Gândirea economică preclasică

1. Obiectul de studiu al doctrinelor economice. Periodizarea istoriei gândirii economice.

2. Gândirea economică în Antichitate şi Evul Mediu.

3. Mercantilismul – punte între doctrinele economice premordene şi cele moderne.

1. Obiectul de studiu al doctrinelor economice. Periodizarea istoriei gândirii economice.

Doctrina economica constitue un sistem de teorii economice, având în centru o idee

principală care le consolidează. Fiecare doctrină economică propune un anumit mod de

comportament al statului în economie. Termenul doctrina vine din latinescul „doctrina” si

inseamna invatatura sau intr-o acceptiune mai larga conceptie despre societate.

In cadrul unei doctrine economice se regasesc doua elemente esentiale:

- teoria economica;

- practica economica

Teoria economica – constituie substanta teoretica explicativa a doctrinei economice. In

schimb politica economica da orientarea de coordonare a activitatii economice practice in

directiile si scopurile urmarite.

În analiza şi expunerea istoriei gândirii economice pe lângă categoria Doctrina

economică mai sunt folosite noţiunile:

Paradigmă economică;

Şcoală economică;

Curent economic;

Megatendinţă economică.

Paradigmă economică – totalitate a viziunilor unui grup de economişti privind obiectul

de studiu al ştiinţei economice, metodologia de cercetare şi politicile economice recomandate;

Şcoală economică – reprezintă un număr de adepti ce activează în cadrul unei paradigme;

Curentul economic – reprezintă un ansamblu de teorii, ideologii si doctrine economice

care explica si promoveaza un anumit gen de viata economica, dar de pe pozitiile si interesele

anumitor grupuri sau forte sociale.

Curentele economice dominante timp îndelungat în gandirea economică au primit

denumirea de megatendinţe economice. Pot fi delimitate patru megatendinţe majore: liberală,

dirijistă, instituţională şi socială, deşi mai des sunt enumerate doar două: liberală şi dirijistă.

Periodizarea istorie gandirii economice.

In periodizarea istorie gandirii economice s-au constituit doua mari criterii: al istoricitatii

si al compatibilitati cu stiinta.

Din perspectiva criteriului istoricitati se pot distinge patru mari perioade ale istoriei

gandiri economice;

1. gandirea economica din antichitate (mileniul IV i.Ch. – pana la sec.al V-lea e.n.);

2. gandirea economica feudala (sec.al V-lea - sec.al XV-lea);

3. epoca moderna - sec.al XVI-lea – al XIX-lea ;

4. epoca contemporana - sec.al XX-XXI.

Pe baza celui de-al doilea criteriu, al comparabilitatii ca stiinta, al caracterului stiintific al

gandiri economice acesta poate fi periodizat in:

1. perioada prestiintifica sau preclasica care tine de la inceput pana la mij. sec.al XVII-

lea;

2. perioada stiintifica care tine de la sec.al XVII-lea pana astazi.

2. Gândirea economică în Antichitate şi Evul Mediu.

Primele manifestari ale gandiri economice au aparut cu circa patru milenii in urma in

tarile Orientului Antic (China, India, Mesopotania, Egipt) si apoi in Grecia si Roma Antica.

Primele sisteme spirituale de gandire relativ inchegate despre societate au fost marile doctrine

religioase, budismul, confucianismul, islamismul si crestinismul.

Egiptul Antic.

Egiptul antic a fost una din primele tari pe teritoriul careia in mileniul IV i.e.n. s-a format

statul, ce a condus la aparitia a trei departamente de baza – financiar, militar si al lucrarilor

publice ( ele fiind necesare pentru reglarea nivelului apelor Nilului si constructiei obiectelor de

cult).

Economia masiv centralizata necesita multi functionari carturari, capabili sa asigure

evidenta si distribuirea riguroasa a resurselor materiale si umane pe diverse obiecte, precum si

aprecierea fertilitatii solurilor si a roadei obtinute in vederea incasarii „juste” a rentei (7,5% era

indreptata templelor si 22,5% - faraonului). Ca urmare, apar diverse instructiuni, asa-numitele

„Învataminte”, care defineau normele comportamentale la diferite niveluri ierarhice: nivelul

faraonului, nivelul functionarilor.

Învatamintele prevedeau nu doar modalitatile de organizare a economiei nationale

centralizate, asigurata cu bunuri productive, forta de munca si produse alimentare, ci si

modalitatile de protectie a patrimoniului public. Pentru ca un obiect sa treaca din patrimoniul

public in cel privat erau necesare multiple conditii: ca el sa fie confectionat prin munca proprie si

in timpul liber de la executarea comenzilor publice, din propriile materii prime si cu propriile

mijloace de productie, sa se afle pe pamântul propriu si nu pe cel public.

Deci, caracterul inalt centralizat al economiei impiedica formarea proprietatii private si

aparitia interesului personal, deci si a rationalitatii economice.

China antica

În China antica perioada de inflorire a ideilor economice coincide cu perioada „secolului

de aur” al filosofiei antice chineze – sec. VI-III i.e.n., atunci când „ au inflorit 100 de flori, s-au

confruntat 100 de scoli”. Mai reprezentative, insa, au fost trei – scoala taoista, confucianista si

legista.

Taoismul avea un pronuntat caracter mistic, Tao (sau Dao) semnificând principiul

reglator al universului. El era considerat compus din 2 elemente complementare esentiale – yang

si yin: primul de esenta masculina, care corespundea notiunii de activitate, iar al doilea de esenta

feminina, desemna pasivitatea. Fondatorul acestei filosofii este considerat Laozi , autorul lucrarii

„Cartea drumului si a virtutii”.

În viziunea acestuia exista o prescriptie naturala pe care omul civilizat a neglijat-o.

Pentru a restabili „armonia initiala” el este obligat sa practice „non-interventia”: sa se dezica de

atributele culturale, de cunostintele si pasiunile sale. În acest scop Laozi a criticat institutiile

umane si bogatia materiala, considerând ca prin ele individul lacom de putere si bunuri, cupid si

imoral se indeparteaza tot mai mult de perfectiune. El a criticat, de asemenea, interventia statului

care, prin impozite excesive, provoaca revolte populare. Într-o societate ideala, considerau

taoistii, proprietatea trebuie sa fie suprimata, egalitatea – absoluta, iar bunurile – schimbate prin

troc.

Confucianismul a aparut din ideile lui Confucius, autorul lucrarii „Discutii si sugestii”.

Purtând un pronuntat caracter etic (stima fata de cei mai mari, supunerea fata de cei superiori,

responsabilitatea si modestia), confucianismul nu este lipsit si de unele implicatii economice.

Astfel, atingerea bunastarii materiale este considerata drept scop legitim, cresterea bogatiei fiind

asigurata prin multa munca si consum moderat. „Oamenii, mentiona Confucius, trebuie sa se

rusineze nu de saracie, ci de o bogatie excesiva”. Se preconiza o interventie activa a statului,

functiile lui reducându-se la urmatoarele:

Educarea maselor conform principiilor umanistice -  a justitiei si

generozitatii („un om nobil cunoaste doar datoria, iar unul josnic – doar câstigul”);

Strictul control al productiei, schimburilor si preturilor in vederea

asigurarii echitatii sociale („când bogatia va fi repartizata uniform, saracia va dispare”);

Stimularea activitatii economice in vederea asigurarii cresterii bogatiei.

Şcoala legista propaga superioritatea statului de drept asupra celui real, primul fiind

bazat pe institutii si legi care ar proteja dezvoltarea libera a individului. Contributii substantiale

au fost aduse la teoria monetara. Moneda era considerata nu doar un simplu instrument de

efectuare a tranzactiilor, ci un instrument de politica economica utilizat pentru controlul evolutiei

nivelului preturilor.

Fila importanta in istoria gândirii economice chineze a fost aparitia in sec. IV-III i.e.n. a

tratatului stiintific colectiv „Huan-Tze”.  Guvernatorul dinastiei Ţi a fondat o academie,

denumita „Palatul stiintelor”, in care erau preocupati de activitate creativa mii de savanti. Rodul

muncii lor au fost peste 500 lucrari reunite sub titlul comun de „Huan-Tze”.  Pâna in zilele

noastre au ajuns doar 76 capitole ale acestei lucrari enciclopedice, care ne familiarizeaza cu

urmatoarele idei:

Conditie primordiala a dezvoltarii este asigurarea stabilitatii economice;

Aceasta stabilitate poate fi asigurata, in primul rând, prin reglementarea

preturilor la pâine si metale;

Pentru preintâmpinarea efectelor negative ale cataclismelor naturale si

mentinerea stabilitatii preturilor este necesara formarea rezervelor publice de pâine si alte

produse strategice.

Babilonul Antic.

Dintre satele formate intre fluviile Tigru si Eufrat la sfarsitul mileniului IV i.e.n.., cel mai

prosper pare a fi fost Babilonul, care in timpul imparatului Hammurabi a cunoscut maximul de

inflorire economica si spirituala. In aceasta societate apar si primele abordari juridice ale

proprietatii.

Pe masura consolidarii proprietatii private, a dezvoltarii relatiilor marfaro-monetare,

obiect de reglementare devine activitatea persoanelor particulare, iar izvoare ale gândirii

economice devin normele juridice, contractele de arenda si cambiile. În Babilonul antic unul din

cele mai vechi si cunoscute seturi de norme scrise poate fi considerat Codul lui Hammurabi (sec.

XVIII i.e.n.), care continea 282 articole ce reglementau tranzactiile de vindere-cumparare,

arendare si creditare.

Autorul Codului avea drept scop stabilirea „ordinii” in societatea babiloniana in vederea

consolidarii puterii claselor elitare. Însa aceasta putere putea fi sporita doar prin sustinerea din

partea taranimii libere. De aici si elaborarea normelor formale de comportament care ar asigura

„dreptate” pentru tarani, aceştia fiind principalii contribuabili  si aparatori ai tarii.

Handicapul cel mai mare pentru tarani il constituia povara datoriei. Pentru a inlatura

samovolnicia camatarilor, Hammurabi a stabilit rata dobânzii la un nivel fix – 20% pentru

datoriile achitate in moneda si 33% pentru cele achitate in natura. Daca anul era neroditor, se

permitea transferarea datoriei pe anul urmator fara incasarea dobвnzilor suplimentare. Sclavia pe

datorie a fost redusa la trei ani, dupa expirarea carora taranul trebuia sa fie eliberat. În unele

cazuri templele erau obligate sa acorde imprumuturi fara dobânda saracilor si bolnavilor sau sa-i

rascumpere pe cei cazuti prizonieri.

Restrictiile si tensiunile din agricultura au facut sa creasca importanta reglementarii

relatiilor dintre latifundiari si taranii arendasi. Au fost stabilite termenul (1-2 ani), plata de

arenda (1/3 din roada), obligatiile si responsabilitatile partilor in cazul incalcarii contractului de

arenda, se permitea arendarea caselor, vitelor si a robilor.

India Antica.

În India antica era promovat conceptul celor trei scopuri ale vietii umane: datoria

religioasa, dragostea si interesul material. Cea mai cunoscuta lucrare despre datoria religioasa

sunt „Legile lui Manu”, despre dragoste – „Camasutra” si despre interesul material – „Artaastra”.

În „Legile lui Manu” (sec. III i.e.n.) se explica si se justifica stratificarea oamenilor in

caste, mentionându-se ca puterea divina a facut din graiul sau pe preoti – brahmani, din mâinile

sale pe ostasi – ksatriyi, din bratele sale pe gospodari – vaisi, iar din picioare pe surdi, cei lipsiti

de drepturi. Primele doua caste aveau datoria sa conduca statul si sa-l apere de atacurile din

exterior, gospodarii erau predestinati sa se ocupe cu agricultura, meserii si comert, pe când sudrii

erau obligati sa indeplineasca muncile grele si murdare deservind castele superioare.

Puterea castelor superioare decurgea nu doar din virtutea dreptului divin, ci si din

imensele proprietati de care acestia dispuneau, in „Legile lui Manu” pentru prima data fiind

delimitate modalitatile de aparitie a dreptului de proprietate: mostenirea, daruirea, cumpararea,

cucerirea, camataria, producerea si pomana.

Indienii concepeau economia nu ca o stiinta a gospodaririi in ansamblu, ci ca una care

indica modalitatile de amplificare a vistieriei statului, in „Artaastra” (sec. IV i.e.n.) fiind

evidentiate urmatoarele surse:

Diversificarea si majorarea impozitelor colectate de la totalitatea populatiei

( cu exceptia slujitorilor cultelor si invatatorilor);

Confiscarea averii oamenilor bogati prin intermediul invinuirilor false;

Acumularea banilor din organizarea „miracolelor” false;

Stabilirea unui sistem diversificat de penalitati.

Întrucât bogatia statului era formata din contributiile tuturor supusilor sai, ea se preconiza

a fi utilizata, in primul rând, pentru asigurarea intereselor comune: intretinerea sistemelor de

irigatii, constructia drumurilor, lupta impotriva comerciantilor speculatori, acestia fiind denumiti

„hoti ce nu poarta numele de hoti”. Ca urmare, „Artaastra” recomanda pedepse aspre pentru

comerciantii care se intelegeau in vederea majorarii si mentinerii preturilor. În plus, se

recomanda de a tine sub un strict control mijloacele de masura si greutate, precum si calitatea

marfurilor. Cat priveste politica comerciala externa, ea trebuie sa asigure un sold pozitiv si un

protectionism selectiv.

Roma Antica

In Roma Antica comparativ cu alte societati si mai ales cu Grecia Antica s-au manifestat

mai putine elemente de gandiri economice, situatie explicata prin ponderea deosebita a

juridicului in spiritualitatea romana si mai putin a economicului. In domeniul economicului a

privat conceptia gasirii cailor si mijloacelor eficiente de exploatare a coloniilor si de acumulare a

bogatiei.

Grecia Antica

Momentul de maxima dezvoltare al gandirii economice in antichitate a fost atins in

Grecia. In aceasta societate au aparut adevarate teorii economice bine structurate si expuse de

ganditori de seama ca Xenofon, Platon sau Aristotel intro serie de lucrari.

Xenofon

Xenofon introduce termenul de „economie”, derivat din oikos (casa) si nomos (gestiune),

acest termen desemnând regulile gestiunii gospodariei domestice.

El pune accentul pe rolul central al agriculturii in producerea si majorarea bogatiei. Un

merit deosebit a lui Xenofon o alcatuieste analiza interlegaturii: „diviziunea muncii – calitatea

bunurilor confectionate – dimensiunile pietei”. El mentiona ca „in micile orase unul si acelasi

mestesugar confectioneaza si paturi, si usi, si mese, si pluguri, fiind bucuros daca toate aceste

comenzi ii permit sa se intretina. Desigur, el nu le poate indeplini pe toate la fel de bine. În

orasele mari dimpotriva, fiecare mestesugar se specializeaza doar intr-o singura meserie sau o

parte a ei. În aceste conditii fiecare isi indeplineste lucrul in modul cel mai bun posibil”.

Platon

În opinia lui Platon, viata sociala pe pamânt trebuie organizata in asa mod, ca sa asigure

eliberarea sufletelor. Iar pentru aceasta se cer gasite legile care ar garanta guvernarea justa a

polisului. Anume prin aceasta optica sunt abordate problemele cu continut economic.

Platon propune in lucrarea „Republica” modelul de organizare a unui Stat Ideal, perfect

just, bazat in mare masura pe principii colectiviste. Statul ideal se bazează pe 4 principii:

1. În conformitate cu cele „trei parti ale sufletului – intelepciunea, curajul si pofta”,

in statul ideal trebuie sa existe trei clase:

a conducatorilor(filosofilor), preocupata de conducerea polisului;

a gardienilor, preocupata de apararea lui;

a producatorilor, preocupata de asigurarea materiala a polisului, aceasta

lasa cuprinzând agricultorii, meseriasii si comerciantii liberi.

Divizarea in clase trebuie sa depinda nu de dreptul nasterii, ci de calitatile personale,

in elita (primele doua clase) fiind selectati prin examen cei mai destepti, puternici si

curajosi.

2. Pentru ca patima imbogatirii, coruptia si degradarea morala sa nu atinga elita

societatii, ea trebuie sa fie lipsita de orice proprietate personala, toate bunurile,

femeile si sclavii fiind folositi de ea in comun. Doar in asa mod ea isi va dedica

intreaga activitate interesului public si nu celui privat. În schimb clasa producatorilor,

incapabila de sacrificii, va putea pastra dreptul la proprietate si familie.

3. Ordinea in societate o mentine actiunea legii diviziunii naturale a muncii, care

permite lichidarea contradictiei intre diversitatea nevoilor si capacitatile limitate ale

fiecarui om in parte. Platon era convins ca de la natura fiecare om este inzestrat cu

capacitatea de a efectua doar un anumit tip de activitate. Doar elita este capabila de a

conduce statul ideal, deoarece producatorii, preocupati de munca fizica, degradeaza

intelectual si fizic. Cвnd fiecare om va indeplini in modul necesar functiile intarite

dupa el de natura societatea se va dezvolta stabil si echitabil.

4. Statul trebuie sa posede un caracter agrar, inchis si stationar. Caracterul agrar este

preferabil pe motivul ca activitatea mestesugareasca si comerciala provoaca

diferentierea sociala. Caracterul inchis – pentru evitarea influentei negative a

popoarelor straine asupra moralei cetatenilor statului ideal, schimbul fiind acceptat

doar in interesul statului. Caracterul stationar presupunea pastrarea numarului

gospodariilor si al suprafetelor posedate, excesul de populatie determinвnd crearea

noilor orase-colonii, iar de patrimonii – nationalizarea lor.

Aristotel

Aristotel, asemenea lui Platon, acorda o mare atentie principiilor de organizare a statului

ideal, insa statul lui Aristotel se deosebeste printr-o viziune mai pragmatica si modalitati de

organizare mai reale. Comunismului elitar platonian el opune gospodaria casnica ca fundament

al societatii.

Aristotel divizeaza statul in doua clase:

oamenii liberi, preocupati de activitate activa sub forma muncii

intelectuale;

sclavii, preocupati de activitatea productiva sub forma muncii fizice de

producere a bunurilor necesare consumului oamenilor liberi.

Întrucât sclavii produc bunurile materiale si, deci, bunastarea statului, acesta trebuie sa

aiba ca prim scop asigurarea numarului necesar de sclavi de calitate, calea cea mai sigura de

realizare a acestui scop fiind considerata razboaiele cu statele vecine.

Оrdinea in statul aristotelian se baza pe legea naturala a supunerii si dominatiei:

supunerii din partea sclavilor, care reprezentau un obiect de proprietate ce aduce venit, si

dominatiei din partea oamenilor liberi care, nefiind preocupati de munca fizica, se consacrau

conducerii.

Aristotel se pronunta impotriva existentei proprietatii comune, considerвnd ca

comunizarea bunurilor provoaca dorinta generala de a le poseda si lipsa responsabilitatii de a le

utiliza rational. Ca urmare, apare penuria bunurilor si permanente conflicte intre cetateni,

conflicte ce genereaza nu prosperitatea fiecaruia, ci saracia tuturor. De aceea, considera Aristotel,

bunastarea polisului poate fi asigurata doar prin posesiunea unei proprietati private de

dimensiuni moderate.

Bogatia, in viziunea lui Aristotel, se divide in doua tipuri:

„bogatie veritabila”, care cuprinde bunurile produse in scopul satisfacerii

nevoilor;

„bogatie falsa”, bunurile ce depasesc consumul si economiile rationale.

Ca urmare, activitatea economica se divide si ea in 2 tipuri:

oeconomica – producerea „bogatiei veritabile” in cadrul gospodariei

casnice in vederea autoconsumului;

chrematistica – circulatia marfurilor, care si ea se divide in doua:

a. chrematistica naturala, legata de cumpararea marfurilor necesare

consumului, ea fiind limitata de posibilitatile de productie si nevoile

consumatorilor;

b. chrematistica propriu-zisa – activitate comerciala speculativa si

camatareasca indreptata spre agonisirea de averi; activitatile date nu au limite

naturale, considera Aristotel, determinând necesitatea limitarii si controlului lor.

Evul Mediu

Feudalismul a marcat in raport cu sclavagismul importante transformari in viata sociala,

economica si politica.

Desi in viata economica au aparut elemente noi ca proprietatea feudala, clase si grupari

sociale noi inclusiv si noi producatori ca iobagii, taranimea libera, obstile satesti s-au dezvoltat si

diversificat mestesugurile aparand si o noua forma de organizare a acestora – breslele, noi relatii

si raporturi social-economice in feudalismul propriu-zis progresele au fost minore. La acestea au

contribuit o serie de factori ca:

- migratia popoarelor – proces ce s -a prelungit pana catre mij. sec. al XIII-lea (1241)

cand a avut loc ultima migratie a tatarilor;

- faramitarea teritoriala, precum si lupta pentru si lupta dintre puterea laica si

bisericeasca;

- decaderea oraselor si a vietii sociale;

- subordonarea stiintelor de catre dogma teologica si transformarea lor in ramuri ale

acesteia.

Toate aceste schimbari au defavorizat dezvoltarea stiintelor, inclusiv a gândirii

economice. Fruntasi ai bisericii crestine, denumiti „canonisti” ( de la canon – lege bisericeasca)

si profesori ai universitatilor medievale, denumiti „scolasti” ( de la scolar ) au reluat ideile

marilor filosofi antici, indeosebi a lui Aristotel, si le-au combinat cu dreptul roman si valorile

crestinismului, bazate pe urmatoarele postulate fundamentale:

1. Egalitatea tuturor oamenilor in fata lui Dumnezeu

Prin aceasta a fost lichidata opozitia psihologica si juridica intre oamenii liberi si sclavi.

2. Unicul izvor al mijloacelor de subzistenta trebuie sa fie munca personala

3. Bogatia este un pacat

Ca urmare, orice venit neprovenit din munca – fie de la activitatea comerciala, fie de la

cea camatareasca, era condamnat ca fiind rezultat al exploatarii celui apropiat. Unica justificare a

averii excedentare era datoria de a face binefacere in favoarea celor saraci. Şi intrucât biserica

era institutia intermediara intre cei bogati si cei saraci ea, cu timpul, devenise posesoarea

imenselor bunuri predestinate saracilor.

Gândirea scolastica era reprezentata de doua curente succesive: unul tomist (sec. X-XIII)

si altul nominalist (sec. XIII-XV).

Toma d'Aquino

Reprezentantul principal al curentului tomist a fost italianul Toma d'Aquino , care, in

tratatul sau „Suma Theologiae”, mentiona ca dupa natura lor toate bunurile pamântesti sunt

comune, deoarece toate ele apartin lui Dumnezeu, oamenii putând doar sa le utilizeze. Însa

aceasta nu neaga complet proprietatea privata, ea fiind necesara pentru a acorda pomana, a

gestiona mai eficient gospodaria si a stabili relatii pasnice cu vecinii.

Pe timpul lui T. d’Aquino mai domina economia naturala. Treptat, insa, a inceput

procesul relansarii oraselor, dezvoltarii mestesugurilor, intensificarii schimbului monetar. Tot

mai des relatiile dintre oameni luau forma relatiilor dintre cumparatori si vânzatori, fapt ce facea

tot mai stringenta problema pretului. Ca raspuns T. d’Aquino propune renumita teorie a pretului

just.

„Pretul just”, in opinia lui T. d'Aquino, este un pret bazat pe cheltuielile de productie ale

producatorului si un venit menit sa asigure acestuia o existenta corespunzatoare rangului social

detinut.

Una din problemele cele mai controversate ale Evului mediu a fost problema dobânzii. T.

d’Aquino, asemenea lui Aristotel, sustinea ca banii sunt un simplu mijloc de schimb care nu

produc nimic. Deci, pentru utilizarea lor nu trebuie perceputa nici un fel de dobânda.

Reprezentantii principali ai curentului nominalist au fost Nicole Oresme , cunoscut prin

tratatul „Despre originea, natura si devierile monetare”, si Jean Buridan , autorul lucrarilor

„Sugestii ce tin de politica aristoteliana” si „Sugestii asupra Eticii Nichomachice a lui

Aristotel”.

N.Oresme s-a preocupat, preponderent, de problema monedei, aceasta fiind conceputa, in

primul rând, ca instrument de schimb ce inlatura dezavantajele trocului si, in al doilea rând, ca

semn banesc a carui valoare depinde de vointa printului care o emite. De aici si denumirea de

teorie nominalista a banilor.

Spre deosebire de N.Oresme, J. Buridan s-a preocupat mai mult de problema valorii

produselor, esenta viziunilor sale fiind expusa in fabula „Magarul lui Buridan”. Acest magar

flamând si insetat in egala masura, fiind plasat la distanta egala de gramada de ovas si galeata de

apa, a murit de foame si sete, fiind in neputinta a alege intre cele doua alternative. De fapt,

ovasul are o valoare mare, fiind rezultatul unei munci istovitoare, iar apa are o valoare mica,

fiind un dar al naturii. Însa pentru magar lucrurile stau altfel. Întrucвt nevoile sale sunt

echivalente, apa si ovasul au pentru dânsul o valoare identica. Deci, mentioneaza Buridan,

valoarea produselor nu depinde doar de raritatea lor, ci si de o notiune mai subiectiva – de

utilitate.

3. Mercantilismul – punte între doctrinele economice premoderne şi cele moderne.

Mercantelismul a fost primul curent de gandire economica burgheza moderna. El a

dominat gândirea economică trei secole – de la mijlocul sec. XV până la mijlocul sec. XVIII,

cuprinzând aproximativ anii 1450 -1750 – perioada între Evul Mediu şi capitalismul industrial.

Mercantelismul s-a dezvoltat si aplicat in tarile lansate economic din Europa apuseana de

unde au aparut si reprezentantii sai:

- în Spania (mercantilismul bulionist)– Ortiz de Rojas

- in Franta (mercantilismul industrialist)– A. de Montchiestien, J. Boden, J.B. Colbert;

- in Anglia (mercantilismul comercial)– W. Stafford si T. Mun.

Etimologic, termenul de mercantelism deriva din cuvintele de origine latina „mercantile”

– legat de câştig bănesc si „mercante” – negustor. In inteles de doctrina, mercantelismul

defineste un ansamblu coerent de idei, teorii care exprima optiunea economica si tendinta de

imbogatire a negustorilor.

Ideile teoretico-practice ale mercantiliştilor

Mercantilismul este o primă încercare de analiză, de cercetare din punct de vedere

teoretic şi practic a economiei de schimb. Mercantiliştii abordează problemele economice sub

două aspecte – a îmbogăţirii  şi a puterii statului.

În centrul atenţiei mercantiliştilor s-a plasat conceptul bogăţiei monetare. Mercantiliştii

asociau bogăţia cu cantitatea de aur şi argint posedată.

După mercantilişti indivizii vor fi bogaţi dacă va fi bogată ţara. Ţara este bogată dacă ea

posedă importante zăcăminte de metal preţios.

Dacă ţara nu posedă zăcăminte de aur şi argint ea poate deveni bogată dacă va asigura o

balanţă monetară sau comercială activă.

Balanţa monetară activă (etapa timpurie a mercantilismului), reprezentând excedentul

monedei intrate în ţară peste cantitatea ieşită din ţară.

Balanţa comercială activă (etapa mercantilismului dezvoltat) este excedentul valorii

bunurilor exportate peste valoarea bunurilor importate.

La această etapă sfera creării bogăţiei devine comerţul exterior. De ce anume el şi nu

comerţul interior? Deoarece, menţionau mercantiliştii, „de la ceea ce se consumă în interiorul

ţării naţiunea nu devine mai bogată: ce pierde unul câştigă altul. Însă tot ce se scoate peste hotar

devine un venit stabil şi considerabil”.

Ţara poate deveni mai bogată dacă ea va exporta mai mult şi mai scump şi va importa

mai puţin şi mai ieften. Deci izvorul bogăţiei îl reprezintă profitul comercial.

Factorii creşterii bogăţiei:

- crearea manufacturilor;

- creşterea numărului populaţiei;

- creşterea masei monetare în circulaţie.

Crearea manufacturilor - comercializarea bunurilor manufacturate devine mai

avantajoasă comparativ cu cea a bunurilor agricole, bunurile manufacturate fiind mai puţin

alterabile. Totodată, valoarea adăugată pe care procesul de prelucrare manufacturieră atribuie

materiei prime agricole aduce un câştig considerabil.

Creşterea numărului populaţiei - populaţia numeroasă, face abundentă oferta forţei de

muncă reducând, prin reducerea salariilor, costurile de producţie. Reducerea costurilor de

producţie, la rândul său, are un efect dublu. Pe de o parte, creşte oferta bunurilor confecţionate,

iar pe de altă parte, creşte competitivitatea lor. Atât creşterea volumului de bunuri, cât şi a

competitivităţii lor determină majorarea exporturilor.

Creşterea masei monetare în circulaţie - creează abundenţa banilor în circulaţie, aceasta

determinând reducerea ratei dobânzii. Însă rata redusă a dobânzii înseamnă un împrumut facil,

iar un împrumut facil – posibilităţi mai mari de efectuare a investiţiilor. Investiţiile mai mari, la

rândul lor, determină un volum sporit de bunuri confecţionate şi exportate.

Recomandări şi măsuri de politică economică:

1. Stimularea dezvoltării activităţii manufacturiere

Reducerea concurenţei pe piaţa internă prin reglementarea standardelor calităţii

bunurilor produse, acordarea dreptului de monopol la producerea şi comercializarea anumitor

bunuri, introducerea şi majorarea taxelor vamale la bunurile de import care ar putea concura cu

bunurile manufacturate autohtone. În acest caz statul utiliza aşa instrumente ca legislaţia, vamele

şi poliţia.

Reducerea concurenţei pe pieţele externe prin crearea marilor companii comerciale – a

Indiilor Orientale şi Occidentale. Privilegiile acordate acestor companii nu permitea pătrunderea

pe pieţele corespunzătoare a altor concurenţi din ţara dată. În lupta cu companiile similare străine

era utilizat aşa mijloc ca războaiele comerciale.

Interzicerea exporturilor materiilor prime în vederea prelucrării lor în interior, la

manufacturile autohtone.

Crearea manufacturilor publice.

Atragerea maiştrilor străini iscusiţi în scopul utilizării aptitudinilor lor unicale şi ridicării

productivităţii muncii.

2. Stimularea creşterii populaţiei şi a reducerii costurilor de producţie

Populaţia se recomanda a fi numeroasă pentru a fi sursa unei forţe de muncă abundente

şi ieftene. În acest scop era încurajată imigraţia şi acceptat comerţul cu robii aduşi de pe noile

teritorii.

Salariul se propunea a fi fixat şi menţinut la un nivel redus. Acei întreprinzători care

plăteau lucrătorilor săi mai mult decât limitele stabilite, erau strict penalizaţi. Însă salariile

puteau fi menţinute la nivel redus doar în baza unor preţuri reduse la produsele alimentare. De

aceea se propunea reglementarea strictă a preţurilor date. Dacă cineva din întreprinzători nu

respecta reglementările stabilite, veniturile lui erau confiscate în vistieria statului.

3. Stimularea creşterii masei monetare

La etapa timpurie – etapa balanţei monetare active - era preconizată atragerea monedei

din exterior şi interzicerea scoaterii ei din interior. Atragerea se efectua prin permisiunea de a

comercializa doar în anumite locuri, unde demnitari speciali încasau taxe de import şi controlau

circulaţia monetară. Scoaterea monedei din interior era stopată prin legea care stipula ca fiecare

negustor străin să-şi cheltuiască veniturile obţinute de la vinderea mărfurilor sale pe cumpărarea

mărfurilor ţării date. În acest scop, fiecare negustor străin era însoţit de persoane speciale care

controlau volumul vânzărilor şi al cumpărăturilor negustorilor străini.

La etapa dezvoltată îndreptată către asigurarea unei balanţe comerciale active a ţării erau

recomandate următoarele măsuri:

Interzicerea importului bunurilor finite, în primul rând a bunurilor de lux, importul fiind

justificat doar în cazul reexportului bunurilor importate.

Acordarea înlesnirilor fiscale şi creditare exportatorilor de bunuri finite.

Acapararea noilor pieţe de aprovizionare şi desfacere prin cotropirea noilor teritorii.

Coloniile serveau ca pieţe de aprovizionare cu resurse naturale abundente şi, deci, ieftine

– bumbac, boabe de cafea, mărgăritar, mirodenii. Coloniile aveau dreptul de a cumpăra doar

mărfurile metropolei. Pentru a li se împiedica posibilitatea lor de a avea legături comerciale

externe, li se interzicea de a avea flotă proprie, tot fluxul de mărfuri fiind efectuat doar pe

corăbiile metropolei.

Pe parcursul a trei secole sistemul mercantilist a fost cauza conflictelor militare

sângeroase pe care Anglia şi Franţa le purtau iniţial cu Spania şi Olanda (sec. XVI-XVII), iar

mai târziu între ele (sec. XVIII). Ideea că dezvoltarea comerţului internaţional poate fi reciproc

avantajos era străină mercantiliştilor, statul mercantilist fiind unul expansionist, războiul şi

colonizarea în exterior asigurând, în accepţiunea lor, pacea şi prosperitatea în interior.