CAPITOLUL I - Construcţia şi (Re)construcţia cetăţeniei

Modalităţile de definire şi înţelegere a cetăţeniei pot fi variate, pornind de la

cetăţenia ca statut juridic, până la cetaţenia ca practică indivduală, de la cetăţenie ca

status ce garantează în primul rând accesul la un set de drepturi, la cea care presupune în

primul rând obligaţii, de la cetăţenia multiculturală la cea cosmopolită, liberală,

republicană etc. Pentru a-mi delimita demersul în acest câmp de posibilităţi, principala

idee pe care o voi dezvolta în acest capitol este aceea potrivit căreia cetăţenia este prin

esenţă un concept aflat într-o permanentă reconstrucţie, mai ales din perspectiva faptului

că implică, dincolo de dimensiunea ei legală, şi o dimensine pragamatică, performativă ce

îi conferă substanţialitate pentru indivizi. În acelaşi timp, unul din principalele elementele

care stau la baza acestei dinamici este participarea - civică, politică, dar şi alte forme

care, în funcţie de semnificaţia acordată, pot deveni relevante în raport cu statutul de

cetăţean(ă). Pornind de aici putem pune în discuţie două forme de manifestare a

participării. Participarea activă - care presupune implicarea efectivă şi angajată a

indivizilor, pe de o parte în procesul guvernării, pe de altă parte în sfera societăţii civile1,

dar şi alte forme de participare cum ar fi cea în cadrul familiei sau a comunităţii restrânse

a prietenilor sau vecinilor. Participarea pasivă implică faptul că lipsa de acţiune vizibilă

în sferele amintite mai sus poate fi interpretată ca o formă de răspuns sau de evaluare a

contractului cetăţenesc existent la un moment dat şi se poate manifesta de această dată fie

prin acceptarea status-quo-ului, fie prin resemnare şi afişarea dezinteresului faţă de sfera

politică (Dodd, 1972, pp. 249 - 250).

Aşadar, pornind de la o abordare generică a cetăţeniei care presupune o relaţie

între indivizi şi o comunitate politică prin care sunt reglemenate drepturi şi obligaţii de

ambele părţi este uşor de sesizat că toate cele patru noţiuni interconectate astfel –

indivizii, comunitatea politică, drepturile şi obligaţiile - nu sunt nici pe departe concepte

inflexibile ci, dimpotrivă. Iar dacă ar fi să punem în evidenţă aceste interdependenţe

putem aminti: construcţia identitară a indivizilor, construcţia comunităţilor politice,

viziunea filosofică şi politică dominantă la un moment dat cu privire la natura şi structura

1 Am în vedere aici felul în care Philippe Schmitter defineşte societatea civilă ca fiind relativ independentă de autorităţile publice şi neîncercând să ia locul agenţilor statali – (Schmitter, 2004, p. 258)

relaţiilor ce reglementează conexiunea între indivizi şi construcţia politică, asumarea ce

către cercetător/oare a unei paradigme teoretice, condiţiile economice, sociale şi politice

care descriu contextul luat în discuţie etc.

Studierea contextualităţii cetăţeniei are cel puţin două implicaţii. Pe de o parte

pune la dispoziţia cercetătorilor un instrumentar util cu ajutorul căruia putem înţelege

felul în care conceptul s-a transformat de-a lungul timpului, iar pe de altă parte poate

ajuta la conturarea unor posibile direcţii cu privire la felul în care relaţia indivizilor cu

comunitatea politică, dar şi relaţiile dintre indivizi ar putea să fie remodelate. Un

asemenea demers este necesar şi pentru că literatura de specialitate tratează mai puţin

integrat problematica contextualităţii şi a permanentei reconstrucţii a cetăţeniei, acestea

fiind puse în evidenţă adesea fragmentar, pierzându-se astfel din substanţa înglobată în

acest concept, în favoarea unor analize care izolează cetăţenia de însăşi elementele care îi

dau profunzime şi care o fac un instrument menit să servească intereselor cetăţenilor.

1. 1 Clarificări conceptuale

Ce este cetăţenia?

Cum definim cetăţenia ? Dacă sunt disponibile mai multe definiri ale cetăţeniei,

care sunt totuşi elementele care rămân constante? Acestea sunt întrebările la care voi

încerca să găsesc un răspuns în cele ce urmează.

Isin şi Turner definesc cetăţenia ca reprezentând un status legal deţinut sub

autoritatea unui stat, un proces social prin intermediul căruia indivizii şi grupurile se

angajează să îşi urmărească interesele prin participarea la modelarea obligaţiilor şi a

drepturilor (2002, pp. 2 - 4). Accentuând dimensiunea participativă, Richard Bellamy se

referă la cetăţenie ca fiind un set particular de practici politice care implică drepturi şi

obligaţii specifice în relaţie cu o comunitate politică (2008, p. 3). Enikö Vincze pune de

asemenea accentul pe practica drepturilor şi obligaţiilor în viaţa de zi cu zi spunând că

cetăţenia nu presupune numai definirea felului în care se configurează drepturile şi

obligaţiile indivizilor dintr-o comunitate politică, ci şi percepţia despre sine în calitate de

cetăţean, cât şi despre ceilalţi cetăţeni, percepţie care se dezvoltă în context ( 2006, p. 24).

Rogers M. Smith identifică patru înţelesuri diferite ale conceptului de cetăţenie rezultate

din procesul evolutiv de dezvoltare al acestuia. Atât în republicile democratice antice cât

şi în cele moderne cetăţeanul a fost acea persoană care deţinea dreptul de a participa la

procesul popular de auto-guvernare; în special în perioada modernă, statutul de cetăţean

oferă posibilitatea de a fi recunoscut ca membru al unei anumite comunităţi politice

suverane, statut în virtutea căruia beneficiezi de anumite drepturi; în ultimul secol

cetăţenia a fost folosită pentru a desemna apartenenţa la aproape orice asociaţie fie că era

o comunitate politică sau un simplu grup; iar astăzi cetăţenia este folosită pentru a

desemna nu numai apartenenţa la un anumit grup, dar şi un set de standarde de putere

(2002, pp. 105 - 106).

Keith Faulks pune accent pe importanţa cetăţeniei ca mediator al relaţiei între

societatea civilă şi stat şi pe faptul că felul în care cetăţenii înţeleg să îşi exercite

drepturile şi obligaţiile este crucial pentru sănătatea şi stabilitatea oricărui sistem de

guvernare (1999, 126). În acelaşi timp, binecunoscuta teorie liberală a cetăţeniei

dezvoltată de T.H. Marshall, ce susţine existenţa unei legături directe şi orientate între

drepturile civile, politice şi sociale poate aduce un plus de substanţă definirii cetăţeniei.

Marshall susţine că implementarea drepturilor civile determină apariţia şi extinderea

drepturilor politice, care determină la rândul lor apariţia şi dezvoltarea drepturilor sociale.

Abordarea liberală se concentrază pe ataşamentul pentru valori comune care garantează

accesul la drepturi văzute mai degrabă ca libertăţi negative: libertatea individuală

(libertatea de exprimare, drepturile de proprietate etc.) – cetăţenia civilă; dreptul de a

participa la procesul de exercitare a puterii politice – cetăţenia politică; drepturi care să

garanteze standarde minimale de bunăstare socială - cetăţenia socială (Raz, 1986, pp.

407 - 412).

Un punct de vedere total diferit, originat de această dată în tradiţia marxistă, este

cel al lui Michael Mann, care susţine faptul că cetăţenia este o strategie a clasei

conducătoare folosită în scopul de a controla potenţialele elemente opozante. Mann

sugerază că cetăţenia este o construcţie de sus în jos a cărei extindere sau contracţie este

determinată de acţiunile clasei conducătoare care controlează statul. De asemenea,

autorul face distincţia între cei care iau parte la încheierea contractului social şi care

împart puterea şi cei ce se conformează comportamentelor care le sunt prescrise (Mann,

1970).

Având o abordare comunitariană, Amitai Etzioni aşează între indivizi şi stat

familia, asociaţiile de voluntariat şi alte structuri intermediare care din punctul lui de

vedere sunt fundamentale în construcţia drepturilor şi obligaţiilor individuale şi de grup

ale cetăţenilor. Aşadar, pentru el cetăţenia reprezină o cale prin care indivizii îşi urmăresc

interesele într-o comunitate în interiorul căreia ei sunt recunoscuţi şi se recunosc pe sine,

în primul rând ca membrii ai acelei comunităţi şi în al doilea rând ca indivizi (Etzioni,

1995, pp. 11 – 24).

Alţi cercetători pun accent pe statutul de apartenenţă implicat de cetăţenie şi pe

conexiunea dintre identităţile individuale şi procesul de construire al cetăţeniei. De

exemplu, Thomas Janoski şi Brian Gran abordează cetăţenia din perspectiva apartenenţei,

active sau pasive, a indivizilor la un stat-naţiune care le garantează drepturi universale şi

obligaţii la un anumit nivel de egalitate (Janoski, Gran, 2002, p. 13), un proces în care

fiecare persoană vede relaţia dintre drepturi şi obligaţii ca pe un schimb şi ca pe o

balansare prin care se dezvoltă sinele în relaţie cu o varietate de grupuri politice şi cu

statul (Faulks, 1999, p. 14). Aceast tip de abordare a cetăţeniei care pune accent pe

aproprierea şi practica într-un anumit fel a drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti, pe

interpretarea şi înţelegerea particulară a substanţei relaţiei dintre indivizi şi comunitatea

politică din care fac parte, apropiindu-se mai mult de dezvoltările teoretice relevante

pentru acest demers şi anume cele constructiviste şi post-moderne.

Revenind la întrebările cu care am deschis această discuţie, observăm deci că

există o varietate de modalităţi de definire a cetăţeniei, dar care păstrează constante

câteva elemente şi anume relaţia instituţionalizată dintre indivizi şi o comunitate politică,

relaţie căreia îi este asociat un set de drepturi şi obligaţii. În cele ce urmează voi lua pe

rând în discuţie aceste elemente şi felul în care ele relaţionaeză în procesul de construcţie

a cetăţeniei.

La ce fel de indivizi ne raportăm când facem o radiografie a construcţiei

cetăţeniei? Literatura de specialitate propune două abordări, complementare în opinia

mea, cu privire la indivizi şi anume abordarea bio-sociologică, ce pune accent pe

determinismul biologic şi/sau social, respectiv abordarea filosofico-politică fundamentată

pe concepţia cu privire la natura umană. Aceste abordări sunt importante în măsura în

care calitatea de cetăţean implică o doză de abstractizare necesară pentru transformarea

indivizilor în subiecţi de drept (cetăţenia având şi o importantă dimensiune juridică) şi în

măsura în care la intersecţia dintre biologie, construcţie socială şi construcţia filosofico-

politică apar conceptele de rasă, clasă, gen, etnie ce constituie în evoluţia istorică a

cetăţeniei repere ale consolidării conceptului. Vorbim aici de drepturile cu privire la

protecţia minorităţilor etnice, de acordarea drepturilor civile şi politice femeilor,

drepturile minorităţilor sexuale, prevederile cu privire la interzicerea tuturor formelor de

discriminare, protecţia împotriva crimei de genocid, etc. Rasa, etnia, genul, orientarea

sexuală au constituit de-a lungul timpului indicatori care au generat excluderea unor

categorii de indivizi aflaţi în interiorul comunităţii politice de la anumite drepturi. Aceştia

au fost consideraţi ca fiind inferiori sau ca necalificându-se pentru a fi cetăţeni din

diverse alte motive: lipsa proprietăţii, aşa-zisa propensiune spre criminalitate (mai ales în

cazul rasei), aşa-zisele deficienţe mentale (mai ales în cazul minorităţilor sexuale şi a

femeilor) etc.

Aşadar, percepţia realităţii este generată prin melajul unor elemente ce ţin de

biologie, sociologie, filosofie şi este stabilizată în reprezentarea unui model de individ

sau în reprezentarea unui ideal tip, în sens weberian. Totodată, este simplu de intuit că nu

există un singur punct de echilibru care conduce la stabilizarea modelului şi că vorbim de

echilibre multiple, potenţate de contextul în care are loc la un moment dat stabilizarea

modelului. De exemplu, două asemenea echilibre sunt dezvoltate în teoriile lui Locke şi

Rousseau cu privire la dreptul natural şi dreptul civil. Dacă Locke susţinea că în virtutea

raţionalităţii pe care o deţin indivizii, drepturile naturale preced şi sunt sursă a drepturilor

civile, acestea din urmă fiind de fapt drepturi ale omului „promulgate, delimitate,

sancţionate garantate şi devenite efective” (Bachelier, 2001, p. 17), pentru Rousseau

omul este în mod fundamental o construcţie a societăţii în care trăieşte(Rousseau, 2003,

p. 20), astfel drepturile naturale nu sunt imuabile ci se renunţa la ele în favoarea

drepturilor civile.

Problematica cu privire la natura umană nu este doar o simplă dezbatere, ci are

implicaţii serioase în ceea ce priveşte distribuţia valorilor materiale şi non-materiale într-

o societate, iar corelat cu conceptul de cetăţenie, în distribuţia drepturilor şi obligaţiilor.

Concepţia cu privire la individ aflat la intersecţia între abordarea filosofico-politică şi cea

bio-sociologică evoluţionistă are valenţe semnificative în oferirea de răspunsuri cu privire

cetăţenie, mai exact cu privire la cine şi de ce ar trebui sau nu să fie cetăţean.

Epistemologic şi metodologic, discuţia se rezumă la a răspunde la întrebarea cine pe cine

determină?

Personal, sunt adepta abordării care susţine că cele două viziuni nu sunt

fundamental opuse, ci dimpotrivă individul nu poate fi gândit în afara constrângerilor

sociale, deci societatea nu îi este exterioară, dar nici societatea nu poate fi gândită în afara

acţiunii indivizilor pentru că este creată de aceştia. Sara Lucia Hoagland are o abordare

asemănătoare atunci când formulează teoria sinelui în comunitate susţinând că auto-

determinarea sinelui vine în raport cu comunitatea (autokenonia: auto=sine,

kenone=comunitate), deci cu mediul social. Astfel, pe măsură ce ne reflectăm sinele

social (întâlnirea cu celălat te face pe tine să te vezi şi altfel decât ai fi crezut că eşti până

atunci) ne dezvoltăm şi abilităţile de a gândi critic şi de a ne dezvolta în relaţie cu ceilalţi

(2007, p. 57). Faptul că prin socializare indivizii învaţă norme şi reguli exterioare,

determinate social nu intră în contradicţie cu libertatea lor, atâta timp cât aceste norme şi

reguli sunt internalizate, „digerate” de indivizi căpătând semnificaţie pentru aceştia şi

fiind folosite în scopul atingerii unui grad cât mai înalt de autonomie şi libertate

personală. În acelaşi timp, în cazul în care apar fisuri între ideile, interesele acestora şi

structura socială în care activează, în cazul în care societatea este mai degrabă

constrângătoare şi nu potenţatoare, indivizii au capacitatea ca prin acţiune să impună

schimbări ale structurii în sensul dorit. Cele mai bune exemple în acest sens le oferă

mişcările pentru drepturile persoanelor de culoare, mişcarea feministă, cea pentru

drepturile minorităţilor sexuale etc.

În relaţie cu cetăţenia, indivizii pot fi definiţi ca actori. Un actor este un

reprezentant al unei clase, un utilizator sau o entitate care poate interacţiona cu sistemul

şi îl poate afecta. Actorii fac parte din sistem şi în interiorul acestuia îşi definesc şi asumă,

simultan sau iterativ, mulţimi de roluri pe care le performează sau nu. Trebuie însă reţinut

fapul că, diferenţa specifică între un simplu actor într-un sistem şi un cetăţean este aceea

că, în interiorul unei comunităţi politice, cetăţenii sunt deţinătorii suveranităţii şi că

„ansamblul cetăţenilor este cel care reprezintă sursa puterii şi care justifică executarea

deciziilor luate de către guvernanţi” (Bachlier, 2001, p. 6). Aşadar, poate mai mult ca în

cazul oricăror alte structuri, cetăţenia nu se poate desprinde de cei care o construiesc, nu

poate deveni la un moment dat variabilă independentă, ci are un scop pur instrumental,

acela de a fi mobilul unei guvernări legitime.

Pornind de aici - dincolo de abordarea clasică ce ţine mai degrabă de construcţia

sa juridică, de cetăţenie ca structură constrângătoare, modelatoare a comportamentelor,

abordare mai apropiată de tradiţia explicativ–holistă - cetăţenia se construieşte şi

reconstruieşte permanent, ceea ce îi oferă consistenţă fiind înţelesurile şi semnificaţiile

împărtăşite şi acceptate de către indivizii care formează comunitatea cetăţenilor. Voi

reveni asupra acestui aspect în cele ce urmează, în cadrul discuţiei cu privire la

legitimitate, dar dacă tot am vorbit despre indivizi, despre actori şi mai apoi de cetăţeni în

raporturile lor cu o comunitate politică, cum putem caracteriza comunitatea politică

atunci când luăm în discuţie conceptul de cetăţenie?

Cum putem caracteriza o comunitate politică în raport cu cetăţenia?

Spuneam că cetăţenia reprezintă în principal o relaţie între indivizi şi comunităţi politice.

Max Weber caracterizează structurile politice în funcţie de sursa legitimităţii,

teritorialitate, mecanismele coercitive disponibile şi gradul de instituţionalizare al

sistemului de putere (Weber, 1992, p. 8). Pornind de la premisa că puterea este o

componentă a fiecărei societăţi şi că ea nu se reduce la un simplu derivat al dominaţiei

economice ci, dincolo de administrare, implică şi guvernarea oamenilor, aceasta devine o

componentă de bază în construcţia unei societăţi politice (Chazel, 1997, p. 248). Lista

tipurilor de comunităţi politice este cu siguranţă lungă şi nesigură, existând încă dispute

cu privire la societăţi cu sau fără organizare politică, cu sau fără stat2. Fundamentală însă

este existenţa, în toate aceste tipuri de societăţi, a unor relaţii între indivizi şi comunitatea

politică în care aceştia activează, despre natura cărora voi vorbi în cele ce urmează.

2 În definirea comunităţilor politice mă situez într-o abordare de tip maximalist care susţine că nu există societate fără guvernare (Balandier, 1998, 38 – 40). Aşadar, înţeleg prin comunitate politică acea formă de organizare care asigură coeziunea internă a unui grup (ordinea), delimitându-l pe acesta de exterior şi conferindu-i astfel independenţă.

Literatura de specialitate face referire în mod principal la anumite comunităţi

politice atunci când abordează problematica cetăţeniei, discutând despre cetăţenia antică

şi cetăţenia modernă, prin raportare la modul de organizare a oraşelor cetăţi din Grecia

Antică şi a Imperiului Roman, respectiv la statul-naţiune. Proiectarea viziunii cu privire

la organizarea polisului în Grecia antică poate fi acum considerată ca utopică în condiţiile

în care realitatea vieţii politice era cu totul alta. Faptul că la baza construcţiei stăteau un

număr mic de cetăţeni care ar fi trebuit să aibă suficiente interese comune care să poată fi

impuse direct prin participarea la luarea deciziilor a făcut ca cetăţenia Greciei antice să

fie mai degrabă excluzivă decât incluzivă, mai ales din perspectiva felului în care

înţelegem astăzi conceptul. Femeile, rezidenţii pe termen lung se bucurau doar parţial de

drepturile cetăţeneşti în timp ce sclavii nu puteau fi cetăţeni. O altă sursă de excluziune

era legată de faptul că libertatea şi egalitatea erau profund legate de apartenţa la polis,

mai exact de deţinerea de pământ. Cu toate acestea, modelul de organizare a polisului din

Grecia Antică, rămâne un cadru de referinţă în discuţia cu privire la cetăţenie, deoarece

setează cadrul ce stă la baza dezvoltării statelor moderne.

Viziunea cu privire la cetăţenia dezvoltată în cadrul Imperiului Roman, la fel ca şi

în Grecia antică, nu presupunea existenţa unei comunităţi politice detaşate de cetăţenii săi

mai ales în virtutea faptului că acesta nu era definită în raport cu un anumit teritoriu, dar

nici în raport cu un mecanism reprezentativ de urmărire a intereselor (Magnette, Long,

2005, pp. 7 - 8). „A fi cetăţean, în primele veacuri ale politicii, nu presupunea alegerea

liderilor ci, cum spunea Cicero, presupunea a nu avea stăpân şi a fi propriul stăpân”

(Magnette, along, p. 8), mai exact dreptul de a obţine prin rotaţie un mandat pe termen

scurt care să îşi permită să iei decizii. Imperiul Roman târziu impune o abordare bazată

pe raportarea la creştinism. Astfel, se înlocuieşte urmărirea binelui comun cu urmărirea

salvării personale prin intermediul loialităţii faţă de Biserica creştină. S-a impus astfel o

nouă formă de universalism religios, care a condus la extinderea cetăţeniei. Chiar dacă

cetăţenia civică romană şi creştinismul păreau a fi iniţial incompatiblie, consolidarea

celui din urmă şi declararea sa ca religie oficială a Imperiului Roman alături de

dezvoltarea unor administraţii civile şi ecleziastice suprapuse au constituit un nou pas în

înţelegerea drepturilor şi obligaţiilor faţă de cetate  (Heater, 2000, pp.71 – 74).

Revoluţia Americană şi Revoluţia Franceză sunt de asemena puncte de reper în evoluţia

cetăţeniei şi sunt direct conectate cu conceptul de naţiune. Revoluţia Americană

reprezintă pe de o parte naşterea naţiunii americane şi a cetăţeniei americane prin ieşirea

coloniilor de sub controlul britanic (Constituţia din 1789 şi „The Bill of Rights”), iar pe

de altă parte naşterea sistemului federalist al S.U.A. Revoluţia franceză întăreşte

conceptul de cetăţenie naţională care devine simbolul acesteia prin decizia luată în iunie

1970 de către Adunarea Naţională de a anula titlurile şi rangurile nobiliare şi de a impune

apelativul de cetăţean/ cetăţeană. Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului statua

faptul că „oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi

bazate decât pe utilitatea publică” (Art. 1) şi că „Naţiunea este sursa esenţială a

principiului oricărei suveranităţi. Nici o grupare, nici un individ nu pot exercita vreo

autoritate care să nu emane de la ea” (Art. 3). Se naşte astfel cetăţenia legată de statul

naţiune care domină perioada modernă şi contemporană.

De ce vorbim de cetăţenie mai degrabă cu referire la aceste forme de organizare?

Pentru că avem de-a face la nivel structural, cu intrarea indivizilor în sfera politică

fundamentată de această dată pe egalitatea cetăţenilor rezultată prin înlocuirea

raporturilor ierarhice şi de dominaţie cu relaţii de reciprocitate (Bachlier, 2001, p. 7). La

nivel individual discutăm despre asumarea unui status nou, iar modelele de organizare

amintite mai sus sunt tratate în literatura de specialitate ca puncte de reper în consolidarea

statusului de cetăţeana/ă.

Dacă în cadrul oricărei forme de organizare se creează nemijlocit o legătură între

indivizi şi comunitatea politică, cetăţenia reprezintă una dintre acesta, definită în

principal prin dreptul indivizilor de a participa la luarea decizilor care le reglmentează

viaţa. Paradoxal, cetăţenia poate fi văzută, pe de o parte ca o restrângere (la una) a

tipurilor de interacţiuni care se pot stabili între indivizi şi o comunitate politică – acţiunea

constrângătoare a oricărei structuri sau cetăţenia ca instituţie – iar pe de altă parte ca o

extindere a interacţiunilor în măsura în care cetăţenia incumbă participarea cetăţenilor în

cadrul comunităţii politice – cetăţenia ca practică, cetăţenia trăită. Cel mai simplu fel de a

identifica cetăţenia văzută ca o restrângere a interacţiunilor este dacă ne plasăm în afara

acesteia - de exemplu imigranţii, apatrizii, pentru care cetăţenia poate fi percepută ca acea

soluţie care intermediază legături bine definite cu comunitatea politică. Dacă însă ne

plasăm în interiorul acesteia, variatele feluri în care putem să ne exercităm drepturile şi,

mai mult, posibilitatea de a participa la modelarea acestora, cetăţenia poate fi percepută

ca o extindere a interacţiunilor posibile.

Mergând mai departe în procesul de punere în evidenţă a aspectelor ce

contextualizează cetăţenia, cu referire specifică acum la cele legate de comunitatea

politică, un concept consider că merită o atenţie deosebită, în special datorită fluidităţii

sale, şi anume legitimitatea şi implicit distincţia coerciţie - guvernare legitimă. Nevoia de

legitimare a oricărui regim politic ni se pare acum ca fiind aproape naturală, dar trebuie

să ţinem seama şi de gradul de relativitate implicat de orice formă de legitimare în

virtutea componentei psiho-sociale a acesteia. Mai mult, nu numai că legitimitatea se

câştigă şi se pierde, ci „ea trebuie întreţinută şi reînoită în mod constant prin procesul de

legitimare. [...] caracterul mixt al puterii politice este conferit de această dinamică

combinată şi nu în mod obligatoriu armonioasă” (Chazel, 1997, p. 251). Aşadar, pe de o

parte coerciţia poate servi „la descurajarea eventualilor recalcitranţi, cât şi la pedepsirea

actelor eventuale de recalcitranţă; pe de alta, legitimitatea, recunoscută explicit sau pur şi

simplu presupusă de majoritatea actorilor sociali vizaţi, face ca ordinele venite din partea

autorităţilor să fie văzute ca obligaţii ce le revin; ascultarea impusă îşi schimbă în ochii

lor culoarea şi, astfel, semnificaţia” (Chazel, 1997, 251)

Legitimitatea este importantă când vorbim de cetăţenie deoarece aceasta pune în

evidenţă esenţa legăturii dintre cetăţeni şi comunitatea politică generată printr-un proces

continuu de relegitimare. Astfel indivizii construiesc puterea politică prin practica

cetăţeniei, dar în acelaşi timp participă şi la remodelarea cetăţeniei ca instituţie. În acest

sens, Cezar Bîrzea pune accent pe distincţia între cetăţenia normativă şi cetăţenia

efectivă, adică între idealul de cetăţean, susţinător activ al virtuţii civice şi modalităţile

active prin care drepturile şi obligaţiile sunt folosite pentru a regla relaţiile dintre cetăţeni

şi autorităţile publice (Bîrzea, 2005, p. 16). De exemplu, cetăţenia normativă presupune

garantarea de către stat a cadrului în care să poată fi exercitate drepturile, ceea ce nu

însemană că toţi cetăţenii beneficiază sau aleg să şi exercite aceste drepturi. Mai simplu,

de exemplu garantarea dreptului la vot şi asumarea democraţiei reprezentative nu implică

şi faptul că toţi cetăţenii votează.

Aşadar, în general când vorbim de cetăţenie trebuie să avem în vedere o

construcţie a comunităţii politice ce are la bază legitimitatea în virtutea căreia se exercită

pe de o parte monopolul asupra violenţei, iar pe de altă parte gestionarea resurselor, a

drepturilor şi obligaţiilor, o legitimitate de tip raţional-legal dacă punem în discuţie

cetăţenia modernă fundamentată pe participare. În prezent, principalul reprezentant al

comunităţii politice este statul modern, statul naţiune, însă evoluţiile actuale aduc în

discuţie şi alte forme de organizare politică ce vor fi puse în discuţie în paginile ce

urmează.

Ce fel de relaţii implică cetăţenia?

Literatura de specialitate defineşte relaţia între indivizi şi comunităţile politice din

care aceştia fac parte ca fiind în principal una de incluziune, care presupune izolarea unei

comunităţi a cetăţenilor într-o mare de indivizi. Incluziunea aduce inevitabil în discuţie şi

aspecte legate de caracteristicile celor incluşi, de viziunea cu privire la indivizi sau la cine

trebuie sau merită să fie cetăţean, dar şi la teritorialitate3. Relaţia de incluziune implicată

de cetăţenie este una ordonată din perspectiva faptului că toţi cetăţenii sunt consideraţi a

fi egali în drepturi şi îndatoriri, deci sunt comparabili din acest punct de vedere. Avem

deci cetăţeni şi non-cetăţeni, indivizi incluşi şi indivizi excluşi. Pornind de aici

importante devin criteriile care trebuie indeplinite pentru a fi inclus având în vedere

dezirabilitatea statutului de cetăţean atâta timp cât acesta reprezintă nucleul garantării

drepturilor cetăţeneşti.

Acest tip de relaţie (incluziune/excluziune) poate avea un efect potenţator auspra

reflexivităţii asumării statutului de cetăţean - dacă nu sunt cetăţean, îmi doresc să fiu.

Daca sunt, îmi înţeleg mai bine statusul şi prin raportare la cei care nu sunt.

Reflexivitatea este la rândul ei în directă legatură cu felul în care cetăţenia este practicată

la un moment dat prin diversele forme de participare (participare civică, politică, pe piaţa

muncii etc.). Mai mult, considerând statutul de cetăţean ca fiind dezirabil, existenţa

reflexivităţii poate conduce către o permanentă negociere şi renegociere (prin participare)

a criteriilor de aparteneţă ale căror rezultate sunt surprinse în timp prin diversele grade de

3 Realitatea actuală ne obligă să ne raportăm încă în principal la statele naţiuni, chiar dacă există în literatura de specialitate şi ample dezvoltări ale teoriilor cu privire la cetăţenia cosmopolită, cetăţenia multiculturală, cetăţenia europeană, dar şi la comunităţile politice nomade.

incluziune internă sau externă4. De exemplu, cetăţenul atenian era bărbat, cu ambii părinţi

atenieni, deţinător de pământ şi de casă şi războinic – deci cetăţenia ateniană era una

fundamental exluzivă în măsura în care foarte puţini erau aceia care puteau să

îndeplinească aceste criterii. Dreptul de vot al femeilor a fost câştigat mult după obţinerea

sufragiului masculin universal. De asemenea, dreptul la căsătorie între persoane de

acelaşi sex nu este încă garantat decât în foarte puţine ţări etc. În acelaşi timp,

proprietatea cetăţenilor de a fi reflexivi le oferă acestora sentimentul de apartenenţă la o

comunitate politică la construcţia căreia participă şi pe care o recunosc ca centru de

putere îndreptăţit să le reglementeze comportamentul prin impunerea unor obligaţii.

Referindu-se la acest proces, Christian Bachelier spune că grupuri de indivizi au

trecut de la statutul de străini la cel de cetăţeni în virtutea faptului că au realizat că există

o legătură între urmărirea interselor private şi binele comun, incluzând aici acceptarea

obligaţiilor implicate de cetăţenie (2001, p. 57). Dincolo de asta, extinderea cetăţeniei a

fost văzută ca fiind legată de sfera publică şi nu de cea privată, depăşind astfel barierele

subiectivismului, iar o astfel de viziune asupra cetăţeniei a impus în timp principiul

nediscriminării (2001, p. 57). Totuşi Bachelier cade în capcana gândirii dihotomice şi în

limitele abordării cetăţeniei în sens formal, prin faptul că asociază conceptul cu o realitate

exterioară indivizilor, obiectivă, separată de subiectivitate. Trebuie însă încă o dată

subliniat faptul că, dincolo de abstractizările menite să ne faciliteze înţelegerea, cetăţenia

are şi această importantă dimensiune care ţine de instrumentalizarea ei în sensul de mijloc

de generare a binelui comun, o abordare ce nu poate fi disociată de filtrul individual, deci

de subiectivitate. Reflexivitatea relaţiei de incluziune are tocmai rolul de a pune în

evidenţă acest fapt şi a condus treptat la o permanentă remodelare a cetăţeniei prin însăşi

resorturile asigurate de acest statut.

Cetăţenia: drepturi şi obligaţii.

Cetăţenia mai poate fi văzută şi ca „dreptul de a avea drepturi” (Bellamy, 2008, p.

15), adică acel ceva care condiţionează accesul la anumite beneficii prin apartenenţa la o

4 Gradul de incluziune internă are în vedere membrii comunităţii politice respective şi felul în care aceştia sunt conectaţi într-o relaţie de cetăţenie, iar gradul de incluziune externă are în vedere raporturile cu indivizii aflaţi în afara comunităţii politice respective şi care aspiră la statutul de cetăţean (de exemplu imigranţii).

comunitate politică. Dar ce sunt drepturile şi cum pot fi ele identificate? Dacă în privinţa

definirii drepturilor nu întâmpinăm mari probleme acestea fiind văzute ca cereri pe care

indivizii le fac guvernanţilor în favoarea unor anumite standarde de decenţă cu care

aceştia ar trebui trataţi (Bellamy, 2008, p. 14) şi în virtutea deţinerii controlului legitim

asupra statului, în ceea ce priveşte substanţa drepturilor şi felul în care ele pot fi

identificate există mai multe viziuni. Dintre acestea se disting două, pe care le consider a

fi cele mai relevante: a) cea conform căreia drepturile sunt necesare pentru ca cetăţenii să

fie trataţi de ceilalţi indivizi şi de guvernanţi cu grijă şi respect egale, care conduce mai

departe la dezvoltările neo-liberale şi b) cea conform căreia drepturile sunt necesare

pentru a da posibilitatea cetăţenilor să participe la procesul de luare a deciziilor de pe

poziţii de egalitate şi care conduce mai departe la dezvoltările comunitariene şi

republicane. În cele ce urmează voi face o scurtă trecere în revistă a tipurilor de drepturi

şi obligaţii asociate cetăţeniei.

În literatura de specialitate regăsim două mari abordări cu privirea la drepturile

cetăţeneşti, prima fiind din prisma funcţiei drepturilor, iar cea de a doua din prisma ariei

de acoperire a acestora (Isin, Turner, 2002; Janoski, 1998). În ceea ce priveşte domeniul

de acţiune şi funcţia lor vorbim în principal de drepturi legale sau civile (securitate

personală, acces la justiţie, conştiinţă şi alegere), drepturi politice (politice,

organizaţionale, drepturile cu privire la apartenenţă), drepturi sociale (drepturile de

capacitare, drepturile care se referă la dezvoltarea oportunităţilor, drepturile redistributive

şi compensatorii) şi drepturile de participare (drepturile legate de piaţa muncii, drepturile

consultative sau determinative care fac referirie în principal la drepturile rezultate din

negocieri colective şi drepturile la co-determinare, drepturile cu privire la controlul

capitalului).

Din perspectiva ariei de acţiune a drepturilor putem vorbi de drepuri universale

(se aplică tuturor cetăţenilor care se află în situaţia de a le utiliza) şi de drepturi

particulare (speciale) (se aplică unui grup restrâns de cetăţeni în virtutea unor diferenţe

specifice care identifică grupul ca atare în mulţimea cetăţenilor şi care sunt menite să

sprijine nediscriminarea şi/sau afirmarea persoanelor din acel grup). Cele două tipuri de

drepturi sunt văzute în special în cadrul abordărilor de sorginte liberală ca fiind

conflictuale, drepturile particulare fiind asociate deseori cu drepturile colective, în timp

ce abordările care se situează sub umbrela multiculturalismului, în special a

multiculturalismului liberal, susţin compatibilitatea şi complementariatatea între cele

două tipuri de drepturi (Kymlicka, 1995; 2002).

O altă abordare cu privire la drepturi care merită amintită şi care pune foarte bine

în evidenţă dinamica acestora este cea propusă de Hohfeld conform căreia drepturile

implică libertăţi – drepturi care pot fi urmărite fără a implica ajutorul celorlalţi; cereri –

implică obligaţia celorlalţi de a respecta şi proteja acele drepturi; puteri – se referă o

formă de control cooperativ care poate fi impus celorlalţi; drepturi politice şi de

participare – generate în virtutea suveranităţii care este deţinută şi delegată de către

cetăţeni; imunităţi – acele drepturi care permit celor care le deţin să scape de sub

controlul celor care au puteri (2002, p. 17). Acestă abordare evidenţiază faptul că forma

concretă pe care o îmbracă la un moment dat drepturile depinde fundamental de nevoile

resimţite de cetăţenii care în virtutea libertăţilor şi a drepturilor politice şi de participare

pot acţiona în vederea impunerii formulei de puteri, cereri şi imunităţi pe care o consideră

convenabilă. Un exemplu în acest sens ar fi cererile care asociază femeile cu statul

bunăstării – variatele indemnizaţii pentru creşterea copiilor, concediile pre şi postnatale,

politicile afirmative - cereri prin care în virtutea unor experienţe specifice, femeile susţin

necesitatea acestor drepturi care să fie impuse spre respectare celorlalţi cetăţeni5. Cum

ajung aceste drepturi să fie garantate efectiv? Prin capacitatea femeilor de a le impune

reprezentanţilor politici prin susţinerea de către acestea a programelor în care cererile se

găsesc reprezentate.

La fel ca şi în cazul drepturilor, discuţia legată de obligaţiile asociate cetăţeniei

depinde de felul în care diversele abordări cu privire la indivizi şi comunităţi politice se

structurează în jurul relaţiei de incluziune. Obligaţiile sunt centrale în teoria

comunitariană a cetăţeniei, construindu-se astfel cetăţeanul viruos, sunt mijloace de

garantare a accesului la drepturi în teoria liberală şi de garantare a accesului la construcţia

identitară în teoria multiculturală.

5 Capacitatea acestui tip de revendicări de a potenţa cetăţenele este supusă unor dezbateri ample. În această categorie intră discuţia cu privire la relaţiile de gen şi statul-bunăstării. Aici putem distinge între două abordări : a) cea clasică, ce porneşte de la premisa că astfel de cereri sunt legitime şi că nu fac decât să scoată la lumină relaţiile de putere din societate, relaţii în care femeile sunt în cea mai mare parte dezavantajate ; b) criticile feministe ale statului bunăstării şi ale cererilor care pun în discuţie redistribuţia bunăstării sociale şi care consideră că astfel se reproduce dominaţia patriarhală (Daly, Rake, 2003, pp. 10 – 32);

Jean Leca pune o întrebare interesantă care consider că trebuie aminitită în analiza

conceptului de obligaţii cetăţeneşti: care sunt bazele obligativităţii politice şi care sunt

limitele acesteia? Leca atrage atenţia asupra faptul că dacă drepturile pot fi sau nu

apropriate şi exercitate, când vorbim de obligaţii lucrurile stau cu totul diferit, acestea

afectând absolut toţi cetăţenii, fie ei activi sau pasivi. Dar în acelaşi timp trebuie să ţinem

seama de faptul că de felul în care sunt conceptualizate aceste obligaţii depinde în mare

parte legitimitatea guvernării, iar această conceptualizare este rezultatul permanentei

negocieri a contractului cetăţenesc atât la nivel politic, cât şi la nivel social (2001, pp. 143

- 144). Din punctul meu de vedere, felul în care sunt configurate în general obligaţiile

cetăţeneşti reflectă foarte bine acesta construcţie. Mai exact, obligaţiile sunt menite să

creeze cadrul în care se pot exercita, cu maximă libertate şi de către toţi cetăţenii,

drepturile. Vorbim deci, în principal de obligaţii care trebuie să menţină organizarea

politică ce garantează drepturile (fidelitatea faţă de comunitatea politică, apărarea

acesteia), obligaţii care garantează accesul la o categorie de bunuri comune şi publice

(obligaţiile legate de contribuţiile financiare) şi de obligaţiile care rezultă din construcţia

universalistă a cetăţeniei (exercitarea cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor).

Diversele dezbateri şi abordări cu privire la drepturi şi obligaţii sunt numeroase,

pe măsură ce intră în profunzime analizele tinzând să să refere mai degrabă la studii de

caz, la aspecte punctuale în evoluţia conceptelor motiv pentru care nu consider necesară o

astfel de prezentare în cadrul lucrării de faţă. Doresc însă să subliniez că obligaţiile, la fel

ca drepturile, se formează într-un proces continuu de adaptare, proces care dă substanţa

construcţiei politice în care acestea sunt apropriate şi exercitate de către cetăţeni.

1. 2. Teorii ale cetăţeniei

În prezentarea teoretizărilor cu privire la cetăţenie voi distinge pe de o parte între

abordările clasice ce aduc în prim plan dezbaterile cu privire la teoria liberală, cea

comunitariană şi cea republicană, iar pe de altă parte între noile evoluţii care se

concentrează pe teoriile multiculturale şi cosmopolite, dar şi pe dezideratul construcţiei

cetăţeniei europene. În acelaşi timp, în prezentarea acestor teorii voi pune accent în

special pe felul în care se combină principalele componente prezentate în paginile

anterioare într-o viziune unitară, explicativă cu privire la cetăţenie. Diversele teorii cu

privire la cetăţenie sunt menite să găsească un mecanism explicativ care să răspundă la

întrebările: Ce îi determină sau ce ar trebui să îi determine pe indivizi să se trasforme în

cetăţeni? Care este elementul care face cetăţenia un concept valid? Existenţa mai multor

teorii pune în evidenţă diversitatea răspunsurilor ce pot fi asociate acestor întrebări, cât şi

dezbaterile intense şi actuale care animă câmpul de lucru al studiilor cu privire la

cetăţenie.

1. 2. 1 Abordări clasice cu privire la cetăţenie

a) Teoria liberală a cetăţeniei. Construcţia cetăţeniei liberale începe de la

indivizi. Plasarea individului în centrul teoriilor liberale se fundamentează pe o viziune

optimistă cu privire la natura umană. Astfel, în virtutea raţionalităţii pe care o deţin,

aceştia sunt egali şi liberi, dar şi cei mai în măsură să îşi gestioneze propria viaţă,

orientându-se spre satisfacerea cât mai eficientă a propriilor interese (Hardin, 1999, p. 1).

Distingem deci, două dimensiuni majore care se împletesc în construcţia individului

liberal, cea morală şi cea economică. Dimensiunea morală rezultă din raţionalitatea

fiinţei umane, translatată în liberul arbitru ce presupune liberatea ca valoare în sine.

Pornind de aici sunt modelate drepturile menite să garanteze liberatea personală,

facilitarea participării cetăţenilor la viaţa statului şi libertatea socială - egalitate de şanse

şi mobilitate socială (Ene, 2000, pp. 74 – 77; Solcan, 2000, pp. 227 - 236). Dimensiunea

economică este definită extrinsec în raport cu cea morală, în sensul că piaţa liberă

reprezintă cel mai bun instrument prin care indivizii îşi pot atinge interesele care sunt

juste în măsura în care sunt fundamentate pe raţionalitate. Această concepţie cu privire la

natura umană a fost adesea criticată din perspectiva egoismului pe care îl impune, critică

pe care Adam Smith o combate prin punerea în evidenţă a necesităţii cooperării între

indivizi în societate. Autointeresul nu se mai poate confunda cu egoismul în sens moral,

iar cooperarea rezultată din diviziunea muncii, atenuează critica cu privire la egoismul

unei abordări individualiste.

Dezvoltarea concepţiei cu privre la individ are implicaţii evidente şi în modelarea

criteriilor care stau la baza unei forme de guvernământ legitime. Dincolo de discuţiile cu

privire la felul în care apar instituţiile într-o comunitate politică, cert este faptul că

acestea sunt construite de oameni, „îşi datorează originea şi întreaga existenţă voinţei

umane” (Mill, 2000, p. 44), sunt de asemenea puse în acţiune de oameni neavând un

scop în sine ci fiind construite pentru oameni. Rezultă în mod evident că, „funcţiile

adecvate ale guvernământului nu sunt o chestiune fixă, ci diferă în diferite stări ale

societăţii” (Mill, 2000, p. 44) şi că un guvernământ bun depinde în mod fundamental de

„calităţile pe care le au fiinţele umane asupra cărora se exercită guvernământul respectiv”

(p. 59) şi de „gradul în care tinde să sporească suma de calităţi bune din cei guvernaţi” (p.

60). Avem deci de a face cu o regândire a celei mai bune forme de guvernământ în sensul

reducerii pe cât posibil a atribuţiilor statului în virtutea incapacităţii acestuia de a estima

suficient de bine caracterul unui guvernământ bun doar prin legitimitatea de care acesta

se bucură. În schimb interesele indivizilor sunt satisfăcute prin mecansimul pieţei.

Construcţia liberală cu privire la rolul statului are ca scop evitarea riscurilor ce rezultă din

faptul că relaţia dintre indivizi şi comunitatea politică este reglementată cu ajutorul

legitimităţii care acoperă doar partea bună de guvernământ, partea rea scăpând astfel de

sub control. Astfel, conform teoriilor liberale, atâta timp cât există o formulă alternativă

care să garanteze promovarea intereselor indivizilor şi anume piaţa, rolul

guvernământului poate fi minimizat reducând astfel riscurile apariţiei unor acţiuni

guvernamentale nelegitimate.

Pornind de la aceste fundamente, cetăţenia liberală poate fi definită ca acea

concepţie distinctă al cărei prim scop este de a maximiza libertatea individuală a

cetăţenilor (Suck, 2002, p. 132). Într-o astfel de construcţie indivizii acţionează conform

propriilor credinţe şi valori, sunt liberi să hotărască dacă şi cum participă civic sau politic,

în ce fel de tranzacţii se angajează pe piaţă, asumându-şi astfel şi efectele alegerilor pe

care le fac. Drepturile individuale sunt universale şi precedă obligaţiile şi statul, dar

cetăţenii sunt în acelaşi timp toleranţi în baza obligaţiilor ce rezultă din necesitatea

respectării drepturilor celorlalţi. Drepturile colective nu există decât secundar invizilor şi

nu sunt atribuite unor construcţii abstracte. Statul trebuie să asigure un climat în care

cetăţenii să se bucure de egalitate de şanse, climat care este este cel mai bine generat prin

garantarea în principal a drepturilor civile şi politice. Susţinând egalitatea civilă şi

politică în virtutea raţionalităţii cetăţenilor, cetăţenia liberală tolerează inegalităţile în

privinţa bunăstării şi a veniturilor pe care le asociază cu performanţa atinsă pe piaţă, fapt

care conduce la o incompatibilitate între aceasta şi politicile de redistribuţie.

Unul din principalii teoreticieni ai cetăţeniei liberale, T. H. Marshall, propune un

model al evoluţiei graduale a cetăţeniei începând cu garantarea drepturilor civile (accesul

la piaţă prin dreptul la proprietate, libertatea de exprimare, accesul la justiţie) care preced

şi potenţează totodată garantarea drepturilor politice (dreptul de vot, dreptul de a candida

pentru o funcţie publică) conducând mai departe la dezvoltarea drepturilor sociale care

temperează inegalităţile generate de mecanismele concurenţiale ale pieţei. De asemenea,

Marshall vede cetăţenia modernă ca fiind reprezentată de combinaţii al celor trei tipuri de

drepturi şi între statul bunăstării şi economia capitalistă (Rees, 1996).

Teoria lui Marshall cât şi viziunea liberală cu privire la cetăţenie au stârnit de-a

lungul timpului multe controverse. Dintre aceste critici, se disting cele de orientare

marxistă, care atrag atenţia asupra faptului că simpla garantare a drepturilor nu le face şi

efectiv funcţionale, diferenţele de venituri putându-se transforma în bariere de netrecut în

calea exercitării acestora. Susţinute şi asumate de anumiţi teoreticieni şi amplu criticate

de alţii, teoriile liberale cu privire la cetăţenie rămân încă foarte influente în domeniu.

b) Teoria comunitariană a cetăţeniei. O alternativă la modul în care a fost

teoretizată cetăţenia din perspectiva liberală este cea care vine dinspre teoriile

comunitariene6. Cum este simplu de înţeles elementul de bază în jurul căruia se

construieşte cetăţenia este comunitatea7 văzută ca fiind anterioară ordinii politice şi a

statului.

În ceea ce priveşte natura umană, comunitarienii8 susţin că nu există un cadru fix

de referinţă în această privinţă şi că, de fapt, normal ar fi să vorbim de o natură umană

dinamică aflată în permanent proces de dezvoltare şi de definire. Conform acestei teorii,

6 “Principalul adversar al comunitarianismului este liberalismul. Această adversitate nu este una de ordin gregar, de respingere in corpore a ideilor liberale, ci este vorba de o preluare dinamică şi resituare a conceptelor într-un nou spaţiu – acela al socialului” (Ţăranu, 2005, p. 33);7 „Comunitatea apare, astfel, ca un ansamblu de persoane legate prin interese specifice într-un grup social, caracterizată de o anumită structură şi cu o anumită cultură specifică, rezultate din relaţiile şi procesele psihosociale din cadrul său” (Ţăranu, 2005, p. 11).8 În interiorul abordării comunitariene s-au nunaţat diverse poziţii – comunitarianism, republicanism civic, comunitarianism liberal. Aceste diferenţe nu fac obiectul acestui studiu, în care urmăresc doar o prezentare generală a teoriei comunitariene prin punctarea elementelor corelate cu cetăţenia.

nu ne naştem, ci devenim oameni. Pornind de aici, în măsura în care beneficiază de un

mediu de socializare favorabil, încărcat de valori şi moral, indivizii se dezvoltă tot mai

virtuos. Socializarea devine astfel esenţială, în speţă socializarea bună şi alături de ea

mediile de socializare devin punctul focal în abordarea comunitariană. Familia, şcoala,

comunitatea şi comunităţile de comunităţi sunt astfel văzute ca infrastructura morală de

bază în formarea indivizilor. Foarte important este şi faptul că socializarea în scopul

binelui comun - care nu presupune agregarea unor interese individuale ci mai degrabă un

standard moral - se face continuu, mediile de socializare intersectându-se şi cooperând

permanent. De asemenea, unii comunitarieni cum ar fi Michael Walzer (1995) susţin că

libertatea aşa cum este văzută ea de liberali este de fapt un instrument de coerciţie în

mâna statului şi că libertatea fără ataşament afectiv nu are nici o valoare. Tocmai de

aceea indivizii nu se pot simţi cu adevărat liberi decât când conştientizează importanţa

relaţiilor în care sunt implicaţi şi când acţionează în aşa fel încât să amintească

comunităţii din care fac parte că şi-au asumat apartenenţa la aceasta (Breslin, 2004, 32).

Referitor la comunitatea politică, comunitarienii susţin abandonarea ideii conform

căreia aceasta trebuie să fie neutră, propunând în schimb o implicare a politicului viaţa

comunităţii, în generarea binelui comun prin faptul că este capabil să impună

autodeterminării o serie de limite „necesare ca să prezerve condiţiile sociale capabile să

genereze şi să potenţeze autodeterminarea”(Ţăranu, 2005, p. 109). Conform acestei

abordări cetăţenia este un produs rezultat în cadrul unei comunităţi bine definite de un

specific cultural, accentuându-se astfel dimensiunea socială a drepturilor şi obligaţiilor.

Pentru comunitarieni cetăţenia presupune participarea la viaţa politică a comunităţii, dar

şi o cale prin care este conservată identitatea acesteia, fiind într-o formă sau alta un atac

la universalismul implicat de cetăţenia liberală care, din această perspectivă, devine

problematică în raport cu integrarea unori identităţi foarte diferite (Delanty, 2002). Atenţi

la diferenţe, comunitarienii susţin egalitatea în demnitate a cetăţenilor şi consideră că

majoritatea trebuie să facă concesii în favoarea minorităţilor şi, foarte important, că statul

trebuie să ofere acestora recunoaştere formală.

Teoria comunitariană cu privire la cetăţenie aşează binele comun, al societăţii ca

întreg şi al comunităţilor care compun societatea, deasupra intereselor personale ale

indivizilor. Astfel, obligaţiile sunt derivate din urmărirea binelui comun şi sunt mai

importante decât drepturile indivizilor. În acelaşi timp, chiar dacă poate părea paradoxal,

obligaţiile asumate de către membrii comunităţii contribuie la potenţarea reală a

universalităţii drepturilor individuale, ajutând la construcţia şi asumarea identităţii şi

făcând astfel ca relaţia dintre drepturi şi obligaţii să nu fie în mod necesar una spontană.

Aşa cum aminteam mai sus, comunitatea politică (statul) este considerat a fi agent moral,

asigurând impunerea obligaţiilor alături de societatea civilă9.

Relaţia dintre drepturi şi obligaţii, felul în care acestea sunt distribuite, dar şi

viziunea cu privire la rolul statului au fost şi sunt puncte de dispută între liberali şi

comunitarieni. Criticii comunitarieni susţin că: a) liberalii nu au reuşit să propună o

teorie convingătoare cu privire la obligaţii şi la felul în care indivizii devin loiali şi ataşaţi

comunităţii; b) accentuând drepturile în defavoarea obligaţiilor, statul devine împovărat

de cererile venite din partea grupurilor minoritare care nu reuşesc să îşi impună

interesele, fapt care conduce mai departe la diminuarea legitimităţii statului; c)

incapabile să genereze responsabilitate, democraţiile liberale creează un vacuum moral în

care indivizii îşi urmăresc propriile interese erodând valorile comune ale comunităţii; d)

astfel, indivizii sunt din ce în ce mai alienaţi şi disfuncţionali atât în viaţa publică cât şi în

cea privată (Faulks, 1999, pp. 136 - 137). În contrapartidă comunitarienii, aşa cum

rezultă şi de mai sus, pun foarte mult accent pe responsabilizarea indivizilor care se face

prin organizaţii de voluntariat, societatea civilă fiind generată de aceste organizaţii care îi

capacitează pe indivizi în urmărirea binelui comun.

c) Teoria republicană a cetăţeniei. Tradiţia republicană europeană de sorginte

iluministă, porneşte de la premisa confom căreia omul este prin natura sa un animal

social şi politic care trebuie să coabiteze într-o asociaţie politică. „ [...] un om bun trebuie

să fie un cetăţean bun; o organizaţie politică bună este o asociaţie alcătuită din cetăţeni

buni; un cetăţean bun este înzestrat cu calitatea virtuţii civice; virtutea este predispoziţia

9 Societatea civilă poate fi definită (acesta fiind şi sensul cu care voi opera pe parcursul acestei lucrări, dincolo de teoretizările particulare) ca un set sau sistem de grupuri intermediare cu organizare porprie, grupuri care: sunt relative independente de autorităţile publice cât şi de unităţile private de producţie şi de reproducţie, adică de firme şi respectiv, familii; sunt capabile de a lua hotărâri şi de acţiona colectiv în scopul apărării sau al promovării propriilor interese şi pasiuni; nu încearcă să ia locul agenţilor statali sau a unităţilor de (re)producţie private şi nici să accepte responsabilităţi pentru guvernarea întregii societăţi; sunt de acord să funcţioneze conform unor reguli „civile” prestabilite, care presupun respectul reciproc (Schmitter, 2004, p. 258).

de a căuta binele tuturor în treburile publice; o organizaţie politică este bună, prin urmare,

nu numai că reflectă, dar şi dacă promovează virtutea cetăţenilor săi” (Dahl, 2002, p. 39).

Aşadar, republicanii pun accent pe virtutea civică. În acelaşi timp ei atrag atenţia asupra

faptului că aceasta nu este imuabilă ci din contră, un popor sau conducătorii lui pot

deveni corupţi, cel mai mare pericol fiind cel generat de apariţia unor facţiuni politice

care să promoveze o stare conflictuală în interiorul republicii (Delanty, 2002). Cetăţenia

republicană poate fi aşezată între cea liberală şi cea comunitariană, încercând să găsescă

un echilibru între drepturi şi obligaţii, între individ şi comunitate, promovând în acelaşi

timp cooperarea şi competiţia. Republicanii consideră că cel mai bun instrument în acest

sens este participarea - fie ea civică, politică sau pe piaţă - şi critică teoriile liberale care

pun prea mult accent pe privatitate şi drepturi individuale şi prea puţin pe promovarea

virtuţilor civice care pot să îi conducă pe cetăţeni la o cât mai bună îndeplinire a

obligaţiilor.

Richard Dagger susţine că pentru a înţelege mai bine care este nucleul de bază al

teoriilor republicane, ar trebui să ne uităm cu mai multă atenţie la ceea ce republicanii

numesc transparenţă publică şi auto-guvernare. Transparenţa publică impune ca a)

deciziile cu privire la afacerile publice să fie luate transparent, în public; b) publicul să nu

fie un simplu grup, ci să fie o entitate cu propriile judecăţi şi revendicări, ce îi adună pe

membrii unei comuntăţi care au intrese şi preocupări comune. Auto-guvernarea este

pentru republicani cea mai de preţ libertate individuală, libertate care însă se supune

domniei legii menită să înlăture arbitrariul ce ar putea genera haos în societatea

respectivă (2002, pp. 146 - 148).

Din prezenarea de mai sus este lesne de înţeles că teoreticienii republicani pun

accent pe ceea ce numim cetăţenie activă, acea formă a cetăţeniei în care indivizii

participă la luarea deciziilor dincolo de simpla democraţie electorală. Republicanii susţin

cetăţenia ca fiind un mod de viaţă, un statut care genereză participare şi care, în acelaşi

timp, capacitează cetăţenii dezvoltând deci şi o dimensiune etică. Vorbim aşadar de

căteţeni activi10 (cei care participă) şi de cetăţeni pasivi (cei care nu participă sau cetăţeni

doar cu numele), aşadar o construcţie pluri-nivelară a cetăţeniei. Cetăţenia şi implicit

participarea au valoare instrumentală, contribuind pe de-o parte la integrarea cetăţenilor

10 Se află la intersecţia dintre comunitate şi interesele personale, îşi respectă obligaţiile, îşi asumă responsabilităţi care ţin de participarea publică.

în comunitatea în care activeză, detensionând astfel posibilele conflicte, şi pe de altă parte

la educarea cetăţenilor prin dezvoltarea abilităţilor acestora, abilităţi care ţin de

comunicare, cooperare, negociere.

O altă dimensiune importantă a cetăţeniei republicane ţine de aspectul legal al

acesteia. Tradiţia republicană vede libertatea ca pe un produs al legilor generate de

cetăţeni prin participare, spre deosebire de liberali care susţin că legile sunt un rău

necesar menit să conserve atâta libertate pentru indvizi cât aceştia au nevoie pentru a

putea trăi împreună (Bellamy, 2008, p. 43). Astfel, în timp ce liberalii pun accent pe

primatul autonomiei individuale, republicanii susţin primatul coeziunii comunitare care

se autoguvernează în virtutea legalităţii rezultate din participarea cetăţenilor la crearea

legilor (Ciprut, 2008, p. 11).

Rezumând, cetăţenia republicană europeană apare ca o via media între abordările

comunitariene şi cele liberale prin faptul că: atât indivizii cât şi comunităţile sunt

importante, de aceea participarea este cea mai bună cale către consens; grupurile trebuie

să respecte drepturile indivizilor care, fiind subreprezentaţi, trebuie să formeze entităţi

care să le reprezinte interesele, deoarece acestea au o capacitate mai mare de negociere;

există un echilibru complex între drepturi şi obligaţii, între universal şi particular,

echilibru generat prin domnia legii. Totodată, instituţiile rezultate în urma interacţiunii

dintre indivizi şi comunitatea politică creează spaţiile în care cetăţenii pot participa activ

la luarea deciziilor.

1. 2. 2 Noi evoluţii în teoretizarea cetăţeniei

a) Cetăţenie cosmopolită, cetăţenie multiculturală. În finalul acestei părţi voi

face o scurtă trecere în revistă a două abordări care nu de puţine ori sunt considertate a fi

antitetice şi care capătă tot mai multă vizibilitate în câmpul studiilor cu privire la

cetăţenie: abordarea cosmopolită şi abordarea multiculturală. Literatura de specialitate

face referire şi la alte formule de abordare a cetăţeniei, cum ar fi cetăţenia sexuală,

cetăţenia culturală sau cetăţenia ecologică, dar am cosiderat mai relevantă prezentarea

cetăţeniei cosmopolite şi a acelei multicuturale din perspectiva felului în care are loc o

redefinire a relaţiei între indivizi şi comunitatea politică din care fac parte, prin

contestarea statului-naţiune ca unică entitate politică în interiorul căreia se dezvoltă

cetăţenia (abordarea cosmopolită) şi prin accentuarea importanţei construcţiei identiare a

cetăţenilor (abordarea multiculturală). Mai mult, construcţia genizată a cetăţeniei ca temă

centrală a acestei cărţi va fi abordată pe larg în capitolele următoare.

Cetăţenia cosmopolită, ca şi cea liberală, îşi are originea moderna în filosofia lui

Immanuel Kant care a pus bazele unui model de etică universală ce are ca fundament

calitatea de fiinţă umană, în special prin postularea imperativului categoric – acţionează

întotdeauna după o maximă care ai vrea în acelaşi timp să devină o lege universală,

respectiv a imperativului practic - acţionează întotdeauna astfel încât să tratezi

umanitatea, atât în persoana ta, cât şi a oricăror altora, întotdeauna ca scop, şi niciodată

numai ca mijloc (Kant, 1972, 47). Această etică universală este călăuzită de un principiu

fundamental şi anume: oricărei fiinţe umane trebuie să i se respecte demnitatea de a fi

scop în sine. Imperativul practic al lui Kant se transpune astfel, prin interpretările derivate

de aici, în ataşamentul universal pentru demnitate şi libertate egale pentru toţi oamenii,

indiferent de stare socială, rasă, etnie, religie, sex etc.

Alejandro Colas (1994) foloseşte în definirea cosmopolitismului următoarele trei

principii derivate din perspectiva kantiană: 1. indivizii sunt membrii unei singure

comunităţi morale în virtutea umanităţii lor; 2. au obligaţii morale unii faţă de ceilalţi,

obligaţii care transcend graniţele particulare ale etniei, naţionalităţii sau oricărei alte

forme de definire particulară a identităţii şi 3. aceste obligaţii necesită implicare politică

în sensul punerii lor în aplicare. Aşa cum este uşor de observat, primele două principii

amintite ţin de dimenisunea morală a cosmopolitismului în timp ce cel de-al treilea ţine

de dimensiunea politică. Întâlnirea dintre dezideratul moral cosmopolit şi pragmatismul

implementarii acestuia a stârnit ample discuţii cu privire la viabilitatea cetăţeniei

cosmopolite în sensul posibilităţii de a transforma o viziune idealistă într-o realitate

politică.

Un alt aspect legat de pragmatismul acestei construcţii ţine şi de evitarea

capcanelor imperialiste sau etnocentriste potenţate în contextul unei astfel de extinderi a

cetăţeniei. Tocmai de aceea în nucleul dur al cosmopolitismului este bine încastrat

principiul respectului pentru diversitate. Pornind de respectul pentru diversitate ajungem

inevitabil la un alt concept esenţial în cosntrucţia cosmopolită şi anume cel de identitate,

amplu dezbătut de filosoafe precum Marta Nussbaum (1994) sau Onora O’Neill (1990)

care susţin că tocmai identităţile formate în diversitate generează un set complex de

interacţiuni care, chiar dacă pot fi uneori conflictuale, sunt deosebit de utile în crearea

unei viziuni cosmopolite. Am putea adăuga aici interpretarea din perspectivă cosmopolită

a binecunoscutei dialectici hegeliene, în sensul că interacţiunile conflictuale între naţiuni,

etnii, religii etc., conduc la o „luptă” care ar putea revela ceea ce ne uneşte pe toţi -

calitatea de fiinţa umană. Această „luptă” pentru recunoaştere poate naşte înţelegere şi

respect mutual prin cunoaşterea celuilat (Robinson, 2004). Important de accentuat este

faptul că naşterea cetăţeanului cosmopolit nu se poate realiza prin eliminarea procesului

de cunoaştere/înţelegere a celuilat, ceea ce implică un proces dialectic în care sinteza

presupune în mod necesar existenţa tezei şi a antitezei.

Abordarea cosmopolită a cetăţeniei este cel mai frecvent criticată din perspectiva

faptului că impune mai degrabă o viziune utopică cu privire la cetăţenie şi nu una

pragmatică, care să se regăsească efectiv în drepturi şi obligaţii concrete. Asumându-şi o

parte din aceste critici, teoreticienii cetăţeniei cosmopolite continuă să conteste abordările

tradiţionale care leagă cetăţenia de statul-naţiune punând accent pe faptul că indivizii sunt

membrii societăţii internaţionale şi subiecţi ai dreptului internaţional. În acest sens un pas

important în consolidarea cetăţeniei cosmopolite l-a constituit Carta de la Nuremberg

care dă dreptul militarilor să nu se supună ordinelor superiorilor dacă acestea conduc la

crime împotriva umanităţii. De asemenea, Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea

crimei de genocid (1948), Convenţia împotiva torturii, tratamentelor inumane şi

degradante (1984), Declaraţia universală a drepturilor omului (1948), Convenţia

Internaţională pentru drepturi sociale şi politice (1966) constituie paşi importanţi în

definirea drepturilor cosmopolite. Un alt exemplu ţine şi de implementarea sistemului de

petiţii care perminte unui individ să invoce sistemul de legi internaţionale împotriva

propriului stat (Linklater, 2007, p. 7; Linklater, 2002).

Cetăţenia multiculturală. Teoreticienii cetăţeniei multiculturale susţin nu numai

că cetăţenia universală sau cetăţenia în forma ei clasică, ataşată de statul-naţiune, sunt de

multe ori formule nerealiste, dar şi că nu sunt dezirabile a priori. Pornind de la premisa

că orice societate poate fi multiculturală, alcătuită din populaţii diverse, cetăţenia ar

trebui să ofere un spaţiu favorabil gestionării acestor diferenţe astfel încât să garanteze în

aceeaşi măsură dezvoltarea identitară a tuturor cetăţenilor. Teoreticienii acestei abordări

susţin că drepturile minorităţilor nu pot fi subsumate drepturilor omului deoarece

standardele tradiţionale la care acestea din urmă se raportează nu pot oferi răspunsuri la

întrebări cum ar fi : Ce limbă ar trebui utilizată în administraţie ? Fiecare grup etnic ar

trebui să primească finanţare pentru învăţământ în limba maternă ? Graniţele interne ale

statelor ar trebui trasate astfel încât să asigure în interiorul lor majoritatea diverselor

grupuri etnice ? Ar trebui descentralizată puterea guvernamentală ? Funcţiile ar trebui

distribuite proporţional cu diversitatea etnică din interiorul statului respectiv ? Ar trebui

ca minoritarii să se integreze ? Este responsabilitatea lor să se integreze?(Kymlicka,

1995, p. 5). În concluzie, drepturile cetăţeneşti comune, original definite de şi pentru

bărbatul alb, creştin, din clasa de mijloc nu pot face faţă nevoilor speciale ale altor

grupuri, iar o cetăţenie integrativă trebuie să ţină cont de diferenţe (Kymlicka, 1995, p.

181).

Kymlicka vorbeşte de trei tipuri de drepturi de grup asociate cetăţeniei

diferenţiate : a) drepturile de reprezentare specială în cadrul instituţiilor politice

reprezentative ; b) drepturile la autoguvernare (drepturile minorităţii respective de a

hotărî în privinţa aspectelor care au o importanţă deosebită pentru ea – cum ar fi educaţia,

limba, familia etc), c) drepturile polietnice – protecţia practicilor religioase şi culturale

specifice comunităţii respective, protecţie de care nu beneficiază prin intermediul

legislaţiei existente (Kymlicka, 1995, p. 37).

Totuşi, lucrurile nu sunt deloc simple în ceea ce priveşte cetăţenia multiculturală,

problema minorităţilor necesitând atenţie sporită având în vedere numeroasele conflicte

care au tulburat naţiunile multietnice de-a lungul timpului, iar întrebarea care apare

frecvent este următoarea : trebuie multiculturalismul recunoscut şi acceptat şi dacă da,

până în ce punct ? Nu există încă un răspuns clar la această problemă, însă consider că

totuşi cel mai relevant vine din prisma multiculturalismului liberal. Astfel, în încercarea

de a oferi un răspuns pragmatic Kymlicka vorbeşte de două tipuri de gupuri etnice : cele

care impun restricţii interne membrilor săi şi cele care nu impun asemena restricţii

(Kymlicka, 1995, pp. 5 - 6). Peste acest aspect putem suprapune nevoia de protecţie

exprimată explicit sau implicit, dorinţa de integrare sau mai degrabă de privatitate, sau

ambele, toate conducând la o varietate de condiţii ce creează contextul în care judecăm

problema minorităţilor. Însă protecţia minorităţilor în virtutea respectării privatităţii etno-

culturale a acestora ar trebui să se oprească la poarta restricţiilor care limitează dreptul

membrilor să conteste şi să revizuiască normele şi regulile interne. Această soluţie este

asumată în special de multiculturalismul liberal.

Rezumând în mare cadrul pe care se fundamentează construcţia cetăţeniei

multiculturale am putea spune ca : identităţile cetăţenilor sunt complexe şi ele trebuie să

se regăsească în definirea drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti, grupurile definite prin

caracteristici etno-culturale specifice pot beneficia de drepturi colective, drepturile

universale nu sunt suficiente, ele acoperind doar o parte din nevoile indivizilor. Într-o

societate foarte diversă, cetăţenii îşi construiesc identitatea în interiorul grupurilor cu

ajutorul drepturilor de grup şi ei pot şi trebuie să militeze pentru obţinerea acestora.

b) Cetăţenia europeană – o construcţie atipică. Atunci când punem în discuţie

conceptul de cetăţenie europeană este inevitabilă abordarea a două aspecte în funcţie de

care acesta s-a dezvoltat de-a lungul timpului, aspecte care nu de puţine ori par a fi în

opoziţie. Discutăm aşadar pe de o parte de cetăţenia europeană - construcţie politică şi

juridică, iar pe de altă parte de cetăţenia europeană - construcţie identitară, culturală dar şi

ca practică.

Construcţia juridică şi politică al cetăţeniei europene capătă consistenţă odată cu

adoptarea tratatului de la Maastricht în 1992, tratat în care au loc „primele codificări ale

cetăţeniei supranaţionale. [...] se pune problema democraţiei şi guvernanţei europene, a

construcţiei unui spaţiu public şi a unei cetăţenii europene” (Bîrzea, 2005, p. 47). Am

putea spune că din acest punct de vedere cetăţenia europeană reprezintă un contract între

indivizi şi comunitatea politică europeană prin intermediul căruia sunt reglementate

drepturile şi obligaţiile acestora.

Însă lucrurile nu sunt de loc aşa simple. Principalul impediment constă tocmai în

dificultatea stabilirii unei legături de responsabilitate între cetăţenii europeni şi

comunitatea politică europeană. Dificultatea stabilirii unei asemena legături este potenţată

de configuraţia europeană care combină diverse niveluri de integrare, supranaţional şi

interguvernamental şi care, în ceea ce priveşte drepturile cetăţeneşti, lasă încă statele

naţiune să fie principalele reprezentante şi responsabile ale comunităţii politice.

Totodată, o altă problemă delicată pe care o aduce în discuţie conceptul de

cetăţenie europeană este cel cu privire la suveranitate. Întrebarea care apare acum este:

cui şi cum individul deleagă o parte din suveranitatea sa pentru a fi guvernat devenind

astfel cetăţean, în condiţiile în care vorbim de coexistenţa a două structuri capabile de a fi

receptate ca posibile comunităţi politice? Chiar dacă am putea aduce ca argument faptul

că cetăţenia se află într-o continuă transformare şi că, aşa cum iniţial am vorbit de

cetăţeni în oraşe cetate şi burgurile medievale, mai apoi de statele naţiune, putem vorbi

acum şi de cetăţenia europenă ca o formă de evoluţie a conceptului, nu trebuie însă uitat

că cetăţenia are şi o valoare instrumentală. Acestă caracteristică o face greu de desprins

de cadrul instituţional, politic, social în care capătă substanţă şi pe care îl asociem acum

cel mai frecvent cu statul naţiune. Chiar dacă, setul de drepturi şi obligaţii este în

permanentă negociere prin participare, existenţa cadrului în care are loc această negociere

este la fel de importantă, acest cadru perminţând astfel cetăţeniei să îşi îndeplinească

funcţia primară de a conecta indivizii cu o structură politică şi civică menită să le

promoveze interesele. De ce eu ca cetăţean/ă m-aş raporta la comunitatea europeană şi nu

la statul naţional, în măsura în care acesta din urmă este cel care îmi garantează cea mai

mare parte a drepturilor?

Dincolo de acest aspect, contextualizarea cetăţeniei, naţionalizarea acesteia pune

în discuţie natura relaţiei dintre indivizi şi comunitatea politică. Astfel, vorbim de cetăţeni

europeni care au garantate în virtutea acestui statut un număr relativ redus de drepturi şi

obligaţii egale11, dar care în virtutea cetăţeniei naţionale beneficiază de drepturi

cetăţeneşti diferite, deci de cetăţeni inegali ai Uniunii Europene. Acest aspect nu pune

oare sub semnul întrebării gradul de coeziune care s-ar putea naşte între cetăţenii UE?

Intervine acum ce-a de a doua dimensiune şi anume cea care ţine de „asumarea

culturii organizaţionale, a normelor şi comportamentelor specifice entităţii politice de

referinţă; cetăţeanul se identifică cu spaţiul public sau cu anumite componente ale

11 Dreptul de a accesa documentele Parlamentului, ale Comisiei şi ale Consiliului, dreptul de a nu fi discriminat, libertatea de mişcare şi de rezidenţă, dreptul la muncă, dreptul de a vota şi de a candida pentru un loc in Parlamentul European în alegerile din statele membre, dreptul de a face petiţii către Parlamentul European în caz de proastă administraţie a instituţiilor europene, dreptul la protecţie diplomantică din partea autorităţilor altor state membre UE în cazul în care nu există reprezentaţă diplomatică a statului de origine a cetăţeanului/ cetăţenei, dreptul de a apela instituţiile europene în una din limbile oficiale ale UE şi de a primi răspuns în acea limbă. Vezi Versiunea Consolidată a Tratatului cu privire la Funcţionarea Uniunii Europene din 30.03.2010, accesat în 20 decembrie 2010 pe http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0047:0200:EN:PDF

acestuia [...], în sens psihologic şi cultural, cetăţenia este o identitate colectivă, o formă

de atribuire şi asumare a unor particularisme culturale sau politice” (Bîrzea, 2005, 52).

Astfel, putem vorbi de niveluri de asumare şi de construcţie a cetăţeniei dispuse în forma

unor cercuri concentrice, dintre care nucleul dur rămâne încă statul naţiune.

Adăugarea dimensiunii identitare a construcţiei cetăţeniei europene care ţine a de

asumarea apartenenţei la comunitatea europeană complică şi mai mult problema. Chiar

dacă putem vorbi pe de o parte de o construcţie comună ce leagă istoric ţările

continentului european, cele două decenii de referendumuri nereuşite trag un semnal de

alarmă şi în acest sens, având în vedere nu atât ţările care au respins Constituţia

Europeană, ci mai ales cifra absoută a cetăţenilor europeni care au votat împotriva

acesteia (Luzarraga, 2011, pp. 26 - 27)

Conştienţi de importanţa dimensiunii identitare în construcţia cetăţeniei, dar şi în

legitimarea unei construcţii politice a U.E., se pare că reprezentanţii comunităţii acordă

atenţie indicatorilor care conectează evoluţiile U.E. cu întărirea identităţii europene. De

exemplu, Eurobarometrul publicat în decembrie 2010 cu privire la atitudinile şi

percepţiile publice din zona euro, în care este testat impactul introducerii monedei unice

şi asupra construcţiei identităţii europene (Gallup Flash Eurobaromether, 2010). Alt

studiu arată că sprijinul pentru U.E. cât şi beneficiile percepute ca fiind generate de

apartenenenţa la comunitatea europeană au scăzut în 2010 faţă de 2009 cu aproximativ 3

– 4 %, suportul pentru apartenenţa la UE înregistrând aproape cel mai redus nivel din

ultimii 10 ani (TNS Opinion&The Social Eurobarometer 73, 2010 ). Evident că în

analizarea acestor cifre trebuie să ţinem seama şi de recentele evoluţii care ţin de criza

economică12, dar şi de schimbarea componenţei UE, însă ceea ce am dorit să pun în

evidenţă este grija pe care o acordă „elita europeană” pentru ceea ce am putea numi

construcţia identitară europeană.

Pe scurt, abordarea problematicii cu privire la construcţia identitară a cetăţeniei

europene este cel puţin delicată. În acelaşi timp, simplul fapt că această construcţie este

contestabilă, nu face imposibilă construcţia unei identităţi europene şi nu reduce din

valoarea dată de unicitatea acesteia.

12 Am în vedere aici mecanismele pieţei unice şi percepţiile cu privire la antrenarea recesiunii economice în ţările membre UE din cauza acestora.

1. 3 (Re) construcţia cetăţeniei

1. 3. 1 Cetăţenie şi participare.

Spuneam că teoriile cu privire la cetăţenie vin să ofere răspunsuri la întrebările :

ce îi determină pe indivizi să se organizeze într-o comunitate politică stabilă şi coerentă

în interiorul căreia se transformă în cetăţeni? Cum se construieşte şi ce înseamnă

identitatea de cetăţean? Cum se construiesc structurile în perimetrul cărora se defineşte

cetăţenia? Ce stă la baza tuturor acestor construcţii?

Dacă liberalii pun accent pe indivizi şi pe urmărirea intereselor, comunitarienii

pun accent pe comunitate ca formatoare de indivizi, republicanii pe virtutea civică care se

formează la intersecţia dintre individ şi comunitate, cosmopoliţii îşi construiesc întreaga

argumentaţie pe viziunea kantiană cu privirea la natura umană, în virtutea căreia

promovează conceptul de cetăţean al lumii, teoreticienii multiculturalismului atrag atenţia

asupra diversităţii indivizilor şi asupra construcţiei identitare a acestora, iar cetăţenia

europeană este încă un concept aflat în constucţie, încă greu de definit care se detaşează

prin existenţa concomitentă a două comunităţi politice de revendicare şi impunere a

drepturilor şi obligaţiilor. Totodată, teoriile prezentate aici nu sunt singurele, ci cele care

au o vizibilitate mai mare acum şi care în acelaşi timp pot fi considerate, din punctul meu

de vedere, ca fundamentale pentru dezvoltarea altor teorii cum ar fi dezvoltările

feministe, ecologiste, culturaliste etc.

Adăugând aceste aspecte imaginea se complică însă, dincolo de diversitatea

răspunsurilor ce pot fi oferite la întrebările de mai sus, toate teoriile asumă implicit sau

explicit faptul că în construcţia efectivă a cetăţeniei se porneşte de la scopul ultim de a

crea o guvernare bună şi legitimă. Aşadar, cetăţenia modernă se construieşte în mod

necesar pe fundamente democratice. Fie că indivizii în calitate de cetăţeni participă sau

nu în mod efectiv la procesul de luare a decizilor şi de gestionare a problemelor, simplul

fapt că pot să o facă schimbă fundamental poziţia pe care aceştia o au în interiorul

comunităţii poltice din care aceştia fac parte şi felul în care indivizii se construiesc pe

sine, îşi construiesc identitatea politică şi civică. Existenţa elementelor care să facă

posibilă participarea în procesul de guvernare, dar şi în cadrul societăţii civile, în virtutea

suveranităţii care emană de la cetăţeni şi pentru cetăţeni, activează două mecanisme pe

care le consider fundamentale în reglarea construcţiei democratice şi în acelaşi timp în

reglarea drepturilor şi obligaţiilor: legitimitatea şi responsabilitatea.

Consider că cele două concepte nu pot fi disociate şi că ele acţionează atât asupra

celor care sunt sursa legitimării (cetăţenii), cât şi asupra celor care sunt subiecţii

legitimării (guvernanţii). Aşadar, într-un regim democratic chiar dacă nu există o viziune

general împărtăşită cu privire la felul în care egalitatea, libertatea şi securitatea se pot

combina pentru a genera cele mai bune condiţii pentru cetăţeni, există totuşi arena în care

se poate dezbate cu privire la respectivele aspecte şi în care se constuieşte consensul.

Acesta este transpus în legitimarea de către cetăţeni a unei formule de guvernare care

trebuie să acţioneze responsabil faţă de mandatul pe care îl deţine şi a unei anumite

structurări a societăţii civile. În acelaşi timp cetăţenii, având posibilitatea de a (re)negocia

contractul, trebuie la rândul lor să acţioneze responsabil faţă de comunitatea politică din

care fac parte. Se nasc astfel drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti.

Pragmatic, dincolo de modelarea teoretică, înţelesul cetăţeniei ataşat regimurilor

democratice presupune o permanentă negociere şi renegociere a conţinutului contractului

social, dar nu şi a regulilor fundamentale ale jocului. Participarea devine astfel un

concept cheie care transcende cadrul teoretic şi care poate fi văzut mai degrabă ca un

pilon de sprijin în modelarea cetăţeniei. Trebuie de asemena să ţinem seama de rolul

important pe care îl au pe de o parte actorii, adică cetăţenii şi felul în care aceştia înţeleg

să practice cetăţenia la un moment dat, iar pe de altă parte structurile deja existente care

sunt evaluate şi internalizate de actori.

În plus, toate teoriile cu privire la cetăţenie puse în discuţie în paginile de mai sus

asumă participarea ca fiind vitală construcţiei unui guvernământ bun: liberalii consideră

că piaţa liberă este cel mai bun mecanism de urmărire a propriilor interese, statul fiind

necesar pentru garantarea libertăţilor, dar urmărirea intereselor presupune în esenţă

participarea la piaţă; pentru republicani participarea civică şi politică este fundamentală,

ea reglând raporturile între indivizi şi stat şi garantând protecţia indivizilor în faţa

guvernământului, dar şi dezvoltarea virtuoasă a acestora; comunitarienii, prin susţinerea

ideii că indivizii se formează în comunitate, asumă evident participarea indivizilor la

procesul de socializare continuă care are loc în comunitatea respectivă; teoreticienii

multiculturalismului asumă necesitatea drepturilor particulare în virtutea nevoii

indivizilor de a-şi construi identitatea prin participarea la o comunitate în interiorul căreia

să se poată regăsi; nu în ultimul rând teoreticienii abordărilor cosmopolite asumă

cetăţenia ca mijloc prin care indivizii să poată participa la orice construcţie de pe o

poziţie egală, de pe o poziţie care le granteză drepturi şi obligaţii în principal în virtutea

calităţii de fiinţe umane.

Ne putem imagina cetăţenia ca rezulând la intersecţia a două axe fundamentate pe

participare. Prima axă este cea verticală ce caracterizează participarea politică, legătura şi

interacţiunile dintre cetăţeni şi comunitatea politică din care fac parte şi guvernarea (sau

deţinătorii puterii politice), iar cea de-a doua axă este cea orizontală în care vorbim de

participare civică, legăturile şi interacţiunile dintre cetăţeni şi organizaţiile societăţii

civile. Punerea în evidenţă a celor două axe atrage atenţia asupra celor două tipuri de

participare pe care le consider importante în dezvoltarea argumentelor acestei lucrări şi pe

care le voi pune în discuţie în cele ce urmează, şi anume participarea politică şi

participarea civică.

Felul în care definesc distincţia între cele două tipuri de participare îşi are originea

pe de o parte în tradiţia lockeană a contractului social, care identifică societatea civilă şi

societatea politică (Locke, 1999, pp. 104 - 106), iar pe de altă parte în disticţia între

interse şi presiune făcută de Samuel Finer (Finer(1958) în Fisichella (2007), p. 174).

Astfel, participarea politică presupune promovarea şi apărarea intereselor prin

influenţarea decidenţilor şi/ sau a alegerilor şi poate presupune şi aplicarea unor sancţiuni

licite sau ilicite. Ea este formată din ansamblul de acte şi atitudini, vizibile sau latente,

care tind să influenţeze (într-un mod mai mult sau mai puţin direct, mai mult sau mai

puţin legal) deciziile celor care deţin puterea în sistemul politic sau în organizaţiile

politice luate separat, precum şi alegerea lor, în perspectiva de a păstra sau a modifica

structura sistemului intereselor dominante (Pasquino, 2002, p. 53)13. În ceea ce priveşte

participarea civică, ea presupune promovarea intereselor pe căi alternative şi nelegate în

mod direct de influenţarea sferei politice, care se construieşte în principal pe

interacţiunile dintre cetăţeni (care are un potenţial ridicat de a se transforma în participare

politică), dar care nu urmăreşte în mod necesar schimbarea, menţinerea sau obţinerea

puterii politice şi nici asumarea responsabilităţii guvernării.

13 Gianfranco Pasquino, Curs de ştiinţă politică, (Iaşi: Institutul European, 2002), 53;

O altă modalitatea de a aborda participarea este cea care face referire dimensiunea

acţională a acesteia14. Astfel putem vorbi de: a) participarea activă - presupune

implicarea efectivă şi angajată a indivizilor şi grupurilor în procesul de guvernare care le

afectează viaţa15; b) participare pasivă - implică faptul că lipsa de acţiune poate fi o

formă de răspuns sau de evaluare a contractului social la un moment dat sau o formă de

acceptare a status-quo-ului16. Ambele forme de participare respectă regulile jocului17,

presupun legitimitate şi legitimare, responsabilitate şi responsabilizare.

Corelând felul în care indivizii fac judecăţi de valore cu privire la puterea de

guvernământ şi felul în care aceştia acţioneză, Thomas Janoski şi Brian Gran propun

următoarea tipologie de cetăţeni pe care o consider utilă în evidenţierea felului în care

mecanismul de negociere şi renegociere a contractului dintre indivizi şi comunitatea

politică se manifestă atitudinal şi comportamental într-o construcţie de drepturi şi

obligaţii:

Cetăţeanul încorporat – este parte a elitei sau se simte a fi parte a elitei, susţine

activ interese de partid, este mai degrabă parte a puterii şi nu a opoziţiei, are

încredere foarte mare în lideri, operează oarecum altruist deoarece are beneficii

prin simplul fapt că este parte a sistemului politic aflat la putere;

Cetăţeanul activ - participă în multe activităţi politice, este preocupat de cei din

grupul său, este de multe ori în conflict cu elitele estabilshment-ului, poate fi

membru al unui partid sau al unei organizaţii, are tendinţa de a fi în opoziţie, este

într-o anumită măsură radical, reformist şi altruist;

14 Janoski vorbeşte de statutul legal de a fi – reprezentat de drepturile civile ce implică mai degrabă o poziţie pasivă, şi de puterea legală de a face – reprezentată de drepturile politice, care presupune un metadrept de a crea drepturi şi care implică o poziţie activă a cetăţeanului. Aminteşte de asemenea de clasificarea drepturilor propusă de Hohfeld – libertăţi, cereri, puteri şi imunităţi, încadrând participarea în cadrul puterilor (Janoski, 1998, pp. 29 - 30). 15 Începând cu un vot informat şi conştiincios şi continuând cu implicarea activă în activităţi de voluntariat, activism în ONG-uri pentru diverse cauze, acţiuni de lobby, actiuni de protest etc.16 Felul în care au acţionat guvernanţii nu mă nemulţumeşte atât de mult astfel încât să iau măsuri în această privinţă şi nu acţionez, cu toate că am la dispoziţie instrumentele necesare să o fac. Vezi şi clasificarea pe care o propune Lester Milbrath (1965) pentru diveresele frome de participare politică: gladiatorii – sau participare activă deoarece presupune candidatura pentru o funcţie publică, membership activ într-un partid politic, finanţarea unui partid; participanţii tranzitorii – membership într-o organizaţie locală, contactarea liderilor politici pentru a primi feed-back cu privire la implementarea unor politici publice; spectatorii – cei care iniţiază o discuţie politică, merg la vot, dar fără a avea un interes bine stabilit în acest sens.17 Faptul că nu particip nu mă scoate în afara contractului, ci doar îmi impune obligaţii şi drepturi la negocierea cărora nu am dorit (am fost împiedicat direct sau indirect) să particip.

Cetăţenaul deferent - nonparticipant, acceptă autoritatea elitelor existente, dar nu

internalizează ţelurile partidului sau ale statului, uşor manipulabil, are tendinţa de

a avea încredere în lideri pentru că are impresia că aceştia lucrează în favoarea sa,

lasă participarea politică pe mâna elitelor, dar merge la vot şi contactează

politicienii în caz de nevoie;

Cetăţeanul cinic – se comportă similar cu cetăţeanul activ, dar nu participă

deoarece este total lipsit de încredere, este mai degrabă pasiv, nihilist şi foarte

critic;

Cetăţeanul marginal – este detaşat şi alienat de sistem din cauza lipsurilor

materiale sau/şi de putere, stresat, votează rar şi aleator, orientat doar către familie

şi prieteni (imigranţii);

Cetăţeanul oportunist – ia decizii raţionale legate de satisfacerea unor interese

materiale pe termen scurt, nu participă decât când are avantaje directe, este mai

degrabă free rider (Janoski, Gran, 2002, pp. 39 - 41).

Tipologia prezentată mai sus ne atrage atenţia asupra construcţiei simbolice a

cetăţeniei, mai exact asupra faptului că cetăţenii îşi formează o concepţie personală în

relaţia cu statul în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile pe care le practică, implicit

formulîndu-şi strategiile de utilizare a cetăţeniei, de acţiune politică şi civică. De

asemenea, important de precizat este faptul că Janoski şi Gran introduc un nou criteriu în

analiza felului în care cetăţenii participă şi anume cel care ţine de relaţia cu puterea.

Acest aspect devine cu atât mai importatnt cu cât voi pune discuţie în lucrarea de faţă o

abordare feministă a cetăţeniei. Devine interesant de analizat în partea aplicată a acestei

lucrări ce fel de relaţie dezvoltă femeile în raport cu cetăţenia, cum aleg ele să semnifice

şi să se raporteze la putere, mai ales că teoriile feministe au dezvoltat abordări

contradictorii în ceea ce priveşte înţelegerea conceptul de putere de către femei.

Aşadar, construcţia cetăţeniei este şi semnificativ simbolică şi de multe ori indirectă,

cetăţenii nefiind perfect informaţi (raţionalitate limitată) şi interesaţi de ceea ce se

întâmplă în sfera politică, dar acţionând în interiorul acesteia în funcţie de felul în care

receptează şi interpretează personal informaţiile cu care intră în contact. Această

construcţie simbolică a cetăţeniei nu slăbeşte cu nimic legitimitatea şi responsabilitatea

cetăţenilor şi a guvernanţilor, în măsura în care presupune de fapt internalizarea

individuală a cetăţeniei şi mai departe acţiunea civică, politică sau de alt tip rezultată

astfel. Este important aşadar să încercăm o înţelegere a cetăţeniei şi din această

perspectivă, completând astfel dimensiunea formal-legală, juridică a acesteia cu o

dimensiune performativă, substanţială generată prin raportare la înţelesuri şi sensuri

rezultate din context.

1. 3. 2 Cetăţenia – un concept contextual

Aşa cum rezultă din cele prezentate până acum, cetăţenia este un concept

complex, multidimensional şi care are o finalitate practică ce rezultă din crearea unui

instrument menit să asigure o guvernare legitimă în urma participării cetăţenilor la

procesul de luare a deciziilor. Calitatea instumentală a cetăţeniei subliniază faptul că ea

nu este o esenţă dată pentru totdeauna, pe care ar trebui să o menţinem şi să o transmitem

(Dietz, 1998, p. 392). Ea reprezintă o construcţie istorică (Schnapper, Bachelier, 2001, p.

95), un produs aflat la intersecţia dintre variatele concepţii cu privire la natura umană, la

tipurile de comunităţi politice, la tipurile de relaţii ce se pot stabili între indivizi şi

comunităţile politice, la materializarea relaţiei în drepturi şi obligaţii, cu privire la sursa şi

natura legitimităţii etc. Aşadar, putem identifica pentru moment cel puţin două

dimensiuni ce pun accent pe analiza contextuală a cetăţeniei: una rezultată din faptul că

principalele elemente componente pot îmbrăca forme variate, iar cea de-a două din

stabilirea unor relaţii orientate între acestea care depind pe de o parte de felul în care este

construită din punct de vedere instituţional la acel moment cetăţenia, iar pe de altă parte

de felul în care aceasta este percepută, asumată şi practicată de actori. În acelaşi timp,

evoluţia istorică a conceptului pune în evidenţă faptul că tabloul de ansamblu rezultat la

un moment dat în urma unei teoretizări nu este imuabil, ci se află într-o continuă

frământare determinată pe de o parte de cadrele teoretice, iar pe de altă parte de

schimbările economice, sociale şi politice pentru care se doreşte a fi un cadru explicativ.

Astfel, teoriile însele se află într-un proces continuu de reconstrucţie.

Analiza definirilor cetăţeniei ne conduce către identificarea a cinci elemente

componente fundamentale – indivizi, comunitate politică, relaţie de incluziune, drepturi

şi obligaţii – dintre care aşa cum spuneam toate pot fi înţelese diferit. Mai mult, relaţia de

incluziune presupune prin esenţă deschidere, dinamicitate. Suprapunând unei asemena

relaţii variatele concepţii cu privire la construcţia filosofică şi socială a individului, cu

privire la rolul comunităţii politice în organizarea socială, vom obţine forme ale cetăţeniei

care pot fi mai degrabă incluzive sau excluzive, care pot seta condiţii dure sau mai puţin

dure de accedere la acest statut. Putem explica astfel trecerea de la o cetăţenie exclusivă

cum era cea din Grecia Antică (cetăţenia bărbaţilor albi, atenieni, deţinători de pământ,

care îndeplineau serviciul militar) la cetăţenia contemporană care este una mult mai

inclusivă, orientată şi sensibilă la problemele grupurile vulnerabile cum ar fi imigranţii,

minorităţile etnice, sexuale, religioase etc.

O retrospectivă istorică a felului în care s-a construit şi a evoluat cetăţenia pune în

evidenţă faptul că ea este fundamental legată de variatele organizări democratice (în

context) ale societăţii. Conceptul apare în contextul construcţiei democratice din Grecia

Antică şi se dezvoltă treptat pe măsura fortificării regimurilor democratice, având ca

principale puncte de reper cetăţenie ateniană, cetăţenia în cadrul Imperiului Roman,

oraşele state italiene, revoluţia franceză şi cea americană, apariţia statului naţiune, iar mai

nou provocările venite din partea abordărilor cosmopolite şi multiculturale.

Vorbim de guvernări bune sau mai puţin bune în funcţie de capacitatea efectivă a

acestora de a garanta drepturile şi de a impune obligaţiile cetăţeneşti, evident în contextul

unor regimuri democratice, capacitate care depinde de felul în care sunt gestionate

resursele, de măsura în care puterea respectă regulile jocului democratic, de ideologia

asumată, de cultura civică şi politică a cetăţenilor, de felul în care aceştia înţeleg şi

participă la construirea puterii de guvernământ etc., aşadar de o multitudine de factori

care definesc contextul în care acţionează acea comunitate politică. Participarea, fie ea

activă sau pasivă, civică, politică sau de alt fel, trebuie să atragă după sine pe de o parte

legitimarea puterii de guvernământ şi responsabilizarea acesteia de a-şi duce la

îndeplinire mandatul pentru care a fost aleasă, mandat care se transpune în practică printr-

un set de politici publice şi prin garantarea unei anumite configuraţii de drepturi şi

libertăţi.

Pe de altă parte, participarea implică şi responsabilizarea cetăţenilor în virtutea

faptului că ei sunt sursa legitimităţii, responsabilizare care se transpune în practică print-

un set de obligaţii pe care cetăţenii trebuie să le respecte. Are astfel loc o permanentă

recalibrare a drepturilor şi obligaţiilor în funcţie de dorinţa suverană a cetăţenilor,

recalibrare care totuşi se supune regulilor jocului democratic, făcând astfel ca domeniul

drepturilor civile şi politice să susţină mai degrabă cadrul democratic, iar domeniul

drepturilor economice şi sociale să fie cel care imprimă dinamica şi contextualizarea.

Dacă pentru moment există la nivel global un larg consens cu privire la cetăţenia civilă şi

politică, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în ceea ce priveşte cetăţenia socială deoarece

contextele în care aceasta este teoretizată şi practicată sunt în continuă schimbare şi

deoarece ea depinde fundamental de perspectiva teoretică asumată şi de resursele

disponibile (Heater, 2006, cap. 6).

Concluzii.

Vă propun în cele ce urmează o sistematizare a discuţiei cu privire la construcţia

şi contextualitatea conceptului de cetăţenie, încercând a oferi răspunsuri la următoarele

întrebări: Ce se schimbă? Ce originează schimbarea? Cum se schimbă?

Ce se schimbă?

a) indivizii – pe de o parte din perspectiva asumării uneia sau alteia din viziunile cu

privire la natura umană, pe de altă parte se schimbă produsul construcţiei sociale a

indivizilor;

b) comunităţile politice – eficiente sau mai puţin eficiente. Vorbim de capacitatea

efectivă a statului de a garanta drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti, capacitate care depinde

de felul în care sunt gestionate resursele, de măsura în care puterea respectă regulile

jocului democratic, de ideologia asumată etc.;

c) natura relaţiei de incluziune, mai exact criteriile în funcţie de care se acordă statutul

de cetăţean şi implicit gradul de acoperire al cetăţeniei;

d) drepturile şi obligaţiile – variază de la un stat la altul, tocmai datorită faptului că sunt

produsul unui complex de factori care depind de contextul economic, politic şi social în

cadrul căruia aceste sunt negociate;

e) perspectivele teoretice – fie că vorbim de cea liberală, republicană, comunitariană,

multiculturală, cosmopolită, europeană - se află tot timpul în faţa unor noi provocări

ideologice cum ar fi noua dreaptă, noua stângă, mişcările feministă, multiculturalistă,

enviromentalistă, teoriile post-moderne care pun accent pe identitate, pe sexualitate şi

life-stile etc.

Ce originează schimbarea?

Cetăţenia are în principal o valoare instrumentală prin intermediul căreia se

reglementează raporturile între indivizi şi o comunitate politică cu scopul de a produce un

guvernământ legitim (bun). Un guvernământ legitim este acel guvernământ al cetăţenilor,

de către cetăţeni şi pentru cetăţeni. Deci, cetăţenia este reflecţie unei adaptări permanente

la noi contexte: trecerea de la legitimarea tradiţională la cea legal-raţională,

industrializarea, apariţia statului, provocările recente care vin să conteste organizarea

statală, diversele mişcări sociale cum ar fi mişcare de eliberare a afro-americanilor,

mişcarea feministă etc.

Cum se schimbă?

Fiind direct corelată cu regimurile democratice, remodelarea cetăţeniei are loc

prin respectarea regulilor jocului care presupun că cetăţenii sunt deţinătorii suveranităţii,

iar în virtutea acestui fapt ei sunt cei mai îndreptăţiţi să conducă, deci să se auto-

guverneze. Aplicarea efectivă a acestui principiu se realizează prin participare civică şi

politică. Existenţa unei societăţi civile solide capătă astfel un rol important în

consolidarea democraţiei prin funcţia ei de a genera mecanisme alternative şi/sau

complementare de urmărire şi atingere a intereselor. Aşadar, sursa schimbării este

garantarea existenţei mecanismelor care să permită participarea, fapt ce poate avea

implicaţii atât la nivelul individului (conştientizarea posibilităţii de a participa este în sine

potenţatoare, iar construcţia simbolică a cetăţeniei se transpune în variate tipuri de

acţiune) cât şi la nivelul societăţii în ansamblu (participarea, fie ea activă sau pasivă, se

transformă în drepturi şi obligaţii capabile să pună în valoare, prin diferenţe, toţi cetăţenii

ca egali).

Din perspectiva abordării contextuale a cetăţeniei, putem spune că aceasta se

transformă, pe de o parte într-un instrument regulator al relaţiei între indivizi şi

comunitatea politică în interiorul căreia acţionează, relaţie menită să asigure o guvernare

bună pentru cei care sunt deţintorii suveranităţii şi care legitimează puterea de

guvernământ, adică pentru cetăţeni. Pe de altă parte, cetăţenia se află permanent la

interesecţia interacţiunilor fie dintre indivizi, fie dintre indivizi şi comunitatea politică

fiind modelată şi remodelată în funcţie de semnificaţiile şi înţelesurile pe care aceştia i le

asociază.