Generalul Dănilă va fi noul şef alo facă. Azi, băieţelul meu cel mare, de şapte ani şi...
8
editorial Țara unde nu ne este frică! CORECTITUDINEA POLITICă NE AMENINţă DREPTURILE şI LIBERTATEA >P. 02 www.ziuaveche.ro Jurnal de Sărindar ONLINE VINERI 24 DECEMBRIE 2010 SECțIUNEA B 01 Mihaela Popescu Taulet [email protected] A jun de Crăciun. Am aproape 39 de ani şi nu ezit niciodată să-mi spun vârsta aşa cum cele de- o seamă cu mine ezită să o facă. Azi, băieţelul meu cel mare, de şapte ani şi jumătate, m-a întrebat ce a fost Revoluția și cine au fost comuniștii. Seara, înainte de culcare. L-am întrebat de unde i-a venit ideea și mi-a spus că a urmărit cu bunica lui, la televizor, o emisiune care arăta cum a fost la Revoluție în ’89. Brusc, am înţeles, cu nod în gât, că nu voi ști să-i explic și să- i enumăr primului născut durerile și frustrările generației mele și ale celor de dinainte; că nu voi ști să povestesc despre lipsa de căldura în casă și la școală, despre scrisul cu mănușile în mâini și despre trenurile lungi și cu ferestre înghețate; despre caietele luate “pe sub mână” și cărțile la fel; despre Crăciunul- Gerilă fără brad și doar cu două portocale luate de la contrabanda de Partid; despre lipsa ciorapilor și a curentului electric; despre carnea luată “pe sub mână” și cartelele de pâine, zahăr și ulei. “Ce sunt astea?”, mă întreabă copilul?! “De ce nu le-ați dat un șut comuniștilor?!” Sunt blocată și nu știu de ce nu știu!? De ce generația noastră a fost nevoită să treacă așa, să transpară de la un regim la un cvasiregim? Complicat să-i explic copilului că nu este ca la filmele cu cowboy și că pușcăriașii și fricoșii fără drept de cuvânt nu erau neapărat situați și poziționați în sfera celor buni, că ei existau doar cu statut de victimă și potențială victimă; că milițienii și organele aferente, de la turnătorii din sfera familiei până la prieteni și colegi de serviciu, partid, reprezentau în permanență dușmanul ascuns și el, potențial; că ne devoram unii într-alții?! Cum pot să-i explic fiului meu comunismul trăit de mine până la adolescența târzie? Și cum aș mai putea să-i dezvolt în continuare istoria alambicată a postcomunismului? Cu ochi mari și nevinovați el mă întreabă: “De ce, mama, nu au plecat comuniștii când mulți oameni, cum a fost străbunicul, le- au spus că nu îi vor, de ce nu i-ați boxat și nu i-ați trimis în Africa?”. De ce dragii mei, de ce?! Nu știm! Eu îmi amintesc cu durere de stomac și frig în spate frica! Dragii mei, nu știu ce am mai bâjbâit, însă un lucru îmi este cert, am reușit! Noi, generațiile de ingineri și profesori ratați: copiii noștri sunt liberi și ei trăiesc și ne poartă cu sine și știu ce s-ar putea face “în țara unde nu ne este frică!”. Anul I Numărul 37 săptămânal independent apare în fiecare vineri NAşTEREA MâNTUITORULUI de Ion Creangă În Betleem colo-n oraş Dormeau visând locuitorii, Iar lângă turmă, pe imaş Stăteau de pază, treji, păstorii. Şi-n miez de noapte dulce cânt Din cer cu stele-a răsunat, Se rumenise cerul sfânt Păstorii s-au cutremurat. Din slăvi un înger coborî: “Fiţi veseli!”- îngerul le-a spus, “Plecaţi, şi-n staul veţi găsi Pe Craiul stelelor de sus!” Păstorii veseli, în oraş, Spre staul cu paşi iuţi porniră Şi-un prunc atât de drăgălaş Acolo-n paie ei găsiră. Nici leagăn moale, nici vreun pat, Doar fân mirositor pe jos, Pe fân, în iesle sta culcat Micuţul prunc: Iisus Hristos. El, Fiul domnului şi Crai Al stelelor de farmec pline, De-atunci cu drag, la voi, din Rai Cu fiecare iarnă vine!... La doar 45 de ani, generalul maior Ştefan Dănilă va fi noul şef al Statului Major General (SMG). Dănilă îl va înlocui la conducerea armatei pe amiralul Gheorghe Marin, căruia i- a expirat mandatul pe 13 septembrie 2010, dar preşedintele Traian Băsescu i l-a prelungit până la 1 ianuarie 2011. Ziuaveche.ro a prezentat în exclusivitate lista cu candidaţii pentru funcţia de şef al SMG încă din data de 9 septembrie 2010. Atunci, generalul Dănilă nu se nu- măra printre persoanele care întruneau condiţiile pentru a prelua frâiele Arma- tei României. El a intrat în cărţi abia la 1 octombrie 2010, odată cu aducerea sa în SMG şi numirea ca locţiitor al şefului Sta- tului Major General. Dacă în urmă cu vreo doi ani se ve- hicula cu insistenţă numele generalu- lui Stanciu ca posibil urmaş al amiralu- lui Marin, şansele acestuia s-au dimi- nuat considerabil după mai multe gafe ale aviatorului care a vrut cu orice preţ să-şi ia brevetul de navigator la o vârstă înaintată şi a făcut practică la bordul unui avion de transport strategic care efectua o misiune de luptă în Afganistan. Numai că, la una din şedinţele de bilanţ ale ar- matei, Băsescu a anunţat cu jumătate de gură că viitorul şef al SMG va fi un avia- tor. Aşa se face că unii şi-au adus amin- te de spusele preşedintelui şi dacă au vă- zut că Stanciu nu prea mai e în cărţi au propulsat un alt aviator la vârful condu- cerii SMG pentru a exista un candidat şi din arma aviaţie. Apariţia lui Dănilă în conducerea SMG a fost primul pas în urma căruia cei din MApN şi-au dat seama că amiralul Marin s-a opus nominalizării generalului loco- tenent Dan Ghica şi a generalului locote- nent Ioan Sorin pentru preluarea funcţi- ei de şef al SMG. Nu a contat faptul că cei doi sunt militari cu o carieră deosebită, inclusiv în teatrele de operaţii din Afga- nistan şi Irak. Al doilea pas a fost făcut pe 1 Decembrie 2010, când generalul Dănilă a fost avansat la gradul de general maior- două stele, chit că prima stea o obţinuse cu numai un an în urmă. Alegerea lui Dănilă va naşte cotrover- se. Una va fi legată de faptul că, dacă va fi uns şef al SMG, va avea în subordine generali cu mai multe stele decât el. Ar mai fi o soluţie: preşedintele să-i mai dea o stea pe 1 ianuarie 2011 ca să îl pună pe picior de egalitate cu cei care sunt deja generali locotenenţi. Dar ar fi o premi- eră ca un general să fie avansat de două ori la un interval de o lună, chiar dacă lu- nile sunt în ani diferiţi (decembrie 2010- ianuarie 2011). A doua controversă s-ar putea naşte din faptul că vom avea un aviator la con- ducerea Armatei României, dar riscăm să rămânem fără avioane de vânătoare capabile să execute serviciul de Poliţie Aeriană conform cerinţelor NATO. Generalul Dănilă va fi noul şef al Armatei României Doru DRAGOMIR [email protected] EXCLUSIV Potrivit articolului nr. 32 din Legea 346 din 21 iulie 2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării, şeful Statului Major General este militarul cu rangul de conducere cel mai înalt din armată, numit de preşedintele României, la propunerea ministrului apărării, cu avizul primului-ministru, pentru o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de prelungire cu până la un an. În funcţia de şef al Statului Major General poate fi numit locţiitorul acestuia sau unul dintre şefii categoriilor de forţe ale armatei. CRIV GEOPOLITICĂ Pactul Obama- Medvedev Evenimentul central al penultimei săptămâni din acest an pe mapamond a fost, fără îndoială, agitaţia din Washington D.C., cu ecouri vizibile la Moscova, pe tema noului Tratat START, vizând armele nucleare. > pagina 03 DOSARE Favoriţii Reginei Maria a României Fire autoritară şi cu o personalitate extrem de puternică, despre Regina Maria a Românie se spune că a avut doi amanţi: o legătură îndelungată cu administratorul domeniilor regale, Prinţul Barbu Ştirbey şi o legătură pasageră - însă extrem de intensă - cu colonelul britanic Joseph W. Boyle. Legăturile amoroase ale Reginei Maria au fost cunoscute în epocă de apropiaţii palatului, însă simpatia generală de care se bucura suverana a făcut ca aceste amoruri să nu fie blamate - în plus, discreţia Reginei a dus la evitarea unor scandaluri publice. Iubirile Reginei Maria au înfierbântat clasa politică românească într- o singură ocazie: în vara anului 1927, când suverana s-a implicat direct în politica internă a ţării, insistând pentru numirea lui Barbu Ştirbey ca prim-ministru. În iunie 1927 Regele Ferdinand îşi trăia ultimele zile, iar împingerea amantului la conducerea ţării a dus la o reacţie rapidă: Barbu Ştirbey avea să rămână premier doar o săptămână, combinaţiile eficiente ale lui Ion I.C. Brătianu scoţândul din funcţie aproape imediat. > pagina 05 GENERALUL DăNILă, MINISTRUL OPREA șI AMIRALUL MARIN
Transcript of Generalul Dănilă va fi noul şef alo facă. Azi, băieţelul meu cel mare, de şapte ani şi...
editorial
Țara unde nu ne este frică!
CoreCtitudinea politiCă ne ameninţă drepturile şi libertatea >p. 02www.ziuaveche.ro
Jurnal de Sărindar
online
Vineri 24 decembrie 2010
SECțiunEa B01
ajun de Crăciun. Am aproape 39 de ani şi nu ezit niciodată să-mi spun vârsta aşa cum cele de-o seamă cu mine ezită să
o facă. Azi, băieţelul meu cel mare, de şapte ani şi jumătate, m-a întrebat ce a fost Revoluția și cine au fost comuniștii. Seara, înainte de culcare. L-am întrebat de unde i-a venit ideea și mi-a spus că a urmărit cu bunica lui, la televizor, o emisiune care arăta cum a fost la Revoluție în ’89. Brusc, am înţeles, cu
nod în gât, că nu voi ști să-i explic și să-i enumăr primului născut durerile și frustrările generației mele și ale celor de dinainte; că nu voi ști să povestesc despre lipsa de căldura în casă și la școală, despre scrisul cu mănușile în mâini și despre trenurile lungi și cu ferestre înghețate; despre caietele luate “pe sub mână” și cărțile la fel; despre Crăciunul-Gerilă fără brad și doar cu două portocale luate de la contrabanda de Partid; despre lipsa ciorapilor și a curentului electric; despre carnea luată “pe sub mână” și cartelele de pâine, zahăr și ulei. “Ce sunt astea?”, mă întreabă copilul?! “De ce nu le-ați dat un șut comuniștilor?!” Sunt
blocată și nu știu de ce nu știu!? De ce generația noastră a fost nevoită să treacă așa, să transpară de la un regim la un cvasiregim? Complicat să-i explic copilului că nu este ca la filmele cu cowboy și că pușcăriașii și fricoșii fără drept de cuvânt nu erau neapărat situați și poziționați în sfera celor buni, că ei existau doar cu statut de victimă și potențială victimă; că milițienii și organele aferente, de la turnătorii din sfera familiei până la prieteni și colegi de serviciu, partid, reprezentau în permanență dușmanul ascuns și el, potențial; că ne devoram unii într-alții?! Cum pot să-i explic fiului meu comunismul trăit de mine până
la adolescența târzie? Și cum aș mai putea să-i dezvolt în continuare istoria alambicată a postcomunismului? Cu ochi mari și nevinovați el mă întreabă: “De ce, mama, nu au plecat comuniștii când mulți oameni, cum a fost străbunicul, le-au spus că nu îi vor, de ce nu i-ați boxat și nu i-ați trimis în Africa?”. De ce dragii mei, de ce?! Nu știm! Eu îmi amintesc cu durere de stomac și frig în spate frica! Dragii mei, nu știu ce am mai bâjbâit, însă un lucru îmi este cert, am reușit! Noi, generațiile de ingineri și profesori ratați: copiii noștri sunt liberi și ei trăiesc și ne poartă cu sine și știu ce s-ar putea face “în țara unde nu ne este frică!”.
Anul I Numărul 37 săptămânal independent apare în fiecare vineri
naştErEa Mântuitorului deIonCreangă
În Betleem colo-n oraşDormeau visând locuitorii,Iar lângă turmă, pe imaşStăteau de pază, treji, păstorii.
Şi-n miez de noapte dulce cântDin cer cu stele-a răsunat,Se rumenise cerul sfântPăstorii s-au cutremurat.
Din slăvi un înger coborî:“Fiţi veseli!”- îngerul le-a spus,“Plecaţi, şi-n staul veţi găsiPe Craiul stelelor de sus!”
Păstorii veseli, în oraş,Spre staul cu paşi iuţi pornirăŞi-un prunc atât de drăgălaşAcolo-n paie ei găsiră.
Nici leagăn moale, nici vreun pat,Doar fân mirositor pe jos,Pe fân, în iesle sta culcatMicuţul prunc: Iisus Hristos.
El, Fiul domnului şi CraiAl stelelor de farmec pline,De-atunci cu drag, la voi, din RaiCu fiecare iarnă vine!...
La doar 45 de ani, generalul maior Ştefan Dănilă va fi noul şef al Statului Major General (SMG). Dănilă îl va înlocui la conducerea armatei pe amiralul Gheorghe Marin, căruia i-a expirat mandatul pe 13 septembrie 2010, dar preşedintele Traian Băsescu i l-a prelungit până la 1 ianuarie 2011. Ziuaveche.ro a prezentat în exclusivitate lista cu candidaţii pentru funcţia de şef al SMG încă din data de 9 septembrie 2010.
Atunci, generalul Dănilă nu se nu-măra printre persoanele care întruneau condiţiile pentru a prelua frâiele Arma-tei României. El a intrat în cărţi abia la 1 octombrie 2010, odată cu aducerea sa în SMG şi numirea ca locţiitor al şefului Sta-tului Major General.
Dacă în urmă cu vreo doi ani se ve-hicula cu insistenţă numele generalu-lui Stanciu ca posibil urmaş al amiralu-lui Marin, şansele acestuia s-au dimi-nuat considerabil după mai multe gafe ale aviatorului care a vrut cu orice preţ să-şi ia brevetul de navigator la o vârstă înaintată şi a făcut practică la bordul unui avion de transport strategic care efectua o misiune de luptă în Afganistan. Numai că, la una din şedinţele de bilanţ ale ar-matei, Băsescu a anunţat cu jumătate de gură că viitorul şef al SMG va fi un avia-tor. Aşa se face că unii şi-au adus amin-te de spusele preşedintelui şi dacă au vă-
zut că Stanciu nu prea mai e în cărţi au propulsat un alt aviator la vârful condu-cerii SMG pentru a exista un candidat şi din arma aviaţie.
Apariţia lui Dănilă în conducerea SMG a fost primul pas în urma căruia cei din MApN şi-au dat seama că amiralul Marin s-a opus nominalizării generalului loco-
tenent Dan Ghica şi a generalului locote-nent Ioan Sorin pentru preluarea funcţi-ei de şef al SMG. Nu a contat faptul că cei doi sunt militari cu o carieră deosebită, inclusiv în teatrele de operaţii din Afga-nistan şi Irak. Al doilea pas a fost făcut pe 1 Decembrie 2010, când generalul Dănilă a fost avansat la gradul de general maior-
două stele, chit că prima stea o obţinuse cu numai un an în urmă.
Alegerea lui Dănilă va naşte cotrover-se. Una va fi legată de faptul că, dacă va fi uns şef al SMG, va avea în subordine generali cu mai multe stele decât el. Ar mai fi o soluţie: preşedintele să-i mai dea o stea pe 1 ianuarie 2011 ca să îl pună pe picior de egalitate cu cei care sunt deja generali locotenenţi. Dar ar fi o premi-eră ca un general să fie avansat de două ori la un interval de o lună, chiar dacă lu-nile sunt în ani diferiţi (decembrie 2010-ianuarie 2011).
A doua controversă s-ar putea naşte din faptul că vom avea un aviator la con-ducerea Armatei României, dar riscăm să rămânem fără avioane de vânătoare capabile să execute serviciul de Poliţie Aeriană conform cerinţelor NATO.
GeneralulDănilăvafinoulşefalArmateiRomâniei
ExCluSivPotrivit articolului nr. 32 din Legea 346 din 21 iulie 2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării, şeful Statului Major General este militarul cu rangul de conducere cel mai înalt din armată, numit de preşedintele României, la propunerea ministrului apărării, cu avizul primului-ministru, pentru o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de prelungire cu până la un an. În funcţia de şef al Statului Major General poate fi numit locţiitorul acestuia sau unul dintre şefii categoriilor de forţe ale armatei.
Criv
GEopolitiCĂ PactulObama-MedvedevEvenimentul central al penultimei săptămâni din acest an pe mapamond a fost, fără îndoială, agitaţia din Washington D.C., cu ecouri vizibile la Moscova, pe tema noului Tratat START, vizând armele nucleare. >pagina03
doSarE FavoriţiiRegineiMariaaRomâniei
Fire autoritară şi cu o personalitate extrem de puternică, despre Regina Maria a Românie se spune că a avut doi amanţi: o legătură îndelungată cu administratorul domeniilor regale, Prinţul Barbu Ştirbey şi o legătură pasageră - însă extrem de intensă - cu colonelul britanic Joseph W. Boyle. Legăturile amoroase ale Reginei Maria au fost cunoscute în epocă de apropiaţii palatului, însă simpatia generală de care se bucura suverana a făcut ca aceste amoruri să nu fie blamate - în plus, discreţia Reginei a dus la evitarea unor scandaluri publice. Iubirile Reginei Maria au înfierbântat clasa politică românească într-o singură ocazie: în vara anului 1927, când suverana s-a implicat direct în politica internă a ţării, insistând pentru numirea lui Barbu Ştirbey ca prim-ministru. În iunie 1927 Regele Ferdinand îşi trăia ultimele zile, iar împingerea amantului la conducerea ţării a dus la o reacţie rapidă: Barbu Ştirbey avea să rămână premier doar o săptămână, combinaţiile eficiente ale lui Ion I.C. Brătianu scoţândul din funcţie aproape imediat. >pagina05
Generalul dănilă, ministrul Oprea și amiralul marin
02
www.ziuaveche.ro Jurnal de Sărindar
online“Colindurile sunt alea rituale și alea-s Cele mai frumoase“ >A. CovACi
Adrian Pătruşcă
Ziuaveche.ro vă prezintă un articol incendiar publicat de editorialistul Peter Worthington în ziarul canadian Toronto Sun. Un text cu atât mai actual în această perioadă, cu cât tratează inclusiv punerea la index a Sărbătorii Naşterii Domnului sub pretextul de a nu-i ofensa pe cei de alte confesiuni.
Când a vorbit la lansarea noii sale cărţi, Ghosts of Europe (Fantomele Eu-ropei), autoarea Anna Porter a remar-cat cum oamenii din estul Europei sunt mult mai pasionaţi de “libertate” decât cei ca noi, care ne-am născut în liberta-te. Deşi este poate de înţeles, este ne-liniştitor.
Avertismentul lui Thomas Jefferson, cum că “preţul libertăţii este vigilenţa permanentă”, nu prea are ecou în soci-etatea canadiană aşa cum are în Ame-rica.
Constituţia canadiană, datând de la Actul Britanico-Nord American, subli-
niază că scopul Confederaţiei este “pa-cea, ordinea şi buna guvernare”. “Liber-tatea”, despre care noi presupunem că este asigurată, abia este menţionată.
Între “pace” şi “libertate”
Americanii, pe de altă parte, sunt foarte preocupaţi de “libertate” - a lor şi, ocazional, a altora. Campaniile electo-rale din cele două ţări diferă: politicienii canadieni preferă să se axeze pe “pace”, în vreme ce americanii se concentrează pe “libertate”. Amândouă sunt de dorit, dar se ating pe căi diferite.
Care dintre libertăţile apărate în sis-temul nostru democratic este mai pre-ţioasă? Mulţi ar spune că libertatea cu-vântului este cheia celorlalte libertăţi. Alţii ar putea spune că libertatea religi-oasă. Alţii, libertatea presei.
Toate aceste libertăţi sunt sub asediu în zilele noastre. Legislaţia antidiscri-minare interzice vorbirea prea liberă, în vreme ce libertatea religioasă este pusă sub semnul întrebării de anumite gru-
pări religioase. Prudenţa, dacă nu chiar laşitatea, sunt principiile după care con-duc presa.
Cea mai mare şi mai importantă liber-tate pe care o societate o poate îmbrăţișa este libertatea de a nu fi de acord.
O tendinţă tot mai accentuată în ţă-rile democratice face să devină tot mai dificil (dacă nu chiar periculos) să fii în dezacord cu opiniile majoritare. Altfel spus, corecte politic.
Priviţi la dezbaterile privind schim-barea climei şi la hărţuirea la care sunt supuşi oamenii de ştiinţă care nu sunt de acord sau pun sub semnul întrebării teoria încălzirii globale!
Raţiunea este înlocuită de timorare
Când a fost secretarul mediului, David Miliband, fratele noului lider al Partidului Laburist, a declarat “în-chisă” dezbaterea ştiinţifică asupra schimbărilor climatice. Oamenii de ştiinţă sceptici au fost echivalaţi cu
negaţioniştii Holocaustului.Aşa cum arată revista britanică The
Spectator: “Fără libertatea de a întreba şi a dezbate, ştiinţa nu poate înflori”. Ra-ţiunea este înlocuită de timorare.
Am devenit atât de sensibili din punct de vedere cultural, încât Melanie Phillips scrie în The Spectator: “Anumi-te grupuri «victimizate» se bucură de un fel de statut de Specii Protejate, nu tre-buie niciodată ofensate”. Aici intră mi-norităţile etnice, mamele singure, mu-sulmanii, homosexualii etc.
Partidul Laburist de guvernământ în Marea Britanie are chiar un aşa-numit Equity Act, care plasează sub incidenţă penală orice insultă la adresa cuiva.
Îmi aduc aminte cum fermierul şi jurnalistul britanic Robin Page a fost condamnat la închisoare pe motiv de “instigare la ură rasială” pentru un dis-curs împotriva legilor antivânătoare la un târg din Gloucestershire în 2002.
“În cazul în care vreunul dintre dumneavoastră este sensibil şi uşor de ofensat, vă rog plecaţi să daţi o tură în ju-rul lacului şi întoarceţi-vă când termin.
Dacă este cineva negru, vegetarian, mu-sulman, refugiat, şchiop, lesbiană, şo-fer de camion, atunci aţi putea fi ofen-saţi, pentru că pretind aceleaşi drep-turi pe care dumneavoastră le-aţi obţi-nut deja”.
În 2008, poliţia i-a plătit daune pen-tru detenţie nedreaptă.
Astăzi, Iisus nu trebuie menţionat în şcoli ca să nu ofenseze. Chiar şi ura-rea “Crăciun Fericit!” a fost transformat în “Urări de Sezon!”. Prostituatele s-au transformat în “lucrătoare comerciale ale sexului”.
În parte, este vorba despre corectitu-dine politică scăpată de sub control, dar în esenţă e o slăbire a libertăţii de a nu fi de acord, a libertăţii de a contrazice.
Regimurile totalitare nu pun prea mare preţ pe ceea ce gândeşti, atât timp cât îţi ţii gândurile pentru tine şi nu le exprimi. Pedepsele draconice pentru contrazicere sau dezacord public îi men-ţin pe tirani la putere. Or, în cazul demo-craţiilor, frica de a nu fi de acord poate duce la lipsa libertăţii şi la impunerea despotismului.
Corectitudinea politică ne ameninţă drepturile şi libertatea
Adrian Pătruşcă
În ultimii ani, tradiţionalul „Merry Christmas” al vorbitorilor de limbă engleză tindea să fie înlocuit de politically correct-ele „Season’s Greetings”, „Happy Holidays” sau alte asemenea barbarisme lingvistice. Însă lucrurile se schimbă spectaculos, scrie publicaţia online suite101.com.
Compania Global Language Monitor a descoperit că, în ciuda eforturilor presei nord-americane, care încearcă din răs-puteri să pună index la cuvântul Christ-mas, urarea “Merry Christmas” este de 600 de ori mai folosită decât toate vari-
antele corecte politic.Crăciunul creştin sărbătoreşte naşte-
rea lui Hristos, nu trecerea lui Moş Cră-ciun prin magazine, scrie ziarista Ka-ren Stephenson. (O observaţie banală, dar care trebuie repetată iar şi iar într-o lume tot mai secularizată.) Iar Christmas vine de la „Cristes Maesse” din engleza veche şi înseamnă liturghia lui Cristos. “Semnificaţia cadourilor în această pe-rioadă trebuie legată direct de Dumne-zeu care ni l-a dăruit pe însuşi Fiul Său”, îl citează Stephenson pe pastorul Char-les Swindoll.
Către sfârşitul secolului 20, din ce în ce mai mulţi creştini încep să se simtă frustraţi că sărbătorii lor vechi de două mii de ani trebuie să i se pună surdină
în faţa corectitudinii politice. Aşa cum arată într-un interviu pentru suite101.com. Margaret Johnson, membră a Bise-ricii Anglicane, “corectitudinea politi-că ne-a răpit libertatea de a ne ura Mer-ry Christmas”.
La rândul său, editorialistul canadi-an Peter Worthington semnează pe 11 oc-tombrie în Toronto Sun un articol intitu-lat “Corectitudinea politică ne amenin-ţă drepturile şi libertatea”. Worthington afirma răspicat că “libertatea religioasă, libertatea cuvântului şi libertatea presei sunt toate ameninţate în aceste zile”.
Pe 24 noiembrie 2010, Sarah Palin de-clară pentru Fox News: “Ne vom primi înapoi Crăciunul”, arătând că libertatea de credinţă trebuie respectată.
“Christmas”, mai puternic ca niciodată
The Global Language Monitor (GLM) este o companie cu sediul în Texas, care documentează, analizează şi urmăreşte tendinţele în limbajul media din întrea-ga lume, cu o focalizare mai mare asupra englezei. Folosind un algoritm propriu, GLM urmăreşte frecvenţa cuvintelor şi a expresiilor din întreaga presă mondi-ală, tipărită sau electronică, inclusiv în blogosferă sau bazele de date.
Cuvântul “Christmas”, potrivit GLM, este acum mai puternic ca niciodată. Ex-presia “Merry Christmas” este cu 600% mai frecvent folosită decât variante-
le sale scopite de corectitudinea politi-că, gen „Season’s Greetings” sau „Hap-py Holidays”. Din 2005, “Merry Christ-mas” a fost folosită în 85% din cazuri. Per total presă, “Merry Christmas” a fost fo-losit în 84,6% din cazuri, urmat de de-parte cu 12,6% de „Holiday Season”, cu 1,5% de “Xmas”, cu 0,9% de “Hanukah” şi 0,3% de “Kwuanzaa”.
Concluzia articolului este clară: pro-paganda corectitudinii politice are efec-te diametral opuse celor urmărite. Ele sunt simplu de explicat: cu cât un lucru este mai straşnic interzis, cu atât este do-rit mai tare. Dacă sforarii corectitudinii politice ar fi citit Biblia, ar fi ştiut-o de la început. Numai că nici cititul Bibliei nu e politic corect, nu-i aşa?
“Ne vom primi înapoi Crăciunul”
Vineri 24 decembrie 2010
doCumentAr o, brad frumos!
Merry ChristMasseason’s GreetinGs
happy holidays
www.ziuaveche.rojurnal de sărindar
online
Vineri24 decembrie 2010
GEOPOLITICĂMoş CrăCiun în Senatul Sua
CÂnd ai pierdut războiul Cu propria Conștiință, ai CÂștigat >PrOvErbrOmânEsC
03
Evenimentul central al penultimei săptămâni din acest an pe mapamond a fost, fără îndoială, agitaţia din Washington D.C., cu ecouri vizibile la Moscova, pe tema noului Tratat START, vizând armele nucleare.
O prioritate pe agenda publică america-nă, care nu l-a încântat pe senatorul repu-blican Jim DeMint. Acesta nu este deloc fe-ricit că a trebuit să lucreze pe timpul sesiu-nii „de raţă şchioapă” a Congresului, deoare-ce dezbaterea din Senat a fost un disconfort pentru el şi pentru alţi politicieni dornici să obstrucţioneze ratificarea înţelegerii stabili-te între preşedinţii american şi rus.
Testdecisiv
Încă din luna aprilie a.c., preşedintele SUA a susţinut necesitatea ratificării tratatu-lui de reducere a armelor nucleare convenit cu omologul său rus. Ulterior, Senatul ame-rican a fost reticent faţă de intenţia lui Ba-rack Obama. Ultima şansă rămânea dezba-terea sa înainte de Crăciun, când raportul de forţe este relativ favorabil democraţilor, faţă de cel din luna ianuarie. Atunci republicanii
vor avea o majoritate confortabilă în rându-rile senatorilor. Casa Albă nu a precupeţit ni-mic din arsenalul politic pe care îl avea la dis-poziţie. De la apelurile telefonice personale, ale preşedintelui Obama, către o serie de po-liticieni republicani influenţi, până la mobi-lizarea tuturor acelora care au fost secretari de stat şi mai sunt în viaţă, precum faimosul Henry Kissinger şi Condoleezza Rice.
Ca urmare a acestei teribile presiuni, pe 21 decembrie seara, 11 republicani au alătu-rat voturile lor celor exprimate de democraţi, în favoarea stopării dezbaterilor pe tema no-ului Tratat START şi a trecerii la votul deci-siv.
Asta nu i-a împiedicat pe cei care nu agre-ează ratificarea acordului convenit de Ba-rack Obama cu Dmitri Medvedev să îşi men-ţină preocuparea, reiterată public, că trata-tul amintit ar putea afecta programul State-lor Unite vizând amplasarea unui scut anti-rachetă.
Adevărul este că i-a deranjat efortul ad-ministraţiei americane de a tranşa totul în formula actuală a Congresului, nu în com-ponenţa nouă, din 2011, rezultată în urma re-centelor alegeri parţiale.
Insistenţa preşedintelui Obama are un sens logic. Neratificarea noului tratat conve-nit cu Federaţia Rusă i-ar fi subminat grav nu numai autoritatea de şef al statului, ci şi şan-sele de a candida, cu succes, pentru obţine-rea celui de-al doilea mandat prezidenţial.
Recursullarepublicaniimoderaţi
Noul Tratat START prevede ca Statele Unite şi Federaţia Rusă să îşi reducă astfel armele nucleare, încât, în termen de şapte ani de la ratificare, fiecare parte să nu dis-pună mai mult de 1550 de focoase strategi-ce şi 700 de lansatoare nucleare. Vor fi relu-ate şi inspecţiile la faţa locului, a căror regle-mentare a expirat în decembrie 2009, când s-a încheiat perioada de valabilitate a Trata-tul anterior START.
Partea surprinzătoare a acestui nou de-mers prezidenţial, în legislativul american? După ce săptămâna trecută preşedintele Obama a obţinut o înţelegere cu republica-nii, pe tema tăierii unor taxe, acum pare să fi consolidat tentativa sa de a crea o coaliţie de facto cu republicanii moderaţi din Congre-sul american. Pentru a-i convinge de bune-le sale intenţii, Barack Obama nu a ezitat să adreseze o scrisoare mai multor senatori re-publicani. Una în care a reiterat angajamen-tul său, conform căruia vor fi alocaţi 85 de miliarde de dolari programului de moderni-zare a complexului naţional de arme nucle-are. Sumă suficientă pentru asigurarea în-treţinerii şi eficienţei arsenalului nuclear. În misiva sa, preşedintele Obama scria negru pe alb: ”Recunosc că modernizarea nucleară impune investiţii pe termen lung, în plus faţă
de creşterea actuală a bugetului anual. Aces-ta este angajamentul meu în faţa Congresu-lui, că administraţia mea va urmări concre-tizarea acestor programe şi capabilităţi, atât timp cât eu sunt preşedinte.”
Un mesaj care nu a rămas fără efect. Do-vadă fiind declaraţia senatorului republican Alexander, care a precizat că, după anunţul public al preşedintelui Obama de a susţine modernizarea arsenalului nuclear, el nu mai are reţineri de a vota în favoarea Tratatului START. Şi cunoscutul senator democrat, din statul Massachusetts, John Kerry, a adresat scrisori şi a făcut declaraţii de presă meni-te să risipească îngrijorările vizând impactul prevederilor Tratatului START asupra apără-rii antirachetă, a modernizării nucleare şi a verificărilor periodice. Până şi vicepreşedin-tele Joe Biden şi secretarul de stat Hillary Ro-dham Clinton au recurs la o vizită neaştepta-tă la Senatul american, pentru a sta de vorbă cu senatorii reticenţi la aprobarea acordului convenit cu partea rusă.
SensibilitateaMoscovei
Ca de obicei, când există o situaţie deli-cată pentru politica externă rusă, este scos la înaintare ministrul de resort, Serghei La-vrov, expert în avertismente dure. Şi acum, prin intermediul agenţiei de ştiri Interfax, şe-ful diplomaţiei Rusiei a atras atenţia – vizân-
du-i indirect pe senatorii republicani ostili ratificării noului tratat – că textul deja conve-nit „nu poate fi subiect de noi negocieri. Înţe-legerea stabilită prin START, care a fost scri-să pe baza unei parităţi stricte, respectă in-tegral interesele Rusiei şi ale Statelor Unite.” Lavrov, în stilul său, amintind de epoca lui Brejnev, nu a ezitat să afirme că orice schim-bare a textului noului tratat privind dezar-marea nucleară, nu va face decât să anule-ze înţelegerea iniţială dintre Barack Obama şi Dmitri Medvedev. Cum generalii ruşi sunt mai atenţi la ceea ce afirmă Pentagonul, ami-ralul Mike Mullen, şeful Comitetului Întru-nit al Şefilor de State Majore, a adresat o scri-soare liderilor democraţi şi republicani din Congresul SUA solicitând ratificarea: „Acest tratat îmbunătăţeşte capacitatea noastră de a face ceea ce armata a fost desemnată să în-deplinească: protejarea şi apărarea cetăţeni-lor Statelor Unite. Sunt încrezător în succesul său, precum şi în garanţiile sale. Cu cât mai repede este ratificat, cu atât mai bine.” Presa rusă de miercuri, 22 decembrie a.c., consem-na, înaintea votului final din Senatul SUA, că 70% dintre americanii participanţi la un recent sondaj pe tema aprobării sau respin-gerii noului Tratat START doresc ratificarea sa. Una care restartează şansele pentru un al doilea mandat prezidenţial, atât ale lui Ba-rack Obama, cât şi acelea ale lui Dmitri Med-vedev, parteneri în efortul comun de a pro-mova moderaţia în politica externă.
PactulObama-Medvedev
Pe 21 decembrie 1989, şeful de atunci al statului român era şocat de transfor-marea adunării bucureştenilor, din faţa sediului partidului de guvernământ, în prima manifestare televizată a unei ne-mulţumiri populare ce nu mai putea fi tă-găduită. Pe 21 decembrie 2010, preşedin-tele de azi al ţării a fost neplăcut surprins de atitudinea comună a şefilor diploma-ţiilor franceză şi germană, care au sancţi-onat, într-o formulă neaşteptată, moda-litatea în care este acum guvernată Ro-mânia. În urmă cu 11 ani exista arealul
demnitarilor oficiali, de partid şi de stat, care aveau privilegii ascunse, dar reale.
Azi, fidelii puterii nu se sfiesc să îşi arate averile acumulate te miri cum, în cruntă contradicţie cu nivelul de trai al majorităţii covârşitoare a românilor de rând. Atunci, în 1989, premierul Con-stantin Dăscălescu a jucat la două cape-te, iniţial de partea preşedintelui, ulte-rior, pentru câteva ore, de partea cona-ţionalilor uluiţi că au putut pătrunde ne-stingheriţi în sediul Comitetului Central. În 2010, premierul Emil Boc, loial condu-cătorului statului, nu se mai bucură de-cât de stima unui român din zece alegă-tori, conform ultimului sondaj de opinie.
La ultimul miting de sorginte comunis-tă, liderul partidului de guvernământ, din 1989, anunţa o sporire minimală a salariilor conaţionalilor săi.
În declaraţiile sale, reiterate pe par-cursul anului 2010, şeful în scripte al for-maţiunii politice care exercită azi pute-rea executivă, anunţa diminuarea sem-nificativă a salariilor, promiţând ulteri-or, în 2011, o revenire parţială la nivelu-rile iniţiale. La finele anului 1989, arma-ta era supusă unui foc încrucişat, al ce-lor care doreau adevărul despre modul cum au fost împuşcaţi peste o mie de ro-mâni, şi al celor care refuzau să accepte subordonarea faţă de un ministru desu-
et. Acum, armata a privit în tăcere mas-carada imagologică, de arestare a doi în-stelaţi, organizată pentru impresionarea UE, aşteptând resemnată înlocuirea ac-tualului lider militar cu unul care să co-respundă criteriilor prezidenţiale. Apa-rent profesionale. Iată simple repere ale convingerii publice că lucrurile merg din rău, în mai rău. O mentalitate mioritică care ne ţine cu capul plecat. Dar nu pen-tru multă vreme. În istoria naţională, în-vingătorii au apărut când nu mai credea nimeni că poate veni clipa independen-ţei, aceea a unirii, ulterior a reîntregirii României. Iar anul 2011 poate fi elibera-rea de tristeţea naţională.
Liniademiră
Mentalitatea defetistă
www.ziuaveche.ro jurnal de sărindar
onlineizbânda noastră însemna prăbuşire şi nenorocire pentru atâţia alţii >regina maria
George Damian [email protected]
Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al Reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în decembrie 1891. A avut şase copii: Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1961), Marioara (1899-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1908-1991) şi Mircea (1913-1916).
Personalitate puternică, femeie foar-te frumoasă, extrem de iubită de armată, Regina Maria a îndrăgit cu adevărat Ro-mânia. În al doilea război balcanic a în-grijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. A avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de An-tantă, exercitându-şi puterea de convin-gere asupra şovăielnicului Ferdinand. În timpul Primului Război Mondial Regina Maria s-a devotat îngrijirii răniţilor de pe front, constituind în momentele de criză vocea speranţei în casa regală: “Nu vom pierde acest război, pentru că Anglia nu pierde niciodată”, obişnuia să spună su-verana României.
Voinţă de suverană
Extrem de ambiţioasă, Regina Maria a fost una dintre personalităţile care a spe-rat în victorie şi în cele mai grele momente ale Primului Război Mondial. Constantin Argetoianu – cunoscut pentru cinismul memoriilor sale - îi face un portret elogi-os, poate singurul din zecile de personali-tăţi politice zugrăvite de el: “Ziua Reginei! A fost singurul an în care n-am felicitat-o, de când m-am înapoiat în ţară şi am intrat în politică - dar prea se purtase rău cu noi, cu Averescu şi cu mine, înainte de pleca-rea noastră de la guvern. Anul 1918 a fost de altminteri pentru Regina noastră un an de grele încercări. La începutul iernii s-a văzut nevoită să treacă prin cele mai mari umiliri din câte o femeie ca dânsa putea fi silită să treacă: să renunţe la visul de a juca un rol mare. Căci aceasta fuse-se tainica putere care o susţinuse tot tim-pul războiului. Se văzuse aclamată împă-răteasa tuturor românilor, şi au venit zile grele în care a fost ameninţată să nu mai fie nimic, nici măcar sora sau mama răni-ţilor, în alb îmbrăcată şi cu crinul în mână, căci nu mai erau răniţi şi se vestejiseră toţi crinii... Cunoscuse durerea de a vedea pe tovarăşul vieţii sale, pe Barbu Prinţul, ră-cindu-se faţă de frenezia ei din porunca lui Brătianu, un alt trădător, şi mai fuse-se silită, dânsa, care până atunci nu se su-pusese nimănui, să se închine în faţa ce-lor pe care îi dispreţuise şi îi ura, să le su-râdă, să le mulţumească şi să le strângă mâna... Odată cu începerea negocierilor de pace o părăsise şi toată ceata ei de pri-eteni străini, lume măruntă şi fără mare valoare, dar peste care domnea, care se târa la picioarele ei şi fără de care nu-şi mai găsea echilibrul de zeiţă atotputerni-că. (…) Cu toate aceste încercări din punct de vedere politic, Regina Maria s-a pur-tat eroic mai departe şi toată vara anului 1918. Mulţumită ei, aproape numai mul-ţumită ei - faptul nu s-a subliniat destul - Regele Ferdinand a refuzat lui Marghilo-man şi amânat ratificarea păcii de la Bu-cureşti, pe care nemţii o cereau cu o insis-tentă ameninţătoare. Dacă Regele n-ar fi
rămas decât sub influenţa lui Ştirbey şi a lui Brătianu (a lui Ştirbey, singura directă, era foarte şovăitoare în această privinţă, o afirm încă o dată) e mai mult decât pro-babil că ar fi cedat pretenţiilor guvernului său. Numai Regina l-a împiedicat să cadă în ispită şi s-a aşezat astfel pentru a doua oară ca ctitoriţă a României întregite şi ca una dintre cele mai mari figuri ale istoriei noastre naţionale - nu o putem spune în-deajuns. (…) Am asistat la defilarea arma-tei biruitoare din tribuna în care fusesem rânduit, în faţa statuiei lui Mihai Viteazul, de la stânga cărora Regele, Regina, Prin-ţul Carol, generalul Berthelot şi generalul Prezan au primit defilarea, călăre cu to-ţii. Sosiseră cu toţii în fruntea trupelor, şi de la şosea până la bulevard străbătuseră oraşul în mijlocul unui adevărat delir de entuziasm, entuziasm care pe bulevard a ajuns la paroxismul său. Plângeau femei-le, plângeau bărbaţii, plângeau copiii! Ier-tasem cu toţii toată meschinăria din spa-tele celor care păşeau în primul rând şi îi primeam ca simboluri ale visului împli-nit, ca mărturii vii ale victoriei şi a Uni-rii tuturor românilor! Cine n-a trăit ace-le clipe nu-şi poate da seama ce înseam-nă un popor fericit. N-am trăit, cu sigu-ranţă, în întreaga mea viaţă minute mai înălţătoare...”.
Coroana României Unite
La încoronarea de la Alba Iulia din 15 octombrie 1922 Regina Maria a pur-tat o coroană executată la Paris, de casa de bijuterii “Falize”, după desenele pic-torului Costin Petrescu. Acesta a folo-sit ca sursă de inspiraţie coroana purta-tă de Doamna Elena - Despina (soţia lui Neagoe Basarab, domnitor al Țării Ro-mâneşti între 1512 şi 1521, fiica despotu-lui sârb Iovan Brancovici), aşa cum apa-re ea zugrăvită în tabloul votiv al biseri-cii episcopale de la Curtea de Argeş. Co-roana este păstrată în Tezaurul Muzeului Naţional de Istorie.
Braţele coroanei sunt evazate, fiind terminate în vârfuri cu crini. Coroana este bătută cu pietre scumpe. Pe latera-le are câte un pandantiv, cu câte un disc de care atârnă câte trei şiruri de mărge-le, terminate cu câte o cruce gamată. Pe cele două discuri sunt reprezentate ste-ma României şi a Marii Britanii (aceasta din urmă ca un omagiu adus originii bri-tanice a Reginei Maria). În vârful coroa-nei se găseşte o cruce gamată. Din punct de vedere artistic, coroana aparţine aşa-zisului “stil 1900”. Coroana are aproape 2 kg, cu diametrul la bază de 17,5 centimetri şi cu înălţimea de 18 centimetri.
Încoronarea Regelui şi a Reginei la Alba Iulia – acţiune pregătită de guver-nul liberal – trebuia să simbolizeze actul unirii tuturor românilor sub sceptrul ace-luiaşi monarh. Problema a fost discutată în cadrul Consiliului de Miniştri întrunit la Sinaia, la 24 august 1922. Pentru a evita disputele şi pentru a asigura actului „so-lemnitatea“ şi „unanimitatea“ necesară, Regele Ferdinand a avut discuţii cu şefii principalelor partide din opoziţie. Succe-sul acestor convorbiri a fost însă unul par-ţial. Dacă Alexandru Averescu, şeful Par-tidului Poporului, şi Nicolae Iorga, liderul Partidului Naţionalist-Democrat, au ac-ceptat să participe din devotament faţă de Coroană, conducătorii Partidului Na-ţional (Iuliu Maniu) şi ai Partidului Ţără-nesc (Ion Mihalache) au refuzat, sub mo-tiv că încoronarea a fost coborâtă „la rolul unei simple demonstraţii de partid“, alu-zie evidentă la adresa liberalilor şi a lui Io-nel Brătianu, care erau la guvernare şi or-ganizau manifestările.
Chipul României
Regina Maria a înţeles că unirea tutu-ror Românilor într-un singur stat consti-tuie cea mai profundă dorinţă a poporu-lui şi a transformat această dorinţă popu-lară într-una proprie. Când tratativele de pace de la Paris din 1919 luaseră o turnu-ră defavorabilă României, Regina Maria a intrat în acţiune şi a reuşit să modifi-ce evenimentele. “Am dat ţării mele un chip viu” obişnuia să spună Regina refe-rindu-se la campania sa diplomatică de la Paris.
„Transilvania, Bucovina, până şi Ba-sarabia! România Mare! Parcă îmi venea ameţeala când îmi dădeam seama de mă-rinimia soartei. Nu e vorba, pornise popo-rul nostru în război cu cântecul pe buze, fiindcă se ducea să lupte pentru visul lui de veacuri, însă între timp se iviseră cli-pe atât de negre, încât azi aproape mă te-meam să privesc lumina zilei. Mai era un lucru: izbânda noastră însemna prăbuşi-re şi nenorocire pentru atâţia alţii, încât cu firea mea nu puteam decât să mă înfi-or la acest gând. Trebuise să se dărâme atâtea state ca să se înfăptuiască Unirea noastră şi aveam destulă conştiinţă ca să mă înspăimânt de hotărârile soartei. S-ar fi putut tot atât de bine să fim noi cei în-vinşi, căci nu plecaseră şi toate celelalte neamuri în luptă cu încredinţarea că era sfântă cauza lor? Şi chiar dacă s-ar fi înşe-lat guvernele, regii şi prezidenţii, oştea-nul pornise cu bună-credinţă, gata să-şi jertfească viaţa pentru ceea ce învăţase să creadă că e datoria lui pentru patrie. Vai! şi câte jertfe, ce măcel, câtă moarte. Mai tragice, şi cu mult mai tragice decât mormintele celor biruitori, sunt multele morminte ale celor învinşi. Şi s-au luptat vitejeşte, nebuneşte, cu disperare, însă, zadarnic. Gândul atâtor vieţi risipite nu-mai pentru a fi învinse la sfârşit, era pen-tru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf“ - scria în jurnalul său Regina Maria.
Ceremonia încoronării
Duminică, 15 octombrie, la ora 9.00 dimineaţa au ajuns şi toţi invitaţii ro-mâni şi străini. După aproximativ o oră, în gara din Alba Iulia a intrat trenul re-gal în care se aflau Regele Ferdinand şi Regina Maria şi ceilalţi membri ai fami-liei regale. Suveranii au fost întâmpinaţi de primarul oraşului Alba Iulia cu pâine şi sare, după care, de la gară, s-a format cortegiul regal, în frunte mergeau două plutoane din Regimentul de Escortă Re-gală, mareşalul Curţii Regale, urmaţi de regele Ferdinand şi Regina Maria în tră-sura de gală, principele Carol şi principe-sa Elena, generalii călări şi două plutoane din Regimentul 4 Roşiori.
Cortegiul regal s-a oprit în faţa cate-dralei din Alba Iulia. În biserică, Rege-le şi Regina au luat loc pe două tronuri, stând faţă în faţă, Regele la dreapta, Re-gina la stânga. În faţa lor ţineau coroane-le regale preşedintele Senatului, M. Phe-rekide, la dreapta cu coroana de oţel a re-gelui, iar preşedintele Camerei, M. Orlea-nu, la stânga cu coroana de aur a Regi-nei. Cele două mantii regale erau ţinu-te întinse de doi generali. Serviciul reli-gios a fost oficiat de mitropolitul Ardea-lului, Neculae Bălan. El a citit Evanghe-lia, iar mitropolitul primat, Miron Cris-tea, a făcut rugăciunea pentru sănăta-tea Regelui şi a Reginei, după care a sfin-ţit coroanele şi mantiile regale. După sluj-ba religioasă, perechea regală a ieşit în curtea catedralei, cu suita. Regele şi Re-
gina au luat loc sub baldachinul aşezat în faţa clopotniţei. În faţa lor stăteau preşe-dinţii Corpurilor legiuitoare, cu cele două coroane regale. Regele Ferdinand a luat din mâinile preşedintelui Senatului co-roana de oţel şi şi-a pus-o singur pe cap. Apoi Regina a îngenuncheat şi Regele i-a aşezat pe frunte coroana de aur. La aceas-tă ceremonie Regina Maria a purtat un costum de inspiraţie bizantină - încer-când să reînvie tradiţia voievozilor Ro-mâni. La piept a purtat o cruce gamată împodobită cu ametiste.
Regină colonel de Roşiori
Până să ajungă Regină a României, Maria a fost silită să stea în umbra Regelui Carol I. Fire voluntară şi ambiţioasă Ma-ria îşi dorea un rol cât mai activ – “Dacă aş fi fost bărbat, să am drepturile unui băr-bat şi spiritul pe care îl am acum”, obişnu-ia să spună cu o umbră de regret suverana României. Atitudinea lui Carol I – unchiul soţului său Ferdinand – era total opusă unor astfel de iniţiative. Soţia acestuia, Elisabeta de Wied, nu juca nici un rol pe scena publică, rezumându-se la activităţi culturale şi sprijinirea artiştilor.
Totuşi, într-un moment de slăbi-ciune, Regele Carol a numit-o pe Ma-ria în toamna anului 1897 comandant de onoare al unui regiment de cavale-rie, Regimentul 4 Roşiori. În vreme ce palatul dezaproba gestul, Maria era în culmea fericirii – iar roşiorii o adorau. Maria nu a pierdut nici un prilej să se afi-şeze în uniforma de colonel de Roşiori şi să-şi comande regimentul în timpul pa-radelor. În 1930, Regele Carol al II-lea a în-fiinţat regimentele de gardă care trebu-iau să constituie unităţile de elită ale ar-matei. Cu această ocazie denumirea Re-gimentului 4 Roşiori s-a modificat în “Re-gimentul 4 de gardă Regina Maria”.
Regina Marii Uniri
04
www.ziuaveche.ro jurnal de sărindar
onlineaventurierul canadian a fost singurul bărbat care a dominat complet această nobilă şi mândră femeie >C.ArgetoiAnu
George Damian [email protected]
Fire autoritară şi cu o personalitate extrem de puternică, despre Regina Maria a Românie se spune că a avut doi amanţi: o legătură îndelungată cu administratorul domeniilor regale, Prinţul Barbu Ştirbey, şi o legătură pasageră - însă extrem de intensă - cu colonelul britanic Joseph W. Boyle. Legăturile amoroase ale Reginei Maria au fost cunoscute în epocă de apropiaţii palatului, însă simpatia generală de care se bucura suverana a făcut ca aceste amoruri să nu fie blamate - în plus, discreţia Reginei a dus la evitarea unor scandaluri publice. Iubirile Reginei Maria au înfierbântat clasa politică românească într-o singură ocazie: în vara anului 1927, când suverana s-a implicat direct în politica internă a ţării, insistând pentru numirea lui Barbu Ştirbey ca prim-ministru. În iunie 1927, Regele Ferdinand îşi trăia ultimele zile, iar împingerea amantului la conducerea ţării a dus la o reacţie rapidă: Barbu Ştirbey avea să rămână premier doar o săptămână, combinaţiile eficiente ale lui Ion I.C. Brătianu scoţândul din funcţie aproape imediat.
Aventurierul canadian
Joseph Whiteside Boyle a fost un personaj cunoscut pe continentul ame-rican la începutul secolului al XX-lea - mai ales sub porecla Klondike Joe, pe care şi-a câştigat-o în urma exploatării industriale a minelor de aur din Klon-dike, care i-a adus o avere considerabi-lă. La începutul Primului Război Mon-dial, Joseph Boyle a organizat o compa-nie de mitraliere, ai cărei soldaţi aveau insignele făcute din aurul produs de mi-nele sale. Nu se ştie exact cum a ajuns pe frontul de est, în anul 1917, însă a reuşit să ducă la îndeplinire câteva misiuni de-osebit de dificile.
Constantin Argetoianu îl descrie în Memoriile sale astfel: “Şi cu acest prilej a apărut pe scena românească colone-lul englez Boyle... Cioplit în atlet, arătos şi simpatic, cu un cap de consul roman, cu faţa rasă şi pârlită de soare, cu nişte ochi negri fulgerători, Boyle se înfăţişa ca un splendid exemplar de „mascul” şi cu o putere de sugestie căreia puţini erau în stare să-i reziste. Canadian din naştere, colonel englez prin forţa îm-prejurărilor, noi românii n-am ştiut de unde a venit, după cum n-am ştiut unde
s-a dus când a trebuit să plece, câţiva ani mai târziu. Bine prins în ţinuta lui, cu energia ce se manifesta ca să zic aşa de la sine, în fiecare gest, în fiecare cu-vânt al său, Boyle impunea şi se impu-nea tuturor. La Iaşi s-a impus Reginei Măria şi după încheierea păcii, la Bucu-reşti, era cât pe aci să se impună şi poli-ticii româneşti”.
Confruntarea cu bolşevicii
Mulţi români se găseau blocaţi la Odessa în toamna anului 1917, iar aceşti 130 de “duşmani ai bolşevicilor” au fost arestaţi şi îmbarcaţi pe un vas cu direc-ţia Sevastopol. Colonelul Boyle avea să-i salveze singur, după cum povesteşte Ar-getoianu: “Deocamdată, la Odessa, s-a impus bolşevicilor şi ia scăpat pe cei 130 de români de la o foarte probabilă piei-re. Pentru ce se afla dânsul la Odessa, n-a căutat nimeni să descurce - avea o însăr-cinare oarecare în legătură cu aprovizi-onarea, dar cred că, de fapt, Înaltul Co-mandament englez uitase de existenţa lui, căci altfel nu s-ar explica cum a fost lăsat să petreacă toată vara în Moldova. Silueta lui Boyle s-a desenat mai târziu ca a unui aventurier, dar la Odessa ea s-a înfăţişat ca a unui erou. Cum a aflat că cei 130 de prizonieri români au fost îmbar-caţi pentru Sevastopol, unde după zvo-nul public urma să fie împuşcaţi, Boy-le s-a repezit la port, s-a urcat în vapor şi a cerut imediata debarcare a români-lor. În momentul în care a pus piciorul pe punte, comandantul bolşevicilor se îndrepta cu revolverul în mână către un grup de români care se zbăteau în mâi-nile marinarilor şi protestau îmbarcării silite. Boyle s-a pus între români şi re-volverul bolşevicului căruia i-a strigat pe ruseşte - căci o rupea şi pe ruseşte! - „Trage dacă îndrăzneşti într-un colonel englez, şi vei vedea ce vei păţi!” Bolşevi-cul intimidat a băgat arma în buzunar, dar a refuzat să debarce pe români. Sin-gur, Boyle nu putea întrebuinţa forţa şi văzând că nu putea ajunge la nimic, a de-clarat că va pleca şi el cu vaporul, ca să-i apere pe români. Şi aşa a făcut. Dar acest pasager nepoftit şi neplăcut a mai făcut ceva. A silit pe comandantul vaporului să-şi schimbe drumul şi în loc să meargă de-a dreptul la Sevastopol - unde soar-ta românilor ar fi fost pecetluită - să o ia spre Gurile Dunării şi să facă o escală la Sulina şi să debarce pe români. Aşa s-a făcut, şi Boyle a debarcat cu ei, şi în frun-tea lor a ajuns la Galaţi şi de la Galaţi la
Iaşi, precedat de trâmbiţele gloriei şi de osanalele recunoştinţei. Cei 130 de ro-mâni salvaţi îl purtau în nori”.
Colonelul şi Regina
Eroul de la Odessa avea să fie trans-format în “salvatorul României” de o opinie publică obosită de un şir nesfâr-şit de înfrângeri: “La Iaşi a fost deco-rat, a fost prezentat Regelui şi Reginei şi ce trebuia să se întâmple, fiindcă aşa era scris în cartea destinului, s-a întâm-plat. Evenimentele din primele luni ale anului împrăştiaseră pe toţi aceşti prie-teni încercaţi - n-am enumerat mai sus decât pe cei mai de seamă - şi Regina ar fi rămas singură în braţele doamnelor sale de onoare dacă nu s-ar fi deschis, cam în aceeaşi vreme, înaintea ei, braţe-le viguroase ale colonelului Boyle. Cred că aventurierul canadian a fost singurul bărbat care a dominat, dar care a domi-nat complet, această nobilă şi mândră femeie. Ştirbey a avut o covârşitoare in-fluenţă asupra ei, dar n-a dominat-o ni-ciodată. Numai Boyle a făcut dintr-însa ce a vrut. Or, şi în acest sentiment care s-a dezlănţuit asupra ei ca o vijelie, Re-gina a trecut în 1918 printr-o grea încer-care. În iulie, pe când era oaspetele Ma-jestăţii Sale la Coţofeneşti, Boyle a fost doborât de-o congestie cerebrală, şi era să moară. A trebuit constituţia lui de bi-vol ca să scape nu numai de moarte, dar şi de paralizie, căci s-a vindecat în câte-va luni şi, un an mai târziu, nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama că omul acesta, dârz şi voinic, fusese la două degete de moarte. Regina povesteşte în memoriile sale cum a fost lovit prietenul, ca de trăz-net şi cine ştie să citească printre rânduri pricepe toată drama sufletească ce a răs-colit în acele ceasuri sufletul deja atât de amărât”, mai povesteşte Argetoianu.
“O inimă de viking”
Scăparea celor 130 de români din mâi-nile bolşevicilor a fost doar un episod minor din cadrul activităţii colonelu-lui Boyle în Rusia căzută în mâinile bol-şevicilor. Boyle a făcut parte din reţea-ua de spionaj britanic condusă de diplo-matul Bruce Lockhart şi George Sidney Reilly – ultimul fiind cunoscut ca “pri-mul super spion al secolului al XX-lea”. Colonelul Boyle a colaborat cu căpitanul Hill din cadrul misiunii lui Lockhart, re-uşind chiar să câştige încrederea bolşe-vicilor după ce a reuşit să deblocheze că-
ile ferate ale Moscovei, care nu mai pu-teau fi folosite din cauza trenurilor aban-donate, ceea ce făcea practic imposibilă aprovizionarea oraşului. Situaţia tulbu-re din Rusia şi reţeau de spioni i-au per-mis lui Boyle să recupereze o parte din bijuteriile Reginei Maria sechestrate de guvernul lui Lenin laolaltă cu tezaurul României. Boyle s-a implicat şi în diplo-maţie, el fiind cel care a negociat în mar-tie 1918 tratatul de pace dintre România şi Rusia bolşevică. Regina Maria l-a ca-racterizat ca având “o inimă de viking şi credinţa simplă a unui copil”. Tot colo-nelul Boyle avea să fie cel care l-a readus în ţară pe principele Carol, după căsăto-ria acestuia cu Zizi Lambrino la Odessa. Influenţa lui din ce în ce mai mare asu-pra Reginei - care ţinea să se sfătuias-că cu el pentru aproape orice - avea să-i aducă dizgraţia: în anul 1920, Regele Ferdinand avea să-i ceară să părăsească România. Boyle şi-a continuat aventu-rile în Asia Centrală în următorii ani, de data aceasta acţionând în numele com-paniilor petroliere britanice. În 14 apri-lie 1923, pe când se afla în Anglia, Boyle a murit în urma unui infarct. A fost înmor-mântat la Hampton Hill, iar mormântul său a fost îngrijit personal de Regina Ma-ria, care i-a aşezat la cap o cruce tradiţio-nală românească din piatră, adusă de la Bran, marcată cu litera M.
Preferatul Ştirbey
Prinţul Barbu Ştirbey a fost un apro-piat al familiei regale încă dinainte de urcarea pe tron a Regelui Ferdinand. Ajunsă în România la vârsta de 18 ani, tânăra Maria a fost fermecată de nobilul român, rămânând apropiaţi până la exi-lul forţat al lui Ştirbey din perioada dom-niei lui Carol al II-lea. Ştirbey avea să fie prim-ministru al României pentru doar o săptămână, în urma presiunilor făcu-te de Regina Maria asupra Regelui Ferdi-nand, aflat pe patul de moarte. Cel mai probabil, Maria a încercat să-şi asigure prin Ştirbey controlul asupra politicii ro-mâneşti după moartea Regelui, însă în-cercarea sa a fost sortită eşecului: ver-saţii politicieni români din acea perioa-dă au provocat aproape imediat o criză guvernamentală, Ion I.C. Brătianu lu-ându-i locul favoritului Reginei. Mihail Manoilescu avea să caracterizeze astfel acest episod: “Instalarea în fruntea gu-vernului a lui Barbu Ştirbey, care nu apă-ruse până atunci în viaţa publică - după cum într-o casă decentă nu apar nicio-dată la vedere pe balcon anumite obiec-
te de întrebuinţare intimă - constituie nu numai o culme a lipsei de pudoare, ci şi o culme a imprudenţei politice. Toată lumea - şi chiar unii liberali la care bu-nul-simţ învinge sectarismul de partid - socoteau îndrăzneaţă afişarea lui Ştir-bey în clipa în care bunul Rege îşi trăia zilele, drept o impietate. Din ce întune-cată şi apocaliptică tragedie shakespe-riană putuse scoate Ionel Brătianu acest scenariu de groază, în care agonia soţu-lui trebuia să fie prezidată de trufia în-vingătoare a prietenului! Ţara suferea de această impudică temeritate ca de o pal-mă pe obrazul ei curat”.
Favoriţii Reginei Maria a României
05
BarBu StirBey
regele ferdinand
gânditorul este un emigrant în viață
Vineri24 decembrie 2010
tehnologie it şi auto: două industrii gigant
06
www.ziuaveche.roJurnal de Sărindar
online
DanŞerbănescuwww.playtech.ro
Piaţă smartphone-urilor şi, în general, a telefoniei mobile, este un loc foarte agitat şi asta din cauza eforturilor susţinute din partea tuturor producătorilor de top de a creşte necontenit ştachetă, fiind din punctul de vedere al capabilităţilor hardware, fie pe planul aplicaţiilor disponibile, fie din perspectiva complexităţii şi a versatilităţii sistemelor de operare mobile, fie, în sfârşit, din pur spirit de competitivitate.
Aşa că Nokia N8, care rulează Symbian ̂ 3, cel mai nou sistem de operare Nokia, va avea considerabil mai multă bătaie de cap pentru a se impune, având în vedere ofertele de top ale competiţiei: iPhone 4 bazat pe iOS, HTC Desi-re HD pentru fanii Android şi Samsung Om-nia 7 care rulează noul Windows Phone 7.
Primul lucru care frapează la N8 este de-signul, cu o carcasă de aluminiu anodizat su-plă, solidă, rezistentă la zgârieturi şi excelen-tă la atingere. Formatul unghiular la extremi-tăţi arată foarte bine şi este bine proporţio-nat. Un alt element de design notabil este lip-sa accesului la baterie. Dacă vă întrebaţi unde intră SIM-ul şi cardurile de memorie, ei bine, acestea au două locaşe dedicate pe laterala stângă a telefonului, accesul la ele fiind ast-fel cât se poate de facil. Carcasa adăposteşte fără probleme o cameră de 12 MP.
Cu toate că are un procesor ARM 11 la 680 Mhz, ceea ce poate părea puţin faţă de proce-soarele de 1 GHz care motorizează majorita-tea smartphone-urilor de top, Nokia N8 îşi ru-lează foarte lin aplicaţiile şi răspunde rapid la comenzi. Se pare că asta este şi meritul siste-mului de operare, despre care se spune că ar fi mult mai eficient decât iOS, Windows Pho-ne 7 sau Android. Chiar şi memoria RAM de
256 MB, iarăşi mai mică decât la alte smart-phone-uri, asigură fără probleme rularea de conţinut HD prin ieşirea HDMI a telefonului. Dotarea hardware este completată de un ac-celerometru, un magnetometru, Wi-Fi, Blu-etooth 3.0, conectivitate 3G şi 16 GB de me-morie internă, ceea ce rezultă într-un sistem puternic şi bine echilibrat din punct de vede-re hardware. Ce nu poate fi trecut cu vederea este ecranul AMOLED de 3,5 inci, care arată superb din punctul de vedere al cromaticii, contrastului şi clarităţii imaginii. Rezoluţia să de 640 x 360 pixeli este OK pentru inter-faţă, textele fiind perfect lizibile, dar în tim-pul nagivării pe web, spre exemplu, s-ar cam simţi nevoia unei rezoluţii mai mari. Ecra-nul este produs din sticlă Gorilla de puterea 7, care este sticla cea mai rezistentă la zgârie-turi disponibilă. Dacă adăugăm şi corpul din aluminiu extrudat (da, la iPhone aţi mai au-zit de aşa ceva) al telefonului, avem de-a face
cu un aparat care poate convieţui fără pro-bleme cu cheile dintr-un buzunar. Interfaţă lui N8 este noua interfaţă Symbian ̂ 3, ce ofe-ră trei home screenuri personalizabile, ce pot conţine widgeturi cu diverse informaţii sau shortcuturi. Lista de contacte a primit unele ce pot conţine widgeturi cu diverse informa-ţii sau shortcuturi. Lista de contacte a primit unele îmbunătăţiri faţă de vechile versiuni de Symbian, inclusiv colectarea de date despre un contact din contul său de Facebook. Dar pe alocuri pozele de la contacte nu se prea potri-vesc în spaţiul desemnat lor şi în general sis-temul nu este la fel de bun că HTC Sense UI de pe Desire HD. Tastatura virtuală oferită de N8 este Qwerty în modul landscape, dar re-vine la clasică tastatură alfanumerica în mo-dul portrait, ceea ce pentru mulţi utilizatori de smartphone-uri moderne pare o plimba-re pe Aleea Amintirilor. Cu toate îmbunătă-ţirile aduse de Symbian ^3, platformă rămâ-
ne totuşi cu un pas în urmă la multe capitole, cu excepţia celor ce ţin mai mult de dotarea hardware, cum este camera.
Pe partea de multimedia, N8 se compor-tă satisfăcător, ieşirea HDMI fiind probabil cea mai spectaculoasă caracteristică. Tele-fonul poate rula fără probleme conţinut HD la 720 p, pe care îl poate reda pe un televizor sau monitor, motiv pentru care cablul adap-tor „mini-HDMI to HDMI” va fi destul de in-tens folosit. Suportul pentru DivX lipseşte însă, aşa că orice filme vor trebui convertite la unul din formatele suportate de N8. Autono-mia bateriei este net superioară tuturor mo-delelor concurente, atingând în medie cam două zile de funcţionare în regim mediu de utilizare. Este drept că nici experienţă inter-net nu este de natură de a-ţi goli bateria na-vigând, dar nici atât de rea încât să te fereşti să porneşti browserul de teamă că te lasă ba-teria în mijlocul zilei.
Nokia N8: Symbian îşi arată toţi muşchii
plasmă3DFullHDlamaxim=500.000deeuroPanasonic a anunţat TH-152UX1, cea mai mare plasmă profesională din lume Full HD 3D, potrivit unui studiu al companiei de la începutul lunii iunie. Cât de mare? 152 inci (386 cm). Şi pentru că mărimea face diferenţa, şi preţul trebuie să fie pe măsură: nu mai puţin de jumătate de milion de euro. Bineînţeles că nu vorbim despre producţie pentru lanţurile de retail. Doritorii se pot bucură de o asemenea minunăţie în living doar dacă fac în prealabil comandă şi au ”puţintică” răbdare pentru a intra în posesia ei. Livrarea se face la aproximativ cinci luni, cam cât se aşteaptă pentru o maşină, nu? Oricum, utilizările vizează mai degrabă medii precum companii, parcuri de distracţii, magazine, muzee etc. Compania promite o mare acurateţe în reproducerea oricărui conţinut video 3D. Adevărul este că la asemenea dimensiuni îmi imaginez că senzaţia este foarte apropiată de realitate. Plasma profesională face parte din noua gamă de televizoare PDP profesionale Full HD 3D pentru care Panasonic acceptă comenzi şi care pot fi utilizate atât pentru vizionări de conţinut video 3D, cât şi pentru redarea de imagini în 2D de o calitate superioară. Pentru dezvoltarea noilor modele, tehnologiile utilizate la televizoarele cu plasmă Full HD 3D VIERA, recent lansate pe piaţă, au fost
îmbunătăţite: rata de contrast nativ 5.000.000:1 la reproducerea zonelor de negru, tehnologia high-speed drive pentru îmbunătăţirea rezoluţiei ecranelor PDP şi tehnologia de reducere a suprapunerii incorecte a imaginilor (crosstalk reduction), element esenţial pentru obţinerea unor imagini 3D clare şi bine conturate. Modelele sunt echipate cu SLOT 2.0, funcţie ce permite conectarea la diferite interfeţe precum DVI şi HD-SDI. Modelul cu diagonală de 152 inci are un terminal DVI ca trăsătură standard. Intrarea 3D este oferită numai pentru terminalul HDMI (de asemenea printre caracteristicile standard). >LuminiţaNiţoiu-www.playtech.ro
CătălinF.VĂ[email protected]
Citroën C5 este o berlină pe care producătorul francez o poate aşeza oricând lângă rivali din clasa premium. Fie că vorbim de Mondeo, Mazda 6, Laguna, Avensis, Passat sau chiar Audi. Am lăsat marca de top a concernului Volkswagen la urmă, pentru că C5 este cel mai des confundat cu un A4. Şi confuzia nici n-ar fi greşită, pentru că dincolo de caroserie găsim un interior demn de o marcă de lux şi un motor diesel care furnizează 240 de cp şi 450 de Nm. Comod şi puternic, C5 merită cinci stele.
C5 a apărut la începutul mileniului, în 2001, atunci când a înlocuit Xantia, un model care a stat pe piaţă vreo şapte ani. Large Family Car-ul propus clientului de către Citroën a ajuns la a doua generaţie, iar în 2010 a suferit un facelift la modelul redesenat în 2008.
A rezultat o maşină impunătoare care se aşează bine pe şosea şi oferă un con-fort demn de o limuzină, atât şoferului, cât şi pasagerilor. Aş trece repede peste partea de design exterior, pentru că ma-şina se înscrie în trendul Citroën, având
elemente ale modelelor anului 2010, o linie fluidă, concavă, şi un spate care îl face confundabil cu un A4. Baghetele ar-gintii de pe grila faţă în care este dese-nat modelul mărcii îşi găsesc corespon-dent în partea din spate, la varianta Ex-clusive, cu două evacuări cromate, care nu sunt doar de formă, după cum vom vedea mai târziu.
MadeinFrance
Punctul forte al modelului se găseşte la interior, unde habitaclul este un pre-mium desăvârşit. Fotolii din piele, încăl-zite, generoase, cu poziţionare electrică
şi memorie. În plus, scaunul şoferului este prevăzut cu sistem de masaj şi su-port lombar. Pur şi simplu nu-ţi mai vine să te ridici de pe el, chiar dacă ai ajuns la destinaţie. Volanul este îmbrăcat în pie-le, la fel ca tot bordul. Faptul că maşina este construită în Franţa, la Rennes – una dintre uzinele principale ale concernu-lui PSA – se vede după felul în care sunt îmbinate părţile care construiesc auto-mobilul şi în gustul rafinat cu care au fost alese materialele. Şoferul dispune de po-sibilitatea de a regla suspensia, de la tare-
sport, până la comodă-normală. Pentru un condus mai sportiv este posiblă dez-activarea sistemului ESP. Mai există un buton de asistenţă la şofat, care te aten-ţionează, de exemplu, asupra faptului că există risc de gheaţă pe şosea sau ai pă-răsit carosabilul. Instrumentele de bord afişează atât date despre călătorie, cât şi informaţii furnizate de sistemul de na-vigaţie, adresă, altitudine etc. Ţinând cont de gabaritul respectabil al maşinii - lungime de aproape 4,78 metri, lăţi-me de 1,85 metri - constructorul a mon-tat senzori de parcare cu măsurarea dis-tanţei pe tot perimetrul maşinii. Portba-gajul este pe mărimea maşinii, volumul acestuia fiind de 533 de litri. Climatiza-
rea este separată pe zone şi dispune de un senzor de poluare care comută automat fluxul de aer atunci când detectează mi-ros urât. Pe lângă toate acestea, sistemul audio este unul Hi-Fi, transformând C5 într-o veritabilă sală de concert.
3litriV6
Toate acestea n-ar fi avut un efect pe măsură, dacă sub capotă n-ar fi fost montat cel mai puternic populsor diesel
al concernului PSA: un V6 Hdi de 240 de cai putere şi 450 de Nm. Motorul poartă bolidul la 100 de km/h în doar câteva se-cunde, iar transmisia, deşi este automa-tă, poate face ca limuzina să plece de pe loc cu scârţâit de roţi, atât cât se poate până intră în funcţiune sistemul ESP.
Senzaţia pe care ţi-o dă C5 este a unui bolid mult mai mare şi mai puternic de-cât este în realitate. În plus, multitudi-nea de sisteme de siguranţă activă şi pa-sivă, demne de cinci stele EuroNCAP, oferă liniştea necesară familiei. Cu toa-te că vorbim de 240 de cai putere, con-sumul a fost modest, situându-se la 7,8 litri/100 de km după 240 de km parcurşi în regim mixt, la o medie orară de 53 de
km/h şi ajungând la 11,2 litri/100 de km, în Bucureşti la o medie de 32 de km/h. Rezervorul de 71 de litri asigură o auto-nomie de peste 1000 de km în regim ex-traurban.
Preţul unui C5 Exclusive cu motor diesel de 240 de cai putere este de 36.773 de euro cu TVA şi poate ajunge la 43.298 de euro cu TVA, dacă se optează şi pen-tru navigaţie, tapiţerie din piele, sen-zori de parcare şi sistem Hi-Fi. La aceste preţuri, importatorul aplică un discount care poate ajunge până la 7200 de euro.
C5stele
Condiţia scriitorului român ar trebui reformulată urgent
Vineri 24 decembrie 2010
dialogurileiolandei mişcarea literară optzecistă
07
www.ziuaveche.ro Jurnal de Sărindar
onlinetrăiesc cu bucurie faptul de a explica literatura >MirceaBârsilă
Iolanda Malamen: Mircea Bârsilă, ce a însemnat pentru tine optzecismul apărut cumva ,,în forţă” şi comentat atât de frenetic de critica acelor ani?
Mircea Bârsilă: Mişcarea literară nu-mită astfel a început încă din anii ’74-’75. Pentru a reconstitui imaginea începutu-rilor optzecismului ar trebui cercetate re-vistele studenţeşti din anii ’75-’80 şi, mai ales, revista „Amfiteatru” din respecti-va perioadă. Dinu Flămând şi Constan-ţa Buzea au avut un rol foarte important în ceea ce priveşte promovarea, la nivel naţional, a noii poezii, în paginile acestei reviste. Trebuie amintit şi faptul că Dinu Flămând a organizat, prin ’78 sau ’79, o masă rotundă pe ideea apariţiei unei noi generaţii. A fost prima de acest gen. Apă-ruse, aşadar, o nouă sensibilitate poetică - orice schimbare de context, ca ansam-blu de determinări, duce la schimbarea sensibilităţii -, se concretiza într-o nouă concepţie despre scriitura poetică şi în asumarea unor noi convenţii literare. Fe-luritele tendinţe lirice aveau ca punct de convergenţă constituirea şi impunerea unei inedite paradigme poetice.
Un moment foarte important în evo-luţia acestei generaţii l-a constituit in-trarea criticului literar Nicolae Manoles-cu „în joc”. Apoi, când poeţii de la „Ce-naclul de luni” şi încă vreo doi sau trei din provincie au fost luaţi de Nicolae Ma-nolescu sub aripa sa protectoare, gene-raţia optzecistă s-a scindat: în poeţi care vor ajunge „canonici” (pe lista lui Nicolae Manolescu) şi cei „singuratici” - sau, al-tfel spus, cei fără tată! Aceştia din urmă şi-au continuat drumul ignorând reţeta care garanta succesul literar şi care sati-sfăcea orizontul de aşteptare al criticilor literari „mesianici”.
Treptat, s-a ajuns, din păcate, la ur-mătoarea logică: cine nu se află în „An-tologia” lui Alexandru Muşina sau pe lis-ta lui Nicolae Manolescu nu există, nu are identitate literară. „Canonicii”, implicaţi în politicile culturale cu imediate efec-te pragmatice, au fost propulsaţi în ma-nualele şcolare, au fost traduşi în Fran-ţa, în Anglia, în Spania… Numai că „ma-ratonul” nu s-a încheiat, iar poetica - cea „oficializată” - optzeciştilor a început să se calcineze, în timp ce poezia „singura-ticilor” se impune, în diversitatea ei, tot mai mult şi mai sigur.
I.M.: Este un fel de... răzvrătire?M.B.: Încet, dar sigur. Jucându-ne, în
marginea unei cărţi semnate de Marthe Robert, am putea spune că şi unii, şi alţii sunt, de fapt, nişte „răzvrătiţi”. Cei din-tâi au preferat să fie realişti, să acţioneze, ca oameni ai vremii, pentru a-şi cuceri un loc în lume, iar ceilalţi, în felul lui Robin-son Crusoe, cel fugit de tatăl său, şi care refuză „să se dea pe brazdă”, în numele unei utopii trăite „în termenii muncii ac-tive”. Revin la subiect, precizând că în-ceputul declinului poeziei optzeciste, în varianta sa canonică, este ceva ce ţine în-tru totul de normalitate. Orice canon se învecheşte. Orice canon este erodat mai repede sau mai lent de tendinţele subver-sive ce tind să ocupe prim-planul literar. Acest proces ar fi mult mai rapid dacă ti-nerii ce vin din urmă ar avea curiozitatea să cerceteze, pe cont propriu, poezia opt-
•
•
zecistă. Deocamdată, ei folosesc, prefe-rând o superficială lejeritate, unităţile de măsură care le-au fost puse la dispo-ziţie de critica interesată de o anumită politică literară.
I.M.: Aş vrea acum să vorbeşti despre „mişcarea literară” pe care, împreună cu Ion Monoran şi Adrian Derlea, aţi înfiinţat-o în perioada studenţiei timişorene...
M.B.: „Monodersilismul” (şi nu „mondersilismul”, cum scrie în Dicţi-onarul General al Scriitorilor) este un cuvânt alcătuit din grupurile de sune-te mono, der şi silă extrase din nume-le noastre: Monoran, Derlea şi Bârsilă. Această mică şi efemeră mişcare litera-ră, iscată prin anii ’76, este una dintre primele forme de manifestare a optze-cismului care a apărut şi s-a cristalizat în
mai multe centre culturale din ţară. Der-lea este „un pionier” al limbajului tran-zitiv în poezia optzecistă, iar Monoran - unul dintre primii optzecişti - a inventat, cu un suflu de mare poet, un stil perso-nal, sub semnul aşa-numitei scriituri a revoltei. Amândoi au murit prea devre-me! Ceea ce ne unea era dorinţa de a scrie în spiritul scriiturii optzeciste, căci este imposibil să nu te înscrii, ca poet, în spi-ritul epocii, însă „pre limba noastră”. Ne temeam de pericolul uniformizării im-puse, în genere, de orice canon. Pe de altă parte, nu bănuiam, pe atunci, că un program generaţionist devine, cum bine observa Tudor Vianu, puţin câte puţin, constrictiv. Şi tot el vorbea despre trans-formarea programului larg al unei gene-raţii într-o reţetă – dar această chestiu-ne ţine de o altă „poveste”. Sub protecţia enormei autorităţi a domnului Nicolae Manolescu, „norocoşii” poeţi optzecişti s-au constituit repede într-un „grup de acţiune”. Un grup în faţa căruia eu, unul, îmi scot cu admiraţie pălăria.
I.M.: A suferit poezia ta, în acei ani, din cauza vigilenţei cenzurii?
M.B.: Prima carte mi-a apărut în urma câştigării concursului organizat de Edi-tura Albatros. Juriul concursului de de-but în poezie, ediţia 1980, a decis publica-rea volumului „Obrazul celălalt al Lunii”. Înainte de a ajunge la Gabriela Negrea-nu, cartea a fost lecturată de o doamnă (Domnica Filimon?), care a eliminat câ-teva poezii şi a domolit un vers, rescriin-du-l. Un vers care, iniţial, suna cam aşa: „Prin casele unora dintre noi miroase a sarmale învelite în piele de patrie”. În noua variantă, era vorba de sarmale „în-velite în piele prea strâmtă”. Gabriela Ne-
•
•
greanu nu mi-a reproşat absolut nimic. Redactorul celei de-a doua cărţi a fost Domniţa Ştefănescu. Această carte a ză-cut cel puţin doi ani prin sertarele Editu-rii Eminescu, unde lucra şi Doina Urica-riu. Doamna Domniţa Ştefănescu a sal-vat acea carte. Cred că auzise de mine de la Alex. Ştefănescu. Cartea a avut o re-ceptare critică deosebită. Au scris des-pre ea cu entuziasm, în 1989, în „Româ-nia literară” şi Valeriu Cristea, şi Gheor-ghe Grigurcu.
I.M.: Într-o foarte scurtă fişă biografică afirmi şi că nu ai fost „informator”. Se mai face oare astăzi, după două decenii, distincţie clară între „victime” şi „călăi”? Nu ţi se pare că istoria acestor ani ne-a uniformizat moral?
M.B.: Da, din păcate s-a ajuns la o ase-menea uniformizare. Fenomenul are la bază o logică ciudată: informatorii gă-sesc felurite justificări, pozând, culmea!, în victime ale unui sistem opresiv şi ui-tând, pe de altă parte, să vorbească şi des-pre avantajele mai mici sau mai mari pe care le-au avut în calitate de „ciripitori”. Ceilalţi, „victimele”, acceptă explica- ţiile şi, mai mult, se simt oarecum vino-vaţi pentru faptul că, în lipsa lor de pru-denţă, le-au dat acelor „sifonari” de scris. „Nu am putut refuza”- se văicăresc foş-tii informatori. Să fim serioşi: dacă erai cinstit, puteai spune, la o adică, NU. Îmi amintesc foarte bine că în anul trei de fa-cultate m-a racolat un individ care mă in-vita la câte-o bere şi mă lăuda pentru po-eziile citite la Cenaclul „Pavel Dan” sau pentru cele publicate în „Forum studen-ţesc”. Apoi, mi-a spus că ar vrea să cola-borăm şi să-i dau anumite informaţii. Mi-a vorbit despre avantajele - unele de lun-gă durată - pe care le voi avea, în conse-cinţă, şi despre faţeta patriotică a unei asemenea îndeletniciri. El voia infor-maţii culese de pe la cenaclurile litera-re din oraş, mai exact despre Ion Mono-ran, despre Andrei Ujică (coleg de faculta-te), despre Şerban Foarţă... ,,Cum adică - i-am spus - să merg la un vin cu Ion Mo-noran (un vin plătit de el!) şi după aceea eu, ca un nemernic, să-mi torn priete-nul?! Îmi pare rău, eu, unul, nu pot face aşa ceva!” În pofida refuzului, nu am scă-pat de acel individ, care nu s-a lăsat până nu m-a invitat la biroul lui, într-o clădi-re veche, cu un gang întunecos, situa-tă între podul de peste Bega (din apro-pierea Catedralei) şi Piaţa Maria. Biroul era la etajul unu şi era legat de întuneco-sul gang prin nişte scări. Acolo, în birou, mi-a dat o coală de hârtie pe care trebuia
•
să scriu „adeziunea”. Şi iarăşi aluziile la avantaje şi la necesara datorie patriotică. La un moment dat, scos din fire de „expli-caţiile” mele, a izbit cu pumnul în masă - o masă lungă - şi m-a înjurat, furios. În aceeaşi clipă am fugit din birou şi am co-borât, zburând, treptele scării. Norocul meu a fost că el se afla în partea cealaltă a mesei. Şi tot spre norocul meu, „admi-ratorul” nu încuiase uşa biroului. La cât era de furios, cred m-ar fi bătut bine sau - cine ştie? - ne-am fi încăierat, urmând ca eu să plătesc, cu vârf şi îndesat, „oalele sparte”. Aşa s-a încheiat această poveste. L-am mai văzut doar o dată la un cenaclu şi, cu acel prilej, i l-am arătat şi lui Mono-ran. Trebuie să spun - spre a se înţelege bine cum stau lucrurile - că Mono avea o ti-nichea grea în biografia lui. Când era elev de liceu, în clasa a 11-a, a fost exmatricu-lat (???!!!) pe motivul - fals, stupid, absurd - că ar avea intenţia să fugă din ţară. Pen-tru reabilitare, a fost nevoit să intre o vre-me în câmpul muncii. Au trecut vreo doi sau trei ani până când i s-a dat voie să con-tinue, la seral, bineînţeles, cursurile lice-ale. Despre moartea surprinzătoare a ce-lui mai bun prieten al meu, Ion Monoran, în floarea vârstei, ce să spun decât că am înţeles-o ca pe o năprasnică lovitură a propriei mele sorţi?
I.M.: Predai la Facultatea de Litere din Piteşti. Reuşeşti să-i atragi pe studenţi în jocurile complicate şi fascinante ale literaturii?
M.B.: Trăiesc cu bucurie faptul de a explica literatura, din interior, de pe po-ziţa omului a cărui viaţă se identifică în totalitate cu ideea de literatură.
Cei mai mulţi dintre studenţi - stu-denţi la Litere - sunt interesaţi mai mult de obţinerea, cum-necum, a unei diplo-me. Puţini studenţi se apropie cu pasiu-ne de literatură. Nu au nevoie, aşa mi se pare mie, de bucuria ce vine din lectu-ră. Fără îndoială, facultăţile particulare au stricat condiţia „clasică” a studentu-lui, iar efectele ce decurg din acest aspect sunt multiple, în nedorita lor negativita-te. Din punctul meu de vedere, aceste fa-cultăţi (universităţi) ar fi trebuit să fie in-stituţii pentru studenţii de elită. Din pă-cate, situaţia este una pe dos, de vreme ce respectivele instituţii primesc şi ab-solvenţi fără bacalaureat: cu condiţia să-l obţină până la absolvirea facultăţii!
I.M.: Ce ţi se pare demn de reţinut în poezia momentului?
M.B.: Citesc reviste, citesc volumele recente şi intru chiar şi pe site-urile de poezie de pe internet. De reţinut ar fi ur-
•
•
mătoarele aspecte: dezinteresul faţă de „şlefuirea” textelor, practica unui nou autenticism, dezliteraturizarea discur-sului, tendinţa de a vulgariza, ignorarea limitelor pe care le are libertatea în artă şi a „tradiţiei” - contrazicând, astfel, pă-rerea lui T.S. Eliot despre raportul dintre tradiţie şi talentul personal. Cât de „dem-ne de reţinut” sunt toate acestea este greu de spus. Mişcarea literaturii nu este, în mod obligatoriu, doar ascendentă. Dina-mica ei implică şi momente de relaxare, şi coborâşuri, şi imprevizibile răsuciri.
I.M.: Ar trebui reformulată condiţia scriitorului român?
M.B.: Condiţia scriitorului român tin-de spre gradul zero al condiţiei umane normale. Câţi pot să trăiască din scris? Pentru a duce o existenţă decentă - la ni-velul de jos al existenţei decente -, scri-itorul trebuie să accepte jugul unui ser-viciu: la stat sau la patron. Aşa se face că el se achită, în timpul său liber, de dato-riile pe care le are faţă de sine, ca scrii-tor. Desigur, condiţia scriitorului român ar trebui reformulată urgent, dar cum? Dacă primarii, preşedinţii consiliilor ju-deţene, prefecţii, şefii de partide (şi cei ai filialelor), parlamentarii şi miliardarii ar aprecia munca şi importanţa scriitori-lor, ar găsi multiple soluţii pentru a sus-ţine financiar premiile literare şi pentru a-i răsplăti pe cei ce împlinesc o vârstă rotundă, fie şi de la patruzeci de ani în-colo. Avea dreptate Ion Gheorghe: pute-rea nu-i ia în seamă pe scriitori, atât timp cât nu simte în ceafă răsuflarea lor ame-ninţătoare!
I.M.: Ţi se pare clişeul „poetul, fiinţă vulnerabilă” cu totul neadecvat, inactual sau mai există ceva adevăr în această sintagmă?
M.B.: Este şi nu este vorba de un cli-şeu.Vulnerabilitatea poetului vine din incompatibilitatea dintre „logica” omu-lui de excepţie, a celui cu fierbinţi preo-cupări spirituale, şi logica, în fond gre-gară, strict pragmatică, a celor ce se în-chină exclusiv pungii pentru bani. A nu se înţelege că îmi îngădui să-i condamn pe cei ce nu au nevoie de poezie. Fiecare om este liber să-şi aleagă drumul pe care va merge în viaţă. Există poezie - un alt soi de poezie - şi în lungul drumului ales de cei pe care îi considerăm refractari la ceea ce numim noi poezie.
I.M.: Crezi în critica literară, în funcţia şi în statutul ei?
M.B.: Cred, în primul rând, în Gheor-ghe Grigurcu şi Alex. Ştefănescu. Amân-doi au eliberat discursul critic - fiecare în felul său, desigur - din chingile aridităţii specifice. Aceşti mari critici nu sunt în-regimentaţi în politicile literare - une-le de moment, altele de mai lungă dura-tă. În Dan Cristea şi Al. Cistelecan - când scriu detaşaţi de regulile anumitor „jo-curi”. Cred, de asemenea, în mai tinerii Vasile Spiridon, Mircea A. Diaconu, Nico-lae Oprea, Daniel Cristea-Enache (lista ar putea continua) şi în critica făcută de poeţii Dumitru Chioaru, de pildă, George Vulturescu, Paul Aretzu, Gheorghe Mo-cuţa... Dacă ar fi consecvent, literatura actuală ar avea un comentator strălucit în poetul Nicolae Coande. În mod cert, reîn-toarcerea criticilor literari Eugen Simion şi Nicolae Manolescu la cronica literară ar fi întru totul binevenită. Ce să mai spun? În ultimii ani, funcţiile criticii literare s-au atrofiat prea mult. Mai este critica li-terară, acum, „conştiinţa de sine a litera-turii”? O întrebare, desigur, retorică.
I.M.: O să închei, adresându-ţi o întrebare ajutată de un mic fragment din cartea ta „Monede cu portretul meu”, apărută în 2009 la Editura Pământul: „De ce tot vine apa mării / să o vindece, de valuri, uscatul?”. Mircea Bârsilă, ne „vindecă” poezia de „,valurile” din noi?
M.B.: Ce întrebare frumoasă! Atât de frumoasă, încât mi-e frică să nu o stric, dragă Iolanda Malamen, cu un răspuns sub nivelul de frumuseţe al ei.
•
•
•
•
Iolanda Malamen
Mircea Bârsilă a debutat cu poezie, în ziarul judeţean „Flamura” din Caraş-Severin. În 1978 a absolvit cursurile (la zi) ale Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia Română-Latină. Vreme de doi ani (1976-1978) a fost preşedintele Cenaclului literar „Pavel Dan” al Centrului Universitar Timişoara. Se stabileşte în Argeş. În 1985 devine şef al Inspectoratului Piteşti al Uniunii Compozitorilor din România. Din 1991 a fost, vreme de doi ani, director al Casei de Cultură din Curtea de Argeş. Redactor la revista „Calende”, secretar literar al Teatrului „Al. Davila”. În prezent este profesor universitar dr. la Facultatea de Litere a Universităţii Piteşti, unde a susţinut încă din 1994 cursuri şi seminarii. A publicat peste 12 cărţi de poezie, critică şi istorie literară. A primit numeroase premii literare (ultimul, la un festival ieşean de poezie, din noiembrie 2010), figurează în antologii din ţară şi din străinătate. Cei mai importanţi critici au scris laudativ despre cărţile lui.
www.puterea.ro
dacă vrei să ai puterea informaţiei
online
cotidian național România
puterea
Publisher: News&Media Investment Limited înregistrată în Anglia și Wales
Registration number 07210838 Winnington House, 2 Woodbery Grove, Nord Firchley, London, N120DR Anglia
Reprezentată prin Adrian Thiess, Project Manager
Colegiul editorial Lidia Mitchievici; Alecu Racoviceanu; Val Vâlcu
Șefi departamentePolitic: Cristian Șuțu; Social/Economie: Marilena Dan; Investigații: Andi Topală; Eveniment: Ion Alexandru;
Mass-media/Monden: Corina Stoica; Foto: Liviu UntaruEdiție Internet: Emil Berdeli
Conținutul editorial este furnizat de societatea Cutezătorii Media-Content:
Director general: Virgil Antonescu
Răspunderea pentru conținutul articolelor publicate aparține autorilor. În cazul unor materiale preluate după agențiile de presă sau după declarațiile
unor personalități, răspunderea le aparține.
Marketing & Publicitate exclusiv prin Cross Media Partners SRL
Tel./Fax: 021/224.08.74, centrală: 021.224.08.65; 021.224.08.66; 021.224.08.67 - interior 33
Director General: Georgian Puiu e-mail: [email protected]
Director Publicitate: Răzvan Tomoșoiu e-mail: [email protected]
Tipărit la tipografia Ringier PrintISSN 2068-0775
Este interzisă reproducerea, arhivarea sau transmiterea în orice formă sau prin orice mijloc - electronic, mecanic, prin fotocopiere sau înregistrare -
a conţinutului acestei publicaţii, integral sau parţial, fără acordul prealabil scris.
adresa redacției: Piaţa Presei Libere nr. 1, Casa Presei Libere, Corp C3, etaj 4, sector 1 București, Tel.: 021.224.08.65; 021.224.08.66; 021.224.08.67 Fax: 021.224.08.68
Colegiul editorial Roland Cătălin Pena, Cătălin Florințiu Vărzaru,
Doru Dragomir, George Damian
Șefi departamentePolitic: Anca Hriban; Eveniment/Investigații: Alin Burtescu; Externe: Ioan Tudor; Finanțe/Bănci: Mihaela Popescu-Taulet;
Reportaj: Teodor Șeran; Interviu: Iolanda Malamen;
Ediție Internet: Marius Bâtcă
Editorialiști: Ioan Groșan; Ion Petrescu; Cristian Vecerdea
IT: Costin Baltac
adresa: Palatul Universul, București,
Strada Brezoianu nr. 23 Sector 1 Cod 010136
Contact: Tel.: +40 2131 04 230
Fax: 021.224.02.31 E-mail: [email protected]
proiect independent www.ziuaveche.ro
Vineri 24 deCembrie 2010
opoziția08 Ioan Groşan [email protected]
Teribile imagini, pe care nu le-am văzut, bănuiesc reluate, decât acum câteva zile: aflat la nu ştiu ce summit, preşedintele României, Traian Băsescu, dă să-l abordeze, cu o mină veselă, pe preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy. Cum îl vede pe omologul său carpato-danubiano-pontic, Sarkozy se încruntă şi face gesturi clare, elocvente, de refuz al dialogului. Cu o invizibilă coadă între picioare, preşedintele României se îndepărtează umil şi se apropie de un grup în care e şi Berlusconi. Nici n-apucă să-i spună ceva, că preşedintele Italiei îşi duce arătătorul la tâmplă şi-l răsuceşte de câteva ori, semn care şi pentru eschimoşi înseamnă că cineva e sisi, după care îi întoarce dlui Băsescu spatele, continuându-şi conversaţia cu ceilalţi interlocutori. Nu ştim la cine s-a referit Berlusconi făcând gestul respectiv, dar aceste secvenţe pe mine, ca român, m-au umilit. Preşedintele
ţării mele era tratat ca un copil de pripas la masa celor mari, unul nepoftit, care-i deranjează, încurcându-li-se printre picioare. Ehei, unde sunt vremurile când Berlusconi şi Adrian Năstase, glumind, hăpăiau îngheţată pe o stradelă italiană! Poate că măsura dezastrului actualei administraţii de la Cotroceni o dă mai ales politica externă. Mă-ntreb şi eu: ce important om de stat din Europa, din lume, l-a invitat pe Traian Băsescu să facă o vizită oficială? Ce mari oameni de stat au venit într-o vizită oficială la noi? Angela Merkel a şezut mai mult la Cluj, la dl Andrei Marga, fiindcă la Cotroceni s-a văzut clar că a trecut dintr-un soi de obligaţie neplăcută, precum ne obligau în copilărie părinţii să înghiţim o lingură de untură de peşte. Repet, ca român, văzând cum e tratat preşedintele ţării mele, m-am simţit umilit, mi-a fost pur şi simplu ruşine. Şi nici măcar preşedintele Azerbaidjanului care pare-se c-a fost la noi (sau Băsescu s-a dus la el?) nu-mi poate şterge acest sentiment. Altfel, cititorilor ZIUA VECHE, Crăciun fericit! şi La Mulţi Ani!
OrizOntal:1. A propune pentru premiere 2. Unele care fac atmosferă 3. Pus să ridice mâinile - Un viitor privit de pe margini! 4. Car gol! - Pri-mele ţipete! - Scurtă întrebare 5. Este o marcă - Element arhitec-tonic 6. Circulă în ţară - Eu în cronici - Cântăreţ antic 7. Ele fac o analiză matematică 8. Trecut prin foc - Bătut la table - Bunic! 9. Înceţi - Plătită de cel care pierde 10. Lovită - Păstrat în cramă.Vertical:1. Invenţie pentru care trebuie multă imaginaţie 2. Respect în ar-mată - Vin oţetit 3. Se exprimă prin semne - A pocni 4. Fac sluj-ba în deşert - Plantă tehnică 5. Un om obişnuit (pop.) - Împins la sacrificiu 6. Primele la atac! - Copilăria fluturelui 7. Pocnit - Bă-tută la război 8. Din nou - Ţara de sus - Luate din cuvă! 9. Zer! - N-au minte 10. Ifose - Mare la facultate.
de Iulian Păun Porții
Umilire
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
Despre tribul “patetic” al Emmei Bovary
Mihaela Cârlan [email protected]
Aşa ne-a numit Andrei Pleşu într-o acrişor-înţepătoare disertaţie pe tema iubirilor fericite, încheiată astfel: Iubirea adevărată e fericire pe termen lung, sau nu e deloc. Aşa ceva nu există? Bine. Atunci nu există iubire adevărată.
Nobilă preocupare pentru un împătimit de abstracţiuni..., dar textul musteşte de ironie la adresa compulsiunilor amoroase, de altă natură decât cea sacră, şi a înţelesurilor lor de duzină. Suntem zugrăvite aşadar ca nişte Mărioare îndrăgostite prosteşte de Ionici la fel de nătângi, cu care trăim fie câte o siropoasă giugiuleală cosmică, exaltat şi exoftalamic - adicătelea cu ochii uşurel ieşiţi binişor din orbite, fie blajin, cu ochii la locul lor, dar umezi, placiditatea bovină a unei nesimţiri în doi. Carevasăzică, un fel de eros şi agapé în varianta vulgară.
Dintre toate, descalificarea nefericitelor iubiri şi ştergerea lor din registrul iubirii mi se pare cea mai nedreaptă. Ar rămâne acolo doar iubirea sacră, singura smerită şi fără năbădăi, legende ca cea a lui Baucis şi Filemon, ori poveştile
cu Cosânzene ireale, în care fericirea nu expiră decât la sfârşitul zilelor (de nopţi oare de ce nu se pomeneşte?). În rest, termenul de valabilitate a jurămintelor de iubire eternă rostite în faţa altarului sau în toiul febrelor de alcov este întotdeauna mai scurt. Şi cum iubirea nu vine şi nu pleacă în acelaşi timp din sufletele protagoniştilor, iată şi motivul pentru care, mai mereu, o jumătate a cuplului Mărioara-Ionică va trăi binomul iubire-dramă, iar nu experienţele altora sunt cele care hotărăsc fatalmente destinul iubirilor.
E dovedit că această preştiinţă, din cărţi, auzită ori trăită, n-a descurajat niciodată dorinţa inerentă a omului de a experimenta ori repeta
îndrăgostirea, cu tot alaiul ei de trăiri, bune şi rele. Şi nici nu e greu de înţeles de ce asocierea iubire-suferinţă a devenit oarecum axiomatică: când iubeşti îţi pasă de tot ce nu ţi-ar păsa altfel. Apoi, nimeni nu îşi propune să se îndrăgostească de persoana nepotrivită şi nici nu poţi suferi din ambiţie ori din ce ştiu eu ce alte bizare motive. Deci nu există iubiri adevărate sau false după durata fericirii. Iubirile sunt iubiri şi atât. Deci, adevărate. Fie că sunt legitime sau nu în ochii semenilor ori ai judecătorului suprem. După cum nu există iubiri alese şi iubiri de rând. Pot să accept că există iubiri interzise. Dacă a fi patetice înseamnă toate nebuniile costisitoare în plan afectiv la care suntem dispuse când iubim, toate situaţiile inimaginabile în care ajungem uneori, cu propria complicitate păguboasă, toată echilibristica periculoasă pe care o facem câteodată pentru bruma de fericire după care alergăm toţi, toată viaţa, dar ne înverşunăm s-o legăm de găsirea jumătăţii, ei, bine, atunci suntem patetice. Dar de-am fi noi, femeile, mai puţin demne de plâns, că acesta este din nefericire sensul, n-ar fi oare lumea asta mai puţin frumoasă?
Poveste cu o minune, nopţile
Criv - La Fix inclusiv
Honeysuckle a fost declarată culoa-rea anului 2011 de către Institutul Panto-ne Color – compania care dă tonul croma-tic pentru haine, accesorii şi decoraţiuni interioare în întreaga lume.
M-am dus la dicţionar, pentru că ha-bar nu aveam ce înseamnă cuvântul com-pus din miere şi sugaci, adică un fel de “papă-miere”. Honeysuckle este de fapt caprifoiul, adică planta agăţătoare şi fru-mos mirositoare cunoscută mai degrabă ca “mâna Maicii Domnului”. Iar când tra-ducerea unanim acceptată este “roz-ca-
prifoi” m-am minunat, pentru că eu ştiam doar varianta albă. Am aflat că mai exis-tă şi planta cu flori galbene şi roz. Deci, rozul-caprifoi va înlocui turcoazul anului care se termină.
Studiile au arătat că oamenii au o mare nevoie să înceapă să vadă iarăşi viaţa în roz. Aşa că totul va fi în nuanţe tonice de roşu-roz sau roz-roşu, evocatoare de amintiri fericite. De la sticlărie, lenjerie, electrocasnice, gadgeturi până la articole vestimentare şi accesorii. O culoare care vine bine aproape oricui, indiferent de
vârstă, culoarea pielii ori stilul propriu. Care poate fi purtată şi casual, şi formal, nu este condiţionată de anotimp şi merge la fel de bine de una singură într-o ţinută, dar şi combinată cu alb. De reţinut că nu se potriveşte foarte bine cu negru.
Şi totuşi, dacă nu agreaţi ideea unei ţi-nute majoritar în culoarea anului, o eşarfă sau un alt accesoriu pot înveseli ansam-blul şi arăta că sunteţi în pas cu noutăţi-le din fashion.
Roz-caprifoi să fie, doamnelor, dacă moda o cere! Şi e bine că ştim şi noi, nu?
ea venea de obicei târziu şi ar fi vrut să-l găsească dormind, aveau amândoi nevoie de somn. intra pâş-pâş în casa cu toate luminile stinse, desfăcea fermoa-rul cizmelor dinte cu dinte, se dezbrăca de-abia provocând un foşnet. dar nu fo-loseau la nimic precauţiile ei, el era treaz în întuneric, îl auzea chemând-o, apoi îi auzea tălpile goale lipăind pe parchet spre ea. se îmbrăţişau strâns-strâns.
se băga repede în pat cu el, în chiloţi şi tricou, el îşi împletea picioarele cu ale ei, calde ale lui, reci ale ei, îi pipăia nerăb-dător faţa cu mâinile, o acoperea cu să-rutări bucuroase. în câteva secunde era peste ea, o greutate dulce căutând să se plieze cât mai atent pe relieful corpului ei. răsuflarea lui mirosea a fructe. „stai un pic, că nu m-am spălat nici măcar pe mâini, aşteaptă-mă”. se ducea şi se spă-la pe mâini, se spăla pe dinţi, se spăla pe faţă. el îi striga din pat „nu-ţi schimba tricoul, miroase a tu”. însă ea îşi punea alt tricou, cel purtat era îmbibat cu fum de ţigară. îşi peria de mai multe ori pă-rul lung, să-l cureţe de acelaşi miros de fum. revenea în pat şi el o întreba „ai ceva pentru mine?”. răspundea tot el, „ştiu, de fapt, cadoul eşti tu, mi te-ai adus pe tine”. îşi lipea capul de braţul ei şi o ruga „povesteşte-mi ceva”. ea îi vedea ochii la câţiva centimetri de ai ei, mari, lichizi, aşteptând în întunericul diluat cu lumi-
nă de la felinarele de pe stradă. ea căuta să prindă un fir de poveste şi să găsească îmbinări de cuvinte cu sunete şi ritmuri care să îl legene pe el spre somn.
odată i-a descris, amestecat, două picturi de vermeer şi el chiar a crezut că este o poveste. i-a cerut să insiste despre instrumentele geografului-as-tronom, ea i-a lăsat un timp în care el a bifat cu glas tare, comparativ, lista in-strumentelor proprii, asemănătoare ce-lor din poveste. apoi ea s-a încurcat, zise-se mai întâi că bărbatul purta un chimo-no gri, apoi a zis că are o mantie albastră, şi el a certat-o pentru incongruenţă, apoi a declarat că albastru i se potriveşte mai bine misteriosului bărbat şi că oricum şi lui îi place mai mult.
altă dată ea i-a povestit un cântec, “romeo şi julieta”, în care julieta nu-l iu-beşte pe romeo. „cum nu-l iubeşte?” a protestat el indignat. „păi, da, pentru că romeo e cam prostuţ şi-apoi zaruri-le fuseseră măsluite din start”. „cum, măsluite?”„aşa bine, nu erau nişte za-ruri cumsecade, el a mizat pe iubirea ei şi a pierdut”. ca să evite întrebări despre măsluială şi miză s-a repezit înainte „şi dacă vrei să ştii, romeo mergea spre bal-conul julietei străbătând un labirint alb”. amănuntele astea – zaruri, labirint – l-au pus pe gânduri.
„halal strategie de adormit pe cine-va!”, şi-a zis ea şi a continuat, sperând
să închidă de tot bucla cu zarurile şi la-birintul din videoclip: „ştii, nişte pale-ontologi în madagascar ascultau cânte-cul ăsta când au dezgropat fosilele unui dinozaur pe care l-au botezat cu nume-le domnului care cântă cântecul, i-au spus «dinosaurus-nu-ştiu-cum-knop-fler»”. proteste înnoite: „îl chema nu-ştiu-cum??”. ea i-a răspuns cu o întrebare care l-a deturnat complet: „nu ţi-ar plă-cea ca o dihanie carnivoră de doi metri, cu dinţi deosebit de ascuţiţi şi mult ieşiţi în afară să fie numită cu numele tău?”. oh, ba da, i-ar fi plăcut tare mult.
era miezul nopţii şi el zicea că ar vrea ca ei doi să-şi facă de cap toată noaptea. el era un băieţel de cinci ani jumate. ea, mami, era cică iubita lui. „tu n-ai văzut că bunica nu e iubita lui tati? când o să te faci mare o să te drăgăleşti cu o fată minunată, a ta, care n-o să fie mami.” „daaa”, prelua el ideea, încântat, „şi o să mă bag cu ea sub plapumă şi o să ne fa-cem de cap toată noaptea…”. „exact aşa”, confirma ea. şi splendoarea pământului, dulceaţa lumii, minunea-de-băiat-şi-bă-iatul-minunat cădea în somn, respiraţia lui liniştită se contopea încet cu liniştea nopţii şi-i aşternea şi ei, ca o iarbă moa-le, drumul spre vis.
sursa www.catchy.ro
În 2011, la vie va fi en rose-caprifoi
