Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

27
Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei 1 MEDIILE NATURALE ALE TERREI Existenţa celor trei zone climatice (caldă, temperată şi rece) a fost presupusă încă din perioada antichităţii greceşti, când Aristotel a emis ipoteza existenţei unei zone climatice toride (situată între cele două tropice şi considerată prea caldă pentru a putea fi locuită), a unei zone ingheţate (la nord de Cercul Polar, considerată permanent îngheţată, aşadar, tot nelocuită) şi a unei zone temperate între Cercul Polar şi tropice, singura zonă în care considera că locuirea era posibilă. Odată cu progresul cunoşterii planetei, o a doua zonă temperată a fost “descoperită” la sud de ecuator şi o a doua zonă rece în jurul Antarcticei. Harta climatică întocmită de Aristotel, deşi ultra-simplificată faţă de realitate, se baza totuşi pe o serie de idei corecte. Cu toate acestea, ulterior s-a putut demonstra că şi zonele caldă şi rece sunt locuibile, prima furnizând chiar suportul dezvoltării unora dintre cele mai avansate civilizaţii din istoria planetei noastre. Actualmente, cea mai utilizată hartă climatică este cea realizată de climatologul german Wladimir Köppen, care cuprinde 6 regiuni climatice majore, delimitate în funcţie de cantitatea anuală de precipitaţii, cantitatea lunară de precipitaţii şi temperatura medie lunară. Condiţiile climatice sunt cei mai importanţi factori în crearea diverselor peisaje naturale, motiv pentru care plecăm de la acestea în abordarea zonelor naturale ale Terrei. Influenţa umană asupra peisajelor naturale este cvasi-totală, cu greu putem distinge pe Terra areale în care, direct sau indirect să nu se simtă efectele umanizarii, de aceea obiectul de studiu al acestei discipline include şi interveţia umană (cu referire specială la o serie de situaţii de dezechilibre naturale generate de prezenţa omului). Pentru simplificarea studiului mediilor naturale ale Terrei, acestea au fost grupate după cum urmează: 1. Mediile naturale din zona rece (între Cercurile Polare şi Poli) 2. Mediile naturale din zona temperată (între Cercurile Polare şi Tropice) 3. Mediile naturale din zona caldă (între Tropicul Racului şi Tropicul Capricornului) Cele mai frecvente teritorii în care mediul natural este încă nemodificat de om se întâlnesc în zona rece, în zona temperată sunt cele mai propice condiţii pentru desfăşurarea activităţilor umane, iar în zona caldă, intertropicală, dinamica actuală a populaţiei asociată unui grad de dezvoltare economică precar ce caracterizează majoritatea statelor de aici, plasează aceste regiuni în categoria celor în care degradarea mediului se produce cu cea mai mare repeziciune. 1. ZONA RECE I. Zona rece a emisferei nordice – ARCTICA II. Zona rece a emsiferei sudice – ANTARCTICA

Transcript of Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Page 1: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

1

MEDIILE NATURALE ALE TERREI

Existenţa celor trei zone climatice (caldă, temperată şi rece) a fost

presupusă încă din perioada antichităţii greceşti, când Aristotel a emis ipoteza existenţei unei zone climatice toride (situată între cele două tropice şi considerată prea caldă pentru a putea fi locuită), a unei zone ingheţate (la nord de Cercul Polar, considerată permanent îngheţată, aşadar, tot nelocuită) şi a unei zone temperate între Cercul Polar şi tropice, singura zonă în care considera că locuirea era posibilă. Odată cu progresul cunoşterii planetei, o a doua zonă temperată a fost “descoperită” la sud de ecuator şi o a doua zonă rece în jurul Antarcticei.

Harta climatică întocmită de Aristotel, deşi ultra-simplificată faţă de realitate, se baza totuşi pe o serie de idei corecte. Cu toate acestea, ulterior s-a putut demonstra că şi zonele caldă şi rece sunt locuibile, prima furnizând chiar suportul dezvoltării unora dintre cele mai avansate civilizaţii din istoria planetei noastre. Actualmente, cea mai utilizată hartă climatică este cea realizată de climatologul german Wladimir Köppen, care cuprinde 6 regiuni climatice majore, delimitate în funcţie de cantitatea anuală de precipitaţii, cantitatea lunară de precipitaţii şi temperatura medie lunară. Condiţiile climatice sunt cei mai importanţi factori în crearea diverselor peisaje naturale, motiv pentru care plecăm de la acestea în abordarea zonelor naturale ale Terrei.

Influenţa umană asupra peisajelor naturale este cvasi-totală, cu greu putem distinge pe Terra areale în care, direct sau indirect să nu se simtă efectele umanizarii, de aceea obiectul de studiu al acestei discipline include şi interveţia umană (cu referire specială la o serie de situaţii de dezechilibre naturale generate de prezenţa omului).

Pentru simplificarea studiului mediilor naturale ale Terrei, acestea au fost grupate după cum urmează:

1. Mediile naturale din zona rece (între Cercurile Polare şi Poli) 2. Mediile naturale din zona temperată (între Cercurile Polare şi Tropice) 3. Mediile naturale din zona caldă (între Tropicul Racului şi Tropicul Capricornului)

Cele mai frecvente teritorii în care mediul natural este încă nemodificat de om se întâlnesc în zona rece, în zona temperată sunt cele mai propice condiţii pentru desfăşurarea activităţilor umane, iar în zona caldă, intertropicală, dinamica actuală a populaţiei asociată unui grad de dezvoltare economică precar ce caracterizează majoritatea statelor de aici, plasează aceste regiuni în categoria celor în care degradarea mediului se produce cu cea mai mare repeziciune.

1. ZONA RECE I. Zona rece a emisferei nordice – ARCTICA II. Zona rece a emsiferei sudice – ANTARCTICA

Page 2: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

2

I. ZONA RECE A EMISFEREI NORDICE - ARCTICA ARCTICA

este regiunea naturală circumpolară, cu particularităţi unice, cu un rol deosebit în menţinerea echilibrelor fizice, chimice şi biologice ale planetei, desfăşurată, în linii mari, între Polul Nord şi Cercul Polar de Nord.

Denumirea vine din grecescul „arktos”, care se traduce prin „urs”, cu referire la Ursa Mare şi Ursa Mică, unde este amplasată şi Steaua Polară.

Alte alternative pentru precizarea limitei sudice a Arcticii sunt: izoterma de 10º a lunii iulie sau limita nordică a pădurii (figura 1). Indiferent de limita luată în calcul, regiunea Arctica este în ansamblu un vast ocean de gheaţă înconjurat de uscaturi continentale care îi dau aspectul de bazin închis. Opt state au teritorii situate în această regiune: Federaţia Rusă, SUA (Alaska), Canada, Danemarca (Groenlanda), Islanda, Norvegia, Suedia, Finlanda.

Regiunea Arctica este una dintre ultimele şi cele mai extinse zone naturale ale globului, în care prezenţa umană este limitată mult de condiţiile climatice extrem de dure.

În latitudine, Arctica se desfăşoară în linii mari între coordonatele de 90º latitudine nordică (Polul Nord) şi 66º33' latitudine nordică (Cercul Polar de Nord).

Polul Nord Geografic este situat în Oceanul Arctic, într-o zonă în care apele sunt permanent îngheţate. Deşi controversată, se pare că prima expediţie

Page 3: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

3

la Polul Nord a fost făcută în anul 1909, de Peary, după care, în 1926, este atestată fără rezerve atingerea Polului Nord de către Amundsen. Prima survolare a acestei zone extrem nordice cu un avion şi aterizarea la Polul Nord s-a făcut în anul 1952. În 1958, submarinul american Nautilus1 a făcut dovada finală că la Polul Nord nu există uscat.

Polul Nord Magnetic este situat astăzi (2005) la intersecţia paralelei de 82º07' latitudine nordică, cu meridianul de 114º04' longitudine vestică, în apropierea insulei Ellesmere. În secolul XX, Polul Nord Magnetic s-a deplasat cca.1100km, crescându-şi rata de deplasare de la 9km/an în 1970, la 41km/an la începutul secolului XXI. Dacă această deplasare spre nord-vest ar continua în acest ritm (ceea ce este puţin probabil), în cca.50 de ani Polul Nord Magnetic ar ajunge în Siberia. Modificările acestea, ca de altfel şi inversarea polilor magnetici2 sunt cauzate de particularităţile circulaţiei masei lichide din nucleul pământului (nichel şi fier), care este întreruptă uneori şi restabilită apoi în direcţie opusă (cauza nu este pe deplin cunoscută) .

Polul Nordic al Inaccesibilităţii este punctul din emisfera nordică situat la cea mai mare depărtare faţă de coastele continentale. Acest punct este situat la intersecţia paralelei de 83º03' latitudine nordică, cu meridianul de 174º51' longitudine vestică, la o distanţă de cca.1100km faţă de cel mai apropiat ţărm.

Cercul Polar de Nord ocupă pe glob o poziţie ce depinde de unghiul de înclinare al axei terestre. Întrucât acest unghi nu este constant, ci cunoaşte în prezent o scădere cu 0,47" pe an, şi Cercul Polar de Nord se deplasează anual cu cca. 15 m spre nord. Coordonatele prezente ale Cercului Polar de Nord sunt: 66º33'39" latitudine nordică (2000).

1. Oceanul Arctic ocupă un bazin aproape circular, acoperind o

suprafaţă de peste 14 milioane km2, situat în întregime dincolo de Cercul Polar de Nord. Este aşadar cel mai mic dintre cele 5 oceane ale globului, fiind totodată şi cel mai puţin adânc (adâncimea medie este de cca.1100m). Bazinul Oceanului Arctic include şi Marea Baffin, Marea Beaufort, Marea Ciukotski, Marea Siberiei de Est, Marea Groenlandei, Golful Hudson, Marea Kara, Marea Laptev, Marea Albă.

Insulele din Oceanul Arctic sunt de mari dimensiuni, fiind amplasate în zona marginală: Arhipelagul Arctic, Noua Zemlea, Noua Siberie, Wranger etc. Este oceanul care are cea mai bine reprezentată platformă continentală (40-50%), platformă cu extensiune mare mai ales în sectorul asiatic al bazinului.

Relieful fundului oceanic este caracterizat prin existenţa unor dorsale

submerse importante, care accentuează caracterul de bazin închis al acestui ocean prin blocarea unei mari cantităţi de apă rece care stagnează pe fundul oceanului, aflată în imposibilitatea de a realiza un schimb semnificativ cu apele celorlate oceane, în principal cu Atlanticul.

1 Nautilus este prima expediţie submarină care atinge Polul Nord, fiind în acelaşi timp cea mai lungă călătorie pe sub gheaţă (3000km)

2 Acum 500.000 ani polii magnetici ai Pământului erau inversaţi faţă de situaţia prezentă

Page 4: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

4

Figura 1. Regiunea Arctica (limita nordica a padurilor – cu galben; izoterma de 10ºC a lunii iulie – cu rosu)

Se remarcă Dorsala oceanică de tip ridge Lomonosov, care trece şi prin dreptul Polului Nord.

Această dorsală împarte Oceanul Arctic în două bazine: Bazinul Euroasiatic (unde se află şi adâncimea maximă din Oceanul Arctic, de -5450m) şi Bazinul Nord-American (cu adâncimi ceva mai reduse). Alte dorsale oceanice: Alpha, Nansen.

Page 5: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

5

Condiţii climatice. Bazinul Oceanului Arctic se suprapune complet zonei de climă arctică, de tip oceanic. Temperatura aerului este scăzută tot timpul anului (medii termice lunare negative), cu variaţii mici de la un sezon la altul. Din acest motiv partea centrală a oceanului este permanent îngheţată, gheaţa având grosimi de cca.3m în acest sector. Iarna, îngheţul se extinde aproape dublu faţă de anotimpul de vară (figura 2), ajungând până la ţărmurile Asiei şi Americii de Nord . Anomaliile termice pozitive generate de influenţa Curentului cald al Golfului în Atlanticul de Nord şi sudul Oceanului Arctic, împiedică îngheţul în sectoul nord european. Precipitaţiile sunt reduse cantitativ, cifrându-se la 50-100mm pe an, iar zăpada depusă formează un înveliş care durează cca. 10 luni pe an. În lunile martie sau aprilie acest strat de zăpadă depus peste banchiza de gheaţă are grosimea maximă de 20-50cm.

◄ Figura 2.Oceanul Arctic Extensiunea banchizei pe

anotimpuri (partea europeana – libera de

gheata si iarna) O caracteristică

importantă este cantitatea mare de energie solară primită în timpul verii (când Soarele nu coboară sub linia orizontului, fiind ziuă perpetuă). Prezenţa zăpezii împiedică însă

absorbţia acestei radiaţii solare, care, ca urmare a albedoului foarte ridicat al zăpezii, este în cea mai mare parte reflectată. În timpul iernii situaţia este diametral opusă prin instalarea întunericului permanent, stopând astfel toate procesele care se desfăşoară numai în prezenţa luminii.

Vremea în ansamblu este stabilă în anotimpul de iarnă iar vara instabilitatea atmosferică se accentuează foarte mult.

Deasupra Oceanului Arctic se formează permanent mase de aer rece care se se deplasează spre latitudini medii, determinând, la contactul cu aerul cald dispre tropice, o activitate frontală intensă.

Legat de particularităţile atmosferei din zona arctică sunt caracteristice o serie de fenomene optice deosebite, spectaculoase, cum ar fi: aurorele boreale, halo, coroane, miraj. În acelaşi timp sunt şi o serie de caracteristici ale fenomenelor acustice nemaiîntâlnite în alte zone geografice. Este vorba de o acustică deosebită a zonei arctice, în anumite condiţii conversaţiile putând fi auzite până la 3 km distanţă de emiţător3.

3 Cauza o reprezintă refracţia undelor radio în condiţiile existenţei unui strat rece de aer, mai dens,

în apropierea suprafeţei terestre.

Page 6: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

6

Hazardele naturale din zonă sunt generate în principal de particularităţile condiţiilor climatice de aici şi constau în: desprinderea icebergurilor din gheţarii din Ellesmere, vestul Groenlandei şi nordul Canadei; imposibilitatea practicării navigaţiei în perioada octombrie-iunie din cauza gheţii care acoperă oceanul; dezvoltarea permafrostului pe aproape toate insulele din această zonă etc.

Viaţa din Oceanul Arctic este incomplet cunoscută. Condiţiile contrastante sezoniere în ceea ce priveşte cantitatea de lumină primită precum şi existenţa gheţii au impus adaptări importante ale organismelor vii la condiţiile extreme de mediu, aici dezvoltându-se forme unice de viaţă. Productivitatea biologică este maximă în timpul verii când lumina permanentă face posibilă dezvoltarea excepţională a fitoplanctonului. Acesta reprezintă o bună bază a lanţului trofic, care poate fi reprezentat schematic după cum urmează:

Producători primari (diatomee, bacterii) ► Consumatori primari (ierbivore: copepode) ► Consumatori secundari (carnivore mici: melci, meduze) ► Consumatori terţiari (carnivore mari: balena).

O faună bogată există pe fundul oceanului, reprezentată de numeroase nevertebrate cum ar fi: anemone, viermi, crabi, stele de mare, castraveţi de mare. Aceste specii bentice arctice trăiesc în ape extrem de reci, aproape de punctul de îngheţ, având adaptări care le permite supravieţuirea: enzime care lucrează bine la temperaturi foarte coborâte, metabolism încetinit. Aceste adaptări se reflectă în longevitatea multor specii arctice care trăiesc de 10 ori mai mult decât corespondentele lor din zona tropicală. Dintre cefalopode, în apele Oceanului Arctic trăiesc 7 specii de caracatiţă şi calmar.

Zona arctică este interesantă şi din punct de vedere al comunităţii animalelor de pe uscat dezvoltată aici, care include păsări de mare, foci, morse, urşi polari. Aceste animale se întâlnesc până la latitudini pe 88ºN.

Un proiect extrem de important care urmăreşte documentarea asupra diversităţii biologice a Oceanului Arctic este Census of Marine Life (Recenzarea Vieţii Marine) care, prin eforturile conjugate ale cercetătorilor din diferite state, are ca obiectiv desemnarea diversităţii biologice a fiecărui sector reprezentativ din ocean: stratul de gheaţă, coloana de apă şi fundul bazinului oceanic. În plus, monitorizarea pe termen lung a speciilor cheie din Oceanul Arctic este singura modalitate de a depista şi efectele pe care schimbările climatice la scară globală le au asupra vieţii marine de aici, de la comunităţi şi populaţii, la indivizi.

Oceanul Arctic este oceanul cu cea mai redusă salinitate, ca urmare a

valorilor extrem de reduse ale evaporaţiei. Apa oceanului are temperaturi medii cuprinse între +2ºC şi -2ºC, îngheţul la suprafaţă producându-se când temperatura scade sub -2ºC. Spre deosebire de banchiză care este formată prin îngheţarea apei oceanice, icebergurile sunt desprinse din gheţarii de pe uscat, înglobând aşadar impresionante cantităţi de apă dulce. Cele mai multe iceberguri din Oceanul Arctic provin din Insula Ellesmere (Arhipelagul Arctic) şi de regulă rezistă câţiva ani, topindu-se atunci când ajung în apele mai calde ale Oceanului Atlantic. Icebergurile sunt utilizate cu succes de cercetători pentru instalarea unor

Page 7: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

7

staţii meteorologice care îşi menţin aici echipamentele pentru măsurători timp de un an sau chiar mai mult4.

Curentul Groenlandei de Est este cel mai important curent din Oceanul Arctic, alţi curenţi ceva mai slabi fiind cei care vin din Atlantic prin Str.Smith şi Golful Baffin şi din Oceanul Pacific prin Str.Bering. Există şi un curent circular în bazinul Arctic. Mareele au amplitudine redusă, de 1-2 m.

Condiţiile naturale extreme de dincolo de Cercul Polar de Nord se reflectă

şi în slaba populare a zonei arctice. Regiunea arctică dispune de resurse naturale bogate: petrol şi gaze

naturale, zăcăminte aurifere, noduli polimetalici, la care se adaugă peştele. Zona centrală a Oceanului Arctic este de fapt şi motiv de dispută între SUA, Rusia, Canada, Norvegia şi Danemarca, fiecare dintre acestea pretinzând controlul asupra acestei zone, atractivitatea fiind exercitată în primul rând de acest potenţial imens de resurse naturale5. Cele mai mari zăcăminte de petrol sunt concentrate mai ales în Marea Beaufort.

Principalele porturi la Oceanul Arctic (prin intermediul mărilor mărginaşe) sunt: Churchill şi Inuvik (Canada), Prudhoe Bay şi Barrow (Alaska), Pevek, Tiksi, Dikson, Dudinka, Murmansk şi Arhangelsk (Rusia), Kirkenes şi Vardø (Norvegia). Cel mai mare oraş situat dincolo de Cercul Polar de Nord este Murmansk (325.100 locuitori), urmat de Norilsk (135.000 locuitori), ambele din Rusia. Urmează apoi Tromsø, Norvegia, cu 62.000 locuitori.

Fiind una din ultimele zone naturale ale globului, regiunea Arctica are un

rol important în conservarea biodiversităţii şi a genotipurilor. Prezenţa crescândă a oamenilor în această zonă fragmentează însă habitatele naturale şi pune în pericol intergritatea ecologică a acestei zone. O evaluarea a impactului asupra mediului este, în acest sens, extrem de necesară, înainte de a fi prea târziu.

Deşi Arctica nu a fost niciodată sub controlul politic al vreunei naţiuni, este recunoscut rolul de zonă strategică militară6 pe care l-a jucat această regiune în decursul timpului. O serie de organizaţii internaţionale7 au fost create tocmai în scopul protejării acestor medii naturale de aici.

Între problemele de mediu care necesită toată atenţia se numără: - existenţa unor ecosisteme fragile, care se refac greu dacă sunt

distruse - specii marine ameninţate cu dispariţia: morse, balene. - subţierea banchizei de gheaţă polară (cu efect asupra albedoului

planetei şi afectarea în acest mod a încălzirii globale)

4 În Nordul Oceanului Atlantic ajung numeroase iceberguri ce reprezintă un pericol real pentru

navigaţia din zonă. North Atlantic Patrol este menţinută de mai multe state în această zonă tocmai pentru a evita povestea tristă a Titanicului.

5 Se apreciază că Bazinul Arctic dispune de cca. ¼ din resursele mondiale de petrol şi gaze, iar exploatarea acestora ar putea genera schimbări esenţiale în fluxurile energetice mondiale.

6 Canada are un post militar permanent la Alert; în anii 1950 şi 1960 zona a fost folosită de submarine militare pentru testarea a noi arme, echipament sonare etc; în timpul războiului rece, zona a fost intens monitorizată de SUA şi NATO, de teama unui atac nuclear venit dinspre Rusia.

7 International Arctic Cooperation, International Arctic Science Committee

Page 8: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

8

- existenţa unei găuri sezoniere în stratul de ozon deasupra Polului Nord.

Se apreciază că banchiza arctică s-a redus cu cca. 9% pe deceniu (în ultimii zeci de ani), iar diminuarea suprafeţei acesteia continuă, ca o consecinţă a încălzirii climatice globale, ceea ce ar putea transforma Oceanul Arctic, pe parcursul acestui secol, într-o regiune liberă de gheaţă în timpul verii. Imaginile de mai jos, din 1979 şi 2003 (luna septembrie) sugerează clar scăderea extensiunii banchizei de gheaţă din Oceanul Arctic.

Figura 3. Extensiunea banchizei arctice în 2003 faţă de anul 1979

Page 9: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

9

2. Regiunile continentale din Arctica

În afara Oceanului Arctic, regiunea Arctica include şi teritorii de uscat,

reprezentate fie de o serie de insule şi arhipelaguri situate la nord de Cercul Polar de Nord, fie de regiuni continentale propriu-zise care încorporează extremităţile nordice ale Americii de Nord, Europei şi Asiei. Cele mai reprezentative regiuni continentale din Arctica sunt:

a. Groenlanda b. Canada arctică c. Norvegia arctică d. Rusia arctică Aceste teritorii se suprapun zonei de tundră (în cea mai mare parte) şi

domeniului glaciar şi periglaciar (în sectoarele cu calote glaciare şi zăpezi permanete).

TUNDRA8 ocupă o suprafaţă de cca. 3 milioane km2, întâlnindu-se în părţile extrem nordice ale Americii, Europei şi Asiei.

Condiţiile climatice din zona de tundră se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între – 17ºC şi 0ºC. Iernile sunt extrem de reci, cu temperaturi de aproximativ - 28ºC, dar sunt situaţii când minimele absolute se pot apropia de -70ºC. În aceste condiţii, în adâncime solul este îngheţat în permanenţă (permafrost9), ceea ce împiedică drenarea apei rezultate din topirea zăpezii. Rezultă astfel o supraumezire a solurilor din zona de tundră. În timpul verii temperatura creşte, ceea ce determină dezgheţul părţii superioare a solului, atâta cât să permită creşterea şi reproducerea plantelor. Temperaturile de vară urcă până la 12ºC, dar în mod frecvent coboară până la 3 ºC, astfel, luna cea mai caldă din an are de regulă temperaturi medii sub 10ºC. Precipitaţiile sunt reduse cantitativ, fiind cuprinse între 150-250mm pe an, în cea mai mare parte ninsori. Vânturile sunt puternice tot timpul anului, având viteze de 50-100km/h.

Biodiversitatea tundrei este redusă, aici distingându-se 1700 specii floristice şi doar 48 specii de mamifere terestre, dar mii de păsări şi insecte migrează aici în fiecare an. Vegetaţia include în principal formaţiuni de muşchi şi de licheni (predominante), la care se adaugă formaţiunile ierboase. Temperaturile scăzute şi sezonul vegetativ scurt (6-10 săptămâni) nu permit dezvoltarea arborilor, care sunt de asemenea împiedicaţi să crească şi din cauza permafrostului. Muşchii sunt adaptaţi de regulă locurilor umede, turboase, iar lichenii se întâlnesc mai cu seamă în locurile uscate şi bine drenate. Plantele au necesitat adaptări atât la temperaturile scăzute cât şi la vânturile puternice,

8 Termenul de tundră provine din finlandezul tūndâr care înseamnă „ţinut montan fără arbori”. Sunt trei tipuri de tundră: tundră arctică, tundră antarctică şi tundră montană. Textul face referire la tundra arctică.

9 O ameninţare pentru tundră, în contextul încălzirii globale, este reprezentată de dezgheţul permafrostului care va duce, în timp, la schimbarea radicală a speciilor care pot supravieţui aici; în acelaşi timp, dezgheţul permafrostului duce la eliberarea în atmosferă a bioxidului de carbon şi metanului. Dacă în anii 1970 tundra era o zonă de stocare (acumulare) a carbonului în acest strat de sol permanent îngheţat, astăzi ea reprezintă o sursă de eliberare a acestuia.

Page 10: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

10

predominând plantele pitice care iau forme târâtoare. Perioada de vegetaţie a plantelor este foarte scurtă, înflorirea având loc foarte timpuriu. Creşterea plantelor din tundră este foarte înceată (lichenul renului – Cladonia rangiferina, C.gracilis, C.alpestris - creşte, de exemplu, cca.1-5mm/an, iar salcia polară – Salix arctica - adaugă doar 2-3 frunze pe an).

Figura 4. Distributia spatiala a tundrei arctice

Fauna tundrei este reprezentată fie de vieţuitoare care îşi petrec aici doar vara arctică, retrăgându-se spre sud în timpul iernii (renul) dar şi vieţuitoare care iernează aici (lemingul). Turmele de reni (Rangifer arcticus, R.tarandus) sunt de regulă însoţite şi de lupi (Canis lupus), duşmanii numărul unu ai renilor. Dintre animalele mari, menţionăm ursul polar (Ursus maritimus) (doar în extremitatea nordică a tundrei) şi boul moscat (Ovibos moscatus). Rozătoarele sunt reprezentate de lemingi (Lemmus obonsis, Lemmus lemmus), popândăul de tundră (Citellus undulatus), iepurele alb (Lepus timidus), marmota cu capul negru (Marmota camtschatica), dihorul polar (Putorius nivalis). Păsările sunt numeroase în timpul verii, ele sosind de regulă când începe perioada de vegetaţie la plante. Se apreciază că învelişul vegetal al tundrei este distrus de păsări în procent de 50-80%. Cele mai cunoscute păsări din tundră sunt: gâştele sălbatice, raţele roşii, lebedele, păsări răpitoare (şoim călător, şorecar încălţat). Reptilele lipsesc din tundră, iar amfibienii sunt foarte slab reprezentaţi. Între insecte se pot aminti: bondarii, ţânţarii.

Solurile tundrei, după cum s-a menţionat anterior, cuprind un strat activ la suprafaţă, cu grosimi cuprinse între 0.3-4m, care este supus îngheţului şi dezgheţului repetat, iar în adâncime solul este permanent îngheţat. Permafrostul

Page 11: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

11

poate avea grosimi de la sub un metru la peste 1400m10. Pe glob permafrostul reprezintă cca. 20% din suprafaţa uscatului, iar distribuţia acestuia nu se limitează numai la zona de tundră ci se extinde uneori, în cadrul emisferei nordice, mult la sud de paralele de 60º latitudine N. Permafrostul este bine reprezentat în Siberia, Alaska (peste 80%), Canada (peste 50%), Groenlanda (figura 5).

Figura 4. Distribuţia permafrostului în emisfera nordică Dezgheţul permasfrostului ca efect al încălzirii climatice globale, sau a unor dezechilibre climatice locale are efecte negative nu doar locale (prin afectarea construcţiilor umane, vegetaţiei arborescente etc) ci şi la scară planetară prin emisiile de metan şi bioxid de carbon, două gaze cu accetuat efect de seră.

10 Cea mai mare grosime a permafrostului de întâlneşte în Bazinul Lenei, din Siberia nord-estică,

unde stratul permanent îngheţat atinge 1483m.

Page 12: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

12

Condiţiile climatice aspre, alături de prezenţa permafrostului restricţionează activitatea umană în zona de tundră, dar, cu toate acestea, prezenţa unor importante resurse naturale (petrol, uraniu) în anumite regiuni modifică mult peisajul, înseosebi în Alaska11 şi Rusia, ca urmare a exploatării şi valorificării resurselor menţionate mai sus

a. Groenlanda este cea mai mare insulă de pe Glob (cu o suprafaţă de peste 2 milioane km2). Se dezvoltă mai ales dincolo de Cercul Polar de Nord (pe o distanţă de 2650km de la nord la sud, între Capul Morris Jesup, situat la 83˚40’ şi Capul Farvel situat la 59°46’ şi pe o distanţă de 1280km de la est la vest). Tărmurile insulei sunt extrem de crestate12, cu numeroase fiorduri atât în est (Complexul Scoresby, din care face parte şi cel mai lung fiord din lume, Nordvestfjord, 313 km) cât şi în vest (Sondre Strom).

Din punct de vedere evolutiv şi al particularităţilor geografice naturale dar şi etnice, Groenlanda aparţine Americii de Nord, dar politic şi istoric aparţine Danemarcei. Groenlanda formează cel mai mare teritoriu dependent de pe Glob.

Populaţia Groenlandei numără cca.

56.000 locuitori, din care 97% sunt groenlandezi – amestec de inuiţi cu rase europene. Cca. 50.000 locuitori sunt vorbitori de groenlandeză (limbă inuită) şi puţini sunt cei care vorbesc daneză) ambele sunt însă limbi oficiale în Groenloanda.

◄ Figura 5 – Insula Groenlanda Populaţia este concentrată în special

pe coasta vestică (cca. ¼ din populaţie trăieşte în capitala Nuuk) Relieful Groenlandei este reprezentat de un imens podiş cu altitudine medie de 400-600m ce se înclină dinspre margini spre interior, acoperit în cea mai mare parte de o calotă de gheaţă ce maschează detaliile reliefului platformic. Teritoriile lipsite de gheaţă reprezintă 19% din suprafaţa insulei, limitându-se de fapt la o fâşie litorală de 60-150km lăţime. În aceste zone sunt foarte evidente urmele glaciaţiei pleistocene: morene, nunatakuri, spinari de berbec, depresiuni lacustre de origine glaciară.

11 Magistrala petrolieră transalaskiană, cu o lungime de peste 1300km, transportă petrolul

exploatat în tundra nordică din zona Prudhoe Bay la Valdez, port pacific din sud-estul Alaskăi 12 Lungimea ţărmurilor Groenlandei este aproape egală cu circumferinţa Pământului la ecuator

(cca. 40.000 km)

Page 13: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

13

Teritoriile acoperite cu gheaţă (inlandsis) ocupă 81% din suprafaţa insulei, calota glaciară fiind a doua ca mărime după cea antarctică. Această calotă prezentând două boltiri largi (una în sud şi alta în partea central estică). Grosimea medie a gheţii este de 1500-1600m, iar grosimea maximă este de peste 3400m (în partea centrală a insulei). Mulţi gheţari îşi preling limbile până pe ţărmul vestic, de unde numeroase iceberguri se desprind şi sunt preluate de curenţii marini şi transportaţi în Oceanul Atlantic prin Golful Baffin şi Marea Labrador. Dacă această calotă glaciară groenlandeză s-ar topi complet, nivelul oceanului planetar ar creşte cu 7m, iar Groenlanda ar deveni probabil un arhipelag. În prezent, ca efect probabil al încălzirii globale, mulţi gheţari de aici şi-au redus suprafaţa13. Se estimează că la nivelul anului 2006 gheţarii din Groenlanda se topeau de două ori mai rapid decât acum 5 ani. S-a apreciat că pierderea anuală de gheaţă din Groenlanda se ridică la cca. 50 km3, ceea ce ar fi fost suficient pentru o creştere a nivelului Oceanului Planetar cu 0,13mm pe an, însă la nivelul anului 2005, pirederea a fost mult mai mare, de cca. 220 km3, ceea ce reprezintă un acut semnal de alarmă privind ritmul accelerat de topire a calotei groenlandeze, cu efecte planetare care depăşesc modelele de evoluţie realizate până acum.. Zăcămintele minerale utile din Groenlanda sunt în general neexploatate. Printre resursele de aici amintim: uraniu, toriu (cel mai mare zăcământ din lume), crom, molibden, tungsten, fier, nichel, cupru, cărbuni superiori. Apele teritoriale dispun şi de zăcăminte de hidrocarburi.

b. Arhipelagul Arctic Canadian Cu o suprafaţă de peste 1,4

mil.km2, Arhipelagul Arctic Canadian este cel mai mare de pe Glob. Cele mai mari insule care intră în componenţa acestui arhipelag sunt: Baffin (peste 500.000km2), Ellesmere (peste 300.000km2), Victoria (peste 200.000km2), Devon, Mellville. Apele dintre ele sunt îngheţate în cea mai mare parte a anului (chiar şi vara circulaţia este dificilă din cauza sloiurilor plutitoare). Figura 6 – Pozitia Insulei Ellesmere in cadrul Arhipelagului Arctic

Ţărmurile acestor insule sunt festonate de fiorduri, iar terasele de abraziune de

mare înălţime indică şi aici o redresare izostatică postglaciară de amploare.

13 În perioada 1989-1993, climatologii europeni şi americani au analizat stratificaţia şi compoziţia

chimică a unei sectiuni din calota glaciară de cca. 3,2km, rezultând informaţii revoluţionare privind modificările climatice ale emisferei nordice pe o perioadă de cca. 100.000 ani, ilustrând schimbări la scară planetară ale climei globului, de la o stare aparent stabilă la alta

Page 14: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

14

Se pot distinge două grupuri de insule, despărţite de strâmtorile MacClure, Melville, Barrow, Lancaster: Insulele din Sud, constituite în principal din roci precambriene, aparţin structural unităţii de scut cristalin (Banks, Victoria, Pr.de Wales, Somerset, Baffin). Aici glaciaţia pleistocenă a fost mult mai extinsă ca cea actuală (formând un bloc compact ce acoperea insulele). Insulele din Nord sunt constituite din roci paleozoice şi mezozoice, aparţinând unităţii de platformă bietajată. Sedimentarul este în general necutat, cu excepţia nordului insulei Ellesmere, afectată de cutări parţiale caledoniene (aici înregistrându-se cea mai mare altitudine din Arhipelagul Arctic: United States Range – 2896m). Glaciaţia pleistocenă nu a fost mai extinsă ca cea de azi, ceea ce face ca formele de acumulare şi eroziune glaciară să lipsească din aceste regiuni.

Tabelul 1. Diminuarea suprafeţei calotelor glaciare din Podişul Hazen, Ellesmere Calota Murray

(km2) Calota

Simmons (km2)Calota

St.Patrick NE (km2)

Calota St.Patrick SV

(km2) 1959 4,37 (100%) 7,45 (100%) 7,48 (100%) 2,93 (100%)

1999 3,28

2000 3,15

2001 3,05 3,94 4,61 (62%) 1,72 (59%)

2003 2,91 (66%) 3,31 (44%)

Subsolul multora din insulele Arhipelagului Arctic este bogat în resurse miniere: minereuri de fier şi cărbuni în Insula Baffin, lignit în Insula Ellesmere, etc. Ellesmere este cea mai nordică insulă a Arhipelagului Arctic, aparţinând teritoriului canadian Nunavut. Peste 1/5 din suprafaţa insulei este protejată, prin parcurile naţionale înfiinţate, care includ, printre elementele ocrotite: 7 fiorduri, gheţari, un lac renumit (L.Hazen – cel mai mare lac din zona rece a globului) În

anul 2001 populaţia insulei era de 168 locuitori, grupaţi în cele trei aşezări omeneşti din insulă: Alert, Eureka, Grise Fiord. Alert este cel mai nordic punct de pe Glob locuit permanent. Ca şi în Groenlanda, gheţarii din Ellesmere se retrag în ultimii ani, la un ritm destul de alarmant. Exemplificăm cu situaţia calotelor glaciare din Podişul Hazen (tabel 1). ◄ Figura 7 – Arhipelagul Svalbard

c. Norvegia arctică Zona arctică norvegiană include în

principal insulele norvegiene Svalbard şi Jan

Page 15: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

15

Mayen, şi regiunea Finnmark, din nordul ţării. Arhipelagul Svalbard14, situat la jumătatea distanţei dintre Norvegia şi Polul

Nord, este cel mai mare şi cel mai nordic arhipelag norvegian, incluzând mai multe insule din care doar 3 sunt populate. Arhipelagul are o suprafaţă de peste 60.000 km2 şi este acoperit de gheţari şi zăpezi permanente în proporţie de cca. 60%.

Deşi are o poziţie latitudinală avansată (76º - 81º N), zona aceasta beneficiază de un climat îmbânzit de Curentul Cald al Golfului. Temperatura medie a verii este de cca. 5 ºC iar a iernii de cca - 12ºC.

Relieful insulei Svalbard include structuri vechi, paleozoice, reprezentând astfel cei mai vechi munţi din Europa. Altitudinea maximă a reliefului este de cca. 1700m.

Populaţia totală a Arhipelagului Svalbard este de cca. 2400 locuitori (tabel 2), din care 70% sunt norvegieni, iar restul sunt ruşi, ucraineni, polonezi. Cea mai mare aşezare umană din Svalbard este Longyarbyen (1800 locuitori). Au fost perioade când populaţia rusă era predominantă în Svalbard (vezi tabel).

Tabelul 2. Populaţia din Svalbard

Total Norvegieni Ruşi Polonezi

1990 3544 1125 2407 12

1995 2906 1218 1679 9

2000 2376 1475 893 8

2005 2400 1645 747 8

Subsolul insulelor este bogat în resurse (în special cărbune) care au impulsionat dezvoltarea unei industrii miniere de succes. Cărbunele este exploatat din anul 1906, iar producţia de cărbune este în prezent în creştere (contrar tendinţei generale europene de scădere). În anul 1994 se exploatau 500.000 t cărbune, iar în anul 2004 producţia era deja de 5 ori mai mare (2,5 milioane t). Alături de activităţile miniere, alte domenii economice sunt pescuitul şi turismul. ◄ Figura 8 – Insula Jan Mayen

14 Tratatul Svalbard din 1925 are o stipulaţie curioasă, menţionând că orice cetăţean, din orice altă

ţară, are dreptul să exploateze depozitele minerale şi alte resurse din Svalbard. Aşa se şi explică apariţia unor aşezări ruseşti: Barentsburg (900 locuitori în prezent), Pyramiden (abandonată deja în 2000) precum şi prezenţa aici a multor companii străine din Marea Britanie, Statele Unite, Germania, Olanda, Suedia etc.

Page 16: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

16

Jan Mayen (373 km2), insulă vulcanică din Atlanticul de Nord, parţial acoperită de gheaţă, lipsită de resurse naturale. Insula aparţine Norvegiei, este practic nepopulată, doar 14 persoane îşi desfăşoară aici activităţile de cercetare (vara numărul lor este dublu). Vulcanul Beerenberg din insula Jan Mayen este considerat a fi cel mai nordic vulcan de pe Terra (a avut erupţii în 1970,1973, 1985).

Finnmark este cea mai nordică regiune continentală a Europei şi acoperă o suprafaţă de cca. 50.000 km2. Tarmurile sunt foarte fragmentate, fiind scaldate de apele Marii Norvegiei si Marii Barents.

Este o zonă slab populată, cu densitate de sub 2 locuitori/km2

Relieful este mai înalt în vest (max.1218m), în timp ce în est se ajunge la altitudini de cca. 300 m. Glaciaţia actuală este bine reprezentată în vestul regiunii.

Se remarcă gheţarul Øksfjord, de 45 km2 - singurul gheţar de pe continent din care se desprind iceberguri; gheţarul Seiland.

d. Rusia arctica Pe continentul euroasiatic, zona rece este cea mai bine reprezentată în

Rusia, incluzând o bordură nordică de uscat ce se extinde din Peninsula Kola până la Strâmtoarea Bering, precum şi insulele din apropierea ţărmului nordic. Pe teritoriul asiatic, climatul aspru se extinde mult la sud, în Siberia, în limitele zonei climatice temperate, ca urmare a gradului ridicat de continentalism determinat de masivitatea continentului asiatic.

Figura 10. Localizarea Siberiei în cadrul Federaţiei Ruse

Siberia ocupă un

vast teritoriu din Federaţia Rusă, cuprinzând aproape toată Asia de Nord, de la Ural la Oceanul Pacific. In nord limita e dată de Oceanul Arctic, iar în sud Siberia se extinde până la dealurile din partea central-nordică a Kazahstanului şi graniţa cu

Mongolia şi China.

Figura 9 – Regiunea Finnmark

Page 17: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

17

Cu excepţia extremităţii sud-vestice, întreaga Siberie se află pe teritoriul Rusiei, reprezentând cca. 77% din suprafaţa acestui stat (peste 13 milioane km2) şi concentrând cca. 27% din populaţia Rusiei. Siberia este una dintre cele mai bogate regiuni ale planetei (cu importante resurse naturale: petrol, gaze naturale, resurse minerale diverse, păduri, etc) însă condiţiile climatice aspre au limitat valorificarea acestor resurse şi popularea acestei regiuni.

De la nord la sud, pe teritoriul Siberiei se succed următoarele ecosisteme naturale: tundra, taigaua şi stepa, aceasta din urmă fiind prezentă numai în partea de sud-vest a Siberiei, îndeosebi pe teritoriul Kazahstanului..

Taigaua este pădurea de conifere a emisferei nordice, reprezentând cca. 11% din suprafaţa uscatului, fiind cel mai bine reprezentată pe teritoriul euro-asiatic. Taigaua nord-americană este întâlnită în special în Canada şi Alaska, dar şi în nordul SUA.

Figura 11. Distribuţia zonei de TAIGA pe Glob

Climatul caracteristic taigalei este unul aspru, de tip continental. Verile sunt

scurte, dar calde şi umede de regulă, iar iernile sunt lungi şi reci15. Temperaturile oscilează în general între -50ºC şi +30ºC, rezultând o amplitudine anuală de cca.80ºC. Timp de 8 sau mai mullte luni pe an, temperaturile medii lunare sunt sub 10ºC, iar 5-6 luni pe an, mediile lunare sunt negative. În nord, taigaua creşte de regulă până la limita dată de izoterma de 10ºC a lunii iulie (sau chiar 9ºC), iar în sud, limita este variabilă, în funcţie de cantitatea de precipitaţii.

Precipitaţiile sunt de regulă reduse, între 200-750mm/an, dar, având în vedere evaporaţia foarte redusă (mult mai redusă decât precipitaţiile) există suficientă umezeală pentru creşterea plantelor. Durata stratului de zăpadă se poate prelungi la cca. 9 luni în cele mai nordice regiuni ale taigalei.

15 Localitatea Oimeakon, din Siberia de Est este cel mai friguros punct de pe Terra (în afară de

Antarctica), cu temperatura minimă absolută înregistrată aici de -73º C

Page 18: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

18

Cea mai mare parte a taigalei, recent afectată de glacuaţia cuaternară, are numeroase depresiuni lacustre în care s-au cantonat lacuri16.

Solurile din taiga sunt de regulă sărace în nutrienţi, ele sunt soluri tinere, subţiri, lipsite de orizontul organic din cauza temperaturilor foarte scăzute. Sunt caracteristice spodosolurile. Ca urmare a aciditităţii ridicate a solurilor, stratul inferior este de regulă acoperit doar de muşchi şi licheni. Permafrostul este prezent pe areale largi şi în zona taigalei.

Taigaua euro-asiatică se desfăşoară între Peninsula Scandinavia şi Kamceatka, pe mai bine de 15-20º latitudine, pe teritoriul următoarelor state: Norvegia, Suedia, Finlanda, Rusia (Siberia) precum şi N Kazahstanului şi N Japoniei.

În partea europeană, unde climatul este mai puţin excesiv, molidul (Picea abies, Picea obovata) este specia dominantă. Molizii sunt arbori cu rădăcini superficiale ce preferă solurile podzolice şi nu se dezvoltă bine în condiţiile unui continentalism climatic excesiv, de aceea, în partea asiatică, se întâlnesc doar insule restrânse de molizi. Locul acestora este luat de brad (Abies sibirica) şi zâmbru (Pinus cembra). Cel mai rezistent la frig este laricele (Larix sibirica, Larix dahurica). La est de Enisei, pe platourile înalte ale Siberiei Orientale şi pe munţii înalţi pinul şi molidul dispar şi se pot distimge două domenii floristice:

- domeniul extrem oriental (climat mai blând), cu numeroase specii de conifere între care predomină bradul, ale cărui limite sudice ating insula Sahalin şi nordul Japoniei;

- domeniul oriental (climat excesiv) mult mai omogen, fiind alcătuit din larice (Larix dahurica), singurul capabil să suporte minimele termice de sub -70ºC din această regiune. Acestuia i se alătură uneori Pinus pumila, cu aceaşi rezistenţă la climatul continental excesiv.

Fauna zonei de taiga, deşi mult mai bogată şi mai variată decât cea din tundră, luând în considerare suprafaţa imensă pe care o ocupă, este săracă şi în general foarte omogenă pe întreg întinsul său. De la ţărmurile Oceanului Pacific, în întreaga regiune păduroasă din Siberia până în pădurile din Europa nord-estică, sunt larg răspândite: elanul (Alces alces), mâncăciosul (Gulo gulo), zibelina (Martes zibelina), veveriţa comună (Sciurus vulgaris), nevăstuica siberiană (Mustela sibirica), iepurele alb (Lepus timidus), ursul brun (Ursus arctos), vulpea (Vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), păsări diverse. Reptilele sunt puţine la număr, o răspândire mai largă având vipera comună (Vipera berus) şi şopârla vivipară (Lacerta vivipara). Dintre amfibieni este prezent tritonul siberian (Hynobius keyserlingi).

Trei mari unităţi naturale se pot distinge, de la vest la est, pe teritoriul Siberiei:

16 Lacurile siberiene sunt putermic afactate de topirea permafrostului. Astfel, în prima fază, metanul din permafrostul dezgheţat se acumulează în lac şi apoi este eliberat în atmsoferă, iar ulterior, apa lacurilor se infiltrează cu uşurinţă în pământ, întrucât obstacolul creat de permafrostul îngheţat a dispărut. În 1971 erau inventariate un număr de 10.882 lacuri cu suprafaţa mai mare de 40 ha în Siberia, iar în 1997, numărul acestora se redusese deja cu 11% (9712). Efectele se vor resimţi în primul rand în modificarea ecosistemelor locale, la care se adaugă acest aport de metan, gaz cu efect de seră ce va contribui la încălzirea climatică globală.

Page 19: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

19

1. Câmpia Siberiei de Vest 2. Podişul Siberiei Centrale 3. Siberia de Est

1. Câmpia Siberiei de Vest ocupă o suprafaţă de cca. 3 milioane kmp, de la Munţii Ural până la fluviul Enisei. Este o zonă joasă, cu altitudini ce scad de la sud la nord (de la cca. 300m la 0m), caracterizată printr-o mare uniformitate. Aspectele de suprafaţă ale reliefului au fost sculptate în principal de acţiunea glaciaţiei cuaternare.

2. Podişul Siberiei Centrale, situat între fluviul Enisei şi fluviul Lena, se extinde pe un areal de peste 3,5 milioane kmp, fiind o vastă platformă înălţată (include şi strate cutate precum şi curgeri bazaltice17). Altitudinea maximă în Podişul Central Siberian este de cca. 1700m. Foarte importante sunt resursele minerale de aici: cărbuni, aur, diamante18, gaze naturale.

3. Siberia de Est este reprezentată de un teritoriu predominant muntos, extins de la fluviul Lena la Oceanul Pacific. Lanţurile muntoase de aici, de vârste diferite, sunt orientate de la nord la sud, altitudinea ajungând în general până la 3000m.

Peninsula Kamceatka (parte a Cercului de Foc al Pacificului) este una dintre cele mai active regiuni vulcanice ale planetei, include peste 150 de vulcani. O parte din aceşti vulcani (19), precum şi zonele cu fenomene postvulcanice spectaculoase (Valea Gheizerelor19) au fost incluse în patrimoniul UNESCO. Cel mai impunător vulcan activ este Kliucev, un stratovulcan cu o altitudine de 4750m, considerat sacru de indigeni, având unul dintre cele mai perfecte conuri vulcanice de pe Glob. Ultima erupţie a avut loc în 2007 (erupţia a început în ianuarie, iar în luna iulie, emanaţiile de cenuşă - cu depuneri depistate până în Arhipelagul Aleutine, au perturbat traficul aerian dinspre SUA spre Asia). Reţeaua hidrografică siberiană cuprinde râuri impresionante ca dimensiuni şi importanţă: Obi, Enisei, Lena. Deoarece perioada de îngheţ creşte din amonte spre vărsare, râurile siberiene se caracterizează prin revărsări peste podul de gheaţă în cursurile lor inferioare, în linile aprilie –iunie. Pe lângă navigaţie, aceste artere reprezintă singurele căi de acces dinspre Oceanul Arctic către taigaua siberiană, o altă utilizare de mari proporţii fiind hidroenegia.

Obi este cel mai important fluviu din Siberia de Vest, având o lungime de peste 5000 km (împreună cu afluentul său Irtiş) şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de peste 2,9 milioane km2. Se varsă în Marea Kara (Oceanul Arctic) printr-un imens estuar20. Datorită pantei de scurgere foarte reduse, fluviul este extrem de meandrat. Ca urmare a adâncimii relativ mari, debitului bogat, pantei reduse, lipsei accidentelor în albie (cascade, repezişuri), fluviul reprezintă cea mai

17 Un eveniment vulcanic major din permian-triasic a generat curgeri bazaltice care au acoperit iniţial o suprafaţă de cca. 7 milioane kmp, astăzi suprafaţa acoperită cu lave bazaltice fiind de 2 mil. kmp.

18 Până în 2004 a funcţionat aici una din cele mai mari cariere de diamante din lume (la Mirnâi). Aceasta a fost închisă după cca. 50 de ani de exploatări.

19 Valea Gheizerelor este a două mare concentrare de gheizere de pe Glob (după Yellowstone), cu cca. 90 de gheizere, izvoare fierbinţi.

20 Estuarul fluviului Obi este considerat cel mai lung de pe Terra, cu cei 800 km (el continuă de fapt Golful Obi)

Page 20: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

20

importantă magistrală fluvială de transport din Siberia de Vest. Potenţialul hidroenergetic al fluviului Obi şi ai afluenţilor săi este impresionant, fiind valorificat printr-o serie de hidrocentrale şi lacuri de acumulare21.

Enisei, fluviu cu o lungime pe peste 5500km şi un bazin hidrografic de cca. 2,5 milioane km2, izvorăşte pe teritoriul Mongoliei şi se varsă în Marea Kara (Oceanul Arctic) printr-un estuar. În cursul superior străbate regiuni puţin populate, având numeroase repezişuri; sectorul mijlociu este amenajat hidroenergetic, sprijinind energetic dezvoltarea industriei, dare este şi segmentul în care râul este cel mai poluat. Canalul Enisei - Obi face legatura între cele două mari râuri siberiene. Timp de mai bine de jumătate de an fluviul este îngheţat,

Lena izvorăşte din Munţii Baikal, drenează Podişul Central Siberian şi se varsă în Marea Laptev printr-o deltă ce se desfăşoară pe mai bine de 400 km lărgime. Fluviul, cu o lungime22 de cca. 4400 km şi un bazin hidrografic de peste 2,5 milioane km2, îngheaţă o mare parte din an, în special în sectorul inferior. În 2001 s-au înregistrat aici inundaţii de proporţii, printre cele mai severe care s-au înregistrat vreodată în Siberia, afectând mii de oameni.

Lacul Baikal („Perla Siberiei”) este cel mai adânc23 şi cel mai vechi lac din lume. Lacul era puţin cunoscut înainte de construcţia Trans-Siberianului. Pentru construcţia acestei magistrale în zona lacului Baikal, a fost nevoie de săparea a 33 de tunele şi construcţia a 200 de poduri.

Lacul este un imens rezervor de apă, conţinând cca. 20% din rezerva de apă dulce de suprafaţă a planetei. Este înconjurat din toate părţile de munţi, cca. 300 de râuri îl alimentează, are 22 insule(cea mai mare este insula Olkhon, de 72 km lungime). Vechimea mare şi adâncimea mare (care l-au ferit de influenţa glaciaţiei cuaternare) au permis conservarea unor numeroase specii faunistice şi floristice. Supranumit şi „Galapagosul Rusiei”, lacul adăposteşte 1550 specii de animale, între care 80% endemice24 şi 1085 specii de plante. Lacul a fost inclus în Patrimoniul UNESCO din 1996.

Umanizarea Siberiei este redusă, fiind limitată de condiţiile climatice restrictive. Cca. 39 milioane de oameni populează acest imens spaţiu asiatic, rezultând o densitate medie de cca. 3 locuitori/kmp.

Multă vreme teritoriul Siberiei a rămas în mare măsură nepopulat şi neexploatat, prima mare schimbare producându-se după construcţia Trans-Siberianului25, în lungul căruia s-au şi dezvoltat, de altfel, cele mai importante aşezări urbane din Siberia. Secolul XX a marcat de altfel dezvoltarea pe scară largă a exploatării resurselor naturale şi apariţia multor oraşe industriale.

21 Acumularea hidroenergetică de la Novosibirsk etse cea mai mare din Siberia. 22 Lena este fluviul care apare ca fiind cel mai lung pe o hartă a lumii realizată în proiecţia

Mercator, care deformează în sensul exagerării dimensiunilor în zonele din apropierea polilor. 23 Lacul Baikal este un lac tectonic (de rift), având adâncimea maximă de 1637m, fiind cel mai

adânc rift continental din lume. Lacul are o vechime de 25-30 milioane ani. 24 Între speciile endemice, renumită este foca de Baikal (Phoca Sibirica) şi Omul (Coregonus

autumnalis migratorius) un peşte foarte apreciat în gastronomia locului, care reprezintă, de altfel, sursa principală de hrană a populaţiei din jurul lacului, dar savurat la fel de bine şi de turişti..

25 Trans-Siberianul a fost construit în perioada 1891-1916, are o lungime de peste 9000km şi leagă Moscova de Vladivostok (cel mai mare port pacific al Rusiei)

Page 21: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

21

Figura 12 Trans-Siberianul

Populaţia urbană reprezintă cca. 70% din totalul populaţiei Siberiei, cele mai importante oraşe fiind: Novosibirsk (cel mai mare oraş siberian, cu cca. 1,5 milioane locuitori), Irkutsk, Krasnoiarsk, Omsk, Tomsk.

Siberia dispune de unele din cele mai bogate resurse mondiale de nichel, aur, plumb, molibden, diamante, argint, zinc, precum şi impresionante resurse de petrol şi gaze naturale (în mare parte neexploatate ). Extracţia acestor resurse este dificilă, dar sectorul minier rămâne unul dintre cele mai importante activităţi economice din Siberia. Se adaugă exploatarea lemnului (cu un ritm de exploatarea a pădurii în estul Siberiei care este mai rapid decât ritmul refacerii). Agricultura este limitată de solurile nefertile (excepţie făcând SV Siberiei). O altă activitate umană importantă este pescuitul, Siberia contribuind cu cca. 10% la pescuitul mondial (mai ales în Marea Ohotsk).

Page 22: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

22

II. ZONA RECE A EMISFEREI SUDICE – ANTARCTICA

Antarctica este cel mai sudic continent al Globului, centrat în jurul Polulul

Sud, înconjurat de Oceanul Austral. Numele de Antarctica vine de la grecescul antarktikos care înseamnă opus Arcticei). Cea mai mare parte a continentului este situată dincolo de Cercul Polar de Sud, excepţie făcând Peninsula Antarctica ce depăşeşte această limită, apropiindu-se destul de mult de sudul Americii de Sud.

Ideea că la Polul Sud există un continent este veche de peste două milenii (Strabon considera că aici ar exista o zonă rece, nelocuită, necunoscută, iar Mercator indică un continent necunoscut, cu o populaţie numeroasă). Expediţia rusă a lui Lazarev şi Bellingshausen din 1820 este prima care a adus dovezi incontestabile ale existenţei acestui continent dincolo de Cercul Polar de Sud. Prima expediţie cu adevărat ştiinţifică a fost cea a echipajului de pe „Belgica” (1897-1899), format din 19 membri, între care şi românul Emil Racoviţă. Norvegianul Amundsen este primul care a ajuns la Polul Sud (1911), urmat la

numai 13 zile de englezul Robert Scott. Cu o suprafaţă de cca. 14,4 milioane

km2, Antarctica se situează între continentele mici ale planetei, după Australia şi Europa. Unicitatea sa constă în faptul că un procent semnificativ din teritoriul acestui continent austral (98%) este acoperit de cea mai mare calotă glaciară a Terrei. Gheaţa antarctică reprezintă 90% din totalul gheţii terestre şi înmagazinează cca. 70% din volumul total al apei dulci de pe Glob.

◄ Figura 13. Uscatul real din Antarctica

Uscatul propriu-zis al Antarcticii

ocupă o suprafaţă mai mică decât suprafaţa calotei glaciare (figura 12). În medie, Antarctica este continentul cel mai rece, cel mai uscat şi cu vânturile cele mai puternice, rezultând condiţii total nefavorabile umanizării.

Ţărmurile Antarcticii însumează cca. 18.000 km şi includ următoarele categorii:

a. şelf de gheaţă26 (44% din ţărmuri) b. pereţi de gheaţă (38%)

26 În anumite sectoare se înregistrează un proces de retragere a acestui şelf de gheaţă (ca urmare a

încălzirii climatice globale). În anul 2002 un şelf de gheaţă cu o suprafaţă de 3250 kmp şi o grosime de 200m s-a desprins în bucăţi în mai puţin de o lună, iar în anul 2000 un iceberg cu o suprafaţă comparabilă cu cea a Franţei s-a desprins din şelful de gheaţă a Mării Ross.

Page 23: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

23

c. gheaţă în mişcare (13%) d. ţărmuri stâncoase (5%)

Calota glaciară din Antarctica s-a format în decursul ultimilor 15 milioane de ani şi are grosimi impresionante. De la o grosime medie de 2160m se poate ajunge până la grosimi record de 4700m. Volumul total al gheţii este estimat la peste 30 milioane kmc.

Repere în evoluţia paleogeografică a Antarcticii Timp de peste 170 milioane ani, Antarctica a făcut parte din vastul

continent Gondwana, actualul teritoriu definitivându-se acum cca. 25 milioane ani.

În cambrian, Antarctica de Vest era situată parţial în emisfera nordică (în această perioadă formându-se depozite mari de gresii şi calcare) iar Antarctica de Est era situată chiar pe ecuator, unde mările tropicale de atunci erau populate de trilobiţi şi numeroase nevertebrate.

La începutul devonianului (cu cca. 415 milioane ani în urmă) Gondwana se găsea deja la latitudini mult mai sudice, cu un climat mai rece (lucru demonstrat de fosilele terestre care datează de atunci).

Sfârşitul devonianului (acum cca. 360 milioane ani) marchează începutul unei perioade glaciare, dezvoltată pe măsură ce Gondwana se centra tot mai mult în jurul Polului Sud. O floră de climă rece, foslilizată, aduce dovezi incontestabile privind acest climat.

În permian viaţa plantelor a început să fie dominată de Glossopteris27 (ferigă arborescentă dezvoltată în mediu umed, în zone mlăştinoase28).

La sfârşitul permianului se înregistrează o încălzire climatică ce duce treptat la topirea calotelor glaciare din Gondwana, care devine, în cea mai mare parte, un deşert.

Peninsula Antarctica a început să se formeze în timpul jurasicului (acum 146 – 65 milioane ani), când pădurile de Ginkgo acoperau mare parte a teritoriului iar reptile ca Lystrosaurus29 erau foarte comune.

În cretacic, pădurile de conifere dominau Antarctica de Vest, amoniţii erau prezenţi în mările din jur, iar speciile de dinozaur existente erau: Cryolophosaurus şi Antarctopelta.

Acum 65 milioane ani, Antarctica30 mai era încă legată de Australia. Separarea Antarcticii de Australia şi Noua Guinee s-a produs în urmă cu cca. 40 milioane ani, când începe şi instalarea gheţii în Antarctica. În urmă cu cca. 23 milioane ani se conturează şi Strâmtoarea Drake (ce separă Antarctica de America de Sud), iar calota glaciară continuă să se extindă.

27 Ferigă arborescentă cu înălţimi de 4-6m, răspândită în perioada de acum 300 – 200 milioane de

ani (permian – triasic) 28 Această vegetaţie abundentă a dat naştere importantelor zăcăminte de cărbune permian din

Antarctica. 29 Reptilă a triasicului care a supravieţuit extincţiei permiene; avea dimensiuni de cca. 1m 30 Africa s-a separat de Antarctica acum cca. 160 milioane ani, iar India s-a desprins în urmă cu

cca. 125 milioane ani.

Page 24: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

24

De acum cca. 15 milione de ani, Antarctica este în cea mai mare parte acoperită de gheaţă.

RELIEFUL ANTARCTICII Cu o altitudine medie de 2250 m, Antarctica este continentul cel mai „înalt”

al planetei. Altitudinea maximă depăşeşte 5000m (Masivul Vinson, 5140m, situat în Munţii Ellsworth).

Lanţul muntos Transantarctic străbate continentul între Mările Ross şi Weddell, divizând Antarctica în Antarctica de Est (mai înaltă) şi Antarctica de Vest (mai joasă) (ce corespund în linii mari cu porţiunile de teritoriu antarctic din emisfera estică şi din cea vestică). Din punct de vedere geologic, Antarctica de Vest se aseamănă cu zona andină, incluzând înseosebi andezite şi riolite jurasice31. Antarctica de Est s-a dezvoltat pe un scut continental care include roci care datează din precambrian (formate acum mai bine de 3 miliarde ani), peste care s-au depus roci mai noi: gresii şi calcare devoniene şi jurasice. Legat de aceste realităţi geologice, resursele minerale din Antarctica sunt reprezentate de zăcămintele de cărbuni, minereuri de fier şi resurse de petrol32 şi gaze naturale.

Lanţul muntos Transantarctic se extinde, cu întreruperi, în lungul riftului antarctic, pe mai bine de 3500km (fiind unul dintre cele mai impresionante lanţuri muntoase de pe Terra) şi include strate de sedimente cutate care pe alocuri pot atinge grosimi de până la 14 km. Situat la o distanţă de cca. 1200 km de Polul Sud, Masivul Vinson este cel mai înalt din Antarctica şi se desfăşoară pe o lungime de 21 de km şi o lăţime de cca. 13km.

Vulcanismul actual din Antarctica este reprezentat de vulcani situaţi în lungul zonei de rift antarctic. Au fost identificaţi o serie de vulcani în zona Penisulei Antarctice şi în areale izolate din Antarctica de Vest. Cel mai reprezentativ este vulcanul EREBUS, cel mai sudic vulcan activ al Terrei, care este situat în Insula Ross, la latitudinea de 77º5' S. Vulcanul este activ şi are o înălţime de 3794m, prezentând în crater un lac permanent de lavă. Are în general erupţii de tip strombolian şi o vârstă estimată la cca. 1 milion ani. Din 197233 acest vulcan erupe aproape continuu.

În 2004 cercetătorii canadieni au descoperit un vulcan submarin în zona Peninsulei Antarctice, iar dovezile recente arată că ar putea fi vorba de un vulcan activ.

Un alt areal vulcanic este cel din insula Deception (sau Desolation), insulă vulcanică ce aparţine arhipelagului Shetlandul de Sud (posesiune a coroanei britanice). Deşi de la începutul anilor 1900 insula a fost un punct important în dezvoltarea industriei balenelor (vânat, comercializare etc), iar britanicii

31 Singura „anomalie” geologică din Antarctica de Vest se întâlneşte în Munţii Ellsworth, unde

stratigrafia este similară cu partea de est a continentului. 32 Resurse importante de petrol s-au descoperit în Marea Ross în 1973. Exploatarea resurselor

minerale din Antarctica este însă strict interzisă până în 2048 (conform Tratatului Antarctic) 33 În 1979 un avion din Noua Zeelandă cu 257 pasageri la bord s-a prăbuşit deasupra vulcanului

Erebus, fiind cea mai mare tragedie umană produsă pe teritoriul acestui continent.

Page 25: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

25

puseseră deja bazele unei aşezări, Port Foster34 (în special bază de cercetare), erupţiile vulcanice din perioada 1967-1969 au determinat locuitorii să părăsească insula. Ultimele erupţii vulcanice au avut loc în anii 1991-1992. Insula este populată de colonii de pinguini, estimaţi la cca. 1 milion.

Din punct de vedere climatic, Antarctica are condiţii extreme, putând fi caracterizat ca un vast deşert îngheţat (ca urmare a precipitaţiilor extrem de reduse cantitativ35). Spre deosebire de interiorul „uscat” al continentului (unde precipitaţiile de regulă sunt de cca. 20mm pe an), pe ţărmurile Antarcticii ninsorile pot ajunge la cantităţi impresionante de 1,22 m/48 ore.

Antarctica este în acelaşi timp şi locul în care se înregistrează cele mai reduse temperaturi de pe planetă, cu minime care pot coborî până la – 85, chiar – 90ºC în timpul iernii australe (vara fiind cu cca. 20ºC mai ridicate). În distribuţia spaţială a temperaturilor pe continentul Antarctica, partea estică se remarcă prin temperaturi medii mai reduse (ca urmare a altitudinii mai ridicate a acestui sector). În ansamblu Antarctica este mai rece decât Arctica (unde influenţa moderatoare a oceanului se face simţită şi în domeniul regimului termic). În plus, în Antarctica se adaugă şi influenţa altitudinii reliefului.

Între elementele climatice cu manifestări extreme se numără şi vânturile, îndeosebi din categoria celor catabatice, care suflă cu mare putere dinspre interior spre zonele de ţărm (ceva mai moderate, ca viteză, în interior).

Cantitatea de radiaţie solară care ajunge pe continentul Antarctica este mare36, această radiaţie însă fiind în procent de peste 90% reflectată de zăpada omniprezentă. Ca urmare a latitudinii ridicate, ca şi Arctica, întunericul guvernează jumătate de an, lucru care se reflectă în caracteristicile lumii vegetale şi animale din acest continent sudic. Nu lipsesc nici aurorele australe, la fel de spectaculoase ca şi în zona rece a emisferei nordice.

Hidrografia Ca urmare a calotei de gheaţă ce acoperă continentul Antarctica

hidrografia are particularităţi distincte faţă de alte continente. S-a avansat chiar ideea existenţei unei reţele de râuri subterane care ar face legătura între numeroasele lacuri aflate sub calota glaciară (numite lacuri „subglaciare”). Se estimează că numărul lacurilor aflate sub calota de gheaţă a Antarcticii depăşeşte 100. Cel mai impresionant exemplu este lacul VOSTOK . Descoperit încă din 1977, este cel mai mare lac subglaciar al continentului, ale cărui dimensiuni au putut fi măsurate în 1996. Cu o suprafaţă de cca. 14.000 kmp (comparabilă cu cea a lacului Ontario din Marile Lacuri Americane), lacul atinge o adâncime maximă de 510m şi înglobează un volum de apă de peste 1800 kmc. Lacul se întinde pe o lungime de cca. 250

34 În prezent insula este inclusă în circuitele turistice organizate în Antarctica, ca urmare a atracţiei

exercitate de plajele „fierbinţi”. 35 Polul de Sud nu primeşte aproape deloc precipitaţii- 36 La Polul Sud, în timpul verii, cantitatea de radiaţie solară este mai mare ca cea de la ecuator.

Page 26: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

26

km şi o lăţime de 25 km, are apă dulce37 şi este acoperit cu un strat de gheaţă care atinge grosimi impresionante (3710m). Se apreciază că lacul ar putea avea o vârstă de 500.000 – 1 milion ani.

Biodiversitatea Antarcticii este destul de redusă, speciile de plante de aici fiind reprezentate de cele mai simple forme de viaţă: alge, licheni, muşchi.

Actul de conservare a Antarcticii interzice introducerea oricăror specii străine sau extragerea oricăror specii indigene din Antarctica.

Temperaturile foarte scăzute, lipsa solurilor, lipsa umezelii, lipsa luminii în timpul iernii, vânturile extrem de puternice împiedică dezvoltarea plantelor. Insulele subantarctice, în schimb, susţin o mult mai variată floră. În Antarctica s-au diferenţiat peste 200 specii licheni, cca. 50 specii de muşchi, 700 specii de alge (cele mai multe sunt fitoplancton), dar sunt şi alge de zăpadă multicolore, iar diatomeele sunt caracteristice zonelor de coastă, mai ales vara.

Există 2 specii de plante cu flori în Peninsula Antarctica: Deschampsia antactica şi Colobanthus quitensis.

Fauna de uscat este formată aproape exclusiv din nevertebrate.Cea mai mare vieţuitoare terestră endemică din Antarctica este musca antarctică (Belgica antarctica), care este extrem de bine adaptată38 la condiţiile de aici, atât în formă larvară cât şi în formă adultă.

În dezvotarea ecosistemelor din Oceanul Austral, elementul cheie este krillul antarctic (Euphasia superba). Acest krill se hrăneşte direct cu fitoplancton şi constituie la rândul lor hrana pentru balene, pinguini, foci, albatroşi şi tot felul de alte păsări din aceste zone australe.

Ţărmurile continentului şi insulele din jur sunt populate de colonii impresionante de pinguini: pinguinul imperial (Aptenodytes forsteri), cel mai mare pinguin (are înălţimi de 1.27 – 1.60 m, greutate de cca. 34 kg şi trăieşte in medie 20 de ani); pinguinul regal (Aptenodytes patagonicus), de cca. 90 cm înălţime şi cu o greutate de 11-15 kg; pinguinul Adelie (Pygoscelis Adeliae), de 60-70 cm, cu o greutate de cca. 4kg, prezent în număr mare în special în Insula Ross; pinguinul săritor/Rockhopper (Eudyptes chrysocome), cel mai mic pinguin, de doar 55 cm.

Umanizarea în Antarctica

37Explicaţia păstrării în stare lichidă a apei acestui lac constă fie în influenţa căldurii interne a

pământului (gheaţa de deasupra protejându-l de frigul din atmosferă); se consideră de asemenea că lacul nu a avut timp suficient timp pentru a îngheţa (după o perioadă temperată care s-a terminat acum cca. 5000 ani). Apa are temperatura de -3ºC şi se poate ca aceasta să rămână lichidă datorită presiunii generate de greutatea gheţii de deasupra. Lacul este un adevărat laborator natural terestru care poate fi utilizat pentru a înţelege posibilitatea dezvoltării şi existenţei vieţii pe sateliţii planetei Jupiter (Europa şi Callisto) care au condiţii naturale similare acestui loc din Antarctica.

38 Larva supravieţuieşte până şi îngheţului lichidelor din corp; în condiţii de uscăciune extremă se adună în grupuri formate din mulţi invivizi pentru a evita pierderea apei; supravieţuieşte la pierderea a până la 30% din greutatea corporală (prin deshidratare); tolerează variaţii foarte mari ale pH –ului şi salinităţii; supravieţuieşte fără oxigen până la 4 săptămâni; absoarbe căldura şi blochează radiaţiile ultraviolete; trăieşte până la 2 ani. Adultul nu are aripi, pentru a nu fi luat de vânt, tolerează de asemenea temperaturi extreme şi trăieşte doar 10 zile, atâta cît e necesar pentru a permite asigurarea perpetuării speciei.

Page 27: Geografia Mediilor Naturale Ale Terrei

Daniela LARION – Geografia mediilor naturale (temperate si reci) ale Terrei

27

Deşi descoperit de la începutul secolulul 19, continentul a fost neglijat până la începutul secolului 20, ca urmare în special a mediului ostil de aici, lipsei resurselor naturale şi izolării.

Antarctica este astăzi singurul continent nepopulat şi nu aparţine nici unui stat. Tratatul Antarctic din 1959 (semnat de 12 state – inclusiv SUA şi Rusia) consideră continentul neutru din punct de vedere politic, fiind folosit doar pentru cercetarea ştiinţifică. În plus, tratatul interzice desfăşurarea activităţilor militare precum şi exploatarea resurselor minerale, protejând ecozona continentului. Cercetările ştiinţifice care se derulează în prezent sunt desfăşurate de cca. 4000 cercetători de diverse naţionalităţi şi în cele mai variate domenii ale cercetării. Pe timpul iernii australe numărul acestora se reduce la doar 1000.

În afara cercetării ştiinţifice, singurele activităţi care se desfăşoară aici (şi doar în anumite sectoare de ţărm) sunt activităţile turistice. În insulele din Oceanul Austral se practică şi pescuitul. Încă din 1957 se poate vorbi de un turism la scară mică, numărul turiştilor ajungând la cca. 28.000 în perioada 2004-2005. Până în anul 2010 se estimează o creştere a numărului de turişti la cca. 80.000. Cele mai importante destinaţii turistice includ: Insula Deception/Desolation (din nordul Peninsulei Antarctice), canalul Lemaire şi Paradise Harbour.

Antarctica este, aşadar, continentul cel mai puţin cunoscut şi cel mai puţin

afectat direct de influenţa umană, însă păstrarea echilibrelor este dependentă de condiţiile din întreaga planetă, întrucât această zonă naturală, ca şi Arctica, este extrem de vulnerabilă la modificările climatice globale.