de coridoare ecologice. Coridoarele ecologice care asigură legăturile între habitatele izolate sunt extrem de importante, esențiale pentru supraviețuirea speciilor migratoare, care necesită condiții speciale privind hrănirea și regimul de vânătoare. Prin conectarea rezervațiilor naturale izolate, astfel de coridoare constituie instrumente eficiente pentru compensarea fragmentării naturale sau antropice a habitatelor. În Bhutan există 9 arii protejate care dețin 26% din suprafața totală a țării (toate fiind situate în munți) și conectate integral prin coridoare ecologice, care acoperă alte 9% din teritoriu. În aceste spații, orice formă de utilizare economică a terenului este incompatibilă cu obiectivele conservării (Dorji, 2000; Körner & Ohsawa, 2005).

Tabelul 1. Categoriile IUCN de arii protejate (Cunningham & Saigo, 1995)

Categoria Gradul de intervenţie

antropică

1. Rezervaţii ecologice şi areale strict protejate redus sau nul

2. Parcuri naţionale scăzut

3. Monumente ale naturii şi situri arheologice scăzut - mediu

4. Areale de management al habitatului şi vieţii sălbatice

mediu

5. Peisaje culturale, areale de recreere mediu - ridicat

Figura 13. Parcurile naționale transfrontaliere din Patrulaterul Boemiei (Stumbea, 2007)

Page 22: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

22

Figura 14. Ariile protejate naționale și coridoarele ecologice din Bhutan (Sursa: Bhutan Trust Fund for Environmental Conservation

2, 2013)

Figura 15. Parcurile naționale din Munții Alpi (Stumbea, 2007)

2 http://www.bhutantrustfund.bt/parks-of-bhutan

Page 23: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

23

Capitolul 3

Schimburi comerciale, sinergii și intervenții prin gestionare în sistemele montane

3.1. Interacțiuni ale sistemelor regionale montane și de câmpie Problemele cu care se confruntă comunitățile umane din regiunile montane au

fost în general neglijate în decursul istoriei sub aspectul gestiunii lor și reducerii impactului distructiv. Conferința ONU despre Mediu din anul 1972 a adus în atenția mondială efectele negative ale unor activități antropice și ale proceselor geomorfologice și hidrologice derivate din regiunile montane – despăduriri, instabilitatea din ce în ce mai mare a versanților, cutremure, alunecări de teren, inundații, eroziunea în suprafață și adâncime, etc. Accentul s-a pus mai ales pe impactul negativ al acestora asupra regiunilor joase, de câmpie, mult mai populate și prin urmare susceptibile la un risc mai ridicat de distrugere.

Acest punct de vedere ridică o altă problemă și anume cea a rolului funcțional și de intercondiționare al elementelor componente ale mediului din cadrul bazinelor hidrografice. Dirijarea fluxurilor de materie și energie presupune implicarea tuturor acestor componente, care devin astfel factori de control. Totodată, orice schimbare este înregistrată mai mult sau mai puțin diferențiat.

Aceste considerente au determinat gruparea legăturilor funcționale dintre regiunile montane și cele de câmpie complementare în două categorii:

a) Procesele fizice naturale, a căror forță coordonatoare este gravitația; b) Exploatarea resurselor montane pentru satisfacerea nevoilor populației care

locuiește în regiunile joase (Körner & Ohsawa, 2005). Adesea există cereri competitive și chiar contradictorii privind resursele

naturale montane, generând situații conflictuale. Extracția excesivă a resurselor determină reducerea extinderii și valorii serviciilor de mediu pe care ecosistemele au posibilitatea de a le oferi. Invers, protejarea serviciilor ecosistemice poate reduce veniturile anumitor grupuri particulare de interese. Valoarea relativă a resurselor montane depinde de dezvoltarea tehnologică și schimbările din economia mondială. În țările aflate în curs de dezvoltare, acest lucru creează un mediu propice pentru exporturi, iar în majoritatea regiunilor montane este favorizată extracția resurselor în defavoarea conservării acestora.

În Munții Alpi, populația este concentrată acolo unde există posibilitatea obținerii unui loc de muncă și facilități legate de comunicații (în culoarele de vale și în

Page 24: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

24

depresiunile interne, unde se constituie noduri de comunicații). Regiunile alpine înalte, lipsite de infrastructură adecvată și de un management eficient, care să asigure utilizarea optimă, durabilă a resurselor, își pierd mult din potențialul productiv.

Minoritățile montane. Munții constituie locuri de refugiu pentru minorităţile (grupuri etnice) între care există conflicte politice:

Lupta pentru controlul resurselor de apă, de subsol şi terenuri agricole; Peste 70% din cele 8 milioane de decese în rândul populaţiilor montane au

fost civili neînarmaţi (Hewitt, 1997). Activități ilegale. Cultura plantelor cu potențial narcotic, producția de

substanțe interzise și comercializarea acestora constituie punctul central al numeroaselor conflicte armate. Regiuni periculoase din acest punct de vedere sunt: provincia Columbia Britanică (Canada); Triunghiul de Aur din Asia de Sud-Est (inclusiv Myanmar); Afganistan și statele pe teritoriul cărora se extind Anzii de Nord. Cele mai periculoase locuri pentru străinii care vizitează aceste țări sunt regiunile producătoare de droguri din Anzii Nordici și Centrali.

Yungas, pădurea de tranziţie care formează o fâșie pe versanţii estici ai Anzilor tropicali la altitudini cuprinse între 1000-3500 m, formează arealul caracteristic al

culturilor de coca. Resurse: cauciuc, chinină (în trecut), cafea, citrice, coca, guava, avocado (în prezent).

Specii de plante cultivate în scopul producției de narcotice:

Cannabis sativa ssp. indica – plantă care crește spontan aproape pretutindeni pe subcontinentul indian. Materie primă pentru hașiș și marijuana.

Erythroxylum coca – arbust originar din Peru, Bolivia și Columbia. Crește între 300–2000 m altitudine pe versanții estici ai Anzilor și constituie materie primă în producția de cocaină.

Papaver somniferum – specie de mac nativă în Orientul Mijlociu, din care se obțin opiul și heroina.

Figura 16. Peisaj din Anzii tropicali (Yungas)

Relații de complementaritate și interacțiune. Comunităţile montane prospere,

bine închegate, necesită legături cu pieţele de desfacere din regiunile joase. La rândul lor, populaţia acestora are nevoie de comunităţile montane ca furnizori de materii prime şi resurse, dar mai ales ca agenți locali direct implicați în politica de gestionare a acestora. Investiţiile realizate în acest scop au un real potenţial de impulsionare a dezvoltării durabile în regiunile montane.

3.2. Strategii de gestiune și intervenție Capitolul 13 din Agenda 21 (Gestionarea ecosistemelor fragile: Dezvoltarea

durabilă a regiunilor montane), ratificată de guvernele din întreaga lume în 1992,

Page 25: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

25

atrage atenția autorităților politice asupra problemelor speciale cu care se confruntă regiunile montane (Carroll-Foster & Pun, 1993).

Punctele-cheie ale acestui capitol vizează: Crearea unui cadru instituţional şi legislativ special desemnat pentru

managementul regiunilor montane; Managementul conservaţionist eficient (cazul export scăzut, valoare in situ

ridicată), care stimulează totodată practicarea unui turism durabil; Iniţierea proiectelor pentru obţinerea fondurilor şi implementarea lor pe plan

local, regional, naţional şi internaţional; Crearea unei baze de date şi a unor sisteme informaţionale care să permită o

mai bună cunoaştere a problemelor cu care se confruntă regiunile montane; Managementul defectuos (sau lipsa oricărei strategii de gestionare) a constituit

adeseori cauza unor dezastre produse în regiunile montane. Accesibilitatea fiind redusă, un sistem operativ trebuie să dispună de o infrastructură adecvată spaţiului în care se desfăşoară.

3.3. Dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă este definită drept ”dezvoltarea care permite satisfacerea necesităților prezente fără a fi compromise posibilitățile generațiilor viitoare de a-și acoperi la rândul lor propriile necesități prin exploatarea rațională a resurselor existente” (WCED, 1987).

La nivel mondial este recunoscută fragilitatea regiunilor montane la implicațiile dezvoltării durabile, mult mai mare decât a altor regiuni din cauza efectelor nocive mult mai puternice ale activităților non-durabile. Acest lucru este valabil mai ales în regiunile în care acest tip de activități s-au derulat o lungă perioadă de timp.

Conștientizarea efectelor activităților non-durabile trebuie realizată pe baza principiului temporalității. Astfel, aceste efecte se împart în trei categorii:

efecte pe termen scurt (<20 ani), precum: alunecările de teren, eroziunea solului, inundațiile, incendiile;

efecte pe termen mediu (20-50 ani): cauzate de exploatările miniere și infrastructura aferentă.

efecte pe termen lung (>50>100>500 ani sau mai mult): recuperarea dificilă a ecosistemelor forestiere, în cazul în care mai este posibil; distrugerea solului, de multe ori ireversibilă.

Dezvoltarea durabilă în cadrul ecosistemelor montane presupune următoarele:

1) Obiective: a) Reducerea sărăciei, inegalităţilor şi sociale; b) Prevenirea degradării resurselor din mediul montan; c) Îmbunătăţirea capacităţii instituţiilor şi organizaţiilor de a promova

conservarea şi dezvoltarea durabilă în regiunile montane. 2) Mijloace:

a) Comunităţile locale montane să obţină beneficii şi profit în urma exploatării resurselor din spaţiul în care trăiesc, astfel încât sărăcia şi inegalitatea să fie diminuate;

b) Conservarea şi îmbunătăţirea valorii pe termen lung a resurselor montane;

Page 26: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

26

c) Eliminarea sau minimizarea impactului distructiv generat de om; d) Gestiunea activităţilor în aşa fel încât acestea să genereze beneficii prezente

şi viitoare atât pentru comunităţile montane, cât şi pentru locuitorii din regiunile joase, de câmpie, podiş sau deal.

3.4. Comunități montane vulnerabile

Vulnerabilitatea comunităților montane prezintă o mare varietate de aspecte și are cauze multiple: disponibilitatea terenurilor şi dreptul de proprietate asupra lor; constrângerile climatice; accesibilitatea limitată a reliefului; lipsa accesului la pieţele comerciale, la educaţie şi servicii medicale; dependenţa de un singur factor economic (resursă); intervenţiile guvernamentale inadecvate. Studiile asupra vulnerabilității populației montane nu sunt suficiente și nici foarte bine documentate în unele cazuri, din cauza lipsei informațiilor și a datelor statistice concrete.

Datele prezentate în continuare constituie rezultatul studiilor realizate recent de către FAO (Huddleston et al., 2003) și se axează pe problemele privind insecuritatea hranei, accesibilitatea și deficiența substanțelor nutritive (Körner & Ohsawa, 2005):

Circa 40% din populaţiile montane din ţările aflate în curs de dezvoltare (271 milioane de locuitori) sunt vulnerabile la insecuritatea hranei;

Majoritatea este populaţie rurală, doar 26 mil. locuitori din cadrul comunităților vulnerabile trăiesc în orașele montane;

Pentru identificarea celor mai vulnerabile comunități montane în funcție de gradul de risc la care sunt expuse în privința insuficienței și insecurității resurselor de hrană, s-a realizat o clasificare bazată pe cantitatea disponibilă de produse agricole. Locuitorii care trăiesc în regiunile montane unde producţia anuală de cereale este sub 200 kg/loc. şi numărul de vite este redus, sunt consideraţi vulnerabili, precum şi cei care locuiesc în areale forestiere închise.

Din cei 245 mil. loc. ai comunităților montane vulnerabile care trăiesc în regiunile rurale, 87% locuiesc la sub 2500 m altitudine (clasele de altitudine 4,5 și 6);

În regiunile montane înalte (la peste 2500 m altitudine), populația rurală vulnerabilă la insecuritatea hranei reprezintă 70%, iar majoritatea acestor trăiesc în condiții de sărăcie extremă.

Gradul de sărăcie, respectiv vulnerabilitatea acestor comunități este direct proporțional cu distanța la care se află de căile de comunicație care asigură legăturile cu centrele furnizoare de resurse de hrană și alte bunuri. În general, locuitorii montani trăiesc în regiuni îndepărtate, izolate, slab deservite de infrastructură și servicii sociale.

Tabelul 1. Procentul populației care locuiește la peste 5 km de rețeaua de căi de comunicație (după Huddleston et al., 2003)

Țara Populație montană (%) Populație non-montană (%)

Etiopia 50 40

Afganistan & China 33 20

Peru 20 13

Page 27: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

27

Bibliografie

Blyth, S., Groombridge, B., Lysenko, I., Miles, L., & Newton, A., 2002. Mountain Watch: environmental change and sustainable development in mountains. UNEP-WCMC (World Conservation Monitoring Centre), Cambridge, UK.

Carroll-Foster, T., & Pun, H. L., 1993. Managing Fragile Ecosystems: Sustainable Mountain Development Agenda 21. The United Nations Programme of Action from Rio. UNEP (United Nations Environment Programme), Rio de Janeiro.

Cunningham, W. P., & Saigo, B. W., 1995. Environmental Science: A Global Concern (3rd

ed.). Wm.C. Brown Publishers, Dubuque, U.S.A.

Dorji, K., 2000. Biodiversity Assessment and Conservation Planning Bhutan. WWF Bhutan Program.

Gentry, A. H., 1988. Changes in plant community diversity and floristic composition on environmental and geographical gradients. Ann. Missouri Bot. Gard., 75, 1-34.

Haeberli, W., & Beniston, M., 1998. Climate change and its impacts on glaciers and permafrost in the Alps. AMBIO, 27 (4), 258-265.

Hofstede, R. G. M., Groenendijk, J. P., Coppus, R., Fehse, J., & Sevink, J. (2002). Impact of pine plantations on soils and vegetation in the Ecuadorian high Andes. Mountain Research and Development, 22 (2), 159-167.

Huddleston, B., Ataman, E., & Fe d'Ostiani, L., 2003. Towards a GIS-based analysis of mountain environments and populations Environment and Natural resources Working Paper (Vol. 10). Food and Agriculture Organization of the U.N., Rome.

Hutter, C.M., 2007. Großglockner Hochalpenstraße. Großglockner Hochalpenstraßen AG, Salzburg.

Kapos, V., Rhind, J., Edwards, M., Price, M. F., & Ravilious, C., 2000. Developing a map of the world's mountain forests. In M. F. Price & N. Butt (Eds.), Forests in Sustainable Mountain Development: A State-of-Knowledge Report for 2000 (pp. 4-9). CAB International, Wallingford.

Körner, C., & Ohsawa, M., 2005. Mountain Systems. In R. Hassan, R. Scholes & N. Ash (Eds.), Ecosystems and Human Well-being: Current State and Trends (pp. 681-716). Island Press, Washington, D.C.

Morris, A., 1997. Afforestation projects in highland Ecuador: patterns of success and failure. Mountain Research and Development, 17 (1), 31-42.

FAO (Food and Agriculture Organization of the United Nations), 2001. Global Forest Resources Assessment 2000, 512 pp. FAO, Rome.

Ohsawa, M., 1987. Vegetation zones in the Bhutan Himalaya. In M. Ohsawa (Ed.), Life zone ecology of the Bhutan Himalaya (pp. 1-71). Chiba University, Chiba.

Stumbea, L., 2007. Cross-border national parks in Europe: Present and perspective. Annals of University of Craiova (Geography Series), 10, 62-74.

Tang, C. Q., & Ohsawa, M., 2002. Tertiary relic deciduous forests on a humid subtropical mountain, Mt. Emei, Sichuan, China. Folia Geobotanica, 37 (1), 93-106. doi: 10.1007/BF02803193.

Theurillat, J.-P., & Guisan, A., 2001. Potential impact of climate change on vegetation in the European Alps: A review. Climatic Change, 7, 145-156.

UNEP-WCMC, 2000. Mountains and Forests in Mountains. Cambridge, UK. Retrieved 27-03-2015, from http://www.unep-wcmc.org/resources-and-data/mountains-and-forests-in-mountains.

U.S. Geological Survey, 1996. Global 30 Arc-Second Elevation (GTOPO30). In U.S. Geological Survey (Ed.). NASA Land Processes Distributed Active Archive Center (LP DAAC) Products, Sioux Falls, SD.

Page 28: GEOGRAFIE REGIONALĂ SISTEME MONTANE

Geografie regională: Sisteme montane

28

Viviroli, D., & Weingartner, R., 2004. The hydrological significance of mountains: from regional to global scale. Hydrol. Earth Syst. Sci., 8 (6), 1017-1030. doi: 10.5194/hess-8-1017-2004.

Viviroli, D., Weingartner, R., & Messerli, B., 2003. Assessing the hydrological significance of the world’s mountains. Mountain Research and Development, 23 (1), 32-40.

Wardle, P., 1971. An explanation for alpine timberline. New Zealand Journal of Botany, 9, 371-402.

WCED (World Commission on Environment and Development), 1987. Our Common Future. Oxford University Press, Oxford.