1

UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU”, BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

Departamentul învăţământului la distanţă

DISCIPLINA:

GÂNDIREA CRITICĂ ÎN PSIHOLOGIE

Titular: Prof. univ. dr. Petre Bieltz

Tutore: Lector univ. dr. Marius Dobre

2013

2

CUPRINS

Introducere

1. Concepte introductive (A)

2. Concepte introductive (B)

3. Gândirea critică şi ideea de formă logică.

4. Gândirea critică şi exigenţele logice fundamentale.

5. Gândirea critică despre raportul dintre psihologie şi logică.

6. Gândirea critică şi structura limbajului.

7. Gândirea critică despre formele limbajului şi ale vocabularului.

8. Gândirea critică în psihologie şi funcţiile principale ale limbajului uman.

9. Gândirea critică în psihologie despre statutul termenilor.

10. Gândirea critică şi sistematizarea informaţiilor

11. Gândirea critică şi propoziţiile categorice.

12. Gândirea critică despre inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice.

13. Gândirea critică şi raţionarea silogistică

14. Gândirea critică şi raţionarea deductivă cu propoziţii compuse

15. Gândirea critică despre raţionarea inductivă

3

GÂNDIREA CRITICĂ ÎN PSIHOLOGIE

INTRODUCERE A. Scopul disciplinei

Cursul de gândire critică în psihologie este dedicat studenţilor de la învăţământul ID al

Facultăţii de Psihologie şi urmăreşte perfecţionarea abilităţilor de analiză a discursului scris

sau rostit şi interpretării lui corecte.

Principalul scop al cursului este îmbunătăţirea instrumentelor de raţionare, iar pe par-

curs vor fi dezvoltate diferite modalităţi de susţinere a ideilor.

B. Obiective generale

(1) Studenţii pregătiţi vor dispune de capacitatea de a de a folosi corect definiţiile,

clasificările, raţionamentele, explicaţiile şi teoriile de profil, pe baza exigenţelor logice funda-

mentale indispensabile pentru evaluarea corectă a teoriilor şi metodelor avansate de-a lungul

timpului în aplicaţiile şi teoriile psihologice.

(2). În lecţii, se va urmări educarea abilităţilor de evaluare critică a ofertelor, recla-

melor şi propunerilor, a ştirilor din ziare sau difuzate prin posturi TV ori radio, a informaţiilor

din convenţii sau interviuri de specialitate etc., pentru a preveni greşelile de interpretare.

(3). Se va insista pe formarea competenţelor necesare de obţinere a concluziilor corec-

te ori puternice, chiar în situaţiile în care cei care le derivă ar fi presaţi de găsirea rapidă a

unor soluţii de tratament adecvat.

(4). În acest sens, gândirea critică îi sprijină pe viitorii specialişti în psihologie să

identifice la timp erorile formale ori informale de argumentare din propriile declaraţii sau din

relaţiile lor cu persoanele cu care se confruntă.

C. Cerinţe obligatorii

(1). Se impune ca studentul să citească cel puţin parţial bibliografia ataşa-tă, să deţină

o cultură generală, să cunoască bine informaţiile aferente lecţiilor parcurse în primul semestru

al anului universitar şi să acorde fiecărei teme, cu aproximaţie, minim două ore de studiu.

(2). Se cere de asemenea ca ei să manifeste un interes major pentru dezvoltările actuale

caracteristice teoriilor şi practicii psihologice cognitiviste româ-neşti ori străine şi să

stăpânească o limbă de circulaţie universală.

(3). Se recomandă studenţilor de la cursurile ID să studieze cu atenţie lecţiile, să

rezolve problemele şi exerciţiile oferite, să găsească singuri răspunsuri la întrebări, să

înţeleagă corect ideile din textele ataşate fiecărei teme tratate, cu atât mai mult cu cât nu există

în limba română lucrări de gândire critică în psihologie.

D. Bibliografie generală cu titlul informativ:

1. Allen Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, New York, USA, 2006

2. Alexander Peter, An Introduction to Logic, The Criticism of Arguments, George Al-

len and Unwin Ltd., London, Great Britain, 1969

3. Antonelli Aldo, Grounded for Defeasible Logic, Cambridge University Press, New

York, USA, 2005

4. Aristotel, Despre Suflet, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969

5. Aristotel, Respingerile Sofistice, în Organon II, Editura IRI, Bucureşti, 1998

6. Atkinson L. Rita, Atkinson C. Richard, Smith E. Edward, Ben Daryl, Introducere în

Psihologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002

7. Barsalou W. Lawrence, Cognitive Psychology. An Overview for Cognitive Psy-

chologists, Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, New Jersey, USA, 1992

4

8. Besnard Philippe, An Introduction to Default Logic, , Springer Verlag, Berlin,

Heidelberg, Germany, 1989

9. Bieltz Petre, Logici Polivalente, în volumul: Botezatu Petre, Dima Teodor, Bieltz

Petre, Vieru Sorin, Enescu Gheorghe, Direcţii în Logica Contemporană, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1974

10. Bieltz Petre, Logica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1988

11. Bieltz Petre, Dumitru Gheorghiu, Logică Juridică, Editura Pro Transilvania,

Bucureşti, 1998

12. Bieltz Petre, Ţepelea Adriana, Dumitru Mircea, Clitan Gheorghe, Dobre Marius,

Ghid pentru Rezolvarea Testelor de Verificare a Raţionamentului Logic, INM, Bucureşti,

2010

13. Bieltz Petre, Bazele Gândirii Critice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012

13. Binet Alfred, Psihologia Raţionamentului, Editura IRI, Bucureşti, 2002

14. Braine, M. D. S. Martin, Mental Logic and How to Discover It, în John Macna-

mara, Gonzalo Reyes, (Editors), The Logical Foundation of Cognition, Oxford University

Press, New York, USA, 1994

15. Braine, M. D. S. Martin, Mental Logic, Mahwah, Erlbaum Associates, New Jersey,

USA, 1998

16. Botezatu, P., Introducere în Logică, vol. 1 şi 2, Graphix, Iaşi, 1994

17. Broca Paul, Perte de la parole, ramollisement chronique et destruction partielle du

lobe antérieur gauche, Buletin de la Société d’Anthropologie, No. 2/1861, pp. 235/238

18. Carroll Robert Todd, The Skeptics Dictionary, John Wiley&Sons Inc., Hoboken,

New Jersey, USA, 2003

19. Clark Michael, Paradoxes from A to Z, Routledge, London, UK, New York, USA,

2003

20. Cederblom Jerry, Paulsen W. David, Critical Reasoning, Wadsworth Publishing

Company, Belmont, California, USA, 2000

21. Clitan Gheorghe, Gândire Critică – Monografie, Editura Eurobit, Timişoara, 2003

22. Cohen, M. R., Nagel, E., An Introduction to Logic and Scientific Method, Rout-

ledge&Kegan Paul, Ltd., London, UK, 1964,

23. Colman, Andrew M., Oxford Dictionary of Psychology, Oxford University Press,

Oxford, UK, New York, USA, 2003

24. Copi, M. Irving, Introduction to Logic, 4th

Edition, MacMillan Publishers, New

York, USA, London, UK, 1972

25. Copi, M. Irving, Cohen, Carl, Introduction to Logic, 11th

Edition, Prentice Hall,

Upper Saddle River, New Jersey, USA, 2002

26. Christensen David, Putting Logic in its Place, Oxford University Press, New York,

USA, 2004

27. D’Avilla G. S. Arthur, Broda B. Krysia, Gabbay M. Dov, Neural-Symbolic Lear-

ning Systems, Springer Verlag London Ltd., Nottingham, UK, 2002

28. De Bono, E., Gândirea Laterală, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006

29. Descartes, R., Discurs asupra Metodei, Editura Gramar, Bucureşti, 2002

30. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, , Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-

Al. Rosetti” al Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic „Gold”, București, 2009.

31. Dunn S. Dana, Halonen S. Jane, Smith A. Randolf, Teaching Critical Thinking in

Psychology, Blackwell Publishing Ltd., Oxford, UK, 2008,

32. Enescu Gheorghe, Dicţionar de Logică, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003

33. Enescu Gheorghe, Fundamentele Logice ale Gândirii, Editura Ştiinţifică şi Enci-

clopedică, Bucureşti, 1980

34. Evans, Jonathan St. B. T., The Psychology of Deductive Reasoning, Routledge

&Kegan Paul Ltd., London, UK, 1982

5

35. Fiddick L., Cosmides L., Tooby, J., No Interpretation without Repre-sentation. The

Role of domain-representations and Inferences in Wason Selection Tasks, Cognition, No.

77/2000, pp. 1-79

36. Fisher Alec, Critical Thinking. An Introduction, Cambridge University Press, New

York, USA, Cambridge, UK, 2008

37. Fodor A. Jerry, The Language of Thought, Harvard University Press, Cambridge,

Massachusetts, USA, 1975

38. Frankish Keith, Ramsey M. William, The Cambridge Handbook of Cognitive

Science, Cambridge University Press, Cambridge, UK, 2012

39. Gigerenzer Gerd, Todd Peter & Grupul de cercetare ABC; Metode Euristice

Simple pentru Decizii Inteligente, Editura Publica, Bucureşti, 2010

40. Golu Mihai, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002

41. Gula J. Robert, Nonsense, Axios Press, Mount Jackson, Virginia, USA, 2006

42. Halle Michael, Jakobson Roman, Fundamentals of Language, Mouton, The Hague,

Holland, 1956

43. Halpern Y. Joseph, Reasoning about Uncertainty, MIT Press, Cambridge,

Massachusetts, USA, 2003

44. James William, The Principles of Psychology, 2 vol., Dover Publications, London,

UK, 1950

45. Johnson-Laird N. Philip, Byrne M.J. Ruth, Deduction, Lawrence Erlbaum Publi-

shers, Hove, London, UK, Hillsdale, USA, 1991

46. Johnson-Laird Philip Nicholas, How We Reason, Oxford University Press, New

York, USA, 2006

47. Johnson-Laird Philip Nicholas, Mental Models and Human Reasoning, Proceeding

of the National Academy of Science, USA, 2010

48. Lewis, I. Clarence, Langford, H. Cooper, Symbolic Logic, Dover Publications

Inc., New York, USA, 1959

49. Ludy Jr. Benjamin, A Brief History of Modern Psychology, Blackwell Publishing,

Massachusetts, USA, 2007

50. Macnamara John, Reyes E. Gonzalo, The Logical Foundations of Cognition,

Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK, 1994

51. Maliţa Mihaela, Maliţa Mircea, Bazele Inteligenţei Artificiale, Editura Tehnică,

Bucureşti, 1987

52. Marcu Florin, Marele Dicţionar de Neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti,

2008

53. McInerny D. Q., Being Logical, Random House Trade Paperbacks, New York,

USA, 2004

54. Miclea Mircea, Psihologie Cognitivă – Modele teoretico-explicative, Editura

Polirom, Iaşi, 2003

55. Moore Brook Noel, Parker Richard, Critical Thinking, McGraw Hill Companies

Inc., New York, USA, 2004

56. Oakhill Jane, Garnham A. Gabriel, Mental Models in Cognitive Science, Lawrence

Erlbaum Associates Publishers, Sussex, UK, 1996

57. Penrose Roger, Mintea noastră de toate zilele, Editura Tehnică, Bucureşti, 2006

58. Robert J. Sternberg, Robert L. Roediger III, Diane Halpern, Critical Thinking in

Psychology, Cambridge University Press, London, UK, New York, USA, 2007

59. Roblin Jean, The Reading Fingers: The Life of Louis Braille, Louis Braille Center,

Washington, USA, 1933

60. Sălăvăstru Constantin, Teoria şi Practica Argumentării, Editura Polirom, Iaşi, 2003

61. Scientific American Magazine, Division of Nature America Inc., September, 2003

62. Smith E. Edward, Nolen-Hoeksema Susan, Fredrikson L. Barbara, Loftus R. Geof-

6

frey, Introducere în Psihologie, 2005, Editura Tehnică, Bucureşti

63. Sorensen Roy, A Brief History of Paradox, , Oxford University Press, New York,

USA, 2005

64. Stein Edward, Without Good Reason, Clarendon Press, Oxford, UK, 1997

65. Stenning Keith, Lambalgen Michiel, Human Reasoning and Cognitive Science:

Logical Foundation for Psychology of Reasoning, MIT Press, Cambridge, Massachusetts,

USA, 2008.

66. Stenning Keith, Seeing Reason; Image and Language in Learning to Think, Oxford

University Press, New York, USA, 2002

67. Sternberg J. Robert, Roediger III L. Henry, Halpern Diane, Critical Thinking in

Psychology, Cambridge University Press, London, UK, New York, USA, 2007

68. Tymoczko Tom, Henle Jim, Sweet Reason, Springer Verlag, New York, USA,

2000

69. Vaughn Lewis, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press Inc.,

New York, USA, Oxford, UK, 2005

70. Vlastos Gregory, The Socratic Elenchus, Oxford Studies in Ancient Philosophy,

No.1/1985

71. Washburn Phil, The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University Press,

New York, USA, Oxford, UK, 2010

72. Wason Peter, Reasoning, în volumul: B.M. Foss, New Horizons in Psychology, pp.

63-71, 1966, Harmonds Worth, Penguins, London, UK

73. Wright Larry, Critical Thinking, , Oxford University Press, New York, USA, 2001

74. Wundt Wilhelm, Logik, , (3 vol.), Enke, Stuttgart, Deutschland, 1920

75. Ziembinsky Zbigniew, Ziemba Zdislaw, Practical Logic, Warszawa-Poland, Dor-

drecht-Holland, Boston, USA, 1976

E. Pentru înţelegerea bibliografiei, a temelor de Gândire Critică în Psihologie

şi rezolvarea exerciţiilor, se recomandă următoarele lucrări:

(1). Colman, A. M., Dictionary of Psychology, 2003, Oxford University Press, New

York, USA, Oxford, UK.

(2). De Agostini Enciclopedie de Filosofie şi Ştiinţe Umane, 2004, Editura All

Educational, Bucureşti.

(3). Flew, A., Dicţionar de Logică şi Filosofie, 1996, Humanitas, Bucureşti

F. Aspecte importante asupra subiectelor tratate

(1). Conceptele introductive (A): Gândirea critică în psihologie bazată pe logica

argumentării. Locul argumentării în gândirea critică. Istoria şi stadiul actual al gândirii critice

în psihologie. Înţelesul denumirilor „argument”, „inferenţă” şi „raţionament”.

(2). Concepte introductive (B): Problema descoperirii argumentelor. Precizări

speciale privind raţionamentele. Inferenţe deductive corecte ori incorecte. Raţionamentele

inductive.

(3). Gândirea critică şi ideea de formă logică: Forma logică, structură ideală a

conţinutului. Diversitatea formelor logice. Nivelul de generalitate şi de abstracţie al formelor

logice.

(4). Gândirea critică şi exigenţele logice fundamentale: Principiile logice şi prezen-

ţa lor tacită în argumentarea umană. Utilizarea spontană a principiilor de raţionare. Încălcarea

exigenţelor raţionării corecte. Erorile de raţionare.

(5). Gândirea critică în psihologie: Istoria logicii şi a psihologiei ca ştiinţe. Psiholo-

gismul şi logicismul. Raportul actual dintre logică şi psihologia raţionării. Psihologia cogniti-

vă.

7

(6) Gândirea critică şi structura limbajului: Raportul dintre gândire şi limbaj. Stru-

ctura cuvântului în calitate de semn. Diferenţa dintre semn şi simptom în psihologie şi în me-

dicină.

(7) Gândirea critică despre formele limbajului şi ale vocabularului. Limbaj verbal

şi neverbal. Limbaj formal şi natural. Limbaje distincte ca nivel de generalitate. Formele şi

alcătuirea vocabularului. Felurile vocabularului.

(8) Gândirea critică în psihologie şi funcţiile principale ale limbajului: Funcţii se-

mantice şi funcţii pragmatice (legate de utilizarea ale limbajului). Trăsăturile de bază ale

limbajului.

(9). Gândirea critică şi statutul termenilor: Cuvânt şi termen. Termenul în gândirea

critică şi în psihologie. Intensiune, conotaţie, extensiune şi denotaţie a termenilor. Raporturile

extensionale şi intensionale dintre termeni.

(10) Gândirea critică şi sistematizarea informaţiilor: Structura definiţiilor în

cunoaşterea comună şi în cea psihologică. Definirea corectă. Clasificarea în viaţa obişnuită şi

în ştiinţă. Regulile clasificării. Erori de definire şi de clasificare.

(11) Gândirea critică şi propoziţiile categorice: Structura propoziţiilor categorice.

Tipuri de cuantori. Distincţia dintre propoziţii logice şi enunţuri lingvistice. Raporturi între

valoarea de adevăr a propoziţiilor categorice. Statutul extensional al termenilor.

(12) Gândirea critică despre inferenţele deductive imediate cu propoziţii

categorice: Conversiunea şi obversiunea propoziţiilor categorice şi validitatea lor. Combinaţii

între inferenţele imediate cu propoziţii categorice.

(13) Gândirea critică şi raţionarea silogistică: Scheme silogistice diferite. Restricţii

de argumentare silogistică. Abordarea cognitivistă a argumentării silogistice.

(14) Gândirea critică şi raţionarea cu propoziţii compuse Propoziţii simple şi

compuse. Operatori propoziţionali. Raţionamente ipotetico-categorice şi cele disjunctiv-

categori-ce. Psihologia raţionării cu propoziţii compuse. Raţionare naturală şi raţionare

artificială.

(15) Gândirea critică despre argumentarea inductivă: Inducţie şi deducţie.

Specificul raţionării inductive. Inducţia incompletă şi cea completă. Inferenţe inductive în

viaţa comună şi în ştiinţă. Erorile inductive. Psihologia raţionării inductive.

G. Recomandări pentru studiu

(1). Studentul va urmării atent parcurgerea şi însuşirea subiectelor tratate în fiecare

capitol, respectând în principiu timpul de studiu alocat acesteia care este de aproximativ 2 ore,

rezolvând exerciţiile şi problemele corespunzătoare.

(2) Stăpânirea adecvată a temelor de Gândire Critică în Psihologie, presupune ca

studentul ID să parcurgă şi să înţeleagă textele ataşate fiecărui capitol care în majoritatea lor

sunt traduse din lucrări străine, întrucât nu există lucrări româneşti de gândire critică în

psihologie.

(3). Fiecare capitol al cursului se referă la următoarele aspecte:

- ideile prezentate în capitol;

- cunoştinţe introductive;

- cunoştinţe aferente capitolului;

- un rezumat al capitolului;

- cuvinte cheie din respectivul capitol;

- exerciţii, probleme şi texte aferente respectivului capitol

Obs. 1. Rezolvarea corectă a exerciţiilor oferite, surprinderea ideilor din texte date îi

va atesta studentului ID că a înţeles corect subiectele tratate în lecţii.

Obs. 2. Fiecărui student ID i se recomandă ca soluţionarea problemelor şi rezolvarea

exerciţiilor ataşate să fie făcută cu „hârtia şi creionul” şi să determine cât mai complet ideile

cuprinse în textele aferente fiecărui capitol.

8

Obs. 3. În cazul primul capitol, informaţia este divizată în două sau două părţi, pentru

a-i facilita studentului la ID o înţelegere cât mai bună a celor prezentate.

H. Teste de autoevaluare primară

(1). În blocul locuinţelor de serviciu există numai trei apartamente libere, Nr. 1, Nr. 2

şi Nr. 3, iar în bloc locuiesc exclusiv cinci angajate ale firmei: Cornelia, Felicia, Gabriela,

Elena şi Sanda, dar doar trei din ele deţin câte un animal de companie. În această situaţie, cele

cinci locatare ocupă apartamentele disponibile şi respectă neapărat următoarele şase condiţii:

(i). Unul din cele trei apartamente libere rămâne neocupat;

(ii). Locatarele ce au un animal de companie nu locuiesc în acelaşi apartament împre-

ună cu o locatară care nu are animal de companie;

(iii). Felicia nu locuieşte în acelaşi apartament cu Gabriela;

(iv). În apartamentul Nr. 1, nu locuieşte decât o singură fată;

(v). Elena are un animal de companie şi locuieşte cu o altă locatară;

(vi). Sanda nu are un animal de companie şi locuieşte în apartamentul 3;

Cerinţă: În situaţia descrisă de condiţiile (i)-(vi), se solicită să precizaţi camera în care

vor locui cele cinci viitoare locatare. Se precizează că din cele cinci variante înşirate mai jos

una singură este adevărată:

(A). În apartamentul 1 vor locui Felicia, Elena şi Cornelia, în apartamentul 2 va locui

Gabriela, iar în apartamentul 3 va locui sigur Sanda;

(B). Apartamentul 1 va rămâne neocupat, dar în apartamentul 2 vor locui Felicia,

Gabriela şi Elena, iar în apartamentul 3 vor locui Cornelia şi Sanda;

(C). Apartamentul 1 va rămâne neocupat, dar în apartamentul 2 vor locui Gabriela,

Elena şi Cornelia, iar în apartamentul 3 vor locui Felicia şi Sanda;

(D). În apartamentul 1 va locui Elena, în apartamentul 2 va locui Gabriela, iar în

apartamentul 3 vor locui Felicia, Cornelia şi Sanda;

(E). În apartamentul 1, vor locui Felicia şi Cornelia, în apartamentul 2 va locui

Gabriela, dar în apartamentul 3 vor locui Elena şi Sanda.

(2). Deoarece empatia este esenţială pentru ca oamenii să respecte anumite reguli mo-

rale care le impun să ignore deseori propriul interes pentru a face bine altuia, societăţile civi-

lizate nu ar putea exista în absenţa empatiei.

Cerinţă: Care din următoarele enunţuri este sigurul care redă o premisă cerută de ra-

ţionamentul de mai sus ?

(A). De obicei, lipsa empatiei conduce la fapte şi atitudini omeneşti care sunt în detri-

mentul unei societăţi civilizate;

(B). Societatea civilizată nu poate exista fără ca în alcătuirea ei să nu fie şi oameni

dispuşi uneori să-şi ignore interesul pentru a-i ajuta pe alţii;

(C). Dacă orice membru al societăţii este dispus să-şi ignore propriul interes pentru a-i

ajuta pe alţii, respectiva societate este una civilizată;

(D). În multe societăţi civilizate au apărut coduri de conduită şi reguli morale care

impun oamenilor să-i ajute pe alţii, ignorându-şi interesul lor;

(E). Oamenii care dau dovadă de empatie tind să-şi ignore propriul interes pentru a-i

ajuta pe alţii.

(3). Analizaţi cu atenţie textul de mai jos şi desprindeţi ideile importante la care se

referă autorul lui.

Gândirea critică poate fi atât de complicată pe cât doreşti să o faci. Savanţii situaţi în

prima linie a cercetării ştiinţifice sunt ajutaţi substanţial de gândirea critică. La fel sunt

medicii teoreticieni ori practicieni, juriştii sau oamenii de afaceri. În mod obişnuit, raţionarea

9

lor este realizată sub forma unor părţi simple pe care ei le grupează în autentice combinaţii

complexe. De pildă, genele proprii unui om îi determină culoarea părului, înălţimea,

specificul amprentelor lui digitale, tonalitatea vocii sale, înfăţişarea şi orice altă trăsătură

biologică caracteristică lui. Trăsăturile specifice oricărui om au rezultat din numai patru

substanţe chimice, simbolizate cu A. C, G şi T. Felul în care aceste substanţe sunt combinate

şi modul în care ele sunt ordonate, dau naştere la adevărate scheme genetice care includ,

posibil, sute de substanţe chimice de acest tip. În acest fel, substanţele menţionate determină

varietatea infinită a trăsăturilor prin care un om se deosebeşte de oricare din semenii lui.

În mod asemănător, gândirea critică este constituită din părţi simple, iar înţelegerea

acestora este cea mai bună cale de perfecţionare a raţionării proprii. Pentru această

perfecţionare sunt necesare asimilarea termenilor, a metodologilor de sistematizare a

informaţiilor de profil, a argumentelor deductive şi inductive, identificarea surselor unor

informaţii, descoperirea cauzelor şi a condiţiilor legate de producerea anumitor efecte,

operarea de explicaţii şi evaluări, stabilirea consecinţelor sau a referinţelor, asumarea unor

idei şi o atitudine activă şi chiar creativă. Înţelegerea şi exersarea operaţiilor presupuse de

gândirea critică este în măsură să uşureze orice fel de activitate practică sau teoretică. Scopul

principal pe care trebuie să-l urmărească cineva este câştigarea abilităţii de a face mai bine un

lucru şi nu doar acela de a şti că el există sau numai acela de a memora diferite idei despre el.

(Phil Washburn, The Vocabulary of Critical Thinking, 2010, Oxford University Press, New

York, USA, Oxford, UK)

10

I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE A

1. Gândirea critică bazată pe logica argumentării.

2. Istoria gândirii critice şi stadiul ei actual.

3. Înţelesul diferit al cuvântului „argument”.

3.1. În gândirea comună.

3.2. În psihologia generală.

3.3. În psihologia cognitivă.

3.4. În matematică.

3.5. În retorică.

3.6. În gândirea critică.

11

I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE A

Pe parcursul părţii A din primul capitol vor fi analizate următoarele subiecte:

1. Ce este gândirea critică şi care este rolul ei.

2. Istoria şi stadiul actual al gândirii critice în psihologie.

3. Sensul acordat cuvintelor „argument”, „inferenţă” şi „raţionament”.

În prima parte a capitolului dedicat conceptelor introductive, vom analiza câteva

probleme preliminare legate de gândirea critică din psihologie.

În aceste condiţii, pe parcurs vom trata temele din paragrafele de mai jos.

1. Gândirea critică bazată pe logica argumentării

Studiul raţionării umane realizat de gândirea critică şi de logica argumentării este

obligatoriu pentru orice om de ştiinţă, deoarece susţinerea sau avansarea unei idei are

totdeauna la bază, adeseori tacit, un raţionament. În activitatea curentă sau în cea savantă sunt

avansate diferite feluri de probe şi dovezi care sunt folosite ca premise pentru a înainta pe

baza lor diferite opinii, sugestii sau păreri, iar această manieră presupune utilizarea cel puţin

tacită sau explicită a unui raţionament sau a unui argument mai simplu ori mai elaborat.

În această ordine de idei, Asociaţia Psihologilor Americani, cunoscută şi sub sigla

„APA” (American Psychological Association), subliniază că argumentele sau inferenţele sunt

o trăsătură esenţială în abordarea problemelor de psi-hologie şi a oricărei probleme în general.

În plus, APA impune activităţii psihologilor să examineze provenienţa informaţiilor dintr-un

raţionament, chiar dacă ele ar fi tacite. Suplimentar, asociaţia psihologilor cere o diferenţiere

netă între informaţii teoretice şi experimentale, deoarece ele conduc la diferite inferenţe. De

aceea, APA reclamă totdeauna analiza atentă a oricărui text sau raport scris ori prezentat

verbal de cineva, indiferent de personalitatea acestuia, dar solicită tolerarea iniţială a

ambiguităţii şi impune ulterior cerinţa precizărilor necesare. În acest sens, se susţine că este

obligatorie admiterea definiţiilor şi a clasificărilor corecte, recunoaşterea celor incorecte şi a

regulilor nerespectate, ca şi o evaluare atentă a soluţiilor propuse, iar dacă aceasta se impune,

cere revizuirea lor. (Robert J. Sternberg, Robert L. Roediger III, Diane Halpern, Critical

Thinking in Psychology, 2007, Cambridge University Press, London, UK, New York, USA)

2. Istoria gândirii critice şi stadiul ei actual

Se apreciază că începuturile gândirii critice şi logicii argumentării datează tocmai din

antichitate, fiind considerat aproape unanim ca întemeietor al gândirii critice Socrate (c.470-

399 î.Hr.), deşi el nu utiliza explicit raţionamente, ci întrebări.

Primul savant antic care a explicat pe larg ideea de raţionament a fost însă Aristotel

(384-322 î. Hr.). În direcţia gândirii critice au fost realizate şi ulterior o serie de eforturi multi-

ple de către anumiţi învăţaţi din evul mediu şi chiar mult după aceea. De exemplu, unul din

iniţiatorii metodologiei şi gândirii moderne, René Descartes (1596-1650), susţinea:

Cunoaşterea ştiinţifică autentică

presupune îndoiala metodică

Cu toate acestea, termenul de „gândire critică” cu o încărcătură semantică nouă a

apărut abia prin anul 1940 şi el a fost introdus de specialiştii în teoria educaţiei de la

Columbia University din New York, care au evitat sistematic o prezentare a inferenţelor în

12

spiritul logicii formale sau de orice fel. Ulterior, la scurt timp după aceea, s-a înţeles că

gândirea critică nu poate fi total lipsită de logica argumentării, care este firească şi normală

pentru gândirea umană sănătoasă. Au apărut astfel, o serie de lucrări datorate unor specialişti

reputaţi în cele mai diferite discipline, care au înţeles bine importanţa gândirii critice

fundamentată pe o logică a argumentării amendată corespunzător câmpului lor de activitate.

Pe această linie, s-au înscris savanţi reputaţi pentru studiile lor în matematică, în

epistemologie şi chiar în retorică să trateze în lucrări de referinţă raţionamentele altfel decât

ele erau dezvoltate în ştiinţele formale, fără a renunţa deloc şi la metodele şi instrumentele

proprii ştiinţei pe care o servesc. În consecinţă, o serie de autori prestigioşi în mai multe

ramuri de cercetare ştiinţifică nu au evitat să prezinte în lucrările lor teoria generală a

argumentării, folosind în acest scop diferite simboluri şi scheme grafice evite iniţial de

pedagogi, dar cultivând în general spiritul gândirii critice şi al noii logici a argumentării.

Astfel de lucrări sunt şi cele menţionate aici:

(1). George Polya publică la Princeton University Press, în 1954, cartea

Mathematics and Plausible Reasoning, care a fost tradusă în română şi

publicată în 1962, la Editura Ştiinţifică din Bucureşti.

(2). Stephan Toulmin dezvoltă gândirea critică pe fondul epistemologiei

în cartea lui The Uses of Arguments, apărută în Anglia, la Cambridge Uni-

versity Press, în 1958.

(3). Chäim Perelman şi Lucie Olbrechts-Tyteca analizează retorica de pe

poziţia gândirii critice, în cartea lor Traité de l’Argumentation: La Nou-

velle Rhétorique, Press Universitaire de France, 1958

Din anul 1989 însă, chiar inteligenţa artificială devine interesată de gândirea critică

bazată pe logica argumentării şi a început să întreprindă studii sub denumirea de „logică ne-

monotonică”, prin care este numit un nou program de operare pentru calculatoarele din viitor.

Deschiderea gândirii critice spre o logică a argumentării adecvată a fost prevăzută şi de

savantul şi demnitarul român Titu Maiorescu, autor al unei cărţi de logică1, care spunea:

Don Quijote confunda morile de vânt cu uriaşii, iar

mulţi dintre noi confundăm uriaşii cu morile de vânt

Pe scurt, argumentele sunt inevitabile, chiar dacă ele sunt tacite, pentru a stabili cu

ajutorul lor dacă ideile noastre sau cele propuse nouă sunt adevărate, false sau dubitabile ori

trebuie să fie luate în seamă, dacă justificarea acelor idei ori propuneri sau a unui

comportament este corectă şi urmează a stabili ce atitudine decurge din acceptarea sau

respingerea lor.

3. Înţelesul diferit al cuvântului „argument”

Cu alte cuvinte, argumentul este unicul instrument teoretic propriu unui om normal

pentru a stabili pe o cale raţională dacă ideile sau atitudinile lui sau cele ce i-au fost propuse

ar fi acceptabile şi trebuie să le urmeze sau, dimpotrivă, ele se ar fi incorecte logic ori moral,

situaţie în care ele trebuie evitate. Atât în situaţiile obişnuite, cât şi în cele mai elevate,

cuvântul „argument” provine în limba română, fie din limba franceză de la „argument”, fie

direct din limba latină de la cuvântul „argumentum”. La nivel general, în gândirea critică

cuvântul „argument” este sinonim cu cel de „raţionament” şi cu cel de „inferenţă”, iar ideea

de demonstraţie este gândită ca un raţionament complex sau ca un autentic şir de inferenţe.

Frecvent, adesea în limba română şi nu exclusiv în ea, ideea de argument ori cea de inferenţă

sau de raţionament este folosită deseori şi cu alte înţelesuri. De exemplu, ideea de argumen-

tare şi cea de raţionament primeşte semnificaţii mai mult sau mai puţin diferite în domenii di-

1 Alexandru Surdu (ed.) Titu Maiorescu, Scrieri de Logică, 1958, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

13

ferite precum:

3.1. În gândirea comună

Prin argument sau prin inferenţă se înţelege orice fel de idee sau atitudine fizică meni-

tă să impună o aserţiune sau o atitudine. De multe ori, prin argument se înţelege o simplă

dovadă, o întărire sau o sugestie pentru a adopta sau a respinge o poziţie ori o atitudine.

Alteori, prin argument se înţelege un simplu gest sau un comportament fizic prin care se

pretinde că ceva este autentic şi merită atenţie, ori dimpotrivă, este „rău” şi trebuie îndepărtat.

3.2. În psihologia generală

Argumentele sunt considerate deseori drept principala activitate teoretică umană, iar

alteori ca o activitate senzorială. În primul rând, psihologia generală înţelege prin raţionament

faptul că o persoană inteligentă îşi promovează propriile idei ori le combate pe cele ale altora.

O astfel de activitate mentală este însă influenţată de diferite alte fapte „psihice” pe fondul

cărora se derulează şi este influenţată de acestea, cum ar fi atenţia, memoria, sensibilitatea

individului şi alte trăsături de personalitate caracteristice lui etc. Pe de altă parte, procesul de

raţionare diferă de la o persoană la alta şi depinde radical de educaţia lui şi de starea de

sănătate a celui care construieşte argumentele. Totodată, psihologia generală consideră că prin

in-termediul argumentelor sale, cineva poate influenţa nu doar concepţiile altcuiva, ci chiar

com-portamentul acestuia.

3. 3. În psihologia cognitivă

Raţionamentele sunt tratate ca procesare mentală de informaţii, prin care se înţelege un

proces teoretic, care vizează desigur o modalitate individuală de realizare a acestei procesări,

făcând totuşi o diferenţă între procesarea informaţiilor în condiţiile simţului comun şi

procesarea lor în situaţia unui savant, dar inspirându-se din inteligenţa artificială şi din logica

argumentării. În această ordine de idei, psihologia cognitivă vizează diferenţa în raţionare

între un om normal şi un bolnav psihic, cu referinţă la calitatea procesului de argumentare, dar

nu neglijează că deseori raţionatorul care nu cunoaşte bine procesele de raţionare sau este

umbrit de satisfacerea unor interese speciale şi comite adesea intenţionat ori neintenţionat

erori logice, numite „sofisme” formale sau informale în folosirea argumentelor.

3. 4. În matematică

A fost introdusă o nouă semnificaţie a ideii de argument. Astfel, matematicienii înţeleg

adesea prin „argument” o „variabilă independentă a unei funcţii”, adică îi dau un sens total di-

ferit şi absolut formal. Cu toate acestea, ei folosesc totuşi termenul de „raţionament” sau pe

cel de „raţionare” pentru a indica procesul strict formal de demonstraţie matematică.

3. 5. În retorică

Argumentele sau inferenţele sunt considerate, în primul rând, instrumente de

persuasiune, de influenţare şi de convingere a altei persoane de anumite idei sau opinii. Ca

atare, rolul cuvintelor şi al expresiilor lingvistice speciale este valorificat ori utilizat de orator

sau de autorul textului retoric, fără a neglija folosirea metaforelor şi a cuvintelor mai rare, ori

a gesturilor şi a mimicii, încercând prin vorbirea şi gesturile sale să-l impresioneze pe cel

căruia i se adresează, exploatând meşteşugit până şi particularităţile lui psihice.

3. 6. În gândirea critică

Gândirea critică din psihologie se bazează pe logica argumentării, se inspiră din logica

tradiţională şi apreciază că raţionamentul este o structură ideală proprie minţii umane alcătuită

din două feluri de propoziţii cu rol diferit într-un argument. Astfel, unele din aceste propoziţii

au rolul de premise ale argumentului (cel puţin una) şi au menirea de a o întemeia pe alta, care

va fi concluzia respectivei inferenţe. Gândirea critică bazată pe logica argumentării apreciază

14

că forţa justificării concluziei depinde radical de puterea altei componente a inferenţei, numită

„relaţie de conchidere”, pe baza căreia premisele argumentului întemeiază concluzia lui.

Să presupunem că cineva îi adresează altcuiva întrebarea: „Pe ce te bazezi dumneata

când susţii că limba română este de origine latină?”, iar cel întrebat îi răspunde cu ajutorul

următorului argument:

Întrucât toate limbile romanice sunt de origine latină, iar româna

este o limbă romanică, rezultă că, limba română este de origine latină

Din textul încadrat, se observă că în structura acestui argument apar trei componente, care au

un rol diferit în alcătuirea oricărui raţionament.

(a). Mai întâi, este vorba de premisele argumentului, care acum sunt redate de propozi-

ţiile exprimate de enunţurile declarative următoare:

Toate limbile romanice sunt de origine latină

Româna este limbă romanică

(b). Apoi, în construcţia acestui raţionament apare şi concluzia sa:

Româna este limbă latină

(c). În sfârşit, legătura dintre premise şi concluzie introduce în alcătuirea fiecărui

argument, deci şi a acestuia, o relaţie specială de inferare, numită şi „relaţie de conchidere”,

cu ajutorul căreia din premisele menţionate este derivată concluzia raţionamentului. În cazul

nos-tru, relaţia de conchidere este redată de cuvintele:

Întrucât …, rezultă că …

astfel încât cuvântul „întrucât” introduce premisele argumentului, iar cuvintele „rezultă că”

introduc concluzia acestei inferenţe.

Trebuie precizat că aceste trei elemente caracterizează orice fel de raţionament

indiferent de natura lui, chiar dacă premisele, concluzia sau relaţia de conchidere sunt tacite şi

pot fi redate altfel, dar ele sunt importante pentru discuţia oricărei inferenţe. Dincolo de

această precizare despre înfăţişarea unui raţionament, premisele şi concluzia argumentului nu

apar totdeauna în această ordine ori nu sunt nici ele la fel de explicite ca în inferenţa luată ca

exemplu.

Rezumat

(1). Gândirea critică în psihologie bazată pe logica argumentării studiază explicațiile şi

argumentele (raţionamentele, inferenţele) care sunt folosite în ştiinţă ori în viaţa curentă

pentru justificarea unor idei.

(2). Istoria gândirii critice şi a logicii argumentării a debutat în Grecia antică cu 4

secole î. Hr., a fost intuită ulterior, iar într-o formă actuală a fost promovată începând de la

jumătatea secolului XX.

(3). În diferite domenii de cercetare şi în viaţa de toate zilele, cuvântul „argument” a

primit şi alte înţelesuri.

(4). Din perspectiva gândirii critice fundamentată pe logica argumentării, inferenţa

este un proces intelectual prin care concluzia este justificată ori dovedită pe baza unor premise

cu ajutorul unei relaţii de conchidere.

Cuvinte importante

1. Recomandările APA;

2. Istoria argumentării critice;

15

3. Argumentare umană.

4. Inteligenţă Artificială;

5. Argument, inferenţă, raţionament;

6. Premise.

7. Concluzie.

8. Relaţie de conchidere.

Exemple:

Exemplul 1: Se cere analizarea adevărului următoarei afirmaţii:

„Logicienii din toate timpurile au cultivat în scrierile lor gândirea critică”

Soluţie: Afirmaţia nu este întrutotul adevărată. Gândirea critică a fost iniţiată

de Socrate, a fost sugerată în lucrările multor savanţi din evul mediu sau din epoca modernă

(Descartes ori Locke) şi a intrat în circulaţie abia în secolul al XX-lea. La început gândirea

critică nu era tratată pe baza logicii, mai târziu ea a transformat chiar logica formală şi s-a

fundamentat pe logica argumentării.

Exemplul 2: Se oferă un text şi se cere a stabili ideile prezentate de autorul lui:

O consecinţă a faptului de a nu gândi critic este pierderea propriei libertăţi. Dacă ac-

cepţi pasiv opiniile ce ţi-au fost transmise de familie sau de cultura ta, atunci acele opinii real-

mente nu-ţi aparţin. Dacă ele nu sunt într-adevăr personale şi le laşi să-ţi ghideze alegerile şi

acţiunile, atunci ele îţi determină viaţa însă nu tu. Opiniile întreţinute de tine îţi sunt proprii

doar dacă tu eşti cel care le-a examinat critic pentru a vedea dacă se sprijină sau nu pe o bună

raţiune.

Unii consideră că gândirea critică îi face pe oameni cinici, emoţional-reci, şi le restrân-

ge drastic creativitatea. Nu există însă nici un fel de temei sănătos pentru aşa ceva. În mod ne-

cesar, gândirea critică nu conduce la cinism. Ea poate suplimenta simţămintele noastre, aju-

tându-ne să le sortăm. În plus, gândirea critică nu ne limitează creativitatea, ci ne ajută să ne

perfecţionăm. (Lewis Vaughn, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press, New

York, 2005).

Soluţie: În text, autorul insistă pe următoarele idei:

(a). Ne spune că a gândi critic înseamnă a te perfecţiona şi a nu prelua mecanic toate

ideile şi părerile altora, chiar dacă ar fi părinţii tăi;

(b). Autorul ne spune totodată că gândirea critică nu ne restrânge autonomia, dar ne

dezvoltă creativitatea, cunoştinţele şi sentimentele şi astfel, ne oferă posibilitatea de a fi liberi

şi de a ne perfecţiona.

Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi şi explicaţi adevărul următoarelor aserţiuni:

1. Gândirea critică este specifică oricărui psiholog.

2. Între gândire critică în psihologie şi logică nu există nicio legătură.

3. Logica informală este un tip de gândire critică.

16

4. Principala preocupare a logicii este relaţia mentală de decurgere a unei propoziţii

din alta sau din altele.

5. Toţi cei care au studiat gândirea critică s-au preocupat de logica argumentării.

6. Gândirea critică în psihologie a fost sugerată de APA.

7. În gândirea critică din psihologie, când spunem argument înţelegem şi inferenţă sau

raţionament.

8. Raţionarea este proprie oricărui om norma psihic.

9. Cuvântul „argument” are un înţeles diferit în ştiinţă sau în viaţa de toate zilele, care

nu coincide cu cel dat lui de gândirea critică în psihologie.

10. Orice raţionament este alcătuit din trei părţi indisolubile. Care sunt acestea?

11. Enunţ lingvistic şi propoziţie.

12. Inferenţele şi obţinerea de cunoştinţe.

II. Stabiliţi dacă următoarele texte exprimă sau nu o inferenţă:

1. Oamenii obişnuiţi consideră că în componenţa atmosferei există oxigen, dar savanţii

apreciază că în atmosferă există de asemeni şi alte gaze.

2. Pe lângă oxigen, în atmosfera terestră există şi gaze irespirabile sau nocive pentru

sănătatea oamenilor.

3. Toţi savanţii şi artiştii caută în lumea înconjurătoare relaţii de ordine, întrucât ei ca-

ută legături stabile între lucrurile pe care le întâlnesc.

4. Dumnezeu vrea binele oricărui lucru, întrucât a iubi un lucru înseamnă a vrea binele

acelui lucru şi este clar că Dumnezeu iubeşte tot ceea ce există (conform: Thoma d’Aquino,

Summa Theologica).

5. Fiecare meserie și fiecare investigație și, asemănător, fiece activitate și căutare este

gândită ca urmărind un bine. Pe acest temei, se poate pretinde că binele este acela către care

tind toate lucrurile (conform: Aristotel, Etica Nichomatică).

III. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos, datorate unor renumiţi specialişti în dome-

niul gândirii critice, şi stabiliţi apoi principalele idei la care se referă autorii lor.

1. Din punct de vedere psihologic, a fi obiectiv înseamnă capacitatea de a reveni asu-

pra modului propriu de gândire şi de a-l examina critic. Examinarea critică de acest fel este, în

fond, un „proces de autodirecţionare şi autocorectare” a gândirii potrivit standardelor şi meto-

delor corecte de raţionare.

Aspectul social al obiectivităţii direcţionează gândirea dinspre logic (prezentarea coe-

rentă sau necontradictorie a ideilor) şi psihologic (examinarea critică a deciziilor luate) înspre

comunicaţional (a examina argumentele altora). Obiectivitatea în sens comunicaţional nu

presupune neutralitatea, nonpartizanatul sau indiferenţa, ci imparţialitatea în aprecierea argu-

mentelor celorlalţi. Astfel concepută, obiectivitatea reprezintă o atitudine pe care o adopţi faţă

de raţionamentele altora şi care este imposibil de realizat în lipsa unor abilităţi de argumenta-

re, precum:

(1). a identifica şi evalua argumentele auzite;

(2). a discerne cu claritate punctele de vedere susţinute;

(3). a înlătura ambiguitatea şi neclaritatea din expresiile utilizate;

(4). a ţine cont de diferitele contexte de argumentare.

Sporirea performanțelor gândirii este imposibilă în afara respectării unor reguli şi

strategii, întrucât acestea funcţionează ca standarde de acţiune. Validitatea acestor standarde

constituie obiectul de studiu al logicii generale, iar aplicabilitatea lor la problemele vieţii de zi

cu zi reprezintă domeniul logicii informale sau al gândirii critice. (Gheorghe Clitan, Gândire

Critică, Editura Eurobit, Timişoara, 2003)

2. Dintre toate instrumentele păstrate de savant în cutia sa cu unelte de succes,

probabil că cel mai valoros dintre ele este acela apt să producă o analiză critică a propriilor lui

argumente. A fi psiholog de succes înseamnă să înveţi să-ţi evaluezi propriile cercetări, cu atât

17

mai mult cu cât orice psiholog are capacitatea de a citi şi de a evalua critic cercetările altora.

A aborda critic propriile investigaţii este esenţial pentru a emite exigenţe destinate altor psiho-

logi care să fie luate în serios de către aceştia.

De ce este însă atât de dificilă evaluarea propriilor cercetări? Primul motiv este acela

că eşti de acord cu concluziile la care ai ajuns. Analiza ştiinţifică a dovedit că oamenii sunt

înclinaţi mai degrabă să accepte şi nu să critice argumentele lor înşişi cu care ei sunt de acord.

În plus, fiecare ştie bine ceea ce a susţinut în manuscrisul său. De exemplu, oricine ştie bine

că n-a citit toată literatura de specialitate pe care el avut-o la dispoziţie, că a realizat anumite

experimente ce „nu lucrează” în direcţia aşteptată de el şi, drept urmare, că le-a trecut cu ve-

derea în producerea lucrării sale sau ştie că probabil n-a investigat suficient de temeinic di-

ferite date pe care totuşi le-a inclus în manuscrisul său. Suplimentar, nu este exclus ca pe par-

cursul finalizării articolului, el să fi avansat un argument bine meşteşugit, dar să fi renunţat la

o parte dintre chestiunile dificile sau nesigure care s-au ivit pe parcursul cercetării sale. (B.A.

Spellman, J. LeLouche, R.A. Bjork, Making Claims in Papers and Talks, în volumul R.J.

Sternberg, H.L. Roediger III, D.F. Halpern, Critical Thinking in Psychology, Cambridge

University Press, Cambridge, UK, New York, USA, 2007)

3. Natura constructivă a percepţiei explică faimoase iluzii astronomice, de pildă,

canalele de pe Marte. Despre ele a vorbit prima dată, în 1877, astro-nomul italian Schiaparelli.

Au fost popularizate în perioada timpurie a secolului 20 de astronomul american Percival

Lowell, care a susţinut că acele canale au fost construite de o civilizaţie marţiană avansată

tehnologic. În 1975, Carl Sagan şi Paul Fox au comparat hărţile canalelor marţiene cu

imaginile culese de Mariner 9, care fotografiase întreaga suprafaţă a planetei Marte.

Examinarea actuală a suprafeţei planetei Marte a dovedit că acolo nu există nici un fel de

canale şi alte aspecte care ar putea explica ceea ce ne-au relatat Schiaparelli şi Lowell. Ca

atare, de unde au apărut canalele marţiene? Sagan şi Fox spun: „vasta majoritate a canalelor

pare a fi în cea mai largă măsură autogenerată de observatorii vizuali din şcoala canalelor, iar

date fiind dificultăţile de observare, sunt exemple de monumentale imprecizii ale sistemului

ochi – minte – acţiune caracteristic omului.” (Terence Hines, Pseudoscience and the

Paranormal, Prometheus Books, New York, USA, 2003).

18

I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE B

1. Problema descoperirii argumentelor.

2. Precizări speciale privind dezvăluirea raţionamentelor.

3. Inferenţe deductive corecte sau incorecte.

4. Raţionamentele inductive.

19

I. CONCEPTELE INTRODUCTIVE B

Pe parcursul părţii B a primului capitol vor fi analizate următoarele subiecte:

1. Expresii lingvistice speciale pentru redarea unui argument.

2. Rolul schemelor formale în exprimarea structurii unui raţionament.

3. Diferenţa dintre construcţia în plan lingvistic a unui argument şi alte feluri de

expresii lingvistice.

4. Argumentarea deductivă reală şi cea înşelătoare.

5. Varietăţi de raţionare în viaţa obişnuită şi în cunoaşterea ştiinţifică

Drept urmare, în a doua parte a capitolului iniţial vor fi luate în considerare temele

discutate pe parcursul primei părţi a acestui capitol introductiv.

Mai exact, acum ne vom ocupa de problemele repartizate pe următoarele paragrafe.

1. Problema descoperirii şi reprezentării argumentelor

De multe ori identificarea unui raţionament este facilitată de prezenţa în textul lui a

unui indicator de argumentare care, după rolul lui în inferenţă, poate fi de mai multe feluri:

(1). Indicator de premise. Exemple: „datorită faptului că ..., de aceea ...,” „deoarece ...,

întrucât ...”, „pentru că ...”, „pornind de la ...”, la care se pot adăuga şi mulţi alţii;

(2). Indicator de concluzie. Exemple: „astfel că ...”, „aşadar ...”, „ca atare ...”,

„conchidem că ...”, „deci ...”, „în concluzie ...”, „prin urmare ...”, „reiese că

...”, „rezultă că ...”, etc.

(3). Indicatorul relaţiei de raţionare, Exemple: „întrucât ..., rezultă că ...”, „pornind de

la ...”, „reiese că ...”, „dacă ..., atunci ...” şi mulţi alţii.

De pildă, se poate observa că în argumentul luat ca exemplu de raţionare a fost utilizat

indicatorul „întrucât ..., rezultă că ...”, numit şi „indicator de argument”. Raţionamentul iniţial

poate fi însă reformulat şi astfel:

Româna este limbă latină, deoarece româna este limbă

romanică şi toate limbile romanice sunt de origine latină

Se poate observa că în cazul acestei reformulări a inferenţei iniţiale, s-au produs două

schimbări: pe primul loc apare acum concluzia acelui raţionament, iar indicatorul de premise

„deoarece”, a substituit indicatorul relaţiei de argumentare „întrucât ..., rezultă că ...” din

exemplul de argument anterior şi indică acum premisele raţionamentului. Această inferenţă

poate fi reformulată astfel încât în alcătuirea ei să apară şi alt indicator:

Dacă româna este limbă romanică şi toate limbile romanice sunt

de origine latină, atunci româna este de origine latină

După cum se poate observa, acest argument a fost reconstruit în maniera în care

proceda Aristotel (383-322 î.Hr.) pentru a formula silogismele, considerat unanim ca fondator

al logicii (Organon, volumul doi, 1958, Editura Ştiinţifică, Bucureşti). În această nouă

reformulare a inferenţei iniţiale s-au produs încă două modificări, pe lângă înlocuirea

indicatorului relaţiei de conchidere. Astfel, premisele argumentului iniţial şi-au schimbat locul

şi cuvântul „iar”, care lega iniţial premisele inferenţei, a fost substituit cu conjuncţia „şi”, care

îndeplineşte aici exact acelaşi rol. Pe de altă parte, în multe manuale de logică se recurge şi la

următoarea reconstrucţie a silogismului aristotelic de mai sus:

20

Toate limbile romanice sunt de origine latină

Româna este limbă romanică

Limba română este de origine latină

în care a apărut o altă schimbare, deşi premisele au fost ordonate la fel ca în raţionamentul

silogistic iniţial. De această dată, relaţia de conchidere (raţionare) a fost substituită de o

simplă linie, ca la adunare, deasupra căreia se află premisele inferenţei şi după care este

inserată concluzia ei.

În multe cărţi de gândire critică fundamentată pe logica argumentării, termenii de bază

ai unui raţionament silogistic ori ai unei alte inferenţe pot fi redaţi simbolic cu ajutorul

literelor din alfabetul latin devenite în acest fel simboluri logice. Procedând astfel, din

inferenţa dată se obţine o schemă de argumentare oarecum formală, iar în această schemă de

inferenţă semi-formală, relaţia de conchidere a fost înlocuită tot printr-o linie, asemănător

schemei de inferenţă dată mai sus, unde este exprimată concret şi semnificaţia termenilor de

bază ai acestui silogism. Premisele lui pot fi inversate pentru a pune în evidenţă tranzitivitatea

de la termenii premiselor la cei ai concluziei, caracteristică unui silogism obişnuit. Adică,

putem proceda după următorul model, indicând schema formală de raţionare a silogismului

concret dat iniţial şi a schemei sale semiformale de argumentare:

A este C

C este B

A este B

Este clar că în această schemă de inferenţă, premisele raţionamentului au fost

inversate, iar în locul termenilor au fost utilizate ca simboluri litere ale alfabetului latin.

Această schemă de conchidere sugerează clar tranzitivitatea de la premise la concluzie.

Suplimentar, literele-simbol preferate de gândirea critică din psihologie bazată pe logica

argumentării, care au luat locul cuvintelor din raţionamentul anterior, au înlocuit respectivele

expresii lingvistice concrete din argumentul deductiv folosit ca exemplu, în felul următor:

- A apare în locul expresiei „limba română”,

- B a înlocuit expresia „limbă de origine latină”,

- C care nu mai apare în alcătuirea concluziei, dar el se face trecerea de la premise la

concluzie, iar în schema de inferenţă, C a substituit expresia „limbă romanică” şi a asigurat

obţinerea concluziei.

2. Precizări speciale privind descoperirea argumentelor

Deşi exemplele de până acum sunt clare, indiferent dacă ele sunt exprimate prin

expresii lingvistice româneşti sau cu ajutorul unor simboluri din alfabetul limbii latine,

problema descoperirii unui argument în vorbirea obişnuită ori în componenţa unui text scris

este de multe ori extrem de dificilă pentru o persoană obişnuită, pentru că există multe

paragrafe sau expuneri verbale care exprimă un proces de raţionare, dar în alcătuirea lor nu

apar deloc indicatori de argumentare, cum ar fi şi următorul:

Se ştie că limba română este limbă romanică şi că limbile romanice

sunt de origine latină, aşa că afirm: şi româna este de origine latină

În plus, nu trebuie neglijat nici faptul că multe texte care conţin expresii lingvistice

care pot indica o inferenţă, dar care nu conţin de fapt un argument, aşa cum ar fi şi următorul

enunţ:

El a răcit deoarece a ieşit fără să se îmbrace

corespunzător frigului de afară

Acest enunţ vorbeşte despre cauza îmbolnăvirii persoanei care a ieşit neîmbrăcată pentru vre-

mea rece de afară, adică explică de ce a răcit. Deşi el conţine cuvântul „deoarece”, numit an-

21

terior „indicator de premise”, enunţul nu exprimă o inferenţă, însă în schimb pune în evidenţă

o cauză a stării precare de sănătate.

Mai mult decât atât, întâlnim şi alte construcţii lingvistice care conţin expresii ce redau

un indicator de argument, dar ele exprimă cu totul altfel de structuri sau propoziţii logice, aşa

cum este şi textul:

Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela

care redă o propoziţie compusă numită „condiţional”, adică o relaţie de succesiune de la

propoziţia „plouă” sau de la evenimentul descris de ea, la propoziţia ori la evenimentul „îmi

iau umbrela”, prezentat în a doua propoziţie.

Din exemplele de mai sus rezultă evident că pentru descoperirea unui raţionament sau

a unui alt tip de relaţie este absolut necesar ca persoana care citeşte un text sau participă la o

discuţie să deţină competenţele necesare pentru a distinge între două situaţii total diferite

posibil să fie descrise de cineva. Astfel este important să se diferenţieze între a dovedi sau a

demonstra ceva, situaţie în care interlocutorul va considera că este vorba de cel puţin un

raţionament şi între doar a explica, a scoate în evidenţă sau a clarifica o idee sau o intervenţie

insuficient de bine înţeleasă, caz în care nu poate fi vorba de un argument în sensul autentic al

cuvântului.

Cu alte cuvinte, a fi apt să identifici un argument (un raţionament sau o inferenţă),

înseamnă să dispui de competenţa de a-i specifica premisele, concluzia şi relaţia de

argumentare din acel raţionament, dar şi valoarea de adevăr a propoziţiilor din alcătuirea lui,

iar dacă este nevoie ori dacă ni se cere, trebuie să reconstruim schema de inferenţă a

respectivului argument. Aceste lucruri pot fi dificile mai ales în situaţia unei demonstraţii care

presupune un şir de raţionamente, pentru că în acest caz este vorba de un demers intelectual

uneori extrem de complex, iar fără a fi familiarizat cu exigenţele logice de raţionare, cu

descoperirea argumentelor „bune” şi a erorilor de raţionare (a sofismelor) intenţionate sau

neintenţionate, acest lucru devine în mare parte imposibil.

3. Inferenţe deductive corecte sau incorecte

Corectitudinea raţionării, numită şi „validitate”, este indiscutabil o condiţie esenţială

pentru siguranţa adevărului concluziilor argumentării deductive. Adevărul concluziei nu este

nici pe departe singurul fapt capabil să ne dovedească validitatea raţionamentului sau că

premisele din care ea a fost derivată sunt cu certitudine adevărate. Astfel, schema de raţionare

de mai sus este un exemplu formal de raţionare validă. Să presupunem, că literele-simbol din

această schemă de raţionare primesc o altă interpretare. De pildă, în locul lui A punem

cuvântul „mere”, pe B din schema de raţionare să-l înlocuim cu expresia „fructe comestibile”,

iar pe C din aceiaşi schemă îl substituim cu cuvântul limbii române „pere”. În aceste condiţii,

din schema de raţionare de mai sus, a cărei validitate este indiscutabilă, obţinem următorul

exemplu de silogism:

Merele sunt pere, iar perele sunt fructe comestibile

De aici, rezultă că merele sunt fructe comestibile

sau, după schema semi-formală de prezentare specifică argumentului silogistic din textul

încadrat mai sus şi manualelor de logică, din acest argument obţinem următorul raţionament

deductiv tot concret însă în formă clasică:

Merele sunt pere

Perele sunt fructe comestibile

Merele sunt fructe comestibile

Din această nouă formă de redare a unui raţionament indiscutabil corect, în schema de

argumentare concluzia este aşezată sub premise ca la adunare. Mai important este însă faptul

că am obţinut un exemplu de raţionament în care concluzia este sigur o propoziţie adevărată,

22

în timp ce premisele din care ea a fost derivată au o valoare de adevăr diferită: astfel, dacă a

doua premisă este neîndoielnic adevărată (Perele sunt fructe comestibile), prima din ele este

cert falsă (Merele sunt pere). Acest exemplu de argumentare construit pe fondul unei scheme

simbolice de raţionare corectă ori validă ne probează destul de evident că adevărul concluziei

nu este nici pe departe un temei absolut suficient pentru a pretinde că şi premisele din care a

fost derivată sunt în totalitatea lor sigur propoziţii adevărate. Explicaţia este că argumentele

valide cu premise diferite ca valoare de adevăr pot produce şi o concluzie falsă.

Delfinii sunt animale marine

Animalele marine sunt peşti

Delfinii sunt peşti

Din ultimele două exemple reiese cu prisosinţă că nu ne putem baza pe valoarea de adevăr a

concluziei pentru a stabili adevărul premiselor sau validitatea raţionamentului deductiv prin

care a fost obţinută respectiva concluzie. După cum rezultă din al doilea argument deductiv,

este suficient, de exemplu, să-l înlocuim pe A din schema de argumentare validă de mai sus

cu cuvântul „delfini”, pe B să-l înlocuim cu expresia generală „animale marine”, iar pe C să-l

substituim cu „peşti”. Într-adevăr, concluzia ultimului argument valid este propoziţie falsă,

„Delfinii sunt peşti”, iar ea a fost derivată din două premise diferite ca valoare de adevăr: în

timp ce propoziţia „Delfinii sunt animale marine” este sigur adevărată, cealaltă premisă,

respectiv „Animalele marine sunt peşti”, este o propoziţie indiscutabil falsă, întrucât ea spune

de fapt că toate animalele marine sunt peşti.

Din compararea acestor două exemple concrete de inferenţe deductive construite pe

fondul aceleiaşi scheme formale valide, reiese destul de clar că nu ne putem baza pe adevărul

ori falsitatea concluziei pentru stabili adevărul sau falsitatea premiselor din care ea a fost

derivată. Cu alte cuvinte, acest fapt este evident pentru că un raţionament deductiv valid

concret în care cel puţin o premisă este falsă poate fi neconcludent însă, dimpotrivă, orice

argument deductiv valid ale cărui premise sunt integral propoziţii adevărate va fi un

raţionament concludent. Pe această bază, putem susţine că numai raţionamentele deductive

concrete care sunt concludente şi valide ne conduc inevitabil de la premise adevărate la

concluzii sigur adevărate, iar pentru a clarifica autenticitatea acestui fapt să luăm în

considerare şi următorul silogism concret:

Depresia provoacă disconfort şi se ştie că orice tulburare psihică

conduce la disconfort. Prin urmare, depresia este tulburare psihică

căruia îi corespunde schema formală de argumentare de mai jos:

A este C

B este C

A este B

în care litera A este un simbol pentru termenul „depresie”, B pentru „tulburare psihică”, iar

cuvântul „disconfort” pentru litera C. Într-o nouă interpretare pentru A, B şi C, această

schemă formală de argumentare ne duce la un alt silogism concret:

Se ştie că durerile de cap produc disconfort, iar tulburările psihice

generează disconfort. Deci, durerile de cap sunt tulburări psihice

Deşi noul silogism are premise adevărate, se poate remarca destul de uşor că el are o

concluzia falsă. Mai precis, enunţul „Durerile de cap sunt tulburări psihice”, redă o propoziţie

falsă, întrucât acest exemplu de silogism a fost construit prin valorificarea ultimei scheme

formale de argumentare, care este nevalidă. Mai precis, enunţul „Durerile de cap sunt

tulburări psihice”, care redă concluzia acestui raţionament deductiv, poate fi transformat fără

a-i modifica înţelesul, într-o construcţie lingvistică standard de felul „Orice durere de cap este

re-zultatul unei boli psihice”, care redă absolut aceiaşi propoziţie falsă ca şi cel despre delfini.

23

Sub aspectul concludenţei lor, deşi situaţia argumentării de mai sus pare oarecum pa-

radoxală, raţionamentele deductive în general nu sunt numai valide sau nevalide (logic-core-

cte sau logic-incorecte), dar ele sunt şi concludente sau neconcludente, aşa cum rezultă şi din

următorul tabel:

Inferenţe deductive Premise Relaţie de

conchidere Concluzie

Concludente Valide

Adevărate Necesară

Adevărată

Neconcludente

Măcar

una falsă ?

Nevalide Adevărate

Nenecesară Măcar

una falsă

Altfel spus, în primul exemplu de raţionament deductiv ne-am bazat pe premise adevă-

rate şi am obţinut din ele o concluzie adevărată, iar în al doilea raţionament deductiv am

plecat tot de la premise adevărate, dar am obţinut o concluzie indiscutabil falsă. În această

situaţie în care ambele raţionamentele deductive concrete au valorificat aceleiaşi schemă

formală şi amândouă se bazează pe premise adevărate, dar într-unul am obţinut o concluzie

adevărată, iar în al doilea am derivat o concluzie falsă şi rezultă că schema de raţionare

respectivă este nevalidă, iar concludenţa ei este dubitabilă.

Pentru a întări această aserţiune, să notăm că în ultimele exemple de raţionamente

deductive, relaţia de argumentare nu este necesară şi tocmai această situaţie a făcut ca în

prima inferenţă să obţinem o concluzie adevărată, iar în a doua o concluzie falsă. Prin urmare,

concluzia argumentului deductiv este cu necesitate o propoziţie adevărată numai dacă raţiona-

mentul deductiv satisface următoarele două condiţii:

(1). Argumentul deductiv este clădit pe o schema de conchidere validă;

(2). Premisele inferenţei deductive sunt integral propoziţii adevărate.

4. Raţionamentele inductive

Deseori, suntem obligaţi să folosim inferenţe despre care nu putem pretinde sub niciun

motiv că ar fi valide sau nevalide precum cele deductive. Asemenea inferenţe poartă numele

de „raţionamente inductive”, iar premisele lor conferă totdeauna concluziei derivată din ele un

grad de probabilitate mai mare sau mai mic, fără a o transforma pe acesta într-o certitudine.

Situaţia aceasta se datorează faptului că în argumentele inductive relaţia de conchidere nu este

niciodată necesară cum se întâmplă adesea în raţionamentele deductive, iar aceasta înseamnă

că premisele inferenţelor inductive nu sunt deloc suficiente pentru susţinerea concluziei.

Tocmai această calitate a relaţiei de conchidere din raţionamentele inductive face ca

din premise indiscutabil adevărate să fie derivată o concluzie care ar putea fi adevărată, cel

puţin până la probe contrarii. Iată un argument inductiv ce ar fi datorat, să spunem, unui

împătimit jucător de zaruri:

Întrucât la primele opt aruncări ale zarului am obţinut exclusiv

numere pare, sunt sigur că la a noua aruncare obţin tot un număr par

Acest argument este un prim exemplu simplu de raţionare inductivă în care relaţia de

conchidere este evident nesigură sub aspectul puterii ei logice de a impune concluzia. Cu alte

cuvinte, adevărul concluziei este probabil, deşi ea a fost derivată din premise sigur adevărate.

Din această cauză, chiar dacă relaţia de conchidere ar fi exprimată tot cu ajutorul indicatorul

„întrucât ..., rezultă că ...”, ca şi în situaţia primului exemplului de inferenţă deductivă şi chiar

dacă premisele lui sunt indiscutabil adevărate, concluzia derivată din ele este incert adevărată,

dacă nu chiar falsă, întrucât nu este o certitudine ca în cazul raţionamentelor deductive valide.

24

Mai exact, niciodată premisele unui argument inductiv nu oferă un temei suficient

concluziei derivată din ele. Explicaţia acestei particularităţi importante a inferenţelor

inductive, probabilitatea valorii de adevăr a concluziei lor, reiese din faptul că concluzia unui

raţionament inductiv depăşeşte cumva premisele adevărate din care a fost obţinută. Acesta

este motivul esenţial pentru care adevărul premiselor unui raţionament inductiv nu justifică

suficient nici adevărul şi nici falsitatea concluziei sale. De fapt, în situaţia argumentelor

inductive relaţia de conchidere care asigură derivarea concluziei din premise este nesigură.

În aceste condiţii, premisele suplimentare adăugate ulterior pot întări încrederea în

adevărul concluziei, dar şi o pot slăbi. Niciodată însă premisele unui argument inductiv nu pot

să facă din adevărul premiselor un temei indubitabil pentru adevărul sau pentru falsitatea

concluziei. Cu alte cuvinte, deşi raţionamentele inductive, indiferent dacă sunt elaborate de un

sa-vant ori de un om obişnuit, nu pot fi valide sau nevalide după modelul celor deductive, însă

inferenţele inductive pot fi totuşi mai puternice ori mai slabe. Să presupunem că o persoană

încearcă să o convingă pe alta de oportunitatea de a merge împreună la schi, cu ajutorul

argumentului inductiv de mai jos:

Altitudinea ridicată şi vremea rece din timpul iernii au dus

mereu la ninsori abundente în zona montană. Deci, în ianuarie,

când propun să mergem la schi, va fi zăpadă la munte.

Desigur, că în dorinţa sa de a-l convinge pe partenerul său să accepte vacanţa la schi,

persoana care a formulat acest argument inductiv va adăuga la cele deja spuse o serie de

informaţii ce sunt menite să crească încrederea celui căruia i se adresează în autenticitatea

concluziei acestui raţionament inductiv. Astfel, informaţiile suplimentare despre abundenţa

ninsorilor din perioada iernii în zona respectivă, cele despre vremea rece sau despre frecvenţa

precipitaţiilor în luna ianuarie din zona în care ar trebui să aibă loc excursia şi altele asemenea

lor, vor fi informaţii suplimentare care întăresc destul de mult încrederea adresantului în

adevărul concluziei acestui argument inductiv.

În schimb alte informaţii suplimentare referitoare la efectele negative ale încălzirii

globale ori acelea care privesc masivele defrişări de copaci din regiunea unde autorul

raţionamentului inductiv intenţionează să planifice excursia celor două persoane, vor reduce

sensibil puterea relaţiei de conchidere a acestui raţionament inductiv şi vor diminua

încrederea ipo-teticului său adresant în adevărul propunerii avansată de el.

Pentru a pune cât mai clar în evidenţă modificările suferite de probabilitatea

adevărului concluziei raţionamentului inductiv dat ca ultim exemplu şi de fapt a relaţiei lui de

conchidere propunem următorul tabel, din care reiese că ea rămâne probabilă deşi această

probabilitate se modifică:

Informaţii

suplimentare

Probabilitatea relaţiei

de conchidere

Raţionament

inductiv

Favorabile

concluziei Creşte

Mai

puternic

Defavorabile

concluziei Descreşte

Mai

slab

Rezumat

1. Indicatori de argumentare şi folosirea lor în alte construcţii lingvistice.

2. Schemele formale de raţionare şi calitatea raţionamentelor.

3. Argumente deductive corecte (valide) şi incorecte (nevalide)

4. Raţionarea inductivă şi probabilitatea concluziei lor.

25

Cuvinte importante

(1). Indicatori de raţionare.

(2). Inferenţe şi explicaţii.

(3). Argumente deductive valide.

(4). Argumente deductive nevalide.

(5). Scheme de conchidere.

(6). Inducţie puternică.

(7). Inducţie slabă.

Exemplu de exerciţii şi probleme

Exemplu: Se dă expresia „dacă …, atunci …” şi se cere să se stabilească dacă ea

corespunde unui indicator de raţionare.

Soluţie : Expresia „dacă …, atunci …” redă uneori un indicator al relaţiei de

conchidere dintr-o inferenţă deductivă. De exemplu, această expresie era folosită de Aristotel

pentru a exprima silogismele. Sub aspectul acestor cuvinte, nici un indicator de argumentare

nu este însă un criteriu sigur că textul în care apare redă neapărat o inferenţă. Astfel, de multe

ori expresia lingvistică „dacă …, atunci …” exprimă o succesiune de la evenimentul descris

de propoziţia p la cel descris de q. Cu alte cuvinte, deseori expresia lingvistică „dacă …,

atunci …” indică o propoziţie compusă numită „condiţional”şi care este alcătuită din două

propoziţii mai simple.

Exerciţii şi probleme

I. Explicaţi dacă următoarele aserţiuni redau sau nu propoziţii adevărate.

1. Toate enunţurile care conţin expresii corespunzătoare unui indicator de argumentare

redau sigur o inferenţă.

2. Argumentele deductive pot fi corecte sau incorecte.

3. Indicatorii de argumentare sunt de mai multe feluri.

4. Locul în care apare un indicator de inferenţă indică precis premisele şi concluzia

acelui raţionament.

5. Indicatorii relaţiei de conchidere diferă de la o inferenţă deductivă la una inductivă.

6. Orice raţionament deductiv logic-corect este valid.

7. Orice raţionament deductiv valid este o inferenţă concludentă.

8. Orice inferenţă deductivă concludentă este validă.

9. Orice raţionament deductiv valid are premise adevărate.

10. În viaţă şi în ştiinţă se folosesc multe inferenţe inductive.

11. Adevărul concluziei unui raţionament inductiv se poate modifica.

12. Argumentele inductive sunt puternice ori slabe, în dependenţă de conţinutul

premiselor.

13. Numai începătorii în cunoaşterea sistematică folosesc inferenţe inductive.

14. Ştiinţele experimentale şi viaţa curentă îşi bazează generalizările pe inferenţe

inductive.

II. Stabiliţi dacă enunţurile de mai jos redau o inferenţă deductivă validă

sau nevalidă ori un raţionament inductiv.

1. Dacă Dan şi Mihai au aceiaşi prieteni, iar Adrian este prieten cu Mihai, rezultă că

Adrian este prieten şi cu Dan.

26

2. Presupunând că persoana este perfect sănătoasă, comportamentul ei se bazează

aproape mereu pe argumente, deoarece fiecare dintre noi dispune de informaţii despre faptele

pe care se bazează comportamentul nostru, aşa încât, pentru a oferi un sens activităţilor

noastre şi a anticipa ce urmează să se întâmple, ar trebui să formulăm premise şi din ele să

derivăm concluzii.

3. Întrucât afecţiunea psihică a acestui pacient seamănă perfect cu cea avută de

persoana care s-a prezentat ieri la consult, trebuie să-i recomand şi lui tratamentul recomandat

pacientului de ieri.

4. Dacă un bolnav psihic s-a vindecat perfect cu tratamentul recomandat de

psihoterapeut şi în cazul lui nu s-a comis nici un fel de eroare privind diagnosticul dat şi

remediul recomandat, conchid că acest bolnav psihic trebuie să consulte acelaşi psihoterapeut.

5. Cu cât este mai lung un pendul gravitaţional cu atât timpul oscilaţia pendulului este

mai mare. Prin urmare, cu cât este mai lungă tija pendulului unui ceas clasic, cu atât acel ceas

va merge mai încet.

6. Tratatul de psihologie oferit de editura aceasta conţine un studiu detaliat despre

bolile psihice şi despre abordarea lor, iar tratatul de psihologie scos recent de o altă editură

conţine, la rândul său, o prezentare detaliată a tratamentului şi a detaliilor bolilor psihice,

conchid că ar fi o risipă de bani să cumpăr şi noul tratat de psihologie.

III. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos şi detectaţi ideile pe care le conţine cu privi-

re la argumentare şi explicare:

1. Amintirile mărturiilor vizuale sunt de o notorie irelevanţă. Un motiv principal este

că amintirea unui eveniment văzut poate fi alterată, mai ales, dacă ulterior înregistrării lui sunt

recepţionate noi informaţii legate de respectivul eveniment. Cercetarea ştiinţifică de

specialitate arată că cele memorate se pot modifica. Vei fi însă sincer convins că memoria

alterată este chiar memoria originală. În mod repetat, studiile de specialitate au pus în

evidenţă acest fenomen. Odată, un bărbat (pe care îl voi numi Mike) s-a nimerit să fie martor

la un furt armat dintr-un magazin de produse tehnico-sanitare. Hoţul a cotrobăit talmeş-

balmeş prin magazin, vânturând o armă argintie. Finalmente, el a furat toţi banii. Apoi, ca un

fel de reacţie tardivă, hoţul a înşfăcat un calculator de mână şi un ciocan, pe care le-a îndesat

în rucsac în timp ce părăsea în grabă magazinul. Poliţia a fost alertată imediat, însă până la

sosirea poliţiştilor, martorul evenimentului a discutat cu o cumpărătoare (pe care o voi numi

Maria) şi ea martoră la furt. Maria i-a relatat lui Mike că l-a văzut pe hoţ înşfăcând

calculatorul şi o şurubelniţă pe care le-a înghesuit în rucsac în momentul fugii din magazin.

Poliţiştii veniţi la faţa locului l-au interogat pe Mike, care le-a descris cu anumite detalii cum

s-a petrecut furtul: Mike le-a relatat despre arma argintie, despre banii şi calculatorul luate de

hoţ. Poliţiştii i-au spus lui Mike că au auzit că hoţul luase şi o unealtă şi l-au întrebat: Aţi

observat ce fel de unealtă a fost, un ciocan sau o şurubelniţă?, Mike a răspuns ferm: O

şurubelniţă! (Elisabeth Lofts, Hunter G. Hoffman, Misinformation and Memory: The

Creation of New Memories, Journal of Experimental Psychology, General, 118 (1), martie

1989, pp.100-104)

2. Cunoaşterea noastră este constant revizuită şi noi competenţe trebuie să le

înlocuiască pe cele vechi. Ce trebuie oare să ştie studenţii noştri pentru a fi capabili să

gândească critic şi cum îi putem sprijini să cunoască acest fel de gândire şi să o aplice?

Înainte de răspunde la această întrebare, să ne gândim la vieţile curente şi la cele din

viitor ale studenţilor noştri şi, în general, a celor din orice facultate. Conform unor treceri în

revistă diferite, studenţii unei facultăţi petrec multe ore din zi accesând toată ziua site-ul Fa-

cebook, ocupându-se de e-mailuri şi de IMing-uguri (adică, trimiţând mesaje acelora care nu

sunt preocupaţi să comunice prin intermediul tehnologiei mediatice). Rareori, aceşti studenţi

sunt deconectaţi de la internet. Intră în sala de clasă discutând cu alţii prin intermediul micilor

dispozitive wireless sau cântă împreună cu muzica auzită direct cu ajutorul căştilor amplasate

27

în urechi. Mulţi dintre actualii studenţi petrec echivalentul unei zile din săptămână cu jocuri

online, unele dintre ele fiind atât de complicate încât ei reacţionează într-un fel în care credem

că seamănă cu cele ale unor copii. Mulţi dintre studenţii noştri lucrează în timp ce sunt la curs

sau sunt angajaţi full-time ori part-time într-un serviciu oarecare, fiind torturaţi de ideea de a-

şi acoperi taxa de şcolarizare. Michael Welsch, asistent de antropologie culturală la

Universitatea de Stat din Kansas, a îndrumat un proiect original de cercetare al studenţilor săi,

prilej cu care a descoperit că studenţii petrec mult din timpul lor lucrând cu tastatura

computerului. Oare ei nu înţeleg că orele petrecute majoritar online nu sunt reale, ci doar

virtuale? Studenţii care au lucrat la acest proiect au adunat date referitoare la istoria vieţii

studenţilor care participă rar la orele de curs sau de seminar şi care nu cumpără cărţi de

specialitate ori dacă le cumpără, le citesc numai cel mult pe jumătate. Desigur, studenţii noştri

sunt mai diferiţi decât au fost cei dinaintea lor şi orice rezumat statistic actual nu va reuşi să

captureze ceea ce este esenţial sau este legat în esenţă de viaţa lor extrem de ocupată.

Studenţii noştri sunt tentaţi să-şi schimbe serviciul de şase ori sau să pretindă că

lucrează astăzi în servicii care nu mai există. Ei speră că vor descoperi un fapt cu nu mai mult

de trei click-uri de mouse, dar mai mult decât atât, ei cred că se salvează dacă se arată

întrebători faţă de calitatea celor studiate, iar eu sper că ei se vor opri din asemenea

chestionări. S-a estimat că astăzi există mai multe informaţii în ediţiile săptămânale ale

ziarului New York Times decât numărul mediu al persoanelor care trăiau în secolul al XVII-

lea, pe parcursul în-tregii lor vieţi. Noi suntem avizi azi după întrebările care ar produce un

real pericol dacă am avea toate răspunsurile la ele şi totodată încă nu ştim ce înseamnă fiecare

dintre aceste întrebări. Studenţii noştri vor trebui să soluţioneze problemele create de ei şi care

includ poluarea, terorismul, rasismul, sărăcia, armele nucleare, obezitatea, singurătatea, că să

numim doar câteva. (Diane F. Halpern, Cuvânt Înainte la cartea: Teaching Critical Thinking

in Psychology, Blackwell Publishing Ltd., Oxford, UK, 2008)

4. Raţionamentul, numit adesea şi inferenţă, este o procedură prin care se obţin

informaţii noi din combinarea celor deja existente. Deci, raţionamentul (inferenţa) reclamă o

trecere dincolo de informaţia dată, o producere de cunoştinţe din cele deja existente. Nu orice

trecere dincolo de informaţia dată este o inferenţă. De pildă, deşi la un moment dat vedem

numai două feţe şi trei muchii ale unui cub, ştim că e vorba de un cub. La această cunoştinţă

nu ajun-gem însă printr-o inferenţă, ci printr-o operaţie de gestalt sau o serie de procesări

inconştiente. În mod tradiţional, raţionamentele se împart în două categorii: inductive şi

deductive. (Mircea Miclea, Psihologie Cognitivă, Collegium, Polirom, Iaşi, 2003)

5. Printre tipurile de gândire direcţionată, raţionarea debutează cu un punct de plecare

definit – un set de observaţii sau premise – şi astfel poate fi diferenţiată de procesele de

creativitate, care se pot naşte fără nici un punct de plecare în spatele lor, să spunem, o pânză

albă sau o coală de hârtie goală. Există trei varietăţi principale de raţionare: calculul, deducţia

şi inducţia. Calculul este aplicarea unei proceduri de rutină cunoscută pe din afară, ca în

aritmetica mentală. Deducţia este un proces mai puţin sistematic în care scopul este de a

deriva valid o concluzie din premise. Inducţia sacrifică validitatea pentru plauzibilitate.

Asemănător lui Sherlock Holmes, deseori nu dispunem de suficiente in-formaţii care să ne

abiliteze să construim o inferenţă validă.

Asociativitatea, creativitatea, inducţia, deducţia şi calculul stau la baza tuturor

formelor de gândire şi, ca atare, o teorie completă asupra gândirii trebuie să le explice pe

fiecare în parte. (Philip N. Johnson-Laird, Ruth M. J. Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum

Associates, Publishers, Hove and London, UK, Hillsdale, USA,1991)

28

III. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI IDEEA DE FORMĂ LOGICĂ

1. Forma logică, structură ideală a conţinutului.

2. Alcătuirea formelor logice şi diversitatea lor.

3. Forme logice accesibile şi caracterul abstract al formelor logice.

29

III. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI IDEEA DE FORMĂ LOGICĂ

În acest capitol, vor fi analizate următoarele probleme:

1. Raţionarea este proprie minţii sănătoase.

2. Generalitatea formelor logice.

3. Conţinut şi formă logică în raţionare.

Vom discuta aspecte indispensabile pentru gândirea critică în genere.

Temele analizate vor fi repartizate pe paragrafe.

1. Forma logică, structură ideală a conţinutului

Gândirea umană sănătoasă presupune structuri logice inerente ei, pe a căror bază omul

este considerat fiinţă raţională. Aceste structuri ideale cunosc inevitabil un nivel ridicat de ge-

neralitate în funcţie de gradul lor de abstractizare şi sunt numite de gândirea critică „forme

logice”, iar unele din cele mai simple forme logice sunt consemnate în următorul tabel:

Limba Enunţuri afirmative Enunţuri negative

Română Orice experiment psihologic

impune observaţia

Unii licenţiaţi în psihologie nu

practică psihoterapia

Franceză Beaucoup de gens vivent dans le

secteur urbain

Plusieurs déordres psychologique

ne sont pas appropié au assistance

medical

Germană Kognitive Verhaltenpsihologie ist

Neue Niederlassung von

Psychoterapy

Die Selbstbeobachtung ist nicht

moderne Untersuchungen

Engleză All psychological disorders

involve certain psychological

processes

No animal dreams

Italiană Gli psicologi sono importanti in

admministrazione dei servizi

umani

La gente dalla depressione non

dovrebbe evitare presenza

psicologico

Spaniolă La psicologia está de gran interés

para los muchos de gente

La psicoanálisis no fueron

fundades des cerca psicológos

Portugheză Ansiedade é un afeição

psicologico

La psicoanálisis no fueron

fundades de cerca psicológos

Olandeză Alle mensen houden van gokken Sommige psychologische

wanvorde is niet permanent

Dincolo de conţinutul enunţurilor şi de limba în care sunt redate, ele au aceiaşi formă

logică. Lăsând deoparte prima coloană din stânga tabelului în care sunt specificate limbile în

care au fost formulate enunţurile de pe fiecare rând, coloana a doua redă numai propoziţii

afirmative, în timp ce a treia coloană a tabelului include doar propoziţii negative. Deşi

enunţurile din aceste coloane sunt formulate în limbi total diferite, ele indică aceleaşi

propoziţii în sensul logic al cuvântului. Cu alte cuvinte, între aceste enunţuri lingvistice există

o anumită identitate de fond din perspectiva propoziţiilor logice exprimate de ele. Mai întâi,

dincolo de limba în care construcţiile lingvistice sunt redate, prin propoziţiile exprimate, toate

30

enunţurile afirmative din tabel exprimă propoziţii construite pe fondul aceleiaşi forme logice,

ce poate fi

exprimată prin formula:

(1). A este B.

Procedând la fel şi cu enunţurile negative, formei logice redată de acestea i s-ar putea

asocia, cu ajutorul aceloraşi simboluri, formula:

(2). A nu este B.

Desigur, dacă luăm în considerare mai amănunţit structura logică a propoziţiilor afirmative şi

a celor negative din tabelul de mai sus, se poate susţine că în tabel există în fond patru forme

logice propoziţionale diferite, pe care le vom lua în considerare în amănunt în momentul

discuţiei despre propoziţiile categorice.

Drept urmare, pentru a ne opri în cele ce urmează de aici încolo asupra înţelesului

acordat conceptului de formă logică de gândirea critică în psihologie fundamentată pe logica

argumentării, esenţial pentru cele menţionate şi analizate în cele ce urmează, formele logice

pot fi descoperite printr-o analiză aparte a conţinutului ideilor structurate pe fondul lor, altfel

spus al conţinutului lor, iar ele vor fi redate numai cu ajutorul unor simboluri specializate. În

consecinţă, pentru a facilita înţelegerea termenului de formă logică, am luat în considerare

exclusiv informaţii din cele mai simple. Trebuie totuşi reţinut că de fapt, conceptul de formă

logică a primit de-a lungul timpului o diversitate de semnificaţii şi de tratări din partea a

numeroşi autori în domenii diferite de activitate, cum ar fi filosofia, lingvistica, logica

formală, psihologia, matematica şi multe altele, dar el nu a fost înţeles la fel de toţi aceşti

specialiştii.

Pentru moment vom spune numai atât şi anume, că enunţurile lingvistic afirmative din

tabelul prezentat, indiferent de limba naţională în care sunt formulate, exprimă exclusiv

propoziţii categorice prin care termenul A este legat de termenul B, aşa cum reiese din

formula (1) de mai sus. La fel, enunţurile lingvistic negative din ultima coloană a tabelului

exprimă numai propoziţii logice prin care termenii A şi B sunt despărţiţi, de felul formulei (2)

de mai sus. În acest sens, dacă limbile naturale sunt diferite de la un popor la altul, structurile

logice sunt aceleaşi la toţi oamenii normali, indiferent de limba vorbită de ei.

2.. Alcătuirea formelor logice şi diversitatea lor

Menţionăm că în conformitate cu logica tradiţională din care s-a inspirat, gândirea

critică din psihologie fondată pe logica argumentării, foloseşte simbolurile literare A şi B din

formulele (1) şi (2), numite „subiect logic” şi, respectiv, „predicat logic”, după rolul avut de

aceşti termeni în structura propoziţiilor categorice aflate în tabel. În legătură însă cu ideea de

formă logică propoziţională ori de un alt tip, concept fundamental în gândirea critică, trebuie

reţinute pentru moment o serie precizări suplimentare.

Astfel, formele logice au o mare diversitate, în funcţie de structura lor, iar literele A şi

B care reprezintă subiectul şi predicatul logic al propoziţiilor din tabel corespund termenilor,

adică celei mai simple structuri logice. Pe lângă termeni şi propoziţiile categorice alcătuite

numai din termeni, aşa cum au fost şi cele exprimate prin formulele (1) şi (2) de mai sus,

există multe altele utilizate în formularea explicaţiilor şi a raţionamentelor, iar un exemplu ar

fi şi expresia logică:

2.1. Dacă p, atunci q

care corespunde, după cum s-a afirmat, unui condiţional şi în care literele latine p şi q

reprezintă două propoziţii mai simple decât formula încadrată, între ele există o relaţie de

succesiune de la p (antecedentul condiţionalului), la q (consecventul condiţionalului).

În acelaşi timp, se poate susţine că fiecărui raţionament deductiv sau inductiv, indife-

rent de structura lui, îi este proprie o formă logică de inferare. Dacă luăm în considerare alte

31

structuri formale implicate în inteligenţa noastră şi folosim alte denumiri, se poate susţine că

gândirii umane îi corespund o diversitate de forme logice de nivele diferite de complexitate şi

de profunzime pe care încearcă să le imite inteligenţa artificială. De fapt, formele logice sunt

inerente minţii umane, cam în acelaşi fel în care o gramatică corespunde oricărei limbi

naturale ori formale, sau după cum un anumit genom este propriu tuturor oamenilor sănătoşi

în cali-tatea lor de fiinţe inteligente, indiferent de nivelul lor de pregătire.

3. Formele logice accesibile şi caracterul abstract al formelor logice

Pe de altă parte, deşi formele logice sunt implicate inerent în demersurile teoretice ale

fiecărui om, indiferent de limba naturală folosită de el, ele pot fi afectate chiar structural de

sănătatea psihică a persoanei, ca şi de respectarea integrală ori doar parţială a restricţiilor

impuse de exigenţele logice fundamentale, mai ales când sunt violate cu orice preţ pentru a

promova anumite interese speciale. Explicaţia acestui aspect, constă în aceea că oamenii

obişnuiţi iau în seamă în primul rând de informaţiile redate pe fondul formelor logice şi nu

con-ştientizează structurile logice pe care sunt clădite aceste informaţii.

Astfel, în funcţie de capacitatea lor intelectuală şi de nivelul lor de educaţie oamenii se

descurcă mai bine în chestiuni nemijlocit concrete şi nu în situaţii abstracte. Iată un

experiment care probează acest fapt, imaginat în 1966 de un profesor de psihologie cognitivă

de la University College London. Este vorba de Peter Wason (1924-2003). El a propus

potenţialului subiect patru cartonaşe pe care a scris pe ambele părţi litere din alfabetul latin şi

numere naturale şi pe care le-a ordonat în felul următor2, două întoarse spre noi cu literele, iar

celelalte două cu cifrele înscrise:

E

C

5

4

şi i-a cerut acestuia să întoarcă numai două din ele în aşa fel încât să decidă astfel dacă este

respectată regula conform căreia dacă pe faţa vizibilă a unui cartonaş se află o vocală, atunci

pe spatele lui se află neapărat un număr impar.

Pentru un subiect apt să opereze cu abstracţii şi să se desprindă de concretul obişnuit,

decizia nu este dificilă, dar unei persoane obişnuită să se descurce exclusiv în situaţii concrete

îi va fi destul de greu să ajungă la decizia corectă. Explicaţia este următoarea. Să ne imaginăm

propoziţia:

3.1. Pe Pământ există 5 continente locuite

Ştim despre (4) că este o propoziţie adevărată, întrucât pe Terra sunt locuite numai marile

întinderi geografice Africa, America, Asia, Australia (cu Oceania) şi Europa. Dacă 5 este

considerat o proprietate a uneia din aceste întinderi geografice, ea nu poate fi o însuşire a

unuia din teritoriile geografice enumerate, întrucât acesta are proprietatea de a fi locuit şi

niciunul din aceste continente considerat individual nu are calitatea de a fi 5. Deci, 5 este o

proprietate a altei proprietăţi, întrucât acest număr exprimă o însuşire a altei însuşiri, respectiv

a aceia de continent locuit, care este mai generală şi mai abstractă decât cele redate de

denumirile Africa, America, Asia, Australia ori Europa, care sunt individualităţi geografice.

Prin urmare, un individ nedotat cu aptitudinea de a lucra cu abstracţii, ci doar cu

obiecte ori cu imagini intuitive care pot fi şi simţite şi nu trebuie neapărat gândite abstract, s-

ar descurca mult mai uşor dacă s-ar confrunta cu situaţie absolut concretă în care s-ar

conserva regula de decizie anterioară. Astfel, să ne imaginăm că subiectul nostru are de decis

acum în situaţia specificată mai jos, în care un părinte însoţit de copilul său intră într-un

2. Wason Peter, Reasoning, în volumul: B. M. Foss, New Horizons in Psychology, pp. 63-71, 1966, Harmonds

Worth, Penguin London, UK

32

restaurant şi îi solicită ospătarului să le servească o băutură. Pe cele patru cartonaşe sunt

înscrise acum băuturile servite şi vârsta consumatorilor după modelul din situaţia anterioară,

Să presupunem de asemenea că ospătarul şi cei doi consumatori respectă o regulă strictă,

conform căreia este to-tal interzis ca minorii să consume băuturi alcoolice.

Prin urmare, că individul nostru are de această dată de decis care două din cele patru

cartonaşe ar trebui să le întoarcă pentru a vedea ce fel de bătură consumă cei doi. Ca atare, pe

faţa şi pe spatele următoarelor patru cartonaşe sunt înscrise băutura solicitată ospătarului şi,

respectiv, vârsta celor doi consumatori:

Coniac

Pepsi

35

14

Pentru deplină lămurire, decidentul este obligat să întoarcă numai două cartonaşe şi mai

adăugăm că ospătarul respectă regula care ne spune că este interzis minorilor să consume

băuturi alcoolice. Este evident că în această situaţie stabilirea deciziei corecte este mult mai

uşoară şi este accesibilă oricui om normal.

Rezumat

(1). Forma logică ca structură ideală proprie minţii umane.

(2). Indiferent limba în care sunt redate, ideile au exact aceiaşi structură logică.

(3). Explicaţiile şi raţionamentele se construiesc pe fondul unor forme logice

(4). Formelor logice sunt abstracţii proprii minţii umane sănătoase.

Cuvinte importante

2. Forme logice sunt diferite şi au un de generalitate distinct.

3. Detectarea formelor logice.

Exemplu de rezolvare

Se dă enunţul:

„Nu există doi oameni care au aceleaşi amprente digitale”

şi se cere să se stabilească forma logică pe care este construit.

Soluţie: Forma logică a acestui enunţ este următoarea:

A nu este B

Exerciţii şi probleme

I. Oferiţi un răspuns corect următoarelor probleme din perspectiva gândirii critice în

psihologie:

1. Stabiliţi forma logică pe care sunt clădite enunţurile lingvistice de mai jos:

(a). Pătratul are patru unghiuri drepte

(b). Fiecare judeţ are o capitală proprie

(c). Când soseşte trenul, să fi pe peron

(d). Există sigur garoafe albe

(e). Undele radio nu sunt de natură electrică

33

(f). Nici un dreptunghi nu are toate laturile egale

(g). Există înălţimi de teren care nu sunt munţi

(h). Dacă plouă, atunci îmi iau umbrela

(i). Mulţi tineri studiază literatura

(j). Puţini oameni au aceiaşi statură

2. Specificaţi structura logică a enunţurilor declarative şi prezentaţi im-portanţa

acesteia.

3. Arătaţi dacă există explicaţii sau raţionamente fără formă logică specifică lor.

4. Stabiliţi diferenţa dintre forma lingvistică a unei declaraţii sau a unei inferenţe şi

forma ei logică.

II. Stabiliţi principalele idei redate de fiecare din textele de mai jos:

1. Gândirea critică poate fi atât de complicată pe cât doreşti. Savanţii din prima linie a

investigaţiei ştiinţifice sun angajaţi în gândirea critică. Exemple de acest fel ar fi medicii,

juriştii şi chiar oamenii de afaceri. Gândirea lor este formată din părţi simple care se grupează

în combinaţii complexe. Aceasta se întâmplă în orice alt domeniu. Genele dumneavoastră vă

determină culoarea părului, înălţimea, amprentele digitale, tonalitatea vocii, înfăţişarea şi

orice altă trăsătură biologică ce vă caracterizează. De fapt, genele sunt rezultatul a numai

patru substanţe chimice notate A, C, G şi T. Felul în care ele sunt combinate şi ordonate în

scheme complexe produce infinita varietate a trăsăturilor indivizilor umani.

Asemănător, gândirea critică este alcătuită din câteva părţi simple. Cred că cele

menţionate deja sunt părţile unui tot, iar înţelegerea corectă a acestora este cea mai bună cale

de a vă perfecţiona gândirea. Există de fapt nouă elemente de bază: compararea,

generalizarea, raţionarea, aflarea surselor, descoperirea cauzelor şi a efectelor, operarea

evaluărilor, stabilirea referinţelor, asu-marea responsabilităţilor şi creativitatea. Pe parcurs,

veţi învăţa în detaliu ce înseamnă aceste cuvinte, ca şi multe alte aspecte legate de ele.

Înţelegerea corectă a sensului acestor cuvinte face mult mai uşoară operaţia de aplicare a lor

în situaţii mai complicate. În fond, scopul urmărit este operaţia prin care ceva este mai bine

înţeles, de a descoperi cauzele ce îl produc, de a evalua corect resursele de care dispunem etc.

şi nu doar a şti că acel ceva există ori de a memora câteva ilustrări ale lui. (Phil Washburn,

The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK,

2010).

2. Oamenii de ştiinţă sunt profund preocupaţi de influenţa distonantă a aşteptărilor

asupra percepţiilor noastre, aşa că ei încearcă să proiecteze experimente care să reducă la

minim distonanţa. La rândul nostru, trebuie să ne străduim să reducem cât mai mult posibil

această influenţă negativă. Puternicele noastre aşteptări şi speranţe sunt de fapt un indiciu că

este necesar să controlăm de două ori informaţiile ce provin de la simţuri şi, mai ales, să avem

o prudenţă deosebită faţă de concluziile derivate pe baza lor: dacă un om aflat în deşert are

impresia că vede o oază aceasta este un miraj. El nu percepe un obiect real, deoarece oaza pe

care are impresia că o vede nu există în realitate. (Alfred J. Ayer, The Foundation of

Empirical Know-ledge, MacMillan, London, UK, 1940)

3. Tendinţa noastră de a percepe uneori lucruri care nu există în realitate devine

pronunţată când stimulii sunt vagi sau ambigui. De pildă, percepem stimuli lipsiţi absolut de o

formă: nori, fum, desene haotice, imagini neclare, lumini pe cerul nopţii, pete pe tavan, voci

trunchiate, „zgomote albe” etc. şi credem că vedem imagini sau auzim sunete reale. Deşi nu

dispunem de forme precise vedem fantome ori diverse imagini neclare, ni se pare că auzim

cântece, cuvinte, gemete, scâncete sau avertismente. De fapt, este posibil să vedem şi să

auzim ceea ce credem să vedem sau să auzim şi nu ceea ce există în realitate. Altfel spus, doar

firava sugestie a ceva pe care ar trebui să-l percepem ne face chiar să-l percepem. Fenomenul

acesta este cunoscut ca o iluzie ce poartă numele de „pareidolia”, adică de „nălucire”. Acesta

este motivul pentru care indivizii umani pretind că aud mesaje satanice dacă în apropiere se

34

cântă muzică rock, alţii susţin că văd o stâncă gigantică pe planeta Marte în imaginile neclare

văzute cu ochiul liber sau chipuri ale lui Iisus în aburul ce se degajă dintr-o tigaie în care se

prepară o omletă.

Pe de altă parte, venim pe lume fără prejudecăţi, fără valori sau puncte de vedere, iar

ulterior capul este suprasaturat de informaţii. Dacă ai încerca să redai aceste informaţii în

scris, ai fi ocupat tot restul vieţii şi, probabil, ai câştiga titlul de cel mai plictisitor om din

lume. În acelaşi timp, părerile pe care le ai te ajută să-ţi găseşti drumul în viaţă. Aceste idei te

orientează spre eşec ori succes, te fac ignorant sau înţelept, bun sau rău, te paralizează ori îţi

dau putere. Unele din aceste informaţii îţi vor fi utile, iar altele te vor orbi. Unele vor fi

adevărate, iar altele nu vor fi adevărate. În aceste condiţii se pune întrebarea: Care din

informaţii sunt într-un fel şi care sunt altfel? Tocmai acest fel de întrebare despre calitatea

părerilor tale este preocuparea fundamentală a gândirii critice.

Determinarea valorii de adevăr sau a calităţii opiniilor este funcţia principală gândirii

umane, iar gândirea umană care îndeplineşte cel mai bine această sarcină este gândirea critică,

pe care educaţia superioară tinde să o edifice. Cu alte cuvinte, această calitate a gândirii critice

nu se vizează ce anume gândeşti, ci felul în care gândeşti. (Lewis Vaughn, The Power of Cri-

tical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, 2005)

4. Forma logică este forma unui raţionament exprimată într-o reprezentare simbolică a

cărei structură învederează procedeul de raţionare adoptat. […] Pentru a reda forma unui

raţionament, este necesar să se dea o reprezentare structurii logice a propoziţiilor ce intră în

alcătuirea lui – să li se atribuie o formă logică. Această reprezentare trebuie, bineînţeles, să

satisfacă cerinţa de a face mai evidente interdependenţele dintre respectivele propoziţii,

deoarece aici interesează să ştim în ce fel adevărul sau falsitatea unora dintre ele afectează

adevărul sau falsitatea altora. (Antony Flew, Dicţionar de Filosofie şi Logică, Humanitas,

Bucureşti, 1996)

5. Cu toate acestea, noţiunea de formă a unei deducţii a fost centrală în dezvoltarea

logicii. Forma este o chestiune de sintaxă: ea depinde de poziţia anumitor cuvinte, cum ar fi

„toţi” şi „unii” şi de a altor termeni din premise şi din concluzie. Ca atare, logica formală este

în esenţă un instrument sintactic pentru a testa dacă forma unui argument este validă sau nu.

Într-adevăr, Leibniz (1666) a visat un sistem universal care ar abilita rezolvarea tuturor

disputelor cu ajutorul unor asemenea calcule propoziţionale. Un pas spre realizarea acestui vis

a fost inventarea, în secolul al nouăsprezecelea, a calculului propoziţional. (Philip N. Johnson-

Laird, Ruth M. J. Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers, Hove and

London, UK, Hillsdale, USA, 1991)

35

IV. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI EXIGENŢELE LOGICE FUNDAMENTALE

1. Exigenţele raţionării corecte şi rostul lor.

2. Principiul identităţii şi semnificaţia lui.

3. Opoziţia contrară şi opoziţia contradictorie .

4. Principiul necontrarietăţii.

5. Principiul terţului exclus.

6. Principiul raţiunii suficiente şi justificarea susţinerilor.

36

IV. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI EXIGENŢELE LOGICE FUNDAMENTALE

Pe parcursul acestui capitolul, vom explica următoarele idei:

1. Raţionarea ireproşabilă a respectării legilor de inferare.

2. Erorile de raţionare săvârşite spontan sau conştient.

3. Rostul corectitudinii (validităţii) în argumentarea umană.

Drept urmare, vom insista asupra formelor raţionării corecte în psihologie.

Temele discutate pe parcusul acestui capitol sunt repartizate pe paragrafe.

1. Exigenţele raţionării corecte şi rostul lor

Adesea, exigenţele logice sunt numite tradiţional şi în gândirea critică şi logica

raţionării „principii logice”, adică sunt elemente fundamentale pe care se întemeiază orice

structură logică, deoarece rolul lor de bază este de a asigura corectitudinea logică a oricărui

proces teoretic. Explicaţia denumirii ar fi tocmai aceea că pe baza lor se asigură evitarea,

identificarea, evidenţierea şi înlăturarea sofismelor formale sau informale strecurate voit ori în

necunoştinţă de cauză în raţionamente sau în alte activităţi teoretice, care iau forma unor

definiţii, descrieri, clasificări, explicaţii, expuneri, susţineri etc. Erorile de raţionare numite şi

„sofisme” se regăsesc în mod obişnuit în demersul teoretic nespecializat la persoane normale

din punct de vedere psihic şi care nu sunt rău intenţionate sau în cazul indivizilor sentimentali,

dar sentimentele domină uneori absolut raţiunea chiar în situaţia savanţilor, iar în asemenea

condiţii este dificil de presupus că activitatea teoretică a cuiva este într-adevăr ireproşabilă.

Trebuie reţinut că numele de „principiu” dat acestor exigenţe logice de raţionare vine în

română din limba latină sau din limba franceză, iar conform dicţionarului explicativ al limbii

române, el înseamnă element fundamental, lege primordială căreia i se supune orice activitate

teoretică corectă.

2. Principiul identităţii şi semnificaţia lui

Conform acestei exigenţe logice fundamentale, orice cuvânt sau idee trebuie folosite

într-un context determinat numai cu sensul cu care au fost introduse în discuţie. Folosind o

formulare tradiţională se poate susţine că orice idee nu este nici mai mult şi nici mai puţin

decât ceea ce ea este de fapt. Mai exact, cu ajutorul unei formule obişnuite, în gândirea critică

din psihologie bazată pe logica argumentării, se poate susţine că expresia:

A =id A

care redă tocmai principiul identităţii. În formula de mai sus, A exprimă o formă logică

oarecare sau înţelesul unei idei, iar semnul „=id” se citeşte „este identic”. Această formulă

poate fi citită şi mai simplu, respectiv, „A este A”, dar cu înţelesul că „A este identic cu el

însuşi”.

Prin urmare, cu acest înţeles, citirea formulei de mai sus este perfect justificată pentru

orice fel de activitate teoretică. În multe manuale sau cărţi de logică formală şi chiar în lucrări

de gândire critică mai vechi se consideră că principiul identităţii, indiferent dacă este redat

prin cuvinte sau printr-o formulă, este prea banal pentru a fi luat în discuţie şi poate fi trecut

cu vederea, iar în acest scop se invocă faptul că el este la îndemâna oricui şi este imposibil să

nu fie respectat. Practica argumentării în cele mai diferite domenii arată că lucrurile nu stau

deloc aşa şi că el este greşit înţeles, fapt asupra căruia insistă şi reputaţi savanţi.

37

Mai precis, sensul utilizării principiului identităţii este acela că fiecare cuvânt scris sau

rostit trebuie gândit şi folosit în discurs ori într-un text cu înţelesul cu care el a fost

întrebuinţat iniţial, iar orice schimbare de sens trebuie explicit anunţată. Această exigenţă este

impusă şi de faptul că multe cuvinte din vocabularul uzual au mai multe sensuri, fără ca

înţelesul unui cuvânt sau gest din limba naturală să fie unic, iar pentru detalii a se vedea orice

dicţionar explicativ. În aceste condiţii, ni se cere să îl avertizăm pe interlocutor asupra oricărei

schimbări de înţeles, mai ales dacă modificarea lui nu a fost sesizată sau pricepută de acesta şi

dacă cel care emite cuvintele nu are intenţii de a-l înşela pe interlocutorul său.

În condiţii normale, respectarea cerinţelor principiului identităţii în situaţia unui

cuvânt este firească în cazul oamenilor educaţi, mai ales dacă ei împrumută şi denumiri din

limbajul obişnuit, dar cărora le conferă un înţeles parţial nou. De pildă, unul este înţelesul

cuvântului “forţă” în limbajul de toate zilele şi altul este sensul acestui cuvânt în fizica

newtoniană şi mai ales în cea relativistă. Desigur, un om normal psihic şi bine intenţionat are

tendinţa de a conserva înţelesul şi particularităţile cuvintelor şi al ideilor folosite de el pe

parcursul expunerii sau al argumentării lui, dar nimeni nu este „a toate cunoscător” şi total

imun la orice fel de erori logice.

Din acest motiv, pentru orice termen sau cuvânt utilizat în comunicarea interumană

obişnuită ori într-un text ştiinţific, principiului identităţii stipulează necesitatea ca el să

respecte restricţia de a-şi conserva pe întreg parcursul acelui context exact înţelesul cu care

acesta a debutat. De multe ori suntem totuşi obligaţi să schimbăm înţelesul unui cuvânt,

apelând la unul din celelalte sensuri ale sale, iar această schimbare, după cum s-a precizat,

trebuie imediat precizată. În gândirea critică, principiul identităţii nu trebuie niciodată

absolutizat, mai ales în cazul cuvintelor provenite din limba comună. Este imposibil să

consideri că oricărui cuvânt din vocabularul specific vreunei limbi naturale îi este propriu un

înţeles cunoscut vorbitorilor ei sau că oricărui obiect (material sau ideal) îi aparţine o singură

denumire.

Deseori identitatea logică este mai profundă şi nu se referă doar la cuvinte sau

denumiri. În acest sens, considerăm util să analizăm trei exemple de identitate a unor nume

proprii, adaptate după Willard V. O. Quine (1908-2000), care a făcut numeroase intervenţii

filosofice şi logice asupra discursului omenesc, (printre altele, în renumita sa carte Methods of

Logic, Routledge Kegan Paul, London UK, 1970). Să luăm deci în considerare trei

posibilităţi de identitate logică, pentru a clarifica accepţiunea ei în gândirea critică din

psihologie:

(1). Tudor Arghezi =id Tudor Arghezi

(2). Tudor Arghezi =id Gala Galaction

(3). Tudor Arghezi =id Ion N. Theodorescu

Situaţia (1) de aici redă o identitate autentică şi adevărată din perspectivă obişnuită,

dar ea este banală pentru că orice individ normal psihic nu se îndoieşte de faptul că acela care

poartă numele de Tudor Arghezi este în fond chiar persoana poetului şi scriitorului Tudor Ar-

ghezi. Situaţia (2) menţionată este însă falsă şi incorectă, întrucât Tudor Arghezi şi Gala

Galaction sunt pseudonime literare a doi scriitori diferiţi. În schimb, situaţia (3) listată mai sus

este şi adevărată şi de-a dreptul utilă. De fapt, este adevărat că scriitorul Tudor Arghezi se nu-

mea în actele lui de identitate sau în Certificatul lui de Botez, Ion N. Theodorescu, dar că el se

numea Tudor Arghezi doar ca pseudonim literar acceptat la Uniunea Scriitorilor, în presă şi de

marele public. În al doilea rând, situaţia (3) este utilă întrucât oricine află din ea că numele

propriu Tudor Arghezi este de fapt pseudonimul literar al persoanei Ion N. Theodorescu şi de-

ci, această situaţie are cert şi valoare informativă.

Identitatea din situaţia (3) nu vizează persoana fizică, ci gândul pe care îl asociem cu

aceste două nume proprii (Tudor Arghezi şi Ion N. Theodorescu). Ea este legată acum direct

de exigenţa logică de raţionare a identităţii, în sensul că pe fondul situaţiei (3) reiese înţelesul

38

principiului identităţii: el nu vizează construcţiile lingvistice, deoarece aceste două nume

proprii sunt diferite ca expresii lingvistice. Valoare informativă a situaţiei (3) este aceea că ea

ne arată despre un scriitor că el era cunoscut publicului printr-un pseudonim literar şi că

numele

lui real era de fapt Ion N. Theodorescu.

Principiul identităţii nu trebuie confundat nici cu aplicaţiile lui şi nici nu trebuie redus

la sensurile speciale cu care cuvântul “identitate” este folosit în diferite contexte ştiinţifice sau

comune. În alte cazuri, chiar ştiinţifice, cuvântul “identitate” este utilizat cu alte înţelesuri de-

cât în gândirea critică din psihologie şi în logica argumentării pe care ea se bazează. De exem-

plu, în psihologie se vorbeşte deseori de „identitate socială” sau de „autoidentificare”, iar

unele afecţiuni psihice sunt numite “defecte de identitate”. Psihanaliza, foloseşte expresia

„identitate proiectivă” şi construcţia lingvistică „identitate de gen” pentru a spune că cineva

conştientizează propriului său sex.

În algebră, pentru a indica identitatea a două expresii matematice se foloseşte simbolul

egalităţii (=), care trimite la ceva diferit de identitatea logică, aşa cum reiese şi din următorul

tabel în care menţionăm în prima coloană proprietăţile relaţiilor:

Proprietăţile

relaţiilor

Egalitatea

matematică

Identitatea

logică

Reflexivitate Orice număr este egal

cu el însuşi

Orice idee A este

identică cu ea însăşi

Simetrie Dacă numărul x este egal

cu y, atunci y este egal cu x

Oricare idei A şi B pot

să nu fie identice

Tranzitivitate Dacă x, y şi z sunt numere diferite,

dar x este egal cu y şi y cu z, atunci

x este egal cu z

Trei idei oarecare A, B şi C

pot să nu fie identice

Tocmai în această accepţie, identitatea logică este promovată de gândirea critică din

psihologie bazată pe logica argumentării şi introduce o serie de restricţii fundamentale pentru

explicare şi raţionare corectă.

După cum reiese şi din acest tabel, în gândirea critică din psihologie bazată pe logica

argumentării identitatea logică nu se confundă cu egalitatea matematică, indiferent de semnul

folosit în oricare domeniu de cercetare. Între identitate logică şi egalitate matematică există o

diferenţă esenţială, iar neglijarea principiului identităţii are ca efect gândirea deficitară în

orice câmp teoretic, nu numai în psihologie. Valoarea practică a restricţiilor impuse de

principiului identităţii nu poate fi contestată raţional. Pentru început, iată un exemplu oferit de

profesorii medievali de logică, probabil elevilor lor de atunci:

Şoarecele roade hârtia, dar şoarecele este substantiv articulat.

Prin urmare, un substantiv articulat roade hârtia.

Legat de acest aspect neplăcut facem câteva precizări privitoare la valoarea practică a

principiului identităţii. Putem remarca, în primul rând, că premisele inferenţei de mai sus, care

este corectă inclusiv formal, au fost integral adevărate, dar concluzia ei este falsă. Explicaţia

acestei situaţii este aceea că în raţionamentul utilizat ca exemplu de logicienii medievali, a

fost încălcat pe linie de conţinut sau al funcţiei gramaticale tocmai principiul identităţii care a

luat forma unei schimbări de funcţie gramaticală şi de înţeles al cuvântului „şoarece” şi a

condus la o concluzie de-a dreptul aberantă, trecând subtil de la numele animalului la funcţia

gra-maticală a acestui cuvânt. Principiul identităţii ne impune să nu confundăm „incluziunea”

unei clase de animale în clasa rozătoarelor cu calitatea de a indica „apartenenţa” unui individ

la clasa respectivă. În acelaşi timp, orice modificare a înţelesului unui cuvânt poate da naştere

la confuzii, la erori (sofisme) logice dacă ea nu este explicită, după cum au arătat şi logicienii

39

medievali. Respectarea cerinţelor principului identităţii asigură claritatea şi exactitatea

indispensabile demersurilor noastre teoretice, dar şi comunicării interumane.

3. Opoziţia contrară şi opoziţia contradictorie

Deseori se poate constata că două construcţii lingvistice sunt opuse prin propoziţiile pe

care le exprimă, întrucât cele două propoziţii nu pot fi simultan, cel puţin, ambele adevărate.

Ca exemplu, să presupunem că cineva susţine că viteza luminii are o limită şi nu poate depăşi

aproximativ 300.000 Km/sec., iar altcineva îl contrazice şi spune că recent s-a probat într-un

accelerator special de sub Alpi (LHC), că ar exista subparticule capabile să dezvolte viteze şi

mai mari de 300.000 Km/sec. Este evident că declaraţiile celor două persoane sunt opuse şi

ele nu pot fi simultan adevărate.

În principiu vorbind, în activitatea teoretică obişnuită sau elevată există enunţuri care

introduc termeni sau propoziţii care se află în unul sau altul din două raporturi de opoziţie.

Astfel, unele enunţuri se află în opoziţie contrară, ceea ce ne obligă să considerăm că cel puţin

una din construcţiile lingvistice nu introduce o propoziţie adevărată, deşi nu este exclus total

să fie ambele propoziţii să fie false şi în condiţiile respective să fie adevărată o altă propoziţie

diferită de cele două iniţiale.

Pe de altă parte, întâlnim deseori varianta ca opoziţia a doi termeni sau a două

propoziţii să fie maximă, în sensul că nu există acum niciun fel de intermediar între opuşii

iniţiali. Astfel, cineva poate pretinde că noaptea trecută a plouat, iar opozantul lui susţine că

noaptea trecută a fost senin şi nu a plouat absolut deloc. Este clar că declaraţiile ultimelor

două persoane nu pot fi nici ambele adevărate şi nici ambele false. Cu alte cuvinte, declaraţiile

celor doi se află în raport de contradicţie, iar acest fel de opoziţie este maximă, întrucât ea nu

admite niciun fel de intermediar între cei doi opuşi.

4. Principiul necontrarietăţii

Cea de a doua exigenţă logică fundamentală vizează un raport de opoziţie între ter-

meni sau propoziţii şi este cunoscut în logica formală şi sub denumirea de „principiu al non-

contradicţiei”, dar această denumire formală generează o serie de confuzii între două tipuri

diferite de opoziţie logică menţionate anterior: contrarietatea şi contradicţia. De exemplu, aşa

cum s-a spus, două propoziţii contrare nu pot fi împreună simultan adevărate, însă nu este

exclus ca ele să fie simultan false, dar dacă două propoziţii sunt contradictorii acestea nu pot

fi, în exact acelaşi timp, nici ambele adevărate şi nici ambele false, pentru că una din ele este

sigur adevărată.

Propoziţiile contrare sunt de fapt logic-incompatibile, pentru că între două propoziţii

contrare care ar fi simultan false, există de regulă cel puţin o a treia propoziţie opusă, contrară

ambelor propoziţii iniţiale, care ar putea fi singura adevărată. Prin urmare, dacă una din cele

două propoziţii contrare iniţiale este redată simbolic cu p, opusa ei contrară ar putea fi

exprimată prin p’, iar această exigenţă a necontrarietăţii poate fi exprimată simbolic cu

ajutorul formulei:

4.1. (p & p’)

în care, simbolul „” ce se citeşte „nu sunt adevărate”, şi ne spune clar că cele două propoziţii

contrare, adică p şi p’, nu pot fi simultan adevărate. Această formulă (4.1) nu exclude însă

eventualitatea ca tocmai o altă propoziţie p*, care ar fi contrara ambelor, adică atât a lui p, cât

şi al lui p’, să fie adevărată.

Pentru a înţelege cât mai exact formula 4.1, ar trebui probabil precizat că simbolul „”

reprezintă la nivel general operatorul propoziţional „negaţie”, dar aşezat în faţa parantezei de

aici el se citeşte şi „este fals că ...”. În aceste condiţii, litera p este acum un simbol ce

corespunde unei anumite propoziţii, iar simbolul p’ redă o altă propoziţie care ar fi contrară

celei exprimate prin intermediul lui p, dar nu este exclus ca ambele să se dovedească false.

40

Prin urmare, dacă într-un text sau într-o discuţie apar atât p, cât şi p’, se spune că oricare din

aceste două propoziţii contestă ceea ce spune cealaltă şi deci astfel se ştie că ambele propoziţii

nu pot fi adevărate, dar nu este deloc exclus să fie amândouă false. Abaterile de la cerinţele

principiului necontrarietăţii se produc şi în cazul unor formulări deficitare, cum ar fi şi

următorul:

Vă ordon să nu îndepliniţi acest ordin

Asemenea enunţuri aberante încalcă principiului necontrarietăţii şi sunt chiar hazlii,

cum este şi acesta, datorat unui personaj celebru Moş Teacă, creat de Anton Bacalbaşa (1855-

1899), apar uneori şi din neatenţie, sau în urma unor interese sau pasiuni ori în situaţia unor

afecţiuni psihice ale emitentului.

Astfel de enunţuri contrare reprezintă însă şi defecte grave de cunoaştere sau de

precipitare (grabă, lipsă de concentrare într-o discuţie) şi sunt adesea un simplu simptom care

denotă deseori emotivitate, irascibilitate excesivă, angoasă, oboseală accentuată etc. Indiferent

de sursa sau natura lor, astfel de enunţuri construite prin încălcarea conştientă sau inconştientă

a restricţiilor logice impuse de principiul necontrarietăţii trebuie evitate.

5. Principiul terţului exclus

Cel de al doilea raport de opoziţie dintre termeni sau propoziţii, cum s-a şi menţionat,

este un raport de contradicţie care însă împarte universul de discurs exclusiv în două părţi care

se exclud reciproc. Termenii ori propoziţiile con-tradictorii se află într-un raport de opoziţie

maximă astfel încât dacă unul din contradictorii vizează una din părţi, celălalt se referă

exclusiv la orice ceea ce ar fi în afara acestuia.

Prin urmare, în cazul valorilor de adevăr, dacă ar fi autentic unul din ter-menii ori una

propoziţiile contradictorii ar fi adevărată, celălalt termen ar fi ne-autentic sau propoziţia

contradictorie ar fi falsă, iar când unul din contradictorii este termen neautentic ori propoziţia

dată este falsă, celălalt termen este autentic, respectiv, cealaltă propoziţie este indubitabil

adevărată. În această situaţie se poate spune că oricare dintre termenii ori propoziţiile

contradictorii ar reprezenta „complementarul celeilalte”. Cu alte cuvinte, ar însemna că din

per-spectiva gândirii critice fundamentată pe logica raţionării între o propoziţie şi

contradictoria sa nu există de fapt nici un fel de intermediar. Iată deci că opoziţia

contradictorie este o opoziţie logică maximă şi în consecinţă, pentru a exprima simbolic acest

principiu logic, putem recurge la formula:

(2). p V p

în care „p” desemnează orice valoare de adevăr, iar simbolul „V”, care este ales de la latinul

„vel …, vel ..”, indică disjuncţia, iar simbolul „” indică negaţia logică. Într-o situaţie de

acest fel, înţelesul formulei (2) poate fi redat şi cu ajutorul cuvintelor:

Oricare ar fi propoziţie p, sau este adevărată p, sau este adevărată p

Având în vedere cele menţionate mai sus, principiul terţului exclus poate fi redat în

cuvinte şi printr-o altă citire a formulei (2) şi anume:

Oricare ar fi propoziţia p şi contradictoria ei p, nu pot fi ambele

false, întrucât una din ele este sigur adevărată.

Ca atare, având un enunţ declarativ de acest fel, construit corect lingvistic, noi ştim deja că el

poate exprima o propoziţie adevărată sau una falsă, altfel spus, oricare din informaţiile redate

prin p, trebuie socotite ca fiind autentice ori neautentice. Prin urmare, nicio informaţie

cognitivă redată de o propoziţie nu poate fi absolut lipsită de orice fel de valoare de adevăr,

chiar dacă ea nu este ştiută.

În aceste condiţii, nu este admisibil să considerăm că informaţia redată de un enunţ de-

clarativ corect lingvistic ar fi undeva dincolo de adevăr ori de fals, adică absolut neutră ca va-

41

loare de adevăr. Există neîndoielnic şi propoziţii despre care nu ştim pentru moment dacă ele

sunt adevărate sau false, dar această situaţie nu ne interzice să raţionăm pe baza lor,

presupunând că ele s-ar putea dovedi cândva fie adevărate, fie false.

Prin urmare, ceea ce trebuie să reţinem este că principiul terţului exclus nu admite ni-

ciun fel de intermediar între opuşii contradictorii şi de aceea el este implicat şi în

demonstraţia prin reducere la absurd. Înainte de a încheia discuţia despre raporturile de

contradicţie, trebuie totuşi reţinut că logica argumentării bazată pe gândirea critică ne obligă

să distingem clar între două restricţii referitoare la raporturile de opoziţie contradictorie între

termeni sau propoziţii:

(i). Principiul terţului exclus ca exigenţă logică a gândirii critice şi ne permite să

alegem între două propoziţii contradictorii, dintre care una este cert adevărată, iar cealaltă este

sigur falsă: tertium non datur;

(ii). Principiul bivalenţei este însă o convenţie formală necesară distincţiei între

logicile bivalente şi cele polivalente. Mai exact, oricare din logicile bivalente este un demers

strict formal şi admite numai două valori de adevăr, iar logicile polivalente admit mai mult de

două valori de adevăr pentru evaluarea variabilelor, dar este şi ea doar o construcţie formală

algoritmice3.

6. Principiul raţiunii suficiente şi justificarea susţinerilor

Această a patra exigenţă logică fundamentală este legată de procesul raţionării umane

autentice şi presupune o justificare corectă a ceea ce susţinem. El ne spune că premisele

oricărei forme de raţionare deductivă corectă reprezintă „raţiunea suficientă” a concluziei.

Această exigenţă logică a fost avută în vedere neîndoielnic şi de Aristotel, dar a fost

prezentată explicit abia mai târziu de către Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716).

Ea introduce restricţii logice asupra cărora insistă în mod deosebit gândirea critică din

psihologie fundamentată pe logica argumentării, în care expresia „raţiune suficientă” din

denumirea acestui principiu de raţionare înseamnă că premisele inferenţei oferă un temei

suficient concluziei unui argument deductiv. În practica raţionării, calitatea unui temei oferit

de pre-mise concluziei, soluţiei sau explicaţiei, depind de competenţa, de starea psihică a

raţionatorului, de sinceritatea lui, dar şi de faptul că el apelează la raţionamente deductive sau

inductive. Reiese că în practica justificărilor, temeiurile dedicate întemeierii unei concluzii ori

explicaţii pot fi de mai multe feluri. Să presupunem că cineva ar recurge la ideea că:

(1). Mihai Eminescu şi Ion Creangă au fost contemporani

şi pentru a o justifica utilizează propoziţia (2):

(2). Mihai Eminescu şi Ion Creangă au fost prieteni.

Este de la sine înţeles că cei doi scriitori nu putea fi prieteni dacă nu erau

contemporani, dar propoziţia (1) este doar un temei necesar nu însă şi suficient pentru a

dovedi adevărul propoziţiei (2). Cu alte cuvinte, propoziţia (1) nu este un temei suficient

pentru a putea atesta indubitabil adevărul lui (2). Pentru a face această explicaţie şi mai clară,

să introducem simbolul „p” pentru propoziţia (1) şi simbolul „q” pentru propoziţia (2). În

aceste condiţii, relaţia de la (1) la (2), poate fi exprimată prin formula:

(3). Numai dacă p, atunci q

care de fapt ne spune:

(4). Dacă q, atunci p

În schimb, dacă din perspectiva cerinţelor gândirii critice bazată pe logica

argumentării am inversa lucrurile, adică am utiliza pentru propoziţia (2) simbolul „p” şi am

3 Bieltz, Petre, Logici Polivalente, în volumul: Petre Botezatu, Teodor Dima, Petre Bieltz, Sorin Vieru, Gheorghe

Enescu, Direcţii în Logica Contemporană, 1974, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

42

folosi-o ca temei pentru a justifica cu ajutorul ei propoziţia (1) simbolizată acum prin „q”,

putem susţine corect că „p” într-adevăr justifică corect adevărul lui „q”. Prin urmare, putem

susţine de această dată că formula:

(5). Dacă p, atunci q

este indubitabil adevărată din perspectiva cerinţelor principiului raţiunii suficiente, întrucât

sensul formulei (5) este de fapt acela că propoziţia (2) este un te-mei suficient pentru

justificarea propoziţiei (1), deşi ea nu este însă şi un temei necesar pentru a pretinde pe

această bază că propoziţia (2) este cert adevărată. Să luăm acum în considerare acum alte

două propoziţii. Să presupunem de această dată că propoziţia (6) şi anume:

(6). Mihai Eminescu a fost becher

este folosită pentru a justifica cu sprijinul ei propoziţia (7), adică:

(7). Mihai Eminescu a fost celibatar

sau invers, folosim pe (7) pentru a justifica pe (6). Mai exact, indiferent dacă utilizăm

variabila „p” pentru propoziţia (6) şi pe „q” pentru a indica propoziţia (7) ori procedăm exact

invers, putem susţine fără teama de a greşi că formularea:

(8). Dacă şi numai dacă p, atunci q

este sigur adevărată. Aceasta înseamnă că oricare din propoziţiile (6) ori (7) este deopotrivă şi

un temei suficient şi totodată un temei necesar pentru cealaltă propoziţie. Faptul are o expli-

caţie oarecum specială. Cuvintele „becher” şi „celibatar” au exact acelaşi înţeles, întrucât

ambele cuvinte înseamnă „bărbat necăsătorit” şi provin în limba română din limbi diferite: în

timp ce „becher” provine din limba turcă, cuvântul „celibatar” provine în limba română fie

din limba franceză, fie direct din limba latină (pentru detalii a se vedea Dicţionarul Explicativ

al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic „Gold”, Bucureşti, 2009).

În legătură cu principiul raţiunii suficiente trebuie reţinut că singurele temeiuri care

satisfac integral cerinţele impuse de acest principiu sunt numai cele care sunt suficiente, fără a

fi obligatoriu şi necesare sau cele care sunt suficiente şi totodată necesare. Temeiurile numai

suficiente sunt utilizate în multe domenii informale corecte, în timp ce temeiurile suficiente şi

necesare sunt implicate mai ales în ştiinţele formale.

Nu trebuie neglijat totuşi că în diferite situaţii ştiinţifice sau din raţionarea comună şi

mai ales în cele caracteristice dezbaterilor politice, întâlnim deseori argumentări bazate pe

justificări doar necesare şi chiar accidentale pentru a presupune sau pretinde că anumite idei

ar fi sigur adevărate. În cunoaşterea ştiinţifică această situaţie este datorată lipsei de moment a

informaţiilor suficiente, iar în raţionarea comună aceste temeiuri sunt invocate datorită

competenţelor limitate. În politică şi în reclame primează adesea interesele de moment ale

vorbitorului legate de promovarea cu orice preţ a unui punct de vedere sau a unui produs.

Prin urmare, nu trebuie neglijate situaţiile negative de felul celor menţionate, ca şi

existenţa unei afecţiuni psihice care face imposibilă o susţinere co-rectă. În această ordine de

idei, menţionăm că niciuna din cele de mai jos despre Liviu Rebreanu nu reprezintă nici pe

departe un temei cât de cât serios pentru cealaltă:

(8). Liviu Rebreanu a tratat într-un roman al său răscoala din 1907

(9). Liviu Rebreanu a fost martor al răscoalei din 1907.

Rezumat

1. Importanţa exigenţelor logice fundamentale.

2. Restricţiile impuse de principiul identităţii.

43

3. Principiul necontrarietăţii şi compatibilitatea propoziţiilor.

4. Principiului terţului exclus şi bivalenţa.

5. Principiul raţiunii suficiente şi justificarea concluziilor.

Cuvinte importante

1. Exigenţe logice fundamentale.

2. Principii logice.

2. Principiul identităţii.

3. Identitatea psihologică.

4. Opoziţia logică.

5. Contrarietate

6. Contradicţie.

7. Temeiuri.

8. Justificări corecte.

Exemplu de exerciţii sau probleme

Ilustrare: Să presupunem că cineva susţine că localitatea Deva este capitala judeţului

Hunedoara, iar altcineva pretinde că municipiul Hunedoara este capitala acestui judeţ.

Soluţie: Între afirmaţiile celor doi parteneri în discuţia de mai sus, există un

raport de opoziţie, întrucât două oraşe diferite nu pot fi capitala aceluiaşi judeţ. Dincolo de

realitatea geografică şi administrativă efectivă, din perspectiva gândirii critice în psihologie,

raportul de opoziţie dintre susţinerile celor doi este un raport de contrarietate, deoarece

capitala judeţului menţionat poate fi într-o altă localitate din judeţ. În realitate însă, Deva este

capitala judeţului Hunedoara, iar municipiul Hunedoara este o localitate principală de pe

teritoriul acestui judeţ cu titlul de Municipiu.

Exerciţii şi probleme

I. Stabiliţi exigenţele logice fundamentale (principiile logice) care ar putea fi încălcate

în fiecare discuţie de mai jos dintre A şi B:

A: Susţin că Legea Testării Psihologice este neconformă legislaţiei europene şi este

neconstituţională.

B: Cum este posibil să pretinzi aşa ceva? Legea Testării Psihologice a fost validată de

Parlamentul European şi a fost semnată de Preşedintele ţării noastre spre promulgare.

A: Te rog să-ţi verifici ceasul şi vei constata că am întârziat minim 15 minute.

B: Ceasul îţi merge greşit! Ceasul meu merge perfect şi arată că ai întârziat maxim 15

minute.

A: Copacul care s-a prăbuşit de bătrâneţe nu produce nici un zgomot, întrucât nimeni

n-a auzit zgomotul produs de prăbuşirea lui.

B: Sunetul căderii unui copac bătrân este produs oricum. Prăbuşirea co-pacului

produce vibraţii ale aerului care dau naştere unui sunet, indiferent dacă a fost auzit de cineva

sau nu. A: După cum şti, Dan este un amator, întrucât face parte dintr-o trupă de teatru amator.

B: Greşeşti amarnic! Dan nu este un amator, pentru că el mi-a reparat computerul care

nu mai funcţiona corect.

A: „Holtei” provine în limba română dintr-o limbă slavă şi înseamnă „bărbat

necăsătorit”.

B: „Holtei” se foloseşte de obicei în Moldova şi provine din limba poloneză. În

româna literară, unui bărbat necăsătorit i se spune „celibatar”, ca în multe zone din ţară.

44

A: Bucureştiul este capitala României şi numără circa două milioane de locuitori

stabili.

B: Sunt de acord că Bucureştiul este capitala României, dar are mai mult de două

milioane de locuitori stabili.

II. Stabiliţi diferenţele de înţeles promovate de gândirea critică în psihologie între ur-

mătoarele idei sau principii:

(1). Identitate logică, egalitate matematică şi echivalenţă formală;

(2). Principiul necontrarietăţii şi principiul terţului exclus;

(3). Principiul terţului exclus şi principiul bivalenţei;

(4). Principiul raţiunii suficiente şi cauzalitate

III. Mulţi scriitori folosesc încălcarea exigenţelor logice fundamentale cu scopul de a

produce situaţii comice şi a scoate în evidenţă incultura unor personaje, aşa cum au procedat

la vremea lor A. Bacalbaşa şi I. L. Caragiale. Arătaţi care sunt exigenţele logice nerespectate

în situaţiile de mai jos:

(1). - Mâine să iasă jurnalul […] Să dai ordin să-l citească toată compania!

- Da nu ştie toţi carte.

- Ce tot vorbeşti dă carte răcane? […] Carte e jurnalul?

(2). Am fost atacat ziua-n amiaza mare de o ceată de contrabandişti ast’noapte pe la

ora 12.

(3). Nu garantăm de viaţa a o mulţime de trecători ucişi până acum.

(4). - Ce datorii ai tu răcane?

- Eu n-am niciuna, trăiţi don căpitan, dar am auzit că don sergent are mai

multe!

(5). Oricine îşi va permite a face contrabandă fără a aviza pe comandantul postului, va

fi omorât prin împuşcare şi apoi va fi dat judecăţii.

(6). Pichetele care observă că contrabandiştii trec prin puncte pe unde nu sunt văzuţi,

au dreptul să-i împuşte pe loc. (Textele de la (1) la (6) au fost selectate din lucrarea: Anton

Bacalbaşa, Moş Teacă şi Alte Povestiri, Biblioteca pentru Toţi, 1955, Editura pentru

Literatură, Bucureşti)

(7). După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani …

(8). Batem o depeşă la Bucureşti. Trebuie să ai curaj, ca mine! Trebuie s-o iscăleşti, o

dăm anonimă!

(9). Ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic. Ori să nu se

revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo şi anume, în părţile esenţiale.

(10). Într-o chestiune publică, de la care atârnă viitorul, prezentul şi trecutul ţării!

(Conf. Ion Luca Caragiale, Teatru, 2006, Editura Gramar, Bucureşti)

IV. Arătaţi la ce idei se referă textele de mai jos:

1. Este desigur foarte bine să luăm poziţie într-o anume controversă, dar dacă această

dispută este importantă pentru noi, ne dorim să fim capabili să oferim un suport opiniei

noastre. Aici este locul în care intervin argumentele şi ele conţin suportul de care avem

nevoie. Dacă disputa este simplă, de felul celei în care ne întrebăm dacă cheia va deschide sau

nu broasca, argumentul s-ar baza numai pe faptul că putem face o observaţie relevantă sau că

dispunem de o informaţie solidă dintr-o sursă de încredere. Dar, dacă controversa este mai

complicată, asemănătoare celei referitoare la cauza bolii de care suferă ulmul olandez, cerinţa

este cu mult mai mare. Indiferent de problemă, argumentele sunt cele pe care le folosim

pentru a o rezolva, uneori împreună cu observaţiile directe şi cu informaţii provenite din surse

demne de încredere. (Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New

York, 2004)

45

2. Cuvântul „falacios” derivă din latinul „fallax” („înşelător”, „care induce în eroare”)

şi din verbul „fallere” („a minţi”, „a înşela”, „a amăgi”„a deghiza”, „a simula”). Acest

concept este important în viaţa oamenilor, întrucât o mare parte a gândirii umane se amăgeşte

singură dar, în acelaşi timp, îi înșeală şi îi amăgeşte pe ceilalţi. Mintea omenească nu dispune

de un factor natural care s-o îndrume spre adevăr, dar ea nici nu iubeşte în mod natural

adevărul. Ceea ce este pe deplin caracteristic minţii umane este faptul că ea se iubeşte pe sine,

că iubeşte tot ce îi serveşte, tot ce o flatează, că iubeşte acel ceva care îi oferă ceea ce îşi

doreşte

şi totodată iubeşte orice loveşte şi distruge tot ceea ce ar constitui o „ameninţare” la adresa ei.

Studiul gândirii falacioase poate fi derulat în două feluri diferite. Pe de o parte, el

poate fi abordat în maniera tradiţională: se definesc, se explică şi sunt oferite exemple privind

felurile în care pot fi produse argumentele falacioase şi modalităţile prin care se face în aşa fel

încât ni se pare că ele sunt corecte. Pe de altă parte, studiul gândirii falacioase poate fi făcut

într-o manieră aprofundată care presupune raportarea la construirea argumentelor eronate în

legătură cu scopul urmărit de autorul lor şi anume, acela de a-şi servi propriile interese şi de a-

şi satisface propriile dorinţe iraţionale. În cazul folosirii primei metode de abordare, cel care

studiază argumentele eronate nu câştigă decât o memorare a denumirilor şi a definiților

erorilor de raţionare. Curând, respectivele denumiri şi definiţii vor fi uitate. Mintea lui va

rămâne complet neatinsă şi, ca atare, total neschimbată. Dimpotrivă, cea de a doua metodă de

abordare a erorilor de raţionare face posibilă o achiziţionare de durată a capacităţii de

înţelegere a felului în care mintea lui, dar şi mintea celorlalţi, foloseşte argumente incorecte,

apelează la „înşelăciuni” sau „minciuni” intelectuale pentru a atinge anumite deziderate.

Mintea umană este o minunată mulţime de structuri şi sisteme: ea este centrul şi sursa

acţiunilor noastre. Ea este aceea care ne dă o identitate unică. Ea ne creează o imagine asupra

lumii. Experienţa noastră bogată se naşte din interacţiunea ei cu lumea. Cu ajutorul ei gândim.

Cu ajutorul ei simţim. Cu ajutorul ei dorim. Cu ajutorul ei pătrundem adevărul şi eliminăm

erorile. Cu sprijinul ei ajungem la intuiţii şi tot ea fabrică prejudecăţile. Ea este aceea ce ne

face să credem cu uşurinţă că ceva este fals şi că altceva este adevărat.

Mintea umană dispune de puterea de a realiza frumuseţea unui compor-tament corect,

dar şi de aceea de a dovedi că altceva este flagrant imoral. Cu ajutorul ei putem iubi sau urî.

Ea este aceea care ne face buni sau cruzi. Ea ne permite să avansăm să avansăm pe linia

cunoaşterii sau pe cea a erorilor. Ea ne face să fim îngăduitori intelectual sau intelectual

aroganţi. Ea poate fi empatică sau închistată. Poate fi deschisă sau închisă. Mintea umană are

puterea de a atinge o stare de permanentă extindere a cunoaşterii sau pe aceea de a ne prăbuşi

într-o îngustă ignoranţă. Mintea umană ne face să oferim abilităţi celor care ne privesc cu

încredere, ori dimpotrivă, să insultăm inocenţa şi nobleţea lor printr-o totală lipsă de interes

sau prin cruzime. (Richard Paul, Linda Elder, The Art of Mental Thrickery, The Foundation

for Critical Thinking, Dillon Beach, California, USA, 2006)

3. Există nu puţine situaţii în care eludarea exigenţelor logice în raţionare ia şi o altă

formă. Astfel, se întâmplă adesea, în controverse de pildă, ca unul dintre parteneri să

folosească premise inacceptabile pentru interlocutorul său, cu toate că acele premise sunt

relevante pentru concluzia pe care urmează să o justifice. Din perspectiva logicii şi a gândirii

critice, această inacceptabilitate a premiselor este una din sursele principale ale erorilor de

raţionare, ale sofisme lor. (Lewis Vaughn)

O asemenea situaţie corespunde în mare parte celei sesizate de teoria modelelor

mentale avansată de psihologia cognitivă, care afirmă că cea mai im-portantă categorie a

erorilor de raţionare şi-ar afla cauza în faptul că modelele mentale pe care se fundamentează

premisele argumentului nu sunt singurele modele mentale posibile pentru acele premise. (Ph.

N. John-son-Laird)

4. Noi, oamenii, suntem suficient de inteligenţi pentru a trimite nave cosmice dincolo

de graniţele Sistemului Solar, pentru a combina material genetic cu ajutorul căruia modificăm

46

diferite varietăţi de viaţă, pentru a construi maşini care îi scot din joc pe marii maeştri ai

şahului, dar, cu toate acestea, comitem frecvent erori logice. În ciuda impresionantelor

realizări ale intelectului uman, oricine se confruntă adesea cu exemple de raţionare greşită, cu

erori, cu o judecare deficitară. Într-un recent sondaj Gallup, 18% din cei chestionaţi credeau

că Soarele se roteşte în jurul Pământului. Unul din colegii noştri a descoperit că peste o

jumătate din studenţii săi cred că primul om care a păşit pe Lună a fost Lance Armstrong.

În timp ce scriam aceste rânduri, a apărut în ziar o istorioară despre o oarecare Robyn

Rouse (din Columbus, Ohio), care a plătit 25$ pentru o pereche de lentile de contact verzi,

procurate dintr-un magazin de legume şi fructe, pentru a le asorta pantofilor ei de sport. Nu

mai târziu decât în dimineaţa următoare a constatat că suferă de o serioasă infecţie oculară ca-

re evoluează rapid. Avem tot dreptul să pariem, cu mari şanse de câştig, că oricare dintre noi

ia din timp în timp astfel de hotărâri, decizii lipsite de informaţii, deficitar gândite, altfel spus,

greşite. Ocazional, astfel de decizii sunt dezastruoase. Acum, Robyn are nevoie de transplant

de cornee şi de un an de tratament costisitor pentru a-şi salva vederea. (Brook N. Moore,

Richard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New York, USA, 2004)

5. Operaţiile mentale au un caracter ideal, nonsubstanţial şi se caracterizează printr-o

serie de proprietăţi specifice, precum: reversibilitatea, reflexivitatea, simetria, asociativitatea,

tranzitivitatea ş.a. […] Reflexivitatea este transformare identică, de raportare a unui obiect la

el însuşi, care se exprimă simbolic prin relaţia A A (A este identic cu A). Valoarea cognitivă

a acestei proprietăţi rezidă în conservarea identităţii obiectului în pofida unor fluctuaţii

situaţional-accidentale ale unor caracteristici nemijlocit perceptibile. […] A avea identitate

înseamnă, în mod practic, a fi cineva, a ocupa o anumită poziţie în contextul social, a juca un

anumit rol, a dispune de un anumit statut. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura

Universitară, Bucureşti, 2002)

6. Doctrina lipsei de sens a contradicţiei are consecinţe metodologice care o fac

imposibilă, în principiu, chiar pentru a imagina o probă cu privire la ceea ce are sens şi ceea

ce este lipsit de sens. Ne-ar fi totdeauna imposibil să stabilim exact dacă un şir de semne

(cuvinte, formule etc.) are nu înţeles pentru noi şi, cu atât mai mult, pentru alţii. (Willard V.

Orman Quine, From a Logical Point of View, Harvard University Press, Cambridge,

Massachusetts, USA, 1961)

6. Principiul terţului exclus a fost contestat pe baza faptului că ar exista şi o altă

posibilitate pe lângă adevărul sau falsitatea unei propoziţii. Astfel, se pretinde că nu este

necesar ca una din următoarele propoziţii să fie adevărată: El este mai vârstnic decât fratele

său şi El este mai tânăr decât fratele său, întrucât există posibilitatea ca El să fie de aceeaşi

vârstă cu fratele său. Această obiecţie însă confundă contrarietatea propoziţiilor cu

contradicţia lor. Contradictoria pro-poziţiei El este mai în vârstă decât fratele său nu este

propoziţia El este mai tânăr decât fratele său, ci propoziţia El nu este mai în vârstă decât

fratele său. Principiul terţului exclus se aplică la această pereche de propoziţii contradictorii.

(Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method,

Routledge&Kegan Paul, London, 1964)

7. Principiul raţiunii suficiente, aplicat consecvent, ne recomandă, pe de o parte, să nu

acceptăm ca adevăruri aserţiuni nedemonstrate, şi pe de altă parte, să acceptăm propoziţiile

demonstrate, acelea pentru care ni se oferă temeiuri suficiente. Aceste două reguli, alături de

altele, caracterizează spiritul ştiinţific, încrederea în cunoaşterea ştiinţifică. A accepta ca

adevărate idei nedemonstrate (misticism, iraţionalism) sau a ne îndoi de ceea ce este dovedit

(scepticism, agnosticism), constituie încălcări ale principiului raţiunii suficiente izvorâte din

atitudini retrograde.

K. Ajdukiewicz crede că acest principiu este identic cu exigenţa gândirii critice: să nu

acordăm încrederea noastră cu uşurinţă oricăror păreri, ci să cre-dem numai ceea ce este

întemeiat suficient. Cerinţa gândirii critice se opune oricărui fel de dogmatism, adică

acceptării necontrolate a aserţiunilor. Întemeierea propoziţiilor se realizează nu numai

47

indirect, cu ajutorul deducţiilor din alte pro-poziţii, ci şi pe cale directă, din experienţa

externă sau internă. Ne putem sprijini nu numai pe experienţa noastră, ci vom exploata şi

experienţa altora, dacă este însoţită de garanţii ştiinţifice (este opera unui specialist, care nu

urmăreşte să ne înşele). Ajdukiewicz ne atrage atenţia asupra primejdiei pe care o include

puterea sugestivă a cuvintelor şi a persoanelor. Anumiţi termeni străini, repetarea cuvintelor

cheie, autoritatea sau siguranţa de sine a unor personalităţi sau a unor prieteni pot influenţa

judecata noastră fără să ne dăm sea-ma, ca şi dorinţele noastre intime, mărturisite sau tăinuite.

Împotriva acestor capcane ne fortifică deprinderea de a reclama dovezi suficiente pentru

oricare informaţie. (Petre Botezatu,

Introducere în Logică vol. 1, Editura Graphix, Iaşi, 1994)

8. Principiul terţului exclus a fost obiectul multor critici pe baza faptului că ar conduce

la „orientarea bivalentă” care obligă obiectele din univers să fie „albe sau negre” şi care

obstrucţionează realizarea de compromisuri, în ciuda existenţei reale unei gradaţiei absolute,

care ar fi caracteristică vieţii şi gândirii umane. La rândul său, această obiecţie se naşte dintr-o

greşită înţelegere. Desigur, declaraţiile „Acesta este alb” şi „Acesta este negru” – în care

„Acesta” se referă la acelaşi obiect – nu pot fi împreună adevărate. Dar, cu toate că aceste

declaraţii nu pot fi ambele adevărate, ele pot fi amândouă false. „Acesta” poate să nu fie nici

„negru” şi nici „alb”; cele două declaraţii sunt contrare, nu contradictorii. Contradictoria

declaraţiei „Acesta este alb” este declaraţia „Acesta nu este alb” (cu condiţia ca „alb” să fie

folosit în exact acelaşi sens în ambele declaraţii) şi una din ele este cu necesitate adevărată, iar

cealaltă falsă. Principiul terţului exclus este inevitabil.

Tuturor celor trei „legi de gândire” (identitatea, non-contradicţia şi terţul exclus, n.n.)

nu li se poate reproşa nimic atât timp cât ele sunt aplicate la enunţuri care conţin expresii

neambigui, neeliptice şi termeni precişi. Ele nu au doar statutul onorific ce le-a fost atribuit de

unii filosofi, dar sunt neîndoielnic adevărate. (Irving M. Copi, Carl Cohen, Introduction to Lo-

gic. 11th ed., Pearson Education Inc., New Jersey, USA, 2002)

48

V. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE RAPORTUL

DINTRE PSIHOLOGIE ŞI LOGICĂ

1. Psihologia.

2. Logica.

3. Psihologismul.

4. Logicismul.

5. Raportul real dintre psihologie şi logică.

6. Psihologia cognitivă.

49

V. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE RAPORTUL

DINTRE PSIHOLOGIE ŞI LOGICĂ

Pe parcursul capitolului care urmează, ne vom opri asupra problemelor indicate mai jos:

1. Psihologia şi logica în istoria cunoaşterii.

2. Psihologismul şi logicismul – două orientări greşite.

3. Raportul actual dintre psihologie şi logică.

4. Psihologia cognitivă.

Drept urmare, în cele ce urmează vom discuta următoarele aspecte.

Ca atare, aceste idei vor fi repartizate pe paragrafele de mai jos.

1. Psihologia

S-a constituit ca o disciplină ştiinţifică autonomă abia spre sfârşitul secolului al XIX-

lea, cu toate că începând încă din antichitate şi mult după aceea s-au conturat diferite

preocupări de psihologie, dar în alte domenii (filosofie, medicină, literatură). De pildă, filosofi

precum Aristotel (384-322 î.Hr.) sau ulterior John Locke (1632-1704) au tratat şi teme

psihologice. Concentrarea cercetărilor de psihologie într-o ştiinţă aparte au presupus

sedimentări treptate şi au condus mai târziu la o disciplină de sine-stătătoare, cu multe

ramificaţii.

Pentru început, autonomia psihologiei s-a conturat prin apariţia investigaţiilor de

psihologie experimentală, în care s-au implicat doi mari savanţi. Astfel William James (1842-

1910) a realizat în anul 1875 primul experiment psihologic la Universitatea Harvard (SUA) şi

a militat pentru autonomia psihologiei ca disciplină de sine-stătătoare, iar la scurt timp

Wilhelm Wundt (1832-1920) a fondat în 1879 la Universitatea din Leipzig (Germania) primul

laborator de psihologie experimentală din lume şi este considerat de mulţi fondatorul

psihologiei experimentale. Wilhelm Wundt, care era şi fiziolog, a exagerat însă rolul

psihologiei în studiul corectitudinii raţionării umane şi a pretins asta într-o carte de „logică”

pe care a scris-o de pe poziţiile psihologiei experimentale. (Logik, (în 3 vol.) Editura Enke,

Stuttgart, Deut-schland, 1920).

Granville Stanley Hall (1844-1924) a fost un alt mare savant care a avut contribuţii

importante la apariţia psihologiei actuale4. Savantul american a fost un reputat profesor de

psihologie, care s-a remarcat prin multe contribuţii aduse la conturarea psihologiei actuale şi a

publicat un impresionant număr de studii de psihologie. A fost primul care a promovat

folosirea chestionarelor în psihologie, a iniţiat în 1877 revistele American Journal of

Psychology şi Pedagogical Seminary (ultima devenită din 1893 Journal of Genetic

Psychology) şi a înfiinţat încă din 1883 laboratorul de psihologie de la John Hopkins

University, iar în anul 1892 a fondat APA, adică American Psychological Association.

Deşi din acest moment, psihologia se afirmă tot mai accentuat ca domeniu specific de

investigaţii, cercetările de psihologie au fost revendicate uneori de medici specializaţi în

neurologie sau psihiatrie şi în vindecarea afecţiunilor psihiatrice. Această situaţie explică

parţial prin apariţia şi propulsarea de către medici a unor orientări din psihologie. De

exemplu, Sig-mund Freud (1856-1939) era medic şi a pus bazele psihanalizei, orientare

4 Colman, Andrew M., Oxford Dictionary of Psychology, 2003, Oxford University Press, Oxford, UK, New York,

USA

50

psihologică de mare audienţă chiar astăzi, inclusiv prin promovarea unor tehnici şi metode de

psihoterapie. În ul-

tima vreme se afirmă tot mai mult psihologia cognitivă, printre psihologi sau medici.

2. Logica

După cum s-a afirmat, logica devine disciplină de sine-stătătoare încă din antichitate,

în calitatea de studiu sistematic al argumentării. Prima lucrare de logică ştiută este datorată lui

Aristotel (384-322 î.Hr.) şi a fost numită de urmaşii acestuia „Organon”, care în traducere în-

seamnă “instrument”, iar ulterior logica se dezvoltă şi se ramifică considerabil. Astfel, cu

începere de la jumătatea secolului al 19-lea, logica a folosit un limbaj simbolic de inspiraţie

al-gebrică, ca urmare a utilizării ei pentru a analiza raţionarea din matematica vremii.

Datorită acestui fapt şi a valorificării ei şi în demersurile filosofice, logica s-a

transformat treptat într-o disciplină stric formală şi abstractă total distinctă de psihologie.

Logica a înregistrat curând o dezvoltare şi o ramificare fără precedent. Au apărut numeroase

logici noi, după unii autori peste 40 de discipline logice distincte5. În acest fel însă, logica s-a

depărtat de raţionarea umană reală. O parte importantă din noile logici sunt dedicate studiilor

formale ale raţionării speciale, de exemplu, logica matematică studiază raţionarea din

matematică, iar al-tele, cum ar fi logica simbolică, studiază raţionarea filosofică. Există şi

unele dintre logici care abordează domenii deschise spre aplicaţii. Astfel, logica deontică

studiază normele morale sau cele juridice, logica erothetică studiază întrebările, dar în marea

lor majoritate utilizează, în principiu, mijloace algoritmice sau formale.

Gândirea critică apărută prin 1940, ca refuz al tratării algoritmice, a orientat ferm

logica spre practica raţionării umane şi are meritul de a fi introdus o nouă perspectivă asupra

ideii de argument şi de inferare care sunt implicate în studiul procedurilor efective de

raţionare din diferite zone fireşti, inclusiv a celor studiate psihologia cognitivă.

3. Psihologismul

Orientarea psihologistă a fost iniţiată de Wilhelm Wundt care a fondat, după cum am

amintit, psihologia experimentală. Psihologismul este însă o orientare extremistă care a făcut

carieră în faza apariţiei şi a evoluţiei iniţiale a psi-hologiei, ca disciplină de sine-stătătoare.

Această viziune greşită a fost umbrită de exagerări privitoare la rolul psihologiei în studiul

raţionării, iar pe această linie s-a crezut că are rădăcini în filosofia empiristă din secolul al 17-

lea (de pildă, la John Locke) şi pretindea că psihologia este singura disciplină ce poate

dezvălui felul în care gândesc şi trebuie să raţioneze oamenii.

Legat de existenţa şi rolul exigenţelor logice de raţionare corectă, Willhelm Wundt

susţinea, de exemplu, că acestea sunt legi pur psihologice şi pretindea, de exemplu, că

principiul necontrarietăţii dovedeşte clar că „oamenii nu pot gândi contradictoriu”. El mai

susţinea că studiile de logică n-au nici un fel de relevanţă pentru prezentarea realistă a

raţionării umane şi afirma, printre altele, că studiile de logică asupra argumentării trebuie

substituite de cele de psihologie. Pe acest fond, el pretindea că psihologia este singura

disciplină aptă să studieze eficient gândirea şi corectitudinea raţionării.

Unele din aserţiunile psihologismului sunt valabile într-o oarecare măsură în situaţia

raţionării individuale bazată pe simţul comun şi mai ales în situaţia unor afecţiuni psihice sau

a unor defecte morale. Inventatorul psihologismului Wilhelm Wundt a greşit însă

considerând, printre altele, că el are adepţi în filosofie la Friederich Nietzsche (1844-1900) ori

în literatură în scrierile lui Feodor M. Dostoievski (1821-1881). Psihologismul s-a înşelat însă

ama-rnic crezând că prin aceste creaţii literare sau filosofice câştigă dovezi privind susţinerea

poziţiei sale. De fapt, psihologismul şi adepţii lui au avut falsa iluzie că ar exista filosofi şi

scriitori care confirmă adevărul viziunii lor despre raţiunea umană.

5 Botezatu Petre, Constituirea Logicităţii, 1983, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

51

Pe de altă parte ca o reacţie la psihologismul care a îmbrăcat deseori forme extreme s-

a conturat o altă orientare menită să contracareze orice formă de psihologism.

4. Logicismul

În contextul de faţă, prin logicism se înţelege însă tot o orientare extremistă veche care

a apărut ca reacţie la psihologism, de pe poziţiile filosofiei şi logicii formale. Edmund G. Al.

Husserl (1859-1938) arăta, de exemplu, că logica nu se ocupă de gândirea individuală şi de

manifestările concrete ale acesteia, întrucât ea studiază forme şi legi logice abstracte de care

depinde tacit raţionarea formală corectă. Pentru acest motiv, logica nu poate să fie influenţată

de felul în care ar fi înţelese şi valorificate formele şi legile logice de fiecare individ uman.

Logicismul a promovat o poziţie algoritmică anti-psihologistă în abordarea

argumentării umane şi s-a cantonat pe încercarea de a analiza doar raţionarea din matematică

şi cea filosofică abstractă. De pildă, Gottlob Frege (1848-1925), care era preocupat să explice

raţionarea matematică cu mijloacele logicii, a militat pentru a elibera logica de sub imperiul

psiho-gismului şi a subliniat că teorema lui Pitagora este indiscutabil aceeaşi pentru toţi

oamenii, că ea nu se modifică în funcţie de competenţele şi de experienţa de viaţă a

oamenilor, de timpul în care ei trăiesc ori de limba pe care o vorbesc sau de sănătatea lor.

Gottlob Frege pretindea că această situaţie corespunde formelor logice, întrucât ele sunt

inerente minţii umane şi doar felul în care ele sunt folosite de fiecare individ este de

competenţa psihologiei.

În accepţia lui mai generală, logicismul a fost o încercare eşuată de a defini

principalele concepte din raţionarea matematică exclusiv cu ajutorul instrumentelor logice,

încercare fă-cută de matematicienii din secolul al XIX-lea şi din primii ani ai secolului XX,

dar el a fost şi o reacţie la psihologism. În această calitate, logicismul a plecat de la faptul că

logica formală studiază numai felul în care trebuie să evaluăm argumentele din orice domeniu

şi a exagerat autonomia logicii şi a conceptelor ei faţă de gândirea umană concretă şi faţă de

psihologie. Cu alte cuvinte, adepţii logicismului au susţinut că logica este o “ştiinţă formală

pură”, independentă de raţionarea umană concretă şi a înţeles inferenţa şi raţionarea strict

abstract.

5. Raportul real dintre psihologie şi logică

Psihologismul şi logicismul sunt poziţii extreme eronate, la care s-a renunţat de mult,

chiar dacă unii nu le-au abandonat total nici astăzi. Logica şi psihologia sunt discipline

distincte între care trebuie să existe relaţii de cooperare, fapt confirmat în zilele noastre de

psihologia cognitivă şi de constituirea gândirii critice în psihologie bazată totuşi pe logica

argumentării. Desigur, este însă perfect adevărat că există cazuri individuale în care întâlnim

diferite manifestări iraţionale (idei, comportamente etc.), dar ele nu sunt un ideal al existenţei

umane. Cunoaşterea acestora şi a cauzelor care le provoacă este de competenţa psihologiei,

dar toate aceasta nu se pot face într-o manieră iraţională, ne atrăgea atenţia profesorul

Gheorghe Enescu (1932-1997)6.

Gândirea critică bazată pe logica argumentării propune un criteriu indispensabil

oricărui om, indiferent de nivelul competenţelor sale sau de domeniul de care el se ocupă, dar

absolut necesar pentru a diferenţia cât mai exact între concluzii adevărate, îndoielnice sau

inacceptabile, pentru a stabili precis diferenţa între o simplă opinie şi o certitudine, pentru a

nu confunda o teorie cu o simplă ipoteză privitoare la explicaţia unui fenomen care ne intrigă.

Gândirea critică din psihologie fundamentată pe logica argumentării oferă criteriile pe

baza cărora savantul ori individul obişnuit poate verifica şi evalua calitatea propriilor lui

argumente sau a celor avansate de alţii, iar astfel cercetările de logică asupra argumentării au

sprijinit chiar progresul psihologiei prin perfecţionarea metodelor de cercetare implicate în

investigaţiile experimentale şi în generalizarea acestora. Suplimentar, gândirea critică din

6 Enescu, Gheorghe, Fundamentele Logice ale Gândirii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1980

52

psihologie se bazează pe logica argumentării şi a sprijinit nu numai psihologia prin rezultatele

obţinute de ea în studiul întrebărilor, al construcţiei şi aplicării chestionarelor etc., dar şi

pentru evaluarea corectă a explicaţiilor de specialitate, inclusiv prin apariţia noilor orientări în

psihologie şi anume, psihologia cognitivă.

6. Psihologia cognitivă

Se poate susţine că ambele, gândirea critică bazată pe logica argumentării şi psihologia

cognitivă stau la baza analizei actuale a raţionării umane, iar pe fondul colaborării dintre

psihologia cognitivă şi logica argumentării a fost pusă într-o lumină nouă, mult mai profundă,

raţionarea omenească. S-a dovedit astfel că deşi raţionarea umană este legată de alte procese

psihice care au fost reevaluate (atenţie, emotivitate, voinţă etc.), omul comite, adesea abateri

de la exigenţele logice fundamentale, inconştient sau voit, de regulă, mai ales când gândirea

individuală este umbrită de interese oculte. Explicaţia constă în aceea că raţionarea lipsită de

educaţie logică se bazează exclusiv pe simţul comun şi pe rezultatele experienţelor trăite care

conduc adesea la concluzii, opinii sau păreri greşite, care nu sunt total excluse nici la mulţi sa-

vanţi. Psihologia cognitivă actuală şi chiar analiza sociologică au subliniat că astfel de abateri

se datorează presiunii exercitate asupra raţionării individuale de factori care o împiedică să

raţioneze corect, dar care apar şi în situaţii mai elevate, mai ales când raţionarea este

influenţată de idealuri nefondate suficient, de interese obscure ori de interese şi obiceiuri care

sunt proprii fiecărui individ, după cum se întâmplă adesea în situaţia politicienilor.

Rezultatele psihologiei cognitive actuale au sugerat logicienilor edificarea de noi

discipline logice utile în diverse domenii: gândirea critică în psihologie fundamentată pe

logica argumentării, dar şi logica relevanţei sau cele autoepistemice, cele bayesiene ori

preocupările recente din inteligenţa artificială la care ne-am raportat. La noile preocupări din

psihologie, din gândirea critică bazată pe logica argumentării şi IA s-au asociat şi alte

discipline, iar împreună ele, au propulsat apariţia unor noi cercetări şi aplicaţii de strictă

actualitate şi au condus de exemplu la apariţia logicii nemonotonice în IA, care se apropie

cumva de gândirea critică din psihologie bazată pe logica argumentării, întrucât urmăreşte

construirea de calculatoare mai apropiate de raţionarea umană. S-au conturat astfel pregnant

domeniul ştiinţelor cognitive şi cel al neuroştiinţelor care au condus inclusiv la apariţia de noi

instrumente şi aparate de investigare psihologică, cu ajutorul cărora s-a deschis eventualitatea

tratării şi chiar a vindecării unor maladii considerate până de curând ca incurabile.

În acelaşi timp, locul gândirii critice în psihologie bazată pe logica argumentării este

important în formarea şi practicarea cu succes a meseriei de psiholog în general, pentru

progresele înregistrate în vremea din urmă în practica şi în cercetarea ştiinţifică şi de noua

perspectivă interdisciplinară asupra creierului, a gândirii şi a comportamentului uman, dar şi

de noile aparate şi explicaţii din cercetarea şi tratamentul psihologic, care au făcut posibilă

identificarea mai precisă a unor maladii psihice a căror sorginte era până recent necunoscută.

Pe de altă parte, noua gândire critică din psihologie bazată pe logica argumentării nu

insistă excesiv pe diferenţa formală dintre raţionarea deductivă şi cea inductivă, întrucât ia în

considerare orice informaţie nouă care poate afe-cta concluzia oricărui tip de argument, fără a

infirma însă validitatea formală a inferenţelor deductive, dar care este semnificativă în orice

domeniu al ştiinţei. În această situaţie, gândirea critică fundamentată pe logica argumentării

este o disciplină extrem actuală pentru psihologi, cărora le este necesară atât pe plan teoretic,

cât şi la nivelul aplicaţiilor specifice lor.

Această situaţie se explică prin aceea că în gândirea critică se reîntâlnesc logica

argumentării şi psihologia cognitivă, după ani în care logica formală şi ve-chea psihologie s-

au confruntat adesea. Pe de altă parte, studiile recente din psihologie nu mai pot neglija noile

realizări din gândirea critică şi din IA (raţionarea nemonotonică) şi din logicile aplicate sau

cele din diferite domenii logico-filosofice, cum ar fi semantica ori pragmatica. Progresele în-

registrate de IA, de investigaţiile cognitiviste, de biologie, de neurologie etc. şi din

53

metodologia de cercetare sunt relevante, printre altele de pildă, pentru alcătuirea de

chestionare eficiente, iar psihologii de azi nu au de ce să se teamă de asemenea domenii, la a

căror apariţie chiar ei au avut o contribuţie aparte.

Dincolo de toate acestea, după cum subliniază Philip N. Johnson-Laird, un reputat psi-

holog cognitivist contemporan, în prezent profesor la Universitatea Princeton (SUA), în

procesele de raţionare nu putem evita procedurile logice şi nici argumentele, întrucât acestea

sunt implicate în construirea planurilor şi în evaluarea acţiunilor întreprinse de noi şi ca atare,

sunt indispensabile pentru a stabili consecinţele presupunerilor şi ipotezelor noastre.

Exigenţele corectitudinii logice, spunea acest psiholog, nu pot fi evitate în definire, în

clasificare, în for-mularea regulilor, în negocieri şi nici în evaluarea probelor (a dovezilor).

Gândirea critică şi logica argumentării oferă oricui le cultivă, psiholog sau nu, compe-

tenţele necesare pentru a urmări raţionarea altcuiva, pentru a alege şi a decide în cunoştinţă de

cauză între ipoteze concurente şi pentru a rezolva problemele care ne intrigă ori pentru a

stabili valoarea concluziilor sau a soluţiilor la care am ajuns noi sau interlocutorul nostru.

Eludarea sistematică de către psihologi a gândirii critice bazată pe logica argumentării, afirma

el, ne va conduce fără să vrem într-o lume lipsită de ştiinţă, de legi, de tehnologie, de

convenţii soci-ale şi de cultură. Dacă totuşi dorim să contestăm toate acestea, spunea recent

Philip N. John-son-Laird, reamintindu-ne cu acest prilej afirmaţiile lui Aristotel, am fi obligaţi

să apelăm la argumente şi să dovedim validitatea lor şi adevărul concluziilor desprinse din

premise7. Explicaţia acestor aserţiuni ale psihologului cognitivist citat este simplă, întrucât

asimilarea gândirii critice în psihologie, bazată pe logica argumentării, asigură maturitatea şi

chibzuinţa ideilor, deciziilor, soluţiilor şi hotărârilor pe care le realizăm ori a celor spre care

noi tindem.

Cu alte cuvinte, pentru eventualele noastre eşecuri nu trebuie să acuzăm nici logica şi

nici gândirea critică: fabrica de bisturie nu eliberează certificate de garanţie pentru operaţiile

realizate de marele chirurg cu ajutorul lor, spuneau încă în 1964 Morris Cohen şi Ernst Nagel,

într-o celebră carte de logică şi de metodologie a cercetării, dedicată celor preocupaţi de

activitate inteligentă8.

Rezumat

1. Confruntarea dintre psihologie şi logică

2. Constituirea psihologiei ştiinţifice.

Cuvinte importante

1. Psihologia literară.

2. Psihologia experimentală.

3. Psihologia.

4. Logica

4. Psihologismul.

6. Logicismul.

7. Reacţia la psihologism.

8. Psihologia cognitivă.

9. Raportul logică-psihologie.

Exemplu:

7 Johnson-Laird, Ph. N. şi Byrne, R. M. N., Deduction, 1991, Lawrence Erlbaum Publishers, Hove, London, UK,

Hillsdale, USA 8 Cohen, R. Morris, Nagel, Ernest, An Introduction to Logic and Scientific Method, 1964, Routledge&Kegan Paul,

Ltd. London, UK

54

Analizaţi valoarea de adevăr a propoziţiei exprimată de enunţul:

„Logica nu are nicio legătură cu psihologia”.

Rezolvare: În primul rând, să notăm că propoziţia redată de acest enunţ este

falsă, iar explicaţia acestui fapt rezultă din următoarele:

(a). Logica şi psihologia au fost multă vreme cooperante, până la apariţia, în secolul

XIX, a psihologiei experimentale care a profesat subiectivitatea şi gândi-

rea individuale, socotind greşit că logica este o ramură a psihologiei (W. Wundt)

(b). Ulterior, logica a devenit o ştiinţă formală şi abstractă, prilej care s-a soldat cu

confruntarea dintre logicism şi psihologism.

(c). În a doua jumătate a secolului XX, psihologia s-a dezvoltat şi a apărut psihologia

cognitivă, care în studiul gândirii umane face apel şi la logică (Ph. N. Johnson-Laird), care a

determinat dezvoltarea gândirii critice în psihologie bazată pe o nouă logică a argumentării.

Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi adevărul următoarelor propoziţii:

1. Logicismul şi psihologismul se confruntă şi astăzi;

2. Psihologia nu are nici un fel de legătură cu logica;

3. Indiferent de disciplinele psihologice, psihologia face apel la exigenţele logice de

raţionare;

4. Logica argumentării se ocupă de corectitudinea raţionării umane, dar psihologia nu

se ocupă de acest lucru;

5. Indiferent de ramurile ei, psihologia studiază legile şi restricţiile corectitudinii gân-

dirii umane;

6. Psihologia este interesată de persoanele care argumentează şi avansează inferenţe;

7. Între logică şi psihologie, ca discipline ştiinţifice, nu există nici un fel de colaborare;

8. Psihologia cognitivă a influenţat apariţia gândirii critice în psihologie;

9. Gândirea critică în psihologie s-a născut încă din antichitate;

10. Ca disciplină ştiinţifică, psihologia a apărut din antichitate;

11. Gândirea critică în psihologie se bazează pe logica raţionării;

12. Multe orientări din psihologie nu sunt interesate de logica argumentării.

II. Indicaţi ideile relatate de textele de mai jos:

1. Întâi, aşa cum am mai spus, este timpul pentru o abordare unificată a

raţionamentului în interiorul ştiinţei cognitive. Logica şi psihologia, confundate sau

contrapuse până acum, îşi găsesc locul într-o analiză multinivelară a procesului racionativ.

Logica vizează modelul computaţional, relaţia funcţional-logică dintre inputuri (premise) şi

outputuri (concluzie), în vreme ce psihologia abordează nivelurile reprezentaţional-algoritmic,

implementaţional şi cel al cunoştinţelor.

În al doilea rând, orice raţionament depinde de structura cognitivă în interiorul căreia

se desfăşoară. Atât inferenţele inductive, cât şi cele deductive presupun o mulţime de

cunoştinţe, adesea neexplicate în premise, dar care sunt absolut necesare pentru desfăşurarea

raţionamentului. (Mircea Miclea, Psihologie Cognitivă, Collegium, Polirom, Iaşi, 2003)

2. De ce deducţia? Unul din motive este importanţa sa intrinsecă: ea joacă un rol

crucial în rezolvarea multor sarcini. Avem nevoie de deducţie pen-tru a construi planuri şi

pentru a evalua acţiuni; pentru a determina consecinţele presupunerilor şi ipotezelor noastre;

pentru a interpreta şi a formula instrucţiuni, reguli şi principii generale; pentru a ne angaja în

55

argumentare şi în negocieri; pentru a cântări valoarea dovezilor şi a evalua datele; pentru a

decide între teorii concurente şi pentru a soluţiona problemele. O lume lipsită de deducţie ar fi

o lume lipsită de ştiinţă, tehnologie, legi, convenţii sociale şi cultură. Iar dacă doreşti să

conteşti această cerinţă, va trebui să dovedeşti validitatea argumentelor tale. Celălalt motiv

pentru studierea deducţiei este acela că ea conferă maturitate soluţiilor. Spre deosebire de alte

procese de gândire, deducţia a fost suficient studiată pentru a fi în atenţia noastră. Psihologii

au acumulat 80 de ani semnificativi de experimente asupra raţionării deductive (a se vedea:

Wason şi Johnson-Laird, 1972; Evans, 1982); au propus teorii asupra mecanismelor de

procesare a informaţiilor (vezi: Erickson, 1974; Brain, 1978; Johnson-Laird, 1983), iar

specialiştii în inteligenţă artificială au dezvoltat o mulţime de programe de calculator care

derulează deducţii (vezi: Reiter, 1973; Doyle, 1979; Robinson, 1979; McDermott, 1987)

Actuala carte se concentrează asupra propriilor noastre cercetări, iar planul ei este simplu. În

capitolul acesta oferim o scurtă, dar necesară, prezentare a fundamentelor sale din logică.

(Philip Nicholas Johnson-Laird, Ruth M.J. Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum Associates,

Publishers, Hove and London, UK, Hillsdale, USA, 1991)

3. Am observat că mulţi psihologi acceptă distincţia logicienilor dintre inferenţe de-

ductive şi inductive, dar nu toţi fac acest lucru. Unii cercetători, care susţin părerea că la baza

argumentelor deductive stau modele mentale, continuă să susţină că modelele mentale sunt

implicate şi în raţionarea inductivă, astfel încât nu ar exista nici o deosebire calitativă între

raţionarea deductivă şi cea inductivă (de exemplu, P.N. Johnson-Laird, 1997). Problema

existenţei a două tipuri de raţionamente sau a unuia singur este fundamentală şi recent a fost

studiată şi la nivel neurologic, prin cel puţin două experimente de scanare cerebrală. […] Ceea

ce este important este că în ambele cazuri subiecţii raţionează în termenii probabilităţii

concluziei de a fi adevărată, adică gândesc concluzia în termenii probabilităţii, indiferent de

felul în care o calculează.

Un număr de arii cerebrale erau active în timpul raţionării deductive, dar nu şi în tim-

pul raţionamentului inductiv, iar schema de raţionare era inversă într-un număr de arii cere-

brale. Aceste rezultate sunt în acord cu ipoteza că raţionamentul deductiv şi cel inductiv sunt

mediate de mecanisme diferite. […] Diferenţa dintre ariile cerebrale activate poate fi

consecinţa folosirii de materiale diferite, dar faptul că ambele experimente au pus în evidenţă

structuri neuronale diferite pentru raţionarea deductivă şi pentru cea inductivă conduce la

ideea că în cele două feluri de raţionare sunt implicate două mecanisme diferite de gândire.

Aceste cercetări oferă un început de înţelegere a raţionării la nivel neurologic. (E.E. Smith, S.

Nolen-Hoeksens, B.L. Fredrickson, G. R. Loftus, Atkinson&Hilgard’s Introduction to

Psychology, Wadsworth – a division of Thomas Learning Inc., Stanford, CT, Connecticut,

USA, 2003)

4. Etapa psihologiei filosofice începe odată cu elaborarea şi afirmarea primelor sisteme

filosofice (sec. V şi IV î.Hr.) şi ţine până în momentul separării psihologiei în ştiinţă de sine

stătătoare, eveniment care are loc în anul 1879, prin crearea de către Wilhelm Wundt a

primului laborator experimental pentru studiul fenomenelor psihice. În acest context,

definitorii pentru prezentările şi interpretările filosofice ale vieţii psihice erau caracterul lor

speculativ, abstract şi absenţa unor date obţinute pe calea cercetărilor sistematice concrete.

(Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002)

5. Poziţia aceasta, cunoscută sub numele de psihologism, s-a răspândit în a doua

jumătate a secolului trecut (secolul al XIX-lea, n.n.), impunându-se ca o victorie a spiritului

pozitivist într-o vreme în care psihologia se scientifica rapid. Se considera atunci că ştiinţele

filosofice (gnoseologia, logica, etica, estetica, sociologia) pot şi trebuie să primească o

fundamentare psihologică. J. St. Mill susţinea că logica nu este o ştiinţă distinctă de

psihologie, că ea este doar „o parte sau o ramură” a psihologiei, deosebindu-se de aceasta ca

partea de întreg şi ca arta de ştiinţă.

Ca o reacţie împotriva psihologismului s-a afirmat logicismul, în sens de antipsiholo-

56

gism, mai întâi în cadrul fenomenologiei. Husserl a putut să demonstreze împotriva lui Sig-

wart că teoremele şi demonstraţiile logicii formale nu antrenează nici un fel de factori psihici.

Când afirmăm că „dacă unii S sunt P, atunci unii P sunt S” (care este lege logică), constatăm

că validitatea acestei teoreme nu depinde în nici un fel de date psihologice. Dar, în urma

acestui succes, logicismul a îmbrăcat forme extreme, susţinându-se că formele logice nu au

nici o legătură cu gândirea, logica fiind o ştiinţă a relaţiilor şi nu a legilor gândirii (J.

Lukasiewicz) sau chiar ajungându-se la un realism platonic. Pe de altă parte, nici

psihologismul nu a dezarmat complet. Acesta ne solicită atenţia sub forma „epistemologiei

genetice” (J. Piaget), care urmăreşte să dezvăluie cum se constituie operaţiile logice şi

procesele de cunoaştere în ontogeneză. Aceste consideraţii ne conduc la teza că logica şi

psihologia sunt ştiinţe independente într-adevăr, dar nu fără relaţii de colaborare. (Petre

Botezatu, Constituirea Logicităţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983).

6. Psihologia se ocupă de faptele psihice, de toate faptele psihice; or, noţiunile,

judecăţile şi raţionamentele sunt fapte psihice şi de aceea şi psihologia tratează despre noţiuni,

judecăţi şi raţionamente. Psihologia studiază procesul natural de producere a lor, mecanismul

lor de formare, operaţiile psihice care le determină (analiză, sinteză, abstracţie etc.), funcţia

lor biologică, legătura lor cu procesele fiziologice etc. Însă psihologia se interesează de

funcţionarea psihicului în elaborarea acţiunilor etc., nu de valoarea lor de reflectare, nu de

valoarea lor de adevăr şi, mai ales, nu se interesează care sunt caracterele, formele şi regulile

raţionamentului corect, care sunt formele de raţionament. […] Logica studiază fapte psihice –

nu se poate nega acest caracter al formelor logice – dar le studiază nu în producerea lor

psihică, ci în raportarea lor la adevăr.[…] Psihologia şi logica constituie două ştiinţe în strânsă

conexiune, prima având ca obiect – alături de celelalte fapte psihice – gândirea în general şi

sub aspectul producerii ei, iar logica are ca obiect gândirea justă şi necesară şi legile ei.

Psihologia studiază cauzalitatea psihologică, iar logica necesitatea logică a gândirilor, adică

întemeierea unor gândiri prin altele. (Athanase Joja, Definirea Logicii în Decursul Timpurilor,

în Athanase Joja, Studii de Logică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1960)

7. Teza mea este că logica şi psihologia se constrâng una pe cealaltă într-un fel asemă-

nător celui în care se constrâng reciproc matematica şi fizica. De exemplu, calculul a fost

inventat pentru a exprima şi manipula concepte care sunt cerute în studiul forţelor fizice şi al

mişcării corpurilor fizice. Cu toate acestea, calculul este o analiză a continuului matematic şi

nu a corpurilor fizice sau a mişcării lor în spaţiul fizic. Ca atare, calculul are propria sa viaţă,

separat de mecanică. Totodată, calculul este esenţial pentru teoria mecanică în două feluri: el

este principalul limbaj în care este exprimabilă teoria (dovadă ecuaţiile lui Hamilton şi

ecuaţiile lui Schrödinger); el este cel mai important instrument conceptual care guvernează

construcţia şi testarea teoriei. În mod similar, sper să arăt, logica este constituent esenţial al

teoriei despre cunoaştere: ea suplineşte limbajul matematic specific în care sunt exprimabile

proprietăţile cognitive şi procesele, dar şi instrumentul matematic adecvat cu ajutorul căruia

să fie explorate în continuare. Proprietăţile şi procesele în discuţie presupun abilitatea de

interpretare a simbolurilor şi de descifrare a ceea ce implică relaţiile dintre enunţuri. Cu toate

acestea, logica are o viaţă proprie. Logica nu este cunoaştere mai mult decât calculul

matematic este mecanică, dar cu toate acestea logica este dedicată pentru a exprima şi

manipula interpretarea simbolurilor şi implicaţiile dintre enunţuri. Pe scurt, logica şi cogniţia

se constrâng reciproc în acelaşi fel în care o fac calculul şi mecanica. (John Macnamara, Logic

and Cognition, în J. Macnamara, G.E. Reyes (Eds.), The Logical Foundation of Cognition,

Oxford University Press, New York, USA, 1994).

8. Există un număr de abordări interdisciplinare ale studierii psihicului şi

comportamentului uman, cum ar fi: ştiinţa cognitivă şi psihologia evoluţionistă. Ştiinţa

cognitivă se ocupă de studiul naturii proceselor inteligente şi, în afară de psihologie, include

ramuri ale altor ştiinţe: neuroştiinţele, antropologia, lingvistica, filosofia şi inteligenţa

artificială. Principiul său de bază este acela că procesele psihice trebuie înţelese ca operaţii de

57

calcul (procesare de informaţii, n.n.) şi că activitatea psihică poate fi analizată la mai multe

niveluri. Psihologia evo-luţionistă este preocupată de originile mecanismelor psihologice,

principiul său de bază fiind acela că mecanismele psihologice au evoluat în timp de milioane

de ani printr-un proces de selecţie naturală. Această abordare i-a determinat pe psihologi să

cerceteze subiecte de o importanţă esenţială din punct de vedere evolutiv, cum ar fi alegerea

partenerului. (R. L. Atkinson, R. C. Atkinson, E. E. Smith, D. J. Bem, Introducere în

Psihologie, Editura Tehnică,

Bucureşti, 2002).

9. Pe scurt, acolo unde logica vede în operaţii nişte transformări formale a căror

validitate se întemeiază pe axiome, psihologia le priveşte ca acţiuni interiorizate, efectuate în

comun după anumite corespondenţe interindividuale şi susceptibile de coordonare echilibrată

(compunere reversibilă), în acelaşi timp în cadrul gândirii individuale şi în schimburile dintre

indivizi.

Principial, este deci clar că teoria formală a operaţiilor, sau teoria logică şi teoria reală

a aceloraşi operaţii sau analiza genetică şi cauzală proprie psihologiei şi sociologiei, nu se

stânjenesc una pe alta, ci, dimpotrivă, ele se completează într-un mod perfect delimitat şi fără

contradicţie posibilă. (Jean Piaget, Tratat de Logică Operatorie, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1991)

10. Argumentarea devine obiectul unei cercetări ştiinţifice în două moduri: sau dacă o

considerăm un fenomen al naturii omeneşti şi căutăm să explicăm condiţiile sub care se

produce; sau dacă o considerăm un mijloc pentru aflarea adevărului şi cercetăm regulile după

care trebuie să se îndrepteze pentru a da acest rezultat. De explicarea argumentării ca fenomen

al inteligenţei omeneşti se ocupă o parte a Psihologiei; iar ştiinţa care stabileşte regulile

formale pentru argumentare se numeşte Logica. Pentru Logică, faptul argumentării în mintea

omenească se presupune ca un fapt constatat şi i se cercetează numai regulile întrebuinţării

juste. (Titu Maiorescu, Logica, în Alexandru Surdu (Ed.), Titu Maiorescu, Opere Filosofice,

Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005)

58

VI. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI STRUCTURA LIMBAJULUI

1. Viaţa ideală a omului şi limbajul.

2. Limbajul uman ca ansamblu de semne.

3. Structura semnului şi componentele sale.

3.1. Substratul material al semnului.

3.2. Informaţia redată de substratul material al semnului.

3.3. Regula de semnificaţie a semnului.

3.4. Reguli de semnificaţie implicite sau explicite

4. Simptomul stării de fapt şi substratul material al semnului.

5. Accepţiunea simptomului în psihologie şi în medicină.

59

VI. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI STRUCTURA LIMBAJULUI

Principalele aspecte discutate pe parcursul acestui capitol sunt legate de ideile:

1. Gândire, sensibilitate şi limbaj.

2. Limbajul ca ansamblu semne verbale sau neverbale

3. Rolul celor trei părţi din care este alcătuit un semn.

4. Distincţia dintre semn şi simptomul stării de fapt.

Drept urmare, în continuare vor fi discutate o serie de idei importante prin care

omul se distinge de alte fiinţe terestre.

Discutarea acestor aspecte va fi făcută în paragrafele de mai jos.

1. Viaţa ideală a omului şi limbajul

Gândirea oricărui om şi sensibilitatea lui, indiferent de aptitudinile sale, se produc şi se

exteriorizează totdeauna printr-un tip oarecare de limbaj. Ideile şi sentimentele noastre nu pot

fi trăite decât prin cuvinte gândite sau sentimente simţite şi nici nu pot fi exteriorizate şi

comunicate altcuiva altfel decât printr-o limbă naţională sau prin gesturi. În aceste condiţii,

produsele noastre ideale pot fi înţelese ori conştientizate de un eventual interlocutor numai

printr-o formă a limbajului.

Oricare ar fi limbajul utilizat, el are o autonomie faţă de gândurile şi stările afective

materializate şi exprimate cu ajutorul lui, întrucât producerea ideilor şi a simţirilor dispune de

o relativă independenţă în raport cu limbajul, în sensul că producerea sau exteriorizarea

sentimentelor ori a ideilor are loc exclusiv printr-o autentică varietate de limbaje verbale sau

neverbale. Ca atare, se impune un răspuns la întrebarea: Ce este limbajul?

Limbajul este un sistem de semne şi de reguli privind combinarea

şi folosirea lor pentru exprimarea ideilor şi stărilor sufleteşti proprii

Această definiţie generală a limbajului este corectă şi întrutotul admisibilă deoarece ea

ne permite evitarea controverselor datorate majoritar perspectivelor diferite asupra limbajului

(lingvistice, filosofice, psihologice etc.) şi permite interpretarea corectă a raporturilor dintre

limbaj şi alte produse ale minţii sau subiectivităţii noastre9. La nivel general, limbajul uman

este compus din două părţi:

Vocabularul şi gramatica limbii

Vocabularul limbajului este format din cuvintele sau gesturile, modificările de mimică

etc., specifice limbii, iar gramatica lui este formată din regulile de combinare sub formă de

enunţuri a cuvintelor şi a semnelor neverbale ale limbii respective, dar cu acest prilej

precizăm că gramatica oricărei limbi naturale este studiată prioritar de filologii specializaţi în

domeniu. Ca atare, gândirea critică bazată în general pe logica argumentării pe care o avem în

vedere aici, analizează exclusiv elementele vocabularului, gândit ca mulţime de cuvinte şi de

semne neverbale prin care omul îşi manifestă sentimentele, gândurile sau intenţiile lui şi care

alcătuiesc limbajul fiecărui om normal, indiferent dacă el ar fi un individ cu educaţie avansată

sau un individ mediocru.

9 Precizăm că discuţia despre limbaj este făcută după lucrarea: Ziembinski, Zbigniew, Ziemba, Zdislaw, Practical

Logic, Warszawa, Poland, Dordrecht, Holland, Boston, USA, 1974

60

2. Limbajul uman ca ansamblu de semne

Precizăm că discutând despre limbajul uman analizăm cuvintele şi expresiile

autonome de felul celor listate într-un dicţionar explicativ al unei limbi naturale şi gesturile,

care în cele ce urmează vor fi numite „semne verbale”. Pe lângă cuvinte şi expresii verbale

care au rolul de denumiri, din limba naturală mai fac parte şi „semnele neverbale” proprii

oamenilor care o folosesc şi care pot prin gesturi, mimică, lumini colorate, sunete produse cu

aparatul fonator al individului ori cu sirene, fluiere, claxoane, cu amplasări sau mişcări de

steguleţe etc. menite să transmită un mesaj. După cum se ştie, utilizatorii oricărei limbi

naturale folo-

sesc atât cuvinte, cât şi gesturi, mimică şi alte semne neverbale.

În aceste condiţii, vom spune că toate elementele unui limbajul natural sunt simple

semne, fără a mai specifica de fiecare dată dacă este vorba de cuvinte sau semne neverbale.

Precizăm cu acest prilej că în alte contexte, cuvântul „semn” este utilizat şi cu alte înţelesuri,

dar în calitate de componentă a limbii umane, altfel spus ca expresie lingvistică, orice semn

este alcătuit din trei părţi.

3. Structura semnului şi componentele sale

Indiferent de tipul de limbaj verbal ori neverbal, orice semn are în alcătuirea sa trei

elemente din care el este inevitabil compus:

Substratul material, Sensul, Regula de semnificaţie

Astfel, primul element care intră în alcătuirea semnului este substratul lui material,

care constă dintr-un fenomen material accesibil simţurilor şi este utilizat de emitorul semnului

pentru a exterioriza cu ajutorul lui un înţeles (o idee sau o stare afectivă) şi pentru a-l

comunica altcuiva. Cel de al doilea component al semnului este tocmai ideea sau starea

afectivă pe care emitorul o leagă de substratul material şi care constituie sensul semnului. În

sfârşit, în componenţa oricărui semn intră şi regula de semnificaţie, care este caracteristică

oricărui semn verbal sau neverbal şi este prevăzută ca o obligaţie în dicţionarul explicativ al

limbii căreia îi aparţine semnul. Regula de semnificaţie este tacită în cazul limbajului obişnuit

şi ea ne cere ca un anumit înţeles (sens) al semnului să fie legat de substratul lui material.

Aceste trei componente sunt definitorii din alcătuirea unui semn şi se regăsesc cu

necesitate în componenţa fiecăruia, indiferent dacă limbajul este verbal sau neverbal şi este

totodată un criteriu de bază pentru clasificarea semnelor, a vocabularelor şi a limbilor, motiv

pentru care le vom analiza distinct. Primul dintre acestea este relativ uşor de sesizat şi constă

din:

3.1. Substratul material al semnului

Substratul material al semnului este produs intenţionat de autorul acestuia în calitate

de suport fizic al mesajului său în aşa fel încât semnul să fie accesibil în principiu simţurilor

unui ipotetic interlocutor. În acelaşi timp, substratul material al semnului îi creează

interlocutorului posibilitatea de a percepe senzorial ideea sau starea afectivă care i-a fost

comunicată cu ajutorul suportului material, deoarece în absenţa acestui suport material

gândurile sau stările afective nu pot fi nici comunicate altcuiva şi nici conştientizate de acesta.

În aceste condiţii, substratul material al oricărui semn, care coincide cu un cuvânt spus

sau scris, dintr-un gest, o mimică, un indiciu oricum sensibil etc., este o componentă

indispensabilă a semnului. Prin calitatea de substrat material al semnului ca parte necesară a

limbajului verbal sau neverbal, el face din expresia lingvistică a unei idei ori a unui sentiment

un fenomen accesibil unuia din simţurile omeneşti. De reţinut că în cazul limbajului interior

(gândit, doar) substratul material al semnelor este desigur numai imaginat. Iată câteva

exemple de sub-strat material al unui semn şi consemnăm principalele lui forme:

61

(a). Substratul material al semnelor verbale constă din litere scrise sau sunete

articulate perceptibile care corespund fiecărei litere scrise. De reţinut că în cazul

nevăzătorilor, substratul material al semnelor scrise revine altor forme sensibile, cum este

limbajul Braille, de regulă, tactile.

(b). Substratul material al semnelor neverbale ia forma gesturilor, sunetelor, luminilor,

desenelor de pe panouri, steguleţelor fixe ori mobile etc., dar toate după anumite reguli şi

accesibile tot senzorial.

Substratul material al unui semn este însă total diferit de simptomul unei stări de fapt

cu care adesea este tot de natură materială ori subiectivă şi poate fi confundat ca redând un

semn, datorită faptului că şi ultimul ne poate trezi un gând sau o reacţie şi poate fi perceput cu

ajutorul simţurilor. Mai exact, simptomul stării de fapt este un fenomen fizic sau psihic

evident, iar uneori nici nu este perceptibil direct sau chiar sesizabil (detectabil), dar el nu este

niciodată o componentă a limbajului. Explicaţia acestui fapt este aceea că simptomul poate fi

efectul unor cauze specifice fenomenelor fizice ori psihice care nu implică voinţa şi intenţio-

nalitatea umană de a comunica. Iată câteva exemple de simptom:

(i) Creşterea anormală a temperaturii; (ii) Revenirea rândunelelor; (iii) Teama de

avion; (iv) Amnezia; (v) Lipsa de orientare în spaţiu sau timp; (vi) Oboseala; (vii)

Agresivitatea fizică sau de limbaj; (viii) Agorafobia; (ix) Lătratul câinelui, şi altele de acelaşi

fel.

De pildă, în calitatea lui de efect al uneia sau a mai multor cauze, simptomul unei stări

de fapt se produce de la sine în mod natural, în accepţiunea că face parte dintr-o relaţie

cauzală şi, sub acest aspect, este total independent de voinţa şi de intenţia subiectului de a

comunica a face ceva. Repetarea relativ frecventă a evenimentelor naturale, totdeauna când

sunt îndeplinite anumite condiţii, favorizează confuzia dintre simptomul stării de fapt şi

substratul material al semnului, adică dintre un fenomen posibil material care apare

determinat o cauză independentă de voinţa unei persoane şi un altul tot material care este

instrument uman de comunicare.

3.2. Informaţia redată de semn

În calitatea sa de semn verbal sau neverbal, orice semn participă la constituirea unei

limbi naturale sau artificiale numai dacă el are un sens (un înţeles), adică dacă exprimă o

informaţie pentru cunoscătorii acelei limbi. Se poate susţine deci că sensul unui semn este

componentă indispensabilă a acestuia, chiar dacă algoritmiştii declară că ei operează cu

simboluri şi formule ca simple forme grafice.

Înţelesul unei construcţii lingvistice (al unui semn) coincide cu o idee ori o stare

afectivă asociată substratului material, care s-au născut în mintea celui ce a produs substratul

material al semnului şi în principiu îi corespunde doar acestuia. De regulă, semnele sunt

comunicate altcuiva cu ajutorul substratului material al semnului. Se poate spune că acela care

a înţeles ideea sau starea afectivă care au fost asociate substratului material şi i-au fost

transmise, le-a perceput tot, numai dacă a perceput substratului material cu ajutorul căruia ele

i-au fost comunicate. De aici reiese că sensul este componentă necesară a semnului, întrucât

în lipsa lui nu avem nici semn şi nici limbaj. De exemplu, putem produce aşa numite

construcţii lingvistice asemănătoare celor obişnuite, dar dacă ele sunt total lipsite de sens nu

comunică absolut nimic. De pildă „construcţia lingvistică” de mai jos:

Piroţii carulează elatic

care este cumva specifică gramaticii limbii române, întrucât are subiect gramatical (piroţii) şi

s-ar putea spune că în alcătuirea ei apare şi un predicat gramatical (carulează) sau chiar că în

ea s-ar afla şi un complement gramatical (elatic). Cu toate acestea ea este totuşi o construcţie

62

lingvistică bizară pentru că ea nu are nici un fel de înţeles pentru orice cunoscător al limbii ro-

mâne sau al altei limbi şi astfel se explică de ce ea nu aparţine limbii obişnuite.

Altfel spus, deşi seamănă destul de bine cu aşa ceva, „enunţul declarativ” de mai sus

nu aparţine nici unei limbi cunoscute, indiferent dacă aceasta ar fi naturală sau artificială, iar

această concluzie este impusă cu deplină necesitate de imposibilitatea de a-i asocia orice fel

de înţeles substratului material care aici ar fi un presupus enunţ declarativ. Ca atare, sensul

atribuit unui semn îi conferă acestuia calitatea de a fi numele unui lucru material sau ideal

(obiect, proprietate, relaţie etc.), care ar fi denotatul (referentul) acelui nume.

Mai ales, în cazul limbajului natural, între nume şi denotat nu există o relaţie de felul

„un singur semn – un singur denotat”. Dacă se modifică sensul semnului, se schimbă

obligatoriu şi denotatul său, chiar dacă în această situaţie substratul său material nu s-a

schimbat de-loc. Prin urmare, identificarea corectă a sensului şi înţelegerea exactă a unui

semn este vitală:

3.3. Regula de semnificaţie a semnului

Cea de a treia componentă a unui semn, regula lui de semnificaţie, face din acesta un

cuvânt sau un semn neverbal propriu unei limbi, altfel spus semnul unei limbi naturale sau

simbolul unui limbaj formal. Regula de semnificaţie care este proprie oricărui cuvânt sau

expresii a unei limb naturale este deseori tacită în scrierea sau vorbirea curentă, dar ea are

totdeauna forma unei prevederi (norme) care ne obligă să acordăm un anumit înţeles

substratului material emis sau recepţionat de noi. În această accepţie, descoperirea regulii de

semnificaţie a oricărui semn este un instrument necesar pentru a descoperi înţelesului

(sensului) exact al acelui semn. Orice limbaj, artificial ori natural, devine practic inutilizabil

dacă nu putem identifica sau nu putem specifica regulile lui de semnificaţie.

În situaţia unei limbi naturale, iar un caz este şi limba română, semnul specific ei este

folosit incorect ori limba îşi pierde calitatea ei de a mai fi un instrument de comunicare în ab-

senţa regulii de semnificaţie specifică. Trebuie să reţinem totuşi că pe parcursul istoriei

devenirii sale, adică după de felul în care semnele şi regulile de semnificaţie specifice lor s-au

ivit şi sunt folosite, există două feluri de reguli de semnificaţie între care trebuie să distingem:

3.4. Reguli de semnificaţie implicite sau explicite

Regulile de semnificaţie implicite sunt specifice limbilor naţionale şi ele s-au

sedimentat asemenea tradiţiilor, obiceiurilor, cutumelor comunităţii care foloseşte limba în

cauză ca limbă maternă. Regulile de semnificaţie de acest fel nu sunt însă conştientizate de

fiecare dată când cunoscătorii limbii materne o utilizează pentru a comunica, iar în caz contrar

ele devin clare prin intermediul dicţionarelor explicative specifice acelei limbi. În schimb,

regulile de semnificaţie explicite sunt specifice de regulă limbajelor artificiale şi ele trebuie

neapărat ştiute precis şi chiar conştientizate de fiecare dată când este folosit acel limbaj

artificial.

Prin urmare, prin intermediul substratului material al semnului, cuvântul sau simbolul

este un fenomen perceptibil, produs de o persoană în calitate de construcţie lingvistică. În ace-

ste condiţii, substratul material al semnului poartă o informaţie, adică are drept sens un gând

sau o stare afectivă născută sau mimată în mintea cuiva sau trăite de cel care a produs

substratul material sau de cel care a perceput (a sesizat) acel substrat material. Legătura dintre

substratul material (fenomen material perceptibil) şi înţelesul semnului (fenomen subiectiv)

presupune cel puţin o regulă de semnificaţie. Pe baza acestor precizări poate fi construită

următoarea caracterizare a semnului:

Semnul este fenomen perceptibil de care este legat un

înţeles în conformitate cu cel puţin o regulă de semnificaţie

63

De reţinut că numai întrunind aceste proprietăţi se poate vorbi de limbaj natural ca

instrument de naştere a ideilor şi de comunicare sau exteriorizare a lor sau a vieţii subiective

sau de limbaj artificial utilizat într-un domeniu sau altul al ştiinţei sau al vieţii obişnuite.

Indiferent de forma sa, complex de cuvinte ori semne neverbale. În calitate de element

fundamental al limbajului natural, semnul este alcătuit obligatoriu din dintr-un fenomen fizic

perceptibil la care se adaugă un fenomen de conştiinţă sesizabil numai dacă este cunoscută

regla de semnificaţie a semnului, prin intermediul căreia cel care a emis semnul a legat

înţelesul semnului de substratul material al acestuia. Dincolo de semnele obişnuite, fiecărui

popor îi sunt specifice anumite expresii, care exprimă prin cuvinte sau gesturi anumite idei ori

sentimente.

4. Simptomul stării de fapt şi substratul material al semnului

Substratul material al unui semn şi simptomul unei stări coincid cu expresii lingvistice

care sunt de fapt denumiri pentru fenomene absolut diferite. În această accepţie, simptomul

face parte dintr-o relaţie cauzală, deseori independentă de voinţa umană, iar substratul

material al semnului participă la alcătuirea unui semn, are o anumită intenţionalitate şi face

parte din limbajul uman în calitate de instrument de comunicare. Fenomenele care au statutul

de simptom al unei stări de fapt şi sunt totdeauna exclusiv în ordinea lucrurilor, iar producerea

lor este totdeauna naturală şi de-a dreptul independentă de ideea de comunica ceva, adică

simptomele nu sunt generate de intenţia subiectivă a unei persoane psihic normale sau de

conştiinţa ei, fo-losite pentru a da naştere unui sentiment sau unei idei care ar putea fi

comunicate unui eventual interlocutor. Mai exact, iată câteva exemple de cauze care produc în

calitate de efecte

diferite simptomuri. De pildă, declinul capacităţii de reamintire este efectul unei amenzii,

creşterea temperaturii este efectul unei infecţii, revenirea rândunelelor primăvara este efectul

încălzirii vremii ş. a. m. d.

De aici reiese că în situaţiile în care o persoană a fost implicată în producerea unui

simptom, aceasta nu a făcut-o cu scopul de a comunica o informaţie cuiva, ci doar a produs un

fenomen sesizabil senzorial ca efect al unei cauze. Deseori, asemenea fenomene sunt incorect

numite „semn”, fără ca ele să fie o componentă a limbajului. Simptomul poate să fie de fapt

efectul unei idei sau al unei stări afectivă şi poate fi chiar o cauză care determină absolut

independent de voinţa sau intenţionalitatea noastră un alt fenomen.

5. Accepţiunea simptomului în psihologie şi în medicină

În psihologie, simptomul indică o afecţiunea psihică sesizată de un psiholog şi îi arată

acestuia că pacientul suferă de o anomalie (cauza) care a provocat acea manifestare psihică în

calitate de efect. Ca şi în medicină, simptomul are înţelesul de manifestare sesizabilă direct

sau indirect prin testare a unei maladii somatice sau psihice. În psihologie şi în psihoterapie se

consideră frecvent că manifestările fizice sau psihice ciudate ale pacientului ar fi un simptom

care îl duce pe psiholog să descopere cauza care a provocat comportamentul deficitar al

pacientului său, iar simptomul este gândit ca manifestare individuală.

În practica medicală, prin „simptom” medicul înţelege stările negative de sănătate de

care suferă pacientul său şi ştie că acestea apar când este prezentă cauza (dereglarea fizică ori

psihică) care provoacă acel simptom. Prin urmare, tratamentul prescris de medic urmăreşte

eliminarea cauzei care a provocat apariţia simptomului, adică a dus la starea de sănătate

constatată de el şi pentru a identifica cât mai exact boala (cauza) sau remediul recomandat se

recurge uneori la probe de laborator. În psihologie şi în psihoterapie prin „simptom” se

înţelege în mod obişnuit afecţiunea pacientului şi care este efectul unei cauze ce trebuie

identificată.

Această cauză este oarecum dificil de descoperit pentru că deşi ea este comună mai

multor persoane, efectul ei este în mare parte cu totul diferit de la o persoană la alta, cel puţin

64

ca intensitate. Explicaţia constă în aceea că manifestarea unei afecţiuni este influenţată

frecvent de particularităţile persoanei, de starea fizică şi psihică ori de tipul activităţii sale. În

asemenea condiţii, abordarea psihologică a simptomului nu este străină de practica medicală,

deşi ea are şi particularităţi specifice semnificative.

La nivel general, simptomul nu este înţeles exclusiv ca manifestare umană sau ca

indispensabil legat de “tulburări fizice” sau “psihice” ale unei persoane. El este considerat ca

un fenomen propriu oricărei forme de existenţă, iar descoperirea simptomului sau a cauzei

care l-a provocat şi a condiţiilor implicate în favorizarea producerii lui depind radical de

competenţele noastre, întrucât simptomul numai ne îndreptă atenţia spre fenomenul care l-a

provocat pe baza unor legături cauzale, iar acestea nu depind deloc de voinţa sau intenţiile

fireşti ale per-

soanei care îl trăieşte ori şi-a dat seama de existenţa lui.

Spre deosebire de simptom, substratul material al semnului este totdeauna un fenomen

obiectiv produs intenţionat şi exclusiv de un om printr-un limbaj propriu ori de un aparat care

imită sunetele sau literele umane. Producerea unui semn presupune cu necesitate intenţia celui

care l-a produs, întrucât el este element fundamental al limbajului şi este, înainte de orice, un

instrument de comunicare a unui înţeles. Oricare din aceste particularităţi nu sunt însă

specifice simptomului, deoarece el este specific relaţiilor cauzale independente de voinţa sau

intenţia oricărui om. De exemplu, lătratul câinelui este un simptom, întrucât acest fenomen

este nu-mai efectul produs de o cauză, respectiv, de ceva care l-a făcut pe acel câine să latre,

de pildă, acel animal vede un alt câine ori el latră când vede pe cineva cunoscut, nu doar

atunci când a sesizat prezenţa unui străin, iar schelălăitul câinelui este efectul unei suferinţe,

al unei bătăi sau al faptului că a fost muşcat de alt câine.

Rezumat

1. Gândurile şi simţirile omului se exprimă prin intermediul unei forme de limbaj

interior sau exterior.

2. Limbajul uman este un ansamblu de cuvinte tacite sau rostite şi de semne neverbale,

prin care el îşi exprimă gândurile ori simţirile.

3. În diferitele sale activităţi, omul foloseşte cuvinte şi semne neverbale care reprezintă

vocabularul lui, pe care le combină în conformitate cu regulile gramaticale.

4. Oamenii obişnuiţi şi savanţii se confruntă cu diferite simptomuri, pe care le exprimă

prin construcţii verbale şi nu fac parte din vocabularul lui.

Cuvinte importante

1. Gândirea şi sensibilitatea umană.

2. Cuvinte exprimate.

3. Cuvinte tacite.

4. Vocabular.

5. Gramatică.

6. Semn.

7. Substrat material.

8. Sens (Înţeles).

9. Regulă de semnificaţie.

10. Regulă explicită.

11. Regulă tacită.

12. Simptomul ca efect al cauzei.

13. Semn şi simptom

65

14. Simptomul în psihologie

15. Simptomul în medicină.

Exemplu

Problemă: Arătaţi care este răspunsul corect la întrebarea: „Care este structura

limbajului?”

Soluţie: Limba este un fenomen exclusiv omenesc alcătuit din cuvinte şi din

semne neverbale

utilizate în intercomunicare, numite în general „semne”. Semnul este compus din trei

elemente:

(1) Substratul material al semnului, care este accesibil unuia din simţurile omului;

(2) Sensul sau înţelesul semnului, care este un fenomen subiectiv ataşat substratului

material al semnului şi este surprins mental;

(3) Regula de semnificaţie prin care sensul este ataşat de substratul material. Exemple

de cuvinte şi expresii sunt redate explicit în dicţionarul explicativ.

Obs. În situaţia nevăzătorilor, substratul material al semnelor este sesizat de ei prin in-

termediul atingerii senzoriale.

Exerciţii şi probleme

I. Explicaţi care este răspunsul corect la următoarele întrebări:

(1). Ciripitul păsărilor este o formă specială de limbaj?

(2). Fumul este un semn al focului?

(3). Oare spusele lui sunt incredibile?

(4). Priveşte, nu-i aşa că apusul Soarelui este încântător?

(5). Există forme de limbaj uman care nu exprimă un gând?

(6). Există un fel limbaj uman care nu exprimă sentimente?

(7). Există diferite feluri de semne neverbale?

(8). Există oare o diferenţă între semn şi simptom?

(9). Creşterea anormală a temperaturii este un semn al gripei?

(10). Prezenţa numărului mare de ciori este un semn că aici s-a întâmplat ceva?

II. Arătaţi dacă următoarele construcţii lingvistice exprimă sau nu propoziţii adevărate:

(1). Febra bolnavului de gripă este un semn că persoana nu se simte bine.

(2). Unor sentimente nu le corespunde o formă lingvistică de exprimare.

(3). Gesturile lui disperate ne semnifică faptul că este în pericol.

(4). Mimica nu are nici un rol în comunicarea de idei abstracte.

(5). Sentimentele sunt trăite dar nu sunt exprimate prin limbaj.

(6). Între gramatica şi vocabularul unei limbi nu există nici un raport.

(7). Orice semn este parte a unei propoziţii autentice.

(8) Există semne ale limbajului lipsite de referent.

(9) Regulile de semnificaţie nu sunt proprii oricărui cuvânt.

(10) Există un sigur fel de reguli de semnificaţie,

(11) Regulile de semnificaţie sunt de mai multe feluri.

(12) Nu există o definiţie a semnului ca parte a limbajului.

(13) Limbajul conţine semne lipsite de înţeles.

(14) În definiţia semnului intră mai multe elemente

III. Precizaţi dacă enunţurile următoare redau un semn sau un simptom?

(1). Sosirea rândunelelor primăvara.

66

(2). Aplauzele spectatorilor la un spectacol.

(3). Chemarea copilului de afară ca să-şi facă lecţiile.

(4). Expresia feţei sale arată că este îngrijorat.

(6). Indicarea unei cărţi aflată pe rândul de sus.

(7). Strigătul cuiva care s-a tăiat la deget.

(8). Pietrele rotunjite de pe acest versant făcute de un gheţar prin topire şi alunecare.

IV. Analizaţi textele de mai jos şi prezentaţi ideile susţinute în fiecare din ele:

1. Limba este instrumentul prin care ne comunicăm gândurile. Mai mult, este univer-

sal: fiecare societate umană posedă un limbaj şi fiecare fiinţă umană dotată cu inteligenţă

normală învaţă propria limbă maternă pe care o foloseşte fără efort. Dată fiind naturaleţea sa,

se pare că limba nu reclamă nicio explicaţie specială. Nimic nu poate fi însă mai departe de

adevăr. Unii oameni pot citi, alţii nu; unii pot efectua calcule aritmetice, alţii nu; unii pot juca

şah, alţii nu. Cu toate acestea, teoretic vorbind, oricine poate învăţa şi utiliza un sistem

lingvistic de o imensă complexitate. Pe de altă parte, în timp ce până şi cele mai sofisticate

computere întâmpină încă dificultăţi serioase în interpretarea vorbirii, în înţelegerea textelor

scrise sau sub aspectul rostirii eficiente a cu-vintelor, marea majoritate a copiilor normali au

capacitatea de a realiza asemenea sarcini lingvistice fără efort. Cauza pentru care lucrurile

stau astfel este una din enigmele fundamentale ale psihologiei umane. (E. E. Smith, S. Nolen-

Hoeksens, B. L. Fredrickson, G. R. Loftus, Atkinson&Hilgard’s Introduction to Psychology,

Wadsworth, a division of Thomas Learning Inc., Stanford, Connecticut, USA, 2003).

2. În prezent, în circuitul ştiinţific întâlnim trei termeni (comunicare, limbă şi limbaj)

în utilizarea cărora există un anumit echivoc semantic. Acest echivoc rezultă din aceea că atât

în cadrul unor discipline diferite, cât şi în interiorul aceleiaşi discipline, termenii respectivi

sunt folosiţi uneori ca echivalenţi, iar alteori ca desemnând realităţi distincte. Conţinutul lor a

devenit obiect de cercetare multidisciplinară, la preocuparea „tradiţională” a lingviştilor şi

psihologilor adăugându-se şi cea a inginerilor în tehnica inteligenţei artificiale şi a comuni-

caţiei, a logicienilor, matematicienilor, sociologilor etc. S-au constituit discipline noi, ca

semantica şi semiotica, fixându-şi ca obiect nemijlocit de studiu semnele, cu sensurile şi viaţa

lor. Cultura obiectivată, în întregul său, inclusiv arhitectura, se abordează şi se interpretează

ca un ansamblu integrat şi ierarhizat de semne. Semnul şi semnificaţia s-au impus drept

coordonate esenţiale de definire şi orânduire a existenţei umane. (Mihai Golu, Bazele

Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002)

3. Poţi face o mulţime de lucruri cu ajutorul cuvintelor: poţi formula ipoteze, poţi să-ţi

exprimi părerea, poţi presupune şi propune. Poţi amuza sau poţi interpreta un rol. Poţi încerca

să-i influenţezi pe alţii (chiar pe tine însuţi) cu ceva sau să încerci să-i determini să facă ceva.

Folosim cuvintele pentru a ne ruga, pentru a promite, a pretinde sau a promova ceva; pentru a

minţi, a decepţiona, a insulta şi a umili; pentru a te scuza, pentru a te simţi confortabil sau a

ieşi din discuţie şi tot aşa la infinit. (Uneori, folosim cuvintele fără să ştim ce efect vor avea).

Toate aceste situaţii sunt supuse gândirii critice în ceea ce priveşte succesul, eficienţa,

claritatea, completitudinea, legitimitatea, autenticitatea, originalitatea şi a multor alte calităţi.

(Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw-Hill, New York, USA, 2004)

4. Un termen ambiguu („echivoc” în limbajul logicii) este acela care are mai mult de

un singur înţeles şi apare într-un context ce nu indică clar care din-tre aceste înţelesuri este cel

intenţionat în situaţia dată. Un semn turistic aflat pe un panou postat la o răscruce de cărări

montane şi pe care scrie: „Atenţie la dreapta” poate fi interpretat în două feluri diferite. Unul

dintre înţelesuri ar fi acela de a-i îndruma pe turişti să meargă spre dreapta şi nu spre stânga.

Să presupunem însă că acela care a amplasat semnul l-a folosit cu sensul opus. El a intenţionat

să-i avertizeze pe turişti să nu meargă pe poteca din dreapta, deoarece riscă să întâlnească în

zonă un urs. Prin urmare, textul folosit de cel care a amplasat semnul turistic a fost lipsit de

grijă şi a lăsat deschisă posibilitatea unor interpretări greşite care ar putea avea consecinţe ne-

67

fericite. Singura modalitate de a evita ambiguitatea este de a formula textul în aşa fel încât lu-

crurile să fie cât mai explicite: „Nu folosiţi cărarea spre dreapta. În zonă există urşi. Mergeţi

spre stânga!” (D. Q. McInerny, Being Logical, Random House, New York, USA, 2005)

V. Specificaţi rolul următoarelor construcţii lingvistice, prezentaţi înţelesul lor şi la ce

anume se referă:

„A ieşit ca undelemnul deasupra apei”, “m-a lăsat mască”, “ieftin la făină, scump la

tărâţe”, “se potriveşte ca nuca-n perete”, “colac peste pupăză”, “câine surd la vânătoare”,

„ploua cu găleata”, „trage barca pe uscat” şi „cine s-a fript cu supa, suflă şi-n iaurt.

68

VII. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE FORMELE LIMBAJULUI

ŞI ALE VOCABULARULUI

1. Principalele tipuri de limbaj.

1.1. Limbaj verbal sau limbaj neverbal.

1.2. Limbaj obiect sau metalimbaj.

1.3. Limbaj natural sau limbaj artificial.

1.4. Raportul dintre limbajul natural şi limbajul artificial.

1.5. Limbaj natural şi limbaj verbal.

2. Ipostazele limbajului verbal.

3. Tipurile de vocabular.

3.1. Vocabular general şi vocabular individual.

3.2. Vocabular obştesc, special, instrumental, comunitar sau ştiinţific.

3.3. Vocabularul psihologiei.

69

VII. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE FORMELE LIMBAJULUI

ŞI ALE VOCABULARULUI

În cel de al şaselea capitol, ne vom ocupa în principal de varietatea limbajului şi a vo-

cabularului său, iar legat de acestea vom aborda următoarele aspecte:

1. Feluri de limbaje utilizate de oameni în raport cu activitatea lor.

2. Raportul dintre limbajul natural şi cel verbal.

3. Raportul dintre vocabularul individual şi cel ştiinţific.

4. Împrumuturile de cuvinte şi expresii în vocabularul psihologiei.

Acest capitol îl continuă pe cel anterior cu clasificarea limbajelor şi a vocabula-

relor.

Pe parcurul noului capitol vor explicate următoarele aspecte legate de limbaj (limbă)

şi vocabular, care sunt repartizate pe paragrafele de mai jos.

1. Principalele tipuri de limbaj

Din perspectiva substratul material al semnului, deosebim două tipuri de limbaj, după

cum urmează:

1.1. Limbaj verbal sau limbaj neverbal

Limbaj verbal este principala formă a oricărei limbi naţionale şi este alcătuit din

cuvinte rostite ori scrise, numite în general „semne verbale”, „cuvinte” sau „expresii

lingvistice”, la care se adaugă diferite specificaţii ortografice. Lim-bajul verbal este

caracteristic în principiu unui popor iar cuvintele lui sunt consemnat în dicţionarul explicativ

şi în gramatica corespunzătoare. În situaţia cuvintelor scrise, substratul material al semnelor

coincide cu combinaţii de grafeme, numite şi „litere”, iar în cazul rostirii lor substratul

material constă din sunete dublu articulate, numite „foneme”şi emise cu ajutorul aparatului

fonator sau cu un instrument specializat. Fiecare din aceste sunete luate individual dispune de

o literă care îi corespunde în alfabetul acelei limbi verbale.

Pe de altă parte, prin limbaj neverbal înţelegem tipul de limbaj în care substratul

material al semnelor este îndeplinit de diferite fenomene materiale accesibile senzaţiilor

noastre, cum ar fi şi următoarele exemple:

Sunete produse cu diferite instrumente, culori ori lumini,

uneori colorate, gesturi sau modificări de mimică, poziţionări

sau mişcări de steguleţe, forme grafice amplasate pe panouri

(de pildă, Semnele de Circulaţie) şi altele.

După cum s-a precizat, exemplele de semne neverbale de mai sus nu pot fi unicele po-

sibile, iar multe din ele ţin de o anumită limbă naţională şi de obiceiurile şi tradiţiile poporului

care o foloseşte. De pildă, înclinarea ori clătinarea capului, mişcările mâinilor ori a unui

singur deget nu înseamnă exact acelaşi lu-cru la toate popoarele sau în orice situaţie.

Uneori, semnele neverbale ne trimit la alte semne neverbale (în partiturile muzicale, de

pildă) şi aproape totdeauna la semne verbale (la cuvinte şi chiar la întregi enunţuri) care ar fi

incomod să fie redate pe larg. De aici reiese că limbajul neverbal are o valoare practică

indispensabilă în diferite activităţi şi acţiuni îndeplinite de oameni.

Mai precis, particularităţile limbajului verbal şi a celui neverbal nu sunt mereu ace-

70

leaşi. Astfel, limbajul verbal este alcătuit dintr-un număr mare de cuvinte ori combinaţii de

cuvinte, care au în majoritatea lor multiple sensuri. Elementele limbajului verbal se remarcă

de altfel şi printr-o imensă capacitate de nuanţare şi combinare a cuvintelor cu înţeles parţial

diferit. De pildă, limbajul verbal poate fi utilizat inclusiv în descrierea şi analiza limbajului

neverbal.

Din păcate, diversitatea de înţelesuri şi nuanţări proprii folosirii elementelor limbajului

verbal este, totodată, o sursă de încălcare a restricţiilor principiului identităţii prin ambiguităţi

şi confuzii în cazul comunicării. În privinţa limbajului neverbal utilizat în multe activităţi

practice se poate susţine că el este mai sărac decât cel verbal sub aspectul numărului de semne

pe care le conţine şi al diversităţii de înţelesuri pentru fiecare semn în parte. Cu toate acestea,

limbajul neverbal este indispensabil pentru exprimarea exactă a diferite mesaje sau a unor în-

demnuri speciale, întrucât plasticitatea semnelor neverbale poate fi sporită şi cu ajutorul

cuvintelor, mai ales în situaţia în care se pune problema explicării lor. În aceste condiţii,

limbajul verbal şi cel neverbal formează împreună ceea ce se numeşte limbajul natural şi se

mani-festă, de regulă, sub forma unei limbi naţionale.

1.2. Limbaj obiect sau metalimbaj

După sensul semnelor şi după generalitatea acestuia, semnele aflate în structura unei

limbi naţionale vizează situaţii total diferite şi în consecinţă, distingem şi alte tipuri de limbaj.

Astfel, prin limbaj obiect se înţelege un sistem de semne verbale de redusă generalitate

care corespund în mod obişnuit unor denumiri de obiecte, proprietăţi sau relaţii aflate imediat

sensibile. De exemplu, cuvinte ca „blond”, „student”, sau „fratele meu” contează ca denumiri

pentru persoane ori însuşiri care s-ar afla imediat în afara limbajului şi indică un anumit

denotat. Într-un context strict formal, acest fel de limbaj este numit de „limbaj de ordin 0” şi

se diferenţiază de un limbaj mai general în care se vorbeşte despre limbajul de ordinul 0. În

aceste condiţii, un limbaj imediat mai general cu ajutorul căruia cineva se refe-ră enunţurile

limbajului obiect se va numi „limbaj de ordin 1” sau „metalimbaj”.

În raport cu limbajul obiect, metalimbajul este un limbaj mai general prin care ne

raportăm la limbajul obiect considerat. Metalimbajul este caracteristic şi situaţiilor obişnuite

în care construim uneori fără să ştim declaraţii despre entităţile iniţiale, despre care vorbeşte

limbajul obiect de toate zilele. Astfel, dacă presupunem că cineva spune simplu:

Plouă

raportându-se evident la vremea de afară. Spusele acestei persoane ţin de limbajul obiect. În

aceste condiţii, dacă o altă persoană, care auzit spusele primei persoane şi eventual a privit pe

fereastră, spune la rândul ei:

Este adevărat că plouă

ea nu se mai referă la ploaia de afară, ci declară că ceea a fost spus de prima persoană este

adevărat. Spusele acestei a doua persoane fac parte din meta-limbajul imediat superior, prin

care a doua persoană evaluează ceea ce a enun-ţat prima persoană.

Pe de altă parte, Indistincţia dintre limbajul obiect şi metalimbajul dedicat lui poate

conduce imediat la paradoxuri, ce sunt de regulă semantice. Pentru a clarifica această

aserţiune să reluăm un aspect important discutat încă din antichitatea greacă. În această ordine

de idei să presupunem, de exemplu, că o persoană declară „Eu mint”, iar o altă persoană, care

a auzit declaraţia făcută de prima, se întrebă în mod firesc:

Oare cel care a spus că minte, a spus adevărul sau a minţit?

Dacă această a doua persoană admite o prima variantă de răspuns, adică admite că

prima persoană a spus un adevăr, rezultă indubitabil că ea minte, iar dacă ea conchide că

71

prima persoană a enunţat un fals, va rezulta la fel de necesar că prima persoană a spus un

adevăr,

deci n-a minţit.

Un asemenea paradox semantic este însă aparent dacă respectăm diferenţa de generali-

tate dintre limbajul obiect şi metalimbajul dedicat lui, întrucât enunţul „Eu mint” se referă la

un anumit comportament, deci face parte din limbajul obiect (cel de ordinul 0), iar cel

formulat de a doua persoană se raportează la enunţul primei persoane primei persoane pe care

îl evaluează, deci nu se referă la un comportament al cuiva, ci la un enunţ formulat de acesta,

adică a formulat un enunţ mai general decât primul (de ordin 1), respectiv, a construit un

enunţ la nivelul metalimbajului imediat superior.

Cu alte cuvinte, despre comportamentul unor persoane putem susţine că este bun sau

că este rău, iar aceste enunţuri formulate despre o persoană pot fi adevărate sau false. Dar

dacă altcineva se referă la valoarea de adevăr a acestor enunţuri nu se mai referă la

comportamentul persoanei la care ne-am raportat. În concluzie, trebuie să stabilim cât mai

exact sensul şi referinţa enunţurilor pentru a evita pe cât posibil erorile de înţelegere şi de

intercomunicare, făcând o distincţie clară între enunţurile care se referă la fapte (limbajul

obiect) şi cele care se raportează la alte enunţuri şi nu la fapte (metalimbajul).

Luând în considerare ultimul element din alcătuirea unui semn (cuvânt), adică regula

lui de semnificaţie, diferenţiem şi alte două feluri de limbaj, din care unul este utilizat

obişnuit, iar celălalt este specific investigaţiilor ştiinţifice:

1.3. Limbaj natural sau limbaj artificial

Astfel, limbajul natural caracteristic unui popor s-a format treptat pe par-cursul istoriei

comunităţii umane care foloseşte acel limbaj ca mijloc de intercomunicare între componenţii

săi. Regulile de semnificaţie specifice limbajului natural s-au constituit de-a lungul timpului,

asemănător obiceiurilor, tradiţiilor, cutumelor morale proprii comunităţii şi pe baza legăturilor

ei cu alte popoare. Totodată, limbajul natural există sub forma unei multitudini de limbi

naţionale, iar în alcătuirea lui există, după cum s-a precizat, atât semne verbale (cuvinte), cât

şi semne neverbale (gesturi, mimică etc.). În privinţa originii acestor semne verbale şi

neverbale, regulile lor de semnificaţie se pierd în negura timpurilor, iar folosirea lor în

intercomunicare este tacită.

Pe de altă parte, limbajul artificial este caracteristic doar unor comunităţi de specialişti

din poporul respectiv şi poate depăşi limitele acelui popor, el fiind caracteristic celor care au

preocupări aparte, unele din ele dedicate activităţilor practice, iar altele sunt utilizate exclusiv

de savanţi. Limbajele artificiale au fost special inventate de persoane sau instituţii şi sunt

folosite în scopuri speciale, fiecare simbol are o semnificaţie unică în oricare domeniu şi are o

exactitate exemplară în denotare. Limbajele artificiale cunosc o deosebită diversitate, în

funcţie de domeniul în care sunt utilizate.

Unele din aceste limbaje artificiale sunt proiectate pentru activităţi concrete, de

exemplu, limbajul Morse, limbajul Braille, simbolurile muzicale, semnele de circulaţie şi aşa

mai departe, iar altele sunt dedicate unor activităţi ştiinţifice care acordă un loc important

simbolurilor. Ca exemplu, pot fi considerate simbolurile folosite în matematică, în gândirea

critică din psihologie bazată pe logica argumentării sau cele din chimie etc. Limbajele

artificiale practice sau ştiinţifice sunt indispensabile, întrucât în lipsa lor nu poate fi

reglementată, de pildă, circulaţia pe drumurile publice, iar cunoaşterea ştiinţifică nici n-ar

putea progresa fără aceste limbaje.

După cum s-a precizat, limbajele artificiale ocupă un loc aparte în gândirea critică din

psihologie şi în logica argumentării specifică ei prin folosirea simbolurilor în redarea

schemelor de argumentare şi a formelor logice. La nivel general, limbajul artificial constă din

72

simboluri speciale, cum este cel al ştiinţelor, care include un alfabet special, parţial litere şi

cuvinte împrumutate din limbajul obişnuit, dar care au primit o destinaţie şi o utilizare aparte.

Aceste simboluri care constituie vocabularul unui limbaj artificial sunt absolut

necesare pentru redarea exactă a ideilor ştiinţifice şi pentru lucrul cu ele. În fiecare ştiinţă,

chiar în psihologie, s-a conturat un vocabular special care conţine pe lângă cuvinte scheme

grafice şi două tipuri de simboluri, variabile şi constante, unele din acestea provenind şi din

alte domenii ştiinţifice. Variabilele desemnează diferite concepte şi utilizări în demersurile

ştiinţifice formale sau parţial formale cum este şi noua gândire critică, iar constantele indică

operaţii cu aceste simboluri sau paranteze.

De exemplu, literele A şi B utilizate în prezentarea unor scheme de argumentare au

statut de variabile care pot fi înlocuite cu cuvinte din limba obişnuită, iar literele p şi q din

acelaşi alfabet latin au rolul de „variabile propoziţionale” într-un ipotetic condiţional, de

pildă. În prezentarea schemelor de argumentare am utilizat verbul „este”, dar i-am dat statutul

de constantă logică care desemnează în principiu numai apartenenţa proprietăţii B la obiectul

A. În mod analog, cifrele 1 şi 0 sunt constante care semnifică doar valorile de adevăr posibile

pentru propoziţii, expresii ca „toţi ...sunt...”, „unii ... nu sunt ...” şi altele sunt tot constante,

linia care stă pentru relaţia de conchidere dintr-un raţionament este la rândul ei o constantă,

iar relaţia de succesiune dintre p şi q, care a fost redată prin cuvintele „dacă ..., atunci ...” cu

rol de constantă, va fi exprimată în sectoare mai elaborate ale gândirii critice în psihologie

bazată pe logica argumentării cu ajutorul simbolului „”, care este o constantă inventată.

Să reţinem totuşi că folosirea constantelor este curentă şi în textele ştiinţifice sau în

cele obişnuite, deoarece şi parantezele utilizate deseori au tot statutul de constante. Limbajul

simbolic folosit şi de gândirea critică şi logica argumentării este absolut necesar, întrucât fără

el este imposibilă o tratare exactă a raţionării umane sau a unor maşini special inventate.

Validitatea raţionamentelor deductive, puterea celor inductive sau analiza raporturilor dintre

ter-meni sau propoziţii devine dificilă şi greu de înţeles fără a apela la simboluri şi scheme

grafice. În absenţa unui limbaj simbolic, realizarea şi discutarea unor operaţii metodologice de

primă importanţă într-un domeniu ştiinţific, aşa cum sunt definirea şi clasificarea, devin

greoaie, obositoare şi chiar imposibile.

Pe scurt, studiul şi progresul ştiinţei contemporane impune în mod nece-sar folosirea

limbajului artificial al simbolurilor. Mai mult decât atât, cercetările psihologice actuale au

dovedit că utilizarea limbajelor simbolice şi a regulilor cu ajutorul cărora sunt manipulate

simbolurile sunt inevitabile în cunoaşterea ştiinţifică. Pe de altă parte, simbolismul este

asimilat de timpuriu odată cu abilităţile de a scrie, de a citi şi a rosti cuvinte. Scrierea sau

vorbirea obişnuită este un tip aparte de folosire a simbolurilor, iar învăţarea scrierii dezvoltă

abilitatea redării diverselor manifestări fizice şi intelectuale. Cu alte cuvinte, scrierea, lectura

şi vorbirea contribuie esenţial la progresul capacităţii de gândire şi de exprimare, la

perfecţionarea comportamentului individual şi la integrarea socială a oricărei persoane, mai

ales dacă este psihic-normală.

1.4. Raportul dintre limbaj natural şi limbaj artificial

Spre deosebire de limbajul artificial, cel natural este mult mai bogat ca număr de

semne şi de expresii lingvistice construite din acestea, dar şi ca posibilităţi considerabile de

nuanţare, de flexibilitate şi de sugestibilitate. În această direcţie, semnele verbale (cuvintele)

sunt ajutate substanţial de semnele never-bale proprii limbajului natural (de gesturi, mimica

vorbitorului etc.) şi datorită felului în care s-au constituit, multe cuvinte şi expresii lingvistice

dintr-un limbaj natural pot fi utilizate independent sau dobândesc prin combinaţie cu altele

mai multe înţelesuri, ceea ce poate fi şi un dezavantaj.

Printre aspectele negative ale limbajului natural în literatura specializată sunt de regulă

menţionate multitudinea de înţelesuri pentru un singur cuvânt sau pentru o expresie a

limbajului natural care conduce şi la inexactitate şi chiar la ambiguitate în înţelegere şi în

73

comunicare, la confuzii în exprimare şi pricepere şi poate avea ca urmare încălcarea

restricţiilor impuse de exigenţele logice fundamentale. Tocmai din această situaţie se

consideră că limbajul natural singur nu se bucură de suficientă acurateţe pentru nevoile

cercetării ştiinţifice, ceea ce impune şi folosirea măcar parţială a limbajului artificial.

În acelaşi timp, limbajul natural are însă şi importante calităţi pozitive în sensul că

majoritatea semnelor din vocabularul lui au o capacitate serioasă de a exprima trăiri şi

sentimente, dar şi pe aceea de a nuanţa ideile, de a face comunicarea interumană mai plastică

şi mai influentă prin pronunţarea ori prin scrierea lor. Printre valenţele pozitive ale limbajului

natural, nu le putem neglija deloc pe acelea că toate operele literare semnificative au fost

scrise în limbaj natural cu ajutorul cuvintelor din vocabularului său şi nici pe acela că până şi

lu-crările ştiinţifice riguroase nu pot evita total folosirea limbajului natural.

După cum s-a precizat, limbajul artificial conţine mult mai puţine semne decât

limbajul natural şi totodată este lipsit de nuanţare şi de sugestibilitate, în-să ştiinţa nu este

interesată de asemenea aspecte, întrucât ea exprimă cu deosebită economicitate şi precizie

informaţiile ştiinţifice, iar limbajul ei este adecvat redării gradului înalt de abstractizare

propriu ştiinţelor avansate şi este indispensabil în activităţi speciale şi în rezolvări de

probleme teoretice şi practice.

Relativ la utilitatea deosebită a limbajului simbolurilor, un cunoscut logician, C. I.

Lewis (1883-1964), ne atrăgea atenţia că matematicieni celebri din Grecia antică nu au fost în

stare să formuleze o regulă generală pentru împărţirea numerelor întregi, întrucât erau con-

vinşi că cifra „0” nu este un număr10

.

1.5. Limbaj natural şi limbaj verbal

Din păcate, există şi persoane care înţeleg prin sintagma lingvistică „limbaj natural”

limbaj verbal, dar acest lucru nu este corect, întrucât limbajul verbal este doar o parte a

limbajului natural. Prin denumirea de „limbaj verbal” se înţelege limbajul cuvintelor şi al

construcţiilor lingvistice alcătuite din cuvinte, adică acelea care sunt trecute în revistă de

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Prin urmare, limbajul natural are în componenţa sa

atât limbajul verbal, cât şi pe cel neverbal al gesturilor, al mimicii, al mişcării mâinilor etc.,

dar toate purtând cu ele un anume mesaj. Prin urmare, limbajul caracteristic popoarelor

avansate pe linia civilizației, există de fapt în două forme de limbaj natural:

Limbaj

natural

Limbaj

verbal

Alături de cuvintele unei limbi naţionale care formează limbajul verbal, în sistemul de

comunicare prin viu grai sau în scris oamenii folosesc în mod curent şi diferite gesturi care

sunt semne neverbale şi prin urmare, numitul „limbaj natural” este alcătuit deopotrivă din

cuvinte care sunt semne verbale şi din semne neverbale, care nu sunt aceleaşi la toţi

cunoscătorii aceluiaşi limbaj verbal.

După cum cuvintele care formează limbajul verbal ţin de o anumită lim-bă naţională şi

după cum obiceiurile principale ale unui popor reflectă constitu-irea sa istorică şi tradiţiile

sale, la fel este şi situaţia semnelor neverbale. La români, de exemplu, înclinarea capului

înseamnă de fapt aprobarea a ceva sau un acord, iar clătinarea capului semnifică un dezacord

10

Lewis I. Clarence, Langford H. Cooper, Symbolic Logic, Dover Publications Ltd., New York, USA, 1959

74

sau o îndoială. În schimb, la vorbitorii altor limbi naţionale, chiar destul de apropiaţi ca

teritoriu de români, aceste gesturi au semnificaţii exact inverse.

2. Ipostazele limbajului verbal

După cum rezultă şi din schema de mai sus, limbajul verbal constă din cuvinte sau

expresii idiomatice şi există în calitate de cea mai importantă parte a limbajului natural.

Înainte de toate, trebuie precizat că limbajul verbal există de fapt sub forma unei imense

varietăţi de limbi materne, iar specialiştii susţin că ar exista aproximativ 2000 de limbi

naţionale diferite. Principalele semne ale vocabularului limbilor verbale sunt cuvintele şi

denumirile idiomatice construite din cuvinte. Aceste expresii lingvistice sunt inventariate şi

explicate de dicţionarele explicative proprii fiecărei limbi, iar limbajul verbal al majorităţii

populaţiilor de pe globul terestru cunoaşte două forme de existenţă şi anume, ca limbaj verbal

scris şi ca limbaj verbal rostit.

Cele mai importante particularităţi ale limbajului verbal scris ar fi aceea că el ia forma

unor combinaţii de litere (grafeme) realizate pe un anumit fel de material (hârtie, lemn, piatră

etc.) cu un instrument de scris adecvat, manual ori automat. Această caracteristică este proprie

inclusiv unor forme speciale ale limbajului verbal scris, aşa cum sunt grafemele Braille.

Forma scrisă a limbajului verbal se bucură de o durabilitate mai mare sau mai mică, în funcţie

de instrumentele folosite şi de materialele pe care literele au fost imprimate. Ca atare, limbajul

verbal în formă scrisă deţine calitatea de a fi un mijloc eficient pentru conservarea informaţii-

lor şi pentru redarea lor clară şi precisă.

Evident, din perspectivă individuală, această ultimă particularitate a limbajului verbal

scris este o realitate atât timp cât persoana implicată ştie să scrie şi să citească. Comparativ,

principalele însuşiri ale limbajului verbal vorbit ar fi acelea că în situaţii normale, substratul

material al cuvintelor este produs cu ajutorul aparatului fonator al emitorului lor sau cu

ajutorul diferitelor aparate electronice de redare a sunetelor. Această formă de redare a

sunetelor este pe-risabilă cu excepţia înregistrărilor şi este sesizabilă cu ajutorul simţului

auditiv, se înţelege cu excepţia persoanelor lipsite de acest simţ. Nu trebuie însă neglijat totuşi

că limbajul verbal rostit este sprijinit substanţial de semnele neverbale care însoţesc în mod

obişnuit pronunţarea cuvintelor, de gesturile vorbitorului, de mimica lui, de tăria sau intonaţia

pronunţării cuvintelor, care sporesc ra-dical plasticitatea şi sugestibilitatea semnelor neverbale

şi fac limbajul rostit im-presionant şi convingător.

Indiferent însă dacă luăm în considerare forma scrisă sau vorbită a limbajului verbal,

vocabularul acestuia înregistrează continuu schimbări. Cele mai importante modificări ale

lexicului limbajului verbal se datorează contactului cu alte limbi naţionale şi influenţei

reciproce dintre acestea, cu excepţia gramaticii lor, care rămâne relativ stabilă. Principalele

schimbări în vocabularul unei limbi naţionale se realizează mai ales pe fondul limbajului

ştiinţific şi sunt deopotrivă ascendente sau descendente, cu prioritatea celor ascendente, dar

ambele modificări vizează atât cuvintele, cât şi înţelesul unora din ele. În limba română a

intrat relativ recent expresia telefon mobil sau arbore de decizie, dar au dispă-rut din limbajul

comun o mulţime de alte cuvinte, cum ar fi cel de calpuzan, ca-re însemna „falsificator” de

bani sau documente şi despre care se presupune că ar proveni în română din limba turcă.

Să reţinem însă că acordarea de sensuri noi cuvintelor sau împrumutul lor din alte

limbi naţionale nu este totdeauna justificat, mai ales când împrumutul acestor înţelesuri nu se

justifică datorită faptului că persoana care l-a preluat nu cunoaşte bine nici limba română şi

nici limba din care a fost împrumutat. Un exemplu de epatare ar fi preluarea verbului

englezesc „to apply” spunând „că aplică” când „face o cerere” sau „solicită ceva”, deşi în

limba ro-mână expresia „a aplica” provine din latină sau din franceză şi înseamnă „a pune

ceva peste altceva” sau „a fixa ceva peste altceva” (vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii

Române, Editura Univers Enciclopedic „Gold”, Bucureşti, 2009).

75

Legat de schimbările ascendente sau descendente referitoare la cuvinte sau la

înţelesurile acestora nu trebuie omise nici precizările privind denumiri ce au fost introduse în

limba română datorită legăturilor cu alte state sau descoperirilor ştiinţifice de ultimă oră. Un

exemplu ar fi expresia „sound blaster” importată din limba engleză şi folosită de români

pentru a indica placa de sunet dintr-un calculator. Un alt exemplu ar fi prescurtările, cum ar fi

metoda MRI de scanare a creierului şi a reţelei nervoase, fără consecinţe nocive pentru

organism, dar importantă în înlăturarea psihoterapeutică a alcoolismului şi chiar a unor forme

de schizofrenie, a cărei prescurtare provine tot din limba engleză.

În aceiaşi ordine de idei, este menţionată denumirea de „substanţe psihoactive”

aplicabilă în cazul unor produse halucinogene, iar cuvântul „substanţe” din cadrul acestei

denumiri a dobândit aici un înţeles cel puţin diferit de cel pe care îl are în limba română

obişnuită, despre care se spune însă în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române că prin

substanţă se înţelege un corp solid constituit din atomi şi molecule, că substanţa este baza

existenţei sau că ea reprezintă miezul unei discuţii.

În ceea ce priveşte modificările în timp ale vocabularului (lexicului) oricărei limbi

naţionale, se va reţine că el este un ansamblu în continuă mişcare. Ca atare, modificările

ascendente ale lexicului au o prioritate absolută în raport cu cele descendente, ceea ce

conduce inevitabil la o amplificare continuă a vocabularului mai ales în direcţia

compartimentelor ştiinţifice şi tehnice ale acestuia şi a dezvoltării relaţiilor internaţionale,

unele dintre acestea fiind legate de practicarea diferitelor activităţii zilnice.

Trebuie totuşi să reţinem că paralel cu asemenea schimbări au loc apari-ţia de noi ter-

meni ori de noi înţelesuri pentru termenii deja existenţi are loc o amplificare a vocabularului,

inclusiv pe fondul ieşirii din uzul curent al unor cuvinte sau a unor sensuri cu care erau

anterior folosite acestea. Avem prin aceste modificări un exemplu de progres al fiecărei limbi

naţionale. Oricum, schimbările ascendente şi cele descendente ale vocabularului individual,

depind însă hotărâtor de cultura personală, de profesiunea şi de profesiunea practicată de

fiecare individ, inclusiv de preocupările sale, de vârsta şi de sănătatea lui mentală. Prin

urmare, indiferent cum este privit, vocabularul general al fiecărei lim-bi naţionale, dar şi cel

individual, este un ansamblu de cuvinte şi expresii dinamic care, în principiu se dezvoltă

continuu.

3. Tipurile de vocabular

În conformitate cu alcătuirea lui, fiecare limbă naţională ori maternă conţine mai multe

feluri de vocabular, care se modifică însă din timp în timp şi între care există un transfer

permanent de cuvinte şi de înţelesuri, chiar dacă nu total. Astfel, oricare limbă naturală

include, în principiu desigur, următoarele feluri de vocabular:

3.1. Vocabular general şi vocabular individual

De pildă, vocabularul general este caracteristic oricărei limbi naţionale şi el cunoaşte

o permanentă amplificare datorită contactului cu alte limbi naţionale şi a transferului din alte

compartimente ale vocabularului. Acest tip de vocabular este inventariat permanent de

specialişti şi nu este cunoscut în amănunt de toţi utilizatorii acelei limbi materne.

Pe de altă parte, vocabularul individual este propriu fiecărei persoane ce cunoaşte şi

utilizează în comunicarea sa cu alţi indivizi respectiva limbă naţională. La rândul său,

vocabularul individual se diferenţiază în funcţie de utilizatorul lui şi de pregătirea acestuia şi

ca atare el are mai multe compartimente.

3.2. Vocabular obştesc, special, instrumental, comunitar sau ştiinţific

Astfel, vocabularul obştesc coincide în mare parte cu ansamblul cuvintelor folosite de

persoanele ce deţin doar o cultură generală obţinută prin şcoală şi prin experienţa lor

cotidiană. În schimb, vocabularul special, este caracteristic persoanelor implicate în

76

practicarea unor profesiuni obişnuite sau al unei ac-tivităţi de profil şi prin urmare,

vocabularul special presupune o distincţie între vocabularul profesional sau instrumental, şi

cel caracteristic unei comunităţi, ce este numit şi convenţional.

3.3. Vocabularul psihologiei

În contextul de faţă, un rol deosebit revine limbajului ştiinţific al psihologiei care,

conform specialiştilor, ţine de cultura în domeniu şi de care ne vom ocupa pe scurt în cele ce

urmează. Astfel, în raport cu cele deja menţionate, în vocabularul psihologilor intră şi o serie

de cuvinte şi expresii parţial importate şi în alte domenii ştiinţifice. Mai exact, circa 100 de

termeni ai vocabularului psihologilor sunt proveniţi din vocabularul logicii sau al matematicii,

aşa cum ar fi analogie, clasificare, deducţie, definiţie, sofism (eroare logică), propoziţie,

funcţie, identitate, întrebări, inducţie, inferenţă, raţionament, silogism, argument ipotetic,

operatori logici, cuantori, relaţii de echivalenţă, relaţii de ordine ş.a. Pe acesta vocabularul

psihologilor conţine un compartiment uzual alcătuit de circa 3000 de cuvinte şi expresii

repartizate în trei compartimente (nucleu, vocabular colocvial şi general). În componenţa

acestor compartimente apar cuvinte sau denumiri împrumutate din alte domenii, dar cu un

sens cel puţin parţial specific sau termeni inventaţi ca adevăr, agitaţie, analiză, apetit,

atitudine, agresivitate, aversiune, condiţionare, considerare, criteriu, deprimare, disconfort,

discuţie, dreptate, egoism, explicaţie, fals, fantezie, grav, idee, iluzie, informaţie, interes,

irascibil, învăţare, lunatic, major, megaloman, melancolie, minor, moral, memorare,

motivaţie, nivel, plauzibil, reabilitare, recuperare, timiditate, verosimil, voinţă de putere etc.

Acestor cuvinte li se adaugă un vocabular ştiinţific de profil care conţine, la rândul

său, aproape 4000 de termeni şi denumiri, provenite din vocabularul ştiinţific general şi din

discipline conexe, precum psihiatria, neurologia, statistică şi informatică etc. O notă aparte a

vocabularului ştiinţific al psihologilor este că din el fac parte şi o serie de cuvinte şi denumiri

cu sens tehnic cum ar fi arhetip, cleptomanie, depresie, disfuncţie, instinct, proces mental,

memorie, percepţie, personalitate, raţionalitate, stres şi multe altele, dar o parte din aceste

expresii au trecut şi în vocabularul obişnuit, parţial cu un înţeles schimbat.

Compartimentele limbajului psihologiei prezentate mai sus nu sunt sigurele posibile11

,

pentru că, adoptând alte criterii ajungem la alte varietăţi de vocabularului. În concluzie, între

compartimentele menţionate ale vocabularului psihologilor ori preluate nu există graniţe

rigide. Aceasta face ca diferiţi termeni sau denumiri să circule dintr-un vocabular în altul, în

funcţie de preferinţele şi competențele psihologului, iar acest fapt nu este caracteristic

exclusiv numai limbajului de specialitate al psihologilor.

Rezumat

1. Limbajul uman cunoaşte mai multe grade de generalitate

2. Limbajului uman are o diversitatea deosebită, în funcţie de situaţie.

3. Ca parte esenţială a limbii, vocabularul cunoaşte o mare diversitate şi se dezvoltă

continuu.

4. Vocabularul ştiinţelor a preluat şi a modificat sensul unor cuvinte din limbajul

natural obişnuit, iar în stadii mai avansate foloseşte multe simboluri.

Cuvinte importante

1. Limbaj verbal

2. Limbaj neverbal.

11

Moles Abraham, Sociodynamique de la Culture, Mouton, Paris, France, 1973

77

3. Limbaj obiect

4. Metalimbaj

5. Limbaj artificial

6. Limbaj formal.

7. Limbaj natural

8. Limbaj verbal.

5. Vocabular general.

6. Vocabular individual.

7. Vocabular obştesc.

8. Vocabular special.

9. Vocabular instrumental.

10. Vocabular comunitar.

11. Vocabular ştiinţific.

12. Vocabularul psihologiei.

13. Secţiunile vocabularului psihologiei.

Exemplu:

Examinaţi înţelesul următoarei aserţiuni:

Simbolurile nu fac parte din niciun vocabular

Răspuns: Afirmaţia este greşită şi, ca atare, neglijează motivele care urmează:

(a). există numeroase ştiinţe care folosesc, cel puţin parţial, o serie mai mare sau mai

mică de simboluri, iar printre acestea sunt gândirea critică în psihologie şi chiar psihologia

generală actuală;

(b). pe de altă parte, simbolurile sunt folosite şi în cazuri destul de concrete, aşa cum

ar fi partiturile muzicale sau semnele de circulaţie, care includ şi desene ori scheme grafice,

sau socotirea banilor la cumpărături.

Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi valoarea de adevăr a următoarelor susţineri:

1. În interiorul limbajului natural nu există nici un fel de diferenţă între

limbaj verbal şi limbaj neverbal.

2. Limbajul neverbal este un limbaj artificial.

3. Există şi limbaje cu nivel de generalitate diferit.

4. Limbajul verbal este de mai multe feluri.

5. Ştiinţele se mulţumesc cu un limbaj artificial propriu.

6. Simbolurile sunt semne abstracte şi nu au reguli de semnificaţie.

7. În ştiinţele formale se folosesc simboluri care nu au înţeles.

8. Nu există tipuri diferite de vocabular.

9. Limbajul simbolic este o formă de limbă naturală.

10. Parantezele sunt fireşti în exprimarea cotidiană.

11. Vocabularul obişnuit conţine o mulţime de variabile.

12. Vocabularul psihologiei este integral specific ei.

13. Ştiinţele formale nu folosesc deloc cuvinte obişnuite.

14. Între expresiile folosite de psihologi distincţi nu există deloc diferenţe de sens.

II. Oferiţi explicaţii propoziţiilor exprimate de următoarele enunţuri:

1. Disciplinele ştiinţifice folosesc masiv scheme abstracte şi simboluri.

78

2. Raportul real dintre limbajul natural şi limbajul verbal.

3. Diferenţa între limbaj general şi limbaj individual.

4. Diferenţa dintre vocabularul obştesc şi cel special.

5. Raportul dintre vocabular obştesc şi vocabular special.

6. Distincţia dintre vocabular obştesc şi vocabular instrumental.

7. Raportul dintre vocabular obştesc şi vocabular comunitar.

8. Disciplinele ştiinţifice folosesc cuvinte din vocabularul general, dar le schimbă sen-

sul.

9. Vocabularul psihologiei împrumută cuvinte sau expresii din alte domenii

sistematice ori nesistematice.

10. Vocabularul psihologiei conţine multe denumiri proprii.

11. În vocabularul psihologiei întâlnim cuvinte folosite şi în cel al altor ştiinţe.

12. După folosirea lor, semnele fac parte din mai multe feluri de vocabular.

III. Precizaţi care sunt ideile exprimate de următoarele texte:

1. Limbajul natural are la bază alfabetul elaborat şi instituit social-istoric. Fiecare

limbă îşi are propriul alfabet, ale cărui elemente constitutive diferă atât ca număr, cât şi ca

formă. Astfel, se cunosc alfabetul latin, alfabetul chirilic, alfabetul arab, alfabetul chinezesc

etc., care se deosebesc după forma literelor şi numărul de sunete pe care le reprezintă aceste

litere. […] Limbajul natural posedă o diversitate suficientă şi un spaţiu combinatoriu întins

pentru a asigura acoperirea unui registru teoretic infinit al variaţiei stărilor unei surse, care s-

ar constitui în mesaje informaţionale. Se ştie, de pildă, că în urma descoperirilor ştiinţifice se

apelează la formarea şi introducerea unor noi cuvinte pentru desemnarea noilor însuşiri şi

fenomene. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002)

2. Faptul că trebuie să recurgem la asociaţii de cuvinte sau chiar la propoziţii şi fraze

pentru a putea determina înţelesul unor noţiuni dovedeşte că noţiunile sunt mult mai

numeroase decât cuvintele luate izolat, că nu există în limbă suficienţi termeni adecvaţi pentru

orice noţiune. Rămânerea în urmă a vocabularului este explicabilă. Este adevărat că, pe

măsură ce se creează noţiuni noi, se făuresc şi termeni noi. Fizica atomică, cibernetica,

astrofizica, medicina modernă ş.a. au îmbogăţit sub ochii noştri vocabularul ştiinţei cu

numeroşi termeni noi. S-ar părea că vocabularul ţine pasul cu progresul ştiinţelor. (Petre

Botezatu, Introducere în Logică 2, Editura Graphix, Iaşi, 1994)

3. În limbajul curent sau în cel ştiinţific întâlnim mai multe feluri de vocabular: (1)

Vocabularul general coincide cu totalitatea cuvintelor unei limbi şi de mai numeşte „lexic”:

feluritele influenţe sub care s-au dezvoltat şi sub care s-au transformat vocabularul şi

gramatica (Odobescu); (2) Vocabularul activ este o totalitate de cuvinte pe care un vorbitor le

foloseşte în exprimare şi care va-riază de la o categorie de vorbitori la alta; (3) Vocabularul

pasiv este o totalitate de cuvinte pe care vorbitorul le înţelege, dar el nu le foloseşte decât

foarte rar; (4) Vocabularul de bază (fundamental) este acea totalitate de cuvinte care

reprezintă fondul principal de cuvinte al unei limbi; (5) Vocabularul special este totalitatea de

cuvinte care sunt specifice unui anumit domeniu de activitate, cum ar fi un anumit stil al

limbii sau a celor care sunt proprii unui scriitor, unui vorbitor sau unui grup de vorbitori

specializaţi într-un domeniu. (Text adaptat după: Noul Dicţionar Universal al Limbii Române,

Litera Internaţional, Bu-cureşti, Chişinău, 2006)

4. Unele cuvinte cu rezonanţă arhaică sau (şi) regională au căpătat o foarte mare răs-

pândire. Astfel, de exemplu, tălmăcire e aproape general preferat lui traducere, aducând în

trena sa pe a tălmăci şi, e drept, mai rar, pe tălmăcitor (?).

Astfel, de exemplu, în Talentul … cunoaşterea perfectă a limbii … înţelegerea în

adâncime a … operei de tălmăcit, iată numai câţiva factori … care contribuie la realizarea

unor traduceri cum sunt acelea de care avem nevoie. RL 1971, nr. 8203, p.2/3, tălmăcit e fo-

79

losit în locul lui tradus (foarte probabil pentru a evita repetiţia – ceva mai jos apare

substantivul traduceri.

Arhaicul tălmăcire este întrebuinţat şi ca echivalent al lui interpretare (înţelegere). Cu

acest sens, a apărut într-un interviu: Care este tălmăcirea d-voastră a dăruirii …? TV 23 VII

1969. (Şi utilizarea lui dăruire are un efect uşor arhaizant.). A tălmăci avea în limba veche

ambele sensuri. De altfel, chiar dacă nu avem în vedere semantica arhaică a termenului, o tra-

ducere presupune în mod necesar şi interpretare, deci de la tălmăcire „interpretare”.

Frecvente sunt, de asemenea, a făuri şi făuritor, împlinire, (ne)asemuit, temei, a vădi

şi multe altele.

A asemui se întrebuinţează frecvent în locul neologicului a compara – cf. În planul li-

teraturii acest proces poate fi asemuit cu tendinţele abstracte în plastică. RL 1971, nr. 8241,

p. 2/2 (deşi a asemui e sinonim mai curând cu a asemăna, şi nu cu a compara). (V. Guţu-Ro-

malo, Corectitudine şi Greşeală, Humanitas, Bucureşti, 2008)

5. Studiul felului în care cuvintele îşi schimbă sensul este fascinant. Pe parcursul

următorului capitol vom avea ocazia să punem în evidenţă unele dintre confuziile produse în

filosofia matematicii, generate tocmai de aceea că aceste modificări de înţeles au fost trecute

cu vederea.

Una dintre aceste modalităţi a fost numită „generalizare”. Acelaşi simbol poate să

denote o clasă mai extinsă de obiecte, astfel încât, el nu mai denotă cu aceeaşi acurateţe

obiectele mai speciale pe care le-a simbolizat cândva. În acest fel, cuvântul englezesc „paper”

denota în trecut papirus; ulterior, el a fost folosit pentru a denota un material pe care se scria

şi care era fabricat din articole textile; astăzi el continuă să simbolizeze un astfel de material

produs din textile, dar mai ales unul obţinut dintr-un material lemnos cu ajutorul tratării

chimice. Istoria cuvântului „număr” ilustrează la fel de bine acest proces progresiv de

generalizare. Cândva el denota doar „întregi”, gradual a ajuns să includă printre denotaţii săi

fracţii, numere raţionale, transcendentale, de pildă pe π, şi chiar determinanţi. Acelaşi lucru s-

a întâmplat şi cu alte cuvinte, cum ar fi „forţă”, „energie”, „geometrie” sau „egalitate”.

„Specializarea” este un al doilea mod în care sunt alterate înţelesurile di-feritelor

cuvinte. Acelaşi cuvânt poate deveni mai restrictiv sub aspectul sensului său, întrucât el

ajunge să se aplice la o clasă de obiecte mai mică, să denote particularităţi mai concrete decât

o făcea anterior. Astfel, englezescul „surge-on” denota odată pe indiferent oricine lucra cu

propriile mâini, dar astăzi el şi-a îngustat denotaţia la doar aceia care au o pregătire medicală

specială. Există şi alte cuvinte care ilustrează procesul de specializare al înţelesurilor pe care

le poartă, cum ar fi „ministru”, „internist” şi „artist”. O fertilă şi interesantă sursă de

schimbare a sensurilor unor cuvinte se iveşte în momentul în care aplicaţia lor este lărgită

datorită extensiunii metaforice a înţelesurilor care le sunt proprii. La începuturi, englezescul

„governor” însemna cârmaciul unei ambarcaţiuni, „spirit” însemna suflare, astăzi „cot”

înseamnă îndoitura unei conducte, iar cele două piese care se leagă formând un tot sunt

numite „tată” şi „mamă” şi aşa mai departe. (Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction

to Logic and Scientific Method, Routledge&Kegan Paul, London, 1964)

80

VIII. GÂNDIREA CRITICĂ ÎN PSIHOLOGIE ŞI

FUNCŢIILE PRINCIPALE ALE LIMBAJULUI UMAN

1. Dezbateri legate de funcţiile limbajului.

2. Funcţiile semantice ale limbajului.

2.1. Funcţia informativă a limbajului.

2.2. Funcţia de comunicare a limbajului.

3. Funcţiile pragmatice ale limbajului.

3.1. Funcţia sugeratoare.

3.2. Funcţia expresivă.

3.3. Funcţia protocolară.

3.4. Funcţia performativă.

4. Funcţii principale şi funcţii secundare ale limbii.

5. Trăsăturile de bază ale limbajului.

81

VIII. GÂNDIREA CRITICĂ ÎN PSIHOLOGIE ŞI

FUNCŢIILE PRINCIPALE ALE LIMBAJULUI UMAN

Pe parcursul acestui capitol, vor fi prezentate următoarele aspecte:

1. Utilizarea limbajului pentru a exprima şi comunica idei sau sentimente.

2. Scopuri practice pentru construcţiile lingvistice.

Acest capitol încheie discuţia despre limbaj (limbă) şi le presupune pe cele ante-

rioare.

Pe parcursul acestui capitol, vor fi dezoltate paragrafele care în care discutăm rolul

limbajului.

1. Dezbateri legate de funcţiile limbajului

Desigur, discuţia despre rolul limbii presupune în contextul de faţă limbajul natural, în

special cel verbal, şi poate fi transferată asupra celorlalte forme ale limbajului. Trebuie însă să

ţinem seama de faptul că transferul reciproc de cuvinte şi expresii dintre limbajul comun şi cel

utilizat de ştiinţe a propulsat funcţiile limbajului. În acelaşi timp, discutarea raportului dintre

gândire şi limbaj şi a relaţiilor acestora cu afectivitatea şi raţiunea umană este întregită de

analiza funcţiilor limbajului, iar dezvoltarea limbii naturale şi a diferitelor forme de vocabular

a fost influenţată de diferitele funcţii ale limbajelor şi a condus la apariţia de noi cuvinte şi

expresii în vocabularul fiecărei limbi naţionale.

Specialiştii care au discutat despre limbaj şi despre raporturile sale cu ra-ţiunea şi

afectivitatea umană au venit din cele mai diferite domenii de investigaţii (logică şi filosofie,

psihologie, lingvistică sau chiar matematică) şi, în strictă dependenţă de interesul şi

specialitatea fiecăruia, au menţionat mai puţine sau mai multe funcţii ale limbajului. Unii

dintre ei au comasat unele dintre aceste funcţii ale limbajului uman sau au neglijat altele. De

pildă, lingviştii Michael Halle şi Roman Jakobson au propus nu mai puţin de opt funcţii

diferite ale limbajului, Nicholas Rescher a enumerat doar trei funcţii ale limbajului, logicianul

Irving M. Copi a indicat şi analizat cinci funcţii ale limbajului, iar recent într-o altă carte

scrisă împreună cu Carl Cohen a tratat doar trei funcţii ale limbajului, prin comasarea unora

din ele12

.

Unele din funcţiile enumerate de autorii menţionaţi pot fi desigur comasate, dar pare

total nejustificată confuzia dintre funcţia de informare a limbajului şi calitatea limbii de a fi

unul din cele mai importante instrumente de legătură interumană (Mihai Golu, Bazele

Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002). În accepţiunea de faţă, vom

considera doar două clase distincte de funcţii ale limbii naturale, evidente mai ales în situaţia

limbajului verbal. În prima categorie vom include funcţiile semantice ale limbajului, prin

intermediul cărora vom avea în vedere acele funcţii care ţin de înţelesul termenilor şi cel al

expresiilor lingvistice, de mesajul transmis prin intermediul lor. În a doua clasă vom include

numai funcţiile pragmatice ale limbajului, pe baza cărora cu-vintele şi expresiile sunt dedicate

unui anumit scop sau sunt legate exclusiv de utilizarea limbajului pentru a determina un

12

Halle Michael, Jakobson Roman, Fundamentals of Language, Mouton, The Hague, Holland,1956, Rescher

Nicholas, An Introduction to Logic, St. Martin’s Press, New York, USA,1964, Copi M. Irving, Introduction to

Logic, IVth

Edition, MacMillan Publishers, London, UK, 1972, Copi M. Irving, Cohen Carl, Introduction to

Logic, Prentice Hall, Upper Saddle River, New Jersey, USA, 2002

82

comportament sau o acţiune a celui căruia i se adresează mesajul. Astfel, pe linia înţelesului

cuvintelor vom distinge funcţiile semantice diferite ale limbajului privitoare la sensul lui şi

chiar la întrebuinţarea lui, după care vom trece la funcţiile stric practice. Pentru început, vom

explica:

2. Funcţiile semantice ale limbajului

Prima funcţie semantică a limbajului are rolul de a exprima cu ajutorul cuvintelor şi a

enunţurilor construite diverse trăsături sau cauze ale obiectelor, fenomenelor ori ale relaţiilor

materiale sau ideale şi eventual de a arăta modul în care ele se produc. Acestor construcţii

lingvistice le este specifică:

2.1. Funcţia informativă a limbajului

Un astfel de fapt este realizabil doar prin intermediul enunţurilor declarative care

exprimă propoziţii adevărate sau false. Întrucât informaţiile oferite de acele propoziţii despre

însuşiri sau sentimente se mai numesc şi „cunoştinţe”, propoziţiile în cauză se mai numesc

uneori „propoziţii cognitive”. De reţinut totodată că funcţia informativă a limbii este proprie

şi unor construcţii neverbale, iar analiza lor din punct de vedere psihologic este un deziderat

de bază al psihologiei cognitive.

2.2. Funcţia de comunicare a limbajului

Pe de altă parte, comunicarea este o a doua funcţie semantică a limbajului, iar ea se

concretizează prin aceea că limba naturală este un instrument principal de transmitere a

înţelesului unui cuvânt sau expresii lingvistice (gând sau stare afectivă) al cuiva către

altcineva. Din acest motiv, comunicarea verbală ori scrisă între două persoane A şi B, în care

A este emitorul mesajului iar B este receptorul acestuia, ia forma unuia din următoarele

rezultate.

Mesaj complet, parţial sau nul

Într-o primă situaţie, receptorul B a înţeles total cele spuse ori scrise de A, ceea ce

înseamnă că procesul de comunicare dintre ei a avut un succes deplin. Din păcate, această

primă situaţie este extrem de rară, iar în cea mai mare parte este inexistentă. Într-o a doua

situaţie, rezultatul comunicării dintre cei doi a fost parţial şi cel puţin unul din partenerii

implicaţi în comunicare a înţeles doar o parte din sensul cuvintelor utilizate. În sfârşit, în cea

de a treia situaţie, B nu a înţeles nimic din cele spuse sau scrise de A şi deci, comunicarea

dintre A şi B nu a avut de fapt nici un rezultat.

Din cele trei situaţii prezentate reiese că procesul de comunicare dintre minim două

persoane are frecvent fie un rezultat parţial, fie că ea n-a avut niciun succes. Deseori, în

comunicarea între două persoane se ajunge la rezultate cel puţin parţial neplăcute, iar cauza

acestui fapt poate fi neatenţia unui din partenerii la discuţie ori cunoaşterea greşită a sensului

unor cuvinte sau pur şi simplu totala necunoaştere a sensului cuvintelor folosite. Prin urmare,

motivul înţelegerii eronate ar putea fi în asemenea condiţii:

Fie este ignoranţa a cel puţin a unuia din parteneri,

fie înţelegerea greşită a sensului cuvintelor folosite

În cazul ignoranţei a cel puţin unuia din parteneri, a priceperii greşite ori a

neînţelegerii exacte a cuvintelor sau semnelor neverbale utilizate de celălalt, rezultă că fie

emitorul mesajului sau receptorul lui a dat un alt înţeles unora din cuvintele sau semnele

neverbale folosite în intercomunicare, dar situaţia cea mai gravă este aceea în care receptorul

nu a înţeles nimic din spusele emitorului mesajului.

În legătură cu aceste posibilităţi cu rezultat negativ în comunicarea dintre minim două

persoane, este semnificativ să menţionăm că aceste situaţii sunt frecvent întâlnite în

83

comunicarea obişnuită şi ele conduc la ambiguităţi sau la confuzii, ceea ce reprezentă o

violare a exigenţelor logice fundamentale. Greşita identificare a înţelesului unor cuvinte sau

semne neverbale poate conduce deseori la afectarea negativă a atitudinilor şi a acţiunilor

întreprinse de

persoanele implicate în discuţie.

De aici rezultă că într-o comunicare dintre două sau mai multe persoane este deosebit

de important ca participanţii la discuţie să cunoască cât mai bine înţelesul şi regulile de

semnificaţie proprii cuvintelor şi semnelor neverbale utilizate de ei în procesul de comunicare

sau ca emitentul discursului să precizeze cât mai exact sensul cuvintelor şi al semnelor

neverbale utilizate de el, mai ales dacă ele sunt îndoielnice sau provin dintr-o altă limbă, ceea

ce este de-a dreptul vital dacă înţelesul acestora este neclar pentru ceilalţi participanţi.

În ceea ce priveşte funcţiile pragmatice ale limbii şi ale discursului trebuie să reţinem,

mai întâi, că ele sunt de patru feluri.

3. Funcţiile pragmatice ale limbajului

Funcţiile pragmatice ale limbajului sunt legate de utilizarea lui cu un anume scop sau

pentru a determina un anume comportament fizic sau intelectual al adresantului. Prima funcţie

pragmatică a limbajului este:

3.1. Funcţia sugeratoare

care constă în aceea că adeseori limbajul este folosit pentru a ne atrage atenţia asupra unui

eveniment fizic sau psihic sau ne avertizează că un anume fenomen urmează să se petreacă şi

trebuie să adoptăm un anume comportament. Această însuşire este proprie „enunţurilor deon-

tice” care sunt construite cu ajutorul unor expresii particulare, cum ar fi „trebuie să ...”, „este

permis să ...”, „este interzis să ...” etc. numite „moduri deontice” şi care ne obligă sau ne

direcţionează atenţia ori acţiunea spre diferite evenimente sau ne avertizează că trebuie să

avem un comportament ori să facem ceva. În mod obişnuit, enunţurile care au prioritar

această funcţie introduc diferite instrucţiuni, avertismente, norme morale sau juridice, reguli

de joc ori recomandări, exprimă ordine (comenzi), decizii sau hotărâri ale unei autorităţi şi au

în structura lor enunţuri imperative ca: „deschide uşa!”, „scrie următoarele ...”, „să iei numai

note bune!”, „nu cumpăra acest fel de aparat” şi altele de acelaşi fel.

Alte construcţii lingvistice au cu totul alt rol şi anume, lor le aparţine:

3.2. Funcţia expresivă

care este tot de natură pragmatică. Funcţia expresivă a limbii este caracteristică acelor

construcţii lingvistice care exprimă convingeri personale ori trăiri subiective provocate de

evenimente care ne-au impresionat. În situaţia intenţiilor bune, enunţurile expresive sunt cele

care redau convingeri raţionale sau trăiri subiective conform cărora lucrurile vor sta exact aşa

după cum se spune. În situaţia că cineva ar declara că lucrurile vor sta într-un anumit fel şi ne

ascunde convingerea lui că lucrurile vor sta altfel decât a spus, înseamnă că acea persoană a

minţit, iar minciuna este un fals intenţionat şi a fost determinată de o motivaţie specială pentru

a proteja sau a înşela.

De reţinut că trăirile subiective resimţite instantaneu, generează o construcţie

lingvistică cu funcţie expresivă şi că ele sunt frecvent determinate de diferite acţiuni greşite

neintenţionate. Printre altele, într-o astfel de situaţie se poate cita atingerea întâmplătoare a

unui obiect fierbinte ori ascuţit, o durere subită sau emoţia provocată de o surpriză ieşită din

comun. Enunţurile expresive de acest fel sunt redate de obicei prin exclamaţii sau interjecţii,

printr-o reacţie lingvistică specială, prin strigăte ori prin gesturi sau alte semne neverbale cum

ar fi o grimasă sau mişcarea intempestivă a mâinii ori a corpului şi altele care au de regulă

statutul de simptom, respectiv, sunt efectul unei anumite cauze. Prin urmare, reacţiile fizice

sesizabile sunt simptomul unei stări de fapt care poate fi de natură psihică, iar dacă ele sunt

84

neîntemeiate impun un diagnostic serios, cu scopul de a stabili ce a provocat-o şi a determina

cât mai exact măsurile ce ar trebui luate ori tratamentul care trebuie prescris.

O altă funcţie pragmatică a limbajului este cea care aparţine enunţurilor care se

remarcă prin rolul deosebit al construcţiilor lingvistice în situaţii speciale pentru a conserva

respectul participanţilor faţă de anume evenimente oficiale, aşa cum ar fi:

3. 3. Funcţia protocolară

La rândul său, funcţia protocolară a limbajului este tot de natură pragmatică şi este

proprie acelor enunţuri speciale produse în situaţia celebrării unor evenimente aparte care ţin

de valorificarea socială a limbajului şi au rolul de sublinia sau omagia acele evenimente. Mai

precis, enunţurile cu funcţia protocolară au o alcătuire specială stabilită prin lege, prin

regulamente sau prin tradiţie şi se dovedesc enunţuri-tip, fiind totdeauna pronunţate numai cu

ocazia evenimentelor cărora le-au fost dedicate şi au mereu doar o anumită alcătuire.

Asemenea enunţuri fac parte din protocolul de inaugurare ori de derulare al di-feritelor

evenimente particulare, ca de pildă, acordarea de denumiri unor străzi ori nave maritime sau

fluviale, cu prilejul unor căsătorii, inaugurări, decernări de medalii, decoraţii sau premii etc.

De reţinut că, în derularea protocolului res-pectiv nu sunt admise niciun fel de modificări în

alcătuirea sau pronunţarea enunţurilor protocolare ori a protocolului în cauză, iar rostul

acestor enunţuri este exclusiv acela de a cultiva solemnitatea evenimentelor care au loc şi

respectul participanţilor faţă de aceste evenimente.

3. 4. Funcţia performativă

Ultima funcţie pragmatică a limbii este cea performativă şi aparţine unor construcţii

lingvistice prin care emitorul lor se obligă să realizeze sau să atingă un anumit obiectiv ori să

aibă un anumit comportament. Enunţurile de acest fel, exprimă de asemenea angajamentul

cuiva de a face ceva sau de a merge undeva, de a obţine un anumit lucru şi în mod obişnuit

enunţurile performative au şi alte funcţii, aşa cum ar fi cea expresivă, cea sugeratoare şi chiar

funcţia de informare sau cea de comunicare. Enunţurile protocolare exprimă de regulă o

dorinţă, o promisiune sau un angajament şi conţin în alcătuirea lor aşa numitele „verbe per-

formative”, cum ar fi accept, cer, doresc, ofer, promit, recomand, sugerez etc. În mod

frecvent, construcţiile lingvistice protocolare sunt evaluate ca justificate ori nejustificate, ca

întemeiate sau absurde, ca autentice sau neautentice şi numai în acest sens se spune că ar fi

adevă-

rate ori false.

4. Funcţii principale şi funcţii secundare ale limbii

În concluzie, funcţiile limbajului nu sunt deloc izolate unele de altele şi nu se exclud

între ele, ceea ce are drept consecinţă imediată faptul că la aceiaşi construcţie lingvistică

regăsim mai multe funcţii ale limbajului. Într-o situaţie de acest fel, trebuie precizat că doar

una singură din funcţii este principală, iar celelalte sunt secundare. În strictă dependenţă de

situaţia în care este formulată şi de felul în care este considerată şi interpretată o construcţie

lingvistică, una din funcţiile secundare ale construcţiei lingvistice poate trece în rolul de

funcţie principală, indiferent dacă este vorba de funcţii semantice ori de cele pragmatice.

Tocmai de aceea, pentru a interpreta corect rolul unei anumite construcţii lingvistice într-un

discurs, este deseori necesar să stabilim exact rolul ocupat de fiecare funcţie a limbajului în

alcătuirea respectivului enunţ. Un aspect important de acest fel impune ca el să ne permită

evitarea efectelor negative pe care le-ar avea eventualele confuzii şi ambiguităţi în înţelegerea

şi interpretarea unui discurs şi chiar a consecinţelor acestora.

5. Trăsăturile de bază ale limbajului (limbii)

85

Ca urmare a funcţiilor sale şi a combinării lor în acelaşi enunţ se poate susţine, în

concluzie desigur, că ele conferă limbajului uman principalele lui particularităţi, care ar fi

următoarele:

(1). Limbajul este un fenomen uman: orice componentă a lui (cuvânt sau semn

neverbal) este produsul omului cu educaţie suficientă şi dispune de grai.

(2). Limbajul are materialitatea specifică: componenta lui obiectivă poate fi percepută

cu ajutorul unuia din simţurile noastre.

(3). Limbajul are şi o idealitate proprie: sensul semnului este fapt de conştiinţă, iar el

este accesibil numai intelectului ori sensibilităţii omeneşti.

(4). Limbajul dispune şi de intenţionalitate: oricărui cuvânt îi este specifică o regulă de

semnificaţie.

(5). Limbajului îi corespunde un rol deosebit: el este instrument de exteriorizare sau de

mascare a gândurilor sau a sentimentelor noastre.

(6). Limbajului are totodată rolul de a fi convenţional şi prescriptiv: regula

de semnificaţie intră în componenţa oricărui semn.

(7). Limbajul dispune de asemeni de un caracter social: este un fenomen social şi

funcţiile sale semantice au avut un rol esenţial în evoluţia omului şi în progresul comunităţilor

umane.

(8). În sfârşit, limbajul este instrument stimulator al progresului şi se manifestă prin

faptul că orice persoană normală are capacitatea de a abstractiza şi a generaliza, iar progresul

ştiinţific ori practic presupune obligatoriu utilizarea unei forme de limbaj.

(9). Limba este instrumentul cunoaşterii din ce în ce mai profundă a mediului de

existenţă al omului şi i-a permis acestuia să facă noi descoperiri şi invenţii şi i-a permis

omului o dezvoltare teoretică şi senzorială în raport cu alte fiinţe terestre, fiind instrumentul

esenţial al permanentei sale perfecţionări şi a mediului său de viaţă.

Rezumat

1. Concepţii diferite despre funcţiile limbajului.

2. Funcţii semantice ale limbajului şi importanţa lor.

3. Funcţii pragmatice ale limbajului şi rolul lor.

4. Principalele particularităţi ale limbajului.

Cuvinte importante

1. Rolul informativ al limbii.

2. Comunicarea corectă.

3. Comunicare incorectă.

4. Cauzele incorectitudinii.

3. Sugestivitate.

4. Protocolară.

5. Performanţă.

Analizaţi autenticitatea următoarei afirmaţii:

„Limbajului nu-i aparţine rolul informativ şi numai acela de a comunica”

Răspunsul corect este următorul:

86

Dacă limba nu are funcţie informativă, altfel spus, cuvintele nu au nici un fel de

înţeles, atunci ele nu pot comunica nimic şi nici nu pot fi înţelese nici măcar de un expert.

Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi valoarea de adevăr a următoarelor propoziţii:

1. Funcţia unui enunţ depinde de intenţia celui care l-a folosit.

2. Există enunţuri care redau propoziţii cu mai multe funcţii.

3. Funcţiile principale ale limbajului şi cele secundare nu-şi schimbă niciodată rolul

între ele.

4. Funcţiile semantice ale limbajului sunt proprii oricărui enunţ, indiferent de cine l-a

formulat.

5. Enunţurile care exprimă propoziţii cognitive au funcţie de informare şi de

comunicare.

6. Enunţurile numai gândite nu au niciuna din funcţii.

7. Funcţia protocolară a limbajului are exclusiv un rol informativ.

8. Funcţia informativă a limbajului se combină cu funcţia lui de comunicare.

9. Funcţia protocolară a limbii se modifică foarte greu.

10. Funcţiile pragmatice sunt specifice oricărui enunţ cu sens, indiferent de situaţia în

care a fost pronunţat sau scris.

11. Funcţiile semantice ale limbii au mai multe variante.

12. Neatenţia este singura cauză a recepţionării parţiale a unui mesaj.

13. Ignoranţa este cauza transmiterii greşite a unui mesaj.

14. Oamenii obişnuiţi nu cunosc sensul exact al multor cuvinte.

II. Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Care sunt principalele cauze ale nereceptării corecte a unui mesaj?

2. Care este raportul dintre convingere şi minciună?

3. Priceperea parţială a textului este cauza neînţelegerii unui mesaj?

4. Ce raport există între funcţiile semantice şi cele pragmatice?

III. Desprindeţi ideile la care se referă autorii textelor de mai jos:

1. Intenţia multor discursuri este de a servi dintr-o dată două sau mai multe funcţii ale

limbajului. În asemenea cazuri, fiecare aspect ori funcţie a textului dat depinde de propriile

sale particularităţi. Un fragment de text care are funcţie informativă posedă posibil un aspect

ce urmează a fi evaluat ca adevărat ori fals. Acelaşi text poate servi şi funcţiei direcţionare,

caz în care el va conţine aspecte evaluabile ca proprii sau improprii, ca drepte sau nedrepte.

Dacă însă acel fragment de text serveşte şi funcţiei expresive, respectiva componentă poate fi

evaluată ca sinceră sau nesinceră, ca demnă de a fi luată în seamă sau altfel. Pentru a evalua

corect un paragraf sau un fragment de text se impune cu necesitate cunoaşterea funcţiei sau a

funcţiilor limbajului pe care el este menit să le servească. (Irving M. Copi, Carl Cohen,

Introduction to Logic, 11th

Edition, Pearson Education Inc., Upper Saddle River, New Jersey,

USA, 2002)

2. Funcţia de comunicare este bazală şi primordială, ea izvorând din natura intrinsecă a

omului de a relaţiona şi de a realiza schimburi energetico-informaţionale cu mediul extern.

[…] Funcţia de comunicare se concretizează în schimbul de informaţii între două persoane,

între o persoană şi un grup, între două grupuri, între om şi maşină, între om şi animal. Prin

limbajul verbal, omul îşi lărgeşte sfera de relaţionare comunicaţională şi se impune ca

sistemul cu cel mai înalt grad de organizare. Comunicarea îndeplineşte, totodată, rolul de

liant, de factor de articulare şi coeziune în viaţa socială a omului şi maşinii în cadrul activităţii

de muncă. […] Trebuinţa internă de a ne exterioriza trăirile, dorinţele, vrerile, gândurile,

opiniile etc. reclamă în mod imperios prezenţa unui alter şi raportarea la el.

87

În forma sa expresivă, limbajul poate fi definit ca ansamblul răspunsurilor verbale la

acţiunea diverşilor stimul externi. Acest gen de răspunsuri constituie materialul faptic cel mai

relevant, pe baza căruia obţinem acces şi expli-căm modul organizării vieţii psihice interne,

subiective, ideale. În tabloul comportamental cuvântul apare atât ca „ieşire”, cât şi ca

„intrare”, ca stimul (semnal) declanşând şi generând modificări în „profilul de stare internă”

al personalităţii. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti,

2002)

3. Ideea acestui capitol nu trebuie luată în sensul că singurul lucru important pe care îl

putem face cu ajutorul cuvintelor este acela de a emite pretenţii ori de a lua poziţie în legătură

cu diferite aspecte. Cu ajutorul cuvintelor poţi face o mulţime de alte lucruri: poţi exprima

ipoteze, conjecturi, presupuneri şi propuneri. Poţi amuza sau conversa. Poţi încerca să-i

influenţezi pe alţii (sau pe tine însuţi) în legătură cu ceva sau poţi încerca să-i aduci în situaţia

de a face ceva. Folosim cuvintele pentru a ne ruga, a promite, a lăuda, a ne exprima admiraţia

şi a face publicitate, pentru a minţi, pentru a decepţiona, pentru a insulta ori pentru a umili;

pentru a formula scuze, pentru a ne simţi confortabil, pentru a declanşa un curent de opinii sau

o acţiune. Toate aceste aspecte sunt supuse gândirii critice pentru a stabili dacă au sau nu

succes, eficienţă, integralitate, legitimitate, autenticitate, originalitate şi multe alte calităţi.

Oricum, ne vom concentra mai întâi asupra funcţiilor limbajului de a reda pretenţii, susţineri

şi argumente, iar pe scurt asupra funcţiilor limbajului de a construi ipoteze şi conjecturi.

(Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw Hill Inc. New York, USA,

2004)

4. În ce priveşte cuvintele, erorile posibile în comunicare pot fi reprezentate printr-un

triunghi:

A

B C

unde A poate însemna eu (sau noi), B – tu (sau voi) şi C – el (sau ei, adică o co-lectivitate).

Frecvent se confundă ceea ce înţelege A cu ceea ce înţelege B printr-un termen sau ceea ce

înţelege C. Dacă cred că ceea ce înţeleg eu prin „X” (cuvânt) înţelegi şi tu prin el, există

probabilitatea ca să nu fie adevărat şi deci să confund termenul meu cu termenul tău sau

termenul lui. Voltaire spunea „înainte de a discuta cu mine defineşte-ţi termenii”. Dacă noi

folosim aceleaşi cuvinte, dar noţiuni diferite, termenii sunt diferiţi şi nu ne putem înţelege sau

nu putem cădea de acord. Şi noi, ca şi grecii antici, folosim cuvântul „atom”, dar ei aveau o

altă noţiune – înţelegeau prin „atom” particula absolută indivizibilă, în timp ce noi înţelegem

prin „atom” doar ceea ce este indivizibil (în mod relativ) în raport cu proprietăţile chimice.

(Ghe-orghe Enescu, Tratat de Logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997)

5. Uniformitatea care ne uneşte în comunicare şi în păreri este o uniformitate de

rezultante ale unor structuri ce acoperă diversitatea subiectivă a legăturilor dintre cuvinte şi

experienţă. Uniformitatea apare acolo unde ea contează social; ca atare, ea apare mai degrabă

din perspectiva circumstanţelor inter-subiective izbitoare ale exprimării, decât din cea a celor

private, care sar în ochi. Pentru o ilustrare specială a acestui punct de vedere, să luăm în

considerare doi oameni dintre care unul dispune de o viziune normală asupra culorilor, iar

celălalt este coloristic-orb în a distinge între roşu şi verde. Cu ajutorul metodei prezentate

anterior, societatea i-a antrenat pe ambii: a premiat apariţia declaraţiei „roşu” când s-a

observat că vorbitorul a indicat ceva care era roşu şi l-a penalizat în cazul opus. Mai mult

decât atât, în mare, competenţele socialmente observabile ale ambilor sunt aproximativ

aceleaşi: ambii oameni sunt destul de performanţi în a atribui calitatea de „roşu” numai

lucrurilor roşii. Cu toate acestea, mecanismele prin care fiecare dintre ei a achiziţionat aceste

88

competenţe asemănătoare sunt foarte diferite. Unul dintre ei a învăţat „roşu” pe baza efectului

fotochimic obişnuit. Celălalt a parcurs un drum mai dificil, respectiv, a învăţat „roşu” în

compania în care lucrează cu lumini de variate lungimi de undă şi cu ajutorul unor

particularităţi suplimentare cum ar fi cele legate de intensitate, de saturaţie, de formă şi

dispunere, de calcule etc., a învăţat să admită ca roşii anume nuanţe ale focului şi ale apusului

şi să excludă iarba, a învăţat să admită ca roşii diferite flori, dar nu şi frunzele lor, a învăţat să

admită că racii sunt roşii numai după ce au fost fierţi.

Persoane diferite crescute în aceeaşi limbă sunt educate să procedeze ca şi cum ar

potrivi, ca şi cum s-ar învârti împrejur, pentru a realiza forma unor elefanţi identici. Detaliile

anatomice legate de înfăţişarea lor şi de alcătuirea formei de elefant au fost achiziţionate în

mod diferit, din aproximare în aproximare, dar rezultatele acestora vor fi asemănătoare.

(Willard V. Orman Quine, Words and Objects, The M.I.T Press, Cambridge, Massachusetts,

USA, 1969)

6. Întocmai după cum ritualul vieţii sociale reclamă o anumită croială a hainelor,

anumiţi paşi şi anumite gesturi, exagerări de convenienţă, el solicită de asemenea expresii

acreditate indiferent de adevărul lor. Astfel, la chinezi şi la alte popoare regulile de curtoazie

impun totdeauna gazdei să spună că propria casă este „sărăcăcioasă”, că oaspetele său este

„distins” şi că acesta îi oferă „o onoare deosebită” şi aşa în continuare. Chiar şi aceia care nu

dau acestor expresii sensul lor autentic ar fi neplăcut impresionaţi dacă ele s-ar îndepărta de

convenţiile sociale. Rolul expresiilor ceremoniale în forma lor de creatoare de convingeri este

important în viaţa socială, în jocurile copiilor ca şi în situaţia comunităţilor primitive. Viaţa

socială dintr-o comunitate rurală din Anglia poate fi văzută ca un joc care, printre altele

impune localnicilor să vorbească despre tezaurul, flota şi Armata Majestăţii Sale (cu toate că

ei ar trebui să se raporteze la „naţiune”), iar actualilor lideri ai guvernului britanic le impune

să declare că ei „o sfătuiesc” pe regină, în condiţiile în care respectivii lideri nu sunt supuşii

casei regale. În mod similar, este o modă în Statele Unite a vorbi despre democraţie şi despre

faptul că legea este făcută de reprezentanţii cetăţenilor sau că ea exprimă voinţa acestora, cu

toate că sunt destul de puţini aceia care ştiu ce legi sunt construite în acel moment ori aceia

care deţin un control mai mare asupra celor ce produc legile.

În situaţiile în care cuvintele nu sunt intenţionate pentru a înşela, ci pentru a exprima

eufemistic adevărul, expresiile ceremoniale sunt adesea atacate sub pretextul că ar fi numai

minciuni convenţionale. (Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction to Logic and Scien-

tific Method, Routledge&Kegan Paul, London, UK, 1964).

89

IX. GÂNDIREA CRITICĂ ÎN PSIHOLOGIE DESPRE

STATUTUL TERMENILOR

1. Termenii ca formă logică elememtară.

2. Intensiunea şi conotaţia termenilor.

3. Extensiunea şi denotaţia termenilor.

4. Cei mai importanţi termeni după extensiune.

4.1. Termeni vizi şi termeni nevizi.

4.2. Termeni individuali sau Termeni generali.

4.3. Termen precis sau Termen vag.

4.4. Termeni divizivi sau Termeni nedivizivi.

5. Cei mai importanţi termeni după intensiune.

5.1. Termeni concreţi sau Termeni abstracţi.

5.2. Termeni absoluţi sau Termeni relativi.

5.3. Termeni independenţi sau Termeni corelativi.

5.4. Termeni pozitivi sau Termeni negativi.

6. Raporturi extensionale între termeni.

6.1. Raport de identitate.

6.2. Raportul de subordonare extensională.

6.3. Raportul de intersecţie extensională.

7. Raporturi de opoziţie între termeni.

7.1. Raportul de contrarietate.

7.2. Raportul de contradicţie între doi termeni.

90

IX. GÂNDIREA CRITCĂ ÎN PSIHOLOGIE DESPRE

STATUTUL TERMENILOR

În capitolul opt, pe ale cărui idei ne vom baza ulterior, vom dezbate temele:

1. Termenii în calitate de formă logică, model mental sau structură lingvistică.

2. Intensiunea şi extensiunea termenilor.

3. Varietăţi de termeni.

4. Raporturi specifice termenilor.

Ca urmare a temelor specificate mai sus, în continuare vom analiza următoarele

aspecte privitoare la termeni şi la raporturile dintre ei.

Prin urmare, vom discuta despre termeni în paragrafele de mai jos cu scopul de a

sistematiza informaţiile şi a altor operaţii metodologice importante.

1. Termenii ca formă logică de maximă simplitate

Denumirea de „termen” se aplică celei mai simple forme logice care, iar datorită

acestui fapt termenii au existenţă prin alte forme logice şi se exprimă prin construcţii

lingvistice listate într-un dicţionar explicativ sau sunt folosiţi în diverse operaţii metodologice,

cum ar fi definiţia şi clasificare. De pildă, datorită maximei lor simplităţi, termenii apar în

mod obişnuit ca elemente fundamentale în structura propoziţiilor categorice, cum ar fi, să

spunem, următoarea expresie:

Toţi A sunt B

în care literele A şi B sunt simboluri corespunzătoare pentru cei doi termeni care apar în stru-

ctura propoziţiei categorice redată de această formulă.

Mai mult decât atât, se poate spune că fiecărui obiect ori fenomen considerat ca izolat

de oricare altele, fiecărei proprietăţi a acestuia şi fiecărei relaţii dintre acest fel între obiecte

sau însuşiri îi corespunde în planul activităţii noastre teoretice cel puţin un termen, care în

logica tradiţională era numit „noţiune”, iar la nivel general sau în filosofie i se mai spune şi

„idee”, „categorie” ori „concept”. Deci, termenii sunt abstracţii ideale şi reprezintă achiziţii

ale minţii umane la care s-a ajuns printr-un efort de cunoaştere. Sub aspect cognitiv, termenul

este un construct ideal produs în mintea umană în calitate de reproducere ideală a unui obiect,

a unei însuşiri sau relaţii ce a devenit o achiziţie a noastră şi la care am ajuns prin efortul de

cunoaştere, cu alte cuvinte o imagine ideală despre acestea.

Denumirea de „termen” dată acestei forme logice, atât de simplă încât în activitatea

teoretică simplă şi chiar în cea elevată nu apare în mod izolat, cu excepţia dicţionarelor, vine

din limba latină de la cuvântul „terminus”, prin care se înţelegea un hotar ori o limită dincolo

de care, aşa cum s-a precizat, nu există alte elemente sau forme logice mai simple13

. De

precizat însă că noi vom folosi ideea de termen pentru a indica faptul că un obiect material ori

ideal sau o proprietate oarecare a acestora a intrat în conştiinţa noastră şi care este numită prin

intermediul limbajului printr-un cuvânt izolat sau printr-o construcţie lingvistică aparte căreia

îi revine de cele mai multe ori fie funcţia gramaticală de denumire printr-un substantiv, fie

prin cea de adjectiv al unui enunţ declarativ.

13

Pentru detalii, a se vedea: Guţu, Gheorghe. Dicţionar Latin-Român, 1983, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti

91

În loc de noţiune sau termen, o anumită concepţie din psihologia cognitivă foloseşte

denumirea de „model mental”, care în contextul cunoaşterii obişnuite corespunde obiectul

ideal care pe plan mintal exprimă obiectul ori calitatea la care se referă mintea umană, în

principiu parţial. În accepţiunea gândirii critice din psihologie şi a logicii argumentării pe care

se bazează, vom discuta despre termeni prin care înţelegem un obiect ideal, respectiv o formă

logică simplă, exprimată explicit printr-o construcţie lingvistică de care este greu de separat.

În aceste condiţii, termenul sau modelul mental sunt „fapte” ideale, în timp ce denumirea care

îi corespunde şi îl pune în evidenţă nu este decât un construct lingvistic, adică un fapt material

perceptibil prin care sunt comunicate printr-o construcţie lingvistică unui ipotetic interlocutor.

De pildă, să considerăm un enunţ declarativ care exprimă o propoziţie categorică din cele mai

simple, reprezentată de altfel prin formula anterioară:

(1). Pisica este animal domestic

în care cuvântul „pisica” şi denumirea lingvistică „animal domestic” exprimă din acest punct

de vedere termenii aflaţi în alcătuirea acestei propoziţiei categorice. Ca atare, propoziţia

categorică exprimată de acest enunţ declarativ poate fi redată şi prin formula:

(2). A este B

în care litera A substituite cuvântul „pisica”, iar simbolul B denumirea de „animal domestic”.

În aceste condiţii, literele A şi B exprimă totodată termenii din propoziţia categorică redată de

enunţul (1), iar cuantorul „Toţi” a fost acum subînţeles.

2. Intensiunea şi conotaţia termenilor

În calitatea sa de formă logică de maximă simplitate, termenul este alcătuit totuşi din

două elemente constitutive şi numai pe baza acestora el participă la un discurs sau la un

raţionament oarecare. Deseori intensiunea unui termen este numită „conţinut al noţiunii” şi ea

cuprinde însuşiri, numite la rândul lor „note”, pe care le poate pune în evidenţă utilizatorul

când i se cere să explice înţelesul cuvântului (expresiei lingvistice) folosite de el pentru a-l

indica sau a-l explica. Aceste note sau însuşiri sunt importante pentru constructul mental al

individului, care apelează la ele pentru a produce definiţii, clasificări, explicaţii, sau

raţionamente. De exemplu, un specialist ne-ar putea spune că intensiunea termenului pisică

este alcătuită din însuşiri precum: vertebrat, mamifer carnivor, felină, cap rotund, bot scurt,

corp acoperit cu blană, maxilare puternice, gheare retractile etc.

Intensiunea unui termen trebuie considerată ca fiind cu totul altceva decât conotaţia

respectivului termen, deşi în principiu conotaţia unui termen este legată de intensiunea lui.

Mai exact, prin „conotaţia unui termen” se înţelege în mod obişnuit doar calitatea acelui

termen de a trimite sau de a sugera numai anumite note (însuşiri) din intensiunea acelui

termen. Prin urmare, se susţine că intensiunea unui termen este cunoscută integral de

specialiştii în domeniu, iar conotaţia lui este ştiută de un individ obişnuit în funcţie de nivelul

lui de cunoaştere.

În această situaţie, conotaţia unui termen depinde de personalitatea, de competenţa şi

chiar de subiectivitatea individului care foloseşte termenul doar cu însuşirile obiectului

cunoscute de el. De pildă, doi indivizi diferiţi pot folosi exact acelaşi termen cu conotaţii

diferite, ceea ce înseamnă că intensiunea unui termen coincide cu conotaţia dată de fiecare

individ termenului. Ca atare, distingem între cel puţin trei feluri de conotaţie, pentru exact

acelaşi ter-men.

Conotaţie de bază, conotaţie specială şi conotaţie subiectivă

Astfel, conotaţia de bază a termenului este un reper relativ unic pentru folosirea lui

într-un discurs general şi este mai mult sau mai puţin apropiată de intensiunea lui precizată în

dicţionarul explicativ al fiecărei limbi naţionale apărut la un moment dat. În schimb, conotaţia

specială a aceluiaşi termen coincide cu înţelesul dat lui într-un domeniu ştiinţific aparte şi de-

92

pinde deseori de competenţa savantului care îl foloseşte, mai ales dacă acest termen este

exprimat printr-un cuvânt împrumutat dintr-un vocabular special ori din dicţionarul vreunei

alte limbi naţionale. De pildă, termenul identitate este folosit în gândirea critică din psihologie

şi în logica argumentării cu înţelesul de exigenţă logică fundamentală, însă el a fost

împrumutat de anumiţi psihologi care i-au dat o conotaţie specială. În acest fel a procedat pe

fondul unei anumite interpretări psihanalitice, citată anterior, de Erik H. Erikson (1902-1994),

într-una din lucrările sale14

.

Pe de altă parte, conotaţia subiectivă a unui termen ţine de faptul că deseori, mai ales

la oamenii obişnuiţi, constatăm că folosirea unui termen are o puternică încărcătură subiectivă

în mintea utilizatorului. De multe ori însă, vorbim de conotaţie subiectivă în accepţiunea că ea

depinde de personalitatea, de pregătirea sau de preferinţele persoanei şi tocmai aşa se explică

de ce un iubitor de animale utilizează termenul pisică cu o încărcătură subiectivă pozitivă, în

timp ce una care urăşte animalele va folosi acest termen cu reţinere ori cu un sentiment

negativ. Dacă totuşi se dovedeşte că această deviere de la înţelesul de baza al cuvântului este

datorată unei boli psihice, ea trebuie luată în considerare de către un psihoterapeut.

3. Extensiunea şi denotaţia termenilor

În logica tradiţională este preferat numele de „sferă” pentru clasa obiectelor care

posedă însuşirile aflate în intensiunea unui termen, iar gândirea critică din psihologie bazată

pe logica argumentării foloseşte în acelaşi scop denumirea de „extensiune”. Vom spune de

asemenea că extensiune termenului coincide totalitatea de obiecte despre care crede un

individ că ar avea însuşirile din intensiunea acelui termen, altfel spus, care corespund

modelului mental propriu lui.

Cu alte cuvinte, pentru un individ oarecare, clasa obiectelor care au însuşirile

considerate de el reprezintă denotaţia termenului. La nivelul cunoaşterii în general,

extensiunea oricărui termen coincide cu totalitatea obiectelor din clasa ideală existentă la

nivel ştiinţific, dar la nivelul cunoaşterii comune extensiunea aceluiaşi termen coincide cu

denotaţia termenului fo-losit de individ şi coincide cu modelul său mental. De exemplu, dintr-

o perspectivă ştiinţifică extensiunea termenului pisică, menţionat anterior, vizează totalitatea

felinelor de un anumit fel, iar în cunoaşterea comună, în sfera aceluiaşi termen intră numai

acele animale domestice cu blană care au însuşirile reţinute de individ în funcţie de

subiectivitatea sa.

Ca şi derivatele sale, cuvântul „denotat” provine în română din limba latină, de la

„denotare”, cum ne spune Noul Dicţionar Universal al Limbii Române, Litera Internaţional,

Bucureşti, 2006, iar filologii pun în evidenţă folosirea lui diferită. Astfel, prin „denotat” se

înţelege deseori „denumit” sau „semnificat”, iar uneori denumirea unui obiect trimite la un

concept. Pe de altă parte, prin „denotaţie” se înţelege şi sensul stabil al unui cuvânt considerat

în afara contextului lingvistic din care el face parte. Oricum, există şi unii care consideră că

prin „denotaţie” se înţelege totalitatea indivizilor la care se aplică un cuvânt şi nu mai disting

între sfera şi conţinutul lui (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 2009). Faptul esenţial

este că intensiunea şi denotaţia termenilor sunt confuze ori nu au încărcătura acordată lor de

gândirea critică din psihologie.

Dincolo de toate acestea, se consideră că intensiunea termenului îi determină

extensiunea lui, dar aceste două componente constitutive ale oricărui termen se influenţează

reciproc, întrucât ele sunt elemente duale, ceea ce devine evident din compararea

următoarelor definiţii:

Extensiune: totalitate de

obiecte cu însuşirile

Intensiune: totalitate de

însuşiri ale obiectelor

14

Erikson, Erik H., Youth and Conflict, 1968, W.W. Norton & Company, New York, USA

93

care formează intensiunea

termenului.

care formează extensiunea

termenului.

Este uşor de observat că schimbând reciproc între termenii duali, respectiv

„intensiune” cu „extensiune” şi respectiv, „obiecte” cu „însuşiri”, din oricare caracterizare din

cele do-uă oferite mai sus, respectiv a extensiunii şi a intensiunii termenilor, poate fi obţinută

automat cealaltă caracterizare. Acest fapt ne demonstrează că între componentele unui termen

există un raport de dualitate, iar perechile intensiune – extensiune şi obiecte – însuşiri, cupluri

luate fiecare separat, constituie cazuri de simetrie specială, iar în gândirea critică din

psihologie ele sunt perechi de elemente duale. Cu acest prilej facem precizarea că raportul de

dualitate nu se confundă cu cel de simetrie geometrică 15

.

4. Cei mai importanţi termeni după extensiune

Pentru a identifica cele mai importante feluri de termeni, vom lua în con-siderare, pe

rând, componentele duale din alcătuirea fiecărui termen de bază, respectiv, extensiunea şi apoi

intensiunea fiecărui termen. În consecinţă, mai întâi după extensiunea lor, vom diferenţia

următoarele perechi de termeni:

4.1. Termeni vizi şi termeni nevizi

De reţinut că termenii vizi, mai sunt numiţi şi „nereferenţiali”, iar termenii vizi nu au

în extensiunea lor niciun fel de individ, motiv pentru care filologii îi şi numesc „termeni

nereferenţiali”. De reţinut, că unii termenii vizi s-au născut în urma unor deficienţe de

cunoaştere. De pildă, termenul perpetuum mobile. Alţii au luat naştere ca o consecinţă a

nerespectării exigenţelor logice. Dacă este vorba de încălcarea restricţiilor impuse de

principiile necontrarie-tăţii sau de cele ale terţului exclus, se spune că s-a produs o

„contradicţie logică”, iar asemenea exemple ar fi termenul pătrat rotund ori termenul bolnav

sănătos. Există însă şi termeni vizi care se justifică prin prezentarea explicită a unor şiruri

infinite, cum ar fi enunţul conform căruia cel mai mare număr nu există. De notat însă, că

termenii nevizi, sau „referenţiali” cum îi numesc filologii, au în alcătuirea extensiunii (sferei)

lor cel puţin un obiect sau, cu alte cuvinte, numele lor denotează cel puţin un individ. În

aceste condiţii, termenii nevizi sunt de mai multe feluri.

O altă clasificare a termenilor ar fi aceea în

4.2. Termeni individuali sau Termeni generali

De precizat că în extensiunea unui termen individual se află doar un singur obiect, aşa

cum ar fi cazul şi cu termenul satelitul natural al Pământului, iar comparativ cu termenii

individuali, în extensiunea unui termen general se află cel puţin două elemente individuale, de

exemplu termenul redat de cuvântul „student”.

4.3. Termen precis sau Termen vag

Să notăm totodată că despre un termen oarecare se susţine că este precis numai dacă

extensiunea lui este exact şi clar delimitată sau el este astfel folosit.

Prin urmare, în cazul termenilor precişi se spune cu deplină exactitate dacă un obiect

oarecare face sau nu face parte din extensiunea lui, iar astfel de termeni sunt utilizaţi frecvent

în cunoaşterea exactă, cum este şi termenul număr natural din matematică. În schimb, un

termen care nu îndeplineşte această condiţie, indiferent dacă este folosit în ştiinţă sau în

cunoaşterea comună, este considerat termen vag sau imprecis. Tocmai aşa stau lucrurile cu

termeni ca tânăr ori major în cunoaşterea comună, iar cunoaşterea ştiinţifică sau nevoile

practice o impun, termenii tânăr sau major sunt transformaţi artificial din termeni vagi în

termeni precişi.

15

Bieltz, Petre, Principiul Dualităţii în Logica Formală, 1974, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

94

La nivel general, raporturile dintre termeni sunt exprimate prin cercuri, formă grafică

inventată de Leonhard Euler (1707-1783), iar extensiunea unui termen imprecis ar putea fi

exprimată explicit în felul următor:

Nucleu

După cum se observă din această schemă grafică euleriană, extensiunea termenului

imprecis este alcătuită din două părţi. Cercul exterior redat print-o linie întrerupă, reprezintă

aşa numita „margine” unde lucrurile sunt greu de decis, iar cea indicată aici de cercul interior

coincide cu zona „precisă” sau cu „nucleul” extensiunii termenului vag. Mai precis, în zona

din margine există incertitudine cu privire la faptul dacă, de exemplu, o persoană ce a trecut

relativ recent de vârsta de 30 de ani mai poate fi considerată ca vârstă o persoană tânără, mai

ales dacă luăm în calcul şi activitatea, starea de sănătate ori comportamentul ei. Pe de altă

parte, nu avem nici un fel de ezitare pentru a încadra în zona precisă a extensiunii unui termen

vag pe cel care a împlinit 23 de ani, chiar dacă acest fapt s-a petrecut cu ceva timp în urmă.

Există discipline, socio-umaniste, psihologia ar fi una din ele, care operează frecvent

cu termeni imprecişi, dar nu fac excepţie nici multe ştiinţe ale naturii. De fiecare dată când se

operează cu asemenea termeni vagi este necesară conservarea restricţiilor logice în special în-

tr-o întreprindere ştiinţifică, iar pentru moment termeni vagi sunt trataţi ca şi cum ei ar fi

precişi. Aşa procedează psihologia dezvoltării, de exemplu, când studiază etapele de vârstă.

La fel, legislaţia juridică din fiecare ţară introduce prin lege limite de vârstă pentru o persoană

normală sub aspectul discernământului ei, pentru beneficia de anumite drepturi legale.

O altă clasificare a termenilor ar fi aceea între:

4.4. Termeni divizivi sau Termeni nedivizivi

Distincția între termeni divizivi de termeni nedivizivi, numiţi uneori „termeni

colectivi”, este mai dificilă datorită faptului că limbajul prin care sunt redaţi termenii generali

ori cei individuali nu ţine seama explicit de felul în care se formează extensiunea unui termen

nevid şi nici de denotaţia sa ori de faptul că această clasificare a termenilor antrenează şi

intensiunea lor. Dar, înainte de toate, să lămurim sensul cuvintelor „diviziv” şi „colectiv”.

Explicaţia este aceea că există termeni generali care sunt folosiţi predominant diviziv, iar un

exemplu de acest fel ar fi termenul general student. Există şi termeni utilizaţi frecvent doar ca

termeni nedivizivi, cum ar fi şi cel redat prin cuvintele „grupă de studenţi”. Această situaţie se

explică prin aceea că în mod firesc pronunţarea sau citirea cuvântului „student” ne obligă să

aplicăm însuşirile din intensiunea acestui termen fiecărui student individual în parte, dar când

ne gândim la însuşirile termenului grupă de studenţi, acestea nu pot fi aplicate decât întregu-

lui ca totalitate şi nu fiecărui individ care face parte dintr-o grupă de studenţi.

Să luăm acum ca exemplu termenul pădure care poate fi utilizat în două contexte

lingvistice total diferite din perspectiva gândirii critice din psihologie şi al logicii

argumentării, iar confuzia dintre aceste utilizări diferite se poate solda cu erori de raţionare

deosebit de grave, datorate în special neglijării distincţiei dintre gândire şi limbaj. Deseori se

întâmplă ca o expresie lingvistică să introducă un termen diviziv, iar alteori aceiaşi construcţie

lingvistică exprimă de fapt un termen nediviziv, întrucât de această dată vizează o colectivitate

numai ca întreg. Astfel, în enunţul declarativ:

Insectele sunt hexapode

se vorbeşte despre fiecare insectă, întrucât fiece insectă are şase picioare şi deci, acum

cuvântul „insectele” exprimă un termen diviziv.

95

Explicaţia este aceea că enunţul declarativ „Insectele sunt hexapode” ne spune că în

intensiunea termenului diviziv insecte se află şi însuşirea de a avea şase picioare, care aparţine

fiecărui exemplar individual de insectă. În schimb, prin următorul enunţ declarativ:

Insectele reprezintă 4/5 din vieţuitoarele Terrei

ni se spune că însuşirea de a fi 4/5 din vieţuitoare nu aparţine fiecărei insecte, ci unei întregi

colectivităţi, adică numai insectelor considerate exclusiv ca specie de vieţuitoare. Prin urmare,

termenul insectă din acest al doilea enunţ a fost utilizat pentru o clasă de vieţuitoare ca

totalitate, ceea ce înseamnă că în acest enunţ termenul insectă este folosit ca termen nediviziv.

Distincţia dintre termenii divizivi şi termeni colectivi (nedivizivi) se referă la termenii

generali, dar şi la termenii individuali corespunzători, desigur în dependenţă de contextul

lingvistic în care ei sunt folosiţi. De exemplu, în construcţia lingvistică „pădurea Băneasa”

cuvântul „pădure” poate fi înţeles ca redând un termen individual în raport cu termenul

general pădure care ar fi diviziv, dar înţelegând prin pădure o denumire a unui ansamblu de

copaci, cuvântul „pădure” redă un termen nediviziv (colectiv).

Tocmai de aceea, analiza raportului dintre gândire şi limbaj devine deosebit de

importantă, tocmai pentru a evita confuzia între folosirea extensiunii şi a denotaţiei aceluiaşi

termen în accepţiune divizivă versus în accepţiune colectivă (nedivizivă) în cadrul unui

anumit enunţ sau a mai multora. Această confuzie este destul de frecventă la nivelul simţului

comun lipsit de cunoştinţe în domeniul gândirii critice şi al logică argumentării, pentru că ea

este o sursă sigură de erori logice (sofisme formale ori neformale), chiar în cazul oamenilor

sănătoşi psihic, dar lipsiţi de suficientă educaţie logică.

5. Cei mai importanţi termeni după intensiune

Luând acum în considerare intensiunea termenilor, adică cel de al doilea element din

structura lor, vom diferenţia alte patru perechi de termeni care le completează pe cele

desprinse din perspectiva extensiunii lor. Fiecare din aceste noi perechi de termeni are o

importanţă specială în folosirea termenilor în alcătuirea propoziţiilor categorice şi în raţionare

cu scopul de a evita pe cât posibil încălcarea exigenţelor logice fundamentale. Prin urmare,

deosebim între:

5.1. Termeni concreţi sau Termeni abstracţi

Din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe logica argumentării,

între aceşti termeni există o deosebire importantă. În situaţia neglijării acestei distincţii

termenii folosiţi primesc adesea o interpretare total greşită la nivelul unei educaţii deficitare.

A pretinde corect că un termen este concret, înseamnă a susţine că se consideră că însuşirile

din in-tensiunea lui aparţin unui anumit individ ori unei relaţii, indiferent dacă acestea sunt

reale sau ideale. De exemplu, în situaţia enunţului declarativ de mai jos:

Atenţia celor prezenţi este remarcabilă

subiectul logic al propoziţiei exprimate de el şi anume, termenul atenţia este un termen

concret. În cadrul acestei propoziţii, atenţia este un termen concret, întrucât însuşirea de a fi

remarcabilă este atribuită indivizilor prezenţi. Cu alte cuvinte, atenţia este o calitate aparte a

unor anumite persoane individuale.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul propoziţiei exprimată de următorul enunţ

declarativ aflat, de pildă, într-o carte de psihologie:

Atenţia este concentrare focalizată

în care acelaşi cuvânt „atenţia” este folosit acum pentru a reda un termen abstract întrucât de

această dată se vorbeşte despre o calitate a atenţiei în general, deci este vorba acum despre

96

conceptul abstract de atenţie şi, ca atare, nu se discută despre o proprietate concretă care ar

aparţine cuiva sau unor anumiţi indivizi.

La nivel comun, calităţile de a fi termen concret sau termen abstract sunt gândite cu

totul altfel. Se consideră, de pildă, că un termen oarecare ar fi concret numai dacă el este

priceput de cel căruia îi este adresat, iar dacă el nu este accesibil persoanei în cauză se

apreciază că acel termen este abstract. Astfel, persoanele lipsite cu educaţie minimă nu pricep

distincţia reală dintre termenii concreţi şi cei abstracţi şi apreciază ca termeni concreţi numai

pe aceia care ei i-au înţeles sau au impresia că i-au înţeles. De exemplu, conform exigenţelor

promovate de gândirea critică în psihologie şi de logica argumentării, termenul matematic

număr iraţional este termen concret, dar la nivelul simţului comun el este un termen abstract.

5.2. Termeni absoluţi sau Termeni relativi

Orice termen este absolut numai în situaţia în care el corespunde unor însuşiri de

indivizi sau colecţii de obiecte, considerate ca independente faţă de oricare altele. În această

situaţie se află termeni ca psiholog sau fruct, ale căror însuşiri transformă aceste concepte în

termeni absoluţi, ceea ce înseamnă că aceşti termeni pot fi folosiţi într-un discurs ca fiind total

independenţi de alţii.

Dimpotrivă, orice termen va fi apreciat ca relativ, doar dacă el trimite explicit sau tacit

la un alt obiect decât acela pe care îl reprezintă direct, astfel încât el nici nu poate fi înţeles

complet fără a lua în considerare legătura lui cu aceste alte obiecte. De exemplu, termeni ca

prieten, căsătorit sau sinonim şi mulţi alţii, sunt de fapt termeni relativi. A spune, de pildă, că

un om „este prieten” constituie un nonsens fără a preciza cu cine este el prieten. În această si-

tuaţie, distincţia dintre termeni absoluţi şi termeni relativi este esenţială în gândirea critică din

psihologie, iar logica argumentării pe care ea se bazează are în vedere această distincţie

tocmai pentru a evita încălcări grave ale exigenţelor logice fundamentale, începând cu

principiul identităţii şi continuând, probabil, cu nerespectarea celor care vizează opoziţia.

Explicaţia acestui fapt este următoarea: când se întâmplă să neglijăm diferenţa dintre

termenii absoluţi şi termeni relativi şi când un termen relativ este tratat ca termen absolut,

comitem automat şi o eroare gramaticală în cazul declinării substantivelor şi chiar al

interpretării lor. De pildă, în enunţul lingvistic „cartea mea” cazul genitiv introduce

proprietatea economică sau juridică a cuiva asupra cărţii în cauză, însă în sintagma „mama

mea”, construită cam în acelaşi fel din punct de vedere gramatical, utilizarea pronumelui

„mea”, se introduce în situaţia dată o relaţie de rudenie.

5.3. Termeni independenţi sau Termeni corelativi

Mai precis, intensiunea a doi termeni independenţi este de o asemenea natură încât

însuşirile unuia nu atrag după sine niciuna din proprietăţile celuilalt. Altfel spus, pe linia

intensiunii lor, relaţia dintre doi termeni independenţi este de aşa natură încât ei satisfac

următoarele două condiţii:

(a) înţelesul oricăruia din cei doi termeni nu depinde sub niciun fel de înţelesul

celuilalt termen;

(b) fie afirmarea, fie negarea unuia din cei doi termeni nu atrage după sine nici

afirmarea şi nici negarea celuilalt termen.

Conform acestor două condiţii, cuvinte precum „astenie”, „memorie” sau „senzaţie”,

introduc termeni independenţi, întrucât fiecare dintre ei poate fi definit, explicat ori înţeles

separat de oricare celălalt. Pe de altă parte, grupurile formate din două cuvinte „absolut-re-

lativ”, „cauză-efect” sau „bun-rău” exprimă, fiecare în parte, perechi de termeni corelativi. A

neglija legătura dintre termenii reciproc corelativi, înseamnă obligatoriu producerea de

definiţii sau explicaţii circulare care violează exigenţele logice fundamentale. De pildă, nu

putem susţine separat despre „cauză” că ea este fenomenul care produce cel puţin un „efect”,

pentru că am fi obligaţi apoi să definim sau să explicăm „efectul” ca fenomenul produs de o

97

„cauză”, iar astfel am comite o circularitate, care ne arată că aceste două fenomene se

presupun reciproc. Ultima distincţie de care trebuie să ţinem seama în utilizarea termenilor

este aceea dintre alte două categorii de termeni şi anume:

5.4. Termeni pozitivi sau Termeni negativi

În discursul obişnuit apelăm la cuvinte din vocabularul limbajului verbal şi folosim

adesea cuvinte care exprimă pe plan lingvistic însuşiri ce aparţin unor obiecte, iar ca urmare,

înţelesul lor este nemijlocit pozitiv. De pildă, în principiu vorbind, cuvinte ca „alb”, „demn”

sau „sensibil” exprimă prin excelenţă termeni pozitivi, în timp ce cuvintele „amnezie”,

„insensibil” ori „neatent” redau în mod obişnuit termeni negativi.

Trebuie însă să recunoaştem că în situaţia cuvintelor din vocabularul limbajului verbal

obişnuit, folosirea incorectă sau neatentă a cuvintelor, mai ales a acelora ce sunt utilizate în

enunţuri lingvistice autonome, face oarecum imposibilă separarea între termeni pozitivi şi cei

negativi în condiţiile în care nu cunoaştem bine înţelesul cuvintelor sau contextul în care ele

sunt utilizate. Tocmai de aceea în dicţionar se folosesc şi exemple de situaţii în care termenii

respectivi sunt folosiţi. Există, după cum s-a văzut termeni negativi ca formă lingvistică,

întrucât cuvintele prin care sunt ei redaţi conţin la începutul lor un prefix privativ, cum ar fi

„a”, „i”, „in”, „ne”, „anti” etc., dar din păcate este dificil să ne dăm seama totdeauna precis

doar după construcţia lor lingvistică, dacă asemenea cuvinte exprimă totuşi un termen pozitiv

sau un termen negativ.

Dificultatea menţionată este generată de faptul că deşi multe cuvinte conţin lingvistic

un prefix privativ, ele exprimă dintr-un punct de vedere sau altul totuşi un termen de-a dreptul

pozitiv şi tocmai acesta este cazul unor cuvinte ca „anticorp”, „antimaterie” sau „nebun”. Se

ştie că „anticorp” este folosit de biologi şi de medici pentru a indica o componentă a

organismului care previne îmbolnăvirea, că prin „antimaterie” astrofizicienii se referă la

planete alcătuite dintr-o substanţă materială diferită faţă de cea obişnuită şi că deseori „nebun”

este o denumire utilizată pentru a spune că cineva a spus ceva aberant sau că suferă de o

afecţiune psihică relativ incurabilă.

Din exemplele invocate aici rezultă destul de clar că folosirea terminologiei de

„termeni pozitivi” şi aceea de „termeni negativi” la nivelul gândirii critice în psihologie, nu

coincide perfect cu cea utilizată în viaţa de toate zilele. De altfel, din cele de mai sus reiese că

în exprimarea curentă un prefix care este folosit obişnuit pentru a reda un termen negativ

poate introduce în alte contexte un termen pozitiv, măcar dintr-un anumit punct de vedere, dar

şi un cuvânt lipsit de un prefix privativ, care avansează în mod obişnuit un termen negativ,

introduce într-un context diferit un termen pozitiv. Astfel, cuvântul „orb” poate fi considerat

că exprimă în principiu un termen negativ, dar în enunţul declarativ „orb în faţa unor pretenţii

dubioase” cuvântul „orb” exprimă un termen pozitiv, iar în alt enunţ declarativ, de exemplu,

în enunţul „prin orb se înţelege un nevăzător”, acelaşi cuvânt redă un termen negativ. Acest

exemplu confirmă destul de clar diferenţa dintre relativa independenţă a limbajului faţă de

gândire, dar ne arată totodată că nu toate cuvintele care exprimă termeni negativi au în

alcătuirea lor un prefix negativ.

Decalajul dintre gândire şi limbaj şi mai ales folosirea limbii obişnuite de toţi

vorbitorii ei, indiferent de competenţele lor, are ca efect nu doar polisemia cuvintelor, ci şi

folosirea aceluiaşi cuvânt pentru a reda termeni total diferiţi, fapt care probează decalajul

relativ al limbajului faţă de gândire. În medicină şi în psihopatologie prin „afagie” avem un

termen negativ prin intensiunea căruia se înţelege deteriorarea regiunii hipotalamice din creier

care conduce la absenţa nevoii de hrană. În cazul educaţiei precare, cuvântul „afagia”

corespunde unui termen pozitiv prin intensiunea căruia se înţelege că este benefic să fi cât mai

slab posibil.

6. Raporturi extensionale între termeni

98

În cele ce urmează, ne vom ocupa de raporturile dintre termeni care vor fi tratate din

perspectiva extensiunii şi a denotaţiei termenilor luaţi în considerare, fără a neglija total

intensiunea şi conotaţia acestor termeni. În această ordine de idei, este însă necesar să facem

câteva precizări. Astfel, fiecare raport dintre termeni pe linia extensiunii lor va fi alcătuit

numai din doi termeni notaţi cu simbolurile A şi B, iar prezentarea raporturilor dintre ei se va

face sub forma cercurilor euleriene, cu menţiunea că în aceste raporturi vom detecta

exigenţele logice tratate anterior. Să mai reţinem că raporturile dintre extensiunile termenilor

se vor dovedi importante pentru analiza alcătuirii propoziţiilor categorice şi pentru raporturile

dintre ele. În această situaţie, se va spune că un raport de concordanţă între A şi B înseamnă

că în extensiunile lor există o suprapunere şi ele conţin cel puţin un obiect comun ambelor

extensiuni. Raporturile de concordanţă dintre termeni presupun însă că A şi B nu sunt termeni

vizi. Cu aceste precizări să notăm că între extensiunile termenilor A şi B ar putea exista, mai

întâi, o relaţie de felul următor:

6.1. Raportul de identitate extensională

Dacă între extensiunile termenilor A şi B există un raport de identitate, vom susţine că

în extensiunile lui A şi B găsim exact aceiaşi indivizi. Prin urmare, orice obiect individual

care aparţine lui A se regăseşte aidoma în extensiunea lui B, după cum orice individ din

extensiunea lui B se află în acelaşi timp şi în extensiunea lui A, ceea ce înseamnă că din acest

punct de vedere extensiunile ambilor termeni pot fi exprimate grafic printr-un singur cerc:

A, B

Pentru a avea un exemplu, să presupunem că litera A corespunde termenului auto-

hipnoză, iar B stă aici ca simbol pentru termenul hipnoză autoindusă şi, ca atare, această

schemă grafică poate fi tradusă sub forma unei propoziţii, după cum urmează:

Autohipnoza este hipnoză autoindusă

care seamănă întrucâtva cu situaţia (3) de la discuţia despre principiul identităţii (în care

Tudor Arghezi era comparat cu Ion N. Theodorescu), cel puţin pentru că ne spune că

extensiunii lui A îi corespunde perfect extensiunea lui B şi invers, iar în acest fel raportul de

identitate dintre termeni are valoare informativă. Cu toate acestea ar fi o simplă banalitate ca

pe baza schemei grafice de mai sus să susţinem adevărul propoziţiei:

Autohipnoza este autohipnoză

pentru că deşi este sigur adevărată, simpla repetare a aceluiaşi despre acelaşi este o identitate

banală, care nu ne oferă niciun fel de informaţie şi ne reaminteşte de banalitatea prin care s-ar

spune că „Tudor Arghezi este Tudor Arghezi”.

6.2. Raportul de subordonare extensională

Dacă între extensiunile lui A şi B ar fi un raport de subordonare, atunci o parte ai

indivizilor lui A se includ integral în extensiunea lui B, adică a lui B, dar în extensiunea lui B

există cel puţin un element care nu aparţine şi lui A. Cu alte cuvinte, după cum se arată prin

schema grafică de mai jos, raportul de subordonare a lui A faţă de B poate fi redat prin

diagrame Euler astfel:

B

A

99

După cum reiese din această reprezentare euleriană, toţi indivizii care aparţin extensiunii lui A

fac parte, fără nici un fel de excepţie şi din extensiunea lui B, dar în extensiunea lui B există şi

indivizi care nu provin din extensiunea lui A şi aparţin exclusiv extensiunii lui B.

În conformitate cu schema grafică de mai sus, la nivel general, se spune că termenul

subordonat lui B este un gen al lui A sau că A este una din speciile lui B. De exemplu, dacă A

este un simbol pentru agorafobie, această afecţiune psihică este specie a genului tulburarea

anxioasă reprezentată aici prin simbolul B, care însă conţine, pe lângă A, şi alte specii, de pil-

dă, diferitele tipuri de tulburare anxioasă, dintre care putem exclude stresul, panica, obsesia

etc. (pentru amănunte, a se consulta Andrew M. Colman, Oxford Dictionary of Psychology,

Oxford University Press, UK, 2003).

Pe de altă parte, raportul gen-specie dintre doi termeni este tot un raport de dualitate,

ca o consecinţă a celui dintre extensiunea şi intensiunea unui termen, iar pentru a ne convinge

să luăm în considerare definiţiile lor:

Genul este termenul a cărui

extensiune include extensiunea

speciei, iar intensiunea genului

este inclusă în cea a speciei

Specia este termenul a cărui

intensiune include intensiunea

genului, iar extensiunea speciei

este inclusă în cea a genului

Oricare din aceste definiţii este duala celeilalte şi ea se transformă în cealaltă prin

substituţia reciprocă a elementelor duale din construcţia ei. Raportul dintre gen şi specie şi

dintre extensiune şi intensiune este diferit de acela din simetria clasică şi de cel dintre întreg

şi parte şi corespunde posibilităţii minţii umane de a generaliza şi determina în funcţie de

necesităţile şi de posibilităţile de moment. În fiecare epocă a umanităţii există limite relative

ale generalizării şi determinării din ştiinţe, adică există praguri până la care se întinde

cunoaşterea omenească. Raportul termenilor gen şi specie se înscrie pe un plan ascendent şi

reflectă progresul cunoaşterii umane, iar acest raport complex poate fi redat printr-o schemă,

care exprimă totodată anumite limite caracteristice cunoaşterii umane:

E

D

C

B

A

După cum se vede, raportul de dualitate dintre genul şi specia cunoscute la un moment

dat, poate fi exprimat printr-o schemă grafică în care termenilor le corespund cercuri în care,

ca şi până acum, cercul fiecărui termen mai puţin general este subordonat unuia mai general

decât el, desigur în anumite limite, care de fapt sunt graniţele cunoaşterii umane la momentul

respectiv. Schema grafică de mai sus care exprimă această succedare de termeni sub forma

unei serii de termeni din ce în ce mai generali, exprimă lapidar nivelul atins de cunoaşterea

umană la un moment dat. De precizat că operaţia mentală prin care se trece de la A spre E se

numeşte în gândirea critică generalizare, iar cea inversă prin care se coboară de la E spre A

poartă numele de determinare a termenilor, dar aceste două operaţii sunt diferite în ştiinţă faţă

de nivelul atins de oamenii lipsiţi de educaţie.

6.3. Raportul de intersecţie extensională

100

Cu alte cuvinte, se mai spune că între extensiunile lui A şi B există un raport de

încrucişare extensională sau de intersecţie extensională, care poate fi redat cu ajutorul

cercurilor euleriene în felul următor:

A B

După cum rezultă şi din această schemă grafică, raportul de intersectare extensională a

doi termeni, fiecare din aceşti termeni conţine câte două zone, una prin care cei doi termeni se

suprapun în sensul că ei au exact aceleaşi elemente şi o altă zonă specifică numai unuia din ei

prin care termenul respectiv se diferenţiază de celălalt. De exemplu, dacă în locul simbolului

A am avea termenul obsesie, iar în locul lui B am considera că se află termenul fobie, aceste

două afecţiuni psihice au ca element comun teama, dar fiecare din ei conţine şi elemente prin

care nu se confundă cu celălalt. De reţinut că în cazul raportului de încrucişare între

extensiunile a doi termeni, în cele trei zone menţionate în schema euleriană trebuie să existe

cel puţin un element.

În situaţia exemplului invocat, de pildă, în extensiunea lui A se află persistenţa

bolnăvicioasă a gândurilor nedorite, care nu intră şi în extensiunea lui B, iar în extensiunea

lui B apare evitarea maladivă a spaţiilor publice, care nu apare şi în extensiunea lui A, dar

teama este elementul comun al ambilor termeni şi este un fel de gen logic al acestora.

7. Raporturi de opoziţie între termeni

Între doi termeni nu sunt posibile decât două feluri de raporturi de opoziţie care, într-

un anumit fel, antrenează deopotrivă extensiunea şi intensiunea respectivilor termeni. Primul

dintre raporturi de opoziţie este oarecum mai slab decât cel de al doilea şi, prin aceste urmare,

el este un:

7.1. Raport de contrarietate

Acest raport de opoziţie contrară dintre extensiunea termenilor A şi B admite obliga-

toriu şi cel puţin un al treilea termen opus contrar celor doi termeni specificaţi, iar el poate fi

redat explicit printr-o schemă grafică, în care au fost prezentaţi clar numai termenii A şi B şi a

fost indicată o zonă în care s-ar afla termenul sau termenii nespecificaţi:

A B

După cum reiese din această schemă grafică, A şi B sunt termeni contrari, iar termenul

suplimentar cu simbol neprecizat se află însă la exact acelaşi nivel de generalitate cu A şi B.

Prin intensiunea lui termenul nespecificat, se înrudeşte cu A şi B şi face parte din aceiaşi

extensiune mai largă. De reţinut totuşi că termenul neprecizat este contrar ambilor termeni A

şi B. În aceste condiţii, raportul de opoziţie contrară dintre termenii A, B şi cel nespecificat

este reglementat de principiul necontrarietăţii.

Ca atare, rezultă şi din schema dată mai sus, niciun obiect din extensiunea lui A nu

face parte din extensiunea lui B şi invers, niciun element al extensiunii lui B nu aparţine şi lui

A, dar acest obiect poate face parte numai din aria termenului neprecizat. Cu alte cuvinte,

există obiecte individuale care lipsesc atât din extensiunea lui A, cât şi din cea a lui B, pentru

că se află în extensiunea termenului nespecificat. Un exemplu elocvent de acest fel ar fi şi

următoarele reacţii emoţionale, respectiv, a fi vesel şi a fi furios, caz în care zona

nespecificată a schemei grafice de mai sus ar putea corespunde stării psihice de a fi reţinut sau

calm faţă de evenimentele avute în vedere. Ca atare, în situaţia termenilor contrari A şi B din

101

această schemă grafică, există cel puţin o variantă de interpretare pentru regiunea încă

nespecificată din cercul eulerian de mai sus.

Ultimul raport de opoziţie între A şi B este maximă şi el este:

7.2. Raportul de contradicţie între doi termeni

Dintru început, se va reţine că raportul de opoziţie contradictorie dintre termeni

presupune efectiv numai doi termeni A şi A, astfel încât primul din termeni este unul pe care

îl notăm cu A, iar cel de al doilea, adică A sau B, cuprinde în extensiunea lui absolut orice

nu aparţine extensiunii primului termen. Drept urmare, raportul de opoziţie contradictorie

dintre A şi complementarul său A, ar putea fi redat prin următoarea schemă grafică, în care

A este absolut orice termen care nu este A:

A A

De multe ori, raportul de contradicţie dintre doi termeni există într-un domeniu strict

determinat, să spunem specific celui al fiinţelor vii, de pildă, cum era considerat de biologi

raportul dintre vertebrate şi nevertebrate. Acest fel de raport de contradicţie include în

categoria vieţuitoarelor atât un anumit ter-men A, cât şi pe contradictoriul său A, ceea ce

înseamnă că raportul de contradicţie dintre cei doi termeni poate fi redat şi printr-o variantă a

schemei grafice de mai sus:

A A

caz în care s-ar putea spune că A coincide cu B, iar această nouă schemă grafică reprezintă

un câmp aparte de investigaţii ştiinţifice sau de abordări comune, dar de această dată A ori B

va fi complementarul lui A.

Raportul de contradicţie dintre doi termeni este guvernat de principiul terţului exclus

şi, prin urmare, niciun individ din extensiunea lui A nu se află în extensiunea

complementarului său, iar dacă descoperim un obiect care nu face parte din extensiunea lui A,

atunci este ab-solut sigur că el aparţine extensiunii complementarului lui, adică face parte din

extensiunea lui A. Un exemplu de doi termeni opuşi în mod contradictoriu într-un domeniu

determinat ar fi om sănătos psihic comparativ cu cel de om bolnav psihic sau termenii de

individ alfabetizat şi individ analfabet, fiind absolut clar că între perechile de termeni

contradictorii nu există de fapt niciun fel de intermediar.

Cu alte cuvinte, termenii aflaţi în opoziţie contradictorie împart universul de discurs în

două părţi diametral opuse. În situaţia că A ar fi un termen vag, raportul de opoziţie maximă

dintre el şi complementarul lui se manifestă numai la nivelul nucleului termenilor imprecişi.

Rezumat

1. Termenul ca formă logică şi ca o construcţie mentală.

2. Ca forme logice, termenii există doar ca elemente componente simple ale

propoziţiilor categorice ori în definiţii sau clasificări.

3. Extensiunea termenilor şi intensiunea lor şi preluarea unor termeni în alte domenii.

4. Raportul dintre intensiunea şi conotaţia termenilor şi cel dintre extensiunea şi

denotaţia lor are importanţă în definirea şi folosirea lor.

5. Structura duală a termenilor şi importanţa sa psihologică.

102

6. Raporturile dintre termeni după intensiunea şi după extensiunea lor.

Cuvinte importante

1. Conotaţie.

2. Contradicţia termenilor.

3. Contrarietatea termenilor.

4. Denotaţie.

5. Extensiune.

6. Gen

7. Intensiune.

8. Model mental.

9. Specie

10. Termeni absoluţi sau relativi.

11. Termeni concreţi sau abstracţi.

12. Termeni divizivi sau nedivizivi (colectivi)

13. Termeni independenţi sau corelativi.

14. Termeni individuali sau generali.

15. Termeni pozitivi sau negativi.

16. Termeni precişi sau vagi.

17. Termeni vizi sau nevizi.

Ilustrări de soluţionări:

Exemplul 1: Să se stabilească diferenţa dintre termen ca formă logică şi exprimarea lui

pe planul limbii naturale.

Rezolvare:

(i) termenul este o formă logică de minimă complexitate care apare sub forma

componentelor unei propoziţii categorice şi îi corespunde o construcţie lingvistică listată în

dicţionarul explicativ al limbii naturale sau când sunt invocate exemple de obiecte, însuşiri ori

relaţii;

(ii) prin intermediul cuvântului (expresiei lingvistice) care îi corespunde pe planul lim-

bii verbale, poate fi înţeles şi recepţionat de altcineva;

(iii) orice termen poate fi doar gândit şi „exprimat” lapidar prin limbajul intern al unui

individ normal;

(iv) datorită independenţei relative a limbii faţă de gândire, construcţia lingvistică are

o anumită autonomie faţă de termen, ceea ce se soldează cu faptul că întâlnim construcţii ling-

vistice care nu redau niciun fel de formă logică şi, ca atare, ele sunt lipsite de sens.

Exemplul 2: Arătaţi dacă următoarea susţinere este adevărată sau falsă:

Între denumirile „termen” şi „denumire lingvistică”

nu există nicio deosebire importantă

Rezolvare: În manualele vechi nu există deosebiri importante între aceste

denumiri sau între termen şi cuvânt, oricare din ele putând să-l substituie pe celălalt. Din

punctul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe logica argumentării, cele două

denumiri nu sunt deloc echivalente:

103

(a) „denumire lingvistică” sau „cuvânt” indică o formă de limbaj şi ea poate să se

concretizeze de regulă printr-un singur enunţ declarativ care poate exprima un termen;

(b) „termen” este însă şi un cuvânt de specialitate al gândirii critice în psihologie prin

care este specificată o formă logică de maximă complexitate;

(c) pentru detalii suplimentare, a se vedea paragraful despre raportul dintre gândire şi

limbaj.

Exerciţii şi probleme

I. Oferiţi soluţia corectă a următoarelor cerinţe:

1. Explicaţi care din următoarele construcţii lingvistice exprimă termeni şi care din ele

nu exprimă această formă logică de minimă complexitate:

(a) carte de psihologie; (b) roman psihologic; (c) desigur; (d) înainte mergător; (e)

misiune; (f) încercare; (g) întrucât; (h) introducere; (i) pronume; (j) pentru că; (k)

omniprezenţă; (l) după; (m) câteva; (n) lucrare literară; (o) disimulare; (p) afecţiune psihică.

2. Explicaţi pe larg raportul dintre un termen şi o construcţie lingvistică.

3. Precizaţi ce se înţelege prin termen în gândirea critică din psihologie şi idee simplă.

4. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa dintre

extensiunea termenului şi denotaţia lui.

5. Luaţi un exemplu de termen şi arătaţi câte feluri de conotaţie îi sunt proprii.

6. Precizaţi de câte feluri pot fi termenii vizi şi explicaţi care sunt cauzele ce conduc la

apariţia termenilor vizi.

7. Arătaţi dacă există vreo diferenţă între perspectiva gândirii critice în psihologie şi

cea strict psihologică în privinţa împărţirii termenilor în concreţi şi abstracţi sau a distribuirii

lor în clasele termeni individuali sau termeni generali.

8. Precizaţi ce diferenţă există între termen şi model mental.

9. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa între

extensiunea termenului şi denotaţia lui.

10. Oferiţi exemple de termeni şi arătaţi cu ajutorul lor care este diferenţa între intensi-

unea şi conotaţia termenului.

11. Arătaţi ce se înţelege prin conotaţia subiectivă a termenului.

12. Precizaţi de câte feluri poate fi conotaţia unui termen.

13. Explicaţi de câte feluri sunt termenii vizi.

14. Explicaţi cauzele apariţiei termenilor vizi.

II. Precizaţi dacă următoarele enunţuri declarative redau propoziţii adevărate sau false:

(1) Există o importanţă aparte a termenilor vizi;

(2) Uneori intensiunea unui termen ne arată dacă ele este sau nu termen vid;

(3) Termenii individuali nu pot fi colectivi;

(4) Orice termen general poate fi concret sau abstract;

(5) Toţi termenii colectivi sunt generali;

(6) Între calitatea unui termen de a fi absolut sau relativ şi aceea de a fi autonom sau

corelativ nu există nicio diferenţă;

(7) Există termeni abstracţi care nu sunt absoluţi;

(8) Termenii relativi sunt termeni singulari;

(9) Oricărui termen îi corespunde un alt termen care este complementarul lui;

(10) Între termenii aflaţi în raport de opoziţie contrară şi cei aflaţi în raport de

contradicţie nu există niciun fel de diferenţă.

(11) Există o importanţă aparte a termenilor vizi;

(12) Uneori intensiunea unui termen ne arată dacă el este sau nu termen vid;

(13) Termenii individuali nu pot fi colectivi;

(14) Orice termen general poate fi concret sau abstract;

(15) Toţi termenii colectivi sunt generali;

104

(16) Între calitatea unui termen de a fi absolut ori relativ şi aceea de a fi au-tonom sau

corelativ nu există nicio diferenţă;

(17) Există termeni abstracţi care nu sunt absoluţi;

(18) Termenii relativi sunt termeni singulari;

(19) Oricărui termen îi corespunde un alt termen care este complementarul lui;

(20) Între termenii aflaţi în raport de opoziţie contrară şi cei aflaţi în raport de

contradicţie nu există niciun fel de diferenţă.

III. Arătaţi dacă există vreo diferenţă între perspectiva gândirii critice în psihologie şi

cea psihologică în privinţa împărţirii termenilor în concreţi şi abstracţi sau între individuali şi

generali.

IV. Analizaţi textele de mai jos şi precizaţi ideile dezvoltate de autorul sau autorii lor

şi specificaţi fond psihologic calitatea termenilor cuprinşi în acest texte:

1. Obiectele similare sunt, de regulă, grupate în aceeaşi categorie. Această similaritate

poate fi fizică sau funcţională. De pildă, diverse tipuri de mere sunt grupate sub una şi aceeaşi

categorie, deoarece ele au caracteristici fizice sau perceptive asemănătoare: mărimea,

greutatea, culoarea sâmburilor, lungimea cozii etc. Elementele clasei „tacâmuri” nu sunt

asemănătoare sub aspect fizic, cât mai ales funcţional: îndeplinesc funcţii similare – de a ne

ajuta la servirea mesei. Ponderea pe care cele două tipuri de proprietăţi – fizice sau

funcţionale – o au în realizarea categorizării obiectelor este variabilă. În condiţiile în care

subiectul uman nu este presat de rezolvarea rapidă a unei probleme sau de realizarea unor

scopuri precise, cate-gorizarea pe baza similarităţii fizice are întâietate asupra categorizării

funcţionale. De pildă, mergem în excursie, admirăm „copacii”, „florile”, „păsările”, grupând,

aşadar, obiectele din mediu pe baza caracteristicilor perceptive comune. Dacă

comportamentul uman are o intenţio-nalitate precisă şi imediată, dacă vizează satisfacerea

unor nevoi, rezolvarea unor probleme, caracteristicile funcţionale, similaritatea funcţională

devine principalul criteriu de categori-zare. Reluând exemplul anterior, dacă în excursie ne

propunem să stabilim numărul de berze sau de iepuri dintr-o anumită zonă ori identificarea

unei plante medicinale, operăm cu alte ti-puri de categorii decât cele menţionate anterior.

Mediul este acelaşi, dar categoriile pe care noi le stabilim sunt diferite. (Mircea Miclea,

Psihologie Cognitivă, 2003, Polirom, Iaşi)

2. În logica tradiţională se distinge între două feluri de termeni: relativi şi absoluţi. Ca-

racteristica unui termen relativ este aceea că el descrie doar lucruri ca fiind legate de alte

lucruri care, la rândul lor, sunt de asemenea specificate. În acest fel, „tată”, ca în „tatăl lui

Isac” şi „nord” ca în „la nord de Boston”, este un termen relativ. Cei discutaţi în §12 sunt însă

termeni absoluţi. În mod obişnuit, cuvintele capabile să se comporte ca termeni relativi pot fi

tot-odată folosite ca termeni absoluţi, prin intermediul a ceea ce ar fi în context o cuantificare

existenţială tacită; astfel, se poate spune în mod absolut că Abraham este tată, înţelegând tacit

că există cineva în raport cu care Abraham este tată.

În limba engleză, pentru a marca convenabil folosirea înţelesului relativ al unui termen

este adăugată particula „of” (prepoziţie genitivală precum „lui”, „al lui”, „a” „ale”, n.n.), sau se

recurge la un pronume posesiv al cărui sens nu este acela de deţinere în proprietate. Astfel,

„tatăl lui Isac” sau „tată al lui Isac” n-au nimic de a face cu faptul că Isac ar fi deţinut în

proprietate ceva, ci semnifică numai faptul că „Isac este element al unei relaţii”. Trebuie să

luăm în considerare distincţia dintre „al meu” posesiv şi „al meu” relativ, amintindu-ne ce i-a

spus Dio-nysodorus lui Chrisippos în legătură cu câinele ultimului: „… câinele este tată şi este

al tău; prin urmare, câinele este tatăl tău” (Platon, Euthidemos).

Asemănător unui termen absolut, termenul relativ poate să apară indiferent ca

substantiv, adjectiv sau verb. În „x oferă ajutor lui y” folosim un substantiv, în „ajutor dat lui y”

sau putem folosi un adjectiv eventual substantivizat, iar în „x ajută pe y” folosim un verb; din

105

punct de vedere logic, nu este nevoie să facem vreo distincţie între aceste expresii. Ceea ce este

important din punct de vedere logic cu privire la termenii relativi este faptul că ei sunt adevăraţi

despre perechi de elemente. În timp ce „om” este adevărat despre Cezar, Socrate etc.,

consideraţi unul câte unul, termenul relativ „ajută” este adevărat despre Iisus şi Lazăr ca o

pereche (sau, este adevărat despre Iisus prin raportare la Lazăr). (Willard V. Orman Quine,

Methods of Logic, Routledge & Kegan Paul, London, UK, 1970)

3. Deosebirea dintre concret şi abstract câştigă un sens precis, dacă suntem de acord să o

suprapunem pe deosebirea dintre lucruri şi proprietăţi. Cercetând deosebirea dintre noţiunile de

lucruri şi noţiunile de proprietăţi am constatat că procesul de abstractizare este mai intens,

conţinând o treaptă mai mult, în cazul noţiunilor-proprietăţi. Proprietatea trebuie mai întâi

detaşată de lucrul căruia îi aparţine pentru a o putea constitui ca noţiune. Iar la noţiunile de

relaţii intervine o a treia treaptă de abstractizare. Se poate deci conveni că noţiunile de lucruri

sunt concrete, iar noţiunile de proprietăţi şi relaţii sunt abstracte.

Acest punct de vedere se loveşte însă de rezistenţa simţului comun care invocă existenţa

unor obiecte abstracte, cum sunt entităţile matematice, şi a diferite proprietăţi concrete, cum

sunt calităţile senzoriale. Ne este greu să admitem că, de exemplu, noţiunile de albastru, de rece

sau de aspru sunt abstracte, pe când noţiunile de grup, de latice, de ecuaţie ar fi concrete.

Cu toate aceste dificultăţi în determinarea unui criteriu clar distinctiv, deosebirea dintre

concret şi abstract se perpetuează datorită importanţei sale teoretice şi practice. Dar ea

transcende domeniul logicii formale, aparţinând de fapt psihologiei şi teoriei cunoaşterii. (Petre

Botezatu, Introducere în Logică 2, Editura Graphix, Iaşi, 1994)

4. Cazul opoziţiei este cel mai interesant. Aşa cum s-a arătat mai sus, există două feluri

de opoziţie: contrarietatea şi contradicţia. În cazul contrarietăţii, noţiunile nu pot fi aplicate

simultan şi sub acelaşi raport unui lucru. Exemple: „alb” şi „negru”, „forţă centrifugă” şi „forţă

centripetă”, „atracţie” şi „respingere”. Fiecare dintre ele este într-un anumit sens inversul

celeilalte: „albul” şi „negru” se definesc în raport cu absorbţia sau respingerea tuturor

lungimilor de undă. Corpul alb respinge tot spectrul, iar cel negru absoarbe tot spectrul.

Noţiunile contrarii au intermediari, ele fiind extremele unui şir de noţiuni. Între „alb” şi

„negru” se află toate culorile, de ex. cele notate mnemotehnic cu ROGVAIV.

Noţiunile contradictorii sunt astfel că ele nici nu pot fi aplicate simultan nici nu pot fi

respinse simultan. Ele se subordonează raportului dintre pozitiv şi negativ (A şi non-A), una

fiind determinată în mod negativ de cealaltă. Acest raport are loc numai în condiţiile în care,

dacă universul este limitat, presupunem că el există sau în condiţia în care universul lui non-A

este considerat nelimitat. Noţiunile „adevăr” şi „fals” au sens numai în universul propoziţiilor

cognitive, „falsul” definindu-se negativ în raport cu adevărul, adică propoziţie care nu

corespunde realităţii. Faptul că „neadevărul” este numit „fals” ne face să credem că avem

noţiuni contrarii, ceea ce nu e cazul. Prin definiţie, orice propoziţie corespunde realităţii sau nu

corespunde. În logica modernă, această dihotomie (împărţire în două) este considerată ca un caz

limită, căci în mod real există grade de corespondenţă (propoziţia poate să corespundă în mod

aproximativ). Necesitatea introducerii gradelor de corespondenţă se simte în special în cazul

propoziţiilor de măsură, unde adevărul ar corespunde cu noţiunea absolut exact, iar falsul cu

noţiunea total inexact. Totuşi, dacă „falsul” este luat pur şi simplu ca „neadevărat” (ca absenţă a

corespondenţei totale), atunci dihotomia revine şi avem simplă contradicţie între adevăr şi fals.

La fel stau lucrurile şi cu noţiunile imprecise (vagi), „tânăr”, „grămadă”, „cârd”. (Gheorghe

Enescu, Tratat de Logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997)

5. Putem gândi despre specificitate, despre obiecte particulare sau despre grupuri de

obiecte. Grupurile de obiecte mai sunt numite clase. Putem compara două taxiuri anumite.

Putem gândi însă despre taxiuri în general. Cineva, de pildă, ar putea întreba: „Toate taxiurile

sunt galbene?” sau „Toate taxiurile au un panou de separare între şofer şi pasageri?” Dacă

deţineţi ceva experienţă în legătură cu taxiurile, puteţi răspunde la asemenea întrebări prin

intermediul unor generalizări: „Da, în acest oraş toate taxiurile sunt galbene” sau „Nu, am văzut

106

şi taxiuri fără un panou de separare între şofer şi pasageri”. Aceste enunţuri nu sunt despre un

anumit taxi, ci despre întreaga clasă a taxiurilor.

Totdeauna vorbim despre grupuri: „Majoritatea elevilor din şcoala noastră doresc să

acceadă într-o facultate”, „Vitele au preţ mai mare decât puii de găină”, „Balenele respiră

oxigen ca şi noi”. Generalizările sunt esenţiale în orice domeniu al vieţii, întrucât nu putem trata

fiecare obiect individual ca şi cum el ar fi unic şi n-ar face parte dintr-un grup. (Phil Washburn,

The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK,

2010)

6. Raporturile dintre sferele noţiunilor sunt raporturi de incluziune. Spre deosebire de te-

oria mulţimilor unde prin incluziune se înţelege totdeauna cuprinderea tuturor elementelor unei

mulţimi date într-o altă mulţime, în logică se face deosebirea între incluziunea totală şi

incluziunea parţială.

Se numeşte incluziune totală cuprinderea în sfera unei noţiuni a întregii sfere a altei

noţiuni.

Se numeşte incluziune parţială cuprinderea în sfera unei noţiuni numai a unei părţi din

sfera altei noţiuni. […]

Genul include total specia, pe când două genuri sau specii diferite pot cel mult să se

includă parţial. Număr întreg include total şi număr par şi număr pozitiv. Dar număr par şi

număr pozitiv se includ parţial.

Cele două feluri de relaţii de incluziune au proprietăţi diferite. În timp ce incluziunea to-

tală este – aşa cum s-a arătat – reflexivă, antisimetrică şi tranzitivă, incluziunea parţială este ne-

reflexivă, simetrică şi netranzitivă. (Petre Botezatu, Introducere în Logică 2, Editura Graphix,

Iaşi, 1994)

7. Fiecare termen are un termen complementar, sau pe scurt, are un complementar. Alt-

fel spus, complementarul este în principiu un termen general care cuprinde orice la care nu se

aplică însuşi termenul iniţial. Complementarul termenului „carte” este prin urmare „alte obiecte

care nu sunt cărţi”, complementarul lui „artefact” este „obiect natural”, iar cel al termenului

„Statuia Libertăţii” este „obiecte diferite de Statuia Libertăţii”.

O modalitate sistematică de a reprezenta complementarul unui termen este admisă prin

convenţia de a prefixa „non” termenului dat. În aceste condiţii, complementarul lui „om” este

„non-om”, iar cel al termenului „Benjamin Franklin” este „non-Benjamin Franklin”. […] Dacă

T este un termen oarecare, atunci T sau non-T se aplică cu necesitate la orice obiect particular.

Despre doi termeni se spune că sunt termeni contradictorii, sau simplu că sunt

contradictorii, dacă oricare dintre ei este complementarul celuilalt. Ca atare, contradictoriul lui

„accesibil” este „inaccesibil”, cel al termenului „prezent” este „absent”. Alte perechi de termeni

contradictorii sunt „om” şi „non-om”, „simplu” şi „compus” sau „posibil” şi „imposibil”. În

mod necesar, termenii contradictorii sunt în aşa fel încât aplicabilitatea unuia impune

inaplicabilitatea celuilalt, iar inaplicabilitatea unuia impune aplicabilitatea celuilalt.

Multe perechi de termeni opuşi, cum ar fi „sclipitor” – „prostănac”, „tânăr – „bătrân”,

„dulce” – „acru”, nu sunt perechi de termeni contradictorii. Aceşti termeni opuşi nu epuizează

posibilităţile existente între ei: de exemplu, ceva care nu este dulce nu este obligatoriu acru, iar

contradictoriul lui „bătrân” include cu necesitate nu doar pe cei tineri, ci şi pe cei de vârstă

mijlocie.

Asemenea perechi de termeni opuşi ne conduc la exemple de ceea ce nu-mim termeni

contrari sau contrarietăţi: aplicarea unuia dintre termeni exclude aplicarea celuilalt. În acest fel,

„neghiob” şi „înţelept” sunt termeni contrari. În ceea ce priveşte termenii contrari (spre

deosebire de cei contradictorii) inaplicabilitatea unuia dintre ei nu impune deloc aplicabilitatea

celuilalt. (Nicholas Rescher, Introduction to Logic, St. Martin Press, New York, USA, 1964)

107

X. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI

SISTEMATIZAREA INFORMAŢIILOR

În capitolul zece, vor fi explicate următoarele probleme:

1. Operaţiile de sistematizare a unui ansamblu de informaţii.

2. Structura definiţiei.

3. Principalele tipuri de definiţie după obiectul definiţiei.

3.1. Definiţii reale sau Definiţii nominale.

3.2. Definiţii lexicale sau Definiţii stipulative.

4. Diversitatea definiţiilor stipulative

5. Cele mai importante definiţii după definitor.

5.1. Definiţii prin gen proxim şi diferenţă specifică.

5.2. Definiţii operaţionale.

5.3. Definiţii genetice.

5.4. Definiţii enumerative complete.

5.5. Definiţii enumerative parţiale.

5.6. Definiţii prin sinonimie.

6. Definiţii bune şi definiţii greşite.

6.1. Definitorul corespunde exclusiv definitului.

6.2. Definiţia spune ce este obiectul definiţiei şi nu ceea ce nu este el.

6.3. Definiţia corectă evită circularitatea.

6.4. Orice definiţie este exactă şi precisă.

6.5. Definiţia evită metaforele şi figurile de stil.

7. Operaţia de clasificare.

8. Structura clasificării.

9. Tipurile de clasificare.

9.1. Clasificări naturale sau pragmatice.

9.2. Clasificări dihotomice sau politomice.

9.3. Clasificare ascendentă sau descendentă.

10. Regulile clasificării.

10.1. Regula unicităţii şi exactităţii criteriului de clasificare.

10.2. Regula reuniunii rezultatelor clasificării.

10.3. Raportul de opoziţie logică dintre rezultatele clasificării.

10.4. Regula omogenităţii intensionale a termenilor-rezultat.

11. Erorile de clasificare.

108

X. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI

SISTEMATIZAREA INFORMAŢIILOR

Prezentul capitol are un caracter metodologic şi va analiza teme legate de următoarele

subiecte:

1. Operaţiile metodologice de sistematizare a informaţiilor.

2. Importanţa definiţiilor şi erorile de definire.

3. Clasificarea informaţiilor şi regulile de clasificare corectă.

4. Tipuri de clasificare şi rolul lor metodologic.

Pentru a clarifica temele anunţate mai sus, în cele ce urmează vor fi prezentate

ideile cuprinse în paragrafele de mai jos.

1. Operaţiile de sistematizare a unui ansamblu de termeni

Cele mai importante operaţii de sistematizare a informaţiilor pot fi analizate pe fondul

termenilor implicaţi în orice demers ştiinţific ori obişnuit şi poartă numele de „definiţii” şi pe

cel de „clasificare a termenilor”, dar ele sunt caracteristice şi organizării unor informaţii mai

complicate. Asemenea operaţii au un caracter profund metodologic, întrucât ele conferă

organizarea exemplară a cunoştinţelor din orice domeniu ştiinţific, dar şi a celor în viaţa de

toate zilele, deşi aceste operaţii metodologice sunt folosite extrem de rar. Definiţia şi

clasificarea termenilor sunt folosite însă frecvent în activitatea didactică, ele oferind un

mijloc eficient de surprindere a intensiunii sau a extensiunii termenilor şi a informaţiilor mai

complexe cu care se lucrează în această activitate de instruire. Utilizarea sistematică a

definiţiilor şi a clasificărilor se face eficient pe baza gândirii critice din psihologie şi logicii

argumentării pe care ea se fundamentează şi facilitează înţelegerea corectă a ideilor expuse ori

citite, expuneri precise şi clare, reprezintă o dovadă de maturitate şi de cunoaştere

profesională a informaţiilor avansate sau prezentate. Printre savanţi şi chiar printre oamenii

autentici de cultură circulă ideea că atât cât şti despre ce este vorba şi când reuşeşti să

raţionezi corect, deţii posibilitatea de a defini şi de a clasifica ideile şi cuvintele pe care le

foloseşti ori le întâlneşti.

De pildă, unul din vechii oameni de cultură, Voltaire (1694-1778), susţinea că înainte

de a începe o discuţie trebuie să ne definim şi să ne clasificăm termenii, probabil măcar în

gând, iar pentru aceasta avem nevoie înainte de toate de precizarea extensiunii sau a

intensiunii termenilor folosiţi şi de organizarea lor.

2. Structura definiţiei

Prima operaţie metodologică pe care o vom lua în considerare este defi-niţia

termenilor, iar ea vizează intensiunea unui termen sau la extensiune termenului definit. În

alcătuirea oricărei definiţii eficiente întâlnim obligatoriu trei elemente:

Obiectul definiţiei, Definitorul şi

Relaţia de definire

Obiectul definiţiei este numit tehnic definit, iar în limba latină i se spune „definien-

dum”. Precizăm că în cele ce urmează, definitul sau obiectul definiţiei va fi indicat prin

simbolul A. Pe de altă parte, definitorul, pe care logicienii medievali de limbă latină îl

numeau „definiens” şi pe care în cele ce urmează îl putem numi „definitor”, coincide cu un

text şi va fi exprimat în continuare cu ajutorul simbolului B. În sfârşit, relaţia de definire, care

109

va apare ca o legătură între definit şi definitor, va fi redată cu ajutorul simbolurilor „=df”, dar

adesea este

redată în situaţiile obişnuite prin verbul „este”.

Drept urmare a denumirilor introduse, în gândirea critică din psihologie bazată pe

logica argumentării, în care nu se face excepţie de la notarea obişnuită din logică, oricărei

definiţii, în calitatea ei operaţie de sistematizare a informaţiilor, îi va corespunde formula:

A =df B

iar ca un prim exemplu pentru această formulă să luăm în considerare următorul text în care

verbul „este” a luat locul simbolului „=df” din formula de mai sus, percepţia este definitul,

simbolizat în formula de mai sus prin A, iar textul „proces complex de cunoaştere senzorială a

unor însuşiri fizice ale obiectelor, printr-un contact direct al organelor de simţ cu acestea” re-

dă definitorul simbolizat în formula de mai sus prin litera B. Acest exemplu poate fi

considerat un prim tip de definiţie.

Percepţia este proces complex de cunoaștere senzorială a unor însușiri fizice

ale obiectelor, printr-un contact direct al organelor de simț cu acestea

Relaţia de definire („=df”) este prezentă în orice definiţie, indiferent dacă este

exprimată sau nu şi prin ce este exprimată, însă ea vizează, deopotrivă, intensiunea sau

extensiunea definitului. Această relaţie este o particularizare a principiului identităţii, iar

pentru a o deosebi de alte relaţii cu care ea ar putea fi confundată, să considerăm următorul

tabel:

Proprietăţile

relaţiilor Echivalenţa Identitatea Definirea

Reflexivitate Da Da Nu

Simetrie Da Nu Nu

Tranzitivitate Da Nu Da

din care reiese că relaţia de definire, în sens algoritmic, este o relaţie de ordine în sensul strict

al unei mulţimi de termeni. În acelaşi timp, trebuie precizat că definitul şi definitorul unei de-

finiţii, ca şi intensiunea sau extensiunea lor, sunt considerate în fond principalele criterii pen-

tru descoperirea şi clasificarea celor mai importante feluri de definire corectă.

3. Principalele tipuri de definiţii după obiectul definit

În această ordine de idei, după obiectul definiţiei, care altfel spus este un model mental

al oricărui obiect ideal sau fizic de care este preocupată persoana care operează operaţia de

definire, trebuie să distingem exact, înainte de toate, dacă urmează a fi definit chiar obiectul în

cauză ori numai denumirea lui lingvistică. Astfel avem înainte de toate:

3.1. Definiţiile reale sau Definiţiile nominale

De pildă, următoarea definiţie a afaziei este o definiţie reală

Afazie =df deteriorare sau pierdere a abilităţii de a

pronunţa sau înţelege cuvintele

pentru că ea are în vedere o afecţiune psihică şi nu felul în care această maladie este numită în

tratatele de psihologie sau în cele de psihoterapie. Ca atare, definiţiile reale sunt rezultatul

standardului atins în cunoaşterea obiectului definiţiei şi exprimă în mod lapidar ce se ştie

despre acesta, iar ca autentice propoziţii cognitive ele pot fi evaluate ca adevărate sau false. Pe

de altă parte, definiţia nominală:

„Afazie” înseamnă (=df) disfuncţie psihică ce se manifestă ca

110

incapacitate de rostire şi înţelegere a cuvintelor

din care se observă că spre deosebire de cele reale, definiţiile nominale se raportează la

denumirea lingvistică a unui obiect ideal sau fizic şi explică înţelesul acestei construcţii

lingvistice. Dar, aşa cum rezultă şi din definiţia de mai sus, spre deosebire de definiţiile reale

cele nominale vizează numele dat unei disfuncţii psihice. La o analiză mai atentă, se observă

că această a doua definiţie nominală se referă indirect la acelaşi obiect al definiţiei ca şi cea

anterioară, deşi ea se referă de fapt explicit la denumirea lingvistică a afecţiunii psihice care a

fost obiectul primei definiţii. Din acest motiv, această a doua definiţie are ca obiect

indiscutabil un nume sau o componentă a limbajului şi de aceea obiectul ei, adică cuvântul

„afazie”, este pus în ghilimele, iar ea se vizează direct la înţelesul cuvântului „afazie” în

neuropsihologie şi în psihologie. S-ar putea deci spune că a doua definiţie nu mai vorbeşte

despre o afecţiune psihică

care reprezintă o disfuncţie de limbaj, ci vizează direct denumirea ei.

Oricum trebuie reţinut, după cu se va vedea şi din cele care urmează, că definiţiile

nominale sunt de mai multe feluri, în strictă dependenţă de finalitatea şi de alcătuirea lor.

Astfel de definiţii nominale, pot fi şi de două feluri:

3.2. Definiţii lexicale sau Definiţii stipulative

Definiţiile nominale caracterizate ca definiţii lexicale sunt cele în care definitorul trece

în revistă toate înţelesurile dintr-o limbă naţională ce revin la un moment dat unei denumiri şi

sunt incluse în dicţionarul explicativ al limbii respective, aşa cum ar fi şi definiţia:

„Percepere” =df (1) sesizarea unui aspect cu ajutorul simţurilor sau al

gândirii; (2) a înţelege, a pricepe înţelesul unui cuvânt ori a unui

semn; (3) încasarea unei taxe, a unui impozit sau a unei datorii

Dacă se va considera că o limbă naturală constituie un fel aparte de realitate, definiţiile

lexicale pot fi interpretate ca un caz special al definiţiilor reale, iar cele mai bune exemple de

definiţii lexicale sunt cele din dicţionarul explicativ al respectivei limbi naţionale şi care pot fi

traduse într-o altă limbă naţională. Prin urmare, definiţiile lexicale determină folosirea

autentică au unui cuvânt, iar ele sunt interpretate ca adevărate sau false sau se consideră că

utilizarea unui cuvânt a fost corectă sau incorectă, prin raportate la sensurile enumerate în

dicţionarul general sau într-un dicţionar ştiinţific în care sunt trecute în revistă toate

înţelesurile unei expresii în orice domeniu al cunoaşterii teoretice.

4. Diversitatea definiţiilor stipulative

Ca un fel cu totul aparte al definiţiilor nominale, definiţiile stipulative cunosc mai

multe feluri în funcţie de situaţia care le impune şi ele sunt exprimate în dicţionarul explicativ

prin intermediul unor exemple de folosire. Deseori, definiţiile stipulative propun numele unei

noi descoperiri, pentru care ele introduc o denumire inedită, aşa cum ar fi următorul exemplu:

„Arie Broca” =df zonă din emisfera cerebrală stânga

implicată în controlul vorbirii (rostirii cuvintelor)

Această denumire a fost introdusă în psihiatrie şi în psihologie în memoria lui Paul

Broca (1824-1880), reputat chirurg şi antropolog francez, care a descoperit în anul 1860 rolul

acestei zone din creierul uman în producerea vorbirii şi a cărei deteriorare este o cauză a

afaziei. Putem vorbi însă de mai multe feluri de definiţii stipulative şi distingem în continuare

un altfel de definiţii stipulative specializate în introducerea unui nume parţial nou, utilizat fie

în-tr-o anume ştiinţă, fie într-o activitate practică, aşa cum este şi definiţia de mai jos, care

probabil a schimbat cel puţin parţial înţelesul unei denumiri preluată din alt context, eventual

din-tr-o ramură a fizicii, cum ar fi optica:

111

„Proiecţie” (în psihologie) =df proces prin care se atribuie altuia

(persoană sau obiect) propriile gânduri, dorinţe, emoţii

Legat de acest fapt, pe de altă parte, există o serie de definiţii stipulative ce selectează,

din mai multe înţelesuri ale unei construcţii lingvistice, un anumit înţeles cu care obiectul

definiţiei va fi folosit într-un domeniu aparte, eventual chiar precizând acest fapt:

„Sensibilitate” (în artă) =df capacitatea de a provoca emoţii artistice

cu pondere semnificativă de emotivitate şi afectivitate

Alte definiţii stipulative propun autentice abrevieri pentru denumiri provenite dintr-o

limbă străină şi propun o decodificare a lor pentru limba română. Desigur, că există

numeroase prescurtări care contează ca denumiri pentru anumite substanţe sau metode

utilizate de specialişti, care în discuţiile dintre ei şi chiar în teste de profil sunt tratate ca atare.

Un exemplu de acest fel, este şi definiţia:

„LSD” =df substanţă psihoactivă sintetică foarte puternică, capabilă să

producă alterări extreme ale conştiinţei, halucinaţii, deformări de

percepţie şi oscilaţii imprevizibile ale dispoziţiei psihice

Mai precis, prescurtarea „LSD” provine de la „lysergic acid dietihylamide” din limba

engleză şi corespunde unui drog folosit mai ales în anii 60 ai secolului XX, care era un

compus chimic sintetic. Asemenea definiţii abreviative sunt folosite frecvent în ştiinţa

contemporană, inclusiv în diferite ramuri ale psihologiei contemporane şi deseori sunt

transferate în limbajul comun. Acest fapt indiscutabil implică analiza definiţiilor şi în gândirea

critică din psihologie, realizată până în prezent după obiectul definiţiei.

5. Cele mai importante definiţii după definitor

Pe primul loc, dat fiind rolul lor deosebit în diferitele domenii în care sunt posibile,

luăm în considerare mai întâi:

5.1. Definiţiile prin gen proxim şi diferenţă specifică

care sunt cunoscute ca având o mare valoare de cunoaştere şi chiar practică. Aceste definiţii

sunt folosite în viaţa de toate zilele, în manuale şi relativ frecvent în ştiinţă, iar următorul

exemplu este edificator:

Hipocamp =df structură cerebrală situată sub cortexul

cerebral, implicată în consolidarea amintirilor

După cum se vede, definiţiile de acest fel introduc prin definitorul lor genul proxim al

definitului, redat aici de expresia „structură cerebrală” care corespunde unui termen imediat

supraordonat definitului. În al doilea rând, în structura definitorului, imediat după genul

proxim, apare şi diferenţa specifică alcătuită din expresia „situată sub cortexul cerebral

implicată în consolidarea amintirilor”. Genul proxim şi diferenţa specifică prezintă însuşiri

esenţiale din intensiunea termenului definit, importante pentru identificarea precisă a

obiectului definit.

În condiţii cu totul speciale, poate fi însă utilizat în locul genului proxim al definitului,

un termen mai îndepărtat de acesta pe linia generalizării, aşa cum ar fi cazul şi cu următoarea

definiţie:

Omul =df animal inteligent dotat cu vorbire articulată

În această definiţie, termenul animal, folosit aici ca gen proxim, este destul de depărtat

pe linia generalizării termenilor de scopul definiţiei, însă diferenţa specifică exprimată de

cuvintele „inteligent dotat cu vorbire articulată” pare totuşi suficientă, cel puţin pentru

moment, pentru a identifica precis obiectul definit. Această diferenţă specifică pare suficientă,

în primul rând pentru că se apreciază că inteligenţa naturală şi vorbirea articulată sunt însuşiri

112

de excepţie ale fiinţei umane şi permit identificarea relativ precisă a obiectului definit. Din

păcate însă, definiţiile corecte prin gen proxim şi diferenţă specifică nu pot fi utilizate în toate

situaţiile în care avem nevoie de definiţii, iar în acest caz putem recurge la:

5.2. Definiţii operaţionale

care sunt un al doilea fel de definiţii prin care dezvăluim diverse experimente, probe,

simptomuri, condiţii etc., ce sunt îndeplinite numai de exemplarele individuale din

extensiunea definitului şi sunt considerate suficiente pentru identificarea obiectului definiţiei

sau cel puţin a unor exemplare edificatoare ale acestuia. Astfel, definiţia:

Anxietate =df maladie psihică în care cel afectat este torturat de ideea

că este lipsit de succes în tot ce face ori este dominat de disconfort

şi de faptul că are dificultăţi imposibil de depăşit în tot ce face

sau trăieşte intens teama că este mereu expus unui pericol grav.

După cum se observă din acest exemplu de definiţie operaţională, aceste definiţii sunt

legate de investigaţiile experimentale din psihologie sau de cele din viaţa cotidiană. Definiţiile

operaţionale se folosesc în psihologie şi în medicină şi trec în revistă simptome caracteristice

maladiei despre care vorbeşte obiectul definiţiei. În psihologie şi în alte ştiinţe, ele se

dovedesc extrem de folositoare pentru a explica şi chiar pentru a trata diferite afecţiuni

psihice. Acest fel de definiţii fac parte în principiu din categoria definiţiilor intensionale, dar

deschid posibilitatea unor definiţii prin excelenţă extensionale. De reţinut pentru moment că

definiţiile extensionale trec în revistă elemente semnificative strict concrete proprii unor

indivizi din al-cătuirea clasei definitului, dar nu reuşesc să epuizeze totalitatea acestor

indivizi.

În al treilea rând, menţionăm şi un alt fel de definiţii, oarecum înrudite cu cele

operaţionale şi anume:

5.3. Definiţiile genetice

care fac parte din cele mai importante definiţii extensionale. Definitorul lor tinde să treacă în

revistă totalitatea căilor, operaţiilor, proceselor etc. prin care au luat naştere indivizii din

extensiunea nevidă a definitului. Un exemplu de acest fel, pot fi definiţiile din tratatele sau

manualele de statistică, cum ar fi şi următoarea definiţie:

Medie aritmetică =df valoare statistică obţinută astfel: mai

întâi se face suma scorurilor înregistrate, iar apoi se împarte

rezultatul adunării la numărul scorurilor înregistrate

La nivel general, definiţiile genetice epuizează indivizii din definit şi vizează oarecum

indirect proprietăţi ale acestora, deşi explicit ne dezvăluie doar posibilitatea de a le genera. O

altă categorie de definiţii extensionale se apropie cumva cele operaţionale, ar următoarele:

5.4. Definiţiile enumerative complete

care încearcă să treacă în revistă toţi indivizii din extensiunea definitului, fără a ne relata

nimic despre felul în care aceştia s-au născut sau despre proprietăţile lor, aşa cum procedează

şi definiţia:

Disfuncţie obsesiv-compulsivă =df tulburare de anxietate în care se

constată idei deranjante şi nedorite ce apar periodic ca „obsesii” ori

idei repetitive de a realiza diferite acte stereotipe sau rituale, numite

„compulsii”, iar în stare gravă ambele feluri de afecţiuni psihice.

Aceste definiţii enumerative nu relatează nimic, după cum s-a spus, despre proprietăţile

definitului, dar permit în cazul unui specialist să sesizeze la ce anume se referă obiectul

definiţiei, dar sunt posibile în cazul în care numărul indivizilor este limitat.

113

Evident, cele mai slabe definiţii extensionale sunt acelea care nici nu enumeră toţi

indivizii din extensiunea definitului, aşa cum este şi următorul tip:

5.5. Definiţii enumerative parţiale

Asemenea definiţii enumerative parţiale se produc în special în situaţia în care, dintr-un motiv

sau altul, este imposibil de trecut în revistă absolut toţi indivizii care aparţin extensiunii

definitului şi, în consecinţă, sunt citaţi numai câţiva indivizi consideraţi reprezentativi sau

edificatori pentru a înţelege ce este obiectului definiţiei:

Psihanalist =df psiholog sau psihiatru precum S. Freud,

K. G. Jung, Alf. Adler, M. Klein sau J. Lacane.

Este clar că aici avem de a face cu o definiţie extensională, dar eficienţa ei depinde

vital de cunoştinţele celui care o citeşte sau îi este adresată. Valoarea de cunoaştere redusă a

acestei definiţii este explicabilă şi datorită faptului că ea mai mult îi sugerează potenţialului

utilizator cam care ar putea fi elementele individuale din extensiunea definitului şi nu se

referă la niciun fel de însuşiri ale acestora. Mai mult decât atât, asemenea definiţii sunt de

regulă produse în situaţii precare de cunoaştere a obiectului definiţiei, ele fiind mai degrabă o

simplă aproximare a extensiunii acestuia.

Probabil că definiţiile care se mulţumesc să ofere nişte exemple care nu sunt cunoscute

oricui au o valoare de cunoaştere şi mai slabă. Într-o astfel de situaţie se apelează la sinonime

motiv pentru care ele sunt:

5.6. Definiţii prin sinonimie

Acest fel de definiţii sunt cunoscute ca definiţii enumerative prin folosirea de sinonime

şi au o valoare de cunoaştere extrem de redusă. În fond, persoana care introduce definitorul

citează câteva sinonime ale cuvântului care îndeplineşte rolul de obiect al definiţiei, despre

care presupune că eventualul său interlocutor ştie câte ceva despre accepţiunea lor, cum ar fi

şi următoarea definiţie:

Fortuit =df neprevăzut, întâmplător

Valoarea de cunoaştere a acestor definiţii este extrem de redusă şi ele se bazează pe

ipoteza că interlocutorul ştie despre ce este vorba sau că el cunoaşte relativ bine înţelesul

vreunui cuvânt folosit în alcătuirea definitorului. În ace-laşi timp trebuie reţinut că definiţiile

prin sinonimie vizează în principiu cuvinte sau construcţii lingvistice.

6. Definiţii bune şi definiţii greşite

Calitatea şi eficienţa definiţiilor rezultă ca urmare a respectării exigenţelor logice

fundamentale concretizate în acest caz prin anumite restricţii speciale privind operaţia

metodologică de definire şi cunoscute sub numele general de „reguli de definire”. În această

situaţie, prima restricţie de care depinde corectitudinea şi eficienţa unei definiţiei este

următoarea:

6.1. Definitorul corespunde exclusiv obiectului definiţiei

În această situaţie, următoarea definiţie:

Psihologia =df disciplină ştiinţifică socio-umanistă

este total greşită, cu toate că în general vorbind, ea este o propoziţie adevărată şi permite o

încadrare a definitului într-un domeniu, dar este total eronată pentru că domeniul este prea

larg şi permite confuzia între psihologie şi alte ştiinţe, cum ar fi istoria, etica, estetica,

sociologia şi multe altele.

Pe de altă parte, următoarea definiţie, propusă de un presupus psiholog:

Senzaţia =df perceperea luminii şi a sunetului cu ajutorul simţurilor

114

este şi ea greşită, dar pentru motiva parţial diferite. Definiţia dată senzaţiei este prea restrânsă

psihologic şi biologic, întrucât ea încalcă principiul raţiunii suficiente şi este prea îngustă în

sensul că definitorul nu acoperă întreg definitul. Mai precis, definitorul ei nu acoperă toate

elementele aflate în extensiunea obiectului definit, întrucât sensibilitatea umană conţine şi alte

simţuri în situaţia unei persoane normale, iar definitorul a omis, de pildă, simţul mirosului la

care face apel un celebru personaj literar creat de François Rabelais (1494-1553).

6.2. Definiţia spune ce este obiectul definiţiei şi nu ceea ce el nu este

Cu alte cuvinte, definiţia trebuie să fie afirmativă. În situaţii speciale sau din neatenţie

ori grabă se oferă o definiţie deficitară tocmai pentru că această regulă este încălcată. De

pildă, se recurge la definiţia:

Senzaţia =df nu este o formă de cunoaştere abstractă

Considerat din perspectivă psihologică ori didactică, acest enunţ despre percepţie este

perfect adevărat, dar el nu poate fi considerat o definiţie a cărei principală menire este să ne

spună ce este obiectul definiţiei şi nu să ne spună ceea ce el nu este. Mai mult decât atât, din

moment ce există o infinitate de obiecte ideale sau materiale, această definiţie este total

inutilă, este de-a dreptul ineficientă şi ea poate genera confuzii. O altă regulă de definire este

următoarea:

6.3. Definiţia corectă evită total circularitatea

Astfel, să presupunem că litera A ar fi un simbol pentru obiectul definiţiei, acest

simbol nu reprezintă totodată definitorul. Prin urmare, orice obiect material sau ideal nu va

putea fi definit prin el însuşi. Sub aspect simbolic, într-o definiţie corectă şi eficientă nu avem

niciodată A =df A. Ca atare, următoare definiţie este greşită şi ineficientă:

Psihologia =df disciplină care studiază aspectele şi procesele psihice

cu toate că este o propoziţie adevărată. În fond, această definiţie greşită nu este decât un caz

banal de identitate circulară de tipul repetării aceluiaşi despre acelaşi (vezi exemplul cu Tudor

Arghezi de la analiza principiul identităţii). Faptul cel mai important este însă că definiţia care

încalcă regula 6.3 de mai sus nu ne permite să aflăm exact ce este definitul.

De fapt, într-o definiţie corectă obiectul definiţiei nu devine propriul lui definitor.

Încălcarea acestei restricţii se produce, de regulă, în situaţia în care încercăm să definim

separat unul termenii corelativi, cum ar fi cauză-efect. Prin urmare, niciunul din termenii

corelativi nu poate fi definit corect dacă el ar fi separat de celălalt, ceea ce înseamnă că

următoarele două definiţii sunt ambele incorecte şi încalcă tocmai regula 6.3:

Cauza =df fenomenul ce produce un efect

Efectul =df fenomenul produs de o cauză

Menţionăm că acest aspect a fost precizat cu prilejul discuţiei despre tipurile de termeni.

Chiar dacă aceste două definiţii pot fi considerate cu o oarecare îngăduinţă ca propozi-

ţii adevărate, niciuna din ele nu este o definiţie autentică, întrucât considerate împreună ele

produc o circularitate inacceptabilă. Înainte de toate, din aceste două definiţii nu aflăm exact

nici ce este cauza şi nici ce este efectul. Cauza şi efectul sunt termeni care pot fi definiţi doar

împreună, definiţia acestor termeni corelativi vizând în fond relaţia (legătura) dintre cauză şi

efect. Pe de altă parte, în definire trebuie respectată şi următoarea regulă:

6.4. Orice definiţie este exactă şi precisă

Prin urmare, definitorul trebuie alcătuit numai din termeni precişi, capabili să exprime

exact ce este obiectul definit. În această situaţie următoarea definiţie este inacceptabilă, mai

ales că ea se află într-un manual sau într-un dicţionar de psihologie generală:

Hipnoza =df este starea psihică indusă artificial asemănătoare

115

somnului, produsă prin intermediul sugestiei sau pe alte căi

Această definiţie conţine în alcătuirea definitorului său două expresii total nefericite

prin caracterul lor vag. Termenii redaţi de construcţiile lingvistice „asemănătoare somnului”

şi „pe alte căi” nu sunt precişi şi din aceste expresii nu aflăm exact ce sunt aceşti termeni sau

care este sensul precis al acestor expresii. Cu alte cuvinte, expresia „asemănătoare somnului”

este imprecisă, mai ales într-o lucrare ştiinţifică, pentru că starea asemănătoare somnului

poate fi obţinută şi prin anestezie sau prin administrarea unor somnifere, iar sintagma „pe alte

căi” este atât de imprecisă încât nu se ştie dacă aici „cale” înseamnă „fel” sau „drum”. În

sfârşit, trebuie respectată şi următoarea regulă:

6.5. Definiţia evită metaforele şi figurile de stil

Dacă definiţia anterioară este total inacceptabilă, gândirea critică în psihologie care se

fundamentează pe logica argumentării subliniază că enunţurile strict retorice nu reprezintă

nici pe departe definiţii autentice, chiar dacă cineva ar susţine contrariul. Construcţii precum

cea de mai jos:

Admiraţia este un copil al ignoranţei

sau următoarea:

Sculptura este muzică încremenită

Deşi s-ar spune că simbolul „=df” din alcătuirea lor a fost înlocuit cu verbul „este”, aceste

construcţii lingvistice impresionante sau retorice nu sunt definiţii. Cu toate că enunţurile

retorice au capacitatea de a produce o impresie subiectivă plăcută sau dezagreabilă, ele nu

deţin calitatea de operaţie metodologică într-o întreprindere ştiinţifică, care oricum nu sunt un

text pur poetic sau retoric nici măcar în situaţia popularizării.

Trebuie menţionat orice definiţie corectă şi eficientă care respectă integral cele cinci

reguli trecute în revistă este teoretic relativă. În primul rând, multe din definiţiile propuse la

un moment dat de ştiinţe se pot modifica ulterior în urma unor noi descoperiri, iar ipotezele

ştiinţifice nu pot fi considerate definiţii autentice. În al doilea rând, în niciuna din limbile

naţionale vorbite pe glob nu pot fi definite toate expresiile lingvistice aflate în dicţionarul

explicativ propriu ei. În acest fel ar fi încălcată regula circularităţii în definire, care stipulează

că o definiţie ar fi adevărată, dar ineficientă şi de-a dreptul banală, iar orice limbă naţională

este în continuă dezvoltare. În sfârşit, în al treilea rând, se va reţine totuşi că folosirea de

metafore în ştiinţă nu este total exclusă, deşi o regula de definire interzice folosirea de

expresii imprecise în alcătuirea definitorului. Totodată, în situaţia unor informaţii incomplete

de care dispunem pentru moment, putem accepta şi definiţii ori explicaţii provizorii, sub

rezerva completării lor ulterioare, dar ele nu intră în structura definiţiilor şi a explicaţiilor

ştiinţifice ferme şi sigure.

7. Operaţia metodologică de clasificare

Cea de a doua operaţie metodologică folosită frecvent în ştiinţă ori în viaţa cotidiană,

dar prezentă în majoritatea manualelor, are denumirea de „clasificare” şi ia forma amplasării

obiectelor individuale sau mai puţin generale, după anumite criterii, în extensiunile unor

termeni din ce în ce mai generali. Această operaţie metodologică are o mare importanţă în

ştiinţă, iar în anumite domenii este numită uneori “taxonomie”, înţelegând însă prin această

denumire ştiinţa regulilor după care se realizează ordonarea sau clasificarea obiectelor

specifice unui domeniu ştiinţific. În biologie, de exemplu, prin „taxonomie” se înţelege de

fapt clasificarea lor, iar denumirea acestei operaţii este împrumutată din limba greacă de la

taxis (aranjare) şi de la nomos (lege). Pe scurt, taxonomia înseamnă „ordonare” prin

repartizarea obiectelor individuale în clase de obiecte. Deci, cu alte cuvinte, taxonomia este

tot o clasificare, cuvânt care provine din limba franceză de la classifier (DEX sau Noul

Dicţionar Universal al Limbii Române).

116

8. Structura clasificării

În realizarea clasificării conform exigenţelor promovate de gândirea critică în

psihologie şi de logica argumentării ireproşabile sunt implicate următoarele trei componente

ale cla-sificării:

Obiectul, Criteriul, Rezultatul

În condiţiile date, obiectul clasificării coincide cu elementele date pentru a fi

clasificate, al căror ansamblu este numit „domeniu al clasificării”. Criteriul clasificării

reprezintă pun-ctul de vedere din perspectiva căruia se face clasificarea, pentru a organiza

elementele aflate în extensiunea obiectului clasificării, care pot fi materiale ori ideale, dar este

unic pe aceiaşi treaptă a clasificării. În aceste condiţii, rezultatul clasificării constă din clasele

mai generale sau mai particulare obţinute în urma clasificării.

Din descrierea şi denumirile componentelor unei clasificări oarecare, rezultă că această

operaţie metodologică, cunoaşte diferite variante corecte. În situaţia în care presupune o

sigură treaptă, clasificarea este simplă şi are un singur criteriu de clasificare sau este multiplă

dacă are mai multe trepte succesive şi foloseşte criterii diferite pe fiecare din ele. Iată un

exemplu de clasificare cu o singură treaptă:

Teorii psihologice

contemporane

Comportamentală Cognitivistă Biologică Psihanaliză Fenomenologică

Exemplul de clasificare simplă prezentat era numit tradiţional „diviziune”, dar este im-

portant faptul că el conţine o singură treaptă de clasificare, iar exigenţele logice fundamentale

impun unei clasificări corecte şi eficiente, unicitatea criteriului de clasificare pe fiecare treaptă

a ei. Să luăm deci o altă clasificare, cea a sistemului nervos uman:

Sistem nervos

Central Periferic

Creier Măduva spinării Somatic Autonom

care presupune două trepte, iar criteriile de clasificare sunt diferite pe fiecare din cele două

trepte.

Astfel, în cazul primei trepte a acestei clasificări, principalul criteriu folosit a fost

locaţia şi alcătuirea tipurilor de sistem nervos uman. Pe a doua treaptă a clasificării am apelat

la două criterii, în aşa fel încât diferenţierea între creier şi măduva spinării a apelat la criteriul

sistemului osos care le protejează, iar în cazul distincţiei dintre formele sistemului nervos pe-

riferic am apelat la criteriul că ele au un rol şi un mod diferit în asigurarea integrării şi

reglării funcţiilor fizice şi psihice ale organismului. Mai precis, sistemul somatic gestionează

controlul voluntar al mişcărilor şi al muşchilor scheletici, iar sistemul nervos autonom, numit

şi „vegetativ”, asigură inconştient respiraţia şi bătăile inimii.

9. Tipuri de clasificare

Ca şi definiţia, clasificarea este o operaţie metodologică deosebit de utilă şi se

diferenţiază într-o varietate de tipuri şi de destinaţii, unele pur teoretice şi legate nemijlocit de

cercetare, altele sunt implicate direct în trebuinţe practice şi sunt diferenţiate, la rândul lor,

după criterii diferite.

117

Mai întâi, după natura criteriului folosit în organizarea unui ansamblu de informaţii,

deosebim două feluri de clasificare:

9.1. Clasificări naturale sau pragmatice

În situaţia unei clasificări naturale, criteriul de clasificare coincide cu proprietăţi de

fond al elementelor din domeniul şi care au efect asupra celor care alcătuiesc rezultatele clasi-

ficării. Astfel, criteriul de clasificare naturală constă din informaţii de fond asupra

proprietăţilor elementelor din domeniul de clasificare. În această ordine de idei, clasificările

naturale au valoare de cunoaştere şi conduc în mod firesc la o înţelegere mai explicită a

indivizilor din domeniul clasificării şi chiar a varietăţii acestora. Cele două exemple de

clasificare oferite anterior, cea referitoare la teoriile psihologice şi cea despre varietăţile

sistemului nervos, sunt exemple de clasificări naturale.

În schimb, clasificările pragmatice se deosebesc de cele naturale, în primul rând, prin

faptul că apelează la un criteriu de clasificare ce este ales în funcţie de un anumit scop, fără a

coincide neapărat cu proprietăţi de fond ale indi-vizilor din domeniul sau rezultatul

clasificării. Prin urmare, criteriul de clasificare are valoare practică de moment şi permite

sistematizarea unui domeniu în vederea explicitării şi înţelegerii cât se poate de clar a

elementelor din domeniul clasificării respective. În acest fel, clasificarea pragmatică

facilitează o prezentare de idei şi o acţiune organizată sau în funcţie de sarcinile actuale.

Clasificările pragmatice nu sunt definitive şi nu oferă, decât cel mult indirect şi

fragmentar, informaţii despre intensiunea obiectelor implicate în clasificare. De exemplu,

clasificarea după alfabet a cuvintelor în dicţionare, a elevilor în cataloage etc. sunt exemple de

clasificări pragmatice prin care este facilitată o anume activitate practică. Tocmai din acest

motiv, clasificările pragmatice cu-nosc o mare varietate inclusiv după scopul urmărit pentru

valorificarea lor. De pildă, clasificarea absolvenţilor după ponderea mediilor finale în

categorii diferite după notele obţinute pe parcursul şcolarizării este tot o clasificare

pragmatică, iar ele pot avea valoare orientativă în diferite faze ale cercetărilor inductive, în

stabilirea eşantioanelor (grupuri ţintă, de control etc.), în proiectarea testelor ori a

experimentelor psihologice etc. sau în sistematizarea datelor culese prin intermediul lor.

În al doilea rând, după rezultatul obţinut prin aplicarea criteriilor de clasificare,

deosebim şi alte tipuri ale acestei operaţii metodologice.

9.2. Clasificări dihotomice sau politomice

Într-o clasificare dihotomică avem un criteriu pe baza căruia ajunge în final la doi

termeni-rezultat, iar termenii obţinuţi sunt într-un raport de opoziţie logică contrară sau

contradictorie. Pe prima treaptă a clasificării sistemului nervos, avem o clasificare

dihotomică, întrucât termenii sistem nervos central şi sistem nervos periferic se află în raport

de opoziţie.

Clasificările politomice ating uneori un grad ridicat de complexitate, de exemplu,

următoarea clasificare a drogurilor aflate în atenţia medicilor, a psihoterapeuţilor şi a poliţiei:

Sedative Barbiturice Nebutal

Scorbital

Alcool Etanol

Narcotice Opiu Codeina

Derivaţi ai opiului Heroina

Metadona Morfina

Substanţe Stimulente Amfetamine Benzedrina

psihoactive Cocaina Dexetrina

Cofeina Metadona

Nicotina

Halucinogene LSD

118

Fenicilina (PCP)

Mescalina

Psihociblina

Canabis Marijuana

Haşiş

Din perspectiva operaţiilor de generalizare şi determinare ale termenilor, putem des-

prinde şi alte feluri de clasificare, iar unele din ele cum au fost şi cele invocate erau tratate în

vechea logică formală ca un exemplu de diviziune. La nivelul gândirii critice în psihologie şi

în logica modernă se discută însă despre următoarele două feluri de clasificare:

9.3. Clasificarea ascendentă sau descendentă

Prin clasificare ascendentă se înţelege că fiecare obiect este repartizat într-o clasă de

elemente asemănătoare lui, dar mai generală. De exemplu, psihoterapeuţii încadrează amnezia

cronică în clasa superioară a afecţiunilor psihice. Comparativ cu clasificarea ascendentă, în

gândirea critică din psihologie se vorbeşte despre clasificarea descendentă, conform căreia

indivizii aflaţi într-o clasă generală sunt repartizaţi în subclase din ce în ce mai particulare. De

pildă, durerile produse de leziunile celulare pot fi de două feluri: cele fazice care sunt de

scurtă durată şi se diminuează rapid şi cele tonice care sunt constante şi de durată.

Aceste două tipuri de clasificare sunt corelative. Privite de sus în jos pe linia determi-

nării termenilor, exemplul de clasificare descendentă invocat, poate fi privit invers pe linia

generalizării termenilor ca o clasificare ascendentă. Să ne reamintim totodată că în cărţile şi

manualele tradiţionale de logică, clasificarea descendentă era numită „diviziune”.

10. Reguli de clasificare

În conformitate cu exigenţele logice fundamentale valoarea şi eficienţa unei clasificări,

indiferent de felul ei, presupune respectarea regulilor logice dedicate clasificării, iar în această

ordine de idei, distingem mai întâi:

10.1. Regula unicităţii şi exactităţii criteriului de clasificare

conform căreia pe fiecare din treptele clasificării, se utilizează numai un criteriu exact. Deci,

criteriul de clasificare nu trebuie să fie vag sau evaziv şi trebuie să conţină proprietăţi

compatibile precise şi relativ uşor de identificat.

În acelaşi timp, distingem o a doua exigenţă a clasificării corecte şi eficiente:

10.2. Regula reuniunii rezultatelor clasificări

care ne obligă ca pe fiecare din treaptă a clasificării, reuniunea termenilor-re-zultat să fie

extensional identică cu domeniul din care ei au fost derivaţi.

Conform gândirii critice în general, cea de a treia regulă a unei clasificări corecte este

următoarea:

10.3. Clasele-rezultat de pe aceeaşi treaptă sunt în raport de opoziţie logică

care ne cere ca pe fiecare treaptă a clasificării, clasele-rezultat să se afle în raport de opoziţie

contrară, iar dacă ar fi doar două, atunci sunt contradictorii (a se vedea principiul contrarietăţii

şi cel al terţului exclus).

În sfârşit, calitatea unei clasificări depinde vital de respectarea celei de a patra reguli

care impune:

10.4. Regula omogenităţii intensionale a termenilor-rezultat

Această ultimă regulă ne spune că, pe fiecare treaptă a unei clasificări corecte, elementele af-

late în fiecare extensiune a termenilor-rezultat trebuie să se afle exclusiv obiecte care au

119

aceleaşi proprietăţi sau asertează că între elementele fiecărui termen-rezultat nu trebuie să

existe diferenţe substanţiale.

11. Erorile de clasificare

Aceste patru reguli de clasificare se presupun reciproc, iar nerespectarea unora din ele

atrage în mod obişnuit violarea altora. De pildă, o clasificare corectă a populaţiei dintr-o

localitate după cetăţenie şi în acelaşi timp după sex este deficitară pentru că ea ar încălca

următoa-

rele reguli de mai sus:

(a) În primul rând, este nerespectată regula unicităţii criteriului de clasificare, întrucât

pe aceeaşi treaptă a clasificării ar fi folosite simultan două criterii diferite (cetăţenia şi sexul),

iar primul din ele nici nu este suficient de precis.

(b) Pe de altă parte, această clasificare ar încălca prevederile regulii referitoare la

opoziţia dintre termenii-rezultat, întrucât clasele derivate nu pot fi nici măcar reciproc

contrare. Automat, într-o asemenea situaţie ar exista elemente care aparţin extensiunilor a cel

puţin doi termeni-rezultat. De pildă, cei care au dublă cetăţenie sau acelaşi sex ar fi regăsiţi în

cel puţin doi termeni-rezultat;

(c) În sfârşit, acest fel de clasificare populaţiei ar încălca şi regula omogenităţii inten-

sionale a fiecărui termen-rezultat. Explicaţia acestui fapt nedorit ar fi aceea că dacă după

criteriul cetăţeniei extensiunea unui termen-rezultat ar fi omogenă, ea va fi neomogenă după

criteriul sexului, întrucât ar include, deopotrivă, şi bărbaţi şi femei.

Pe de altă parte, clasificarea populaţiei după criteriul relaţiilor interpersonale poate

încălca regula reuniunii termenilor-rezultat, adică ar fi o clasificare incompletă, întrucât s-ar

putea limita la doar doi termeni-rezultat: persoane care se atrag şi persoane care se resping,

dar în acest caz, ea nu ar specifica şi un al termen-rezultat, care ar include persoane reciproc

indiferente. Mai exact, în situaţia dată, această clasificare ar fi greşită pentru că aceste

persoane care sunt reciproc indiferente, ar fi neglijate, deşi ele fac parte domeniului

clasificării.

Trebuie însă să remarcăm că unele clasificări sunt incomplete datorită lacunelor de

cunoaştere. De exemplu, clasificarea elementelor chimice în Tabloul lui Mendeleev a fost la

început incompletă. Tabelul elementelor chimice conţinea iniţial o serie de “căsuţe libere”, ca-

re au fost completate ulterior. În acelaşi sens, psihologia dezvoltării clasifică persoanele după

vârstă în copii, preadolescenţi, adolescenţi etc. şi nu exclude posibilitatea eludării regulii

raportului de reuniune între extensiunile termenilor-rezultat, deoarece ar face ca doi termeni-

rezultat aflaţi pe aceiaşi treaptă să conţină ambele cel puţin un element comun. Cu acest prilej,

să ne reamintim că diferitele categorii de vârstă cu care operează nu doar psihologii sunt

termeni vagi, iar fără anumite precizări speciale, vârsta oamenilor este un criteriu imprecis.

O clasificare care respectă integral regulile de clasificare este însă, sub un aspect

practic o clasificare ideală. Explicaţia ar fi aceea că o clasificare introduce un prag care, în

multe cazuri, este dificil de atins dacă nu sunt luaţi în considerare şi alţi factori sau alte criterii

de clasificare. Pe de altă parte, desconsiderarea abaterilor de la regulile de clasificare

generează confuzii care pot afecta grav concluziile desprinse pe baza unor clasificări

deficitare. În legătură cu această chestiune trebuie să ne reamintim că exigenţele logice

fundamentale semnificative pentru gândirea critică din psihologie impun obligatoriu

cunoaşterea felurilor şi a regulilor clasificării şi evaluarea clasificărilor efectuate pe baza lor.

Exigenţele logice fundamentale şi regulile clasificării sunt indispensabile pentru stabilirea

exactă a defectelor unei clasificări sau a felului în care ea poate fi valorificată ori amendată.

Rezumat

120

1. Importanţa operaţiilor metodologice de sistematizare a informaţiilor în ştiinţă şi în

viaţă.

2. Structura definiţiei şi a clasificării în calitatea lor de sistematizare a termenilor sau a

informaţiilor mai complexe.

3. Principalele criterii de definire şi de clasificare şi diversitatea definiţiilor şi

clasificărilor.

4. Rolul definiţiilor şi al clasificărilor corecte şi a celor greşite în ştiinţă şi în viaţă.

Cuvinte importante

1. Sistematizare.

2. Termeni.

3. Informaţii.

4. Metodologie.

5. Proprietăţi.

6. Definiţie.

7. Relaţie de definire.

8. Definit.

9. Definitor.

10. Lexical.

11. Stipulativ.

12. Gen proxim.

13. Diferenţă specifică.

14. Operaţional.

15. Genetic.

16. Enumerativ.

17. Erori metodologice.

18. Obiect.

13. Criteriu.

20. Clasificare.

21. Natural

22. Pragmatic.

23. Protocolar.

24. Dihotomic.

25. Politomic.

26. Ascendent.

27. Descendent.

Ilustrări de rezolvare

Exemplul 1: Se pune următoarea întrebare:

„Pot fi definiţi toţi termenii dintr-o limbă naturală?”

Răspuns: Acest lucru nu este posibil, deoarece se va ajunge la cel puţin o

definiţie circulară, ceea ce înseamnă încălcarea unei reguli de definire eficientă (pentru

exemple de încălcare a acestei reguli, a se vedea Dicţionarul Explicativ al Limbii Române)

Exemplul 2: Următoarea definiţie este corectă sau nu este corectă?

121

Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează

implicaţiile psihologice ale activităţii judiciare.

Răspuns: Această definiţie este inacceptabilă, deoarece conţine în definitor:

(i). De două ori cuvântul „psihologie”, care face parte şi din obiectul definiţiei;

(ii). În alcătuirea definitorului se mai află totodată şi cuvântul „judiciar”, care este şi el

prezent în construcţia obiectului definit.

Prin urmare, definiţia psihologiei judiciare de mai sus încalcă regula circularităţii în

definire.

Exemplul 3: Stabiliţi dacă propoziţia următoare este adevărată sau falsă:

Clasificările corecte sunt imuabile

Răspuns: La nivel general, această propoziţie este evaluabilă în raport cu

competenţele celui care face această aserţiune. Nu este exclus ca o clasificare corectă la un

moment dat, să fie modificată ulterior.

Exerciţii şi Probleme

I. Soluţionaţi corect următoarele probleme:

1. Răspundeţi corect la întrebarea: Pot fi definiţi eficient în interiorul aceleiaşi limbi

toţi termenii din vocabularul ei?

2. Precizaţi care este raportul dintre adevărul şi eficienţa unei definiţii.

3. Precizaţi dacă există vreo diferenţă între definiţiile reale şi cele nominale.

4. Arătaţi dacă următoarele definiţii sunt corecte, iar dacă ele nu sunt corecte,

specificaţi regula pe care o încalcă:

(a) Psihologia socială studiază rolul şi locul omului în societate;

(b) Psihologia nu se ocupă cu studiul fenomenelor naturale;

(c) Psihologia este ştiinţa care studiază psihicul uman;

(d) Hipnoza este starea similară somnului provocată prin sugestie sau pe alte căi;

(e) În psihologie, percepţia este capacitatea noastră de a percepe ceva cu ajutorul

simţurilor;

(f) Prin „amnezie” se înţelege pierderea totală sau parţială a capacităţii

de a-ţi aminti diferite aspecte, pe fondul oboselii intense sau a deteriorării sistemului nervos;

(g) Astenia este o afecţiune psihică şi este caracterizată de o intensă şi prelungită lipsă

de energie şi entuziasm, incapacitate de efort intelectual, oboseală cronică imposibil de

diminuat prin repaus;

(h) Prin „astenic” se înţelege o persoană care suferă de astenie;

(i) Câinele este animal domestic din familia canidelor care este cel mai bun prieten al

omului;

(j) Repetiţia este mama învăţării;

(k) Vertebratele sunt animale care au un schelet osos intern şi corpul împărţit în cap,

trunchi şi coadă.

(l) Legea şi instanţele juridice sunt prietenul celui slab;

(m) Orice profesiune bine făcută este brăţară de aur;

(n) O scriere epică este asemănătoare Odisseii şi Iliadei scrise de Homer;

(o) Ziua este intervalul de timp dintre răsăritul şi apusul Soarelui;

(p) Raţionamentele deductive sunt inferenţe cu propoziţii categorice.

II. Analizaţi propoziţiile de mai jos şi stabiliţi dacă ele dispun de o justificare:

1. Clasificare are o importanţă metodologică majoră.

122

2. Între calificarea pragmatică şi clasificarea artificială nu există diferenţe.

3. Între clasificare şi diviziune nu există diferenţe de principiu.

4. Între clasificare naturală şi clasificare pragmatică există diferenţe.

5. Memorarea ideilor şi reţinerea mecanică este clasificarea corectă a metodelor de în-

văţare.

6. Erorile de clasificare pot fi remediate.

III. Analizaţi clasificarea de mai jos şi dacă nu este corectă specificaţi erorile comise şi

încercaţi să o remediaţi:

Studenţii anului întâi sunt de următoarele feluri: femei, bărbaţi, absolvenţi ai altor

facultăţi, absolvenţi de liceu, persoane tinere sau mai în vârstă, persoane care fac prima

facultate, persoane care au serviciu, persoane care fac a doua facultate şi persoane care mai

fac o facultate, persoane care doresc să se angajeze, persoane care doresc să-şi câştige noi

competenţe şi alţii.

IV. Desprindeţi ideile la care se referă autorii textelor de mai jos:

1. Conceptul unei categorii se exprimă printr-o definiţie ce cuprinde toate

caracteristicile necesare şi suficiente ale clasei respective. Pe baza acestor caracteristici se

poate stabili fără echivoc apartenenţa sau neapartenenţa unui item la clasa respectivă. De

exemplu, clasa triunghiurilor este reprezentată mental prin conceptul de triunghi: o figură

geometrică închisă cu trei laturi şi trei unghiuri a căror sumă este de 1800 grade. Orice figură

geometrică ce satisface aceste caracteristici, în mod necesar şi suficient, va fi considerată un

membru al clasei triunghi. Similar stau lucrurile cu alte figuri geometrice: pătrat, cerc, trunchi

de piramidă etc., dar şi cu alte categorii din realitatea cotidiană. De pildă, unchi este orice

bărbat care este fratele unuia dintre părinţi; o mare parte dintre categoriile juridice

(moştenitor, tutore, procură, infracţiune etc.) sunt reprezentate mintal prin conceptul

corespunzător. Cu alte cuvinte, operarea cu aceste categorii e mediată de operarea asupra

conceptelor corespunzătoare. Instituirea categoriei este determinată de corectitudinea

conceptului aferent dobândit de subiect. Dacă su-biectul are o definiție eronată a conceptului

de tutore, categoria de elemente care satisface proprietăţile tutorelui nu este cea corectă. O

definiţie incorectă sau in-completă – conceptul fiind for-ma contrasă a unei definiţii – implică

o clasificare nevalidă, un decupaj incorect al mediului în care trăim. Operarea asupra

conceptelor mediază înţelegerea ca-tegoriilor corespondente.

Dacă stabilirea trăsăturilor necesare şi suficiente pentru definirea unei categorii ar fi o

treabă uşoară, probabil că povestea noastră s-ar opri aici. Din păcate, această sarcină este

extrem de dificilă, în mare majoritate a cazurilor. Chiar în domeniul lor de expertiză oamenii

nu pot da definiții incontestabile ale conceptelor cu care operează zilnic. Cu cât este mai

complexă o categorie, cu atât mai dezarmantă este mulţimea definiţiilor care i se dau. (Mircea

Miclea, Psihologie Cognitivă, Polirom, Iaşi, 2003)

2. Calea cea mai eficientă de evitare a vaguităţii şi a ambiguităţii din discursul logic este

de a defini termenii folosiţi. Vorbim de definirea termenilor, dar de fapt ceea ce definim sunt

obiectele la care se referă termenii sau cuvintele. Procesul definirii, mecanismul său este felul

în care legăm un obiect particular (obiectul ce urmează a fi definit) de alte obiecte şi prin

aceasta îi oferim o „localizare” precisă. În definirea unui termen sau a unui cuvânt îl legăm pe

acesta cât mai precis cu putinţă de obiectele la care el se referă. Există două beneficii practice

imediate ale definirii cu grijă a termenilor. Propriile noastre idei sunt clarificate şi, ca rezultat,

le putem comunica mai eficient altora. Termeni precum „justiţie”, „frumuseţe” şi

„înţelepciune”, care

tind spre vaguitate, au nevoie stringentă de definiţie.

Definiţia logică a termenilor este un proces în doi paşi. Primul pas: plasăm termenul de

definit în propriul său „gen proxim”. Pasul al doilea: identificăm „diferenţa specifică” a

termenului.

123

Genul proxim este acea clasă de obiecte mai extinsă căreia îi aparţine obiectul pe care

dorim să-l definim, întrucât el împarte cu ceilalţi membri ai acestei clase aceeaşi natură.

Definiţia clasică dată de Aristotel omului este de a fi „animal raţional”. În această definiţie,

„animal” este genul proxim: cea mai apropiată clasă căreia îi aparţine „omul”. De ce? Deoarece

omul împarte natura sa cu ceilalţi membri ai acestei clase. Aristotel nu a ales o clasă precum

„organism viu”, „substanţă fizică” sau „lucru”, întrucât acestea ar fi prea extinse. „Omul” pe

care el a dorit să-l definească ar fi fost grupat alături de o totalitate de obiecte cu care nu

împărţea o natură comună.

Să luăm în considerare un sortiment de jucării dintr-o cutie mare amplasată într-o came-

ră dintr-o casă aflată în oraşul Lansing din statul Iowa. Am putea spune că jucăriile se află în

cutie, în cameră, în casă sau în oraşul Lansing din statul Iowa. Toate aceste enunţuri ar fi

adevărate. Jucăriile ar trebui însă să fie comparate cu genul lor proxim. Există diferite feluri de

jucării, dar întrucât acestea sunt totalitatea jucăriilor, jucăriile din cutie se află printre ele.

Aceasta este „clasa” proprie lor.

Diferenţa specifică este caracteristica (sau caracteristicile) care fixează obi-ectul pe care

dorim să-l definim, ca separat de celelalte obiecte din genul său. În definiţia dată de Aristotel

omului este citată o singură caracteristică, raţionalitatea, ca diferenţiindu-l de toate celelalte

animale. Diferenţa specifică literalmente specifică; aceasta înseamnă că identifică speciile

particulare şi le fixează ca separate de celelalte specii din genul său. Când definim ceva,

încercăm simplu să-l identificăm cât mai precis – mai întâi, grupând-ul cu alte obiecte care sunt

în general similare lui, şi apoi, notând ceea ce este unic pentru el (diferenţa sa specifică) în

comparaţie ce celelalte obiecte din grup. (D. Q. McInerny, Being Logical, Random House

Trade Paper-backs, New York, USA, 2005)

3. Ultimul tip de raţionare este mai puţin obişnuit, dar este la fel de important. După

cum s-a văzut, unele enunţuri prin care susţinem ceva stabilesc definiţia unui cuvânt sau a unei

expresii. Deseori, trebuie să oferim justificări definiţiilor noastre, fie pentru că există o îndoială

larg răspândită referitoare la ele, fie că încercăm să-i stabilim o semnificaţie particulară într-un

context dat. Iată un exemplu: „Într-o democraţie autentică, toată puterea politică se

fundamentează pe oameni, dar constituţional vorbind, în situaţia unei monarhii, ceva din

puterea politică se bazează măcar în mod teoretic pe hotărârea monarhului. Ca atare, o

monarhie nu este democratică”.

Acum, în general vorbind, multe monarhii (cum ar fi şi aceea din Australia) sunt

democratice; argumentul dat stabileşte însă, în conformitate cu consti-tuţionalitatea şi dincolo

de acest caz particular, că monarhiile se definesc ca ne-democratice. În timp ce această

definiţie ar putea să pară neobişnuită şi chiar irelevantă pentru viaţa cotidiană din ţări ca

Australia, ea are realmente utilitate în interiorul unui context particular bine delimitat. Suntem

tentaţi a spune că, prin natura sa, raţionarea definiţională este un fel de raţionare deductivă.

(Allen Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, New York, USA, London, UK,

Melbourne, AUS, 2006)

4. Clasificarea, după cum este în general înţeleasă, nu implică doar o singură repartizare

a obiectelor în grupuri separate, ci şi diviziuni ulterioare ale fiecărui grup în subgrupuri sau

subclase ş.a.m.d. Această schemă este familiară celor mai mulţi dintre noi, dacă nu din studiile

şcolare, atunci probabil din angajarea noastră în vechiul joc „Animale, Plante sau Minerale”,

mult mai frecvent numit „Cele Douăzeci de Întrebări”. Clasificarea este o trebuinţă universală.

Popoarele primitive erau obligate să clasifice rădăcinile şi seminţele ca fiind consumabile sau

otrăvitoare, animalele ca periculoase sau blânde şi celelalte triburi ca amici sau inamici. Toţi

oamenii tind să facă distincţii care sunt de importanţă practică pentru ei şi să le nege pe acelea

care nu joacă imediat un rol important în preocupările lor. Un fermier va clasifica grânele şi

legumele cu grijă şi cu amănunţime, dar el s-ar putea să califice florile drept „complicaţii

inutile”, în timp ce florarii care le comercializează le clasifică cu cea mai mare grijă, dar sunt

tentaţi să aşeze toate recoltele fermierului în categoria „produse”.

124

Există două motive de bază care ne conduc la clasificarea lucrurilor. Unul este practic,

celălalt teoretic. Având numai trei sau patru cărţi, cel în cauză le-ar cunoaşte pe toate dintr-o

privire, astfel încât n-ar fi nevoie să le clasifice. În schimb, într-o bibliotecă în care sunt mii de

volume situaţia este diferită. Dacă aici cărţile n-ar fi clasificate, bibliotecarul s-ar putea să nu le

găsească pe cele de care ai nevoie, iar din punct de vedere practic colecţia bibliotecii ar fi

inutilă. Cu cât este mai mare numărul obiectelor, cu atât este mai mare nevoia de a le clasifica.

Aceasta iese în evidenţă cu deosebire în cazul bibliotecilor, muzeelor, caselor de discuri muzi-

cale de un fel sau altul.

Când luăm în considerare dezideratul teoretic al clasificării, este necesar să realizăm că

adoptarea unei anume clasificări sau a unei scheme alternative de clasificare nu este o chestiune

de felul adevărat sau fals. Obiectele pot fi descrise în moduri diferite, din diferite puncte de

vedere. Schema de clasificare adoptată depinde de scopurile sau interesele clasificatorului.

Cărţile, de exemplu, vor fi clasificate diferit de bibliotecar, de legătorul de cărţi şi de către un

bibliofil. Bibliotecarul le va clasifica în conformitate cu conţinutul sau subiectul lor, legătorul

de cărţi în raport cu felul în care sunt legate, iar bibliofilul în raport cu data tipăririi sau cu

raritatea lor. Prin urmare, posibilităţile de clasificare nu sunt limitate, desigur: cel care

împachetează căr-ţile le va împărţi în conformitate cu forma şi dimensiunea lor, iar persoanele

animate de alte in-terese le vor clasifica diferit, în raport cu interesele lor. (Irving M. Copi, Carl

Cohen, Introdu-ction to Logic, 11th ed., Pearson Education Inc., New Jersey, USA, 2002)

5. Clasificarea nu este prin ea însăşi o finalitate a cunoaşterii, ea este mai degrabă un in-

strument menit să ne ofere mai multe informaţii. Rezultatele clasificării trebuie să fie alese

având totdeauna în vedere faptul că sunt bine selectate doar în măsura în care ele sunt apte să ne

ofere un punct de plecare spre informaţii aflate dincolo de cele deja deţinute. A clasifica

cuvântul englezesc „probity” ca substantiv este informativ în ceea ce priveşte rolul său

lingvistic, dar calificându-l drept cuvânt alcătuit din şapte litere nu ne oferă nici o informaţie

suplimentară. O clasificare realizată astfel încât, prin gruparea pe care o face, rezultatele ei nu

reuşesc să ne ofere informaţii suplimentare va fi cu necesitate acuzată ca nespecifică, chiar dacă

ea este proiectată bine din toate celelalte privinţe. (Nicholas Rescher, Introduction to Logic, St.

Martin Press, New York, USA, 1964)

6. În pofida faptului că temperamentul a fost cea dintâi componentă a personalităţii care

s-a impus atenţiei, observaţiei şi evaluării, identificarea şi clasificarea tipurilor temperamentale

s-a dovedit a fi o problemă complicată şi controversată. Disputele au fost generate de

înţelegerea diferită, atât a naturii criteriilor de clasificare, cât şi a numărului de dimensiuni după

care trebuie făcută descrierea calitativă, modală a temperamentelor.

În ceea ce priveşte criteriile care, în decursul timpurilor, au stat la baza schemelor de

clasificare, ele pot fi împărţite în trei categorii: (a) criterii morfo-logice şi bioconstituţionale; (b)

criterii fiziologice; (c) criterii psihologice. La rândul său, criteriul legat de numărul

dimensiunilor după care se delimitează şi se identifică tipurile temperamentale, permite două

genuri de clasificări: (a) multi-dimensionale, care operează cu un număr mai mare de două

dimensiuni şi (b) binare sau dihotomice, care se limitează la doar două dimensiuni, de regulă,

polare sau antagonice. (Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară,

Bucureşti, 2002).

7. Obiectele similare sunt, de regulă, grupate în aceeaşi categorie. Această similaritate

poate fi fizică sau funcţională. De pildă, diverse tipuri de mere sunt grupate sub una şi aceeaşi

categorie, deoarece ele au caracteristici fizice sau perceptive asemănătoare: mărimea,

greutatea, culoarea sâmburilor, lungimea cozii etc. Elementele clasei „tacâmuri” nu sunt

asemănătoare sub aspect fizic, cât mai ales funcţional: îndeplinesc funcţii similare – de a ne

ajuta la servirea mesei. Ponderea pe care cele două tipuri de proprietăţi – fizice sau

funcţionale – o au în realizarea categorizării obiectelor este variabilă. În condiţiile în care

subiectul uman nu este presat de rezolvarea rapidă a unei probleme sau de realizarea unor

scopuri precise, categorizarea pe baza similarităţii fizice are întâietate asupra categorizării

125

funcţionale. De pildă, mergem în excursie, admirăm „copacii”, „florile”, „păsările”, grupând,

aşadar, obiectele din mediu pe baza caracteristicilor perceptive comune. Dacă

comportamentul uman are o intenţionalitate precisă şi imediată, dacă vizează satisfacerea unor

nevoi, rezolvarea unor probleme, caracteristicile funcţionale, similaritatea funcţională devine

principalul criteriu de categorizare. Reluând exemplul anterior, dacă în excursie ne propunem

să stabilim numărul de berze sau de iepuri dintr-o anumită zonă ori identificarea unei plante

medicinale, operăm cu alte tipuri de categorii decât cele menţionate anterior. Mediul este

acelaşi, dar categoriile pe care noi le stabilim sunt diferite. […] Orice categorie este inclusă

într-o reţea complexă, ierarhizată de categorii, cu categorii subordonate sau supraordonate. Să

presupunem că ne aflăm într-un loc aglomerat cu ochii închişi. Îi deschidem şi, brusc,

recunoaştem o mulţime de femei şi bărbaţi. Stimulii vizuali respectiv pot fi categorizaţi la fel

de corect ca fiind „oameni”, „bipezi”, „fiinţe”, „entităţi materiale” – dacă i-am include în

categorii supraordonate. Ei pot fi incluşi şi în categorii subordonate: ruşi sau români, femei

tinere sau bărbaţi tineri, elevi sau eleve de la o anumită şcoală, dintr-o anumită clasă, cu un

nume propriu etc. Din mulţimea de categorii, sub- şi supraordonate corespunzătoare unui

stimul, tindem să activăm numai categoriile cu un anumit nivel de generalitate, pentru a

realiza recunoaşterea sau memorarea. (Mircea Miclea, Psihologie Cognitivă, Polirom, Iaşi,

2003)

126

XI. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI PROPOZIŢIILE CATEGORICE

1. Istoria utilizării propoziţiilor categorice implicate în inferenţele imediate.

2. Principalele tipuri de propoziţii categorice.

3. Cuantorii propoziţiilor categorice şi varietatea lor.

4. Cuantori speciali şi cuantori standard.

4.1. Cuantori plurativi.

4.2. Cuantori restrictivi.

4.3. Cuantori standard.

5. Raporturi între valoarea de adevăr a propoziţiile categorice.

5.1. Raport de contrarietate.

5.2. Raport de subcontrarietate.

5.3. Raport de contradicţie.

5.4. Raport de subalternare.

6. Statutul extensional al termenilor din propoziţiile categorice.

127

XI. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI PROPOZIŢIILE CATEGORICE

Prezentarea raţionamentelor deductive directe cu propoziţii categorice presupune

discutarea următoarelor subiecte:

1. Propoziţiile categorice şi alcătuirea lor.

2. Problema cuantorilor din propoziţiile categorice

3. Raporturi logice între propoziţiile categorice.

4. Extensiunea termenilor din propoziţiile categorice.

Pentru a pricepe aceste idei de mai sus este necesară o cunoaştere temeinică a

informaţiilor conţinute în capitolele anterioare.

Rezolvarea şi explicarea temelor prezentate reclamă parcurgerea atentă şi înţelegerea

adecvată a paragrafelor aflate în acest capitol.

1. Istoria utilizării propoziţiilor categorice implicate în deducţii imediate

Propoziţiile categorice fac parte din raţionamentele deductive şi ele au fost descoperite

acum mai bine de 2000 de ani de către Aristotel (384-322 î.Hr.), considerat fondatorul logicii

ca teorie a argumentării. Cum s-a menţionat anterior, el a analizat aceste propoziţii şi şi-a

consemnat realizările sale într-o masivă lucrare numită de continuatorii săi „Organon” care

însemnă „instrument”. Propoziţiile categorice şi inferenţele imediate cu acest fel de propoziţii

au fost folosite de Aristotel pentru a verifica validitatea argumentelor deductive mediate,

numite „silogisme”.

Logicienii din Evul Mediu, care în marea lor majoritate se considerau aristotelicieni,

au propus patru formule şi patru vocale pentru propoziţiile categorice care îndeplinesc rolul de

premisă şi de concluzie într-o inferenţă deductivă imediată cu astfel de propoziţii, iar vocalele

şi formulele prin care ei au numit aceste propoziţii au făcut o veritabilă carieră. Mai ales vo-

calele aflate între subiectul şi predicatul logic al propoziţiilor categorice, ne spun care este ca-

litatea şi cantitatea fiecărei propoziţii categorice implicată în orice fel de inferenţă deductivă,

dar şi care este extensiunea fiecărui termen. Tocmai pe acest fond şi cu notaţiile respective, în

cele ce urmează ne vom opri asupra alcătuirii propoziţiilor categorice şi a raporturilor dintre

ele sub aspectul influenţării valorii de adevăr proprie unei propoziţii de către valoarea de

adevăr a altei propoziţii care are acelaşi subiect şi predicat logic.

2. Principalele tipuri de propoziţii categorice

În gândirea critică din psihologie şi în general în logica argumentării sunt acceptate

patru feluri standard de propoziţii categorice, mai exact, cele redate în următorul tabel în care

sunt înscrise, în coloane separate, numele fiecărei propoziţii categorice, structura şi formula

ei, ca şi simbolul fiecărei propoziţii categorice, toate consacrate încă de logica medievală16

:

Denumirea Alcătuirea Formula Simbol

Universal afirmativă Toţi A sunt B AaB a

Particular afirmativă Unii A sunt B AiB i

Universal negativă Niciun A nu este B AeB e

Particular negativă Unii A nu sunt B AoB o

16

Se pare că logicienii medievali au folosit primele vocale din cuvintele latine „affirmo” şi „nego” pentru a

indica simbolic propoziţiile categorice.

128

Menţionăm că formulele acestor propoziţii categorice şi simbolurile lor, prezentate în

ultimele două coloane ale tabelul, vor fi utilizate în continuare pentru exprimarea clară şi exa-

ctă a inferenţelor deductive imediate şi mediate cu propoziţii categorice, ca şi a raporturilor

dintre valorile acestor propoziţii. Înainte de aceasta, ne concentrăm însă asupra cuantorilor

diferiţi care apar direct ori indirect în alcătuirea oricărei propoziţii categorice.

3. Cuantorii propoziţiilor categorice şi varietatea lor

Apelând deseori formulele propoziţiilor categorice, precizăm că simbolurile din aceste

formule şi alte componente ale acestor propoziţii au dobândit încă din logica tradiţională

denumirile precizate în prima coloană a tabelului de mai, dar propoziţiile categorice

reprezentate de aceste expresii şi formule sunt standard, iar formulele, simbolurile şi

denumirile din tabel au fost preluate şi de gândirea critică în psihologie.

Astfel se spune că simbolul A din formulele aflate în coloana doi, indică subiectul

logic al unei propoziţii categorice, în timp ce B îndeplineşte rolul de predicat logic al

respectivei propoziţii. Exemplele de propoziţii categorice vor fi exprimate prin diferite

enunțuri declarative specifice limbii române. Pe lângă aceşti doi termeni, propoziţiile

categorice conţin obligatoriu şi operaţii logice, respectiv, afirmaţia corespunzătoare

apartenenţei însuşirilor din in-tensiunea predicatului logic la indivizii din extensiunea

subiectului logic sau negaţia care exprimă neapartenenţa respectivelor însuşiri la aceste

elemente individuale.

În plus, propoziţiile categorice standard mai conţin cuantorii, operaţii logice care apar

de regulă în faţa subiectului logic şi indică câţi indivizi din extensiunea lui A posedă sau nu

posedă însuşirea redată prin B. Astfel, cuantorii plasaţi în faţa subiectului logic şi ne spun da-

că afirmaţia sau negaţia predicatului logic vizează toţi indivizii aflaţi în extensiunea

subiectului logic ori numai o parte din ei. În cazul cuantorilor standard din tabelul de mai sus,

trebuie precizat că prezenţa cuantorului „unii” în propoziţiile categorice particulare, nu

înseamnă că ar exclude eventualitatea ca:

Toţi A să fie B sau aceea ca Nici un A nu este B

Cuantorul universal care prefaţează subiectul logic al propoziţiei categorice este redat

în manieră standard prin expresii lingvistice de felul „toţi”, „orice”, „fiecare” etc. în cazul

afirmativelor şi de „niciunul”, „niciuna” în cele negative. În schimb, cuantorul-standard din

propoziţiile particulare nu este redat în mod obişnuit prin „unii”, „unele” (după genul

gramatical al cuvântului care exprimă subiectul logic), ci prin expresia „există cel puţin un/o”,

atât în afirmative, cât şi în negative.

4. Cuantorii speciali şi cuantorii standard

Să reţinem totuşi că în formulările uzuale, se întâmplă des ca în structura unei

propoziţii categorice universale să nu apară niciunul din cuantorii-standard sau ca în faţa

subiectului logic al propoziţiei categorice particulare să apară un cuantor special cum ar fi:

4.1. Cuantorul plurativ, care este redat prin cuvinte ca „aproape toţi”, „aproape

niciunul”, „cei prezenţi/absenţi”, „mulţi”, „puţini” ş.a.

Asemenea cuantori speciali sunt oarecum fireşti în exprimarea obişnuită. Astfel,

printre o serie de cuantori nonstandard ar fi:

4.2. Cuantorii restrictivi, care sunt de felul numai unii sau de felul numai, amplasaţi de

regulă în faţa subiectului logic Întâlnim de pildă propoziţii categorice enunţate printr-o

construcţie lingvistică de forma

Numai unii A sunt B/Numai unii A nu sunt B

129

şi este clar că într-o formă specială au fost formulate propoziţii categorice particulare, care

pretind că propoziţiile categorice particulare şi spun că particulara opusă este falsă. În schimb,

dacă în faţa lui A apare doar „Numai”, enunţul respectiv admite automat două şi numai două

interpretări, respectiv:

Numai A este B

se transformă automat într-o propoziţie categorică universal afirmativă, dar în care termenii A

şi B şi-au schimbat reciproc rolul şi locul, ceea ce înseamnă că devine:

Toţi B sunt A

iar dacă enunţul este negativ, respectiv, el este de forma:

Numai A nu este B

atunci va exprima o propoziţie categorică universal negativă, cu rolul firesc pentru A şi B,

adică va corespunde unei propoziţii categorice universal negativă de forma:

Niciun A nu este B

De reţinut că în situaţia în care în exprimarea obişnuită a unei propoziţii universale nu

apare niciun fel de cuantor, subiectul ei logic este exprimat printr-un substantiv articulat. În

concluzie, din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie fundamentată pe logica

argumentării, cuantorii plurativi şi cei restrictivi sunt reductibili la cei standard.

4.3. Cuantorii standard sunt reprezentaţi în coloanele tabelului propoziţiilor categorice

de bază ale căror denumiri sunt menţionate în tabelul din primul paragraf al acestui capitol. La

aceşti cuantori se reduc de fapt cuantorii plurativi sau cei restrictivi utilizaţi prioritar în

gândirea obişnuită. În acest fel, cuantorii-standard stau la baza analizei raporturilor logice

dintre propoziţiile categorice şi în analiza inferenţelor deductive în care sunt implicate

exclusiv asemenea propoziţii, indiferent dacă sunt menţionaţi sau nu. Mai precis, gândirea

critică în psihologie arată că cel care foloseşte în explicare sau în argumentare propoziţii

categorice exprimă propoziţiile categorice construite tacit cu un cuantor standard şi nu cu unul

special, iar analiza explicaţiei sau a argumentării sale presupune tacit o propoziţie categorică

obişnuită.

5. Raporturi între valoarea de adevăr a propoziţiilor categorice

Între propoziţiile categorice universale şi particulare există în general vorbind două

feluri de raporturi logice, care ne permit ca din valoarea de adevăr a unei propoziţii să inferăm

valoarea de adevăr a alteia. Astfel, între propoziţiile menţionate în tabel există, mai întâi, trei

feluri de raporturi de opoziţie.

5.1. Raportul de contrarietate

care există între propoziţiile categorice universale de calitate diferită, adică între AaB şi AeB,

şi este reglementat de principiul necontrarietăţii. Acest raport de opoziţie contrară permite să

deducem falsitatea unei propoziţii universale din adevărul celeilalte propoziţii categorice

universale, dar el nu exclude posibilitatea ca ambele propoziţii categorice universale să fie

false. Prin urmare, raportul de contrarietate dintre AaB şi AeB este un raport de opoziţie supus

explicit restricţiilor promovate de principiul necontrarietăţii.

5.2. Raportul de subcontrarietate

este supus indirect principiului necontrarietăţii, ca un fel de dual al acestuia. Raportul de

subcontrarietate există între propoziţiile categorice particulare AiB şi AoB, altfel spus, între

propoziţiile categorice particulare de calitate diferită. Acest raport de opoziţie ne permite să

susţinem că ambele particulare pot fi adevărate, dar ne interzice să susţinem că ele nu pot fi

ambele false. Prin urmare, propoziţiile particulare de calitate diferită sunt subcontrare şi acest

130

fapt ne permite să pretindem că cel puţin una din aceste propoziţii categorice este adevărată.

Cu alte cuvinte, raportul de opoziţie dintre propoziţiile categorice particulare ne permite să

susţinem că din falsitatea unei propoziţii categorice particulare nu este exclus să deducem

adevărul celeilalte particulare de calitate diferită.

5.3. Raportul de contradicţie

există între două perechi de propoziţii categorice, care formează un cuplu dintr-o propoziţie

categorică universală şi una particulară, care sunt de calitate diferită. Mai exact, raportul de

contradicţie dintre propoziţiile categorice există între AaB şi AoB, iar pe de altă parte, între

propoziţiile AeB şi AiB. Pentru fiecare pereche de propoziţii categorice de acest fel, raportul

de contradicţie permite două inferenţe sigure: din adevărul uneia din ele decurge automat

falsitatea celeilalte, iar din falsitatea uneia din ele decurge obligatoriu adevărul celeilalte.

Această situaţie se explică pe scurt prin faptul că raportul de contradicţie dintre propoziţiile

categorice menţionate este reglementat de restricţiile logice impuse de principiul terţului

exclus.

În sfârşit, între valorile de adevăr ale propoziţiilor categorice există şi un altfel de

raport logic care nu este un raport de opoziţie între propoziţiile categorice şi anume:

5.4. Raportul de subalternare

Acest raport există între propoziţiile categorice universale şi cele particulare de aceeași

calitate, adică între perechile formate din propoziţii categorice afirmative sau de cele negative

de cantitate diferită, adică formate dintr-o universală şi particulara corespunzătoare ei, cu

condiţia ca subiectul lor logic, respectiv A, să fie un termen nevid.

Prin urmare, raportul de subalternare ne permite două inferenţe deductive sigure

pentru fiecare pereche de propoziţii categorice: din adevărul universalei rezultă cert adevărul

particularei de aceeaşi calitate cu ea şi totodată, din falsitatea particularei rezultă cert falsitatea

propoziţiei universale de aceiaşi calitate cu ea. Pe scurt, cele patru raporturi dintre propoziţiile

categorice standard pot fi exprimate, în condiţiile specificate, printr-o schemă geometrică de

forma celei de mai jos, în care subalternarea este marcată printr-o săgeată.

Contrarietate

AaB AeB

Contradicţie

AiB AoB

Subcontrarietate

Schema grafică de mai sus, este cunoscută sub denumirea de „Pătrat Logic” şi a fost

inventată de Severinus Boethius (c.475-525), astfel încât se mai numeşte şi „pătratul lui

Boethius”. În această schemă sunt prezente toate felurile de raporturi logice dintre valoarea de

ade-văr a propoziţiilor categorice. Specificul acestor raporturi dintre cele patru tipuri standard

de propoziţii categorice constă în aceea că din valoarea de adevăr a unora din ele poate fi

stabilită cu certitudine valoarea de adevăr a altei propoziţii categorice sau a altor propoziţii

categorice, care au acelaşi subiect logic şi acelaşi predicat logic.

131

Inferenţele deductive de acest fel nu sunt însă sigurele pentru orice fel de propoziţii

categorice. De pildă, din adevărul propoziţiei categorice particulare putem deriva cu

necesitate falsitatea propoziţiei categorice universale de calitate opusă şi invers, dar pe baza

adevărului propoziţiei particulare, după cum s-a precizat, nu putem stabili dacă propoziţia

categorică universală de aceeaşi calitate cu ea este tot adevărată ori este falsă.

Pe de altă parte, dintr-o anume propoziţie categorică utilizată ca premisă putem deriva

deductiv direct sau indirect o altă propoziţie categorică, iar pentru a opera corect o astfel de

inferenţă deductivă cu propoziţii categorice şi nu cu doar cu valoarea lor de adevăr este

obligatoriu să ţinem seama de extensiunea subiectului logic şi a predicatului logic din toate

felurile de propoziţii categorice.

6. Statul extensional al termenilor din propoziţiile categorice

Operaţiile logice din alcătuirea propoziţiilor categorice (cuantorii, afirmaţia şi negaţia)

influenţează extensiunea celor doi termeni care se află în alcătuirea propoziţiilor categorice. În

aceste condiţii, atât logica formală, cât şi gândirea critică în psihologie, când operează

deductiv doar cu propoziţii categorice sau cu valoarea lor de adevăr, trebuie să ţină seama de

problema extensiunii lor cunoscută ca prolema „distribuirii termenilor”. Extensiunea

termenilor propoziţiei categorice depinde de cuantorii şi de legătura dintre ei, adică de

afirmaţia sau negaţia prin care predicatul logic B se raportează la subiectul logic A şi de

cuantorul care vizea-ză extensiunea lui A.

Această restricţie este cunoscută încă din vremea lui Aristotel şi ea a fost prezentată

explicit şi de logicienii evului mediu. Astfel, cuantorii care apar în faţa subiectului logic

determină cantitatea propoziţiilor categorice, în timp ce calitatea unei propoziţii categorice

este determinată de afirmaţia sau negaţia prin care predicatul logic este legat sau despărţit de

subiectul logic al propoziţiei categorice. De altfel, orice fel de inferenţă deductivă cu

propoziţii categorice este obligată să ţină seama de extensiunea termenilor din premise pentru

a deduce corect concluzia sau, cu alte cuvinte, inferenţele deductive cu propoziţii categorice

ţin seama de distribuirea lui A şi B. Astfel, distribuirea subiectului logic ţine seama de

cuantorul care îl afectează după următoarele două reguli:

(1). Cuantorul universal face ca subiectul logic din propoziţia

categorică să fie termen distribuit

in schimb

(2). Cuantorul particular face ca subiectul logic din propoziţia

categorică să fie termen nedistribuit

Operaţiile logice de afirmare şi de negare, caracteristice şi ele oricărei propoziţii

categorice, vizează în schimb extensiunea predicatului ei logic:

(3). Predicatul logic al propoziţiei categorice afirmative

este termen nedistribuit

în timp ce:

(4). Predicatul logic al propoziţiilor categorice negative

este termen distribuit

Pe această bază, orice raţionament deductiv simplu sau complex cu propoziţii

categorice, trebuie să respecte următoarea restricţie, cunoscută drept regula distribuirii

termenilor, care se enunţă astfel:

Orice termen nedistribuit în premise nu este distribuit în concluzie

Această lege de raţionare decurge direct din principiul identităţii şi principiul raţiunii

suficiente şi se aplică în orice fel de inferenţă deductivă cu propoziţii categorice, cu excepţia

132

celor din pătratul logic unde deducţia vizează doar valoarea de adevăr a propoziţiilor

categorice.

Pentru a respecta distribuirea termenilor care are valoare numai în cazul conversiunii

şi în alte inferenţe deductive cu propoziţii categorice, cum ar fi silogismele, iată un tabel

explicativ legat de acest aspect al distribuirii termenilor, în care „+” spune că termenul este

dis-tribuit, iar „-” corespunde unui termen nedistribuit:

Tipul propoziţiei

categorice

Formula

propoziţiei

categorice

Distribuirea termenilor

Subiectul Predicatul

Universal afirmativă AaB + -

Particular afirmativă AiB - -

Universal negativă AeB + +

Particular negativă AoB - +

După cum se desprinde din acest tabel şi după cum s-a asertat (a se vedea regulile de

la (1) la (4) de imediat de mai sus), subiectul logic este termen distribuit doar în propoziţiile

categorice universale şi este termen nedistribuit în propoziţiile categorice particulare, iar

predicatul logic este termen distribuit exclusiv în propoziţiile categorice negative şi este

termen nedistribuit în propoziţiile categorice afirmative. În concluzie subliniem încă odată că

validi-tatea oricărei inferenţe deductive cu propoziţii categorice depinde vital de respectarea

regulii distribuirii termenilor, enunţată anterior.

Rezumat

1. Începuturile antice ale analizei propoziţiilor categorice şi amendamente aduse de lo-

gicienii evului mediu la tratarea lor în spirit aristotelic.

2. Cuantorii, afirmaţia şi negaţia ca operaţii logice în structura propoziţiilor categorice.

3. Cuantorii speciali în gândirea obişnuită şi reducerea lor la cuantorii obişnuiţi.

4. Dependenţa valorii de adevăr a anumitor propoziţii categorice de valoarea de adevăr

a altor propoziţii categorice.

5. Regula extensiunii subiectului şi a predicatului logic (a distribuirii termenilor) în

inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice.

Cuvinte importate

1. Afirmaţia.

2. Contradicţia propoziţiilor categorice.

3. Contrarietatea propoziţiilor categorice.

4. Cuantori plurativi.

5. Cuantori restrictivi.

6. Cuantori standard.

7. Formule ale propoziţiilor categorice.

8. Inferenţe imediate.

9. Logicieni medievali.

10. Legea distribuirii termenilor.

11. Negaţia.

12. Pătratul logic.

13. Propoziţii categorice afirmative.

14. Propoziţii categorice negative.

15. Propoziţii categorice particulare.

133

16. Propoziţii particulare universale.

17. Predicat logic distribuit.

18. Predicat logic nedistribuit.

19. Simboluri.

20. Subalternă.

21. Subcontrară.

22. Subiect logic distribuit.

23. Subiect logic nedistribuit.

Ilustrări

Exemplul 1: Analizaţi tipul de propoziţie categorică redat de enunţul:

Mulţi tineri sunt angajaţi în diferite servicii permanente

Răspuns: Cuantorul „mulţi” aflat în alcătuirea acestui enunţ declarativ este de

fapt un cuantor plurativ, iar acest enunţ exprimă de fapt o propoziţie categorică particular

afirmativă de forma:

Unii tineri sunt angajaţi în servicii permanente

Exemplul 2: Să presupunem că propoziţia categorică redată de construcția lingvistică

Majoritatea plantelor nu sunt carnivore

este adevărată şi se pune problema ce anume rezultă din adevărul ei.

Răspuns: Propoziţia dată este de forma Unii A nu sunt B (AoB), întrucât

„majoritatea” nu înseamnă „toţi”, ci „unii”. Conform raporturilor de adevăr consemnate în

pătratul logic (al lui Boethius), din adevărul acestei propoziţii decurg următoarele:

(1). Propoziţia Toate plantele sunt carnivore, care este de forma AaB, este

neîndoielnic falsă;

(2). Valoarea de adevăr a propoziţiei Nicio plantă nu este carnivoră, care este de

forma AeB şi a propoziţiei Unele plante sunt carnivore, care este de forma AiB, este nesigură,

iar valoarea lor de adevăr nu poate fi stabilită sigur doar pe această bază.

Exemplul 3: Fie propoziţia categorică exprimată de enunţul declarativ:

Medicii psihiatrii tratează o mulţime de afecţiuni psihice.

Arătaţi care sunt termenii din propoziţia categorică exprimată de acest enunţ, care este

cuantorul prezent în această propoziţie şi apoi, dacă termenii respectivi sunt distribuiţi sau ne-

distribuiţi şi de ce fel este această propoziţie categorică

Răspuns:

(1). Termenii din alcătuirea acestei propoziţii sunt: A = medici psihiatrii şi B =

(specialişti care) tratează multe afecţiuni psihice;

(2). Cuantorul prezent aici tacit este cel universal, iar propoziţia dată este forma AaB;

(3). Termenul medici psihiatrii este distribuit (considerat în toată extensiunea sa), iar

termenul (specialişti care) tratează multe afecţiuni psihice este interpretat ca nedistribuit.

134

Exerciţii şi probleme

I. Răspundeţi corect la următoarele întrebări:

(1). Ce raport există între o propoziţie categorică şi un enunţ declarativ?

(2). Care este autentic adevărată sau falsă, propoziţia categorică sau enunţul declarativ

prin care este exprimată?

(3). Care sunt propoziţiile categorice a căror valoare de adevăr se stabileşte exact dacă

se consideră că ar fi adevărată propoziţia Cărţile bune sunt cele mai citite, respectiv, dacă ea

ar fi falsă ?

(4). Există vreo diferenţă între contrarietatea şi contradicţia propoziţiilor categorice?

II. Fiind date următoarele exerciţii, căutaţi soluţia lor corectă.

1. Arătaţi care sunt propoziţiile categorice redate de mai jos, care este cuantorul aflat

în construcţia lor şi reformulaţi aceste propoziţii într-o formă standard:

(1). Numai metalele conduc electricitatea;

(2). Se întâmplă des ca eforturile noastre să fie zadarnice;

(3). Singur omul are capacitatea de a se îndoi de sine;

(4). Cei de faţă nu sunt studenţi;

(5). Calitatea de psiholog nu aparţine oricui;

(6). Numai proştii sunt lăudăroşi;

(7). Tinereţea este plină de speranţe;

(8). Câţiva psihologi sunt şahişti de performanţă;

(9). Doar unii psihologi au câte două facultăţi absolvite;

(19). Exclusiv cei bravi sunt echitabili;

(11). Mulţi oameni sunt neîndemânatici.

(12). După cum se ştie, doar oamenii sensibili sunt muzicali.

(13). Cine seamănă vânt, culege furtună.

(14). Nu toate adevărurile sunt evidente pentru oricine.

2. Fiind date enunţurile de mai jos, pentru fiecare propoziţie categorică exprimată de

ele, stabiliţi, după caz, subalterna, contradictoria, contrara şi subcontrara:

(1). Tuturor le plac desenele animate, nu doar copiilor.

(2). Există o seamă de actori capabili să interpreteze cu succes orice rol.

(3). Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul.

(4). Printre pictorii geniali din secolul al XV-lea, au existat sculptori remarcabili.

3. Arătaţi care din cuvintele sau expresiile din următoarele construcţii lingvistice

exprimă termeni ai următoarelor propoziţii categorice, funcţia logică a acelui termen şi dacă el

este un termen distribuit sau un termen nedistribuit:

(1). Cei care deţin funcţii executive sunt oameni inteligenţi.

(2). Nicio persoană aflată într-o funcţie executivă nu este inteligentă.

(3). Mulţi sportivi sunt persoane inteligente.

(4). Animalele cornute nu sunt carnivore.

(5). Diferite sortimente de uraniu nu sunt izotopi ai altui element radioactiv.

(6). O mulţime de naţiuni nu sunt războinice.

(7). Există o serie de martiri care nu sunt sfinţi.

(8). Printre cei care se retrag la bătrâneţe, există mulţi care au fost cascadori.

4. Indicaţi calitatea şi cantitatea următoarelor propoziţii categorice şi stabiliţi dacă

subiectul sau predicatul lor logic este termen distribuit sau nedistribuit:

(1). Unii candidaţi la alegerile prezidenţiale nu sunt agreaţi de alegători.

(2). Nu toţi care au murit în lagărele naziste erau vinovaţi de antinazism.

(3). Nicio militantă a mişcării feministe nu este om de afaceri.

(4). Mulţi din noii angajaţi refuză să devină lideri de sindicat.

(5). O parte importantă din recentele reglementări au o motivaţie politică.

135

(6). Nu toţi recent angajaţii în complexele industrial-militare sunt persoane violente.

(7) Destule pesticide agricole inventate ad-hoc de persoane obişnuite nu servesc nevoii

de hrană sănătoasă.

(8). Elementele chimice instabile n-au fost descoperite accidental.

III. Stabiliţi ideile redate de autorii lor în fragmentele de mai jos:

1. Rezumăm aceste observaţii asupra distribuirii termenilor după cum urmează: în

propoziţiile categorice universale, indiferent dacă sunt afirmative sau negative, termenul ce

îndeplineşte rolul de subiect logic este distribuit, în timp ce propoziţiile particulare,

deopotrivă cele afirmative şi cele negative, conţin ca subiect logic un termen nedistribuit. În

acest fel, cantitatea oricărei propoziţii categorice standard determină starea subiectului logic

de a fi distribuit sau nedistribuit. În propoziţiile categorice afirmative, indiferent dacă sunt

universale sau particulare, termenul care are rolul de predicat logic este nedistribuit, în timp

ce în propoziţiile categorice negative, atât în cele universale, cât şi în cele particulare,

predicatul logic este distribuit. În aceste condiţii, calitatea propoziţiilor categorice standard

este acea care determină distribuirea sau nedistribuirea predicatului lor logic. Următoarea

diagramă rezumă această informaţie şi ea poate fi folositoare în a ajuta pe cineva să-şi

amintească în ce fel de propoziţii există termeni distribuiţi sau nu:

Subiect distribuit

Predicat

nedistribuit

A: Toţi S sunt P E: Nici un S nu este P Predicat

distribuit I: Unii S sunt P O: Unii S nu sunt P

Subiect nedistribuit

(Acest text şi schema distribuirii subiectului şi a predicatului logic din propoziţiile categorice

este preluat din: Irving M. Copi, Carl Cohen, Introduction to Logic, 11th. Edition, Pearson

Education Inc., 2002, New Jersey USA).

2. Cele dintâi relaţii inter-propoziţionale care au atras atenţia au fost relaţiile de

opoziţie analizate de însuşi Aristotel şi apoi sistematizate în antichitate de Apuleius (125-180)

şi în evul mediu de Boethius (480-524) sub forma renumitului pătrat logic al opoziţiei

propoziţiilor (sau Pătratul lui Boethius). […] Propoziţiile A faţă de O şi E faţă de I sunt în

raport de contradicţie: ele nu pot fi adevărate şi nici false în acelaşi timp. Propoziţiile A şi E

stau în raport de con-trarietate: ele nu pot fi adevărate în acelaşi timp, dar pot fi false

simultan. Pro-poziţiile I şi O se află în raport de subcontrarietate: ele nu pot fi false conco-

mitent, dar pot fi adevărate în acelaşi timp. Propoziţiile A faţă de I şi E faţă de O sunt în

raport de subalternare: nu se poate ca universale (A sau E) să fie adevărată şi particulara (I

ori O) să fie falsă şi totodată, nu se poate ca particulara să fie falsă şi universala să fie

adevărată în acelaşi timp. (Petre Botezatu, Introducere în Logică, I, 1994, Graphix, Iaşi)

3. Termenii care apar în propoziţiile categorice sunt sau distribuiţi sau nedistribuiţi.

Astfel, sau propoziţia spune ceva despre fiecare membru al clasei desemnată de termen sau nu

spune. Două din formele standard ale propoziţiilor categorice conţin un singur termen

distribuit, iar una din ele are doi termeni distribuiţi. Conform figurii 15, în propoziţia

categorică de tip A este distribuit subiectul logic, în propoziţia categorică de tip O este

distribuit predicatul, în propoziţia de tip E sunt distribuiţi ambii termeni, iar în propoziţia

categorică de tip I nu este distribuit niciunul din termeni. (Brook N. Moore, Richard Parker,

Critical Thinking, McGraw Hill Inc. New York, 2004).

4. Cele patru feluri în care propoziţiile categorice sunt „opuse” – drept contradictorii,

contrare, subcontrare şi ca sub- sau supra-alterne – sunt repre-zentate printr-o diagramă

importantă şi larg folosită, numită „Pătratul Opoziţiilor”. Despre relaţiile diagramate în acest

pătrat se consideră că ele oferă o bază logică pentru validarea anumitor forme elementare de

136

argumentare. Acest aspect poate fi de îndată înţeles, dacă vom diferenţia, în mod uzual, între

inferenţe imediate şi inferenţe mediate.

Orice inferenţă reprezintă derivarea unei concluzii din una sau mai multe premise. În

situaţiile în care concluzia este derivată dintr-o singură premisă, în derivare nu există nici un

fel de mediere, iar despre o inferenţa în cauză se spune că este imediată. Un important număr

de inferenţe imediate extrem de folositoare sunt gata a fi obţinute pe baza informaţiilor

conţinute de Pătratul Opoziţiilor.

Iată câteva exemple. Dacă este luată ca premisă o propoziţie categorică de tip A,

atunci, în conformitate cu Pătratul Opoziţiilor, putem infera valid că propoziţia O este falsă

(asta înseamnă că O are exact acelaşi subiect şi acelaşi predicat logic ca propoziţia A).

Suplimentar, din aceeaşi premisă se poate infera imediat că propoziţia categorică I

corespunzătoare este adevărată. Desigur, din adevărul propoziţiei I nu decurge valid adevărul

propoziţiei A corespunzătoare ei, dar decurge într-adevăr falsitatea contradictoriei sale,

respectiv falsitatea lui E. Tradiţionalul Pătrat al Opoziţiilor oferă o bază pentru un număr

considerabil de astfel de inferenţe imediate. Fiind dat adevărul sau falsitatea oricăreia din

propoziţiile categorice standard, poate fi imediat inferat adevărul sau falsitatea altora. (Irving

M. Copi, Carl Cohen, Introduction to Logic, 11th ed., Pearson Education, Inc., New Jersey,

USA, 2002)

137

XII. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE INFERENŢELE DEDUCTIVE

IMEDIATE CU PROPOZIŢII CATEGORICE

1. Conversiunea propoziţiilor categorice.

1.1. Conversiune prin accident.

1.2. Conversiunea simplă.

1.3. Propoziţii categorice neconvertibile.

2. Obversiunea propoziţiilor categorice.

3. Folosirea succesivă a conversiunii şi obversiunii.

4. Concluzii asupra inferenţelor imediate.

138

XI. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE INFERENŢELE DEDUCTIVE

IMEDIATE CU PROPOZIŢII CATEGORICE

În prezentul capitol, vom analiza prioritar următoarele idei:

1. Specificul inferenţelor deductive imediate.

2. Principalele tipuri de argumente imediate şi rolul lor în raţionare.

3. Tipuri de raţionamente deductive imediate.

4. Folosirea combinată a inferenţelor deductive imediate.

Pentru a expune aceste idei şi pentru înţelegerea lor corectă este necesară o

cunoaştere temeinică a informaţiilor conţinute în capitolul anterior, în special problema

distribuirii termenilor.

Teoria aferentă acestui capitol este repartizată în paragrafe distincte, care trebuie citite

şi înţelese în ordinea prezentării lor.

1. Conversiunea propoziţiilor categorice

Conversiunea propoziţiilor categorice este inferenţa deductivă imediată care schimbă

între ei rolul logic al lui A şi B din premisă, pentru a deriva concluzia. Corectitudinea logică

(validitatea) a acestui argument deductiv simplu depinde vital de extensiunea termenilor,

aspect de care gândirea critică din psihologie ţine seama în evaluarea inferenţelor deductive

prin conversiune. Deci, trebuie reţinut că într-o conversiune corectă adevărul premisei impune

ade-vărul concluziei doar dacă subiectul şi predicatul ei logic nu au depăşit extensiunea avută

de aceşti termeni în premisa conversiunii.

Cu alte cuvinte, conversiunea propoziţiilor categorice presupune ca dintr-o premisă de

forma A – B să fie derivată deductiv o concluzie de forma B – A, iar corectitudinea ei logică

depinde de faptul că termenii concluziei nu au o extensiune mai mare decât au avut-o în

premisă. În consecinţă, în cazul propoziţiilor categorice considerate în totalitatea lor există

doar două feluri de conversiune simplă sau prin accident. Astfel că propoziţiile universal

afirmative produc prin conversiune numai o concluzie particular afirmativă, iar convertirea lor

este corectă din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie doar dacă este:

1.1. Conversiune prin accident

Ca atare, dacă premisa ar fi o propoziţie categorică universal afirmativă de tipul AaB,

prin conversiune, concluzia este exclusiv propoziţie categorică particular afirmativă de forma

BiA sau cu alte cuvinte, AaB se converteşte prin accident într-o propoziţie de forma BiA.

Acest fapt se explică în felul următor: în premisă, ca predicat de afirmativă, B a fost termen

nedistribuit şi, ca atare, el nu poate deveni termen distribuit, ca subiect logic în concluzia con-

versiunii, conform legii deductive a distribuirii termenilor.

Pe de altă parte, premisele care sunt propoziţii categorice universal negative produc

prin conversiune tot o propoziţie universal negativă şi deci, folosind formule consacrate, orice

propoziţie AeB se converteşte într-o propoziţie categorică universală de forma BeA. Prin

urmare, în situaţia că premisa este universal negativă în cazul ei este posibilă o

1.2. Conversiune simplă

Explicaţia este simplă: deoarece în premisă ambii termeni sunt distribuiţi ei pot fi şi în

concluzia conversiunii tot termeni distribuiţi. Regula distribuirii termenilor este respectată şi

139

în situaţia conversiunii propoziţiei categorice particular afirmative unde ambii termeni sunt

nedistribuiţi, iar propoziţiile particular afirmative de forma AiB se convertesc tot simplu în

propoziţii BiA, întrucât nici în cazul lor nu poate fi vorba de vreo extensiune nepermisă a

termenilor. Acestea sunt singurele feluri de conversiune acceptate fără echivoc de gândirea

critică în psihologie care se bazează pe noua logică a argumentării umane.

Să reţinem totuşi că în cazul anumitor propoziţii categorice universal afirmative, în

care A şi B ar fi termeni identici intensional şi extensional, există posibilitatea convertirii lor

tot în universal afirmative, dar acest fapt se bazează pe interpretarea concretă a termenilor şi

nu pe structura acestor propoziţii categorice. Desigur, uneori două propoziţiile categorice

universal afirmative au termeni identici, dar conversiunea lor nu este realizată pe baza regulii

ex-tensiunii termenilor, ci pe fondul conţinutului expresiilor din premisă ce corespund

termenilor care au rolul de subiect şi de predicat logic. De pildă, dacă premisa este o

propoziţie categorică în care termenii ei sunt în raport de identitate, ca în următoarea

propoziţie categorică:

Reprezentarea conceptuală este reprezentare categorială

în care A = „reprezentare conceptuală”, iar B = „reprezentare categorială”, ea poate produce

prin conversiune o concluzie în care spune că:

Reprezentarea categorială este reprezentare conceptuală

pentru că A şi B sunt consideraţi termeni cu extensiuni şi intensiuni identice. Cuvintele

„conceptual” şi „categorial” sunt folosite însă şi în alte domenii cu înţelesuri diferite de cel dat

lor de psihologi, în care termenii redaţi de aceste cuvinte s-ar putea să nu fie identici.

Faptul că propoziţiile categorice particular negative nu pot fi convertite în nici un fel

se explică relativ simplu tot prin distribuirea termenilor. Eventuala conversiune a acestor

propoziţii categorice ar încălca regula obligatorie pentru orice fel de argument deductiv corect

cu propoziţii categorice, adică ar face ca subiectul logic nedistribuit în premisă să devină în

concluzie predicat distribuit. Se va susţine, prin urmare, că propoziţiile de forma AoB ar

încălca prin conversiune regula distribuirii termenilor în inferenţele deductive cu propoziţii

categorice. Deci, putem susţine că există propoziţii categorice negative sunt:

1.3. Propoziţii categorice neconvertibile

Într-adevăr, propoziţiile particular negative care sunt de forma AoB nu se convertesc,

întrucât eventuala lor conversiune ar încălca legea extensiunii termenilor. Un aspect legat de

conversiunea eronată a propoziţiilor categorice particular negative este pus în lumină de gân-

direa critică în psihologie, pe baza diferenţei dintre o raţionare spontană şi una în cunoştinţă

de cauză cu astfel de inferenţe deductive imediate. Într-adevăr, din propoziţia categorică

particular negativă adevărată:

Unii tineri nu poartă cămaşă albastră

unii desprind ideea că se poate infera propoziţia adevărată

Unii purtători de cămaşă albastră nu sunt tineri

dar ea este independentă de propoziţia anterioară, chiar dacă conţine în mare aceleaşi cuvinte.

Mai precis, nu se poate pretinde că a doua propoziţie particula negativă a fost derivată

prin conversiune din propoziţia categorică anterioară ei şi de aceea ea este adevărată.

Raţionarea obişnuită greşeşte fundamental pentru că termenul tineri din presupusa premisă

este nedistribuit ca subiect logic de particulară, dar a devenit în pretinsa concluzie termen

distribuit, în calitate de predicat de negativă. Nu negăm totuşi faptul că ambele propoziţii

categorice sunt adevărate, ci acela că niciuna din ele nu poate fi derivată din cealaltă prin

conversiune, iar la o analiză mai atentă se poate spune că premisa şi concluzia conversiunii se

140

referă la situaţii diferite. În concluzie, conversiunea de orice fel a particularei negative este

total greşită.

2. Obversiunea propoziţiilor categorice

Cea de a doua inferenţă imediată cu propoziţii categorice se realizează prin efectuarea

a două transformări simultane asupra premisei din care este derivată deductiv concluzia, fără a

modifica funcţia şi locul subiectului şi a predicatului logic din premisă. Mai exact, cele două

transformări aplicate simultan asupra premisei fac ca ea să fie absolut identică ca înţeles cu

concluzia obversiunii. Astfel, mai întâi, este inversată calitatea premisei, adică o propoziţie

categorică afirmativă va fi transformată într-o negativă sau o propoziţie negativă va fi

transformată într-o propoziţie afirmativă, iar apoi, deci în al doilea rând, predicatul logic al

premisei este înlocuit în concluzie de opus lui, considerat negaţia lui.

De reţinut că obversiunea nu afectează sub niciun aspect ordinea lui A şi B sau funcţia

lor logică din propoziţia categorică folosită ca premisă. Drept urmare, aplicarea obversiunii se

va face după următorul model, în care din premisa adevărată

Efectul cinetic este impresia mişcării unui punct fix

poate fi derivată valid prin obversiune concluzia tot adevărată:

Efectul cinetic nu este impresia mişcării unui punct mobil

În exemplul de obversiune considerat, premisa a fost afirmativă, iar predicatul ei logic

a fost redat prin termenul impresia mişcării unui punct fix. În aceste condiţii, prin obversiune

s-a derivat concluzia care este de fapt o propoziţie categorică negativă şi are ca predicat logic

opusul predicatului premisei: impresia mişcării unui punct mobil. Se poate deci observa, că

această concluzie negativă ne spune într-o manieră oarecum diferită tocmai ceea ce ne-a spus

premisa categorică afirmativă din care ea a fost derivată.

Prin urmare, obversiunea propoziţiilor categorice nu modifică extensiunea termenilor

propoziţiei categorice, iar concluzia conservă înţelesul premisei din care a fost derivată, dar îl

exprimă printr-o altă construcţie lingvistică sau logică. Ca atare, oricare din cele patru tipuri

fundamentale de propoziţii categorice poate fi supusă obversiunii. În consecinţă, pentru a

exprima cât mai simplu şi mai precis această a doua inferenţă imediată cu propoziţii

categorice, să ne reamintim că prin semnul „” am indicat negaţia logică (a se vedea

principiul terţului exclus). În această situaţie, sunt posibile patru feluri de obversiune a

propoziţiilor categorice.

2.1. Propoziţiile de forma AaB produc o concluzie de forma AeB.

deci, propoziţiile categorice universal afirmative produc prin obversiune o propoziţie

categorică universal negativă.

La rândul lor, propoziţiilor categorice particular afirmative produc prin obversiune o

concluzie de forma unei particular negative sau:

2.2. Propoziţiile categorice AiB, duc concluzii de forma AoB.

Propoziţiile categorice universal negative produc prin obversiune, la rândul lor, o

propoziţie universal afirmativă cu predicatul logic schimbat, respectiv,

2.3. Dintr-o premisă AeB este derivată o concluzie AaB.

În sfârşit, propoziţiile categorice particular negative produc prin obversiune o

concluzie particular afirmativă cu predicat logic opus, adică:

2.4. Premisele de forma AoB, produc concluzii de forma AiB

Dacă luăm în considerare înţelesul concluziei obversiunii, ea este o propoziţie

categorică în care se spune exact cu alte cuvinte ceea ce spunea premisa din care a fost

141

derivată. Faptul cel mai interesant este acela că deseori în argumentarea umană aceste două

inferenţe imediate, conversiunea şi obversiunea propoziţiilor categorice, se combină de multe

ori ducând astfel la concluzii despre care este uneori greu de stabilit premisa iniţială din care a

fost derivată ultima concluzie. În acelaşi timp, după cum s-a susţinut, chiar Aristotel a iniţiat

folosirea conversiunii şi a obversiunii, uneori combinate cu demonstraţia prin reducere la

absurd, pentru a dovedi validitatea argumentelor silogistice, iar logicienii medievali

preocupaţi de acelaşi aspect au arătat că aceste inferenţe deductive simple pot fi combinate

una cu cealaltă şi încă în mod repetat, astfel încât, pentru un om nespecializat în gândirea

critică şi nici măcar în logica uzuală este de-a dreptul dificil să priceapă că s-a ajuns în final la

o propoziţie categorică care a fost derivată dintr-o altă propoziţie categorică iniţială.

3. Folosirea succesivă a conversiunii şi a obversiunii

Deseori, în susţinerea de idei, cei care le promovează nu le formulează direct, ci într-o

formă specială a ideii iniţiale, la care s-a ajuns prin repetări alternative de obversiunii şi

conversiunii a acesteia. Această manieră de a raţiona nu este determinată exclusiv de dorinţa

de s prezenta în alt fel propoziţiile respective, ci şi de faptul că, aşa cum am văzut, anumite

propoziţii categorice nu pot fi convertite în nici un fel. Am avut un exemplu edificator în

următoa-

rea propoziţie categorică:

Unii tineri nu poartă cămaşă albastră

invocat anterior. Am precizat atunci că propoziţiile categorice particular negative nu pot fi

convertite, întrucât aparenta lor conversă este independentă de propoziţia iniţială din care ar fi

fost derivată.

Am constat ulterior că orice propoziţie particulară negativă poate fi în schimb obver-

tită şi deci, din această propoziţie particular negativă considerată ca premisă, poate fi derivată

concluzia de forma:

Unii tineri poartă cămăşi nealbastre

care este propoziţie particula afirmativă în care predicatul logic iniţial redat de termenul

cămașă albastră a fost înlocuit de termenul cămaşă nealbatră, dar subiectul logic a rămas

acelaşi în ambele propoziţii. Între termenii corespunzători predicatelor logice din ultimele

două propoziţii categorice – cămaşă albastră şi cămaşă nealbastră – există cel puţin un raport

de contrarietate şi, ca atare, afirmarea unuia dintre ei presupune cu necesitate negarea

celuilalt. Drept urmare, rezultă că termenul cămaşă nealbastră este negaţia termenului

cămaşă albastră. Cu toate acestea, aşa cum de altfel s-a susţinut, ultimele două propoziţii au

acelaşi înţeles.

Pe de altă parte, cea de a doua propoziţie, este particular afirmativă şi deci, ea suportă

o conversiune simplă, ceea ce înseamnă că din ea poate fi dedusă cu deplină necesitate urmă-

toarea propoziţie particula afirmativă:

Unii purtători de cămăşi nealbastre sunt tineri

Astfel, dacă redăm deducţia prin obversiune a celei de a doua propoziţii categorice din prima

şi deducţia prin conversiune simplă a celei de a treia din a doua putem utiliza în acest lanţ de-

ductiv formulele acestor propoziţii categorice particulare, fapt practicat şi de gândirea critică

în genere, nu doar de cea din psihologie.

Prin urmare, putem pretinde că din formula AoB, care corespunde primei propoziţii de

aici (Unii tineri nu poartă cămaşă albastră), rezultă prin obversiune expresia A i B, iar din

aceasta obţinem prin conversiune simplă formula B i A, dar mai putem face încă un singur

pas deductiv şi putem deriva printr-o nouă obversiune formula B o A, care ne spune că:

Unele persoane care nu poartă cămăşi albastre nu sunt netinere

142

Să notăm că toate aceste propoziţii derivate prin obversiuni şi conversiuni repetate din pro-

poziţia categorică particular negativă iniţială sunt echivalente cu propoziţia iniţială, în

accepţia că toate propoziţiile categorice spun exact acelaşi lucru, dar în mod diferit.

Ceea ce este interesant de reţinut, este că gândirea critică în general, nu numai în cea

din psihologie, fapt preluat din logica aristotelică şi tratat pe larg de logicienii medievali, este

acela că această succesiune de obversiuni şi conversiuni repetate nu poate fi folosită în cazul

oricărei propoziţii categorice în ordinea folosită mai sus. De pildă, dacă propoziţia iniţială ar

fi de forma:

Unii tineri poartă cămaşă albastră

care este o particula afirmativă, iar ei îi aplicăm mai întâi o obversiune, din ea deducem

imediat propoziţia particulară:

Unii tineri nu poartă cămăşi nealbastre

care este o particular negativă ce ar trebui în continuare convertită, însă propoziţiile categorice

particular negative nu pot fi convertite, fapt arătat anterior.

Prin urmare, adoptăm o altă ordine şi mai întâi convertim propoziţia particular

afirmativă dată. Ca atare, obţinem pentru început propoziţia:

Unii purtători de cămaşă albastră sunt tineri

iar din ea, prin obversiune, obţinem concluzia deductivă:

Unii purtători de cămaşă albastră nu sunt netineri

care este o propoziţie particular negativă care ar trebui în continuare convertită, dar ştim din

cele anterioare că propoziţiile particular negative nu pot fi convertite, datorită faptului că în

orice inferenţă deductivă cu propoziţii categorice trebuie să respectăm restricţiile impuse de

legea distribuirii termenilor, ceea ce înseamnă că deducţia imediată se blochează aici.

Această situaţie este în mare parte diferită în cazul în care premisa iniţială este o

propoziţie categorică universală. De exemplu, să presupunem că premisa iniţială ar fi

următoarea propoziţie universal afirmativă:

Toţi tinerii poartă cămăşi albastre

Prin obversiune, din această premisă obţinem o concluzie de forma unei universal negative de

forma:

Niciun tânăr nu poartă cămaşă nealbastră

din care se obţine printr-o conversiune simplă tot o propoziţie universal negativă, dar de

forma:

Niciun purtător de cămaşă nealbastră nu este tânăr

iar din ea, deducem imediat tot printr-o nouă obversiune propoziţia universal afirmativă:

Toţi purtătorii de cămaşă nealbastră sunt netineri

Să reţinem că toate propoziţiile universale derivate până acum sunt identice ca înţeles

cu premisa iniţială de la care s-a pornit, dar dacă continuăm cu o nouă conversiune vom

obţine corect numai o concluzie particular afirmativă şi anume:

Unii netineri sunt putători de cămaşă nealbastră

care nu mai poate fi identică ca înţeles cu niciuna din propoziţiile categorice universale ante-

rioare ei.

Desigur, şirul inferenţelor deductive imediate cu propoziţii categorice universale poate

fi şi altul numai dacă premisa de la care se porneşte este o universal negativă şi inversăm

ordinea obversiunii şi a conversiunii, dar şirul acestor inferenţe deductive imediate şi al

143

echiva-lenţelor dintre premise şi concluzii se va bloca în clipa în care ajungem la o concluzie

care es-te propoziţie categorică particulară.

4. Concluzii asupra inferenţelor imediate

După cum s-a văzut din combinarea repetată a conversiunii cu obversiunea propoziţii

lor categorice, există o diferenţă importantă între premisa şi concluzia acestor inferenţe

deductive imediate. Acest fapt are o importanţă deosebită pentru raţionare, în special legată de

folo-sirea independentă sau împreună cu obversiunea, a conversiunii prin accident a

propoziţiilor categorice. Mai exact, din premisa conversiunii prin accident rezultă pe deplin

valid (logic co-rect) din concluzia ei, dar relaţia inversă nu mai poate fi susţinută, deoarece

concluzia conversiunii prin accident nu rezultă corect din premisa din care ea a fost obţinută.

În privinţa conversiunii simple aplicată propoziţiilor categorice particular afirmative şi

a celor universal negative, premisa şi concluzia acestui fel de conversiune pot fi derivate una

din cealaltă şi se poate spune că premisa şi concluzia conversiunii simple spun cu cuvinte

diferite exact acelaşi lucru. Spre deosebire de conversiunea propoziţiilor categorice în general,

obversiunea lor se aplică la toate tipurile de propoziţii categorice, iar în situaţia obversiunii

există totdeauna un raport de identitate de înţeles, nu însă şi de formă, între premisa şi

concluzia obversiunii, ca de altfel şi în cazul conversiunii simple. În această situaţie, premisa

şi concluzia unei inferenţe imediate cu propoziţii categorice nu spune decât cu alte cuvinte

ceea ce a spus cealaltă. Acest lucru, după cum s-a văzut, se aplică aidoma şi în şirul de

conversiuni şi obversiuni prezentate în paragraful anterior. Cu alte cuvinte, atunci când în

şirul acestor inferenţe imediate urmează o conversiune prin accident, concluzia şi premisa nu

mai sunt propoziţii categorice care spun exact acelaşi lucru cu expresii lingvistice diferite.

Drept urmare, în utilizarea acestor inferenţe deductive imediate pentru probarea validităţii

silogismelor este obligatoriu să ţinem seama de aceste deosebiri între convertirea propoziţiilor

categorice.

Rezumat

1.După raportul dintre premisă şi concluzie, conversiunea propoziţiilor categorice este

de două feluri.

2. Excepţii de la regula conversiunii propoziţie universale bazate pe conţinutul

propoziţiilor categorice implicate în conversiune.

3. Inconvertibilitatea propoziţiilor particular negative şi legea distribuirii termenilor.

4. Obversiunea propoziţiilor categoric şi schimbarea statului termenilor din

componenţa premisei.

5. Alternanţa şi repetarea conversiunii şi a obversiunii unor propoziţii categorice.

Cuvinte importante

1. Conversiune prin accident.

2. Conversiune simplă.

3. Neconvertibilitate.

4. Obversiune.

5. Inferenţelor imediate combinate.

6. Premisa şi concluzia inferenţelor imediate.

Ilustrări

144

Exemplu 1: Poate fi convertită simplu propoziţia categorică exprimată prin enunţul:

„Triunghiurile echilaterale au toate laturile egale”

Rezolvare: Acest enunţ redă o propoziţie categorică universal afirmativă, în

care termenii triunghiuri echilaterale şi triunghiuri cu toate laturile egale sunt în geometria

clasică termei identici ca extensiune şi parţial ca intensiune. Deci, conversiunea simplă a

acestei propoziţii este realizată pe baza interpretării termenilor triunghiuri echilaterale şi

triunghiuri cu toate laturile egale şi nu pe fondul proprietăţilor conversiunii propoziţiilor

categorice universal afirmative, care formal este o conversiune prin accident.

Exemplul 2: Indicaţi răspunsul corect la întrebarea: „Bacteriile sunt animale sau

plante?”

Răspuns: Bacteriile sunt organisme microscopice vegetale, iar „bacterie” este

un cuvânt care provine în română din limba franceză (Conf. Dicţionarului Explicativ al

Limbii Române). Prin urmare, bacteriile sunt plante microscopice, dar nu se poate susţine că

toate plantele microscopice sunt bacterii.

Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi Inferenţele deductive imediate cu propoziţii categorice de mai jos:

1. Stabiliţi care este valoarea de adevăr a propoziţiilor care derivă prin conversiune şi

obversiune din propoziţia Cărţile bune sunt cele mai citite.

2. Fiind date următoarele propoziţii categorice, stabiliţi pentru fiecare în parte, după

caz, ce rezultă din ele printr-o singură conversiune sau obversiune:

(1). Tuturor le plac, nu numai copiilor, desenele animate.

(2). Actorii interpretează multe roluri diferite în piesele de teatru.

(3). Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul.

(4). Printre mulţi sculptori renumiţi au existat pictori de geniu.

(5). Numai metalele conduc electricitatea;

(6). Se întâmplă des ca eforturile noastre să fie zadarnice;

(7). Singur omul are capacitatea de a se îndoi de sine;

(8). Cei de faţă nu sunt studenţi;

(9). Calitatea de psiholog nu aparţine oricui;

(10). Numai proştii sunt lăudăroşi;

(11). Tinereţea este plină de speranţe;

(12). Câţiva psihologi sunt şahişti de performanţă;

(13). Doar unii psihologi au câte două facultăţi absolvite;

(14). Exclusiv cei bravi sunt echitabili;

(15). Mulţi oameni sunt neîndemânatici.

3. Formaţi toate perechile posibile din propoziţiile de mai jos şi stabiliţi raporturile

logice dintre ele, iar apoi, verificaţi dacă vreuna din ele poate fi dedusă direct din cealaltă:

(1). Orice acţiune inumană este nejustificabilă;

(2). Orice acţiune nejustificabilă este inumană;

(3). Unele acţiuni nejustificabile nu sunt inumane;

(4). Nicio acţiune justificabilă nu este inumană;

(5). Unele acţiuni inumane nu sunt nejustificabile;

(6). Acţiunile care nu sunt inumane nu sunt justificabile;

(7). Există acţiuni justificabile care sunt inumane.

4. Să presupunem că propoziţia categorică Nimeni nu se naşte învăţat este adevărată.

Determinaţi ce decurge din ele prin conversiune şi obversiune repetată.

145

5. Fiind date următoarele propoziţii categorice, stabiliţi pentru fiecare în parte, după

caz, ce rezultă din ele printr-o singură conversiune sau obversiune:

(1). Tuturor le plac, nu numai copiilor, desenele animate.

(2). Actorii interpretează multe roluri diferite în piesele de teatru.

(3). Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul.

(4). Printre mulţi sculptori renumiţi au existat pictori de geniu.

6. Examinaţi validitatea (corectitudinea logică) următoarelor inferenţe deductive

imediate:

(1). Dacă o hotărâre nedreaptă intră în contradicţie cu principiile morale, atunci o

hotărâre dreaptă concordă cu aceste principii;

(2). Dacă toţi oamenii bogaţi sunt generoşi, reiese că oamenii săraci sunt zgârciţi;

(3). Din moment ce dilatarea metalelor este urmarea încălzirii lor, se poa-te spune că o

consecinţă a răcirii lor este contragerea metalelor.

7. Explicaţi ce anume spun enunţurile de mai jos şi dacă din propoziţiile redate de ele

pot fi deduse prin inferenţe imediate alte propoziţii:

(1). Numai numerele pare sunt divizibile cu 2;

(2). Propoziţiile particular negative nu sunt convertibile;

(3). Doar oamenii sensibili sunt muzicali;

(4). Cine seamănă vânt, culege furtună;

(5). Nu toate adevărurile sunt evidente.

II. Prezentaţi cu detaliile de rigoare ideile la care se referă autorii textelor de mai jos:

1. Conversa unei propoziţii categorice standard se obţine prin inversarea termenilor cu

rolul de subiect şi de predicat. Propoziţiile categorice E şi I, dar nu şi propoziţiile categorice

A şi O, conţin exact aceeaşi informaţie ca şi conversele lor; aceasta înseamnă că:

Orice propoziţie categorică de tip E sau de tip I este

echivalentă cu conversa ei simplă, dar propoziţiile de tip A

nu au conversa simplă, iar cele de tip O nu au nicio conversă.

Fiecare membru al următoarelor perechi este conversa celuilalt membru al

aceleiaşi perechi:

E: Nici un norvegian nu este slav

Nici un slav nu este norvegian

I: Unele capitale sunt mari oraşe

Unele mari oraşe sunt capitale

Cu ajutorul acestor precizări putem acum merge mai departe. Pentru a descoperi

obversa unei propoziţii categorice sunt necesare două modificări: (a) mai întâi, schimbăm o

afirmativă în negativă şi viceversa (propoziţia categorică A devine o propoziţie categorică E,

propoziţia categorică I devine o propoziţie categorică O şi aşa mai departe); (b) în al doilea

rând, se înlocuieşte predicatul logic din propoziţia iniţială cu complementarul său.

Toate propoziţiile categorice de oricare dintre tipuri – A, E, I sau O – sunt logic

echivalente cu obversele lor. Iată aici câteva exemple; fiecare propoziţie categorică este

obversa celeilalte din aceeaşi pereche de propoziţii categorice:

A: Toţi luteranii sunt creştini

Nici un luteran nu este necreştin

E: Nici un peşte nu este mamifer

Toţi peştii sunt non-mamifere

I: Unii cetăţeni sunt votanţi

Unii cetăţeni nu sunt non-votanţi

146

O: Unii contestatari nu sunt câştigători

Unii contestatari sunt necâştigători

Pentru a găsi contrapoziţia unei anumite propoziţii categorice se operează asupra

propoziţiei date, mai întâi, făcând o conversiune a ei şi apoi, înlocuind ambii săi termeni cu

termenii complementari. (Brook N. Moore, Richard Parker, Critical Thinking, McGraw Hill

Inc. New York, USA, 2004)

5. Primul fel de inferenţă imediată, numită conversiune, procedează simplu, prin aceea

că termenul subiect şi termenul predicat din propoziţia categorică dată îşi schimbă reciproc

locul. Conversiunea propoziţiilor categorice E şi I este perfect validă. În mod clar, enunţând

„Nici un om nu este înger”, spunem exact acelaşi lucru şi sub forma „Nici un înger nu este

om”, iar oricare dintre aceste două propoziţii categorice poate fi inferată valid din cealaltă cu

ajutorul unei inferenţe imediate numită conversiune. Exact în acelaşi fel, propoziţiile „Unii

scriitori sunt femei” şi „Unele femei sunt scriitori” sunt logic echivalente, astfel încât, oricare

dintre ele poate fi valid inferată din cealaltă. Despre oricare propoziţie categorică standard se

spune că este conversa alteia, numai dacă ea este obţinută ca simplu rezultat al interschimbării

locului ocupat în cealaltă de termenii subiect şi predicat logic. Astfel, „Nici un idealist nu este

politician” este conversa propoziţiei categorice „Nici un politician nu este idealist” şi oricare

dintre ele poate fi valid derivată din cealaltă. Termenul de convertendă este folosit pentru a ne

raporta la premisa unei inferenţe imediate prin conversiune, în timp ce concluzia unei

inferenţe de acest fel se numeşte conversă.

De reţinut că, la nivel general, conversiunea unei propoziţii categorice de tipul A nu

urmează în mod valid dintr-o altă propoziţie categorică de tip A. În aceste condiţii, dacă

propoziţia iniţială este de forma „Toţi câinii sunt animale”, conversa sa „Toate animalele sunt

câini” nu urmează sub nici un aspect din pri-ma propoziţie, convertenda fiind adevărată iar

conversa falsă. Logica tradiţiona-lă recunoaşte acest fapt, desigur, dar asertează că ceva care

este asemănător conversiunii poate fi o inferenţă validă şi în cazul propoziţiilor categorice de

tip A. Dintr-o premisă de tip A (Toţi S sunt P) poate fi derivată valid subalterna sa (Unii S

sunt P), pe baza tradiţionalului Pătrat Logic al Opoziţiilor. Propoziţia A spune ceva despre

toate elementele din S, iar I face o afirmaţie mai limitată, doar despre unele elemente din S.

Am constatat însă că o conversiune a propoziţiilor de tip I este validă.

Ca atare, dată fiind o propoziţie categorică de tip A (Toţi S sunt P), din ea putem infera

valid prin subalternare propria ei subalternă (Unii S sunt P), din care, printr-o conversiune

validă, putem deriva conversa subalternei (Unii P sunt S). Prin urmare, printr-o combinare

între subalternare şi conversiune din Toţi S sunt P poate fi valid inferată drept concluzie

propoziţia Unii P sunt S. Acest tip de inferenţă este numit conversiune prin accident (per

accidens) şi ea procedează prin interschimbare între subiect şi predicat, schimbând totodată

cantitatea propoziţiilor, din universală (convertenda) în particulară (conversa). În acest fel,

logica tradiţională susţine că din premisa „Toţi câinii sunt animale”poate fi valid inferată

concluzia „Unele animale sunt câini”, iar această inferenţă este numită conversiune prin

restrângere.

Se poate observa că în situaţia acestui ultim tip de conversiune, rezultatul conversiunii

nu este echivalent cu propoziţia A din care a fost derivat. Justifica-rea acestei conversiuni

impune o schimbare a cantităţii, de la universală la particulară. Propoziţia care a rezultat dintr-

o propoziţie de tip A prin intermediul unei conversiuni prin accident este o propoziţie de tip I;

ea nu poate avea exact acelaşi înţeles precum convertenda sa şi, ca atare, nu poate fi

echivalentă cu aceasta. În schimb, conversa unei propoziţii E este tot o propoziţie de tip E, iar

conversa unei propoziţii de tip I este tot o propoziţie I. În aceste cazuri, con-vertenda şi

conversa au aceeaşi cantitate şi sunt logic echivalente.

În final, să reţinem că orice fel de conversiune a propoziţiilor de tip O nu este în

principiu validă. Propoziţia O „Unele animale nu sunt câini” este indubitabil adevărată;

147

conversa sa ar fi propoziţia „Unii câini nu sunt animale”, o propoziţie de tip O care este fără

nici o îndoială falsă. La nivel general, propoziţia de tipul O şi pretinsa sa conversă nu sunt

propoziţii echivalente. (Irving M. Copi, Carl Cohen, Introduction to Logic, 11th ed., Pearson

Education Inc., New Jersey, USA, 2002)

XIII. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI RAŢIONAREA SILOGISTICĂ

1. Istoria raţionării cu silogisme.

2. Figuri şi moduri silogistice.

3. Legile de raţionare silogistică.

4. Reformulări de premise sau concluzii silogistice.

148

5. Verificarea silogismelor.

6. Psihologia raţionării silogistice.

149

XIII. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI RAŢIONAREA SILOGISTICĂ

Pe parcursul prezentării raţionării deductive umane cu silogisme vor fi expuse

următoarele idei:

1. Date despre analiza silogismelor.

2. Scheme formale de argumentare silogistică.

3. Exigenţele logice fundamentale şi argumentarea silogistică

4. Silogisme eronate sau corecte.

5. Teorii psihologice cognitiviste despre silogisme.

Se presupune că acela care doreşte să ştie temeinic raţionarea umană cu

silogisme cunoaşte deja bine chestiunile legate de termeni şi cele care au urmat acestora.

Cunoştinţele elementare despre silogisme sunt redate pe parcursul următoarelor

paragrafe.

1. Istoria raţionării silogistice

Argumentele silogistice sunt proprii raţionării umane deductive şi sunt inferenţe

mediate cu propoziţii categorice. Mai exact, silogismele, ca şi inferenţele deductive imediate,

au fost descoperite şi analizate abia de Aristotel (384-322 î.Hr.), considerat pentru acest motiv

ca fondator al logicii argumentării. Pentru acest motiv, filosoful german Immanuel Kant

(1724-1804) a susţinut că logica a ieşit perfectă din capul lui Aristotel aşa cum pretindea

vechea mitologie greacă că s-ar fi născut Pallas Athena din capul lui Zeus. Denumirea de

„silogism” dată acestor inferenţe deductive provine din greaca veche şi ţine de folosirea

exclusivă a propoziţiilor categorice în calitate de premise şi de concluzie.

Deşi silogistica aristotelică este folosită frecvent şi în psihologie, ea nu a cunoscut ul-

terior lui Aristotel modificări substanţiale şi importante, dar ea a înregistrat câteva

sistematizări şi introducerea de denumiri speciale pentru propoziţiile categorice din silogisme.

Cele mai importante modificări ale abordării silogisticii aristotelice, care au ajuns intacte până

în zilele noastre, au fost cele aduse de logicienii evului mediu şi de cei moderni, dar raţionarea

deductivă, inclusiv silogistica, a cunoscut spre sfârşitul secolului al XIX-lea o tratare în

spiritul logicii algoritmice, pentru a fi utilizată în analiza raţionării din matematica vremii.

Trecând dincolo de toate acestea, iată o ilustrare de inferenţă silogistică, utilizată deseori în

raţionarea umană obişnuită sau în cea ştiinţifică, la care am apelat anterior:

Întrucât româna este limbă romanică şi toate limbile romanice

sunt de origine latină, rezultă că limba română este de origine latină

Acest exemplu de raţionament deductiv, arată clar că propoziţiile categorice ce

compun un silogism simplu au un rol diferit. Astfel, propoziţia categorică

Româna este limbă romanică

împreună cu propoziţia categorică

Toate limbile romanice sunt de origine latină

au rolul de premise ale inferenţei silogistice citate, iar cel de concluzie este îndeplinit de

propoziţia categorică:

Limba română este de origine latină

150

În principiu, deşi fac parte din categoria inferenţelor deductive mediate, în accepţiunea

conform căreia concluzia unui silogism reclamă două premise, argumentele silogistice sunt

frecvent utilizate în viaţa cotidiană de persoane care nu cunosc prea bine structura lor şi nici

exigenţele logice pe care se bazează corectitudinea şi eficienţa raţionării silogistice. Mai

exact, premisele silogismului sunt propoziţii categorice ca şi concluzia lui, ceea ce face ca

aceste inferenţe deductive mediate să fie uşor de folosit în susţinerea părerilor, fapt ce poate fi

ilustrat şi cu ajutorul unui exemplu:

Ideea câştigului la loterie este o convingere subiectivă, iar

orice convingere subiectivă este o iluzie. Prin urmare,

ideea câştigului la loterie este o iluzie

În acest exemplu de raţionament silogistic, care a trezit un interes major în gândirea

critică din psihologie, premisele şi concluzia sunt exclusiv propoziţii categorice universal afir-

mative.

Orice argument uman, deci şi acest silogism concret, poate fi redat, după cum se ştie,

printr-o schemă grafică de raţionare, care se va dovedi utilă pentru stabilirea corectitudinii ar-

gumentului deductiv. De exemplu, raţionamentului silogistic de mai sus îi putem asocia una

din următoarele două scheme de conchidere, pe baza căreia îi vom verifica corectitudinea (va-

liditatea), adică faptul conform căruia acest silogism este apt să producă din premise

adevărate o concluzie sigur adevărată, care a fost menţionat deja:

Toţi A sunt C AaC

Toţi C sunt B CaB

Toţi A sunt B AaB

De reţinut că în aceste scheme formale de argumentare silogistică, simbolul A

corespunde cuvintelor „ideea câştigului la loterie”, simbolul B a înlocuit cuvântul „iluzie”, iar

prin C am substituit expresia „convingere subiectivă”. Redarea simbolică a premiselor şi a

concluziei dintr-un silogism se va dovedi utilă pentru verificarea rapidă a validităţii acelui

raţionament, dar şi pentru stabilirea rolului şi a denumirilor preluate inclusiv de gândirea

critică în psihologie termenilor din premisele şi concluzia silogismului.

2. Figuri şi moduri silogistice

Astfel, prin litera C din schemele formale de mai sus este redat termenul mediu al

silogismului. Acest termen important în raţionarea silogistică apare exclusiv în premise şi el

face legătura dintre A şi B, consideraţi termenii extremi ai silogismului. Această legătură

dintre A şi B va fi redată explicit şi în mod direct de concluzia silogismului.

În funcţie de ordinea termenilor în premisele silogismului, în argumentarea silogistică

sunt implicate patru figuri silogistice, denumire preluată din logica tradiţională a argumentării

şi de gândirea critică în psihologie, a căror corectitudine este dependentă de anumite exigenţe

logice. Cele patru figuri silogistice pot fi prezentate sub forma a patru scheme de raţionare

deductivă:

Figura 1 Figura 2 Figura 3 Figura 4

A-C A-C C-A C-A

C-B B-C C-B B-C

A-B A-B A-B A-B

Figurile silogistice sunt considerate structuri fundamentale de argumentare deductivă

care în această prezentare generală au aceiaşi concluzie, dar se deosebesc după poziţia

termenului mediu aflat în premise, aici C, dar şi după scopul urmărit de argumentator. Cele

patru figuri silogistice au rolul unui ghid general, întrucât aceste scheme de argumentare se

concretizează prin intermediul modurilor silogistice în calitatea lor de trecere de la scheme de

151

propoziţii categorice la propoziţii concrete şi deci, spre raţionamente concrete. Figurile

silogistice sunt scheme abstracte de argumentare silogistică, iar modurile silogistice pot fi

identificate prin simpla specificare a propoziţiilor categorice care au rolul de premise şi de

concluzie în

fiecare din cele patru figuri silogistice.

Dacă am proceda strict algoritmic, am ajunge la un număr fabulos de moduri

silogistice, întrucât în fiecare figură silogistică am descoperi 64 de argumente silogistice

distincte şi deci am ajunge la un total de 256 de moduri de raţionare silogistică concretă în

cele patru figuri silogistice. Multe din aceste moduri silogistice violează însă exigenţele logice

fundamentale şi restricţiile impuse de ele acestui tip de raţionare deductivă, aşa cum ar fi şi

aceea legată de distribuirea termenilor. Drept urmare, din toate modurile silogistice posibile,

numai 24 din ele sunt corecte-logic (valide) în toate cele patru figuri silogistice. Gândirea

critică în psihologie fundamentată pe logica raţionării apreciază că din cele 24 moduri

silogistice corecte, numai 19 ar fi principale, iar alte 5 scheme de raţionare silogistică corectă,

care pot fi deduse din cele principale ar fi moduri subalterne. De reţinut că logicienii

medievali le-au dat nume speciale tuturor modurilor silogistice indiferent de statutul lor.

Pentru a separa modurile silogistice principale valide şi cele derivate din ele tot

corecte de cele incorecte (nevalide), gândirea critică în psihologie ia în considerare exigenţele

logice de argumentare silogistică şi nu recurge la încercări succesive. Să reţinem totuşi că

exigenţele speciale pe care se bazează argumentarea silogistică ireproşabilă sunt o reflectare a

celor patru exigenţe logice fundamentale şi în această ordine de idei legile silogistice se

diferenţiază în două mari categorii: cele referitoare la termeni silogismului şi cele care privesc

premisele ori concluzia silogismului.

3. Legile de raţionare silogistică

Gândirea critică în psihologie, dar şi logica formală a argumentării presupune că

raţionarea silogistică se derulează într-un mod valid numai dacă în argumentare sunt

satisfăcute anumite restricţii, care asigură nu numai corectitudinea inferării, ci şi eficienţa ei.

Pentru verificarea acestor calităţi a oricărui argument silogistic cu propoziţii categorice, sunt

introduse anumite condiţii logice, dovedite ca indispensabile pentru evaluarea precisă a unui

silogism, iar pe baza lor este verificat dacă concluzia despre care se pretinde că a derivat

realmente din premise sau a fost implicată cu necesitate de acestea. În această situaţie,

inspirându-se din lo-gica tradiţională, gândirea critică în psihologie stipulează următoarele

legi speciale pentru ra-ţionarea silogistică:

(1) În cel puţin una premise, termenul mediu apare în toată extensiunea sa (este

distribuit);

(2) Nici unul dintre termenii concluziei nu are o extensiune mai mare de-

cât în premisa din care provine;

(3) Cel puţin una dintre premise este afirmativă;

(4) Totdeauna când o premisă este negativă şi concluzia derivată din pre-mise este

negativă (concluzia nu poate fi afirmativă);

(5) Când ambele premise sunt afirmative, concluzia derivată din ele este tot afirmativă

(concluzia nu poate fi negativă);

(6) Cel puţin una dintre premisele silogismului este o propoziţie categorică universală;

(7) Totdeauna când una din premise este propoziţie particulară, concluzia dedusă din

premise este obligatoriu propoziţie categorică particulară (ea nu va fi propoziţie categorică

universală). Aceste restricţii sunt cunoscute şi ca „legi speciale de raţionare silogistică”.

4. Reformulări de premise şi concluzii silogistice

152

Desigur, în situaţia raţionării curente, în argumentele silogistice valide ori nevalide,

premisele sau concluziile lor apar deseori în forme particulare. De pildă, cuantorii aflaţi în

alcătuirea premiselor sau a concluziei nu apar totdeauna într-o formă standard şi se spune de

exemplu:

Ideea câştigului la loterie este o iluzie

dar nu se spune în mod obişnuit:

Toate câştigurile la loterie sunt o iluzie

La fel, în loc de a susţine că:

Unii medici sunt psihologi

deseori se spune:

Printre medici găsim mulţi psihologi

Aşa cum s-a afirmat, frecvent, în locul unui argument complet este formulată o

entimemă şi de pildă este formulată explicit doar concluzia argumentului:

Ideea câştigului la loterie este o iluzie

sau numai premisele lui şi în plus, nu în ordinea lor standard:

Convingerea subiectivă este o iluzie, iar ideea

câştigului la loterie este o convingere subiectivă

Desigur există şi alte forme de entimeme în cazul silogismelor, de pildă, se exprimă numai

una din premise şi concluzia argumentului, adică se spune:

Ideea câştigului la loterie este o iluzie, pentru că

orice convingere subiectivă este o iluzie

fără a exclude situaţia ca raţionamentele silogistice formulate deseori de cineva să fie de-a

dreptul incorecte.

5. Verificarea silogismelor

În mod obişnuit, argumentele incorecte apar în discuţii, în controverse, în dezbateri, în

discursuri publice sau în materiale de presă etc., dar se datorează deseori fie lipsei de

informaţii fie grabei sau chiar unor intenţii dubioase. Să luăm în considerare următorul text şi

să ne întrebăm dacă el exprimă un raţionament silogistic care este corect sau incorect:

Guvernele demne de respect permit cetăţenilor să nu fie de

acord cu politicile lor, dar nici un guvern demn de respect

nu lasă minorităţile neprotejate. Ca atare, guvernul care

protejează minorităţile permite critica politicii sale

Pentru a analiza corectitudinea (validitatea) unui silogism este recomandabil să

începem evaluarea lui pornind de la identificarea concluziei sale. Astfel, în cazul silogismului

de mai sus, indicatorul de concluzie „Ca atare,” ne permite să stabilim că propoziţia

categorică:

Orice guvern care protejează minorităţile permite critica politicii sale

are rolul de concluzie a argumentul silogistic de mai sus.

Din moment ce concluzia este o propoziţie categorică universal afirmativă al cărui su-

biect logic, notat cu A, coincide expresiei lingvistice „guvern care protejează minorităţile”, iar

al cărui predicat logic, simbolizat cu B, este redat în raţionamentul de mai sus de construcţia

lingvistică „(guvern care) permite critica politicilor lui”, înseamnă că formula:

(i). AaB

153

exprimă în mod adecvat concluzia acestui silogism. Ca verificare a acestei aserţiuni,

simbolurile A şi B trebuie să se regăsească printre termenii premiselor din acest silogism.

Constatăm că într-una din premisele silogismului întâlnim expresia lingvistică „lasă

minorităţile neprotejate”, care ar exprima un termen al uneia din premise, coincide cu

propoziţia:

Nici un guvern demn de respect nu lasă minorităţile neprotejate

Această propoziţie poate fi transformată prin obversiune într-una echivalentă care ar fi de cea

felul:

Orice guvern demn de respect protejează minorităţile

Ca atare, această premisă a silogismului analizat poate fi redată simbolic prin formula:

(ii). CaA

Simbolul C din formula (ii) nu poate exprima decât termenul mediu al silogismului care

corespunde expresiei lingvistice „guvern demn de respect”, întrucât A este subiect logic al

concluziei, iar B îndeplineşte rolul de predicat logic al concluziei. De acest fapt ne convingem

din formula (i) de mai sus şi întrucât termenul „guvern demn de respect” apare şi în cealaltă

premisă a silogismului analizat, care ne spune că:

Guvernele demne de respect permit cetăţenilor

să nu fie de acord cu politicile lor

şi în care termenul „a nu fi de acord” este de fapt echivalent ca înţeles în acest context cu

termenul „a permite să critici”, ceea ce înseamnă că a doua premisă poate fi redată prin

formula:

(iii). CaB

Prin urmare, schimbând ordinea în care au fost numerotate propoziţiile categorice, re-

iese că silogismul iniţial este construit după următoarea schemă de inferenţă corespunzătoare

celei de a treia figuri silogistice şi anume:

CaA

CaB

AaB

Pe baza acestei scheme de raţionare realizăm că argumentul silogistic dat iniţial este

logic-incorect sau nevalid, întrucât el încalcă cea de a doua lege de raţionare silogistică din

cele enumerate mai sus. Într-adevăr, restricţia de raţionare privind distribuirea termenilor,

valabilă şi în cazul inferenţelor deductive imediate, este nerespectată, pentru că A, în calitate

de subiect logic al concluziei, apare ca termen distribuit, dar A provine din prima premisă în

care el a fost termen nedistribuit. În concluzie, putem susţine că silogismul analizat este logic-

incorect ori nevalid, iar aceasta înseamnă că deşi nu este exclus ca premisele lui să fie

adevărate din ele a fost dedusă o concluzie care nu este implicată cu necesitate de aceste

premise, iar această concluzie nu este exclus să fie chiar o propoziţie falsă.

Desigur, concluzia de forma AaB de aici ar putea fi dovedită cu ajutorul altor premise,

într-o altă figură silogistică, dar acum, în această figură silogistică, ea n-ar putea fi decât o

concluzie de forma AiB, adică o propoziţie categorică particular afirmativă de următorul fel:

Unele guverne care protejează minorităţile permit critica politicii lor

6. Psihologia raţionării silogistice umane

Începând din ultimele decenii ale secolului XX, psihologia cognitivă a oferit o atenţie

sporită raţionării umane, dar a tratat aproape exclusiv argumentele silogistice, în care

premisele şi concluzia sunt numai propoziţii categorice. Începând din aceeaşi perioadă,

154

psihologia raţionării umane şi-a perfecţionat continuu metodele de investigaţie şi a început să

analizeze din perspectivă psihologică şi alte feluri de raţionamente deductive mai sofisticate

ca structură şi ca tipuri de propoziţii cu rol de premise şi de concluzii, cum ar fi şi următoarea

inferenţă deductivă:

Din moment ce toate cercurile sunt figuri geometrice, rezultă că

acela care desenează cercuri, desenează automat figuri geometrice

care însă nu mai este absolut clar de tip silogistic, din moment ce verbul „desenează” propune

o legătură între desenator şi ceea ce el desenează, deci este termen relativ. Această inferenţă

este un argument deductiv complex prin care dintr-o singură premisă, care este propoziţie ca-

tegorică universal afirmativă, este derivată în mod necesar o concluzie care este însă o

propoziţie complexă. Cu alte cuvinte, concluzia conţine un termen relativ care exprimă o

legătură între două lucruri diferite şi poate fi analizată pe deplin într-o logică a argumentării

specială.

Să remarcăm că aici apar şi doi cuantori, unul universal, relativ la persoana care

desenează şi altul existenţial sau particular, care se referă la obiectul desenat. Discutate de

mult de logica formală a predicatelor, aceste raţionamente deductive complexe au devenit

relativ recent o preocupare a psihologiei cognitive (Keith Frankish, William M. Ramsey, The

Cambridge Handbook of Cognitive Science, Cambridge University Press, Cambridge, UK,

2012)

Iniţial, psihologia cognitivă preocupată de raţionarea umană a studiat numai

argumentarea silogistică şi în această direcţie s-au înscris, printre alţii, Lance J. Rips în cartea

sa The Psychology of Proof, publicată în 1994 la MIT, în Massachusetts, USA sau Martin D.

S. Brai-ne (1926-1998) care a publicat un studiu remarcabil intitulat The Natural Logic

Approach to Reasoning, ori cartea editată de Willis F. Overton, Reasoning, Necessity and

Logic: Develop-mental Perspective, apărută la editura Laurence Erlbaum Associates,

Hillsdale, New Jersey, USA, în 1990.

Teoria psihologică a raţionării dezvoltată de aceşti autori, în mod deosebit de Martin

D. S. Braine, se numeşte „teoria logicii mentale” şi susţine că raţionarea silogistică se bazează

pe reguli de inferenţă care sunt proprii minţii umane. Astfel, pe baza acestor reguli, fiind date

premisele:

Unele spaime sunt afecţiuni psihice, iar orice

afecţiune psihică este o tulburare mentală

poate fi derivată concluzia:

Unele spaime sunt tulburări mentale

În ceea ce priveşte corectitudinea raţionării silogistice, mintea umană ar putea fi

influenţată de prejudecăţile, opiniile şi credinţele raţionatorului, astfel încât conţinutul

acestora poate afecta înţelegerea premiselor şi pot acţiona ca un cenzor al sensului concluziei

într-atât încât, dacă concluzia ofensează părerile raţionatorului, el poate chiar să o refuze. În

fond, arată gândirea critică în psihologie, părerile raţionatorului nu pot afecta exigenţele şi

structurile logice proprii minţii umane, deoarece ele sunt inerente minţii umane sănătoase, iar

regulile de inferenţă nu pot fi influenţate de credinţele şi convingerile raţionatorului. În

schimb, interesele incorecte, incultura sau boala psihică de care suferă raţionatorul pot

influenţa raţionarea sa.

Deşi raţionarea umană diferă substanţial de cea algoritmică, acest fapt se explică prin

aceea că regulile şi structurile logice sunt proprii minţii umane. Pe scurt, teoria regulilor de in-

ferenţă presupune că în argumentarea umană de tip silogistic sunt implicate simultan şi într-un

singur pas trei reguli de inferenţă deductivă, după cum urmează:

(a). Iniţial, raţionatorul nu ia în considerare cuantorii premiselor;

155

(b). Pe această bază, el se bazează pe doar pe raporturile dintre termenii premiselor şi

desprinde din acestea raportul dintre termenii concluziei;

(c). În final, raţionatorul formulează concluzia şi cuantorul ei.

Adepţii teoriei logicii mentale au precizat că, la început, psihologia cognitivă a

raţionării nu a luat în considerare iniţial toate aspectele argumentării umane în absolut toate

figurile silogistice şi nici toate aspectele raţionării umane. Să ne reamintim de exemplu că

prima şi a patra figură silogistică admit explicit tranzitivitatea termenilor de la premise spre

concluzie, în timp ce în figurile a doua şi a treia acest fel de tranzitivitate este mult mai

dificilă. Să ne reamintim cu acest prilej şi faptul că în considerarea raporturilor dintre termenii

silogismului reprezentanţii logicii mentale au în vedere în mod deosebit extensiunea

termenilor din premi-

sele şi concluzia silogismului.

Astfel, în propoziţiile categorice universal afirmative, extensiunea subiectului logic

este total inclusă în extensiunea predicatului logic, iar în situaţia celor universal negative, ex-

tensiunile lui A şi B sunt total separate. În cazul particularelor afirmative extensiunile lui A şi

B coincid prin cel puţin un element, iar în situaţia propoziţiilor categorice particular negative,

în extensiunea lui A există cel puţin un element care lipseşte din extensiunea lui B.

Pe de altă parte, la început, experimentele psihologilor cognitivişti adepţi ai teoriei lo-

gicii mentale, au fost umbrite de câteva erori. De exemplu, subiecţii erau solicitaţi să evalueze

concluzii gata obţinute şi să stabilească dacă acele concluzii sunt derivate cu necesitate din

premise sau nu. Deficienţa acestei proceduri era aceea că nu verifica aptitudinile subiecţilor

de a raţiona efectiv silogistic şi de a construi ei înşişi silogisme valide ale căror concluzii

rezultă cu necesitate din premise.

Ulterior, cercetările psihologiei cognitive asupra argumentării umane s-au perfecţionat

şi au trecut la verificarea posibilităţii intelectuale a subiecţilor de a raţiona silogistic. În acest

fel au fost puse în evidenţă limitele intelectuale ale subiecţilor de a argumenta corect (Philip

Johnson-Laird), în sensul că ei întâmpinau dificultăţi majore mai ales în figurile silogistice doi

şi trei, care nu admit totuşi în mod evident tranzitivitatea. Iată în continuare un tabel edificator

sub acest aspect:

Performanţe

silogistice

Figuri silogistice şi performanţe

A – C

C – B

A – C

B – C

C – A

C – B

C - A

B – C

Raţionare validă 51% 35% 34% 48%

Erori de raţionare:

nu rezultă nicio concluzie 4% 34% 34% 11%

Durata răspunsurilor corecte

în secunde 11,6% 18,7% 22,1% 12,9%

Faptul că răspunsurile sunt mai bune în prima şi în ultima figură silogistică şi că în

aceste cazuri durata răspunsurilor corecte este mai mică ţine evident de posibilitatea de a

realiza tranzitivitatea de la premise la concluzie. Relativ la tranzitivitate, fapt menţionat,

trebuie precizat că ea nu este explicită în a doua şi a treia figură silogistică, iar procentele

relativ mai slabe din a patra figură silogistică se pare că se explică prin aceea că unii subiecţi

s-au păcălit şi au derivat o concluzie de forma B-A şi nu una corectă de forma A-B. Oricum,

psihologii cognitivişti au conchis că performanţele mai bune ale subiecţilor în prima şi a patra

figură silogistică îşi află explicaţia în poziţia termenului mediu prin care este sugerată

concluzia, ca urmare a tranzitivităţii.

Teoria modelelor mentale reprezintă o altă variantă psihologică cognitivistă de

explicare a raţionării umane, iar cele mai importante lucrări pe această temă sunt cele datorate

156

cărţilor publicate de Philip N. Johnson-Laird în colaborare cu Ruth M. J. Byrne, Deduction, în

1991, la Lawrence Erlbaum Associates Publishers, Hove & London, UK şi Hillsdale, USA

sau celei editată în 1996, împreună de Jane Oakhill şi Alan Garnham, intitulată Mental Mo-

dels in Cognitive Science, publicată la aceiaşi editură, dar din Sussex, UK.

Ideea de model mental a fost introdusă în psihologie de Philip Nicholas Johnson-La-

ird, prin care el înţelege o imagine ideală fragmentară formată în mintea unui individ în raport

cu realitatea percepută de acesta. Această imagine ideală din mintea individului despre

realitatea percepută de el ar fi total dependentă de competenţele lui, iar modelul mental care

se naşte în mintea acestuia ar fi conform cunoştinţelor şi experienţelor lui de viaţă legate de

fenomenele întâlnite în activitatea zilnică sau în cea de profil. De pildă, următoarele modelele

mentale ar fi caracteristice viziunii individului: imaginea pe care el şi-a format-o despre

Pământ ca planetă a Sistemului Solar, cea despre Cosmos, modelul lui mental al celulei, al

psihicului, al

sufletului sau al temperaturii etc.

Prin urmare, prin model mental se înţelege o apreciere subiectivă şi în genere fragmen-

tară a realităţii care redă în manieră oarecum analogică proprietăţi ori relaţii proprii acesteia.

Această imagine este folosită de individ pentru a-i facilita studiul sau utilizarea ei, iar

imaginea ideală are un caracter flexibil, ea fiind specifică chiar unui câmp destul de restrâns

de cunoştinţe în domeniu. Psihologia cognitivistă avansată de Philip N. Johnson-Laird a

studiat ini-ţial doar raţionarea silogistică, dar a abordat ulterior şi alte tipuri de raţionamente

deductive sau inductive.

Pentru explicarea fenomenelor psihologice de raţionare, teoria modelelor mentale

propusă de el consideră că raţionarea umană, inclusiv cea silogistică, nu se realizează sub

forma derivării formale a concluziilor cu ajutorul schemelor formale şi a regulilor de

inferenţă, chiar în măsura în care acestea ar fi diferite de cele propuse de logica algoritmică.

Atât performanţele, cât şi eşecurile raţionării obişnuite şi nu doar ale ei, se explică prin

utilizarea modelelor semantice cu care operează raţionarea umană şi sunt specifice ei.

Conform teoriei modelelor mentale, în raţionarea silogistică sunt parcurse trei etape.

(1) Prin contactul cu informaţiile din premise, în mintea raţionatorului se produc

anumite modele mentale (imagini ideale) care corespund felului în care raţionatorul pricepe

“lumea” la care se referă premisele argumentului silogistic. Această „lume” este pricepută de

raţionator complet, parţial, incorect ori deloc, în funcţie de competenţele sale, iar ea este

informaţia exprimată de premisele silogismului în raport cu care el şi-a construit un model

mental propriu.

(2) Pe baza modelelor mentale corespunzătoare premiselor, raţionatorul obişnuit

„produce”, mai întâi, modelul mental al concluziei şi apoi, pe baza lui, construieşte concluzia

ce i se pare lui firească. În această situaţie, derivarea concluziei din premisele argumentului

depinde de regulă de capacitatea raţionatorului de a utiliza automat corect sau în cunoştinţă de

cauză regulile de derivare ale inferenţei din informaţiile exprimate de premise.

(3) În mod obişnuit, pentru a exprima explicit concluzia, raţionatorul fără o educaţie

logică specială, caută o serie de contraexemple, adică alte modele mentale care ar infirma mo-

delul mental al concluziei propusă de el pe baza informaţiilor date de premisele inferenţei, iar

în situaţia în care nu sunt găsite nici un fel de contraexemple sau nimic altceva care ar infirma

concluzia, el va aprecia că raţionamentul silogistic este valid (corect) şi va accepta concluzia

produsă de respectivul argument.

Teoria modelelor mentale explică şi analizează cauzele diferitelor erori şi neajunsuri

caracteristice raţionării naive sau demersurilor sistematice în necunoştinţă de gândire critică şi

de logica argumentării, care ar fi următoarele:

(a). Conversiunea greşită a propoziţiilor categorice, caz în care raţionatorul va

proceda după modelul particularelor afirmative şi al universalelor negative care se convertesc

simplu în acelaşi fel de propoziţie categorică. Mai precis, el va considera eronat că universal

157

afirmativele s-ar putea totdeauna converti tot în universal afirmative şi că particularele

negative pot fi şi ele convertite fără probleme, după modelul convertirii eronate a propoziţiei

referitoare la tinerii care poartă cămăşi albastre.

(b). Efectul figurativ (ordonarea termenilor din premisele unei scheme silogistice), ce-

ea ce l-ar face pe raţionator să nu ţină seama de felul propoziţiilor categorice utilizate ca

premise. În această situaţie, raţionatorul lipsit de competenţe de gândire critică în domeniul de

care se ocupă sau cei neatenţi, sunt tentaţi să aplice pur şi simplu mecanic regula

tranzitivității, de exemplu, pentru a obţine concluzii de forma

A-B

din premisele date care erau de tipul

A-C şi C-B

Dacă însă premisele erau de forma

B-C şi C-A

care sunt proprii figurii a patra, ei ar fi tentaţi să obţină concluzii de tipul

B-A

apreciind că aşezarea premiselor şi aceea a termenilor este singura importantă. O abordare de

acest fel presupune că derivarea concluziei n-ar fi decât o aplicare mecanică a tranzitivităţii

legăturilor dintre termeni.

Se ştie însă că din premise de tipul AeC şi CaB se obţine pe cale silogistică doar o

singură concluzie, dacă avem în vedere o raţionare corectă din perspectiva gândirii critice şi a

lo-gicii argumentării, care ar fi de forma BoA. Această concluzie este o propoziţie particular

negativă în care termenii A şi B şi-au schimbat locul, pentru a nu încălca astfel exigenţa

distribuirii termenilor şi pentru a valorifica tranzitivitatea. Să reţinem însă că această

concluzie nu rezultă ca efect absolut clar al tranzitivităţii, aşa că obţinerea ei este în principiu

dificilă. Mai mult, se întâmplă deseori ca premisele să-i sugereze raţionatorului, prin poziţia

termenilor o tranzitivitate, ca în următorul exemplu:

Toţi românii vorbesc limba română, iar

unii vorbitori de română sunt spanioli

în care ambele enunţuri exprimă propoziţii categorice adevărate şi deci se pune problema dacă

ele pot fi folosite ca premise pentru a construi un raţionament silogistic, bazat pe tranzitivitate

şi a cărui concluzie să fie propoziţia redată de enunţul declarativ:

Unii români sunt spanioli

Argumentul bazat pe aceste premise adevărate nu este totuşi logic-apt să producă valid

o concluzie adevărată, întrucât respectivul silogism este nevalid (incorect), aşa cum rezultă

din schema de mai jos în care termenul mediu este fără îndoială un termen nedistribuit în

ambele premise şi anume:

AaC

CiB

AiB

După cum se vede clar din această schemă de inferare, acest silogism încalcă prima

lege de raţionare silogistică, pentru că simbolul C din această schemă corespunde cuvintelor

“vorbitori de limbă română” şi nu este distribuit în niciuna din premise, iar el deţine în

raţionamentul silogistic dat rolul de termen mediu. Prin urmare, schema de inferenţă a acestui

silogism este clar nevalidă şi arată evident că, din moment ce se abate chiar de la prima regulă

de raţionare silogistică, el nu poate produce în mod sigur o concluzie adevărată, chiar dacă

premisele lui ar fi adevărate şi raţionamentul ar sugera o tranzitivitate pe fondul legăturii pe

158

care o face termenului mediu între termenii concluziei. În aceste condiţii, teoria psihologică a

modelelor mentale propune o serie de explicaţii.

(1). Prezenţa cuantorului special „numai” produce neclarități sub două aspecte

importante. Pe de o parte, după cum s-a arătat, este neclară interpretarea corectă a premiselor,

iar pe de altă parte nu avem siguranţa stabilirii concluziei care derivă necesar din premise.

Experimentele făcute de psihologii cognitivişti au pus în evidenţă două aspecte, care viciază

raţionarea corectă:

(a). Dacă ambele premise îl conţin pe “numai”, doar 16% dintre concluzii l-au

conţinut, în timp ce 45% din concluzii au conţinut cuantorul „toţi”;

(b). Dacă una singură din premise conţine cuantorul “numai”, numai 2% din concluzii

l-au preluat.

Prin urmare, aceste aspecte ne dovedesc că raţionarea silogistică uzuală, lipsită de edu-

caţie sau neatentă depinde adesea de conţinutul premiselor şi de felul în care acestea sunt în-

ţelese de un raţionator, mai ales dacă el neglijează restricţiile de raţionare şi nu ţine seama nici

de tipul de cuantori implicaţi în schema de argumentare. Un alt factor perturbator ar fi:

(2). Principiul „economicităţii cognitive” este o altă cauză care afectează frecvent cali-

tatea şi eficienţa argumentării. El este caracteristic, de regulă, raţionării lipsită de grijă a

omului obişnuit sau de atenţie suficientă din partea unui savant şi constă în aceea că

raţionatorul incompetent, însă prudent, tinde spre o concluzie cât mai economică cu putinţă,

chiar dacă premisele date îi permit mai mult. Conform acestui principiu, raţionatorii evită în

mod obişnuit riscul de a comite exagerări nejustificate prin intermediul concluziei şi nu evită

posibilitatea de a exprima o concluzie mai săracă decât cea care de fapt ar putea fi derivată

corect din premisele existente.

Rezumat

1. Istoria tratării raţionării silogistice începând din antichitate şi continuată de

medievali.

2. Structuri generale de argumentare silogistică sub forma figurilor şi modurilor

silogistice.

3. Exigenţele fundamentale de argumentare şi restricţiile privind raţionarea silogistică.

4. Silogisme valide (corecte) şi nevalide (incorecte) şi utilizarea lor în gândirea

obişnuită şi în raţionarea ştiinţifică.

5. Explicaţii psihologice cognitiviste ale raţionării silogistice şi ale eşecurilor

raţionatorului obişnuit.

Cuvinte importante

1. Raţionarea silogistică la începuturi.

2. Evoluţia teoriei silogismului.

3. Silogismele.

4. Figuri şi moduri silogistice.

5. Legi ale termenilor.

6. Legi ale premiselor

7 Legi ale concluziei.

8. Silogisme corecte sau incorecte.

9. Teoria logicii mentale.

10. Teoria modelelor mentale.

159

Test de autoevaluare

Exemplu: Evaluaţi următorul silogism şi stabiliţi dacă este o inferenţă deductivă

corectă:

Majoritatea germanilor sunt catolici, dar printre ei

se găsesc multe persoane care aderă la luteranism. Prin

urmare, luteranismul este o formă de catolicism.

Rezolvare: Analizând cu atenţie premisele acestui silogism, se constată că

ambele propoziţii care au aici rolul de premise sunt propoziţii particular afirmative, deci una

din premisele silogismului dat începe cu cuvântul „majoritatea”, iar cealaltă premisă

debutează cu cuvântul „multe”, deci ambele premise ale acestui silogism sunt de forma:

Unii germani sunt catolici

Unii germani sunt luterani

şi ele nu au nici un termen distribuit. Ca atare, termenul mediu care apare doar în premise şi

este redat aici de cuvântul „germani” nu este distribuit în niciuna din ele. Drept urmare, silo-

gismul acesta, care ne spune că ar rezulta concluzia luteranismul este o formă de catolicism,

este de fapt incorect şi ajunge la o concluzie falsă din două premise adevărate. De fapt, acest

silogism încalcă pe puţin două legi speciale de raţionare silogistică, legea (1) şi legea (6).

Exerciţii şi probleme

I. Analizaţi următoarele texte şi arătaţi dacă ele redau un silogism, iar dacă răspunsul

este afirmativ, verificaţi dacă silogismul este corect sau nu:

(1). Toate drumurile duc la Roma şi toate autostrăzile sunt drumuri. Prin urmare, unele

autostrăzi duc la Roma.

(2). Nicio persoană decentă nu consumă sandvişuri de la Fast-Food, iar cei care con-

umă asemenea sandvişuri sunt persoane emotive. Deci, rezultă că persoanele decente nu sunt

emotive.

(3). Diferite persoane cu afecţiuni psihice manifestă agorafobie, iar cei ce sunt afectaţi

de agorafobie beneficiază de asistenţă psihologică. Ca atare, multe persoane cu afecţiuni

psihice beneficiază de asistenţă psihologică.

(4). Generozitatea unei persoane se justifică prin aceea că orice persoană care

manifestă umanism în relaţiile lui cu alţii este un om generos.

(5). Numai oamenii sensibili se simt dezavantajaţi când cineva trece cu vederea

părerea lor, dar oamenii sensibili sunt muzicali şi prin urmare conchid că oamenii muzicali se

simt deranjaţi când părerea lor este nesocotită.

(6). Dacă dumneavoastră negaţi că aptitudinile practice ale cuiva sunt in-compatibile

cu inteligenţa, iar eu susţin că ele sunt inseparabile, putem fi ambii de acord că există oameni

inteligenţi care au aptitudini practice.

(7). Nici un fel de afecţiune psihică produsă de mediul de lucru nu este ereditară

întrucât multe afecţiuni psihice sunt dobândite în activitatea cotidiană. Reiese clar că multe

disfuncţii psihice pot fi produse de tipul de activitate.

(8). Cei care au putinţa de a face chiar fac ceva. Cei care nu fac nimic, dau sfaturi. Prin

urmare, cei care dau sfaturi nu fac nimic.

(9). Ori de câte ori creşte rata sinuciderilor înseamnă că viaţa oamenilor s-a înrăutăţit.

Aşa stând lucrurile, deoarece în vremea din urmă s-a diminuat rata sinuciderilor, cred că viaţa

oamenilor a înregistrat un declin.

160

(10). O căsătorie care este plină de ieşiri nervoase reciproce din partea soţilor este o

căsătorie nefericită şi trebuie căutată o soluţie. Prin urmare, când soţii sunt nefericiţi este mai

mult ca sigur că vor ajunge la divorţ sau la psihoterapeut.

(11). Numai cei sensibili pot fi oameni de artă şi întrucât numai oamenii muzicali sunt

sensibili, am convingerea că oamenii de artă sunt muzicali.

(12). Cei tăcuţi lucrează bine şi cu spor, dar a lucra bine şi cu spor înseamnă să meriţi

laude din partea celor din jur. Prin urmare, cei lăudaţi de cei din jurul lor sunt oameni tăcuţi.

(13). Nici un ipocrit nu este apreciat, deoarece toţi ipocriţii sunt mincinoşi şi nici un

om apreciat nu este mincinos.

(14). Nicio boală produsă de mediu nu este ereditară, iar unele disfuncţii psihice nu

sunt nu sunt ereditare. Reiese că unele disfuncţii psihice sunt produse de mediu.

(15). Toţi oamenii calculaţi sunt mai mult ca sigur interesaţi şi întrucât nu există

oameni calculaţi care să fie generoşi, rezultă că oamenii calculaţi nu sunt generoşi.

(16). Deduceţi printr-un silogism concluzia „Unele inferenţe deductive nu sunt valide”

şi verificaţi apoi corectitudine logică a acelui silogism.

(17). Nicio persoană care preţuieşte adevărul nu este politician pentru că toţi

politicienii promovează interese partizane şi prin urmare, cei ce promovează interese

partizane nu preţuiesc adevărul.

(18). Multe din filmele difuzate la posturile TV nu sunt făcute după opere literare de

real succes. Dar operele literare de real succes sunt valori inconte-stabile de unde reiese clar

că multe din filmele difuzate la TV nu sunt valori in-contestabile.

(19). Toate autostrăzile fac legătura directă între oraşe, dar destule drumuri nu sunt

autostrăzi şi ca atare, multe drumuri nu fac legătura între oraşe.

(20). În preajma alegerilor politicienii sunt angajaţi în campanie electorală, însă cei

angajaţi în campanii electorale sunt doritori de bani mulţi, de unde reiese că politicienii îşi

doresc bani mulţi.

II. Analizaţi spusele autorilor din textele de mai jos şi încercaţi să explicaţi ideile la

care ei se referă:

1. Până în secolul 19, logica a coincis în întregime cu silogistica scolastică, iar până în

ultima parte a celei de a doua jumătăţi a acestui secol psihologia ra-ţionării a urmat-o

îndeaproape. Un silogism conţine două premise, fiecare dintre acestea conţinând câte un

singur

cuantor; de exemplu:

Unii atleţi se ocupă cu pregătirea lor fizică

Toţi cei care se ocupă de pregătire fizică sunt sportivi

Unii atleţi sunt sportivi

Cu toate că s-a făcut o încercare de a caracteriza procesele mentale implicate în

raţionarea silogistică în termenii regulilor formale (Brain şi O’Brien, 1984), majoritatea

teoriilor se bazează pe modele mentale. Principala noastră preocupare pe parcursul acestui

capitol este să decidem între ipotezele aflate în competiţie cu privire la tipurile de modele

mentale care se află în spatele raţio-nării silogistice. […] Studiile timpurii asupra deducţiei

silogistice au fost viciate de erori metodologice. Subiecţii puteau apela doar la o ghicire şi la

diferite alte procese non-inferenţionale, deoarece ei aveau exclusiv sarcina de a evalua

concluzii deja date; nici unul dintre studii nu s-a apropiat măcar de a examina cele 512 forme

de silogism. Totuşi, în anii 1970, unii experimentatori au cerut subiecţilor să genereze

concluzii proprii, iar această procedură a creat posibilitatea de a examina raţionarea în toate

cele 64 de forme de combinare a premiselor (J.L. Huttenlocker, raportat în Johnson-Laird,

1975; J.L. Steedman, 1978). […] În ciuda diferenţelor dintre subiecţi sub aspectul

naţionalităţii (americani, englezi şi italieni) şi sub cel al limbilor naţionale proprii acestora,

161

experimentele au produs un grad ridicat de concordanţă privind ordinul nivelului de

dificultate (coeficient de concordanţă Kendall W = 0,975, p < 0,001). Pentru cele 37 probleme

cu nici o concluzie validă implicate în experiment şi care presupuneau o legătură a termenilor

extremi, deşi rezultatele au fost diferite, ele au produs o concordanţă notabilă (W = 0,84; p <

0,001). Cea mai uşoară dintre problemele conţinute în experiment a avut 89% concluzii

corecte, iar cea mai dificilă dintre problemele date în experiment a avut doar 8% răspunsuri

corecte. Cum ar trebui să explicăm vasta deosebire a gradului diferit de dificultate dintre un

silogism şi altul? (Philip N. Johnson-Laird, Ruth M. J. Byrne, Deduction, Lawrence Erlbaum

Associates Publishers, Hove and London, UK, Hills-dale, USA, 1991).

2. În raţionamentul deductiv nu se pune problema inducerii unor reguli sau structuri –

ca în cazul raţionamentului inductiv – ci, pe baza unor reguli stabilite, se urmăreşte obţinerea

de noi cunoştinţe. Aceste reguli se numesc reguli de deducţie. Aşadar, inferenţa deductivă

constă într-o serie de calcule guvernate de reguli de deducţie, astfel încât, din anumite

premise, o concluzie derivă cu necesitate logică. Studiul raţionamentului la nivel

computaţional (= studiul fun-cţiei dintre premise şi concluzie) este apanajul logicii.

Psihologiei îi rămâne sarcina de a stabili: (a) modul în care premisele şi concluzia sunt

reprezentate în sistemul cognitiv şi procedura efectivă de transformare a inputului (=

premisele) în output (= concluzia), adică analiza la nivel computaţional-algoritmic; (b) analiza

la nivel implementaţional; (c) impactul cunoştinţelor (tacite) asupra pro-cesului deductiv.

Există trei tipuri principale de raţionament deductiv: (1) raţionamentul si-logistic; (2)

raţionamentul ipotetico-deductiv; (3) raţionamentul liniar. Modelele psihologice elaborate

pentru explicarea lor sunt dezvoltate diferenţiat, de aceea ele vor fi prezentate succesiv. Toate

aceste modelări au o caracteristică comună: ele reconsideră statutul erorii în raţionament.

Dacă pentru logică (= analiza computaţională a inferenţei) eroarea este considerată pur şi

simplu ca abatere de la normă, ca un calcul greşit rezultat din încălcarea regulilor de

deducţie, pentru psihologie eroarea este principala „piatră de încercare” a modelelor propuse.

Un model al ra-ţionamentului deductiv care nu poate să explice şi să reproducă erorile de

raţionament întâlnite la subiectul uman este lipsit de validitate psihologică. (Mircea Miclea,

Psihologie Cognitivă, Polirom, Iaşi, 2003).

3. De la început, psihologii care studiază silogismele au fost mai mult sau mai puţin de

acord că trebuie să se oprească la cercetarea mecanismului mental fundamental aflat în spatele

raţionării ce se produce când subiecţii (de regulă, studenţi din primii ani de studii) primesc

spre rezolvare silogisme. Chiar de la început, interesul lor a fost legat de efectul diferitelor

conţinuturi ale raționărilor cu aceeaşi formă, dar majoritatea eforturilor au fost focalizate

asupra reprezentării acestor forme şi asupra felului în care acestea sunt manipulate mental.

Au existat prea puţine investigaţii asupra felului în care oamenii folosesc

reprezentările observabile externe în soluţionarea acestor probleme şi s-a acor-dat o mică

atenţie diferenţelor individuale dintre subiecţi. Există însă deja dovezi care arată că subiecţi

diferiţi abordează în mod diferit problemele (Ford, 1995). Seria reprezentărilor care apar ca

disparate în soluţionarea de silogisme, pe care tocmai le-am trecut în revistă, ar trebui să ne

facă să ne întrebăm de ce ar trebui să existe un sigur sistem sau mecanism intern de

reprezentare fundamental, cu toate că există unul extern; apoi, cum putem (dacă totuşi putem)

să diferenţiem între aceste sisteme de reprezentare de raţionare silogistică (şi între altele),

bazându-ne pe comportamentul subiecţilor care raţionează (adică, asupra concluziei

prezentată de noi ca fiind derivată de ei din premise). Înainte însă vom expune o scurtă istorie

a lucrărilor psihologice dedicate silogismelor.

Una din cele mai timpurii cercetări a raţionării silogistice (Sells, 1936) a observat

efectul de atmosferă: problemele în care există o premisă existenţială (particulară, n.n.) tind să

producă o concluzie existenţială (în situaţia în care există cel puţin o premisă negativă, tind să

producă concluzii negative). Asemenea observaţii erau oferite ca explicaţii ale erorii de

raţionare, pe baza analogiei cu eroarea gramaticală a erorii acordului dintre subiectul

162

gramatical şi verb. Desigur, după cum arată şi rezumatul de mai sus privitor la contribuţia lui

Aristotel şi la principiile indicate de el, această simplă euristică înglobează principii valide de

raţionare şi într-adevăr prevesteşte inferenţe valide de raţionarea silogistică într-o substanţială

proporţie.

Puţin mai târziu, Chapman şi Chapman (1959) a adus în prim plan în laboratoarele de

psihologie literatura logică referitoare la erorile de raţionare, concentrându-se pe

binecunoscutele sofisme cum ar fi „conversiunea ilicită”, adică inferenţa nevalidă de la Toţi A

sunt B (pre-misă), la Toţi B sunt A (concluzie), care era foarte cunoscută ca frecvenţă

covârşitoare printre cei care învaţă logica.

Erickson (1974) a introdus în domeniu cercurile lui Euler, ca model al reprezentărilor

mentale proprii studenţilor pe parcursul soluţionării de silogisme. El a folosit caracterul

concret al diagramelor primitive, fără capcanele datorate abstracţiilor, pentru a explica felul în

care studenţii produc inferenţe ilicite prin exagerarea a ceea ce spun premisele. Modelul său a

evitat în mod simplu dificultatea diagramelor multiple pentru premise şi concluzie, cu ajutorul

alegerii stohastice din pluralitatea variantelor posibile prezentate.

Johnson-Laird şi Steedman (1978) au realizat o ruptură decisivă faţă de predecesorii

lor, reorientându-se de la simpla teorie despre producerea erorilor spre un model de

competenţă al raţionării corecte, combinat cu o teorie psihologică referitoare la felul în care se

produc erorile. Aceasta a fost o importantă inovaţie. Oamenii nu dispun de procese mentale a

căror funcţie ar fi producerea de erori (indiferent de ceea ce i se pare uneori profesorului de

logică în apropierea finalizării instruirii studenţilor). Oamenii dispun de procese şi de

reprezentări mentale cărora le revine funcţia de a produce performanţe corecte (pot exista,

desigur, mecanisme dezvoltate şi pentru alte finalităţi), iar aceste procese sunt pasibile de

erori. O asemenea schemă ştiinţifică este obişnuită în psihologie. Psihologul începe cu o

concentrare pe eroare. Nu va exista însă nici un fel de cercetare asupra silogismelor, dacă

oamenii le-ar rezolva totdeauna deficitar. Eroarea de raţionare este de înţeles numai ca ceva

împotriva particularităţii fundamentale a sistemului, aceea „de a lucra corect”. Aceasta este

inovaţia crucială pe baza căreia se realizează o integrare între perspicacitatea logică şi

psihologie. Logica este sursa modelelor de competenţă din acest domeniu, împreună cu

înţelegerea abstractă a calculabilităţii pe care se bazează modelele cognitive. (Keith Stenning,

Seeing Reason, Oxford University Press, Oxford (UK), New York, USA, 2002)

4. Ideea este că enunţurile sunt în aşa fel legate încât, dacă accepţi unul sau două dintre

ele, va trebui să-l accepţi şi pe al treilea. Desigur, nimeni nu te forţează să-l accepţi şi pe cel

de al treilea. Dar, dacă vrei să fi raţional şi rezonabil, „va trebui” să-l admiţi. Iată un exemplu

de trei enunţuri care sunt astfel legate: „Toţi oamenii sunt muritori”, „Socrate este om”şi prin

urmare, „Socrate este muritor”. Dacă primele două enunţuri sunt adevărate, atunci şi cel de al

treilea trebuie să fie adevărat. Fără îndoială că el nu ar putea fi fals, atât timp cât primele două

sunt adevărate.

Cele menţionate mai sus sunt adevărate. Să presupunem că, în accepţiunea mea,

Socrate nu este muritor deoarece în momentul când el moare, sufletul lui merge în cer. În

acest fel eu nu accept enunţul trei. Dar, dacă aş spune asta, înseamnă că resping primul enunţ:

„Toţi oamenii sunt muritori”. Ideea de aici este că, dacă accepţi că primele două enunţuri sunt

adevărate, atunci este obligatoriu să accepţi cel de al treilea enunţ. Asta nu înseamnă însă că

s-a spus aici că este necesar să accepţi primele două enunţuri. Lucrul esenţial aici este relaţia

dintre aceste trei enunţuri.

A se nota că relaţia dintre enunţuri de felul celei analizate aici este de ti-pul a ceea ce

noi numim „raţionare”. Iată acum un alt exemplu. Să presupunem că accept faptul conform

căruia oricine lucrează temeinic va avea succes în viaţă. S-ar putea ca dvs. să nu credeţi asta,

însă să mai presupunem că eu cred. Acum să admitem că eu îl întâlnesc pe Frank într-un

tribunal. Frank eşuează în toate felurile posibile: financiar, social şi psihologic, că el este un

autentic perdant. Dar Frank îmi spune că totdeauna el s-a străduit temeinic pe parcursul

163

întregii sale vieţi. Ar trebui oare să-l cred? Tot ceea ce ar trebui să fac este să accept două

enunţuri similare celor anterioare: (a) „Oricine lucrează temeinic va avea succes în viaţă” şi

(b) „Frank este un perdant”. În aceste condiţii, pentru (c) am de ales între variantele „Frank a

lucrat temeinic” şi „Frank nu a lucrat temeinic”. Dacă sunt convins de faptul că oricine

lucrează temeinic va avea succes şi văd că Frank n-a avut succes, atunci va trebui să accept

ideea că „Frank n-a lucrat temeinic”, cu toate că el spune că a făcut aşa. (Dacă vreau să

gândesc corect, este obligatoriu).

Există însă posibilitatea să fiu incorect. S-ar putea ca Frank să se fi născut cu un

handicap, să fi crescut într-o familie abuzivă ori orice altceva şi totuşi el să se fi străduit într-

adevăr serios. O astfel de situaţie este reală. Probabil ar trebui să înclin şi să accept pretenţia

lui. În aceste condiţii, mă confrunt cu o problemă de logică. Dacă sunt pe cale să cred spusele

lui Frank, trebuie să renunţ la una din celelalte opinii personale. Accept ideea că el este un

autentic perdant şi n-am nicio îndoiala privitoare la asta. Dacă acum îl cred când spune că s-a

străduit temeinic, atunci trebuie să renunţ la ideea mea că „Oricine se străduieşte temeinic va

avea succes în viaţă”. Frank s-a străduit temeinic, dar el n-a avut succes. Prin urmare, ar trebui

să spun că „Cei mai mulţi oameni care se străduiesc temeinic devin oameni de succes”.

Aceasta însă este o aserţiune cu totul diferită, iar punctul principal (calitatea relaţiei de

inferenţă) se menţine. Aceste aserţiuni sunt legate în aşa fel încât nu este posibil doar să

extragi şi să o alegi pe cea care o crezi. Dacă accepţi două dintre ele, va trebui să o accepţi şi

pe a treia. (Phil Washburn, The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University Press,

New York, USA, Oxford, UK, 2010)

164

XIV. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI RAŢIONAREA DEDUCTIVĂ

CU PROPOZIŢII COMPUSE

1. Locul propoziţiilor compuse în argumentare.

2. Operatori propoziţionali.

3. Interdefinibilitatea operatorilor propoziţionali.

4. Rolul propoziţiilor compuse în deducţie.

5. Argumentarea ipotetico-categorică.

6. Argumente deductive disjunctivo-categorice.

7. Cercetări psihologice asupra raţionării propoziţionale.

8. Teoria logicii mentale.

9. Teoria modelelor mentale.

10. Raportul dintre inteligenţa naturală şi cea artificială (IA).

11. Raţionarea monotonică şi cea nemonotonică.

165

XIV. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI RAŢIONAREA DEDUCTIVĂ

CU PROPOZIŢII COMPUSE

În cadrul raţionării deductive cu propoziţii compuse, vor fi analizate aspectele de mai

jos:

1. Propoziţiile compuse şi operatorii propoziţionali.

2. Reducerea la minimum a tipurilor de propoziţiilor compuse.

3. Raţionamente deductive cu propoziţii compuse.

4. Teorii psihologice asupra raţionării cu propoziţii compuse.

5. Abordarea artificială a raţionării cu propoziţii compuse.

Drept urmare a subiectelor anunţate, acela care doreşte să ştie temeinic

raţionarea cu propoziţii compuse trebuie să ştie bine chestiunile legate de argumentarea

umană deductivă analizate până acum

În consecinţă, în continuare vor fi dezvoltate, în ordine, următoarele paragrafe impor-

tante legate de raţionarea umană cu propoziţii compuse.

1. Locul propoziţiilor compuse în argumentare.

În cazul inteligenţei naturale sunt folosite adesea raţionamente alcătuite din propoziţii

compuse, care sunt alcătuite din propoziţii mai simple decât ele. Valoarea de adevăr a

propoziţiilor compuse rezultă din cea a propoziţiilor mai simple aflate în alcătuirea lor, dar şi

de proprietăţile operatorului propoziţional care le leagă. Primele cercetări asupra acestor

raţionamente au fost datorate învăţaţilor antici, care au trăit aproximativ un secol după

Aristotel şi au constituit şcoala megarico-stoică din Grecia Antică. Cercetările şi rezultatele

obţinute de megarico-stoici au fost uitate iniţial, iar studiul lor a fost reluat independent de ele

abia în plin Ev Mediu şi mai ales mai târziu în secolul al XIX-lea de cei preocupaţi să elimine

anumite dificultăţi din raţionarea deductivă algoritmică a vremii. Asemenea propoziţii

compuse sunt folosite actualmente şi de inteligenţa artificială.

2. Operatorii propoziţionali

Propoziţiile compuse din alte propoziţii care participă la alcătuirea raţionamentelor

studiate de logica propoziţională abordată şi de gândirea critică din psihologie şi presupun

existenţa unor operaţii logice speciale, care transformă adevărul sau falsitatea propoziţiilor

mai simple în valoarea de adevăr a propoziţiilor compuse alcătuite din ele, motiv pentru care

sunt numite „operatori propoziţionali”.

Cel mai simplu operator logic de acest fel, numit „operatorul propoziţional negaţie”,

este specific argumentării obişnuite sau elevate. Ca operator logic global, negaţia are menirea

de a transforma valoarea de adevăr a propoziţiei mai simple la care se aplică în valoarea de

adevăr a propoziţiei compuse pe care o produce. De pildă, dacă avem o propoziţie simplă

falsă, să spunem propoziţia 2+2 = 5, negaţia ei, respectiv:

Nu este adevărat că 2+2 = 5

este evident o propoziţie compusă adevărată în care cuvintele „nu este adevă-rat că …”

exprimă operatorul propoziţional negaţie care a transformat falsitatea propoziţiei simple 2+2

= 5 în adevărul propoziţiei compuse produse de el. Desigur, lucrurile stau cu totul altfel, dacă

166

am pleca de la o propoziţie mai simplă adevărată, de pildă, de la propoziţia 2+2 = 4. În aceste

noi condiţii, acelaşi operator propoziţional ar transforma adevărul acestei propoziţii simple în

falsitatea propoziţiei compuse căreia el i-a dat naştere:

Nu este adevărat că 2+2 = 4

Să reţinem însă că la nivelul logicii propoziţionale studiată inclusiv de gândirea critică

în psihologie bazată pe logica argumentării, negaţia este singurul operator logic monar care

vizează totdeauna propoziţia la care se aplică în calitate de întreg, iar pentru acest motiv ea

este numită „operator logic monar”. În consecinţă, deşi logica formală distinge la nivelul

întregii logici propoziţionale nu mai puţin de 17 operatori propoziţionali, dintre care doar

negaţia este singurul operator monar, studiază doar o parte din ei. Aceşti operatori logici

specifici propoziţiilor compuse sunt prezentaţi în următorul tabel şi ei sunt utilizaţi frecvent

aproape exclusiv de raţionarea obişnuită analizată de psihologi:

Variabile

propoziţio

nale

p şi q

Denumirile operatorilor propoziţionali

Conjun

cţie

Disjuncţie Condiţion

al

Echival

enţă Negaţia Neexclusi

vă Exclusivă

1, 1 1 1 0 1 1 p p

1, 0 0 1 1 0 0 1 0

0, 1 0 1 1 1 0 0 1

0, 0 0 0 0 1 1

Gândirea critică din psihologie studiază prioritar aceşti şase operatori propoziţionali şi

preia din logica formală simbolurile numerice pentru adevăr şi fals, denumirea de „funcţii de

adevăr” pentru propoziţiile compuse, cel de „variabile” pentru propoziţiile elementare din al-

cătuirea lor şi denumirea de „tabele de adevăr” pentru definiţiile propoziţiilor compuse. În

tabelul de adevăr de mai sus sunt redate definiţiile acestor şase operatori propoziţionali,

despre care gândirea critică în psihologie consideră că sunt implicaţi cel mai adesea în

argumentarea umană obişnuită sau în cea a profesioniştilor în ştiinţe umaniste, dar cu ajutorul

cărora pot fi traduşi oricare din ceilalţi operatori propoziţionali.

Înainte de a trece mai departe precizăm că, aşa cum rezultă şi din acest tabel, cu

excepţia negaţiei care este operator propoziţional de un singur element, toţi ceilalţi operatori

reţinuţi sunt binari, ceea ce înseamnă că ei produc o propoziţie compusă (funcţie de adevăr)

din minim două propoziţii mai simple (din două variabile propoziţionale). Mai mult decât atât,

din tabelul de mai sus reiese că, la nivel general, fie că este vorba de situaţii obişnuite, fie de

cele legate de cunoaşterea ştiinţifică, întâlnim în discuţii sau în texte două feluri de disjuncţie,

neexclusivă şi exclusivă, care au definiţii diferite în tabelul de mai sus. De reţinut însă că în

limbile contemporane, inclusiv în limba română, nu mai există cuvinte ori expresii

corespunzătoare pentru aceste feluri distincte de disjuncţie, iar în română ambele sunt redate

prin expresii ca „sau …, sau …”, „fie …, fie …”, „ori …, ori …, deşi limba latină dispunea de

expresii total diferite: „vel …, vel …” pentru disjuncţia neexclusivă şi „aut …, aut … pentru

cea exclusivă17

. În aceste condiţii, pentru a diferenţia între aceste două feluri diferite de

disjuncţie este important să înţelegem exact despre ce este vorba într-un text disjunctiv. De

pildă, în următorul enunţ:

Tulburarea de anxietate este obsesivă sau compulsivă

cuvintele „sau …, sau …” introduc o disjuncţie neexclusivă, întrucât un bolnav de anxietate

17

Pentru detalii a se consulta: Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983

167

poate suferi de ambele maladii simultan. Cu totul altfel stau însă lucrurile cu disjuncţia din

următorul enunţ declarativ:

Acest om este sănătos sau bolnav

în care, aceleaşi cuvinte „sau …, sau …” exprimă o disjuncţie exclusivă, deoarece nici un

individ nu poate fi în acelaşi timp şi sănătos şi bolnav. Este desigur presupus că niciunul din

cuvintele „sau” nu a fost folosit altfel în aceste expresii decât cu înţelesul său fundamental.

3. Interdefinirea operatorilor propoziţionali

Logica formală are totuşi meritul de a fi arătat că disjuncţia exclusivă poate fi tradusă

şi exprimată ca negaţie a unei conjuncţii formată din două disjuncţii neexclusive, în care unul

din termeni negat. Definiţia disjuncţiei exclusive a fost preluată şi de gândirea critică în

psihologie, iar ea arată în felul următor:

(1). (p W q) =df [(p V q) & (p V q)]

Cu acest prilej să menţionăm că echivalenţa poate fi gândită ca o negaţie a disjuncţiei

exclusive, iar în acest sens poate fi utilizată definiţia:

(2). (p q) =df (p W q)

în care echivalenţa este redată prin semnul „” şi ea poate fi tratată şi ca un condiţional

reciproc:

(3). (p q) =df [(p q) & (q p)]

La rândul său, condiţionalul, poate fi redat fie prin negaţia unei conjuncţie în care

consecventul condiţionalului iniţial este negat:

(4). (p q) =df (p & q)

fie poate fi exprimat şi prin intermediul unei combinaţii între alţi doi operatori propoziţionali,

adică printr-o negaţiei şi o disjuncţia neexclusivă:

(5). (p q) =df (p V q)

Din definiţiile de mai sus reiese evident că la nivelul gândirii critice în psihologie şi al

logicii argumentării, discutarea raţionării umane cu propoziţii compuse, poate recurge

frecvent la numai trei operatori propoziţionali, respectiv, la negaţie, conjuncţie şi disjuncţie

neexclusivă, iar referinţele la alţi operatori logici pot fi făcute numai în limita unor nevoi

speciale. Acest fapt este desigur de un real ajutor nu doar pentru logica formală şi pentru

gândirea critică în psihologie, ci şi în cazul unei raţionări nespecializate în domeniu, dar de

care trebuie să ţină seama inclusiv gândirea critică în psihologie. Explicaţia este simplă,

întrucât indiferent dacă el este competent sau nu, orice om normal psihic apelează şi la

raţionamente cu propoziţii compuse, nu doar la silogisme.

4. Rolul propoziţiilor compuse în deducţie

Raţionarea deductivă, dar nici cea inductivă nu face excepţie, apelează adesea la

raţionamente în care una din premise este o propoziţie compusă în care apare un alt operator

propoziţional decât negaţia, conjuncţia ori disjuncţia. Acest alt operator propoziţional poate fi

redus cu ajutorul definiţiilor (1) – (5) numai la aceşti trei operatori propoziţionali negaţie ,

conjuncţie şi disjuncţie neexclusivă, cu precizarea că în formulele rezultate pot apărea diferite

feluri de paranteze, chiar altele decât cele de mai sus.

Trebuie reamintit acum că psihologia cognitivă, care iniţial s-a ocupat numai de

raţionarea silogistică, a trecut chiar mai demult la un studiu al argumentării deductive cu

propoziţii compuse, despre care reputaţi psihologi apreciază că ar fi inevitabilă în cazul

168

oamenilor normali psihic preocupaţi de activităţile lor zilnice simple, dar mai ales în situaţia

celor care se

ocupă de activităţi mai complicate sau ştiinţifice.

Înainte de a ne ocupa de raţionamente deductive cu propoziţii compuse mai

complicate, dilema este unul din acestea, precizăm că cele mai frecvente argumente deductive

au maxim două premise, din care doar una este o propoziţie compusă, iar cealaltă este o

propoziţie categorică. Inferenţele deductive de acest fel sunt relativ simple. Ele sunt folosite în

cele mai diverse cazuri, inclusiv de oamenii obişnuiţi, întrucât ei se află într-o situaţia în care

nici nu pot folosi alte feluri de argumente. De reţinut că există asemenea argumente care sunt

inevitabile şi nu sunt absolut ireproşabile din perspectiva gândirii critice în psihologie. Acesta

este un motiv extrem de serios care impune evaluarea acestor raţionamente deductive cu

propoziţii compuse şi stabilirea pe cât posibil a rolului şi a locului lor în raţionarea umană.

5. Argumentarea ipotetico-categorică

Numite tradiţional „argumente ipotetico-categorice”, aceste raţionamente deductive

relativ simple din categoria inferenţelor cu propoziţii compuse conduc la o concluzie care este

propoziţie categorică din doar două premise. Una din premise este un condiţional de forma

„dacă …, atunci …”, iar cealaltă este o propoziţie categorică desprinsă din acest condiţional.

Aceste argumente deductive cu propoziţii compuse pot fi, de pildă, de felul următor:

Dacă pacientul are accese de panică în spaţii publice, atunci el

suferă de agorafobie. Cum pacientul are accese de panică în

spaţiile publice, se poate considera că el suferă de agorafobie.

După cum se observă, acest argument deductiv ipotetico-categoric conţine o a doua

premisă care este propoziţie categorică afirmativă ca şi concluzia lui. Mai exact, a doua

premisă preia antecedentul condiţionalului din premisa iniţială a inferenţei, în timp ce

concluzia ei susţine de fapt consecventul acestui condiţional. Din punctul de vedere al gândirii

critice în psihologie, dar şi din cel al logicii argumentării, această inferenţă ipotetico-

categorică poate fi exprimată prin următoarea schemă de raţionare:

p q

p

q

Acest tip de argument ipotetico-categoric este folosit frecvent în raţionarea obişnuită,

dar şi în cea de specialitate, iar el a fost numit de logicieni în limba latină raţionament

ipotetico-deductiv „modus-ponens”, adică modul de raţionare afirmativă. Acest argument

ipotetico-categoric este utilizat îndeosebi în situaţiile în care dorim să susţinem ceva, de

regulă, invocând şi motivul a ceea ce susţinem. Drept urmare, acest fel de argument ipotetico-

categoric este studiat pe larg de psihologia cognitivă actuală.

Un alt fel de argument ipotetico-categoric, diferit de acesta, este folosit însă pentru a

respinge o decizie, o soluţie sau o idee, invocând totodată şi motivul acestei respingeri. De

pildă, raţionamentul:

Dacă pacientul ar prezenta accese de panică în spaţiile publice, atunci el

ar fi suspect de agorafobie, dar pacientul nu este suspect de agorafobie

şi deci, conchidem că nu are accese de panică în spaţiile publice

Se poate observa destul de uşor că deşi acest argument ipotetico-categoric este exprimat

lingvistic diferit sub aspectul conţinutului său lui, el are ca primă premisă tot un condiţional

ase-mănător aceluia folosit în primul exemplu de raţionament ipotetico-categoric. Mai precis,

el are o structură formală diferită faţă de primul.

169

Diferenţa faţă de primul raţionament ipotetico-categoric rezultă evident dacă luăm în

considerare a doua premisă. Premisa în cauză este o propoziţie categorică negativă şi

corespunde respingerii, cu ajutorul negaţiei, a consecventului din condiţionalul anterior ei.

Astfel,

noului argument ipotetico-categoric îi corespunde schema de raţionare de mai jos:

p q

q

p

Insistăm asupra faptului că cea de a doua premisă a acestei inferenţe nu este altceva

decât negaţia afirmaţiei făcută de consecventul condiţionalului iniţial, ceea ce se observă clar

din schema lui de raţionare. Încă din medievală logica era cunoscut acest argument, iar

schema lui de raţionare este numită de atunci „schemă de argumentare ipotetico-categorică

modus tollens”. Raţionamentul modus tollens, în limbajul obişnuit, „modul negativ”, este în

fond o modalitate de respingere a antecedentului condiţionalului iniţial, prin negarea

consecventului care îi urmează.

Aşa cum subliniază gândirea critică în psihologie care se inspiră din logica

argumentării, raţionamentele ipotetice modus tollens sunt frecvent utilizate în dispute sau

controverse de idei, cu scopul respingerii de aserţiuni, ipoteze, opinii ori păreri avansate sau

propuse de un eventual interlocutor. Cercetările de psihologie cognitivă dedicate utilizării

argumentelor ipotetice modus tollens au scos în evidenţă dificultăţile cu care se confruntă

raţionarea umană obişnuită în legătură cu folosirea acestor argumente deductive.

6. Argumentele deductive disjunctivo-categorice

Adesea, argumentarea umană cu propoziţii compuse apelează la raţionamentele

disjunctivo-categorice, iar atunci când se pune problema corectitudinii acestor inferenţe apare

ca deosebit de necesară înţelegerea precisă a diferenţelor esenţiale între o disjuncţie

neexclusivă şi una exclusivă. Pe de altă parte, se va reţine că argumentele disjunctivo-

categorice sunt la fel de simple ca şi cele ipotetico-categorice, de care însă ele se diferenţiază

prin faptul că prima lor premisă este o disjuncţie. De exemplu, textul următor exprimă un

raţionament disjunctivo-categoric:

Pacientul consultat suferă de anxietate. El are sau nevroză obsesivă

sau nevroză compulsivă. Întrucât el suferă de nevroză obsesivă,

se poate conchide că el nu suferă de nevroză compulsivă

Prima premisă a acestui argument este o propoziţie compusă dintr-o disjuncţie între

alte două propoziţii mai simple. Cea de a doua premisă este o propoziţie categorică care

susţine (afirmă) numai una din variantele disjuncte aflate în premisa iniţială. Prin urmare,

concluzia argumentului disjunctivo-categoric analizat ar fi cealaltă propoziţie categorică, dar

negată. Ca atare, acestei inferenţe deductive disjunctivo-categorice îi corespunde schema de

argumentare de mai jos:

p V q

p

q

Din păcate, se probează că această schemă de argumentare disjunctivo-categorică este

nevalidă, dacă prima lui premisă ar fi o disjuncţie neexclusivă. Deci, dacă „sau” din prima

premisă reprezentat aici de simbolul „V” exprimă o disjuncţia neexclusivă, cum a fost folosit

iniţial acest simbol, argumentul deductiv este incorect. Mai mult, în situaţia în care prima pre-

misă a inferenţei deductive ar fi o disjuncţie neexclusivă, ambele variante prezentate în prima

170

premisă ar putea fi adevărate, iar în acest caz n-ar fi deloc exclus ca pacientul suspectat de an-

xietate să sufere de ambele afecţiuni psihice, adică el să sufere şi de obsesie şi de compulsie.

Întrucât în acest fel raţionamentul deductiv ponendo-tollens este nevalid el este în

acelaşi timp periculos pentru cei care nu realizează acest lucru, deoarece dacă aceştia sunt

impresionaţi numai de conţinutul lui, nu este exclus ca inferenţa disjunctivo-categorică de mai

sus să ne conducă de la premise adevărate la o concluzie falsă. Cum se explică nesiguranţa

acestui argument folosit nu numai în raţionarea obişnuită, dar utilizat şi în cea sistematică?

Răspunsul cerut constă în următoarele.

Să presupunem că medicul psihiatru sau psihoterapeutul au stabilit deja că starea

psihică deficitară a pacientului anxios se datorează exclusiv nevrozei obsesive şi că el nu

prezintă absolut niciunul din simptomele specifice nervozităţii complusive. Deci, medicul este

astfel îndreptăţit să formuleze premisa care coincide cu propoziţia categorică Pacientul anxios

nu suferă de compulsie, care însă ne conduce la un alt fel de argument disjunctivo-categoric.

Pe această baza, din prima premisă a raţionamentului de mai sus, care este propoziţie

disjunctivă şi din a doua premisă, care este o propoziţie categorică negativă care respinge una

din variantele disjunctive iniţiale, psihiatrul ori psihoterapeutul este îndreptăţit să recurgă la

un raţionament deductiv tollendo-ponens de felul următor,

p V q

q

p

care deşi porneşte de la o disjuncţie neexclusivă, este fără dubii un argument deductiv valid.

Se va reţine deci că argumentele deductive care debutează cu o premisă care este

disjuncţia neexclusivă sunt nevalide în varianta modus ponendo-tollens („afirmativo-

negativ”), dar sunt valide în situaţia argumentelor disjunctive tollendo-ponens (negativo-

afirmative). În acest fel, gândirea critică din psihologie fundamentată pe logica argumentării

presupune valorificarea unor informaţii suplimentare bine stabilite şi produce chiar o

modificare a calităţii şi a structurii unor schemelor formale de argumentare. De aici, rezultă că

practicarea dezinteresului total faţă de schemele de raţionare concrete prezintă un pericol real

pentru psihologi.

Spre importanţa aceloraşi informaţii suplimentare ne conduce şi dispariţia anunţată a

indistincţiei strict lingvistice dintre particulele lingvistice ce redau o disjuncţie neexclusivă

sau una exclusivă. Această situaţie a limbajului actual implică o înţelegere cât mai exactă a

înţelesului cuvintelor şi al enunţurilor, pentru a stabili exact raportul dintre cuvintele

importante aflate în construcţia strict lingvistică a exprimării variantelor disjunctive. Astfel,

reamintim ideea că disjuncţia exprimată de enunţul următor:

Persoana este sănătoasă sau bolnavă

indică o disjuncţie exclusivă, întrucât cuvintele „sănătos” şi „bolnav” introduc termeni opuşi

cel puţin în mod contrar. Niciun om şi nici un organism viu nu poate fi în exact acelaşi timp şi

din acelaşi punct de vedere şi sănătos şi bolnav.

Pe baza acestei propoziţii, putem formula un raţionament disjunctivo-categoric concret

de următorul fel:

Persoana care s-a prezentat la cabinet este sau sănătoasă sau

bolnavă, dar întrucât ea este sănătoasă, rezultă că nu este bolnavă

Acest argument va fi obligatoriu valid pe baza informaţiei suplimentare conform

căreia sănătos şi bolnav sunt termeni opuşi cel puţin în mod contrar şi deci, că „sau” din

această inferenţă disjunctivo-categorică corespunde în fond unei disjuncţii exclusive. Altfel

spus, argumentului disjunctivo-categoric de aici îi va corespunde schema de inferenţă de mai

jos:

171

p W q

p

q

în care am folosit intenţionat simbolul „W”, corespunzător disjuncţie exclusive.

Această schemă de raţionare disjunctivo-categorică corespunde indiscutabil

raţionamentului disjunctivo-categoric ponendo-tollens ireproşabil, dar premisa iniţială este o

disjuncţie exclusivă, ceea ce ne obligă să reţinem că şi o asemenea variantă de tollendo-

ponens va fi indubitabil validă în cazul în care premisa iniţială este disjuncţie exclusivă. În

exemplul de mai jos, în care disjuncţia din prima premisă este în mod obişnuit este exprimată

prin „sau”, dar este totuşi o disjuncţie exclusivă:

Persoana care s-a prezentat la cabinet este sau sănătoasă sau

bolnavă, dar întrucât ea nu este bolnavă, rezultă că este sănătoasă

Acestei inferenţe îi va fi proprie următoarea schemă de argumentare:

p W q

q

p

Deşi în acest al doilea caz nu mai are importanţă din punctul de vedere al diferenţierii

între disjuncţia neexclusivă şi cea exclusivă, disjuncţia exprimată de prima premisă a

raţionamentului disjunctivo-categoric de mai sus a fost redată prin semnul „W” prin care am

simbolizat iniţial disjuncţia exclusivă, cu toate că orice fel de inferenţă disjunctivo-categorică

este logic-corectă. Pentru a distinge totuşi dacă prima premisă a inferenţei disjunctivo-

categorice redă o disjuncţie exclusivă ori una neexclusivă, trebuie totuşi să ţinem seama şi de

informaţiile suplimentare disponibile pentru a soluţiona corect problema validităţii oricărui

raţionament disjunctivo-categoric.

Din punctul de vedere al gândirii critice în psihologie bazată pe noua logică a

argumentării, trebuie să luăm în considerare faptul că raţionamentele propoziţionale deductive

va-lide, indiferent de simbolul utilizat, ne pot conduce la concluzii sigur adevărate cu condiţia

să fi pornit de la premise adevărate, dar concluziile acestor inferenţe se pot modifica uneori

radical în urma dobândirii ulterioare şi a unor informaţii suplimentare, care nu schimbă în nici

un fel corectitudinea structurilor logice prin care au fost obţinute concluziile iniţiale. Acest

lucru este perfect valabil indiferent dacă este vorba de raţionarea obişnuită sau de cea savantă

şi in-diferent dacă într-o situaţia sau alta au fost utilizate schemele de raţionare disjunctivo-

catego-rice analizate sau cu totul altele.

7. Argumente deductive complexe

De exemplu, există tipuri de argumente cu premise compuse mai complexe decât cele

analizate, care îşi combină premise de tipul celor anterioare şi sunt folosite într-un domeniu

științific sau obişnuit. Să considerăm o dilemă constructivă simplă căreia îi corespunde

schema următoare:

A sau B

A C

B C

C

şi să cităm şi un exemplu:

Bolnavul suferă de anxietate accentuată sau de compulsie psihică.

Dacă suferă de anxietate accentuată, el trebuie să fie consultat de un

psiholog sau de un psihiatru, iar dacă suferă de compulsii psihice, el

trebuie, de asemenea, să fie consultat de un psiholog sau de un medic.

172

Prin urmare, bolnavul trebuie consultat de un psiholog sau de un psihiatru

Asemănător acestei dileme, există numeroase alte feluri de raţionamente deductive cu

propoziţii compuse mai simple sau mai complexe, cum ar fi dilemele destructive simple:

A V B

A C

B C

C

În viaţa de toate zilele sau în ştiinţă sunt folosite adesea şi dileme mai complicate, dar şi

diferite raţionamente deductive cu propoziţii compuse diferite, cum sunt şi cele două de

următorul fel:

(A & B) C (A & B)

A (B C) A B

Două lucruri sunt însă importante în legătură cu inferenţele cu propoziţii compuse.

Mai întâi, pe baza definiţiilor date, orice formulă care redă premisele şi concluzia unei

inferenţe cu propoziţii compuse poate fi tradusă, indiferent de operatorii propoziţionali ce le-

ar alcătui, numai prin conjuncţie, disjuncţie neexclusivă şi negaţie. Trebuie să recunoaştem că

meritul acestei reduceri îi aparţine logicii formale. Pe de altă parte, în al doilea rând, analiza

corectitudinii logice făcută până acum de pe poziţiile gândirii critice în psihologie, poate fi

extinsă corespunzător şi pentru analiza validităţii altor raţionamente deductive cu propoziţii

compuse mai sofisticate. Faptul esenţial este însă acela că informaţii noi, unele obţinute pe

neaşteptate, pot schimba concluzia iniţială a unui raţionament deductiv corect, deşi ele nu

modifică validitatea schemei de raţionare.

8. Cercetări psihologice asupra raţionării propoziţionale

În privinţa raţionării propoziţionale în care prima premisă a argumentului ipotetico-

categoric este un condiţional, psihologia cognitivă a dovedit că majoritatea persoanelor, chiar

cele obişnuite şi lipsite de educaţie avansată, nu au în general dificultăţi să raţioneze după

modelul modus ponens (afirmativ), dar au greutăţi majore când sunt obligaţi să utilizeze

raţionamente ipotetico-categorice de tip modus tollens. Cele mai serioase constatări de acest

fel sunt datorate lui Peter Wason, la care ne-am raporta anterior, sau lui Philip N. Johnson-

Laird ori lui Martin D. S. Braine, dar şi psihologului Jonathan St. Evans care a publicat în

1983 un studiu pe această temă.

Printre cele mai importante dificultăţi întâmpinate de subiecţii testaţi în realizarea unor

raţionamente de tip ipotetico-categoric tollens (negativ) au fost cele de început, în care

subiecţilor li s-au oferit numai premisele, ei fiind solicitaţi să indice concluzia ce decurge din

ele. Aproape toţi subiecţii au declarat că din premisele oferite nu rezultă nicio concluzie.

Ulterior, experimentele au evoluat, oferindu-le subiecţilor raţionamente complete, solicitându-

le să sta-bilească dacă acestea sunt sau nu valide.

Problemele legate de raţionarea ipotetico-categorică şi de raţionarea cu argumente dis-

junctivo-categorice erau explicate de pe poziţia psihologiei cognitive de două teorii diferite

despre raţionarea umană care au oferit însă explicaţii parţial distincte şi sunt cunoscute drept

teoria logicii mentale (Martin D. S. Braine) şi teoria modelelor mentale (Philip N. Johnson-

Laird), la ambele explicaţii aderând însă şi alţi psihologi cognitivişti.

9. Teoria logicii mentale

Această explicaţie a raţionării umane este datorată în special lui Martin D. S Braine

încă din 1978, însă la ea au contribuit şi alţi renumiţi psihologi cognitivişti ca Jonathan St. B.

T. Evans (1980), Steve E. Newstead (1980), Lance J. Rips (1983), David P. O’ Brien (1994)

173

sau Ira A. Noveck (1998), iar mulţi dintre ei au încercat modelarea pe calculator a raţionării

umane.

În cazul argumentelor ipotetico-categorice de tipul ponens, mintea ome-nească, ne

spune Martin D. S Braine, dispune chiar prin natura ei de o regulă de raţionare de următorul

fel:

9.1. Dacă A, atunci B şi cum dispunem de A, rezultă B

Mintea omenească nu dispune însă de o regulă de deducţie care să-i permită

raţionatorului să argumenteze conform cu schema de conchidere modus tollens. Din această

cauză, raţionatorul este obligat să realizeze diverse deducţii suplimentare, ceea ce îl determină

să ajungă la concluzie mai târziu. Astfel, con-sideră adepţii teoriei logicii mentale, dacă

raţionatorului i se oferă doar premisele modului tollens şi anume:

9.2. Dacă A, atunci B. Dar B (non-B)

iar raţionatorul nu cunoaşte logica formală şi nici gândirea critică în psihologie, el va parcurge

următorii paşi până va ajunge să descopere concluzia.

(1). Mai întâi, el va raţiona după regula argumentării ipotetico-categorice care se află

în mintea lui şi din moment ce este dat că:

9.3. Dacă A, atunci B

acesta îl va deduce pe B, gândind că A este dat prin ipoteză.

(2). Apoi, din a doua premisă care constă din B (se vedea 8.2), raţionatorul dispune

deci şi de non-B şi deci, în această situaţie ajunge la o contradicţie logică:

9.4. B şi non-B

pe care el nu o poate accepta şi, ca atare, merge mai departe.

(3). Din moment ce a ajuns la această contradicţie logică, argumentatorul va considera

în final că rezultă:

9.5. non-A (A)

care este chiar concluzia raţionamentului ipotetico-categoric tollens.

În cazul argumentelor deductive ipotetico-categorice de tip tollens, după cum se vede

şi din enumerarea paşilor anteriori, procesarea mentală a informaţiilor redate de premise este

mai complicată pentru obţinerea concluziei şi tocmai de aceea raţionarea ipotetico-categorică

de tip tollens este mult mai dificilă decât cea de argumentare ipotetico-categorică ponens, mai

ales când individul nu este familiarizat cu deducţiile autentice.

În această ordine de idei, adepţii teoriei logicii mentale au oferit şi o serie de explicaţii

privitoare la aceste dificultăţi, mai ales dacă în raţionare sunt implicaţi operatori

propoziţionali, ca în propoziţiile condiţionale şi în cele disjunctive. De pildă, reprezentaţii

logicii mentale recunosc că există dificultăţi de raţionare în cazul oamenilor obişnuiţi, care nu

deţin competenţe suficiente pentru manipularea valorilor de adevăr din tabelele prin care sunt

definiţi operatorii propoziţionali. Pe lângă aceasta, specialiştii în logica mentală spun că

raţionatorii obişnuiţi nu reuşesc să distingă între disjuncţie neexclusivă şi disjuncţie exclusivă

şi nici între condiţional şi implicaţie, pe care deseori le şi confundă.

10. Teoria modelelor mentale

Intuită încă din 1943 de Kenneth J. Craik (1914-1945), teoria modelelor mentale

dedicată explicării psihologiei raţionării propoziţionale a fost dezvoltată ulterior de Ned Block

în 1981, Deidre Genter şi Allison L. Stevens în 1983, Teun A. van Dijk tot în 1983, la care s-

au adăugat Philip N. Johnson-Laird (1983), Walter Shaeken (1990), Walter Kinsch (1998),

Ruth M. J. Byrne (2002). Stephanie C. Payne (2003) şi a fost prezentată cu amendamente noi

datorate lui Philip N. Johnson-Laird (2006).

174

Conform acestei teorii cognitiviste despre capacitatea umană de a argumenta

propoziţional, raţionatorul construieşte în minte anumite modele mentale specifice lumii

„reale” cu care el se confruntă sau despre care este obligat cumva să relateze. Această lume

este descrisă de premisele argumentului său, dar fără a reda prin ele absolut toate informaţiile

pe care le-ar deţine. Astfel, în fiecare situaţie de argumentare, cel care raţionează dă expresie

prin intermediul modelului mental propriu premiselor numai informaţiei pe care o consideră

ca indispensabilă pentru promovarea concluziei, iar restul informaţiilor despre lucrurile la

care se referă premisele rămân tacite în mintea lui.

În aceste condiţii, modelul mental implicat în premisele raţionamentului său este doar

o reprezentare ideală proprie lui şi care este asemănătoare stării reale pe care o are în vedere.

Deşi ea păstrează însuşiri considerate de raţionator ca esenţiale pentru starea de fapt pe care o

caracterizează, conţinutul modelului metal propriu ei este flexibil şi poate integra ulterior noi

informaţii. În acelaşi timp, modelul mental al raţionatorului este specific câmpului său de

cunoştinţe şi poate fi relativ restrâns, întrucât reprezintă opiniile argumentatorului despre

fenomenele materiale sau ideale cu care el intră în contact, iar imaginea lui despre situaţia

vizată de premise poate fi fragmentară în raport cu realitatea. De exemplu, să presupunem că

pe o tablă se află desenate două figuri geometrice, iar dacă raţionatorul nu are cunoştinţe de

geometrie iar în mintea lui apare pe respectiva tablă un model mental care include două figuri

geometrice simultane, adică, de exemplu, un model mental de forma:

Prin urmare, el va realiza că pe tablă se află un cerc şi un triunghi şi, posibil, va formula

propoziţia:

Pe tablă se află un cerc şi un triunghi

care presupune evident o conjuncţie între cerc şi triunghi.

Să presupunem acum că argumentatorul aude sau citeşte undeva că pe respectiva tablă

nu există un cerc, dar există totuşi un triunghi, caz în care modelul lui mental ar arăta astfel:

ceea ce ar însemna că poate emite următoarea propoziţie:

Pe tablă nu există un cerc, dar există un triunghi

care ne-ar spune că pe tablă există o conjuncţie între negaţia unui cerc şi afirmarea unui

triunghi, iar în figura de imediat mai sus simbolul „” prin care am redat anterior negaţia

logică în calitate de operator logic propoziţional, exprimă acum inexistenţa cercului. În

schimb, dacă raţionatorul realizează situaţia redată de propoziţia:

Pe tablă există un cerc sau un triunghi

modelul mental născut în mintea lui va arăta cam în felul următor:

în care, aşezarea figurilor geometrice pe nivele diferite, indică faptul că modelul mental

caracteristic noii situaţii corespunde unei disjuncţii între cele două figuri geometrice.

Prin urmare, raţionarea umană normală preia sub forma modelelor mentale, în multe

cazuri inconştient, trei operatori propoziţionali, respectiv, negaţia, conjuncţia şi disjuncţia,

despre care s-a arătat anterior că au capacitatea să-i traducă pe toţi ceilalţi operatori

propoziţionali puşi în evidenţă de logica bivalentă formală, operatori preluaţi şi de gândirea

175

critică în psihologie. Ca atare, se poate susţine că teoria psihologică a modelelor mentale

acoperă absolut orice fel de raţionare umană indiferent de propoziţiile compuse cu care

operează.

Trebuie însă reţinut că teoria modelelor mentale a făcut şi o serie de precizări

importante referitoare la raţionarea umană, specifice argumentării obişnuite. Se consideră

astfel că:

(1). Procesarea mentală umană este dominată de un principiu fundamental conform că-

ruia se cere

Cât mai puţin efort posibil

şi, drept urmare, în cazul argumentului disjunctiv tollendo-ponens despre care am discutat,

raţionatorul va formula de regulă explicit numai concluzia lui:

Persoana care s-a prezentat la cabinet este sănătoasă

Prin urmare, se susţine şi chiar se pare că raţionatorul va formula explicit în

majoritatea situațiilor numai concluzia argumentului, pentru că el va considera că premisele

din care rezultă această concluzie ar fi înţelese de la sine, deci se raţionează entimematic.

Acest fapt se confirmă prin aceea că în raţionarea uzuală oamenii recurg la entimeme, mai

ales în discuţii, şi nu formulează explicit toate componentele unui raţionament deductiv,

indiferent dacă inferenţa conţine exclusiv propoziţii categorice sau şi propoziţii compuse.

(2). Pe baza acestui fapt, se consideră că în cazul raţionării obişnuite, argumentatorii

nu se bazează pe validitatea (corectitudinea) raţionamentelor deductive şi ţin seama numai de

faptul dacă concluzia derivată din premise este sau nu o propoziţie adevărată după opinia lor.

Cu alte cuvinte, singurul aspect de care va ţine seama raţionatorul ar fi acela că nu poate

descoperi nici un model mental care ar infirma adevărul concluziei derivată de el.

(3). În aceste condiţii, în situaţia argumentului disjunctiv tollendo-ponens la care reve-

nim, se susţine că raţionatorul procedează tacit după schema de inferenţă prezentată anterior.

Prin urmare, dacă obţinerea concluziei nu presupune explicit folosirea unor reguli de

inferenţă, ele sunt totuşi implicit utilizate întrucât aceste reguli sunt inerente minţii umane,

ceea ce dă dreptate partizanilor logicii mentale.

În această situaţie, chiar dacă argumentarea umană procedează entimematic şi

foloseşte numai aparent înţelesul premiselor, consideră că aceasta este suficient pentru a

elimina din discuţie diferite modele mentale care nu se „potrivesc”, iar raţionatorul sănătos

mental şi suficient de educat judecă obligatoriu pe baza regulilor de inferenţă deoarece acestea

sunt proprii minţii umane.

11. Raportul dintre inteligenţa naturală şi cea artificială (IA)

Pe măsura avansului considerabil înregistrat de inteligenţa artificială în construcţia

unor calculatoare şi a unor sisteme de operare tot mai performante, ea a fost interesată încă de

la început de funcţionarea inteligenţei naturale şi a folosit în acest sens analiza psihologică a

propoziţiilor compuse sub forma funcţiilor de adevăr. Astfel, funcţiile de adevăr

propoziţionale, indiferent dacă ele sunt înţelese ca modele mentale sau altcumva, au fost

tratate multă vreme pur algoritmic. În consecinţă, ele au fost echivalate cu simple scheme de

contacte electrice, care pot fi modelate prin componente fizice şi în care fiecare variabilă

propoziţională este imaginată ca un contact electric.

De exemplu, conjuncţia logică dintre două variabilele propoziţionale p şi q concepute

în calitate de contacte electrice, ar fi transpusă simplu sub forma unei scheme electrice în care

cele două contacte ar fi legate în serie:

p q

176

După cum s-a precizat, aici simbolurile p şi q nu mai reprezintă variabile propoziţionale ca

până acum, ci au rolul de contacte electrice prin care trece curentul.

Într-o manieră asemănătoare, o altă schemă de contacte electrice diferită de aceasta,

întrucât acum contactele electrice p şi q sunt legate în paralel, adică disjunctiv, iar ea arată în

felul următor:

p

q

Această nouă schemă electrică va corespunde precis unei disjuncţii logice care din punct de

vedere tehnic este o construcţie prin care curentul electric va circula numai în situaţia în care

trece prin p, dar nu trece şi prin q.

Desigur, într-o maşină de calcul sunt şi alte tipuri de legături electrice sau de altă

natură care sunt însă numeroase şi minimizate. Faptul cel mai important în acest context este

acela că perspectiva algoritmică permite transferarea funcţiilor de adevăr în maşina de calcul,

ca şi cum ar fi trecerea dintr-un sistem de numere în altul. De exemplu, calculatoarele actuale

presupun trecerea de la sistemul de numărare obişnuit bazat pe 10 cifre în care calculăm şi

noi, la unul cu doar 2 cifre, fapt esenţial şi pentru schemele electrice de mai sus.

Să ne reamintim cu acest prilej exemplul lui Peter Wason şi faptul că cifrele obişnuite,

deşi ne par fireşti, reprezintă entităţi abstracte cu un grad de generalitate mai mare decât cel al

lucrurilor nemijlocit accesibile simţurilor şi tocmai în această ordine de idei s-a simţit nevoia

şi s-a constituit o ramură a matematicii algoritmice care se ocupă de sistemele de numere şi de

traducerea unui sistem de numere în altul.

Să considerăm, de pildă, numărul 15 din baza 10 şi să încercăm să-l exprimăm într-un

sistem de numere cu numai două cifre, pe care ni le-am putem imagina ca fiind 1 şi 0, folosite

anterior ca simboluri pentru valorile de adevăr ale unei propoziţii categorice sau compuse

oarecare. Pentru aceasta, presupunem că simbolul N corespunde unui număr din baza 10, iar

simbolul m redă acelaşi număr, dar în baza 2. Ca atare, procedând strict algoritmic, împărţim

pe N la m şi notăm cu a rezultatul acestei împărţiri şi cu r1 restul respectivei împărţiri. Apoi îl

împărţim pe a la m şi notăm cu b rezultatul noii împărţiri şi cu r2 restul noii împărţirii.

Continuăm aceste operaţii aritmetice de împărţire până ob-ţinem un cât d al cărei împărţiri la

m nu mai are ca rezultat un număr întreg. În finalul împărţirilor succesive, vom obţine un

număr de forma:

d, rn, , r1

care constituie traducerea numărului din baza 10 în baza 2. Ca exemplu, dacă aplicăm aceste

împărţiri succesive numărului 15 din baza 10, obţinem următoarea succesiune de operaţii arit-

metice:

15 : 2 = 7, rest 1; 7 : 2 = 3, rest 1; 3 : 2 = 1, rest 1

ceea ce înseamnă că numărul 15 din baza 10 coincide cu numărul:

1, 1, 1, 1

din baza 2 şi astfel se dovedeşte că între diferite sisteme de numere nu există graniţe

insurmontabile. (Gheorghe Enescu, Logica Simbolică, 1971, Editura Ştiinţifică, Bucureşti).

În aceste condiţii, gândirea critică în psihologie bazată şi aici pe logica argumentării,

însă şi inteligenţa artificială din ultima vreme, impun distincţia clară între raţionarea monoto-

nică de tip algoritmic şi raţionarea nemonotonică de tip nealgoritmic, care este specifică

raţionării umane în general.

12. Raţionare monotonică şi nemonotonică

177

Raţionarea nealgoritmică este mai apropiată de argumentarea umană şi este numită de

specialiştii IT de ultimă oră „raţionare default”. Prin această denumire ei înţeleg că rezultatul

unei decizii sau o concluzie deja obţinută ar putea fi amendată datorită obţinerii de noi

informaţii, fără a modifica însă schema de inferenţă iniţială deductivă care rămâne totuşi

neschimbată. Deşi această raţionare anulabilă nu este specifică doar omului obişnuit, ea este

proprie şi unui savant reputat, întrucât nici el nu judecă totdeauna exclusiv algoritmic şi

ajunge uneori să-şi schimbe părerile anterioare.

Pentru a diferenţia cât mai bine între raţionarea monotonică de tip algoritmic şi

raţionarea nemonotonică de tip nealgoritmic, vom desprinde la început principalele trăsături

ale raţionării monotonice. Să presupunem un raţionament deductiv monotonic valid, din ale

cărui premise adevărate, să le notăm cu P, rezultă de-a dreptul mecanic o concluzie tot

adevărată pe care o semnalăm prin C, astfel încât expresia formală:

P C

este sigur adevărată, iar simbolul „” reprezintă aici deducţia calculatorie. Acum să mai

presupunem că la antecedentul lui , care ar reprezenta un raţionament valid, mai adăugăm

alte idei tot adevărate a căror mulţime o reprezentăm prin S. Din punct de vedere algoritmic se

va spune că şi următoarea formulă exprimă tot o implicaţie formală de felul următor:

(S & P) C

Aceasta înseamnă că din punct de vedere algoritmic, C este implicată de orice fel de

combinaţii de propoziţii adevărate.

Cu alte cuvinte, în cazul gândirii algoritmice adăugarea la premisele iniţiale de

informaţii noi adevărate nu transformă un argument care anterior s-a dovedit deductiv-valid

într-un raţionament nevalid. Fără a respinge total raţionarea algoritmică, gândirea critică în

psihologie fundamentată pe logica argumentării, pledează prioritar pentru raţionarea

nemonotonică, iar acest fel de raţionare depăşeşte aspectele clasice de tip formal anterioare

ale distincţiei rigide între deducţie şi inducţie, dar fără a neglija diferenţele principiale dintre

aceste două feluri de raţionamente privitoare la validitate.

Mai mult decât atât, gândirea critică în psihologie subliniază că concluziile anterioare

eronate nu infirmă validitatea raţionamentelor deductive. Greşelile de raţionare pot fi

rezultatul firesc al lipsei de competenţe a raţionatorului privind argumentele folosite. În

consecinţă, ea insistă asupra faptului că deseori respingerea autenticităţii unei concluzii ori

înlocuirea ei cu alta poate fi urmarea câştigării ulterioare de informaţii şi nu a faptului că ea n-

ar fi fost derivată valid din premisele iniţiale. În această ordine de idei, gândirea critică în

general nu doar cea din psihologie nu respinge faptul că lipsa unor informaţii suficiente sau în

absenţa unor competenţe, a presiunii exercitată asupra raţionatorului de diferite interese,

neatenţia lui sau diferitele sale afecţiuni psihice etc., pot fi cauza unei raţionări deficitare din

punct de vedere formal sau chiar al gândirii critice în psihologie.

După cum s-a precizat, raţionarea nemonotonică este acum specifică şi unor specialişti

în construcţia de calculatoare şi sisteme de operare inedite. Această construcţie are în zilele

noastre denumiri ca „raţionare firească”, „normală”, „provizorie”, „amendabilă” etc. şi nu este

caracteristică argumentării tradiţionale, adică raţionării deductive strict formale din logica cla-

sică şi din calculul algebric algoritmic.

Raţionarea nemonotonică este specifică argumentelor studiate de gândirea critică din

psihologie şi de noua logică a argumentării. Ea este proprie raţionării naturale şi nu celei

artificiale de până acum, fiind specifică şi cercetătorilor elevaţi din multe alte domenii,

inclusiv persoanelor fără o educaţie superioară. De reţinut însă că gândirea critică indiferent

de domeniul în care este folosită nu infirmă corectitudinea logică a schemelor de inferenţă

studiate, dar ţine seama de progresele ştiinţifice confirmate.

178

Pentru a clarifica această aserţiune, să luăm ca exemplu, două propoziţii categorice

adevărate care ar fi invocate ca premise ale unui silogism:

(1) Tom este câine

(2) Toţi câinii percep ultrasunete

din care este derivată deductiv, ireproşabil din punct de vedere silogistic, concluzia care este

la rândul ei o propoziţie categorică adevărată pe baza premiselor:

(3) Tom percepe ultrasunete

Raţionamentul deductiv prin care a fost obţinută concluzia (3) este un silogism valid

(absolut corect logic), care satisface integral restricţiile şi exigenţele logice fundamentale

specificate. Logicienii medievali, care au studiat amănunţit raţionarea umană, au conferit

denumiri speciale modurilor silogistice valide şi l-au numit pe acesta Barbara. Să reţinem că

acest silogism este o inferenţă deductivă ireproşabilă logic şi extrem de puternică din prima

figură silogistică, căruia îi este proprie următoarea structură sau schemă de raţionare:

A este C

Toţi C sunt B

A este B

în care A înlocuieşte numele propriu Tom, litera B a luat locul cuvintelor animale care percep

ultrasunete, iar C este un simbol pentru câinele din exemplul de mai sus. Se ştie încă de la

Aristotel că acest silogism este un raţionament deductiv extrem de sigur, ceea ce înseamnă că

în condiţiile în care premisele lui sunt propoziţii adevărate, este indiscutabil că şi concluzia

derivată din ele este tot o propoziţie categorică adevărată.

Din perspectiva gândirii critice în psihologie şi a logicii argumentării transformată de

ea, problema care se pune este dacă nu cumva ar exista informaţii suplimentare relevante

pentru premise sau pentru concluzie care ne-ar obliga să punem la îndoială adevărul vreuneia

din ele, deşi raţionamentul este ireproşabil, iar propoziţiile categorice invocate sunt sigur

adevărate. De exemplu, informaţia suplimentară obţinută ulterior construcţiei acestui

silogism, conform căreia Tom este surd din naştere ne obligă să renunţăm la ideea că Tom

percepe ultrasu-netele, adică ne impune să renunţăm la adevărul propoziţiei categorice

derivată drept concluzie şi să ne îndoim de faptul că absolut Toţi câinii percep ultrasunetele.

Să continuăm şi să mergem mai departe. Să admitem, de pildă, ideea că propoziţia

categorică:

Mamiferele nu zboară

este adevărată. Ulterior aflăm însă că un animal oarecare, să spunem X, este mamifer. Pe baza

acestor două informaţii despre care ştim că sunt adevărate, putem construi următorul silogism

concret:

Deoarece X este mamifer, iar nici un mamifer nu zboară,

întrucât această caracteristică aparţine numai păsărilor

şi multor insecte, rezultă că X nu zboară

Acest raţionament silogistic valid a fost numit de logicienii medievali Celarent şi face

parte tot din prima figură silogistică. El este reductibil la următoarea schemă de raţionare:

A este C

Nici un C nu este B

Nici un A nu este B

Din perspectiva gândirii critice în psihologie, dar şi a logicii argumentării, deşi

premisele lui par a fi propoziţii categorice adevărate, se pune totuşi problema dacă şi

concluzia ace-stui silogism poate fi o propoziţie categorică adevărată. Să presupunem că

179

aflăm ulterior o in-formaţie oferită de un biolog, care ne arată că liliacul (Plecotus aurius sau

Nyclatus noctula, în clasificarea ştiinţifică) este mamifer şi care nu zboară dacă este pui, însă

zboară dacă este un animal matur.

Prin urmare, pe fondul acestor informaţii suplimentare referitoare la vârsta liliacului,

dacă ne raportăm la raţionamentul silogistic de mai sus, atunci deţinem posibilitatea de stabili

în ce condiţii concluzia acestui al doilea argument absolut corect este totuşi adevărată sau fal-

să. Mai precis, dacă liliacul despre care este vorba este pui, atunci el nu zboară şi este

adevărată concluzia din schema de mai sus, iar dacă în silogismul Celarent, care este la fel de

puter-nic, ar fi vorba despre un liliac matur şi perfect sănătos, concluzia acestui silogism este

falsă.

Să reţinem că gândirea critică în psihologie bazată pe logica argumentării ne arată că

validitatea oricărui argument trebuie raportată la situaţia concretă de fapt fără a viola

corectitudinea argumentului. Aceasta nu este o trăsătură necesară numai pentru raţionarea

obişnuită lipsită de o educaţie suficientă, ci este indispensabilă şi în argumentarea ştiinţifică.

De exemplu, ajunşi în actualul stadiu al dezvoltării ştiinţifice, astronomii avansează

actualmente, printre altele, ipoteza expansiunii continue a Universului, dar ei nu avansează

această idee ca o certitudine absolută, iar cei mai reputaţi fizicieni deşi nu au renunţat total la

fizica newtoniană şi nici la fizica relativistă, desfăşoară investigaţii sistematice asupra

proprietăţii unor subpar-ticole ale nucleului atomic şi se pare că ei ar contrazice ipoteza

einsteiniană cu privire la constanţa vitezei luminii.

Pe de altă parte, raţionarea umană promovată de gândirea critică bazată pe logica

argumentării este implicată în hotărârile luate privind viitorul economic sau politic, în

stabilirea deciziilor juridice de anvergură sau într-un caz particular şi este caracteristică în

practicarea meseriei şi a cercetărilor psihologice etc. De spiritul ei nu sunt feriţi nici geometrii

care doar intuiesc cum ar trebui demonstrată o teoremă inedită, iar din discuţie nu excludem

cu siguranţă părerile subiective sau pe cele interesate.

Cercetările actuale de psihologie şi practica în domeniu converg astăzi tot mai mult

spre psihologia cognitivă şi cu toate că vechile îndeletniciri nu au fost neglijate complet,

psihologia actuală trebuie să valorifice aparate tot mai performante, puse la dispoziţia ei de

tehnicile contemporane din medicină sau din neuroştiinţe şi chiar din fizică sau de diverse

tehnologii moderne. În acest fel, cercetarea ştiinţifică şi tratamentele psihologice beneficiază

momentul de faţă de aparate noi numite mai ales prin sigle cum ar fi MRI (Magnetic

Resonance Imagery) ori PET (Positron Emission Tomography), care nu au consecinţe

negative pentru or-ganismul uman, însă au condus la importante descoperiri a cauzelor unor

deficienţe psihice, multe din ele indisponibile în trecutul apropiat.

În concluzie, se poate susţine că ştiinţa sau practica ştiinţifică se dezvoltă continuu şi

ele se bazează pe explicaţii, soluţii şi argumente noi. În această situaţie, rolul raţionamentelor

de tot felul în dezvoltarea cunoaşterii în general este vital în orice întreprindere teoretică, iar

gândirea critică din psihologiei bazată pe noua logică a argumentării nu face excepţie.

Rezumat

(1). Istoria argumentării cu propoziţii compuse şi actualitate ei.

(2). Interdefinirea operatorilor propoziționali.

(2). Tipuri de raţionamentele deductive cu propoziţii compuse.

(3). Teorii psihologice despre raţionarea cu propoziţii compuse.

(4). Raţionarea umană şi cea artificială.

(5). Raţionare algoritmică şi nealgoritmică, cea naturală şi cea artificială.

(6). Efectul informaţiilor suplimentare în raţionarea deductivă.

180

Cuvinte importante

1. Megarico-stoici

2. Propoziţii compuse.

3. Operatori propoziţionali.

4. Operatori de bază.

5. Funcţii de adevăr.

6. Variabile propoziţionale.

7. Tabele de adevăr.

8. Disjuncţie exclusivă.

9. Disjuncţie neexclusivă.

10. Condiţional.

11. Echivalenţă.

12. Reducerea operatorilor.

13. Validitatea inferenţelor ipotetice.

14. Validitatea inferenţelor disjunctive.

15. Ipotetic sau disjunctiv.

16. Dilema.

17. Dilema constructivă.

18. Dilema destructivă.

19. Logică mentală.

20. Modele mentale.

21. Raţionare monotonică.

22. Raţionare nemonotonică.

23. Algoritmic şi nealgoritmic.

25. Raţionare naturală.

26. Raţionare artificială.

Testare preliminară

Exemplu: Arătaţi care sunt principalele diferenţe între o propoziţie categorică şi o

propoziţie compusă.

Rezolvare: Propoziţiile categorice sunt forme logice de maximă simplitate,

iar cele compuse sunt alcătuite din alte propoziţii cu ajutorul unor operatori propoziționali,

fapt care are următoarele consecinţe:

- adevărul sau falsitatea proprii propoziţiilor categorice se stabileşte pe baza unui

raport cu situaţia la care ele se referă;

- adevărul sau falsitatea propoziţiilor compuse se stabileşte în funcţie:

(a) de adevărul sau falsitatea propoziţiilor din componenţa acelei propoziţii compuse.

(b) de particularităţile operatorului propoziţional prin care a luat naştere propoziţia

compusă.

Exerciţii şi probleme

I. Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Ce este o funcţie de adevăr?

2. Există vreo diferenţă între inferenţă şi condiţional?

3. Care sunt teoriile psihologice care analizează raţionarea umană cu propoziţii com-

puse?

181

4. Care este raportul dintre raţionare monotonică şi raţionare nemonotonică?

5. Enunţul „Cine pleacă la drum cu certitudini absolute, pe parcurs ajunge să aibă

îndoieli”redă o propoziţie categorică ori o propoziţie compusă?

6. Cum pot fi „eliminaţi” alţi operatori propoziţionali prin conjuncţie, disjuncţie

neexclusivă şi negaţie?

7. Care este distincţia dintre raţionarea mecanică şi raţionarea umană?

II. Precizaţi operatorii propoziţionali aflaţi în alcătuirea următoarelor pro-poziţii

compuse:

1. Dacă petrecem vacanţa la Predeal, la sfârşitul săptămânii vom urca la o cabană.

2. „Cuget, prin urmare exist!”. (aserţiunea îi aparţine lui R. Descartes).

3. Cine n-are rezultate sportive, obţine rezultate bune în alte domenii.

4. Când studiezi temeinic fiecare prelegere şi pui întrebări pentru lucrurile mai puţin

înţelese, şti mai bine în final.

5. „Omul s-a născut liber, dar el este peste tot în lanţuri.” (aserţiunea îi aparţine lui J. J.

Rousseau).

6. Mergem la un spectacol ori ne vizităm prietenii.

7. Ieşim la o plimbare, când ne plictisim în casă.

III. Stabiliţi dacă în textele de mai jos apare sau nu apare un raţionament cu propoziţii

compuse:

1. Explicaţia cosmologică antică susţine că Soarele ar fi apărut abia după ce au trecut

trei zile de la naşterea Universului. Dar se ştie că Soarele este cauza diferenţei dintre zi şi

noapte pentru fiecare perioadă de câte 24 de ore şi a succesiunii zilelor calendaristice. Deci,

primele trei zile calendaristice n-au ezitat în absenţa Soarelui sau explicaţia cosmogonică

antică privind naşterea Soarelui este eronată.

2. Cine susţine că în psihoterapie fiecare regulă are excepţii se contrazice singur,

pentru că în acest caz chiar cea ce susţine această persoane are cel puţin o excepţie şi ca atare,

nu este o regulă, pentru că a fi regulă înseamnă că lucrurile se produc totdeauna după un

canon.

3. Dacă echipa de interviu a plecat de la sediu cu autobuzul societăţii la orele 8,30 sau

cu trenul de 9,30, ea a ajuns la timp şi s-a întâlnit cu persoanele convocate pentru interviu. Se

ştie însă că echipa de psihologi nu a plecat cu au-tobuzul societăţii şi nu a realizat interviul

propus. Prin urmare, echipa de psihologi nu s-a deplasat nici cu trenul de 9,30.

4. Dacă unchiul tău este un reputat psiholog, nu vei ezita să-i ceri sfatul asupra felului

în care trebuie abordat acest dificil pacient, dar întrucât eziţi să-i ceri ajutorul în rezolvarea

acestei probleme, conchid că unchiul tău nu este un bine-cunoscut psiholog.

5. Dacă Sandu şi Mihai promovează proba de psihologie, atunci prestigiul grupei

noastre va fi salvat şi toţi studenţii grupei vor promova în anul următor de studiu şi grupa va fi

lăudată. Prin urmare, dacă cel puţin unul din ei nu promovează, nu ne va lăuda nimeni.

6. Generozitatea şi umanismul sunt trăsături de caracter care fie sunt inseparabile, fie

pot exista separat, dar afecţiunea părinţilor faţă de copiii lor şi umanismul acestor părinţi faţă

de alţii sunt recunoscute. De aici reiese că în această familie, umanismul părinţilor faţă de alţii

poate exista şi dacă ei nu manifestă afecţiune faţă de proprii copii.

7. Tudor a venit de la Timişoara fie prin Craiova, fie prin Piteşti. Dacă însă a venit prin

Piteşti, a făcut o întrerupere şi a vizitat fabrica de autoturisme din Mioveni. Dar el n-a vizitat

fabrica de autoturisme din Mioveni, de unde conchid că a venit de la Timişoara prin Craiova

direct la Bucureşti.

8. Mihai a ajuns acasă după ora 10 seara pentru că a fost la un spectacol muzical,

convins de prietenii săi să meargă, dar n-a avut ce regreta pentru că a ascultat melodiile care îi

plac mult şi a avut ocazia să-l asculte pe unul din cei mai cunoscuţi solişti din Europa.

182

IV. Analizaţi cu atenţie textele de mai jos şi identificaţi ideile la care se referă autorii

lor:

1. Pe de altă parte, logica propoziţională depinde de propoziţii: de propoziţii care

propun o relaţie între două stări de fapt. Tehnic vorbind, aceste propoziţii ar fi reprezentate ca

enunţuri de forma „dacă …, atunci …”. Natura pro-poziţională a susţinerii de acest fel ar

putea fi redată, în locul exprimării sale ex-plicite, cu ajutorul verbului „a implica”. Dacă grecii

din antichitate au petrecut mult timp filosofând asupra felului în care un obiect specific ar

putea fi pus împreună cu un grup general, dezvoltând pe această bază logica propoziţiilor

categorice până la o artă desăvârşită, filosofii europeni din secolul al XIX-lea au devenit

fascinaţi de logica propoziţională. Enunţurile de tipul dacă/atunci sunt probabil inima

majorităţii raţionărilor noastre, chiar dacă adesea nu ne dăm seama de acest fapt. Aceste

enunţuri leagă două evenimente şi presupun că în condiţiile în care primul se întâmplă (partea

care începe cu „dacă”), atunci îşi va face apariţia altceva. Aceasta este posibil, versiunea

filosofică a celei de a treia legi a termodinamicii datorată lui Newton, conform căreia oricărei

acţiuni îi corespunde o reacţie de forţă egală, ne-o confirmă. Să privim la un exemplu în ca-re

sunt utilizate o serie de propoziţii de forma dacă/atunci, enunţuri menite a dovedi că sănătatea

economiei australiene depind nu de reducerea salariilor, ci de creşterea lor, aşa cum rezultă

din următoarea inferenţă:

Prima premisă: Dacă sunt reduse salariile, oamenii vor dispune de mai puţini bani de

cheltuit

A doua premisă: Dacă oamenii dispun de mai puţini bani de cheltuit, va scădea nivelul

consumului

Premisa trei: Dacă scade consumul, economia va încetini

Premisa patru: Dacă economia încetineşte, vor scădea profiturile din pre-starea de

activităţi.

Concluzie: Prin urmare, dacă doriţi să evitaţi pierderile profitului, este ne-cesar să nu

fie reduse salariile

Puterea şi flexibilitatea logicii propoziţionale este demonstrată de acest exemplu, nu

pentru faptul că premisele garantează adevărul concluziei, ci mai degrabă pentru că el

dezvăluie o legătură între evenimente, care altfel par disparate: nevoia de a evita căderea

profiturilor şi speranţa de a nu fi reduse salariile. Dacă am fi în situaţia de a convinge pe

cineva de această ultimă concluzie, s-ar putea ca, producând lanţul de propoziţii de mai sus, să

descoperim necesitatea de a justifica prin sub-argumente specifice fiecare sub-concluzie din

acest lanţ. Astfel, s-ar putea să considerăm că este întrutotul rezonabil să credem că „Dacă

scade consumul, economia va încetini”, pe baza referinţei la evenimente anterioare, când au

existat astfel de condiţii economice în care reducerea consumului a cauzat într-adevăr

încetinirea economiei. (Allen Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, Oxford,

UK, New York, USA, Melbourne, AUS, 2006)

2. Ne ocupăm acum de inferenţele ipotetice mixte, la care numai prima premisă este o

propoziţie ipotetică, premisa a doua şi concluzia fiind propoziţii categorice. Propoziţia

ipotetică obişnuită exprimă un raport de condiţionare su-ficientă: antecedentul este condiţia

suficientă a secventului.

Inferenţele ipotetice au o mare importanţă practică. Astfel, inferenţa ipotetică mixtă

este foarte utilă în aplicaţii şi în demonstraţii. În aplicaţii, când inferenţa ipotetico-categorică

exprimă un raport predicativ (de atribuire), ea serve-şte pentru a arăta că o lege ştiinţifică se

aplică (modus ponens) sau nu se aplică (modus tollens) într-un caz concret. Exemplu:

Dacă două triunghiuri au laturi egale, atunci ele sunt egale

Aceste triunghiuri au laturi egale

Aceste triunghiuri sunt egale

În demonstraţii rolul lor este foarte important:

183

(a) Modus ponens serveşte la stabilirea adevărului unei propoziţii. În acest scop,

trebuie să găsim un antecedent demonstrat sau admis al acelei pro-poziţii; dacă antecedentul

este adevărat, atunci şi consecventul este necesar adevărat.

(b) Modus tollens serveşte la stabilirea falsităţii unei propoziţii. În acest scop trebuie

să găsim o consecinţă falsă a propoziţiei date: dacă este fals consecventul şi condiţia

(antecedentul) este falsă în mod necesar. (Petre Botezatu, Introducere în Logică, I, 1994,

Graphix, Iaşi)

3. Imaginaţi-vă, de exemplu, că un prieten vă spune „Dacă câştig la loterie, voi dona

întreaga sumă unei organizaţii de caritate”. Auzind asta, este foarte probabil să nu vă aşteptaţi

ca organizaţiile de caritate favorite prietenului vostru să dispună imediat de banii promişi de

el. Scepticismul vostru s-ar putea baza pe faptul că prin declaraţia prietenului vostru a fost

lansat un foarte mare „dacă”; şansele de a fi întrunită condiţia lui sunt minuscule. Să

presupunem însă că ar fi totuşi este îndeplinită această condiţie. Aceasta însemnă că, în mod

necesar, prietenul vostru ar ceda noua sa avere organizaţiilor de caritate?

Într-un argument condiţional care nu antrenează necesitatea, cu cât este mai puternică

legătura dintre antecedent şi consecvent, cu atât este mai probabil ca să fie adevărat

consecventul. Permiteţi-mi să revin la un exemplu anterior: „Dacă Bulldogs câştigă meciul, ei

se califică în play-off”. Să presupunem că această propoziţie descrie o situaţie bazată pe un

fapt obiectiv. Date fiind performanţele lor actuale, dacă ei câştigă jocul, echipei Bulldogs îi

este asigurat un loc în play-off. Desigur, conexiunea dintre antecedent (câştigarea meciului) şi

consecvent (calificarea în play-off) nu este una necesară. Echipa Bulldogs ar putea câştiga jo-

cul şi, să spunem, s-ar putea să intervină o grevă a jucătorilor, care ar conduce la anularea

competiţiei play-off pentru anul în curs. Dar, de fapt, o grevă pare improbabilă, aşa că, luând

în considerare toate aspectele, legătura dintre antecedent şi consecvent este în mare măsură

puternică. N-ar fi deci imprudent a paria că echipa Bulldogs se va califica în play-off,

presupunând că ea va câştiga meciul.

Forţa argumentului tău condiţional depinde de informaţiile deţinute de-spre cele două

lucruri din care este construit condiţionalul care conduce la argumentul în cauză şi despre

felul în care ele sunt legate. Dacă legătura dintre antecedent şi consecvent este insuficientă, ar

fi o superficialitate să argumentezi că ea ar fi cu totul altfel. Să reţinem că argumentul

condiţional este orientat spre viitor şi, prin urmare, el este potenţial predictiv. Predicţiile

demne de luat în seamă se bazează pe o cunoaştere a structurilor trecutului. Vei spune: „Dacă

unchiul Louis vine în oraş, este posibil să dorească să meargă la restaurantul Schmidty pentru

a servi masa de seară”. Aceasta este o predicţie rezonabilă, întrucât şti că în ultimii

cincisprezece ani de fiecare dată când unchiul Louis a venit în oraş, el a vrut invariabil să

servească masa de seară la restaurantul Schmidty. (D. Q. McInerny, Being Logical, Random

House Trade Paper-backs, New York, USA, 2005).

4. În continuare, să luăm în considerare inferenţele valide care pot fi realizate sub

forma derivării de concluzii dintr-o propoziţie care este disjuncţie neexclusivă, în calitate de

premisă majoră, cu ajutorul unei propoziţii categorice, în calitate de premisă minoră. Astfel de

argumente sunt numite silogisme alternative combinate. Thomas Paine (1737-1809 n.n.) a

discutat specificul Constituţiei Britanice în lucrarea sa Rights of Man, sub forma unei astfel de

inferenţe:

„ … Guvernele apar fie ca impuse de popor, fie ca instituite deasupra poporului.

Guvernul britanic este unul care s-a instituit printr-o luptă şi nu a rezultat din voinţa societăţii

şi, în consecinţă, el s-a instituit deasupra poporului …”

Sub ce condiţii este posibilă derivarea validă a unei concluzii dintr-o pro-poziţie

disjunctiv-neexclusivă, care are calitatea de premisă majoră a unui silogism? Să presupunem

că cititorul consideră că a primit de la compania de telefoane o notă de plată pentru o anume

lună calendaristică supraîncărcată cu di-ferite servicii nesolicitate şi se decide să acţioneze. El

s-ar putea hotărî, fie să se adreseze în scris companiei de telefoane, fie să viziteze personal

184

biroul corespunzător al companiei. Dacă această propoziţie este adevărată, cel puţin una din

variante este necesar să fie adevărată, dar nu este exclusă posibilitatea ca ambele să fie

adevărate. Deci, dacă cititorul şi-ar scrie scrisoarea de protest, nu putem infera valid că el nu

se va duce personal la compania de telefoane; sau, dacă cititorul s-ar deplasa la biroul

corespunzător al companiei, nu putem infera valid că el nu-şi va scrie scrisoarea de protest.

Pornind de la o premisă majoră disjunctiv neexclusivă, raţionăm greşit dacă vom considera că

unul din disjuncţi este fals, întrucât celălalt este adevărat.

Vom reformula acest rezultat pentru a pune în evidenţă relaţia de opoziţie a premiselor

faţă de concluzie. Premisele: Sau voi scrie companiei, sau mă voi duce personal la companie

şi nu voi scrie companiei, dintre care prima este o disjuncţia neexclusivă, implică propoziţia

Mă voi duce personal la companie. Disjuncţia din prima premisă este o supraalternă a

concluziei. Silogismele disjunctive de acest fel sunt frecvent folosite pentru a elimina

explicaţii sau soluţii propuse diferitelor probleme. Care factor din totalitatea celor ambientali

explică variaţiile vremii locale? Ca tentativă de explicare, putem presupune ca factori posibili

distanţa faţă de Soare, durata de expunere la razele solare, variaţiile curenţilor de aer. Dacă

vom elimina una dintre aceste posibilităţi, pe baza su-poziţiei că premisa disjunctivă este

adevărată, va urma că adevărata cauză a va-riaţiilor vremii locale trebuie căutată printre

explicaţiile sugerate rămase. Dar, cititorul trebuie să reţină că nu-i putem elimina pe toţi

ceilalţi factori, dacă variaţiile vremii locale concordă cu comportamentul curenţilor de aer.

Aceasta întrucât fiecare

dintre ceilalţi factori s-ar putea să contribuie cumva la caracteristica vremii locale.

Forma schematică a acestui tip de inferenţă este: Sau A este B sau C este D, dar A nu

este B; prin urmare, C este D. Într-un alt fel: p V q; p; q. Despre această inferenţă se spune

că este modus tollendo ponens, întrucât negând (în premisa minoră), afirmăm (în concluzie).

(Morris R. Cohen, Ernst Nagel, An Introduction to Logic and Scientific Method, Routled-

ge&Kegan Paul, London, 1964).

5. Împreună cu colegii mei am susţinut că unul dintre motivele pentru care a evoluat

logica mentală a fost acela că ea serveşte scopului practic de integrare a informaţiilor care

provin în momente diferite sau din surse diferite, iar pe această bază sunt derivate inferenţe

care merg dincolo de informaţiile integrate iniţial (Braine, 1990; Braine şi O’Brien, 1991). De

exemplu, cineva află că P sau Q, iar dintr-o altă sursă află că non-Q; o fiinţă inteligentă are

nevoie de un oarecare mecanism mental care va integra aceste informaţii şi va infere din ele

P; logica mentală satisface această nevoie. [ …] Întrucât logica mentală serveşte scopurilor

practice, ea este implicată profund în arhitectura pragmatic motivată, iar inferenţele sunt cu

regularitate produse din informaţii care includ cunoştinţe stocate în memoria de lungă durată,

aşa cum ar fi părerile, opiniile, găselniţele, ca şi din variatele feluri de cunoştinţe deja stocate

în această memorie. Inferenţele logice rezidează confortabil sub forma unei linii de raţionare

de felul celei prin analogie, a celei cauzale, pragmatice sau probabilistice (Braine şi O’Brien,

1991). (Martin D.S. Braine, Mental Logic and How to Discover It în J. Macnamara, G. E. Re-

yes (eds), The Logical Foundation of Cognition, Oxford University Press, Oxford, UK, New

York, USA, 1994)

6. IA a progresat în trei direcţii legate de controversele dintre inneitate din cadrul

psihologiei şi lingvisticii. Două dintre ele sunt uşor de enunţat.

Prima tinde să reducă ansamblul de structuri considerate ca fiind înnăscute, arătând

cum pot fi dobândite prin funcţionarea unor mecanisme de dezvoltare mai puternice.

A doua merge într-o direcţie opusă; în mod paradoxal, prin conceperea unor

mecanisme de dezvoltare foarte puternice se poate vedea cum anumite structuri, a căror

existenţă este total necunoscută de psihologia tradiţională, ar putea, dacă ar fi prezente în mod

înnăscut, să joace rolul de germeni de dezvoltare a funcţionării mintale. […] Contribuţia pe

care AI o aduce în această direcţie este de a arăta cum structurile calculatorii primitive sunt

indispensabile tuturor funcţiilor mintale: prin considerarea „organelor mintale” drept procese

185

calculatorii suntem înclinaţi să le vedem mai puţin fundamental diferite unul de altul decât

sunt inima şi ficatul.

Savoarea foarte metaforică a acestor ultime remarci ne duce la cea de a treia tendinţă,

mai subtilă, a inteligenţei artificiale: ea curăţă limbajul psihologic de metaforele preştiinţifice,

prin elaborarea unei terminologii şi a unui cadru conceptual mai precise; adică, ea stabileşte

un nou ansamblu de „metafore”, folosind situaţii bine precizate, pe baza cărora poate fi testată

coerenţa intelectuală a ideilor generale. (S. Paper, Rolul Inteligenţei Artificiale în Psihologie,

în volumul Teorii ale Limbajului – Teorii ale Învăţării, Seria „Idei Contemporane”, Editura

Politică, Bucureşti, 1988)

7. Un aspect frapant al acestei explicaţii este proprietatea cunoscută ca monotonie, în

conformitate cu care clasa concluziilor ce urmează logic dintr-un corp de cunoştinţe dat creşte

proporţional cu însăşi corpul cunoştinţelor. Cu alte cuvinte, odată ce s-a ajuns la o concluzie,

ea nu mai poate fi nimicită prin adăugarea oricărei cantităţi de informaţii ulterioare. Această

tratare este dezirabilă dacă relaţia de consecinţă logică urmează a captura aspectele esenţiale

ale raţio-nării matematice riguroase, în care concluziile urmează deductiv din premise cu un

fel aparte de necesitate ce nu poate fi evitată prin suplimentarea faptelor din care a fost

derivată. Concluziile matematice urmează deductiv din premise – ele sunt, într-un sens,

conţinute în premise – iar ele sunt obligatoriu adevărate oricând sunt adevărate şi premisele.

Cu toate acestea, există un alt fel de raţionare, în cea mai mare măsură obişnuită vieţii

cotidiene, în care concluziile sunt atinse sub formă de tentativă posibil de a fi retractate când

sunt dobândite noi elemente. Acest tip de raţionare este nemonotonic sau, cum vom spune de

asemenea, ce poate fi anulată. În viaţa de zi cu zi, oamenii sar la concluzii pe baza unor

informaţii parţiale, rezervându-şi dreptul de a renunţa la ele când devine disponibilă o

informaţie suplimentară mult mai completă. (G. Aldo Antonelli, Grounded Consequence for

Defea-sible Logic, Cambridge University Press, New York, USA, 2005)

8. Să presupunem că îmi fixez atenţia asupra unei singure practici psihologice cu

intenţia de a o analiza cât mai exact, că voi ţine seama de cele mai recente dezvoltări din

psihologie şi tocmai de aceea, voi lua în considerare cele mai semnificative abordări critice

datorate atât profesorilor, cât şi studenţilor. Din această perspectivă, analizez în mod special

autentica revoluţie produsă în domeniu de folosirea instrumentelor biotehnice şi am în vedere

prioritar noile tehnologii de cercetare din psihologie, aşa cum ar fi scanările TEP (Tomografia

cu Emisii de Pozitroni, în engleză PET: Positron Emission Tomography, şi cele IRM

(Imagistică cu Rezonanţă Magnetică), în engleză MRI: Magnetic Resonance Imagery, asupra

celui mai misterios şi enigmatic organ uman, creierul.

Metodele de scanare a creierului, despre care a citit orice student în psihologie, au

revoluţionat medicina şi au condus la o extindere a investigaţiilor nu numai în medicină sau în

ştiinţele neurocognitive, ci şi în multe alte domenii. Numărul studiilor publicate care au folosit

funcţional IRM a sărit de la cifra 10 în 1991 la cea de 864 în anul 2001 (Illes, Kirschen & Ga-

brielli, 2003), iar mii de instrumente IRM sunt utilizate astăzi pentru investigaţii şi pentru eva-

luări. În zilele noastre, cercetătorii recurg la scanarea creierului pentru a studia memoria,

atitudinea rasială, raţionarea morală, realizarea deciziilor, meditaţia spirituală, impulsul

sexual, ca să numim doar câteva dintre procesele sau inclinaţiile psihice studiate cu ajutorul

acestor metode. Specialiştii în psihologie utilizează scanarea şi pentru a compara creierul

adolescentului cu cel al adultului sau diferenţele dintre creierul pacienţilor bolnavi de

schizofrenie şi creierul persoanelor sănătoase mintal. Cu ajutorul noilor unelte şi metode din

neurologie, specialiştii se străduiesc să identifice zonele creierului care sunt activate în

perioada în care pacienţii ori persoanele sănătoase urmăresc la TV reclame comerciale sau

mesaje politice.

Prin urmare, care este problema? Răspunsul este acela că fiecare revoluţie ştiinţifică

autentică trezeşte pentru început un fanatism necritic, iar acest fapt nu este o excepţie. O

echipă de psihologi care foloseşte tehnologia IRM a scris: „Nu îi poţi pune oprelişti capului

186

numai pentru că ai o imagine a creierului tău” (Cacioppo şi alţii, 2003). Explicaţia ar putea fi

şi aceea că dacă îţi foloseşti capul, ai putea descoperi că nu toate ştirile publicate în presa

populară sau în reviste de specialitate se fundamentează pe o cercetare ştiinţifică serioasă sau

sunt trecute prin filtrul unei gândiri critice temeinice, oricât de ciudate sau de impresionante ar

fi instrumentele care au permis obţinerea lor.

Unele dificultăţi întâmpinate sunt de natură metodologică. Mai multe imagini obţinute

prin scanare şi pe care le arătăm studenţilor sunt minunat colorate, dar aceste seturi pot

conţine destule imagini supra simplificate care con-duc nu de puţine ori la impresii

generatoare de erori (Dumit, 2004). De pildă, chiar cercetătorii pot manipula spectrul culorilor

din scanările TEP sau IMR pentru a accentua sau a diminua contrastul dintre două creiere.

Contrastele atenuate sunt produse cu scopul ca prin acest fel de contrast diferenţa dintre

creierele scanate să apară mai dramatică, iar cele accentuate vor fi produse cu scopul de a

arăta că diferenţele sunt triviale. Imaginile unui creier pot fi în aşa fel produse prin scanare

încât acestea apar total diferit de situaţia în care pentru prezentarea creierului au fost folosite

culori.

Desigur, nu ne confruntăm doar cu faptul că toate culorile de acest fel sunt arbitrare.

Cercetătorul care recurge la scanare utilizează anumiţi algoritmi pentru a converti datele

numerice în reprezentări vizuale şi, procedând aşa, el decide graniţele existente între diferite

zone ale creierului, să spunem, între cele în care avem o activitate nervoasă ridicată şi cele cu

activitate nervoasă moderată. Vor exista, evident, temeiuri justificate pentru stabilirea

criteriilor de delimitare între zonele creierului cu o activitate nervoasă de nivel diferit, dar în

majoritatea cazurilor atribuirea de culori este arbitrară, iar aceasta poate influenţa rezultatele

obţinute şi imaginile grafice ale acestora. După cum observa William Uttah în incitanta lui

carte „The Neural Phrenology: The Limits of Localizing Cognitive Processes in the Brain”,

unii dintre cercetători vor recurge la culori pentru a trasa respectivele graniţe într-o manieră

conservatoare, în timp ce alţii vor proceda tot cu ajutorul culorilor însă într-o manieră pur

liberală şi vor amplasa numitele graniţe în aşa fel încât localizarea diferitelor activităţi

nervoase va fi accentuată, dar în ambele situaţii folosirea culorilor specificate nu este mai

mult decât un artefact.

Alte probleme legate de scanarea creierului sunt de natură conceptuală. De exemplu,

cu toate că zonele creierului sunt destul de bine delimitate, procesele cognitive şi celelalte

procese pe care cercetătorii încearcă să le asocieze ace-stor zone nu sunt în mod obişnuit la fel

de bine localizate. Nu trebuie să fi behaviorist pentru a recunoaşte că una din cele mai

incitante provocări pentru psihologi este aceea de a defini aceste zone în aşa fel încât toţi

cercetătorii să fie de acord cu zona pe care încercăm să o investigăm. Definirea unei emoţii

aşa cum ar fi fericirea sau a unei operaţii mentale cum ar reamintirea unui eveniment trecut,

depinde adesea de felul în care se întâmplă ca cercetătorul să măsoare acel construct. De

îndată ce trecem dincolo de răspunsul senzorial sau motric, cele mai multe constructe

psihologice sunt denotate printr-un singur cuvânt sau termen, dar acesta acoperă de fapt o

serie de mai multe operaţii sau procese implicate şi foarte complexe. Cum putem stabili

„unde” anume în creier este procesată fericirea, din moment ce cercetătorii nu sunt în primul

rând de acord cu ce înseamnă fericirea? Cum ştim unde în creier poate fi descoperită iubirea,

din moment de iubirea este tulburarea romantică a lui Romeo şi a Julietei, ataşamentul

statornic dintre Prinţul Charles şi Camilla sau ciondăneala plină de dragoste dintre Ma şi Pa

Ketlle?

Chiar actul „simplu” de a privi la ceva implică atenţia, codarea senzorială, memoria,

schema de recunoaştere şi interpretarea. În plus, nu ne ajută să explicăm de ce facem o

divizare a creierului în aşa fel încât într-o parte a lui au loc toate acestea, iar o altă parte a sa

rămâne inertă faţă de aceste procese. După cum nota Uttal, cu cât procesele psihice sunt mai

complexe, cu atât mai puţin lor li se poate asocia o zonă a creierului bine definită. Pare mai

firesc să presupunem că procesele psihice implică o interacţiune complexă a multiple circuite

187

care comunică înainte şi înapoi, într-o manieră complicată şi probabil în situaţii şi modalităţi

pe care încă nu le cunoaştem. (Carol Wade, Critical Thinking: Needed Now More Than Ever,

în: Dana S. Dunn, Jane S. Halonen and Randolph A. Smith, Teaching Critical Thinking in

Psy-chology, Blackwell Publishing Ltd., Oxford, UK, 2008)

XV. GÂNDIREA CRITICĂ DESPRE RAŢIONAREA INDUCTIVĂ

1. Argumentele inductive şi raţionarea umană.

2. Principalele particularităţi ale raționamentelor inductive.

3. Probabilitatea relaţiei de conchidere.

4. Analogia ca argument inductiv simplu.

5. Analogia în cercetarea psihologică.

6. Regulile inducţiei prin analogie.

7. Inducţia completă şi inducţia incompletă.

8. Inducţia prin enumerare.

8.1. Inducţia vulgară.

8.2. Inducţia ştiinţifică.

9. Principalele tipuri de erori în raţionarea inductivă.

188

10. Restricţiile inducţiei enumerative în ştiinţă.

XV. GÂNDIREA CRITICĂ ŞI RAŢIONAREA INDUCTIVĂ

Pe parcursul acestui capitol vom trata în special următoarele subiecte:

1. Raţionarea inductivă şi specificul ei.

2. Principalele feluri de argumente inductive.

3. Inducţia completă ca variantă de deducţie.

4. Variantele inducţiei incomplete.

5. Specificul raţionării inductive în ştiinţă şi în psihologie.

Înţelegerea şi cunoaşterea exactă a informaţiilor din acest ultim capitol presupu-

ne în mod necesar parcurgerea capitolelor anterioare şi stăpânirea informaţiilor redate pe

parcursul lor.

189

Pe de altă parte, înţelegerea şi stăpânirea informaţiilor legate de inferenţele inductive

reclamă obligatoriu parcurgerea şi înţelegerea informaţiilor consemnate în paragrafele de mai

jos.

1. Argumentele inductive şi raţionarea umană

În cazul raţionamentelor inductive, pe care unii autori de gândire critică le consideră

că ar fi unicele tipuri de inferenţe la care apelează oamenii obişnuiţi (Phil Washburn, The Cri-

tical Thinking, Oxford University Press, New York, 2010), sunt de fapt acele argumente a că-

ror concluzie extrapolează sau amplifică cumva în raport cu ceea ce au spus premisele din

care ea a fost derivată. De pildă, după cum am susţinut şi anterior, un individ împătimit de jo-

curile de noroc poate raţiona şi după următorul model:

La primele cinci aruncări ale zarului am obţinut numai

numere impare. Prin urmare, la a şasea aruncare a zarului

voi obţine tot un număr impar.

Acest argument este un prim exemplu de inferenţă inductivă a cărui concluzie nu este

mai generală decât premisele din care a fost derivată, dar ea totuşi extrapolează faţă de

premisele invocate, cel puţin pentru că se referă la o situaţie particulară viitoare. Dintr-o

perspectivă oarecum elevată, altcineva ar putea construi următorul raţionament inductiv:

Din moment ce Aristotel, Th. Hobbes, J. Locke, D. Hume, J. Mill,

J. St. Mill, Al. Bain, Ed. Husserl, M. Heidegger şi J. P. Sartre au

fost filosofi şi au avansat în opera lor idei cu conţinut psihologic,

se poate conchide ca toţi filosofii au avansat idei psihologice.

Este însă evident că de această dată concluzia raţionamentului inductiv deşi este mai

generală decât premisele din care a fost obţinută, pentru că premisele lui se referă la câţiva

filosofi, dar concluzia acestui argument inductiv se referă la toţi filosofii, ceea ce înseamnă că

ea este sigur mai generală decât premisele pe care se fundamentează. Mai exact, în primul

exemplu de argument inductiv adevărul sau falsitatea concluziei lui se va stabili în urma celei

de a şasea aruncări a zarului, deci pe baza unui fapt concret. Concluzia acestui al doilea

raţionament inductiv s-ar dovedi o propoziţie falsă, iar pentru a proba acea-sta este nevoie

numai de descoperirea unui filosof care nu au avansat prin operele sale idei cu conţinut

psihologic. În această situaţie pot fi citaţi printre alţii Bertrand Russell (1872-1970) şi Ludwig

Wittgenstein (1889-1951) care erau filosofi şi nu au avansat idei cu conţinut psihologic. Pe

baza acestor exemple se construieşte o demonstraţie prin reducere la absurd a falsităţii

concluziei ultimului argument inductiv.

2. Principalele particularităţi ale raţionamentelor inductive

Relaţia de conchidere dintr-un raţionament inductiv este totdeauna nesigură, ceea ce

înseamnă că ea nu certifică faptul că vom ajunge de la premise sigur adevărate la concluzii

neîndoielnic adevărate. Acest lucru se explică prin aceea că premisele unei inferenţe inductive

autentice nu oferă concluziei lui un temei suficient pentru fundamentarea ei, ci unul doar

necesar. Această susţinere înseamnă că totdeauna într-o inferenţă inductivă rămâne deschisă

problema adevărului ferm al concluziei şi tocmai pentru acest motiv concluzia unui argument

inductiv este doar o ipoteză cu un grad de probabilitate mai mic sau mai mare. Din această ca-

uză, concluzia oricărui raţionament inductiv autentic va fi doar probabilă deşi premisele sale

ar fi fost cert adevărate, ceea ce înseamnă că adevărul concluziei inductive este ipotetic. Prin

urmare, concluzia inductivă se va numi „ipoteză”, aşa cum este şi explicaţia actuală a

Universului, cu toate că pentru oamenii obişnuiţi ea se numeşte „teorie”.

190

Pentru a stabili dacă concluzia argumentului inductiv dispune de şanse reale să se

dovedească adevărată, se recurge de obicei în ştiinţă şi în viaţa cotidiană, la informaţii

suplimentare faţă de cele date de premisele iniţiale, care ar putea întări sau slăbi credibilitatea

în relaţia de conchidere şi în cea a adevărului concluziei, dar asemenea informaţii nu

transformă niciodată concluzia inducţiei într-o certitudine. În această situaţie, concluzia

inducţiei este de fapt o simplă ipoteză şi ea este supusă verificărilor ulterioare, care nu de

puţine ori pot fi surprinzătoare, ceea ce ne obligă să o considerăm ca o tentativă de explicare a

unui fenomen care ne intrigă, a unui comportament sau a unei atitudini despre care am emis o

ipoteză posibil să devină o teorie autentică.

De exemplu, chiar principalele orientări din psihologia contemporană, explicaţiile

biologice, comportamentale, cognitiviste, psihanalitice sau fenomenologice, nu sunt altceva

decât ipoteze concurente care încearcă să explice conştiinţa umană şi reacţiile

comportamentale ale omului. La fel, după cum s-a menţionat deja, „teoria” astronomică

cunoscută sub denumirea de „Big Bang” este o tentativă de explicare a Cosmosului, iar teoria

relativistă din fizică, datorată în principal lui A. Einstein (1879-1955), este la rândul său o

ipoteză în încercarea de a explica o realitate fizică altfel decât a explicat-o I. Newton (1642-

1727), iar lucrurile stau aidoma în orice domeniu de cercetare temeinică a naturii.

3. Probabilitatea relaţiei de conchidere inductivă

Mai ales în cazul oamenilor obişnuiţi lipsiţi de educaţie avansată şi în general psihic-

normali, probabilitatea relaţiei de conchidere este subiectivă, pentru că raţionamentul lor in-

ductiv valorifică prioritar părerile, opiniile subiective şi chiar prejudecăţile raţionatorului.

Spre deosebire de această probabilitate subiectivă, în ştiinţa autentică există o probabilitate

obiectivă a relaţiei de conchidere, întrucât raţionamentele inductive din ştiinţă nu se bazează

pe părerile subiective ale argumentatorului, ci se sprijină pe dovezi experimentale şi pe

interpretări teoretice anterioare şi ulterioare.

Mai mult decât atât, descoperirea de probe experimentale ulterioare şi a unor dovezi

favorabile concluziei inductive, deseori de-a dreptul surprinzătoare, conduc firesc la

consolidarea relaţiei de conchidere şi a explicaţiei oferite de un raţionament inductiv, inclusiv

ca efect diminuării probabilităţii subiective a raţionamentului inductiv, sau altfel spus, prin

scăderea ei. Dincolo de dinamica probabilităţii relaţiei de conchidere proprie raţionamentului

inductiv, progresul autentic al cunoaşterii umane, presupune cu deplină necesitate o cooperare

laborioasă, adesea tacită, între raţionarea deductivă şi cea inductivă.

Aceste două feluri de scheme de raţionare sunt inerente minţii umane normale şi chiar

dacă ele sunt tacite se completează şi se sprijină reciproc, în ciuda acelor pedagogi şi

psihologi care consideră greşit că oamenii, mai ales cei fără educaţie, raţionează exclusiv

inductiv sau nu posedă nici un fel de scheme de raţionare. Aceşti specialişti confundă

raţionarea deductivă amendabilă (ne-monotonică) cu o raţionare inductivă şi absolutizează

faptul că oamenii obişnuiţi şi lipsiţi de educaţie elevată se bazează în argumentarea lor doar pe

premise factuale care exprimă informaţii ce pot fi uşor infirmate. În fond, întrucât structurile

de raţionare sunt inerente minţii umane, nici un om normal psihic, indiferent de nivelul lui de

educaţie, nu poate evita raţionarea deductivă şi cooperarea permanentă între deducţie şi

inducţie, fapt ce este de-a dreptul evident în cunoaşterea ştiinţifică autentică.

Separarea absolută şi total incorectă între raţionare deductivă şi inductivă este

nerelevantă din perspectiva cunoaşterii umane şi ea este profesată şi de logica formală

algoritmică, care nu diferenţiază deloc între punctul de vedere pur formal şi raţionarea umană

reală proprie minţii omeneşti asupra căreia insistă gândirea critică în psihologie şi noua logică

a argumentării. Desigur, raţionarea umană stric formală şi nemijlocit algoritmică a condus la

rezultate notabile în calculul algebric şi în alte ramuri ale logicii formale, inclusiv în alte

discipline bazate pe aceste tipuri de calcule. Eroarea absolutizării perspectivei algoritmice ca

191

o caracteristică de excepţie a ştiinţei i-a condus pe mulţi autori să scrie cărţi de logică în care

nu există nici un capitol dedicat raţionării inductive.

După cum s-a afirmat, inferenţele inductive sunt folosite frecvent, indiferent dacă est

vorba de viaţa de zi cu zi sau de o preocupare mei elevată. Principalele caracteristici ale

acestor argumente inductive sunt acelea că au o concluzie mai generală decât premisele din

care a fost derivată, iar relaţia de conchidere este probabilă. Tocmai acesta este motivul pentru

care de multe ori concluzia unei inferenţe inductive este calificată drept ipoteză în sensul

autentic al acestui termen. Forma cea mai facilă de raţionare inductivă este analogia.

4. Analogia ca argument inductiv simplu

Cel mai simplu raţionament inductiv este cunoscut sub numele de „analogie” şi el este

frecvent utilizat în cunoaşterea comună, dar şi în cea ştiinţifică, întrucât aceste inferenţe se ba-

zează pe o operaţie de raţionare extrem de simplă şi accesibilă absolut oricui, numită

„comparaţie”. Comparaţia presupusă de raţionamentul inductiv prin analogie implică

stabilirea însuşirilor prin care se aseamănă două obiecte sau fenomene şi pe identificarea

acelor proprietăţi prin care obiectele se deosebesc.

În condiţiile în care, există o prevalenţă netă a asemănărilor între obiectele sau

fenomenele studiate, se consideră că o proprietate importantă care a fost identificată numai la

unul din elementele comparate ar aparţine şi celuilalt. Oricum, întrucât operaţia mentală de

comparare se bazează pe o simplă asemănare între obiecte sau fenomene, relaţia de

conchidere dintr-un raţionament inductiv prin analogie are un grad de probabilitate foarte

redus, chiar dacă este vorba de o probabilitate obiectivă. La acest lucru contribuie şi faptul că

operaţia de comparare, chiar neafectată de subiectivitate, este extrem de simplă şi de intuitivă.

Pe de altă parte, când sunt realizate raţionamente inductive prin analogie, se caută cât

mai multe asemănări între elementele comparate, iar când vreuna din aceste însuşiri este

identificată la unul din ele şi este importantă, se conchide prin analogie că ea îi aparţine şi

celuilalt, fapt perfect valabil şi în ştiinţă. De exemplu, se ştie că maladia Alzheimer se

caracterizează prin pierderi de memorie, incapacitate de orientare spaţio-temporală, anomalii

de limbaj etc. În urma unor verificări temeinice, s-a constatat că excesul anormal de amiloidă

β în creierul oamenilor şi al animalelor de experienţă bolnave de Alzheimer coincide cu

formarea unui excedent de compuşi proteici în zonele neuronale responsabile de deficienţele

specifice maladiei Alzheimer. Ca atare, specialiştii au considerat că reducerea excesului de

amiloidă β ar conduce la vindecarea bolii sau măcar la ameliorarea simptomelor maladiei

Alzheimer la om. Ca o adevărată surpriză, s-a constatat că un medicament numit „Gleenvec”

şi care era folosit la oameni în alte scopuri medicale, conduce inevitabil la animalele de

experienţă bolnave de maladia Alzheimer la scăderea cu circa 50% a excesului nociv de

amiloidă β. Drept urmare, s-a desprins prin analogie concluzia că acest medicament Gleenvec

poate fi folosit şi la om pentru vindecarea maladiei Alzheimer ori cel puţin pentru ameliorarea

simptomelor acestei afec-ţiuni la om (Conform revistei: „Scientific American”, numărul din

septembrie 2003).

În gândirea comună se recurge deseori la argumente inductive prin analogie destul de

slabe şi iată un exemplu de astfel de raţionament inductiv făcut de componenţii unei echipe

sportive angajată într-o competiţie oarecare:

În noaptea dinaintea jocului precedent am fost la un club de noapte, iar

a doua zi am avut meci de campionat pe care l-am câştigat. Este deci clar

că dacă ne vom distra în club şi în noaptea dinaintea meciului următor, îl

vom câştiga şi pe acesta fără probleme.

Din acest exemplu de raţionament inductiv prin analogie foarte slab, datorat sigur unei

persoane lipsită de competenţe de gândire critică şi de logica argumentării în psihologie,

reiese destul de clar că pentru o gândire normală lipsită de cultura necesară, relaţia de

192

conchidere din acest argument inductiv prin analogie este extrem de fragilă, ceea ce face ca

adevărul concluziei lui să fie îndoielnic. Acest tip de raţionament inductiv este destul de des

utilizat în cunoaşterea obişnuită, iar schema de inferenţă specifică raţionamentului inductiv

prin analogie ar putea fi redată în felul următor:

A (p1 … pn)

B (p1 … pn)

A (pn+1)

B (pn+1)

În această schemă de argumentare inductivă, literele A şi B sunt simboluri care stau aici

pentru obiectele, fenomenele, situaţiile etc. comparate, iar A (pi) şi B (pi), unde 1 i n, arată

că A şi B se bucură de proprietatea „pi”.

Se pare că raţionarea inductivă prin analogie este o formă de argumentare extrem de

răspândită şi ea este utilizată cu scopul de obţine relativ uşor concluzii printr-o simplă

comparare între cel puţin două obiecte, atitudini sau comportamente care ni se par similare.

Calitatea concluziei prin analogie este îndoielnică în toate cazurile, pentru că ea se bazează pe

o asemănare, care poate fi doar aparentă, dar care este atât de simplă şi de impresionantă încât

este fo-losită în cele mai diferite situaţii. De exemplu, Aristotel, care s-a ocupat la vremea sa

şi de psihologie şi a fost iniţiator al asociaţionismului psihologic, remarca inevitabilitatea

raţionării prin analogie şi afirma:

Dacă două obiecte sunt asemănătoare, gândul despre unul

din ele va declanşa automat gândul despre celălalt. Dacă ne gândim

la unul din gemeni, este dificil să nu ne gândim şi la celălalt.

5. Analogia în cercetarea psihologică

Folosită de timpuriu în psihologie ca mijloc de stabilire a aptitudinilor, de verificare a

deprinderilor unui subiect, pe baza cărora psihologul formulează un raţionament inductiv prin

analogie pentru a stabili sub formă de concluzie soluţiile pe care el le are de îndeplinit.

Analogia a primit astfel multiple meniri psihologice, dintre care cităm:

(1). Testul Rorschach, care are o carieră relativ îndelungată şi este fundamentat pe o

analogie declanşată intenţionat în mintea subiectului, pe fondul căreia psihologul desprinde

câteva concluzii printr-un asemenea raţionament inductiv. În faza iniţială, el îi oferă

subiectului aproximativ 10 planşe pe care sunt amplasate diferite forme complexe de tipul

unor pete de cerneală. Unele din pete sunt colorate, iar altele sunt alb-negru. Psihologul îi cere

subiectului (subiecţilor) să indice cu ce seamănă fiecare din aceste pete. Pentru a satisface însă

această cerinţă, subiectul este obligat să raţioneze prin analogie, punându-şi în joc imaginaţia,

cunoştinţele, aptitudinile, competenţele etc.

(2). În laboratoarele sau cabinetele de psihologie se recurge frecvent şi la alte instru-

mente de testare ori de verificare a abilităţilor psihice şi intelectuale ale subiecţilor, care însă

se fundamentează tot pe un raţionament prin analogie. Astfel îi sunt sugerate subiectului

diferite situaţii, comportamente, stări psihice, trăiri subiective, inclusiv prin hipnoză, din care

psihoterapeutul urmează să desprindă diferite concluzii. Alteori sunt folosite diferite aparate

care imită anumite situaţii reale pe baza cărora subiectul îşi formează sau îşi educă diferite

deprinderi sub forma unor concluzii prin analogie, iar un exemplu poate fi „simulatorul auto”

sau cel „de zbor” ori alte instrumente complexe din laboratoarele de transporturi.

Trebuie însă reţinut că toate aceste instrumente psihologice tratează argumentul prin

analogie ca bazându-se parţial pe ideea de model sau pe aceia de ilustrare şi posibil chiar pe

aceea de exemplu concret etc. Folosirea acestora se face pe fondul ideii că argumentul prin

analogie este un instrument relativ rapid de a face cunoscut sau de a-i sugera subiectului ceva.

De exemplu, L. Barsalou în cartea lui Cognitive Psychology. An Overview for Cognitive Psy-

193

chologists, Lawrence Erlbaum Associates, Hillsdale, New Jersey, USA (1992), ne oferă

următoarea situaţie imaginară:

(i). A şi B sunt doi cunoscuţi, iar B îi cere lui A să-i dea nişte detalii despre clădirea în

care acesta lucrează;

(ii). A îi spune lui B că el lucrează într-o clădire înaltă şi complexă care este construită

sub forma unei stele de mare;

(iii). Ţinând seama de declaraţia lui A, B conchide pe fondul cunoştinţelor sale despre

stelele de mare şi pe baza unui raţionament inductiv prin analogie că edificiul complex în care

lucrează A este construit dintr-un corp central din care se desprind alte cinci clădiri, care fac

corp comun cu clădirea centrală.

Trebuie însă reţinut că în multe contexte, inclusiv în cele psihologice, cuvântul

„analogie” este utilizat şi cu alte înţelesuri decât acela de raţionament inductiv, el dobândind

treptat şi alte înţelesuri mai apropiate sau mai depărtate de acela de inferenţă inductivă de

mare simplitate. De pildă:

(a). În lingvistică, prin „analogie” se înţelege modificarea înţelesului unui cuvânt sub

influenţa uneia din celelalte forme ale sale sau sub influenţa unui alt cuvânt;

(b). În cazul limbajului obişnuit, multe persoane fără cunoştinţe de gândire critică sau

de logică inductivă în psihologie folosesc mai ales în convorbiri cuvântul „analogie” cu unul

din următoarele înţelesuri:

(i). O asemănare mai mică sau mai mare între situaţii, idei, păreri etc.;

(ii). O simplă ilustrare oferită pentru a clarifica înţelesul cu care este folosit un cuvânt

dificil sau controversat;

(iii). O pildă, în înţelesul de exemplu mobilizator sau de îndemn, cu scopul de a face

pe cineva să adopte o anumită atitudine. De exemplu, se spune:

Membrii unei familii sunt ca degetele de la o mână. De la cel

mai mic până la cel mai mare, fiecare deget are un rol, fără de care

funcţiile mâinii nici nu pot fi imaginate şi nici nu pot fi îndeplinite

Se poate observa că acest text introduce printr-un exemplu menit să-i mobilizeze pe

membrii unei familii imaginare pentru a lucra, fiecare din ei după puterile lui, cu scopul

realizării obiectivelor acesteia. Astfel în asemenea exemple se poate folosi cuvântul

„analogie” cu înţelesul unei asemănări între alcătuirea mâinii şi cerinţa adresată membrilor

familiei. Aici, acest text exprimă însă un raţionament inductiv foarte slab.

Întâlnim şi situaţii în care termenul analogie este utilizat mai ales cu o încărcătură

„tehnică” şi se vorbeşte, de exemplu, despre modele fizice sau ideale, despre machete de

clădiri, poduri, şosele ori despre amenajările unui teritoriu etc. Aceiaşi situaţie o întâlnim în

aparate construite special pentru a face clară concepţia actuală a Universului Cosmic, cum

sunt de pildă planetariile. La fel sunt simulatoarele auto sau de zbor menite să familiarizeze

anumite persoane cu modalităţile de transport ori creaţiile literare numite „fabule”, care au

rolul

de educaţie morală a anumitor persoane şi nu sunt inferenţe inductive autentice.

Deşi aceste exemple nu conţin argumente inductive, ele pot sugera un astfel de

raţionament şi sunt folosite pentru a pune ceva în evidenţă. Ca atare, asemenea construcţii

facilitează înţelegerea corectă a unor idei sau acţiuni, altfel greu de priceput, au scopul de

instrumente utile pentru investigarea a ceva real mai greu accesibil, cel puţin pentru moment,

sau de pilde ori de ilustrări menite să determine un anume comportament şi eventual

adoptarea unei atitudini sau poziţii.

Cu toate că aceste forme diferite de folosire a cuvântului „analogie” sunt curente şi nu

exprimă un argument inductiv autentic, ele sunt doar o simplă comparaţie între ceva cunoscut

şi altceva care este mai puţin cunoscut şi tocmai de aceea este important să identificăm

194

exigenţele logice a căror respectare ne asigură că este vorba de o inferenţă serioasă şi,

totodată, de care depinde corectitudinea logică a argumentului inductiv prin analogie.

6. Regulile inducţiei prin analogie

Conform acestor exigenţe, putem diferenţia înţelesul cuvintelor asemănătoare în care

s-ar părea că este vorba de un raţionament inductiv simplu, dar din păcate nu este vorba de o

inferenţă. În această ordine de idei, principalele exigenţe logice ce trebuie respectate de orice

analogie, în calitate de raţionament inductiv, indiferent de domeniul în care s-ar fi produs,

sunt următoarele:

(1). Numărul obiectelor luate în considerare pentru a construi o analogie trebuie să fie

cât mai mare pentru a detaşa din ele pe cele avute în vedere;

(2). Numărul însuşirilor asemănătoare dintre obiectele comparate trebuie să fie cât mai

mare şi trebuie ca ele să fie definitorii pentru acestea;

(3). Numărul deosebirilor dintre elementele la care se referă analogia trebuie să fie cât

se poate de mic, iar aceste proprietăţi diferite nu trebuie să fie esenţiale sau definitorii pentru

niciunul din ele;

(4). Proprietăţile similare ale obiectelor între care se face analogia sunt deosebit de re-

levante pentru fiecare obiect în discuţie şi ele nu sunt pur şi simplu întâmplătoare pentru

oricare dintre ele;

(5). Analogia nu ia în considerare exclusiv elementele la care face referire, ci cât mai

multe obiecte şi proprietăţi ale lor diferite de acestea;

(6). În ştiinţă, în detectarea şi validarea însuşirilor asemănătoare este luată în

considerare opinia a cât mai mulţi cercetători diferiţi prin specialitatea lor şi sunt folosite

instrumente eficiente în fiecare domeniu. Să ne reamintim de pildă, exemplul medicamentului

Gleenvec sau faptul că la vindecarea diferitelor afecţiuni „psihice” colaborează în mod

obişnuit medici psihiatrii, psihoterapeuţi, biologi, fiziologi etc., cu cunoştinţele lor.

(7). Concluzia oricărui argument inductiv prin analogie trebuie să fie cât mai modestă

în raport cu conţinutul premiselor sau al datelor luate în considerare de autorul lui, întrucât pe

acestea se fundamentează concluzia analogiei. În această ordine de idei, modestia unei con-

cluzii obţinută prin analogie nu trebuie să exagereze şi să pună presiune excesivă pe premisele

analogiei. Altfel spus, concluzia analogiei trebuie să fie cât mai puţin pretenţioasă prin ceea ce

susţine. Concluzia unui raţionament inductiv relativ fragil nu poate fi o certitudine, ca în cazul

inferenţelor deductive corecte. În final, propunem un exemplu raţionament inductiv prin

analogie fragil oferit de un savant remarcabil pentru studiile sale despre inducţie şi

argumentele prin analogie. Este vorba de David Hume (1711-1776):

Un paricid, adică fiul care îşi ucide tatăl, este asemenea unui stejar tânăr

faţă de stejarul-părinte, din ghinda căruia s-a născut. Stejarul cel tânăr

creşte, îl acoperă şi îl sufocăm pe stejarul-părinte. Ucigându-şi astfel

părintele, stejarul tânăr nu are nicio vină. De aici rezultă că nici paricidul

nu are nici un fel de vină prin faptul că şi-a ucis tatăl.

Acest pretins argument inductiv prin analogie are mai multe defecte, ceea ce înseamnă

că el încalcă mai multe reguli de raţionare inductivă şi de fapt este vorba aici de o falsă

analogie. Pentru a ne convinge de acest fapt să luăm în considerare următoarele defecte:

(a). Numărul asemănărilor dintre paricid şi stejarul cel tânăr este extrem de mic, iar în-

suşirile prin care ele diferă sunt esenţiale pentru definirea separată a fiecăruia din aceste

elemente;

(b). Numărul deosebirilor dintre elementele comparate este foarte mare, iar acestea au

o importanţă aparte pentru caracterizarea fiecăruia;

(c). Asemănările dintre paricid şi stejarul tânăr sunt total irelevante pentru concluzia

acestui pretins argument inductiv prin analogie;

195

(d). Concluzia aşa-zisului raţionament inductiv prin analogie reprezintă o exagerare

autentică în raport cu informaţia redată de premisele din care se spune că ea ar deriva.

Ca urmare a defectelor enumerate, nu se poate vorbi în această situaţie de un argument

inductiv prin analogie şi nici măcar de o simplă asemănare.

7. Inducţie completă sau inducţie incompletă

În principiu, toate formele pe care le ia raţionarea inductivă au drept caracteristică

faptul că derivă o concluzie mai generală decât premisele din care a fost obţinută. Aceste

inferenţe cunosc, ca şi cele deductive, o mare diversitate. Astfel, distingem mai multe feluri

de inferenţe inductive folosite deopotrivă în viaţa de toate zilele şi în ştiinţă, inclusiv în

psihologie. Prima formă de raţionare inductivă, ar fi deci inducţia completă, căreia i-ar fi

proprie o schemă de raţionare de următorul fel:

a1,…, an sunt toţi indivizii din extensiunea lui A. S-a constatat însă

că toţi aceşti indivizi au proprietatea B şi, prin urmare, se poate

conchide deci, că toţi A sunt B

Exemple pentru acest fel raţionare întâlnim în viaţa cotidiană la indivizi lipsiţi de com-

petenţe în domeniul gândirii critice în psihologie şi mai ales la cei care nu au deloc cunoştinţe

de logica raţionării. Să considerăm un exemplu de astfel de argumentare şi deci, să

presupunem că a1,…, an sunt toţi domnitorii din secolul al XIV-lea din Ţara Românească şi că

ei au făcut fără excepţie parte din familia Basarabilor. Pe această bază am putea deriva

concluzia:

Toţi domnitorii Ţării Româneşti din secolul XIV

au făcut parte din familia Basarabilor.

Examinând mai atent schema de raţionare prin aşa-numita „inducţie completă”,

ajungem inevitabil la ideea că ea este de fapt o formă de deducţie, numită popular „băbească”,

dar faptul esenţial este acela că relaţia de conchidere din raţionamentul de mai sus are un

caracter necesar. Prin urmare, deşi este utilă, „inducţia completă” nu este inducţie veritabilă,

ci o formă de deducţie accesibilă oamenilor simpli, cu condiţia însă ca premisele să epuizeze

toţi indivizii A, din categoria celor despre care vorbeşte concluzia că ar deţine proprietatea B.

Pe de altă parte, din cele de mai sus rezultă că inducţia autentică este prin excelenţă un

argument incomplet prin enumerare şi tocmai de aceea în raţionamentele inductive reale

relaţia de conchidere este probabilă. În acelaşi timp, din discuţia de mai sus, reiese la fel de

evident că în raţionarea umană există o relaţie de interferenţă inevitabilă între argumentarea

de-ductivă şi cea inductivă.

8. Inducţia prin simplă enumerare

Acest fel de raţionare inductivă este folosit frecvent în viaţa obişnuită, dar şi în ştiinţă.

Aşa cum s-a afirmat, concluzia inducţiei prin simplă enumerare, care este totdeauna parţială în

sensul că dacă premisele din care a fost obţinută sunt certe, ea este probabilă şi, cu alte

cuvinte, concluzia este considerată o autentică ipoteză.

Cu acest prilej însă, trebuie să diferenţiem între raţionarea inductivă comună şi cea

ştiinţifică, altfel spus, în deplină cunoştinţă de cauză. Astfel, la nivelul cunoaşterii obişnuite,

inducţia prin simplă enumerare ia forma unei:

8.1. Inducţiei vulgare

prin care oamenii obişnuiţi nu caută să descopere neapărat anumite relaţii esenţiale şi posibile

relaţii necesare între termenii concluziei. Din această cauză, probabilitatea relaţiei de

conchidere a inducţiei vulgare este foarte redusă. Precizăm cu această ocazie că termenul

196

vulgar este folosit acum cu înţelesul pe care îl avea în limba latină vulgaris18

de la care

provine şi care este total diferit de folosirea lui în alte contexte.

De pildă, mulţi oameni obişnuiţi raţionează deseori printr-o inducţie incompletă de

acest fel, cam în felul următor:

Carosabilul este ud, pentru că a plouat

fără a lua în considerare faptul că primăria ar fi stabilit ca pentru curăţenia localităţii,

carosabilul să fie curăţat şi udat cu vehicule specializate.

Schema de raţionare proprie raţionamentului inductiv incomplet prin simplă

enumerare poate fi redată astfel:

a1 are proprietatea B, …, an are proprietatea B

a1, … an sunt unii din indivizii care aparţin lui A

Toţi A sunt B

Din această schemă de argumentare se observă destul de clar că premisele inducţiei

prin enumerare se referă numai la câteva elemente individuale din A, în timp ce concluzia lui

vorbeşte despre orice individ din extensiunea lui A. Deşi este o formă de raţionament inductiv

prin simplă enumerare, în forma lui vulgară el a ajuns la anumite concluzii, care au fost

preluate de cunoaşterea ştiinţifică, desigur într-o formă modificată, aşa cum ar fi:

Zahărul se dizolvă în apă

sau aceea că:

Orice metal se dilată prin încălzire

ori concluzia conform căreia:

Oamenii sunt muritori

folosită într-un exemplu de antici şi citată în multe cărţi actuale de gândire critică în

psihologie şi logica argumentării.

În principiu, ca schemă de argumentare specific umană, inducţia vulgară nu se

deosebeşte de cea specifică altei forme de inducţie prin enumerare limitată:

8.2. Inducţia ştiinţifică

Astfel spus, în viaţa cotidiană, oamenii obişnuiţi utilizează adesea inferenţa prin inducţie prin

simplă enumerare într-o manieră vulgară, iar cele două cazuri de mai jos stau mărturie pentru

această aserţiune. De pildă, în trecut, mai precis înainte de fi descoperită Australia, europenii

erau convinşi că este adevărată propoziţia redată de enunţul de mai jos, obţinută prin inducţie

incompletă prin simplă enumerare şi realizată pe baza experienţei lor cotidiene:

Toate lebedele sunt albe, întrucât n-au fost văzute lebede de altă culoare

iar nepricepuţii consideră că:

Orice incendiu poate fi stins cu apă, pentru că până acum apa a fost eficientă

Altfel spus, este vorba tot de inducţii prin enumerare, dar realizate ca inducţii vulgare, care nu

exclud posibilitatea de a confunda o simplă succesiune cu cauzalitatea necesară sau cu

condiţionarea de acest fel.

Tocmai de aceea o persoană care se angajează într-o inducţie incompletă prin simplă

enumerare trebuie să ţină seama de anumite restricţii de raţionare care decurg şi aici din

exigenţele logice fundamentale. Iată câteva restricţii logice de raţionare inductivă de care

gândirea obişnuită nu ţine seama, dar care sunt luate în considerare de inducţia ştiinţifică.

18

Gheorghe Guţu, Dicţionar Latin-Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

197

(1). Proprietăţile descoperite până acum nu sunt suficient de relevante şi importante

pentru a desprinde pe baza lor o concluzie;

(2). Numărul însuşirilor detectate deja nu reprezintă un nici măcar temei necesar

pentru a desprinde pe baza lor o concluzie;

(3). Informaţiile redate de concluzie depăşesc prea mult probabilitatea şi nesiguranţa

informaţiilor din premise, iar concluzia este prea cutezătoare.

9. Principalele tipuri de erori în raţionarea inductivă

Studiate de mult, iar asupra lor au insistat şi logicienii medievali, restricţiile raţionării

inductive prin enumerare nu sunt deloc simple şi sunt esenţiale. Nerespectarea exigenţelor lo-

gice fundamentale generează obligatoriu erori de raţionare inductivă, iar cele mai importante

sunt subliniate de orice manual care tratează inducţia prin simplă enumerare:

(1). Confuzia simplei succesiuni cu o relaţie de cauzalitate necesară, numită de

logicienii medievali în latineşte „post hoc, ergo propter hoc”, şi care înseamnă de fapt că dacă

B ur-mează după A, atunci A îl provoacă pe B sau este cauza lui. Se spune, de exemplu, că

scăderea consistenţei asfaltului (A) este cauza disconfortului termic (B) simţit de o persoană,

sau că numărul mare al cuiburilor de barză (A) dintr-o localitate rurală este cauza naşterii mai

multor copii în respectiva localitate (B).

(2). Generalizarea pripită este a doua eroare inductivă generală pentru oamenii

obişnuiţi şi constă în tratarea unor simple constatări, uneori accidentale, sau a „celor din

auzite” ca fiind temei satisfăcător în a considera că este adevărată concluzia desprinsă pe baza

lor. În aceste condiţii, se neglijează faptul că premisele nu sunt prin conţinutul lor un temei

suficient pentru generalizarea făcută de concluzie, iar cazurile menţionate anterior cu referire

la jucătorul de zaruri sau ulterior referitoare la culoarea lebedelor şi la stingerea incendiilor cu

apă sunt cazuri flagrante de generalizare pripită şi ele sunt total străine gândirii critice în

psihologie, dar şi logicii argumentării fundamentată pe gândirea critică.

Trebuie de fapt să recunoaştem că prudenţa recomandată de gândirea critică în

psihologie şi de logica argumentării, pe care ea se fundamentează, nu respinge folosirea

inducţiei în ştiinţă în genere, întrucât nu consideră că acest fel de raţionare inductivă este

caracteristic nu-mai ştiinţelor experimentale.

10. Restricţiile inducţiei enumerative în ştiinţă

Gândirea critică în general, nu numai aceea din psihologie, susţine că investigaţia

ştiinţifică din orice domeniu presupune strategii concrete proprii şi o serie de concepte

specifice, mai ales în cele concrete, printre care un loc de seamă îl ocupă următoarele

restricţii:

(1) Clasa indivizilor asupra cărora se face cercetarea, este numită „populaţie-ţintă” sau

„grup-ţintă”;

(2) Indivizii supuşi investigaţiei prin instrumente cum ar fi experimentele, interviurile

ori chestionarele aplicate etc., sunt numiţi în manieră obişnuită „membri-eşantion” sau cu un

singur cuvânt, „eşantioane”;

(3) Caracteristica asupra căreia se concentrează cercetarea se numeşte de regulă

„proprietate-relevantă” sau „proprietate în cauză”.

La nivel general, folosirea acestor denumiri este specifică oricărui tip de cercetare

ştiinţifică concretă, nu numai celei din psihologie. Dar, pe de altă parte, inducţia ştiinţifică

presupune ca necesară evaluarea sistematică a repetărilor de evenimentele şi fenomenele

cercetate pentru a determina dacă aceste repetări sunt simple succesiuni sau relaţii de

cauzalitate. Pentru aceasta, fiecare domeniu recurge la metode şi strategii proprii de

investigaţie pentru a culege datele relatate de premise şi pentru verificarea acestora şi a celor

exprimate de concluzie, totdeauna în raport cu cele existente în premise.

198

În acest sens cercetarea inductivă în orice specialitate, apelează sistematic la metodele

de cercetare a legăturilor cauzale propuse de logica inductivă şi de gândirea critică. Cercetarea

ştiinţifică inductivă elevată, indiferent de domeniu este imparţială şi nu favorizează niciunul

din punctele de vedere subiective aflate în competiţie pentru explicarea „faptelor” investigate,

dar se ocupă în schimb de verificarea atentă a acestora.

În acelaşi timp, investigaţia inductivă ştiinţifică, indiferent de domeniu, se

caracterizează prin deplină obiectivitate, ceea ce înseamnă că verifică diferite observaţii şi

repetă experimentelor anterioare pentru a stabili dacă pot fi obţinute aceleaşi rezultate atât

pentru concluzie, cât şi pentru premise. În acest sens, cercetarea inductivă ştiinţifică

presupune o diferenţiere clară între cauzele care provoacă efectiv un fenomen şi condiţiile

care favorizează sau blochează apariţia lui. Pentru a distinge între cauzele unui fenomen şi

condiţiile ce însoţesc apariţia sau dispariţia lui, ştiinţa recurge sistematic la „inducţie prin

eliminare”, înlăturând însă cu prudenţă aşa zisele fenomene „lipsite de relevanţă” ca şi pe cele

despre care investigatorul ştie sigur că nu sunt implicate în relaţia cauzală studiată.

În cazul metodelor inductive de cercetare a legăturilor cauzale, folosirea inducţiei prin

eliminare presupune înlăturarea soluţiilor neadecvate sau dovedite ca nerelevante în raport cu

scopurile cercetării inductive care nu pot fi cauza căutată, întrucât în lipsa lor respectivele efe-

cte tot se produc. De asemenea sunt eliminate din cercetare acele fenomene care sunt

presupuse drept cauze, dar presupusul lor efect apare şi când ele sunt prezente şi când ele sunt

absente. Sunt eliminate astfel drept cauze fenomenele constante sau cele ce suferă alt tip de

schimbări decât cele înregistrate de fenomenul studiat şi sunt totodată eliminate evenimentele

despre care este stabilit că sunt cauzele altor fenomene decât cele studiate şi nu au nici un fel

de relevanţă pentru fenomenul studiat.

Folosirea oricărei metode de cercetare ştiinţifică presupune construirea unui plan ori a

unui proiect de cercetare bine elaborat, ceea ce înseamnă că planul adoptat satisface o serie

de restricţii, cum ar fi:

(1). Este specifică strategiilor şi metodelor folosite în respectiva cercetare;

(2). Arată explicit cum se face alegerea subiecţilor supuşi investigaţiei;

(3). Indică eşantionul cercetării: individul sau grupurile de indivizi;

(4) În situaţia grupurilor, planul specifică numărul de persoane din fiecare grup şi dacă

abordarea lor este diferită sau la fel;

(5). Planul sau proiectul arată explicit scopul cercetării, adică ce se urmăreşte prin

respectiva investigaţie, iar în acest scop precizează ce anume variază de la un subiect la altul

şi ce rămâne constant indiferent de subiectul cercetat;

(6). În planul respectiv sunt specificate uneltele folosite în cercetare, tipurile de

materiale, instrumente, aparate, teste, chestionare etc.

(7). Proiectul sau planul de investigare indică mijloacele folosite pentru a distinge între

cauze reale şi condiţii întâmplătoare şi stabileşte etapele de urmat pe parcursul investigaţiei şi

a succesiunii acestora;

(8) În proiectul inductiv de investigare sunt precizate modalităţile de înregistrare şi de

stocare a rezultatelor pentru fiecare etapă a cercetării şi sunt definite metodele de prelucrare şi

valorificare a rezultatelor finale.

Pe acest fond, cercetarea inductivă ştiinţifică în psihologie se fundamentează direct sau

indirect pe observaţia ştiinţifică sistematică şi pe experimente ştiinţifice de profil şi presupune

un grad ridicat de probabilitate obiectivă al relaţiei de conchidere. Pentru acesta, gândirea cri-

tică din psihologie recurge la instrumente speciale de prelucrare a datelor culese pentru

constituirea premiselor şi dacă este cazul, recurge la prelucrarea statistică a datelor culese sau

a celor implicate în premise. Suplimentar, gândirea critică din psihologie tratează obligatoriu

concluzia argumentului inductiv ca ipoteză şi odată obţinută, ea este supusă unei verificări

temeinice laborioase.

199

În fond, pe această bază, o cercetare ştiinţifică în psihologie presupune o valorificare

serioasă a prescripţiilor gândirii critice în general şi ale logicii argumentării, ceea ce înseamnă

de fapt că ea recurge la cel puţin patru etape:

(i) Observă şi înregistrează toate faptele disponibile considerate ca relevante pentru

cazul cercetat;

(ii) Analizează, defineşte şi clasifică faptele înregistrate după felul în care ele sunt

legate de fenomenul studiat;

(iii) Derivă inductiv toate ipotezele posibile, sub forma unor concluzii generale

obţinute din analizele, definiţiile şi clasificările efectuate;

(iv) Testează şi verifică fiecare ipoteză obţinută inductiv, din perspectiva criteriilor de

confirmabilitate şi de acceptabilitate pentru ipoteze.

În realizarea tuturor acestor etape proprii investigaţiei inductive ştiinţifice nu sunt implicate

niciun fel de păreri subiective, niciun fel de idei preconcepute sau de prejudecăţi privitoare la

selectarea, înregistrarea şi clasificarea faptelor pe care se bazează cercetarea. Prezenţa unor

astfel de prejudecăţi şi preferinţe subiective afectează grav calitatea investigaţiei şi eficienţa

acesteia, iar rezultatele finale ale cercetării sunt o sursă sigură de perturbări şi omisiuni în

orice fel de investigaţie, nu numai în cea psihologică. Mai mult decât atât, implicarea de

prejudecăţi sau idei preconcepute în cercetare pun în pericol calitatea ipotezelor generate pe

parcursul cercetării, dar şi rezultatele finale ale investigaţiei de profil.

Rezumat

1. Între inferenţele inductive din viaţă şi cele din ştiinţă există o diferenţă importantă.

2. Relaţia inductivă de conchidere este totdeauna probabilă, iar concluzia inducţiei nu

este niciodată o certitudine.

2. Analogia este un raţionament inductiv simplu accesibil tuturor oamenilor normali,

dar cunoaşte variante, iar ştiinţa presupune obligatoriu regulile analogiei.

4. Inducţia completă este o formă de deducţie „băbească” şi nu este o inducţie propriu-

zisă, deşi ea este uneori folosită şi în ştiinţele empirice.

5. Inducţia prin enumerare cunoaşte în principiu două variante, din care una este

vulgară, iar cealaltă este folosită în ştiinţă.

6. În gândirea comună, inducţia este deseori victima unor erori inductive.

7. Cercetarea inductivă în ştiinţă presupune cu necesitate o verificare atentă a rezultate

lor obţinute şi posibilitatea repetării lor.

Cuvinte importante

1. Inducţia obişnuită.

2. Premise inductive.

3. Concluzii inductive.

4. Inducţie şi adevăr

4. Probabilitatea relaţiei de conchidere.

5. Ipoteză.

6. Teorie.

7. Deducţie şi inducţie.

8. Analogie.

9. Modele.

10. Fabule.

11. Modestia concluziei.

12. Analogii false.

13. Vulgar.

200

14. Succesiune.

15. Cauzalitate.

16. Condiţionare.

17. Generalizare pripită.

18. Populaţie ţintă.

19. Membrii eşantion.

20. Eşantioane.

21. Investigaţie inductivă.

22. Metode inductive.

Test de evaluare

Exemplu: Să presupunem că cineva spune:

„Toţi cei care conduc autoturisme mari de teren au venituri

mari, deoarece asemenea autoturisme costă mult şi

consumă o cantitate mare de combustibil”

Rezolvare: Mai mult ca sigur că avem o inducţie incompletă, dar concluzia ei

poate fi falsă, printre altele, pentru următoarele motive:

- cel care şofează un autoturism mare de teren poate să fie doar şoferul posesorului şi

să nu aibă venituri foarte mari;

- conducătorul unui autoturism mare de teren poate fi fiul proprietarului;

- şoferul autoturismului de teren poate să nu aibă bani în exces şi să nu deţină carnet

de conducere auto ş.a.m.d.

Exerciţii şi probleme

I. Arătaţi pe ce cale au fost obţinute fi obţinute următoarele concluzii:

(a). Materialele plastice sunt materiale sintetice.

(b). Şarpele, indiferent de specie, se înmulţeşte prin ouă.

(c). Obiectele din sticlă sunt fragile.

II. Răspundeţi pe scurt la următoarele întrebări:

(1). Există vreo regulă de raţionare ce poate modifica probabilitatea concluziei prin

analogie?

(2). Există oare o interferenţă între raţionarea deductivă şi inductivă?

(3). Este posibil să raţionăm inductiv în orice situaţie?

(4). Inducţia vulgară este o formă a inducţiei incomplete?

(5). Inducţia completă este o formă de argumentare umană?

III. Arătaţi pe scurt dacă textele de mai jos redau un argument deductiv sau unul

inductiv şi de ce fel este acesta. Atenţie: Dacă argumentul este deductiv, specificaţi dacă el

este logic-corect (valid) sau nu, iar în situaţia că ar fi o inferenţă inductivă, arătaţi de ce fel

este şi dacă este puternică sau slabă.

(1) Întrucât amnezia coincide cu uitarea amănuntelor importante, reiese că cei care n-

au probleme de memorie, îşi reamintesc detaliile semnificative

(2) Întrucât amnezia coincide cu uitarea amănuntelor importante, reiese că cei care îşi

reamintesc detaliile semnificative n-au probleme de memorie.

(3) Cei care sunt convinşi că suferă de afecţiuni psihice trebuie să consulte un psihote-

rapeut, dar oamenii de succes nu sunt convinşi că suferă de afecţiuni psihice. Ca atare, oame-

nii de succes nu trebuie să consulte un psihoterapeut

201

(4) Cei care tratează eficient afecţiunile psihice au studiat temeinic psiho-patologia,

dar există şi licenţiaţi în psihologie care nu au studiat temeinic psihopatologia. Ca atare, unii

din cei care tratează eficient afecţiunile psihice sunt licenţiaţi în psihologie

(5) Cine vrea să se vindece de afecţiunea cutanată de care suferă se adresează unui

medic specializat în eczeme, dar Mihai neglijează afecţiunea cutanată de care suferă. Deci,

Mihai nu apelează la un medic specializat în afecţiuni ale pielii”.

(6) Mihai consideră indiscutabil că nevrozele sunt tulburări mentale, dar sub nici un

aspect ele nu sunt rezultatul unor cauze psihice bine cunoscute. Deci, după el tulburările

mentale nu sunt provocate de cauze psihice complet cunoscute.

(7) Mihai a urmat cursurile Facultăţii de Psihologie, iar după obţinerea licenţei în

psihologie el s-a angajat într-o firmă de publicitate care foloseşte sistematic mijloace

psihologice. Prin urmare, el lucrează în firma de publicitate ca psiholog.

(8) Mihai consideră indiscutabil faptul că nevrozele sunt tulburări mentale de origine

psihică, dar că ele au cauze parţial necunoscute. Deci, după el tul-burările mentale de origine

psihică nu au cauze complet cunoscute.

IV. Arătaţi dacă următoarele texte exprimă un argument inductiv, indicaţi de ce tip

este argumentul inductiv descoperit şi specificaţi care este structura acestuia:

(1). Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni şi negrii, tracii declară că zeii lor au ochi

albaştrii şi părul roşu. Dacă boii, caii şi leii ar avea mâini şi ar putea cu mâinile lor să

zugrăvească şi să producă picturi aşa cum fac oamenii, cu siguranţă că boii ar zugrăvi figuri

de zei asemănătoare boilor, caii ar zugrăvi zei cu figuri de cai, iar leii le-ar zugrăvi în aşa fel

încât să arate ca leii. (Xenophanes)

(2). Dacă nu există un început în timp pentru Pământ şi pentru Cer şi ele sunt veşnice,

de ce oare alţi poeţi ce i-au precedat lui Homer să nu fi cântat despre acestea, care au fost

anterioare războiului cu Troia. (Lucretius)

(3). Preşcolarii sunt convinşi că pisicile înţeleg limba vorbită de oameni, întrucât

deseori ei povestesc pisicilor fel de fel de lucruri.

(4). Plăcerea este o momeală aducătoare de nenorociri, pentru că ea îi ispiteşte pe

oameni, ca momeala din undiţă pe peşti. (Plaut).

(5). Lipsa banilor este o dovadă clară de nechibzuinţă, pentru că orice expert financiar

îţi poate proba că este de-a dreptul iraţional să cheltuieşti în neştire, pentru că mai devreme

sau mai târziu vei ajunge la lipsă de bani.

(6). Furnicile nu-şi fac drum niciodată printr-un depozit de grâu gol. Nimeni nu-şi vi-

zitează prietenul care şi-a pierdut averea. (Ovidius).

(7). Lui A i-a fost prezentat un prieten al lui B despre care prietenii lui B spun că este

pasionat de pictură. Prin urmare, el a conchis că prietenul lui B este pictor.

(8). Lipsa resurselor băneşti nu permite cumpărături scumpe. Prin urmare, oamenii cu

mai puţini bani se gândesc temeinic când cumpără ceva.

(9). În arbori hrana urcă de la rădăcini, prin tulpină şi crăci până la frunze. Sunetul tre-

ce prin ziduri şi străbate înăuntru în case. Frigul aspru te pătrunde şi-l simţi cum te frige în oa-

se. De n-ar fi goluri care îngăduie aceste treceri, spune-mi şi mie cum s-ar împlini toate

acestea. Hrana se împrăştie în corpul fiinţei în viaţă prin golurile ce le are trupul său.

(Lucretius)

(10). Întrucât A şi B sunt prieteni buni şi au cunoştinţe comune şi deoarece A are un

nou prieten, rezultă că noul prieten al lui A, va fi prieten şi cu B.

(11). În luna decembrie a nins totdeauna în România. Ca atare, vom avea zăpadă în lu-

na decembrie din anul acesta.

(12). Diversitatea cărţilor şi numărul lor mare din biblioteca lui, arată că el este un om

care citeşte mult.

202

(13) Celebrul medic antic Claudius Galenus (130-210 e.n.) a ajuns la concluzia că una

din pacientele sale era îndrăgostită de un dansator celebru din vremea aceea, deoarece de câte

ori era pronunţat numele dansatorului, pulsul pacientei sale creştea simţitor.

(14). Presiunea şi densitatea aerului este condiţie esenţială a propagării sunetului,

întrucât o sonerie care funcţionează în vid, nu poate fi auzită.

(15). Culoarea verde a vegetaţiei este legată de lumina solară, întrucât orice secţiune a

frunzei arată că această culoare apare numai pe partea frunzei expusă la lumina Soarelui.

(16). Dacă steaua sub care s-a născut un om este cauza destinului său, atunci toţi

oamenii care s-au născut sub aceiaşi stea au exact acelaşi destin. Dar sub aceiaşi stea s-au

născut însă stăpâni şi sclavi, regi şi cerşetori (Pliniu cel Bătrân, 23-79 e. n.)

(17). Hiero, care în secolul III î. Hr. era regele Siracuzei, i-a cerut lui Arhimede să ve-

rifice dacă coroana sa era confecţionată numai din aur pur, fără a face nici un fel de modificări

coroanei. Arhimede a cufundat coroana lui Hiero în apă şi pe această bază i-a confirmat

regelui că aceasta era făcută numai din aur. Puteţi spune dacă Arhimede a ajuns la această

concluzie raţionând deductiv sau inductiv?

V. Analizaţi următoarele texte şi specificaţi ideile la care se referă autorii lor:

1. Generalizările sunt esenţiale în fiecare sector al vieţii noastre întrucât nu putem

gândi fiece obiect ca şi cum ar fi unic şi nu ar face parte dintr-un grup. De exemplu, ştim că

ouăle sunt comestibile (în general), astfel încât, când ne trezim dimineaţa şi ne preparăm

micul dejun nu trebuie să ne întrebăm dacă cutare ou particular este sau nu este otrăvitor.

Când soseşte în staţie autobuzul cu numărul 10, ne urcăm în el şi desigur nu ne îndoim că el

va merge pe acolo pe unde merg toate autobuzele cu numărul 10. Nu-l întrebăm pe şofer dacă

nu cumva acel autobuz merge în Canada sau în Mexic. Cu alte cuvinte, tratăm lucrurile ca

tipuri. Dacă ştim ce fel de lucru este acel obiect mic şi oval – ştim că el este un ou –, atunci

ştim că are o mulţime de trăsături şi ştim ce să facem cu el. De fapt, ştim o mulţime de

generalizări despre ouă şi le aplicăm deductiv acestor obiecte particulare. (Phil Washburn,

The Vocabulary of Critical Thinking, Oxford University Press, New York, USA, Oxford, UK,

2010)

2. Să aruncăm o privire în istoria ştiinţei – o îndelungată serie de erori şi

suprasimplificări – iar inducţia a subminat încrederea noastră în faptul că natura operează în

mod simplu, aşa cum ni se pare nouă. Dimpotrivă, istoria ştiinţei este permanent povestea

nesfârşită a teoriilor simple care deschid calea altora mai complicate şi mai sofisticate. Grecii

aveau patru elemente; în secolul al XIX-lea, Mendeleev ne propunea aproximativ şaizeci de

elemente; în jurul anului 1900, numărul acestora s-a ridicat la optzeci. Cosmosul lui Aristotel

conţinea doar sfere; Ptolemeu a adăugat epiciclurile; în zilele noastre vorbim despre orbite

complexe pe care le pot aproxima doar supercomputerele. Ştiinţa grecilor antici era inclusă în

cărţile de pe un sigur raft; cea din epoca lui Newton avea nevoie de o întreagă cameră plină cu

cărţi; cea din zilele noastre impune structuri de depozitare care includ, pe lângă cărţi şi reviste

ştiinţifice, fotografii, benzi magnetice, dischete şi altele asemenea. Printre informaţiile

elementare aflate în fundamentele fizicii, astăzi reorganizate, există şi una asupra căreia a

meditat Newton: gravitaţia universală. Cea de a doua a fost adăugată în secolul al XIX-lea de

către Avogadro. Restul de alte şase constante sunt în totalitate rezultate ale creativităţii fizicii

secolului XX: viteza luminii (viteza de propagare în spaţiu şi timp a radiaţiei

electromagnetice), sarcina electrică elementară, masa de repaus a electronului, masa de repaus

a protonului, constanta lui Planck, şi cea a lui Boltzmann. Am fi de-a dreptul naivi şi am greşi

dacă am gândi că progresul ştiinţei conduce la creşterea simplicităţii. Situaţia este tocmai

invers: pro-gresul ştiinţific este o chestiune de sporire a complexităţii, întrucât într-o lume

complexă teoriile supra-simple s-au dovedit invariabil de nesusţinut. (Nicholas Rescher,

Epistemic Logic, University of Pittsburgh Press, Pa, USA, 2005)

203

3. Cu privire la fizică, Niels Bohr – laureat al Premiului Nobel – a făcut următoarea

afirmaţie: „Este dificil să faci declaraţii ferme, în special când vorbim despre viitor”. În

psihologie situaţia este similară: nu există vreun temei pentru a gândi că vom fi cândva

capabili să facem predicţii cât de cât precise cu privire la comportamentul viitor al vreunei

persoane sau referitoare la actele sale ulterioare, indiferent dacă ea ar fi de sex feminin sau

masculin. Asemenea predicţii nu pot fi un scop în sine, a cărui realizare să fie urmărită,

desigur, cu excepţia unor circumstanţe limitate. În schimb, explicarea unor fapte care s-au

petrecut anterior – aşa-numitele postdicţii – sunt deopotrivă posibile şi larg acceptate de către

psihologi. Referitor la cazuri sau evenimente trecute pot fi descrise mai multe aspecte. De

pildă, în lingvistică: specialiştii în domeniu întreţin teorii formale şi explică cu ajutorul lor, să

spunem, diferite schimbări în fonologie, dar asemenea explicaţii sunt ulterioare producerii

efective a respectivelor modificări. Medicina este o altă disciplină care, în mod fundamental,

nu este predictivă, ci dimpotrivă, medicina este esenţialmente un domeniu postdictiv, întrucât

nu este posibil a spune cu exactitate când şi cum va muri o anumită persoană, dar medicii

competenţi pot explica destul de precis cum s-au petrecut lucrurile şi care a fost motivul

pentru care cineva a murit. Pentru a dispune de capacitatea de a face previziuni este nevoie să

pricepem şi să ştim ceea ce urmează să se producă şi trebuie de asemenea să deţinem un

control suficient de sigur legat de cele mai relevante variante viitoare; a vorbi despre ceea ce

s-a întâmplat deja presupune desigur cu necesitate o înţelegere temeinică a faptelor petrecute,

dar nu implică deloc un control asupra faptelor din viitor. Adevărata finalitate a ştiinţei este

prioritar aceea de a ne oferi o bu-nă înţelegere a ceea ce s-a petrecut şi nu este neapărat aceea

de a face predicţii certe.

Precizarea a ceea ce s-a produs – postdicţia – se poate baza pe teorii formale în aceeaşi

măsură în care predicţiile se fundamentează pe astfel de teorii. Ca atare, deosebirea dintre şti-

inţe formale şi informale nu este între nivelul lor diferit de formalizare şi rigurozitate. Pentru

psihologie, rigoarea este o finalitate pe larg dorită şi la care ea poate ajunge, deşi, strict

vorbind, predicţiile psihologice nu pot fi realizate. (Simon Dennis, Walter Kintsch, Evaluating

Theories, în Robert J. Sternberg, Henry L. Roediger III, Diane F. Halpern, Critical Thinking

in Psychology, Cambridge University Press, Cambridge, UK, New York, USA, 2007)

4. Oamenii utilizează şi evaluează raţionamente inductive aproape permanent. Făcând

acest lucru ne bazăm oare pe principiile teoriei probabilităţilor într-un mod similar

logicienilor sau matematicienilor? Una din legile probabilităţii, relevantă pentru discuţia

noastră, este inducţia prin simplă enumerare, conform căreia probabilitatea apartenenţei la o

categorie (aşa cum Mitch este membru al clasei contabililor) este cu atât mai mare cu cât clasa

respectivă are mai mulţi membri (cu alte cuvinte, cu cât este mai înaltă rata de bază a clasei

respective). Astfel, exemplul de raţionament considerat, conform căruia Mitch este contabil,

poate fi mai solid dacă se adaugă premisa că Mitch merge la un club ai cărui membri sunt în

proporţie de 90% contabili. O altă lege a probabilităţilor relevantă este cea a conjuncţiei:

probabilitatea unei propoziţii nu poate fi mai mică decât probabilitatea acelei propoziţii care

se află în conjuncţie cu o alta. Spre exemplu, probabilitatea că „Mitch este contabil” nu poate

fi mai mică decât probabilitatea ca „Mitch să fie contabil şi să câştige peste 40.000 de lire pe

an”. Inducţia prin simplă enumerare şi conjuncţia sunt repere raţionale ale raţionamentului

inductiv şi vor fi respectate în situaţia în care ele sunt explicite. Aşa cum se va vedea, în

torentul raţionamentelor vieţii de zi cu zi, aceste legi sunt adesea încălcate. (Rita L. Atkinson,

Richard C. Atkinson, Edward E. Smith, Daryl J. Bem, Introducere în Psihologie, Editura

Tehnică, Bucureşti, 2002)

5. Oricum, de departe, multe argumente inductive raţionează de la premise despre

indivizii dintr-un grup la concluzii despre întregul grup (de la particular la general). În astfel

de cazuri, începem cu observaţii asupra unora din membri grupului şi încheiem cu

generalizări care se referă la toţi membri grupului. Acest tip de argument este numit inducţie

204

enumerativă şi ea este un fel de raţionare pe care noi toţi îl găsim, deopotrivă, natural şi

folositor.

Majoritatea pacifiştilor au inima bună. Aşa că, probabil,

toţi pacifiştii au inima bună;

Patruzeci de procente din murăturile extrase din borcan sunt excepţional

de bune. Aşa că, patruzeci de procente din toate murăturile aflate în

borcanele din cămară sunt excepţional de bune.

Într-o manieră mai formală, inducţia enumerativă are forma:

La un procent de X% din membri observaţi ai grupului A s-a

constatat proprietatea P. Prin urmare, probabil că X%

din totalitatea membrilor grupului A posedă proprietatea P.

În înfăţişarea sa formală, argumentul nostru despre murături arată în felul următor:

Patruzeci la sută din murăturile extrase din borcan au fost

observate şi s-a constatat că sunt excepţional de bune

Prin urmare, patruzeci de procente din toate murăturile

aflate în borcane sunt, probabil, excepţional de bune.

Inducţia enumerativă introduce câţiva termeni folositori. Grupul ca întreg – întreaga

colecţie de indivizi în discuţie – este numit populaţie-ţintă sau grup-ţintă. Membri grupului

asupra cărora s-au realizat observaţii sunt numiţi membri-eşantion ori eşantioane. Proprietatea

de care ne interesăm este numită proprietate-relevantă sau proprietate în cauză. În exemplul

considerat, grupul-ţintă coincide cu totalitatea murăturilor din borcan. Eşantionul coincide cu

exemplarele murăturilor gustate. Proprietatea este calitatea murăturilor gustate de a fi

excepţional de gustoase.

Folosind acum această terminologie, putem studia oarecum riguros argumentele prin

inducţie enumerativă. Să ne reamintim că un argument inductiv poate fi nu doar puternic sau

slab, dar şi faptul că puterea lui poate varia în raport cu gradul în care premisele sale oferă su-

port concluziei. Astfel, puterea argumentului inductiv depinde de premise şi la fel de bine, de

ceea ce pretinde concluzia derivată din ele. (Lewis Vaughn, The Power of Critical Thinking,

Oxford University Press, New York, USA, 2005)

6. Ceea ce ştie un individ oarecare despre lume este extrem de limitat. Oamenii tind să

fie experţi într-o anumită arie restrânsă şi ignoranţi în multe altele; cunoaşterea amănunţită pe

care ei o deţin este aplicabilă numai în situaţii limitate. Dacă luăm în considerare cantitatea in-

formaţiilor disponibile şi cea a cerinţelor de specializare ce urmează de aici, în societatea

modernă cunoaşterea nici nu poate fi altfel. Nu trebuie să fim un depozit ambulant de

informaţii despre orice, întrucât, dacă ar fi să ne completăm lacunele de cunoaştere, ar exista o

mulţime de lucruri şi locuri de analizat. Mai mult decât atât, pentru a genera noi date există o

multitudine de tehnici bine stabilite. În astfel de circumstanţe, oamenii cu adevărat

cunoscători sunt aceia care sunt preocupaţi de ceea ce nu ştiu şi sunt calificaţi în a investiga.

Aceste calificări nu implică doar a cunoaşte unde şi cum să cauţi informaţia (de exemplu,

abilitatea de a cerceta biblioteci de date stocate pe Internet de o publicaţie particulară;

aptitudini tehnice de a face interviuri; capacităţi de a efectua un experiment). Este mult mai

important faptul că aptitudinile de cercetare presupun o preocupare pentru felul în care

asemenea abilităţi sunt direct legate de procesele de raţionare.

Deseori gândim că „descoperirea lucrurilor” precede „gândirea despre ele”. În fapt, în-

tocmai după cum scrierea şi vorbirea (fluxul narativ) sunt legate de raţionare (de structurarea

analitică), procesele de căutare şi adunare a informaţiilor implică, la rândul lor, multe din

importantele „mişcări ale gândirii” care constituie analiza noastră. Dacă nu acordăm nicio

atenţie acestor „mişcări ale gândirii”, o mare parte din cercetarea noastră va fi ineficientă sau

205

confuză. Citirea, intervievarea, experimentarea sau oricare din multele procese de cercetare nu

privesc doar descoperirea de informaţii; ele sunt cu necesitate procese de analiză. (Allen

Matthew, Smart Thinking, Oxford University Press, Oxford, UK, New York, USA

Melbourne,

AUS, 2006)

7. Gândirea critică nu este o singură strategie, ci o multiplicitate de strategii. Ea

implică exercitarea şi dezvoltarea diferitelor calităţi necesare pentru a construi un pod pe care

să trecem peste golul dintre statutul nostru actual şi cel la care vrem să ajungem (Halonen şi

Grey, 2000; Sternberg, Roediger şi Halpern, 2007). Idealul predării gândirii critice în

psihologie este determinat de scopul de a spori calităţile studenţilor pentru a descrie, prevedea

şi controla un comportament. Ce se poate spune despre capacitatea de a scrie? În ce mod ar fi

gândirea critică o abilitate necesară studenţilor în psihologie pentru a-şi exprima ideile?

Scrisul este o aptitudine similară gândirii critice în sensul că ea reclamă integrarea şi

exercitarea variatelor abilităţi cum ar fi argumentarea, organizarea şi planificarea, în acelaşi

fel în care redactarea unui text implică o cunoaştere aprofundată a gramaticii şi a regulilor de

punctuaţie. Unii autori consideră chiar că redactarea unui text este o formă de rezolvare de

probleme, adică una din uneltele din arsenalul gândirii critice (vezi: Hayes şi Flower, 1980;

Flower, 1998; Hayes, 2000).

Credem într-adevăr că redactarea bună este doar o formă a gândirii critice, probabil o

formă mai înaltă, întrucât cei mai mulţi autori din psihologie scriu cu scopul de a împărtăşi

altora ideile lor. Aceasta înseamnă că aceşti psihologi exportă altora, într-o manieră

tranzacţională, propria lor gândire critică. Pentru a-i informa efectiv pe alţii, cei care scriu

sunt obligaţi să transforme gândurile lor în proză, adică să efectueze un proces care impune nu

numai abilităţi puternice de gândire critică ci şi o mică inteligenţă socială şi anume,

capacitatea de a adopta perspectiva cititorului, aceea de a anticipa întrebările lui şi nevoile lui

de învăţare. (Dana S. Dunn, Randolph A. Smith, Writing as Critical Thinking, în Dana S.

Dunn, Jane S. Halonen and Randolph A. Smith, Teaching Critical Thinking in Psychology,

Blackwell Publi-shing Ltd., Oxford, UK, 2008)

8. În general, cu cât este mai mare numărul exemplarelor individuale studiate, cu atât

devine posibil ca un grup mai mare de indivizi să întrunească proprietatea constatată la cei

studiaţi. În multe cazuri, simţul comun ne spune că dacă indivizii studiaţi sunt mai mulţi sau

mai puţini, atunci este firesc să desprindem o concluzie despre întregul grup. Regula

următoare ne pare evidentă: cu cât este mai omogen grupul-ţintă, cu atât proprietatea

constatată este mai relevantă pentru toţi indivizii omogeni din grupul investigat, indiferent

dacă am studiat un număr relativ mic de indivizi, şi cu cât indivizii sunt mai neomogeni cu

atât pare mai firesc ca întreg grupul să nu deţină.

De pildă, dacă dorim să determinăm că iepurele de pădure are dinţii albi, atunci trebuie

să analizăm o mică parte din ei (probabil, unul singur), deoarece cei studiaţi ne vor spune că

această caracteristică aparţine tuturor iepurilor de pădure. Pe de altă parte, dacă dorim să

determinăm preferinţele sexuale ale hispanicilor din suburbiile localităţilor Nord Americane,

nu trebuie să trecem în revistă numai o parte din ei, care ar face parte din grupul-ţintă. În

chestiunile sociale, psihologice şi culturale, oamenii sunt prea diferiţi pentru a evalua întregul

grup doar pe baza investigării a câţiva din membrii săi. În privinţa trăsăturilor biologice,

oricum homo sapiens este relativ uniform. De exemplu, trebuie să trecem în revistă numai un

singur membru normal al speciei, pentru a descoperi că toate fiinţele umane normale au două

urechi. (Lewis Vaughn, The Power of Critical Thinking, Oxford University Press, New York,

USA, 2005)