ÓHUMAN I TA S

BUCURE ª T I

GAB R I E L LI I C EA N U

DESPREMINCIUNÃ

Coperta: Ioana Dragomirescu Mardare © HUMANITAS, 2006 ISBN 978-973-50-3190-9 (pdf) EDITURA HUMANITAS Piaþa Presei Libere 1, 013701 Bucureºti, România tel. 021/408 83 50fax 021/408 83 51www.humanitas.ro Comenzi online: tel./fax 021/311 23 30 e-mail: vanzari@libhumanitas.rowww.libhumanitas.ro

Despre minciunã

Surse clasiceale moralei politice

(Sofocle, Platon, Machiavelli)Cazul României

Sub titlul Despre minciunã, textul careurmeazã a fost prezentat în cadrul „Conferin-þelor Microsoft“ la Universitatea din Timiºoaraîn 15 decembrie 2004 ºi, în ziua urmãtoare, laUniversitatea din Oradea.

Prima parte a lui a fost scrisã pe baza unornote fãcute în anul 2000. Mi s-a pãrut atunci cãdescopãr, în debutul tragediei Filoctet a luiSofocle, documentul care atestã pentru primadatã în Europa construirea unui program demoralã politicã eficace bazat în mod explicitpe minciunã. Era vorba de fapt de întâiul textcare teoretiza (ºi justifica) folosirea cu virtuo-zitate a oricãrui tertip din recuzita „rãului“ învederea atingerii ,,binelui comun“. Am numitacest tip de moralã „morala de a doua instanþã“.

7

La sfârºitul lui 2004, între cele douã tururide scrutin ale alegerilor prezidenþiale, provo-cat de proiectul „Conferinþelor Microsoft“ ceîmi propusese o meditaþie sub titlul În ce felde þarã trãim?, am dezvoltat tema „moralei dea doua instanþã“ aducând în sprijinul ei inter-pretarea altor douã surse clasice: Platon,Hippias Minor ºi Machiavelli, Principele. În fine,stimulat de temperatura electoralã a momen-tului ºi de lunga istorie a tranziþiei în care trã-iam de 15 ani, extrem de bogatã în sugestiipentru tema ce mã preocupa, am încheiat micamea meditaþie despre minciunã cu „cazulRomâniei“.

Am ales sã public aceste pagini în chip desine stãtãtor, ºi nu sã le prind într-un volumde eseuri, cu speranþa cã, având în continuareo regretabilã actualitate, ele vor reuºi poatemai bine, în izolarea lor, sã atragã atenþiaasupra situaþiei îngrijorãtoare în care se aflãpoporul român: aceea de a nu putea sã seorganizeze la nivelul „moralei de a doua in-stanþã“, pentru a crea o clasã politicã ºi un „nouprincipe“ capabili sã ne scape — potrivit

8

expresiei lui Machiavelli — de „corupþia în sta-diul ei ultim“.

Pentru a da cititorului posibilitatea sã aibãintegral la îndemânã textele care au stat la bazainterpretãrii „moralei de a doua instanþã“, amreprodus în Addenda fragmentele din Filoctetºi din Hippias Minor.

Gabriel Liiceanu

Mi-am propus sã vã vorbesc despreminciunã, ceea ce înseamnã despre un lucrupur omenesc: numai omul poate minþi, pen-tru cã numai omul are parte de un „ceva“care poate sã exprime ºi care, exprimând, sepoate miºca în douã direcþii total opuse:adevãrul ºi falsul intenþionat. Acest „ceva“este limba.

Spunând cã acest ,,lucru“, limba, se poatemiºca în douã direcþii perfect opuse, noiadmitem din capul locului cã el este am-biguu. Ambiguitatea limbii, alãturi de origi-nea ei, rãmâne pesemne, pentru cunoaºtereaomeneascã, suprema enigmã. Cum e cu pu-tinþã ca din esenþa limbii sã facã parte per-fecta ambiguitate a utilizãrii ei? Cum e cuputinþã ca ceea ce e menit sã deschidã, sã

11

exprime ºi sã apropie sã fie totodatã capa-bil sã ascundã, sã provoace derutã ºi sã în-vrãjbeascã?

Cel mai simplu ar fi sã ne imaginãm cãe vorba de un instrument divin care se per-verteºte deîndatã ce capãtã utilizare umanã.Omul poate sã fie o fiinþã nedemnã de lim-baj, un utilizator ambiguu, apt sã deturnezeacest ustensil de la modul lui originar deîntrebuinþare. Mai bine spus: pentru cã omuleste ºi liber ºi cãzut, el poate la fel de bine sãutilizeze limba fie pe linia adevãrului, fie pecea a minciunii. Minciuna nu poate fi de faptînþeleasã decât ca moment negativ al liber-tãþii. ªi atunci totul devine limpede: rãul,crima, politica, adicã toate câte sunt posibilenumai prin escrocheria verbalã care le pre-cede. Faptul cã limba, încãputã pe mâna uti-lizatorului uman, poate sã spunã nu doarceea ce este, ci ºi ceea ce nu este, deci faptulcã un cuvânt poate sã spunã nu numai ade-vãrul, ci ºi sã mintã explicã de ce povesteaomului este, în esenþa ei, o înlãnþuire dedezastre. „Poporul român, spune Cioranîntr-o scrisoare cãtre fratele sãu, nu e la ni-

12

velul limbii pe care o vorbeºte.“ Dar omulînsuºi ca specie nu e la nivelul limbii de carese foloseºte. Întreaga istorie a acestei speciieste expresia unei fraude lingvistice.

Despre minciunã ca fraudã lingvisticã ºidespre urmãrile pe care ea le-a avut asupraunor societãþi întregi ºi a istoriei lor aº vreasã vorbim acum. ªi vom proceda în felulurmãtor: voi porni de la douã texte clasice,ambele eline — piesa Filoctet a lui Sofocle ºidialogul Hippias Minor al lui Platon — ºivom vedea în ce mãsurã ele au descris (saune fac sã înþelegem mai bine) lumea în caream trãit noi (sau în care continuãm sã trãim)2 400 de ani mai târziu.

Încã un lucru care se cuvine precizat dela început. Voi vorbi despre minciunã nu însensul ei „privat“ (X îi trage o minciunã luiY, B o înºalã pe A), ci în cel „public“, aºadarvoi vorbi despre minciuna colectivã, în careunul sau mai mulþi îi mint pe mulþi care larândul lor sunt fie minþiþi, fie mint in corpore,trãind împreunã cu cei care îi mint într-unvast scenariu al minciunii.

IFiloctet: Minciuna intrã

pe scena EuropeiMorala de-a doua instanþã

Documentul cultural european în careeste teoretizatã pentru prima oarã înteme-ierea politicii pe deturnarea funcþiei verbu-lui, ba în care ni se spune chiar cã minciunaeste necesarã ºi scuzabilã în lumina þeluluide atins, este piesa Filoctet a lui Sofocle. Eaa fost scrisã în anul 406 a. Chr. Ce putemspune despre „acþiunea“ piesei? Suntem înactul final al rãzboiului dintre greci („ahei“)ºi troieni. Marile figuri ale celor douã tabereau dispãrut între timp. Vârsta eroicã, aînfruntãrii directe dintre protagoniºti, din-tre cei care câºtigã sau pierd „în luptã dreap-tã“ în funcþie de forþã ºi curaj, ca Ahile,Hector sau Menelau, a apus. Rãzboiul tre-neazã ºi — faptul e „pre-scris“ — nu se poatetermina decât prin readucerea în luptã a lui

17

Filoctet cu arcul ºi sãgeþile sale, pe care aces-ta le moºtenise de la Heracles. Numai arculacesta ºi mânuitorul lui pot aduce cãdereaTroiei. „Filoctet ºi arcul sãu“, gândiþi ca oarmã compactã, sunt oarecum, în context an-tic, ceea ce devenise bomba atomicã lasfârºitul celui de al doilea rãzboi mondial:certitudinea victoriei ºi, totodatã, un modabrupt de a pune capãt unei încleºtãri caredurase prea mult.

Numai cã importanþa lui Filoctet le scã-pase în primã instanþã grecilor care plecaserãcãtre Troia. Muºcat de un ºarpe ºi devenitpentru ahei povarã, Filoctet fusese abando-nat, încã de la începutul rãzboiului, cu arccu tot, în pustia insulã Lemnos. Vine clipaîn care aheii sunt puºi la curent cu decretuldivin privind finalul rãzboiului. Filoctet, cuarcul ºi sãgeþile sale, devine dintr-odatã im-portant. Cel care conduce comandoul menitsã-l recupereze de urgenþã pe Filoctet estenimeni altul decât Odiseu, adicã exact celcare decisese abandonarea lui pe insulã cuani în urmã. Pentru recuperarea complexu-

18

lui „Filoctet – arc – sãgeþi“, el are mânã li-berã în alegerea mijloacelor. Odiseu îl folo-seºte ca momealã pe tânãrul (ºi încã purul)Neoptolem, fiul lui Ahile, cu gândul cã aces-ta, dat fiind respectul lui Filoctet pentruAhile ºi pentru cinstea lui legendarã, îi vacuceri încrederea lui Filoctet, pentru a puteaapoi sã punã mâna, prin vicleºug, pe arcullui Filoctet ºi sã-l convingã în final sã îlurmeze la Troia.

Ce-i cere Odiseu suavului Neoptolem?Aparent, un fleac: sã-l înºele pe Filoctet, fo-losindu-se de cuvinte. Sofocle spune textual:t´n Philoct´ton psych´n logoisin ekklepseis. Spredeosebire de kleptš, care înseamnã „a fura unlucru“ (vezi „cleptomania“), ekkleptš în-seamnã „a fura o persoanã“, adicã „a rãpi“.Odiseu îi cere lui Neoptolem „sã fure“, aju-tându-se de cuvinte, „mintea lui Filoctet“.Înºelarea prin utilizarea cuvintelor este unrapt care opereazã la nivelul spiritului cuiva.Neoptolem urmeazã sã-l deposedeze peFiloctet de proprietatea spiritului sãu (psych´),ceea ce înseamnã sã-i instileze, cu ajutorul

19

cuvintelor (logoisin), în locul adevãrului, fal-sul, minciuna (to pseudos).

În primã instanþã, Neoptolem riposteazãviolent; el este crescut în valorile tradiþionaleale „luptei drepte“. „Fiu al lui Laerte, lucruricare-mi fac rãu pânã ºi sã le aud rostite mi-esilã sã le fãptuiesc. Stã în firea mea sã nufãptuiesc nimic ek techn´s kak´s. [Ceea ce în-seamnã: „recurgând la o maºinaþiune mur-darã“, „folosindu-mã de trucuri“, „triºând“,„punând în joc o abilitate menitã sã înºele“.]Aºa mi-e firea ºi aºa era ºi cea a tatãlui meu.Sunt gata sã-l înºfac pe acel bãrbat cu forþa(pros bian), nu prin vicleºuguri (m´ doloisin).[…] Prefer, stãpâne, sã fiu învins procedândcorect (dršn kalšs), decât sã înving necinstit(nikan kakšs).“ În replica lui Neoptolem forþa(bia) ºi vicleºugul (dolos) — valorile a douãlumi ºi epoci care încã se înfruntã — staufaþã în faþã. Odiseu, vestitorul noii epoci —epoca rezolvãrii diferendului prin vicleºug,a regândirii relaþiilor umane prin reaºezareapoliticului pe minciuna necesarã — îi aducelui Neoptolem douã tipuri de argumente.

20

Primul este pragmatic: conteazã cu ceeace te alegi („ªtiu, fiule, nu-þi stã în fire […]sã triºezi — technasthai kaka. Dar fii îndrãz-neþ, cãci e plãcut bunul care aºteaptã la ca-pãtul biruinþei“). Mai mult: nu numai cãruºinea ticãloºiei se absoarbe în rezultatulvictoriei, dar ea poate fi absorbitã în carac-terul accidental al acestei ticãloºii. Odiseujoacã partea diavolului: fii ticãlos o clipã ºicinstit restul vieþii. („Lasã-te acum pe mânamea pentru câteva clipe de ruºine ºi vei fisocotit apoi, pentru tot restul timpului, celmai cinstit dintre muritori.“)

Al doilea tip de argument pe care Odiseuîl foloseºte este de ordin sapienþial. Amîmpãrtãºit ºi eu, Odiseu, în tinereþe, valorilepe care se întemeiazã vârsta eroicã a lumii:forþa ºi codul onoarei. Însã cu trecerea timpu-lui, deci hârºit în viaþã fiind, acumulândexperienþã ºi devenind înþelept, am aflat cãglšssa, „limba“, „vorbele“, ºi nu erga, „fap-tele“ conduc lumea. („Tu, fiu al unui omvestit, ºi eu, tânãr fiind, am avut limba le-neºã, în vreme ce braþul mi-era iute. Dar azi,

21

când am ajuns sã verific, vãd cã limba, ºinu faptele conduc în toate câte þin de muri-tori.“ — Neoptolem este uluit de ceea ce aude.Dialogul dintre cei doi vireazã scurt cãtre ununic punct: cãtre pervertirea esenþei limba-jului, cãtre minciunã (to pseudos), cãtre „fap-tul de a spune minciuni“ (to pseud´ legein):Neoptolem: „Ce altceva îmi spui sã spundecât minciuni (pseud´)? — Odiseu: „Îþi cersã-nºfaci pe Filoctet prin vicleºug (dolš).“ —Neoptolem: „Nu crezi cã este degradant sãspui minciuni?“ — Odiseu: „Nu, dacã min-ciuna ne aduce salvarea“ (ouk, ei to sšth´naito pseûdos pherei).

În acest debut al tragediei stau faþã în faþãdouã ecuaþii: ecuaþia lui Neoptolem, pe carear fi mai potrivit sã o numim ecuaþia lui Ahile,pentru cã, în tot ce spune, Neoptolem serevendicã de la tatãl sãu ºi apare, în absenþaacestuia, ca reprezentant al sãu. „Ecuaþia luiAhile“ este foarte simplã. Scop: biruinþã.Mijloc: faptã (= forþã + curaj). În aceastãecuaþie, la limitã, scopul poate fi sacrificatde dragul mijlocului. Ceea ce înseamnã: nu

22

se poate birui cu orice mijloc ºi cu orice preþ.Este preferabil sã pierzi, decât sã câºtigiprintr-un mijloc necinstit. „Ecuaþia lui Ahile“este aºezatã pe codul onoarei (kalšs dršn:„acþionarea corectã“), acelaºi care va reînviaîn Evul Mediu ºi va deveni valoarea centralãa cavalerismului la curtea regelui Arthur. Sãmai observãm cã în „ecuaþia lui Ahile“ lim-bajul nu este nemijlocit prezent.

Vom numi morala care întemeiazã „ecua-þia lui Ahile“ morala clasicã sau morala deprimã instanþã.

Acum ecuaþia lui Odiseu. Scop: biruinþa.Mijloc: vicleºugul, trucul, triºul care implicã,toate, cuvântul pervertit, minciuna. „Ecuaþialui Odiseu“ este dirijatã de eficacitatea prag-maticã ºi are la bazã credinþa cã „minciunaaduce cu ea salvarea“. Ea nu ia în socotealãnici o clipã — aºa cum se întâmplã în „ecua-þia lui Ahile“ — eºecul, posibilitatea de apierde, de a fi înfrânt. Ceea ce o deosebeºtefundamental de „ecuaþia lui Ahile“ este de-terminarea mijlocului prin verb, ºi nu prin

23

faptã (care, în primã instanþã, intrã în opozi-þie cu verbul tocmai pentru cã fapta purã nueste un garant al victoriei) ºi, apoi, determi-narea verbului ca verb pervertit, ca „vicleºug“(dolos), „triºerie“ (techn´ kak´) ºi „minciunã“(pseudos). Vorba, spune Odiseu, poate fi uti-lizatã pentru a rãpi spiritul cuiva, pentru „aînºela“ (ekkleptš). Sigur cã în cele din urmãea pregãteºte terenul unei fapte (Filoctettrebuie „dus cu vorba“ ca sã fie „înºfãcat“,„apucat“, „prins“ — lambanein, agein). Vomnumi morala care întemeiazã „ecuaþia luiOdiseu“ morala modernã sau morala de adoua instanþã.

În punerea faþã în faþã a celor douã „ecua-þii“ mai meritã precizat un lucru: utilizareaverbului pervertit în ecuaþia lui Odiseu nuimplicã inteligenþa, ci imoralitatea, aºa cumcaracterul a-verbal al ecuaþiei lui Ahile nupresupune prostia, ci cinstea. Fiind „viclean“,Odiseu nu este subtil mintal, ci doar tempo-rar ticãlos sau are doar inteligenþa de tippragmatic de care are nevoie ticãloºia pen-

24

tru a funcþiona. Simetric, nu înseamnã cã peAhile nu-l poate duce mintea în principiula un „truc“, ci înseamnã cã el exclude dincomportamentul sãu fapta construitã pe unpreludiu mincinos. El nu este idiot, ci onest.

În clipa în care Sofocle scrie Filoctet, lumeagreacã era deja instalatã în politic ca vârstãistoricã a minciunii. Sofocle opune acesteivârste vârsta homericã în întregul ei, cavârstã aºezatã pe „ecuaþia lui Ahile“. Odiseueste un personaj „decalat“ din vârsta home-ricã sau vestitorul, dinãuntrul acelei vârste,a vârstei politicului, care va veni. Sofocle nule pune atenienilor în faþã un ideal (aºa cumva face Machiavelli mai târziu), ci le spunedoar unde sunt în raport cu ceea ce lumeagreacã fusese cândva.

IIHippias Minor:

Cine e cel care mintecel mai bine

Cultura greacã a produs însã, în afaralui Filoctet, ºi un alt text clasic despre min-ciunã, de astã datã un dialog, poate cãprimul dintre dialogurile lui Platon, intitu-lat Hippias Minor ºi având ca subtitlu exacttema care ne intereseazã pe noi: Despre min-ciunã. El a fost scris cu cca 10 ani mai târ-ziu decât Filoctet, în jurul anului 395 a. Chr.Fiind, ca tot ce a scris Platon, genial, el are,asemenea lui Filoctet — dupã cum sper cãvoi reuºi sã vã arãt —, valoare fondatoarepentru întreaga lume europeanã. Sã maiadaug cã cele douã texte alcãtuiesc împre-unã un formidabil pachet cultural, conþinânddouã piese gândite parcã anume pentru a stalaolaltã, cu splendide trimiteri de la una la

29

alta, cu personaje comune ºi cu surprinzã-toare interferenþe lexicale ºi conceptuale.

Dialogul este în substanþa, desfãºurareaºi concluzia lui uimitor, în sensul de perple-xant. El pare sã ateste o enormitate, de vremece contrazice, cum vom vedea, un adevãrelementar ºi, mai mult încã, însuºi miezuldoctrinei socratico-platoniciene potrivit cã-ruia ºtiutorul adevãrului ºi binelui este inca-pabil sã facã rãul. O provocare dialecticã, s-augrãbit comentatorii sã spunã, un dialog de-spre minciunã ca propedeuticã la adevãr, oglumã instructivã a lui Socrate, un joc pemuchie de cuþit cu problemele binelui ºidreptãþii, o excursie ludicã pe tãrâmul para-doxului ºi sofismului în vederea întãririi —per a contrario — a silogismului solid. Or,aceastã enormitate cu aparenþã jucãuºã este,dupã cum vom vedea, de o devastatoare se-riozitate.

Despre ce este vorba în Hippias Minor?Ne întâlnim iarãºi cu Ahile ºi cu Odiseu,

de astã datã invocaþi într-o discuþie dintre

30

Socrate ºi vestitul sofist din Elis, Hippias.Atenþie, însã: în dialog, Socrate e cel care vaproduce sofisme ºi va exersa partitura sofis-tului în sens modern, în vreme ce Hippiasva pãstra sensul originar al lui sophistes, caºtiutor, polihistor, „profesor-universitar“,itinerant, retor, om de lume cult, vânzãtor(la propriu, pe bani) de ºtiinþã ºi gândire. ªiiatã, de la bun început, Hippias, pornind dela textele homerice, afirmã, cu morga pe carei-o conferã un sistem închegat de valori (cespune el era pesemne un lucru general ad-mis printre elini), cã, într-o tipologie a eroilorhomerici, Ahile acoperã poziþia „cel mai vi-teaz“ (aristos), Nestor, poziþia „cel mai în-þelept“ (sophotatos), iar Odiseu, poziþia „celmai versatil“ (polytropotatos). ªi cã „versatil“(polytropos) este prin excelenþã însuºireacelui care nu e „sincer“ (alethes) ºi „dintr-obucatã“ (haplous), ci „mincinos“ (pseudes).„Iubitorul de adevãr“ (ho alethes) ºi „minci-nosul“ (ho pseudes) sunt douã persoanediferite ºi opuse.

31

Cuvântul deosebit în tot acest contexteste cel care-l caracterizeazã pe Odiseu: poly-tropos, care înseamnã „cu multe feþe“, „cumulte feluri de a fi“, versatil, cameleonic,care aratã când aºa, când altfel, cu multipleresurse de fiinþã, cu potenþial de schimbaremasiv ºi, de aceea, capabil sã înºele ºi decimincinos. Este leit portretul lui Odiseu dinFiloctet-ul sofocleian, opus portretului luiAhile, haplous, „tãiat dintr-o bucatã“ ºi arã-tând într-un singur fel o datã pentru tot-deauna, incapabil, ca atare, sã înºele ºi, înconsecinþã, cel sincer prin excelenþã (alethes).Nu numai cã mincinosul ºi iubitorul de ade-vãr sunt doi, dar ei sunt diferiþi pânã lacontrarietate, sunt in-compatibili, cum in-compatibili erau Odiseu ºi Ahile.

Socrate îl face însã pe Hippias sã acceptecã mincinosul definit în felul acesta — plinde resurse în vederea înºelãrii — este toto-datã opusul unui tip deficitar în planul rea-lizãrii: el poate ºi ºtie bine anumite lucruri,e deºtept, e informat, e abil, chiar dacã totul

32

concurã în opera finalã a minciunii. Pe scurt,el este un competent, ºi cu cât este mai com-petent în ceva, cu cât ºtie mai bine adevãrulîntr-o direcþie sau într-un domeniu, cu atâtel poate sã mintã mai bine. Aºadar, conchideSocrate, cel mai ºtiutor e cel ce poate minþicel mai bine ºi, implicit, el e cel mai compe-tent în sfera rãului. (Medicul bun e cel carepoate vãtãma cel mai bine, hacker-ul ideal,am spune astãzi, e cel mai bine înzestratpentru crearea unui soft.) ªi mai pe scurt: celce spune adevãrul cel mai bine (ca supremºtiutor) e ºi cel ce minte cel mai bine. În felulacesta ignorantul este inferior mincinosului,iar „cei ce fac rãu fãrã sã vrea sunt inferioricelor care îl fac cu bunã ºtiinþã“ (372 a). Su-periori sunt aºadar polytropicii, cei ce semiºcã liber ºi competent în sfera dublei lorcapacitãþi (dynamis): performatorul bineluiperformeazã optim ºi rãul. Rostitorul su-prem al adevãrului e cel ce poate minþi ideal.Sincerul ºi mincinosul pot fi foarte bine unaºi aceeaºi persoanã.

33

Sofismele la care conduce partitura lui So-crate (una cãreia Hippias nu-i poate facefaþã) sunt simplu de demontat, iar PetruCreþia, într-o scurtã „analiticã“ a dialogului*,o face, pe urmele lui Aristotel, impecabil: pede o parte se gliseazã de la potenþial la actu-al (a putea sã sãvârºeºti negativul ºtiindpozitivul nu înseamnã nici cã îl sãvârºeºtiîn mod real, nici cã vrei sã o faci; pe de altãparte, se gliseazã de la cognitiv la compor-tamental ºi etic. („Omul bun e nu acela caresãvârºeºte voluntar rãul, ci acela care, pu-tându-l sãvârºi prin competenþa sa, nu-lsãvârºeºte datoritã bunãtãþii sale.“)

34

* Platon, Opere II, Editura ªtiinþificã, Bucureºti,1976, pp. 37–43.

INTERMEZZO: Despre Deinon la greci

Numai cã pe noi nu demontarea sofis-melor ne intereseazã, ci fecunditatea lor ex-plicativã în raport cu „lumea noastrã“.Enormitatea ipotezei socratice (dacã „bun“înseamnã „capabil“ atunci „cel mai bun“ vafi omul „care face rãu ºi greºeºte în mod voitºi nu cel care o face fãrã voia sa“) corespun-de atât „enormitãþii“ lumii moderne, cât ºienormitãþii realitãþii în care, în alt fel, con-tinuãm sã trãim ºi astãzi. Lui Hippias acestlucru i se pare „cumplit“ (deinon). Despreacest „cumplit“ vreau sã vorbim acum.

Deinon era la greci lucrul care inspirãteamã, dar o teamã de o calitate aparte, unacare survenea nu în raport cu lucrurile dinlumea înconjurãtoare, ci în virtutea faptuluicã lucrul acela aparþinea unei ordini diferite

35

de ordinea umanã ºi, ca atare, el era totalnefamiliar raportat la aceasta. O asemeneaordine total diferitã de a oamenilor ºi, ast-fel, nefamiliarã era cea a zeilor, lumea sacru-lui. C.S. Lewis propune la un moment dat*urmãtoarea imagine pentru înþelegerea sen-timentului pe care l-am avea în urma întâl-nirii cu sacrul.

Sã ne imaginãm cã ne aflãm într-o casãºi cã cineva ne spune cã în camera alãturatãse aflã un tigru. E de ajuns sã deschidem uºaca sã ne convingem. Un tigru nu e lucrul celmai plãcut peste care am vrea sã dãm des-chizând o uºã. La gândul acesta ne poateapuca frica, spaima, panica. Dar dacã cine-va ne spune cã în camera cealaltã se aflã unspirit atotputernic?, se întreabã Lewis. Cãdeschizând uºa ne vom afla faþã în faþã cuEl? Acest lucru teribil, pentru care nu preaexistã cuvinte, care, copleºitor fiind prin a-mestecul de spaimã infinitã ºi respect infinit,îþi taie respiraþia pentru cã este epifania

36

* Vezi C.S. Lewis, Despre minuni. Cele patru iubiri.Problema durerii, Humanitas, Bucureºti, 1997, p. 338.

altei lumi, non-familiarul absolut ºi, ca atare,cumplit — era pentru greci deinon. Tot cerãmâne de neînþeles, tot ce ne scapã pentrucã nu face parte din lumea noastrã era, elenvorbind, deinon. Omul însuºi, în mãsura încare nu putea fi definit, pentru cã însãºi con-diþia lui rãmânea de neînþeles, era deinos. Pri-mul cânt al corului din Antigona lui Sofocleîncepe cu versul faimos: „Multe sunt chipu-rile pe care le ia cumplitul-nefamiliar (pollata deina), dar cel mai cumplit dintre toate esteomul.“ Omul este to deinotaton, lucrul cum-plit prin excelenþã, cel mai straniu, nefami-liarul ºi cumpliþenia supreme. În celebraanalizã din Introducere în metafizicã pecare o face acestui vers ºi acestui cuvânt,Heidegger vorbeºte de violenþa supremã cucare omul iese din hotarele familiarului sãu,din ograda obiºnuitului sãu ºi din intimi-tatea sãlaºului ºi înfruntã copleºitorul,provocându-ºi sistematic ruina ºi nenoro-cirea (ate).*

37

* Martin Heidegger, Introducere în metafizicã,Humanitas, Bucureºti, 1999, pp. 198–201.

„Ar fi cumplit“ (deinon), spune aºadarHippias la sfârºitul dialogului amintit, dacãcel care înºalã în mod voit ar fi mai bundecât cel care înºalã fãrã voia lui, aºa cumarcaºul care greºeºte þinta în mod voit e maibun decât cel care o greºeºte fãrã voia lui.Ar fi cumplit, deinon, ca sufletul care facerãul în mod voit sã fie mai bun decât cel careîl face fãrã voia lui. ªi totuºi, din discuþie arezultat cã lucrul acesta este în principiuposibil, spune Socrate, chiar dacã nu e delocsigur cã un asemenea om existã (376 b).

Într-adevãr, ce poate fi mai cumplit ºimai ne-familiar decât o ordine a lumii în carecei buni sunt cei care ajung sã facã rãul închip competent ºi deliberat? Nu cumva isto-ria noastrã trebuie sã treacã prin aceastãcumpliþenie? Exista în Grecia în care acesttext a fost scris o asemenea ordine a lumii?

Avem faþã în faþã douã texte: unul (Fi-loctet) descrie, zugrãveºte, aratã „la lucru“un personaj (Odiseu) care e apt de vicleºu-guri, de minciunã, de înºelãtorie ºi care jus-

38

tificã în chip explicit utilizarea acestora învederea atingerii unui þel ºi a biruinþei finale.Celãlalt text (Hippias Minor), non-anecdotic,teoretizeazã ceea ce Odiseu, în primul text,face. Odiseu este decretat bun (ºi „mai bun“)în mãsura în care în recuzita posibilitãþilorsale intrã deopotrivã adevãrul ºi falsul, bineleºi rãul. În Filoctet îl vedem pe Odiseu ope-rând; e „bogat în resurse“, e un as al manipu-lãrii, e eficace. În Hippias Minor i se faceportretul, un soi de portret-robot al omuluipolitic modern. Ambele piese reprezintãpierderea vârstei inocenþei la nivelul coexis-tenþei umane, conºtiinþa faptului cã socie-tatea, la o anumitã „vârstã“, ºi-a pierdutvirginitatea moralã. Odiseu — descris,portretizat ºi teoretizat ca tip uman în celedouã texte — este un personaj de fracturã: elpune capãt epocii naive, inocente, a eroilorcare se înfruntã „în luptã dreaptã“. Vorbindpe de o parte despre vorba ce poate fi în-toarsã, despre minciunã, viclenie ºi fructuldulce al biruinþei care îºi propune sã uite înfinal mijlocul care a fãcut-o cu putinþã,

39

vorbind, pe de altã parte despre pozitivul ºiînzestrãrile celui care este pregãtit sã facãrãul, Filoctet ºi Hippias Minor spun conden-sat tot ceea ce Principele lui Machiavelli vaspune pe larg mai târziu. Important pentrunoi este sã ºtim cât de timpurie este con-ºtiinþa culturalã a faptului cã societateaumanã — ºi astfel esenþa politicului — sereconstruieºte la un moment dat printr-un actfondator de pervertire ºi degradare a limbajuluiºi cã rãul nu ajunge sã se articuleze social decâtca minciunã.

Cum a fãcut faþã lumea Europei acestuideinon, acestui lucru teribil ºi nefamiliar? Cea devenit acest deinon în comunism? În cestadiu al confruntãrii cu teribilul-nefamiliaral minciunii se aflã astãzi societatea românã?

IIIPrincipele: Minciuna pusã în

slujba „binelui comun“

Absorbþia rãuluiîn scenariul binelui

Vedeþi, am spus cã cele douã texte elineridicau la nivelul conºtiinþei ceea ce, ca po-liticã, devenise o practicã istoricã. Am spusde asemenea cã în secolul V a. Chr. societateaelinã ieºise din vârsta eroicã de tip homericºi se instalase în non-inocenþa politicului.Avem destule exemple de figuri versatile înspaþiul cetãþii dintre care cea a lui Alcibiadeeste pesemne cea mai celebrã. Dar va fi exa-gerat sã spunem acum, despre cele douãtexte, ceea ce Pierre Manent spune despreMachiavelli, în speþã cã odatã cu el „gândi-rea politicã devine parte a situaþiei politice“*.Grecii nu se mulþumeau sã generalizeze

43

* Pierre Manent, Istoria intelectualã a liberalismului,Humanitas, Bucureºti, 2003, p. 36.

trãitul, sã acompanieze pur ºi simplu teore-tic o experienþã, ci gândirea lor bate întot-deauna departe. Ea întâlneºte mereu ceea ceva veni sau mai corect ar fi sã spunem cãviitorul îi întâlneºte mereu pe greci, dar nuîn mãsura în care aceºtia anticipau, pre-ve-deau ºi profetizau, ci oarecum viitorul seretrage mereu în ei ca omagiu permanentadus sursei ºi gândirii esenþiale.

În acest sens ar trebui sã spunem cãînceputul secolului XVI, mai precis anul1513 când e scris Principele, întâlneºte fãrãsã ºtie gândirea sfârºitului de secol V clasicelen, dându-i o dimensiune programaticã ºipragmaticã pe care ea nu o avea. Dupã ºti-inþa mea, nimeni nu a pus în contact acestetexte care, desigur, nu au comunicat în modreal ºi pe care doar noi le surprindem acumîn comunicarea lor idealã, încercând sã schi-þãm un parcurs al conºtiinþei fraudei ling-vistice ºi comportamentale în perimetrulculturii Europei.

Ce se întâmplã cu gândirea politicã înPrincipele lui Machiavelli? Ea se elibereazã

44

de douã poveri* ºi eliberarea de ele o vaface sã zburde liberã în propria ei esenþã, jus-tificând — aº spune cu o conºtiinþã bunã— esenþa comportamentului politic ca min-ciunã, fraudã, înºelãtorie, violenþã, manipu-lare etc.

Care erau cele douã poveri de care gândi-rea politicã avea nevoie sã se debaraseze casã devinã crudã, eficace, maturã ºi modernã?Prima era povara etic-metafizicã legatã debinele intrinsec pe care cetatea elenã era þinu-tã sã-l realizeze potrivit Eticii nicomahice alui Aristotel. A doua povarã era cea etic-teo-logicã, legatã de binele transcendent pe carecetatea medievalã era þinutã sã-l realizeze pelinia Bisericii. Machiavelli, repunând rãul îndrepturile sale, nu este un ticãlos pervers,ci un adaptator realist al gândirii binelui lao pragmaticã socialã curentã. Tocmai pen-tru cã gândirea sa se elibereazã de douãmomente esenþiale ale tradiþiei — Aristotelºi Biserica — el este primul gânditor politicmodern în deplinul sens al cuvântului. El

45

* Sugestia e a lui Pierre Manent, op. cit., pp. 34–35.

revendicã lumea pe care o gândeºte ca ceeace ea este, ca lume profanã, care are dreptulde a funcþiona autonom, de a funcþiona ca„lume cãzutã“, neipocritã, în care minciuna,înºelãtoria, crima etc. se înscriau cu un firescdesãvârºit, erau la ele acasã. Machiavelliafirmã fãrã urmã de ambiguitate ceea ceSocrate, la sfârºitul lui Hippias, lasã în sus-pensie la nivelul unei simple ipoteze: „dacãun asemenea om existã“. Nu numai cã unasemenea om — care, ºtiind binele, estecapabil sã facã rãul cu virtuozitate ºi care îlface chiar — existã, dar rãul însuºi este in-finit mai vast ºi mai productiv politic ºiistoric decât binele pe care ajunge în cele dinurmã sã-l slujeascã, dar ca rãu. Aº vrea sã nefie limpede: când Odiseu îºi abandoneazãtovarãºul de luptã muºcat de ºarpe, peFiloctet, într-o insulã pustie, el este, momen-tan ºi punctual, etic vorbind, un ticãlos, dardin punct de vedere strategic ºi politic (peo corabie de rãzboi nu era loc ºi timp pen-tru handicapaþi) el alege binele pragmatic —reuºita expediþiei. La fel de ticãlos ºi de

46

pozitiv pragmatic este el ºi când revine laLemnos pentru a-l recupera, în vederea bi-ruinþei finale a aheilor, pe Filoctet. Din acestpunct de vedere el este un adevãrat prinþ alRenaºterii. Numai cã Odiseu mai apare încãîn context ca o figurã originalã ºi adierea„ecuaþiei ahileice“, din care viclenia esteabsentã, se face încã simþitã prin ripostelefiului lui Ahile, Neoptolem. În schimb, înlumea cetãþii italieneºti din secolele XIV-XVnimeni nu se mai îndoieºte cã din economiabinelui final ºi a biruinþei trebuie sã facãparte înºelãtoria, forþa, cruzimea, violenþa.În lumea cãzutã a omului, rãul e cel care,pânã la urmã, regleazã lucrurile, le face sãintre pe un fãgaº ºi le echilibreazã o vreme.Binele pur e pasager ºi fragil, el trebuie sãcaute întãriri prin justa dozare a rãului. Exis-tã un formidabil roman al lui Pär Lagerkvist,Piticul, care nu e altceva decât rescriereaPrincipelui în registru literar. Piticul esteraisonneur-ul acestei lumi, dar e mai mult:este sâmburele ei, este rãul reprezentat înconcentraþia lui supremã ºi în persistenþa

47

inepuizabilitãþii sale, chircit ºi pocit în apa-renþele sale, dar plin de vitalitate ºi ireduc-tibil în fondul lui ultim. Este rãul oricând laîndemânã, ingredient obligatoriu pentrurealizarea moralei de a doua instanþã.

Ce descoperã ºi teoretizeazã lumea mo-dernã cu ajutorul lui Machiavelli pe urmelelui Sofocle (respectiv Odiseu) ºi ale lui Platon(respectiv ale lui Socrate din Hippias)? Des-coperã, aºa cum am spus, morala de a douainstanþã ca moralã politicã: descoperã acellucru teribil ºi ne-familiar (deinon) cã, în lu-mea cãzutã a omului, pentru a stãvili un rãumai mare ºi pentru a obþine binele (comun)trebuie „sã intri în contact cu rãul“. Moralaclasicã, morala de primã instanþã, moralamoraliºtilor, a filozofilor ºi a consecvenþilorse cutremurã auzind acest lucru. Morala deprimã instanþã se cutremurã în faþa oricãreiminciuni, a oricãrei înºelãtorii, a oricãreicrime. Morala de primã instanþã nu se poate,de aceea, apãra de rãul cel mare ºi de rãulfinal care poate veni peste ea distrugând-o

48

definitiv, pentru cã ea se cutremurã în faþaoricãrui rãu ºi mai ales în faþa rãului de pri-mã instanþã la care ea ar trebui sã recurgãpentru a apãra ordinea moralã a lumii. Mo-rala de primã instanþã instalatã în politicãapãrã binele de primã instanþã ºi deschidelarg porþile, în pasul doi, rãului final. Sofocleºi Machiavelli descoperã acest lucru: cã înmod eficace binele nu poate fi apãrat de rãudecât prin rãu. Cã existã recursul la deschoses sales ºi cã, nerecurgând, atunci cânde cazul, la ele, ajuþi, cu candoarea ta ºi cubunele tale intenþii, instalarea la putere a rãu-lui. Devii, dezavuându-l pe complicele rãual binelui, complicele bun al rãului.

În numele moralei de a doua instanþãChurchill a lãsat ca locuitorii oraºuluiCoventry sã fie bombardaþi (nu ºi-a anun-þat — discriminatoriu — nici rudele sauprietenii aflaþi acolo), pentru ca nemþii sãnu-ºi dea seama cã englezii le spãrseserã celmai secret cod militar. În numele moralei dea doua instanþã ºi al aceleiaºi balanþe nevã-zute dintre cei care trebuie sã moarã ºi cei

49

mulþi, mult mai mulþi, care prin moartea pri-milor trebuie sã fie salvaþi, a fost aruncatãbomba de la Hiroshima. În numele moraleide a doua instanþã americanii au intrat înanul 2004 în Irak. Existã întotdeauna situa-þii în care cineva trebuie sã aibã curajul sãpriveascã în faþã rãul care stã sã vinã ºi sãreacþioneze la timp ºi câtã vreme mai e timp.Un comentator contemporan al lui Machia-velli, Michael A. Ledeen, o spune rãspicat:„Problema este de a gãsi un lider convena-bil, un om bun, dispus sã se identifice curãul pentru atingerea unor scopuri nobile.Asemenea oameni sunt pãsãri rare; oameniibuni se dau la o parte din calea rãului, iaroamenii rãi nu sunt interesaþi de scopurinobile.“*

Existã, în mod simetric, bunãtãþile rele,expresii ale moralei de primã instanþã greºitaplicate ºi care sfârºesc prin a promova cau-za rãului. Michael A. Ledeen, pe care tocmai

50

* Michael A. Ledeen, Machiavelli despre arta moder-nã a conducerii, Humanitas, Bucureºti, 2004, p. 163(ediþia originarã 2000).

l-am evocat, citeazã cazul lui Jimmy Carter.Acesta, ajuns preºedinte, s-a îngrozit deasasinatele serviciilor secrete americane, ainterzis crima înfãptuitã prin agenþi ºi a datastfel frâu liber asasinatelor în masã comisede teroriºti individuali.*

Observaþi din tot ce am spus pânã acumcã în acest scenariu odiseico-machiavellicexistã un reper fãrã de care totul se prãbu-ºeºte în cea mai crasã imoralitate: existãmereu o transcendenþã a binelui ca binecomun. Odiseu lucreazã pentru binele ahei-lor, nu pentru al sãu. La orizontul vieþii po-litice moderne bazate pe morala de a douainstanþã stã fix, precum steaua Nordului,„binele cetãþii“, binele unui popor ºi al uneicivilizaþii; totul se joacã acum în numeleunor valori filtrate prin lunga istorie a uma-nismului european. Principele lui Machia-velli este opusul unui tiran, adicã al celuicare comite rãul public pentru cã vizeazãdoar binele propriu, al lui ºi al familiei sale.Maxima lui Machiavelli nu e „fii rãu!“, ci

51

* Idem, p. 96.

„recurge la rãu când binele trebuie salvat,apãrat sau consolidat“. Un asemenea omeste extrem de greu de gãsit. Calitatea saprincipalã este virtù, care trebuie înþeleasãmai puþin în sfera moralei ºi mai mult înaceea a „polytropiei“ lui Odiseu. În faimo-sul capitol 25 din Principele, virtù este pre-zentatã ca fire a celui care e lipsit de fire ºicare poate fi, în funcþie de provocãrile For-tunei (labilis), infinit flexibil. Virtù este, dacãvreþi, darul labilitãþii subiective în prizãdirectã cu labilitatea Istoriei. Este „vicleniaspiritului“ ca rãspuns la vicleniile sorþii.Fiecare dintre noi este într-un fel anume: fieprevãzãtor, fie spontan, fie calculat, fie vio-lent, fie rãbdãtor. Succesul fiecãruia depinde,aºa stând lucrurile, de nimereala momen-tanã dintre exigenþa situaþiei obiective ºicalitatea pe care o posedãm, iar insuccesulde nepotrivirea dintre situaþie ºi fire. Esteevident cã probabilitatea bazatã pe contra-timpul „situaþie obiectivã – dotare univocãsubiectivã“ este în aceste cazuri foarte mare,în timp ce în cazul omului dotat polytropic

52

cu virtù, deci cu exces de flexibilitate, suc-cesul e în principiu garantat. Având toatecalitãþile ºi nici una anume, l’uòmo virtuosova face faþã tuturor provocãrilor ºi fluctuaþi-ilor Fortunei, generând atâtea reguli de acþi-une câte situaþii particulare întâlneºte. Unasemenea om, ca cetãþean virtuos, se va ghi-da dupã „binele comun“ ºi va fi menit sãelimine rãul (corupþia) compunând cu rãul.

IVMinciuna ºi România

1. VIRTUTE ªI CORUPÞIE

În a doua jumãtate a secolului al XIX-lea,România a devenit modernã în mãsura încare structura cetãþii lui Machiavelli trecutãprin filtrul principiului separãrii puteriloral lui Montesquieu, pe scurt, statul demo-cratic modern a început sã funcþioneze.Carol I — îmi place sã spun cã cel mai mareromân din istoria noastrã a fost un neamþ —a reprezentat neîndoielnic replica autohtonãa principelui lui Machiavelli. Când Carolvine la tron, gãseºte jumãtate din bugetulMinisterului Apãrãrii delapidat de cãtreministrul Apãrãrii însuºi. Corupþia era regu-la de funcþionare a þãrii, iar principatele, mu-ribunde politic, erau pe cale sã fie înghiþitede Imperiul Rus ºi de cel Otoman. Carol I acreat rând pe rând, cu o tenacitate uluitoare,

57

toate instituþiile statului modern, inclusiv pecele punitive. Rãzboiul de Independenþã, lacare a participat direct, vãzut îndeaproape,a reprezentat o traversare a infernului cãtreun tãrâm al fãgãduinþei. Carol ºtia cã îi ducepe români — ºi pe el însuºi — la moarte, darºtia cã fãrã moartea câtorva mii sau zeci demii de oameni, istoric vorbind, condamnaîntreg poporul român la moarte sau la oviaþã mizerabilã ºi nedemnã. El a reprezen-tat o întrupare a acelei virtù machiavelicecare uneori trebuie obþinutã prin sânge,crimã, rãzboi. România a intrat apoi pentrucâteva decenii în starea de echilibru a „bine-lui comun“ asigurat de un om puternic ºi —esenþial! — necorupt ºi necoruptibil.

Principele corupt a fost Carol al II-lea, iarpentru Machiavelli corupþia care începe dela vârf este suprema ameninþare a cetãþii,pentru cã, într-o formã sau alta, ea deschidedrumul tiraniei. Fie conducãtorul coruptdevine tiran, fie abolirea lui se face prin in-stalarea unui regim de teroare. Interesanteste cã legionarismul a scos capul în Româ-

58

nia exact în momentul în care societateaîncepe sã se lepede de virtuþile civice culti-vate de Carol I în perioada auroralã a mo-dernizãrii ei. Interesant este cã discursulintelectualilor angajaþi în legionarism aveaaparenþele moralei de a doua instanþã ºi pecele ale discursului machiavelic: binelecomun — ameninþat de corupþia politicianis-mului — ºi apãrat ºi slujit cu mijloace vio-lente era scopul suprem al „Miºcãrii“. Noicavorbea de femeia legionarã ca de o replicãmodernã a Electrei care îi pune lui Orestecuþitul în mânã ºi îi insuflã forþa necesarã dea-ºi rãzbuna tatãl, pe Agamemnon, ucigând-ope Clitemnestra ca ucigaºã a soþului ei.Interesant, iarãºi, este cã din recuzita moraleide a doua instanþã a legionarilor nu fãceaparte minciuna, ci crima. Mai mult, omorând,comandourile legionare se predau. Portre-tul-robot al legionarului era cel al unui Ahilecorcit cu un Odiseu doar violent, un Odiseumono-tropic. Grozãvia este cã fanatismul careînsoþea „Miºcarea“ anunþa deja slujirea„binelui comun“ nu prin democraþie (con-damnatã de mult în epocã), ci prin teroare,

59

lucru adeverit de cele cinci luni în carelegionarii au fost la putere.

Ce s-a întâmplat apoi cu þara noastrã?Opusul a ceea ce s-a întâmplat în Germania,Italia sau Japonia dupã rãzboi. Machiavellivorbeºte de o dictaturã temporarã (ºi aceastaa fost dictatura Aliaþilor) menitã sã reinsti-tuie libertatea în societãþile afectate detiranii. Numai cã la noi, în locul lui DouglasMacArthur care i-a eliminat pe ºefii armateijaponeze ºi a impus o constituþie democra-ticã care a fãcut ca Japonia sã fie astãzi unadintre cele mai civilizate þãri ale lumii, avenit Vîºinski, care, dupã ce i-a eliminat peAntonescu ºi pe miniºtrii cabinetului lui, înlocul unei democraþii, a exportat în Româniaun regim în care minciuna nu era un ingre-dient al moralei de a doua instanþã, ci miezulînsuºi al celei mai mari imoralitãþi publicedin istoria omenirii. În locul unui rãu caresã fie purgat prin rãul reparatoriu al pedep-sei (Nürnbergul Aliaþilor) ºi prin reaºezarealucrurilor în matca democraþiei ºi a „bineluicomun“, la noi rãul a fost amplificat printr-o

60

tiranie a totalitarismului pe care Machiavellinu o cunoscuse ºi în care minciuna îºi pierdesensul odiseic ºi suferã o transformare radi-calã. Ea devine coloana vertebralã a Rãului,fiind folositã nu împotriva unui duºmanextern care ameninþã fiinþa propriei talecolectivitãþi, ci chiar împotriva acestei colec-tivitãþi. Ea nu mai este o sincopã maleficãpusã în slujba binelui, ci rãul pur pus înslujba rãului pur.

2. COMUNSIMUL: MINCIUNAΪI PIERDE SENSUL ODISEIC.MINCIUNA COLECTIVÃ

La începutul Arhipelagului Gulag, dacãnu mã înºel, Soljeniþîn spune cã imperiulsovietic ºi comunsimul nu au fost posibiledecât prin minciunã, cã minciuna a fosttemelia întregului sistem.

Cum se minte în comunism? Aº distinge mai întâi trei situaþii:a) Au existat oameni care au crezut cã

ideile comuniste sunt adevãrate ºi bune,deci cã ele reprezintã soluþii adecvate laproblemele societãþii umane. Ei erau îneroare. Nu minþeau. Iar când s-au convins cãgreºiserã, au spus-o în gura mare, au anali-zat eroarea, au încercat sã-i previnã pe alþiiasupra ei ºi i-au ajutat s-o evite. Koestler,Orwell, Revel, Besançon sunt numele careîmi vin în minte în primã instanþã.

62

b) A existat o a doua categorie, a celorangajaþi în eroare pânã la capãt, pânã în-tr-acolo încât au acceptat sã devinã victimeleei, continuând sã creadã în „adevãrul comu-nist“ chiar ºi atunci când erau uciºi de con-fraþii de partid în numele acestui „adevãr“.(Rubaºov, din romanul lui Koestler, Întune-ric la amiazã, e cazul tipic aici.)

c) Nici prima categorie (a treziþilor), nicicea de a doua (a hipnotizaþilor) nu dau re-gula în cazul comunismului. Regula o dã ceade a treia categorie, a celor care cunoºteauadevãrul, care, deci, spre deosebire de pri-mii, nu erau în eroare, ci care spuneau fal-sul fiind perfect edificaþi în privinþa lui. Ceicare, pe scurt, minþeau. Cu aceºtia s-a fãcutcomunismul la scarã planetarã.

Patru, cred, sunt noutãþile pe care le aducecu sine comunismul în economia minciuniipublice:

a) Minciuna nu mai este imprevizibilãîn forma ei, ci fundamentalã ºi repetitivã,minciunã scoasã în faþã ºi sistematizatã caideologie. Este minciuna constantã, monoto-nã ºi bine articulatã. Corpusul de minciuni

63

din care era alcãtuitã ideologia conþineapropoziþii (absurde sau mincinoase) degenul acesta: comunismul suprimã inegali-tatea dintre oameni, în comunism fiecareprimeºte dupã nevoi, economia socialistãcentralizatã este superioarã economiei con-curenþiale de tip liberal, în comunism suntemcu toþii liberi, bunurile aparþin, în societa-tea socialistã, clasei muncitoare, de 1 mai ºi23 august toatã lumea defileazã cu entuzi-asm etc. etc. Sã observãm cã, redusã fiind laun set de propoziþii fixe reluate la nesfârºit,minciuna devine în comunism standardiza-tã, ºablonizatã, în divorþ cu orice fantezie,inventivitate, creativitate. E o minciunã alcã-tuitã din elemente bãtute în cuie.

b) A doua noutate pe care o implicã min-ciuna în comunism: fiind sfruntatã, de laobraz, gogonatã, ea nu se mai oboseºte sãtreacã drept adevãr. Ea devine (sau este)adevãr prin teroare. Cel minþit acceptã sã fieminþit pentru cã nu are încotro.

c) De aici rezultã a treia noutate pe careo aduce cu sine minciuna în comunism: cel

64

minþit nu e de fapt minþit ci, fãcându-se cãcrede, la rândul lui el minte. Întrucât celminþit minte, minciuna în comunism este opseudo-minciunã, e o minciunã falsã, nu eo „adevãratã minciunã“. Minciunii i se iaforþa de înºelare, de vreme ce ea nu maiînºalã pe nimeni. Minciuna, ca sã zicem aºa,nu are haz decât atâta vreme cât ea „prinde“,atâta vreme cât minþitul e indus în eroare.Dar atunci când este sfruntatã, de la obraz,gogonatã, când ia forma albul e negru ºinegrul, alb ºi când toatã lumea se face cãcrede ceea ce toatã lumea ºtie cã e fals, min-ciuna nu mai este operaþionalã în sensulgândirii ºi practicii politice tradiþionale. Eacapãtã o originalitate fãrã precedent: min-cinosul îl minte pe minþit iar acesta îl mintepe cel care l-a minþit (fãcându-se cã crede).Dar mincinosul mai minte încã o datãatunci când, minþind, se face cã nu ºtie cãcel minþit ºtie cã e minþit. Aceastã minciunãinfinitã în oglinzi, în mãsura în care anuleazãminciuna ca „minciunã adevãratã“, o trans-formã pe aceasta în minciunã colectivã: toatã

65

lumea minte, în mãsura în care unii spunminciuni, iar alþii, de vreme ce nu le de-nunþã, lasã sã se înþeleagã cã le acceptã caadevãruri.

d) În sfârºit, fiind sfruntatã, de la obraz,gogonatã, fiind generalizatã ºi colectivã, min-ciuna este totodatã atotcuprinzãtoare: toatãlumea minte ºi minte în toate direcþiile. Seminte „cât vezi cu ochii“, de la indicatoriieconomici ºi pânã la sentimentele care îianimã pe oameni, de la ziare, radiouri ºi tele-viziuni ºi pânã la felul în care se face lite-raturã, se picteazã sau se compune.

3. DUPÃ 1989.ROMÂNIA ÎN ZODIA SPÂNULUI.CATHARSA ÎNTRERUPTÃ,NOUA CORUPÞIEªI PERSPECTIVA NOII TIRANII

Când sistemul imoral bazat pe minciunade tip comunist s-a surpat (în urma unuilung „rãzboi rece“ purtat din partea StatelorUnite cu mijloacele moralei de a douainstanþã — de la servicii de spionaj înalt odi-seice ºi pânã la strategii economice sofisti-cate), în România s-a petrecut cea de a douanenorocire postbelicã, pe care, pe urmeleunui istoric englez, am putea-o numi „revo-luþia furatã“.*

Ce este „revoluþia furatã“ în contextul dis-cursului nostru?

Revoluþia, atâta câtã a fost ºi de puþiniide care a fost fãcutã (la Timiºoara, Bucureºti

67

* Tom Gallagher, Furtul unei naþiuni. România dela comunism încoace, Humanitas, Bucureºti, 2004.

— Piaþa Universitãþii, Braºov, Cluj, Sibiu), s-asoldat, în termenii lui Machiavelli, cu omo-rârea tiranului. Acesta a fost începutul mo-mentului cathartic, purgativul psihic princare o comunitate se elibereazã de urã ºimembrii ei devin satisfatti, spune Machia-velli. Numai cã acest proces, odatã început,nu a continuat ºi nu s-a consumat. O parteconsiderabilã a societãþii române a trãit, înlocul purgaþiei complete, un act catharticîntrerupt ºi toxinele psihice au rãmas astfelneeliminate. Ura nu a putut fi evacuatã înaceste condiþii , consensul nu a putut fi ob-þinut. E drept cã lucrul acesta s-a petrecut nudoar în România ºi, în mod vãdit, el s-a pe-trecut cu complicitatea conducãtorilor sem-nificativi din 1989 ai lumii. Nici GeorgeBush senior, nici Helmut Kohl, nici FrançoisMitterrand nu au fãcut, la sfârºitul rãzboiu-lui rece, ceea ce Aliaþii au fãcut la sfârºitulcelui de al doilea rãzboi mondial. Ei nu auimpus o variantã adecvatã pentru acea ca-tharsã exemplarã care a avut loc la Nürnbergodatã cu judecarea ºi executarea marilor

68

criminali naziºti*. În cazul României lucrulacesta a fost cu atât mai grav cu cât aici tota-litarismul fusese reprezentat de un tiran cumult mai bine conturat decât în celelalte þãriale Blocului Sovietic, susþinut de o structurãde „activiºti“, de „propagandiºti“ ºi de mem-bri ai poliþiei politice pe mãsurã. Aceºtiaîmpinseserã corupþia „în stadiul ei ultim“,potrivit expresiei lui Machiavelli (Discurs, I,16). Frica tuturor securiºtilor fugiþi care-nco-tro în primele luni ale lui 1990 dovedeºte cãîn rândul rãufãcãtorilor exista o aºteptare apedepsei cuvenite pentru contribuþia masivãla crearea ºi funcþionarea „rãului comun“.Absenþa acestei reparaþii exemplare a intratîn contradicþie cu lecþia lui Machiavelli de-spre relaþia dintre producerea rãului, fricãºi perspectiva pedepsei. Dacã frica de pe-deapsa care stã la pândã dispare, dacã rãulpoate fi comis fãrã ca el sã fie pedepsit,atunci orice mijloc de a-l îngrãdi dispare ºiel. Prãbuºirea unui regim corupt deschide,în acest caz, apariþia unei corupþii ºi mai

69

* Vezi Michael A. Ledeen, op. cit., p. 162.

mari încã. Regimul comunist în variantaCeauºescu ajunge astãzi — lucru haluci-nant la prima vedere — sã fie regretat toc-mai pe fondul noii corupþii generate ºiredublate de puii lãsaþi vii care au ieºit, co-hortã, din burta monstrului ucis. Reciclareaacestora în douã direcþii precise — oamenide afaceri ºi politicieni — a compromisdeopotrivã ºi afacerile ºi politica* ºi a lãsato dublã impresie falsã: a) fie cã afacerile însine duc la sãrãcirea majoritãþii ºi cã politicae un lucru murdar; b) fie cã hoþia, cãpãtu-iala ºi corupþia au substanþã etno-metafizicãºi cã, la români, ele sunt o fatalitate.

Numai cã, potrivit lui Machiavelli, co-rupþia se instaleazã în orice popor care nueste capabil sã-ºi producã, la momentuloportun, „noul principe“, adicã omul caresã regenereze virtutea civicã prin generareafricii care are ca temei orizontul pedepsei.Când un om „puternic ºi bun“, apt sã intreîn contact cu rãul, nu apare, cetatea începesã aºtepte ca recurs ultim venirea dictatoru-

70

* Ibidem.

lui ce riscã sã ajungã, odatã ordinea resta-bilitã, tiran. Fantasma lui Vlad Þepeº, carebântuie periodic la noi o societate exaspera-tã de corupþie, îºi are astfel justificarea ei,dincolo de figurile groteºti ºi patibulare ceîºi fac din ea un capital politic.

Corupþia pe care noi o trãim astãzi în Ro-mânia nu poate fi stârpitã nicicum, în con-diþiile date, pentru cã ea este efectul instalatal catharsei întrerupte în primii ani ai lui1990 de cãtre aliaþii vechiului regim deveniþiagenþii noii corupþii. În clipa de faþã Ro-mânia este condusã de copiii (paricizi) ieºiþidin burta lui Ceauºescu.* Paricidul acesta afost alibiul lor, argumentul pe care l-aufolosit pentru a se prezenta în faþa opinieipublice ca agenþi ai unei fracturi politice,când de fapt erau înºiºi garanþii continuitãþiicorupþiei. Recursul la memorie ºi trecutreprezintã de aceea pentru ei inconfortulprin excelenþã. Trecutul trebuie evacuat de

71

* Vezi în acest sens studiul lui Marius Oprea,Moºtenitorii Securitãþii, Humanitas, Bucureºti, 2004.

vreme ce el este punctul lor de suturã lavechiul regim, dimensiunea vizibilã a cãderiilor din mantia lui Ceauºescu.

Minciuna în care trãim noi astãzi estelegatã de acest furt al revoluþiei, de aceastãdeposedare istoricã: e absurd ca România sãfi scãpat de Ceauºescu pentru a cãdea înmâna activiºtilor, a securiºtilor ºi a poeþilorlui de curte. E absurd, dar noi trãim în acestabsurd. Acesta este deinon-ul nostru, lucrulstraniu, teribil ºi de neînþeles al istoriei noas-tre. România este o þarã încãputã pe mâinileSpânului ºi în care Harap Alb rãmâne ano-nim.* Iar Spânul, care este „omul rãu“,foloseºte minciuna nu ca Odiseu, într-un sce-nariu al „binelui comun“ în care rãul eabsorbit ca etapã intermediarã, ci minciunae acum miez într-un scenariu al rãului ºipunct terminus al lui. Poporul îl ia multãvreme pe Spân drept Harap Alb ºi acest

72

* Aceastã „aplicaþie“ a basmului la situaþia noas-trã actualã mi-a fost inspiratã de articolul IoaneiPârvulescu „Poveºti pentru trezit copiii“ din Românialiterarã, nr. 15 din 17–23 noiembrie 2004.

lucru se petrece mai întâi prin fraudã îngenere (prin confecþionarea altei identitãþi)ºi apoi prin fraudã verbalã, prin dezinfor-mare, prin înºelare, prin „rãpirea spiritu-lui“ — vi-l reamintiþi pe Filoctet —, prinekklepsis. ªi astazi, ca ºi acum 2 400 de ani,mintea cuiva poate fi furatã, ekklepto. Darastãzi ºi aici ea nu mai e furatã pentru unscop nobil ºi astãzi, mai ales, ea poate fifuratã la cu totul altã scarã, ca minte colec-tivã, ca minte a multora ºi, dacã e nevoie, caminte a majoritãþii. Astãzi minciuna adevenit „tehnicã“, astãzi ea poate fi „ampli-ficatã“. Astãzi avem televiziuni publice,radiouri publice ºi „ziariºti ameninþaþi ºibãtuþi“. România se aflã astãzi în zodiaSpânului. Dacã e sã-l credem pe Machiavelli,pentru cã istoria noastrã, în 1990, nu a fostcenzuratã potrivit standardelor impusepeste tot în lume atunci când a fost vorbade asanarea societãþilor corupte, avem toateºansele sã ne aºezãm în noua tiranie care aînceput deja sã fie generatã de noua co-rupþie. „Zodia Spânului“ e zodia tiraniei

73

incipiente care are la origine actul catharticîntrerupt al revoluþiei din decembrie ºi unHarap Alb redus la tãcere. E zodia în carel’uòmo virtuoso machiavelic ºtie, dar nu poateface nimic într-un context preponderent deorbire. Însã potrivit scenariului lui Machia-velli, vine momentul când corupþia devineextremã, când ea sare în ochii tuturor, cândtoatã lumea aflã cã Spânul e Spânul ºi nuHarap Alb. În momentul acela, un popor tre-buie sã aibã o ºansã nemaipomenitã pentrua gãsi un Harap Alb în viaþã, „un cetãþeanvirtuoso“ (Discursuri III, 30) care sã întrupezescenariul machiavelic al binelui ce compunecu rãul fãrã sã se lase corupt de el. Acelcetãþean va fi constrâns, spune Machiavelli,ca în situaþia extremã creatã sã apliceremediul brutal al unei (noi) revoluþii. „Dacãun asemenea om existã“, spune Socrate lasfârºitul lui Hippias Minor. ªi nu uitaþi: dacãun asemenea om existã, el trebuie sã aparãcând un popor este copt pentru el. Nici maidevreme, nici mai târziu.

74

Addenda

SOFOCLE, FiloctetDin vol. Sofocle, Teatru, Editura pentru LiteraturãUniversalã, Bucureºti, 1969, traducere de George Fotino,vv. 50–134, pp. 197–201

ODISEU

50 Vlãstar al lui Ahil, tu cu un rost veniºi,ªi voinicia-þi nu-i de-ajuns, de vrei la bunSfârºit sã-l duci. ªi de-am sã-þi spun ceva ciudat,Ascultã! Fii supus! Doar sub porunca-mi eºti.

NEOPTOLEM

(îngrijorat)

ªi ce-mi vei porunci?

ODISEU

Din vorbã-ntoarce-o-aºa55 Pe Filoctet sã poþi cu vorba-mbrobodi.

Când te-o-ntreba de unde vii ºi cine eºti,Sã-i spui deschis cã eºti feciorul lui Ahil,

77

Cã drumul mãrii-l luaºi sã te întorci acas’,Cã-ai pãrãsit pe-ahei ºi pe vâslaºii lor,

60 De moarte fã-te cã-i urãºti, cãci ei – ei! – te-auMomit, prin rugãminþi, ºi þarã ºi pe-ai tãiSã-þi laºi, spunând cã Troia n-o cãdea decâtPrin braþul tãu – ºi-aºa ºi e! Dar când te-ai dus,Nici vorbã n-a mai fost sã-þi dea ei armele

65 Ce le-avusese Ahil! Le-au dat lui Odiseu,Mãcar cã-ndrituit erai doar tu. SudãlmiAruncã-mi cât pofteºti! Nu mã mâhneºti, dar

mariUrgii zvârli-vei peste-ahei, de nu m-asculþi.Cã de n-om pune mâna noi pe arcul lui,

70 Tu patria lui Dardanos n-o pustieºti!Cu el eu ochii nu pot da – tu, da! ªi-þi spunDe ce, nu te-frica: pornit-ai peste mãriSã vii aici, dar n-ai fost nici silit ºi niciLegat prin jurãmânt. Iar când ai noºtri-atunci,

75 Întâi ºi-ntâi, venirã-aici, tu nu eraiCu noi. Eu, da! – e drept. De m-ar gãsi aiciªi-o fi cu arcu-n mâini, cu mine s-a sfârºit.ªi-n moartea mea pe tine te-oi târî... Fii darDibaci, capcane-ntinde-i cât pofteºti, sã-i poþi

80 Cu hapca lua nebiruitele-i sãgeþi!Copile, nu-þi stã-n fire-a fi viclean – o ºtiu – Dar dulce-i rodul biruinþei sã-l culegi!Fii îndrãzneþ! Vom fi altdatã drepþi. Fã darCe-þi spun! Ruºinea lasã-þi-o, o clipã doar,

85 ªi-ãi fi ºi drept, cum altul nu-i, cât vei trãi!

78

NEOPTOLEM

(ºovãitor)

O, fiu al lui Laert, mi-e scârbã-a fãptuiCeva ce nici s-aud nu rabd. Eu nu-s fãcutSã fiu viclean; nici tata, zice-se, n-a fost.Pe-acel ostaº cu sila-s gata sã-l înºfac,

90 Dar nu prin vicleºug. ªi-apoi, olog cum e,Nu el sã ne înfrângã ar putea, cã doarSuntem destui! Sã te ajut am fost trimisAici, dar nu vreau ca sã trec drept trãdãtor.Da, rege, vreau mai bine-nvins sã fiu, da-nvins

95 Cu fruntea sus, decât sã-nving prin vicleºug.

ODISEU

Tu, fiu al unui om vestit, ºi eu am fost – Nevârstnic fiind atunci – la vorbã lenevos,Dar iute braþ aveam. Dar azi, mai ros de ani,Cã vorbele duc lumea – vãd – nu faptele!

NEOPTOLEM

100 ªi tu ce-mi ceri sã fac? Nu oare-mi ceri sã mint?

ODISEU

Îþi cer sã-nºfaci prin vicleºug pe Filoctet.

NEOPTOLEM

De ce prin vicleºug? Cu vorba bunã nu?

ODISEU

De vorbã nu va ºti; cu sila n-ai sã poþi.

79

NEOPTOLEM

Pe ce s-o bizui? Pe... vânjoºia lui?

ODISEU

105 Ba nu, ci pe sãgeþile-i ce nu dau greº.

NEOPTOLEM

ªi-atunci cum sã mã pun cu el? Cum sã-l înfrunt?

ODISEU

Þi-am spus: l-om lua cu noi , dar doar prin vi-cleºug.

NEOPTOLEM

Dar nu e ruºinos sã minþi ºi sã tot minþi?

ODISEU

Când soarta ni-este-n joc, sã minþi ruºine nu-i.

NEOPTOLEM

110 Cu ce-ndrãznealã oare poþi vorbi aºa?

ODISEU

Când mi-este de folos, nu ºovãiesc sã mint.

NEOPTOLEM

ªi eu ce-oi folosi, la Troia de-ai sã-l duci?

ODISEU

Cetatea n-o cãdea decât prin arcul lui!

NEOPTOLEM

Deci nu voi cuceri-o eu, cum tu-mi spuneai?

80

ODISEU

115 El, fãrã tine, nu! Nici tu fãrã-al sãu arc!

NEOPTOLEM

Dar de-i aºa, eu arcu-i trebuie sã iau!

ODISEU

De izbuteºti, tu vei avea-ndoit folos.

NEOPTOLEM

Cum îndoit? Sã-mi spui... ºi n-am sã ºovãiesc.

ODISEU

Viteaz te socoti-vor toþi, dar ºi dibaci.

NEOPTOLEM

(cu hotãrâre)

120 Atunci, orice ruºine-o las... La faptã deci!

ODISEU

ªi n-ai sã uiþi povaþa ce þi-am dat-o-acum?

NEOPTOLEM

N-ai grijã, nu! Chezaºã-þi este vorba mea.

ODISEU

Stai locului ºi-aºteaptã-mi-l aici! Eu plec.Cu mine ochii – de-o veni – nu vreau sã dea.

125 ªi-acum eu la corabie-l pornesc pe celCe-a stat la pândã-n drum; iar dacã zãboviþi,Am sã-l zoresc ’napoi, dar veºmântat aºaCum nãvii el i-ar fi stãpân, sã nu cumva

81

Sã fie dibãcit. El þi-o vorbi-n doi peri;130 Urechea sã-þi ciuleºti sã prinzi orice cuvânt

Ce de folos þi-ar fi. Las totu-n grija ta;Mã-ntorc la vâsle-acum... Ne fie-ocrotitoriChiar Hermes cel dibaci ºi-Atena, paznicaCetãþii – ea – ce scut al vieþii mele-a fost!

PLATON, Hippias Minor(sau Despre minciunã, dialog anatreptic)Din vol. Platon, Opere II, Editura ªtiinþificã ºi Enciclo-pedicã, Bucureºti, 1976, ediþie îngrijitã de Petru Creþia,pp. 20–23 ºi 29–34, traducere de Manuela Popescu ºiPetru Creþia

SOCRATE Spune-mi atunci ce înþelegi tu prinmincinoºi: oameni care nu sunt în stare de o anumitãacþiune, ca bolnavii de pildã, sau, dimpotrivã, capa-bili de o acþiune anume?

HIPPIAS Ba capabili, negreºit, de tot felul delucruri ºi îndeosebi de a-i înºela pe alþii.

SOCRATE Din câte spui ar urma cã aceºti oamenisunt capabili de anumite acþiuni ºi totodatã versatili.Aºa e?

HIPPIAS Da.SOCRATE Dar sunt ei oare versatili ºi înºelãtori

datoritã prostiei ºi neroziei sau datoritã vicleniei ºiisteþimii?

83

e

HIPPIAS Nici vorbã cã datoritã vicleniei ºiisteþimii.

SOCRATE Sunt deci, pe cât se pare, oameniinteligenþi.

HIPPIAS ªi încã cum, o, Zeus!SOCRATE Inteligenþi fiind, sunt conºtienþi sau

nu de ceea ce fac?HIPPIAS Sunt foarte conºtienþi. ªi tocmai de aceea

sunt niºte rãufãcãtori.SOCRATE ªtiind ceea ce ºtiu sunt oare ignoranþi

sau pricepuþi?HIPPIAS Pricepuþi de bunã seamã, cel puþin în a-i

înºela pe alþii.SOCRATE Stai puþin! Sã recapitulãm ce-ai spus:

susþii cã cei mincinoºi sunt capabili, inteligenþi,conºtienþi ºi pricepuþi la treaba lor de mincinoºi?

HIPPIAS Asta susþin.SOCRATE ªi afirmi de asemenea cã oamenii sin-

ceri ºi cei mincinoºi alcãtuiesc douã categorii dis-tincte ºi întru totul opuse.

HIPPIAS Afirm într-adevãr.SOCRATE Bine. Aºadar, dupã pãrerea ta, cei min-

cinoºi se numãrã printre oamenii capabili ºi pri-cepuþi.

HIPPIAS Întocmai.SOCRATE Iar când spui cã cei mincinoºi sunt ca-

pabili ºi pricepuþi, ce crezi: cã dacã vor sã mintã într-oanume privinþã, stã în puterea lor s-o facã sau nu stãîn puterea lor?

84

366 a

b

HIPPIAS Stã fãrã doar ºi poate în puterea lor.SOCRATE Pe scurt, cei mincinoºi sunt cei care au

atât priceperea cât ºi capacitatea de a minþi.HIPPIAS Da.SOCRATE Atunci, un om incapabil sã mintã ºi

ignorant n-ar putea fi un mincinos.HIPPIAS Aºa este.SOCRATE Putem spune deci cã este capabil de un

lucru orice om care face ceea ce vrea atunci când vrea.Nu mã gândesc la împiedicãrile datorate unei bolisau altor pricini asemãnãtoare, ci la situaþia unui omca tine de pildã, care eºti capabil sã scrii numele meuoricând vrei. Oare nu pe cel care este într-o astfel desituaþie îl numeºti tu capabil?

HIPPIAS Ba da.SOCRATE Spune-mi Hippias, nu eºti tu oare un

om încercat în calcule ºi în ºtiinþa calculului?HIPPIAS Mai mult decât oricine, Socrate.SOCRATE Atunci, dacã te-ar întreba cineva cât fac

de trei ori ºapte sute, n-ai fi tu în mãsurã, dacã-ai vrea,sã dai mai repede ca oricine rãspunsul corect?

HIPPIAS Desigur.SOCRATE ªi aceasta oare nu fiindcã eºti, în dome-

niul acesta, cel mai capabil ºi mai priceput?HIPPIAS Ba da.SOCRATE Dar oare eºti numai cel mai priceput ºi

cel mai capabil sau eºti deopotrivã ºi cel mai bun înaceastã ºtiinþã a calculului, în care eºti cel mai capa-bil ºi mai priceput?

85

c

d

HIPPIAS ªi cel mai bun, desigur.SOCRATE ªi, nu-i aºa, tu ai fi cel mai în mãsurã

sã spui adevãrul în privinþa lor?HIPPIAS Aºa cred.SOCRATE Dar sã spui în privinþa lor lucruri nea-

devãrate? Hai, rãspunde-mi deschis ºi frumos cumai fãcut ºi pânã acum. Dacã cineva te-ar întreba câtfac de trei ori câte ºapre sute, n-ai putea tu, mai bineca oricine, dacã asta þi-ar fi voia, sã-i spui un nea-devãr ºi sã stãrui neclintit în el? Sau poate ar fi în staresã mintã mai bine decât o faci tu când vrei, unulnepriceput în ale calculului? Nu cumva acestuia,vrând sã spunã un neadevãr, i s-ar întâmpla sã spunãnu o datã, din nepricepere, adevãrul nedorit de el,pe când tu, priceput cum eºti, ai putea, dacã ai vrea,sã spui neadevãrul, stãruind mereu în el?

HIPPIAS Da, ai dreptate, aºa este.SOCRATE Spune-mi acuma: un mincinos poate

minþi în legãturã cu orice altceva numai în legãturãcu calculele ºi cu numerele nu?

HIPPIAS Ba, pe Zeus, ºi în legãturã cu numerele.SOCRATE Sã admitem deci ºi acest lucru: cã poate

exista un om care minte când e vorba de calcule ºide numere.

HIPPIAS Da.SOCRATE Cine ar putea fi el? Pentru ca sã fie min-

cinos, nu trebuie oare, cum ai recunoscut adineaori,sã fie capabil sã mintã? Cãci ai spus, dacã îþi maiaminteºti, cã niciodatã nu poate fi mincinos un omincapabil sã mintã.

86

e

b

367 a

HIPPIAS Mi-amintesc, aºa am spus.SOCRATE ªi n-a reieºit cã tu eºti cel mai capabil

sã minþi când e vorba de calcule?HIPPIAS Da, a reieºit ºi acest lucru.SOCRATE ªi în acelaºi timp nu eºti tu ºi cel mai

capabil sã spui adevãrul când e vorba de calcule?HIPPIAS Desigur. SOCRATE Aºadar acelaºi om este capabil ºi sã

mintã ºi sã spunã adevãrul când e vorba de calcule;iar omul acesta nu-i altul decât cel care se pricepe sãcalculeze, socotitorul însuºi.

HIPPIAS Da.SOCRATE Atunci, Hippias, când e vorba de

numere, cine altul e mincinosul dacã nu omul carese pricepe cel mai bine la socotit? Cãci capabil este,iar tot el este ºi cel care spune adevãrul.

HIPPIAS Aºa se pare.SOCRATE Iatã deci cã cel care în cazul acesta minte

ºi cel care spune adevãrul pot fi una ºi aceeaºi persoa-nã. Iar cel care spune adevãrul nu e cu nimic mai bundecât cel mincinos. Cãci e vorba de unul ºi acelaºi ºinu de opuºi, cum credeai adineauri.

HIPPIAS Din cele ce spui, aºa s-ar pãrea.(...)

SOCRATE Aº dori tare mult, Hippias, sã cercetãmmai amãnunþit problema aceasta: sunt mai buni ceicare fac rãu în mod voit sau cei care fac rãu fãrã voialor? Cred cã cel mai nimerit ar fi sã procedãm astfel;rãspunde-mi: recunoºti cã existã alergãtori buni?

HIPPIAS Fireºte.

87

c

d

SOCRATE Dar slabi?HIPPIAS Da.SOCRATE Iar bun spunem cã e cel care aleargã

bine ºi slab cel care aleargã prost?HIPPIAS Întocmai.SOCRATE Aºadar, cel care nu aleargã repede,

aleargã prost, iar cel care aleargã repede, bine?HIPPIAS Întocmai.SOCRATE Prin urmare, într-o cursã, ºi în general,

când e vorba de alergare, iuþeala este un lucru buniar încetineala unul rãu?

HIPPIAS Mai încape îndoialã?SOCRATE ªi care este un alergãtor mai bun, cel

care aleargã încet în mod voit sau cel care aleargã ast-fel fãrã voia sa?

HIPPIAS Cel care aleargã astfel în mod voit.SOCRATE Oare a alerga nu înseamnã a sãvârºi

ceva?HIPPIAS A sãvârºi, fireºte.SOCRATE Iar dacã înseamnã a sãvârºi nu este

vorba de o strãdanie anume?HIPPIAS Ba da.SOCRATE Deci, în materie de curse, cel care

aleargã prost face o treabã proastã ºi deloc lãudabilã,nu-i aºa?

HIPPIAS Proastã, cum altfel?SOCRATE Iar prost aleargã cel care aleargã încet,

nu?HIPPIAS Da.

88

d

e

SOCRATE Prin urmare, alergãtorul bun face înmod voit o treabã proastã care-l dezonoreazã, pe cândcel slab o face fãrã voia lui?

HIPPIAS Aºa se pare.SOCRATE Într-o cursã deci, cel care aleargã prost

fãrã voia lui este un alergãtor mai slab decât cel careo face în mod intenþionat?

HIPPIAS Într-o cursã, da.SOCRATE Dar într-o întrecere la luptã, care din-

tre luptãtori este mai bun? Cel care se lasã învins debunã voie sau cel care este învins fãrã voia sa?

HIPPIAS Sigur cã cel care se lasã învins de bunãvoie.

SOCRATE ªi ce este mai rãu ºi mai ruºinos? Sã telaºi învins sau sã fii învins?

HIPPIAS Sã fii învinsSOCRATE Deci într-o luptã, cel care luptã prost

dinadins este mai bun decât cel care luptã astfelfãrã sã vrea?

HIPPIAS Aºa se pare.SOCRATE Dar nu se întâmplã astfel ºi în orice altã

formã de activitate în care ne slujim de corp? Oarenu cel care este mai viguros poate face lucruriledeopotrivã cu sârg ºi fãrã vlagã, ºi dându-se deruºine ºi meritând toate laudele? Aºa încât dacã faceprost o treabã, nu o face cel viguros cu bunã ºtiinþã,iar celãlalt fãrã voia lui?

HIPPIAS Se pare cã atunci când e vorba de pu-terea trupului aºa se întâmplã.

89

374 a

b

SOCRATE Dar ce zici de o þinutã frumoasã? Nucel care are un corp armonios poate sã ia dupã voieo þinutã urâtã ºi lipsitã de graþie, iar cel cu un corp maiurât sã o aibã fãrã sã vrea? Sau þi se pare cã-i altfel?

HIPPIAS Aºa cred ºi eu.SOCRATE Deci þinuta urâtã, dacã este voitã, este

urmarea unei calitãþi a trupului, în schimb, având-ofãrã sã vrei, este urmarea unui defect.

HIPPIAS Aºa s-ar pãrea.SOCRATE Dar despre voce ce zici? Care crezi cã

e mai bunã, cea care cântã dinadins fals sau cea carecântã fals fãrã voia ei?

HIPPIAS Cea care cântã fals dinadins. SOCRATE Iar cea care cântã fals fãrã voia ei este

lipsitã de calitate?HIPPIAS Da.SOCRATE Dar când e vorba de trup, ce þi-ar plã-

cea sã ai: calitãþi sau defecte?HIPPIAS Calitãþi.SOCRATE Þi-ar plãcea sã ºchiopãtezi în mod voit

sau fãrã voia ta?HIPPIAS În mod voit.SOCRATE ªi a fi ºchiop nu este un defect ºi nu pre-

supune o lipsã de graþie?HIPPIAS Ba da.SOCRATE Dar vederea slabã nu este un defect al

ochilor?HIPPIAS Ba este.

90

c

d

SOCRATE ªi ce fel de ochi ai prefera sã ai? Uniicare vãd prost de bunã voie sau unii care vãd astfelfãrã voia ta?

HIPPIAS Pe primii, desigur.SOCRATE Crezi. Aºadar, cã e mai bine ca aceste

organe sã funcþioneze prost în mod voit, decât fãrãvoia lor?

HIPPIAS Fãrã doar ºi poate.SOCRATE Dar tot astfel ºi pentru urechi, nas,

gurã ºi pentru toate celelalte organe de simþ: pe celecare funcþioneazã prost fãrã voia lor n-ai vrea sã leai, cãci sunt proaste; în schimb, le doreºti pe cele carefuncþioneazã prost în mod intenþionat, cãci suntbune.

HIPPIAS Desigur.SOCRATE Dar în privinþa uneltelor? Care sunt de

preferat? Cele cu care lucrezi prost în mod intenþio-nat sau fãrã voia ta? Care cârmã e mai bunã, cea cucare cârmaciul conduce prost fãrã voia lui sau în modvoit?

HIPPIAS Cea din urmã.SOCRATE La fel se întâmplã însã ºi cu arcul, lira,

flautul ºi cu toate celelalte.HIPPIAS Într-adevãr.SOCRATE Mai departe. Care e mai bun: un cal ast-

fel înzestrat de la naturã încât, dacã vrei, poþi sã-lcãlãreºti prost, sau cel pe care îl cãlãreºti prost fãrãsã vrei?

HIPPIAS Cel pe care îl cãlãreºti prost fiindcã vrei.SOCRATE Deci acesta e mai bun?

91

375 a

e

HIPPIAS Da.SOCRATE Prin urmare cu un cal bine înzestrat de

naturã se pot sãvârºi voit prost toate câte stau în pu-terea unui cal, pe când cu un cal prost acestea se exe-cutã prost în mod neintenþionat?

HIPPIAS Cât se poate de adevãrat.SOCRATE La fel se întâmplã ºi cu câinele ºi cu

toate celelalte animale?HIPPIAS Da.SOCRATE Sã mergem însã ºi mai departe. Cum

e bine sã fie înzestrat arcaºul? Astfel încât sã poatãgreºi þinta în mod voit sau fãrã voia sa?

HIPPIAS În mod voit.SOCRATE Prin urmare aceasta este înzestrarea

mai potrivitã pentru un arcaº?HIPPIAS Da.SOCRATE Iar cel înzestrat astfel încât, greºind, o

face neintenþionat este inferior celui care greºeºteintenþionat?

HIPPIAS În privinþa tragerii cu arcul, da.SOCRATE Dar în medicinã? Cel înzestrat astfel

încât vatãmã trupul în mod voit nu e mai bun decâtcel care îl vatãmã fãrã sã vrea?

HIPPIAS Ba da.SOCRATE Deci, în aceastã meserie o astfel de

înzestrare e superioarã celeilalte?HIPPIAS Superioarã, fireºte. SOCRATE Dar când e vorba de arta cântului din

citharã, din flaut sau de toate celelalte meºteºugurisau ºtiinþe nu este mai de preþ cel dãruit astfel încât

92

b

c

sã sãvârºeascã lucrurile prost ºi sã greºeascã în modvoit, decât cel care o face fãrã voie?

HIPPIAS Se pare cã da.SOCRATE ªi, desigur, am prefera ca sufletele

sclavilor noºtri sã fie astfel înzestrate încât ei sãgreºeascã ºi sã facã rele cu bunã ºtiinþã; cãci sufleteleacestea sunt mai bune decât cele care fac rãul fãrãvoia lor.

HIPPIAS Desigur.SOCRATE Dacã ne gândim acum la sufletul nos-

tru, n-am vrea ca el sã fie cât mai bun cu putinþã?HIPPIAS Ba da.SOCRATE Or, mai bun va fi sufletul care face

rãu ºi greºeºte în mod voit ºi nu cel care o face fãrãvoia sa.

HIPPIAS Dar bine, Socrate, ar fi cumplit dacã ceicare comit nedreptãþi în mod voit ar fi mai buni decâtcei care le comit fãrã voia lor.

SOCRATE ªi totuºi, din discuþia noastrã asta paresã decurgã.

HIPPIAS Nu ºi pentru mine.(...)SOCRATE Dar dacã dreptatea ar fi o ºtiinþã a

sufletului? Sufletul mai învãþat nu este totodatã maidrept, iar cel mai neînvãþat, mai nedrept?

HIPPIAS Da.SOCRATE Dar dacã dreptatea ar fi ºi una ºi alta?

Nu este mai drept sufletul care le are pe amândouã,adicã ºi ºtiinþã ºi putinþã, iar cel neinstruit mainedrept?

93

d

HIPPIAS Aºa s-ar pãrea.SOCRATE Urmeazã cã sufletul mai capabil ºi mai

învãþat, fiind mai bun, este în stare, mai mult decâtcelãlalt, sã facã, în orice acþiune, lucruri ºi rele ºibune?

HIPPIAS Da.SOCRATE Iar când sãvârºeºte fapte deloc lãuda-

bile o face conºtient, tocmai pentru cã poate ºi ºtie;binele ºi rãul, la rândul lor, þin de dreptate, fie amân-douã, fie luate în parte.

HIPPIAS Se pare cã da.SOCRATE Iar a sãvârºi nedreptãþi înseamnã a

sãvârºi lucruri rele, ºi, dimpotivã, bune când nu lesãvârºeºti.

HIPPIAS Da.SOCRATE Prin urmare, când un suflet mai capa-

bil ºi mai bun va comite nedreptãþi o va face dinadins,pe când unul rãu o va face fãrã voia lui?

HIPPIAS Aºa se pare.SOCRATE Iar un om e bun când are un suflet bun,

ºi rãu când are bun suflet rãu?HIPPIAS Da.SOCRATE Înseamnã cã e în firea omului bun sã

sãvârºeascã nedreptãþi în mod voit, iar a celui rãu, fãrãvoia sa, din moment ce omul bun are un suflet bun.

HIPPIAS Are, desigur.SOCRATE Atunci, Hippias, cel care greºeºte ºi

face lucruri ruºinoase ºi nedrepte în mod voit, dacãexistã un astfel de om, nu poate fi altul decât omulcel bun.

94

b

376 a

b

CUPRINS

I. Filoctet: Minciuna intrã pe scena Europei.Morala de-a doua instanþã / 17

II. Hippias Minor: Cine e cel care minte cel mai bine / 27INTERMEZZO: Despre Deinon la greci / 35

III. Principele: Minciuna pusã în slujba„binelui comun“. Absorbþia rãului înscenariul binelui / 41

IV. Minciuna ºi România / 551. Virtute ºi corupþie / 572. Comunismul: minciuna îºi pierde sensul odiseic.

Minciuna colectivã / 623. Dupã 1989: România în zodia Spânului.

Catharsa întreruptã, noua corupþie ºi perspectivanoii tiranii / 67

Addenda / 75Sofocle, Filoctet (fragment)/ 77Platon, Hippias Minor (fragment) / 83

La preþul de vânzare se adaugã 2%,reprezentând valoarea timbrului

literar ce se vireazãUniunii Scriitorilor din România,

Cont nr. RO44 RNCB 5101 0000 0171 0001,B.C.R. Unirea, Bucureºti

RedactorLIDIA BODEATehnoredactor

DOINA ELENA PODARUCorector

OANA DUMITRESCUApãrut 2007

BUCUREªTI – ROMÂNIA

Lucrare executatã la C.N.I. „CORESI“ S.A.