GÂNDIREA A S C E N S I U N E

DE

G. C Ă L I N E S C U

E <ram de tot tânăr când am simţit chemarea de a face judecăţi literare. Zi nefastă şi purtă­toare de neguri! Gorgona mi-a împietrit inima şi pasul, lăsându-mi forma nu şi putinţa mişcării. Eu nu aveam nicio îndreptăţire să fac aceasta. Dar am simţit că autoritatea de a judeca vine din hotărîrea fără motivare de a judeca. Aşa puterea etică se impune prin simpla exercitare şi însăşi împrejurarea de a discerne nedeterminat este un principiu suficient. Eu am văzut că oricâtă dem­nitate se leagă de acţiunea critică, puţini o îmbrăţişau. Căci omul simte mai multă bucurie să fie judecat decât să judece. Părerea altuia stârneşte mulţumirea de sine sau mânia ; şi mânia şi mulţu­mirea de sine sunt afecţiuni active ale sufletului care dau laolaltă o percepţie înaltă a Eului. Jude­cata este însă generoasă sau indignată, reducând astfel proporţiile Eului prin dăruire sau prin pră­buşirea afecţiunilor sociale. Mulţi scriu în chip de opinii literare. Dar puţini mărturisesc că fac aceasta numai pentru a-şi afirma criteriul propriu. Ei scriu ca să semneze, ca să aduleze, ca să se promoveze, ca să se facă lor înşişi punte pentru preocupări asemeni celor judecate. In sfârşit scriu ca să simuleze părerea asupra lui Antinou sau a lui Pantalone de'Bisognosi cari, neputându-se cântări singuri, transmit temporar facultăţile lor critice noilor Zoili.

Dar oricât de necesară mi s'a părut această hotărîre dogmatică, n 'am putut să nu observ că singura voinţă de a pricepe nu aducea o utilitate apreciabilă spiritului.

Atunci m'am ridicat mai sus. E cu putinţă oare ca un critic să preţuiască în intima ei vibrare sonoritatea unei coarde a cărei

undă n'a stârnit-o? Oare înţelegere nu înseamnă tacită recunoaştere că în împrejurări de spirit ase­mănătoare ne-am fi exprimat la fel? Din tremurarea sterilă a degetelor unui violonist care audia pe un alt violonist am dedus că cel dintâi asculta cu degetele. De câte ori căutăm să preţuim un lucru, îl aducem mental în starea de a părea o virtualitate a puterei noastre creatoare. Când judec creez. Când am ajuns la această convingere, am devenit poet. Am devenit nu din simplă hotărîre a spiritului, ci fiindcă orice Eu îşi caută o expresie, în chip firesc. Trebuia aşa dar s'o caut în fan­tasia mea, pentru ca negăsind-o, aşa cum intimul meu simţ de frumos o cerea, s'o recunosc apoi în fantasia altora. Trebuia să fiu poet rău, ca să devin un critic drept.

Am cântat atunci primăvara şi dragostea, deprimarea decorativă şi desorganîzarea simulată, am cântat în metri variaţi ierburile uriaşe şi pădurile în convulsiuni, apariţiile în eclipse, şi tropotul centaurilor, indiferenţa astrală şi rugina avuzurilor, am cântat tot ce venea delà mine sau mi se im­punea din afară, cu sinceritate sau cu pură iscusinţă, după cum eram rănit în suflet sau în orgoliu. Am văzut însă că dacă exercitarea poeziei îmi aducea facultatea de a primi cu mai multă înfiorare arta altora, nu-mi da însă puterea etică pe deoparte şi critică pe de alta, pentru a nu emula, jude­când, cu artistul şi a preţui şi situa cu măsuri mai largi şi libere de mine.

Atunci m'am ridicat şi mai sus.

193

Adesea mi s'a întâmplat să observ că ceeace mă mişca prin raport la nevoile mele sufleteşti, devenea, esteticeşte, inoperant atunci când cunoştinţele mele despre frumos în genere desveleau în actul creaţiei prea multă luciditate. Dar fiecă frumosul este în parte artificiu, tehnică, fiecă jude­cata se face mai îndemânatecă şi sufletul mai ascuţit prin experienţă, am simţit nevoia de a căpăta acele cunoştinţe despre artă în genere, care să mă facă mai prudent asupra fraudei şi mai întărit prin vămile vremilor asupra calităţii frumosului. Eu aş fi dorit să cunosc multe şi de pretutindeni, dar scurtimea vremii, incapacitatea spiritului meu de tot normal de a cuprinde prea multe lucruri cum şi constatarea că acei tineri cari din orgoliu sau din nobilă năzuinţă citesc fără ordine şi fără măsură capătă un fel de turburare, un fel de împânzire a minţii, tot atât de primejdioasă ca şi de­săvârşita ignoranţă, — m'au făcut să caut numai ceeace era esenţial şi să citesc temeinic şi de trei ori o carte bună decât odată trei cărţi trecătoare. Fireşte eu am deseori ruşinea să mă dovedesc neştiutor de multe lucruri prezente, dar mai ştiu că nu cantitatea ci calitatea alimentelor hrăneşte şi că cine nu reciteşte nu ştie să citească. Dar deşi, pe cât mi-a fost cu pu t in ţă , am încercat să-mi apropii cât mai mult din tot ce se socoteşte mai trainic în cultura universală, spre a-mi face ochiul mai vigilent şi gustul mai statornic, am văzut totuş că îmi lipsea încă puterea de a-mi rezuma experienţa în chip de principii, de a constata multiplele legături dintre lucruri şi de a le formula în propoziţii cât mai generale, operaţie care, deşi nu este preţuire în sine, ajută considerabil la sugerarea impresiei.

Atunci m'am ridicat şi mai sus. Ca să pot convinge şi pe alţii de temeinicia judecăţii mele, eu nu mă pot bizui pe simpla co­

municare a impresiei. Trebue pentru aceasta un principiu iar principiul cere o abilitate învederată a minţii la dovedirea şi respingerea argumentelor.-.Nu există critică fără estetică. Văzând deci câtă pagubă aducea unui critic matura nepricepere — dealtfel congenitală — în domeniul speculaţiei intelectuale, m'am hotărît să-mi însuşesc şi o cultură ideologică, nu atât pentru documentare cât pentru folosul pe care avea să-1 tragă mintea în direcţia clarităţii.

Cu toate acestea mulţi dintre confraţii mei posedă o nemăsurată cultură literară şi filozofică fără ca prin aceasta autoritatea şi puterea lor de discernământ să crească. Mintea lor pare un ghem mirific de fire de mătase, din nefericire însă, inextricabil încurcate. A pricepe mult nu înseamnă încă a putea lămuri.

Atunci m'am ridicat şi mai sus. Aristarc ştie puţine, află pe fugite şi e ajutat de o inteligenţă vie este în stare să învingă pe cei

cu pregătire îndelungă şi solidă. Alţii sperie, el convinge. Are nu ştiu ce amabilitate, nu ştiu ce lim­piditate în înfăţişarea lucrurilor, nu ştiu ce zâmbet care înseninează cele mai grave probleme. El are o minte lucidă care merge mereu la ţintă, îndrăzneala de a considera obiectul din unghiul de vedere cel mai simplu, o căldură a verbului' care captivează şi impune. Intr 'un cuvânt are talent. Vasăzică nu puteam fi critic fără însuşirea de a expune. Critica este şi ea nu simplă atitudine ci şi expresie. Am încercat să ispitesc dacă eram dotat într'adevăr cu acest dar fie pentru a-1 desăvârşi, fie pentru a-1 căpăta măcar în parte prin exerciţiu.

Dar nici talentul singur nu dă autoritatea căci cum altfel mi-aş putea explica lipsa de prestigiu a lui Antinou care totuş are talent.

Atunci m'am ridicat şi mai sus. O prea multă circumspecţie, o prea mare indiferenţă, o rigiditate masivă a sufletului în actul

de a judeca nu sunt totdeauna capabile de a ridica spiritul la acea frecvenţă vijelioasă care giganti-zează obiectul pentru a-1 surpa mai de sus şi mai sgomotos. Trebue ură, trebue indignare, trebue mânie clamoroasă şi neîmblânzită pentruca judecata suficientă pentru sine să sgudue pe omul în genere indiferent. Cine nu esté temut nu este respectat şi numai respectul trage după sine convingerea.

Dar aţâţi tineri nu-şi fac oare un principiu din a dărâma fără cruţare orice autoritate? N'au ei impetuozitatea, lipsa de scrupul, libertatea? Ei devin dimpotrivă ridiculi, Nimeni nu se.teme de, o soartă comună cu a tuturor şi injuria sistematică devine promovare,

194

Atunci m'am -ridicat şi mai sus. Să mă pot entusiasma, să mă pot învinge în slăbiciunile mele, să mă înfrăţesc cu opera de

artă şi s'o comunic apoi cu toate mijloacele, cu gestul sau cu vorba, pe calea ideilor sau a imaginilor, acesta este darul esenţial. Critica nu distruge ci numai întunecă. Cine nu crează emoţia mediată a artei nu este critic.

Nici aci n 'am găsit însă desăvârşita gravitate a criticei. Căci am observat cum persoane care păreau să aibă această însuşire, o anulau printr 'o nefericită contradicţie a Eurilor lor istorice.

Atunci m'am ridicat şi mai sus. La această nouă treaptă am găsit că fără statornicie a principiilor, fără demnitate critică,

fără însfârşit acea chezăşie că judecata multiplelor obiecte se face cu o măsură comună ci nu în legătură cu vicisitudinile istorice sau nutritive, nu poate fi autoritate. Activitatea critică este fireşte şi impresie dar nu arbitrarietate. Atât afirmi cât explici.

Cugetând însă mai bine la această problemă, m'am încredinţat că toate aceste însuşiri exclusiv ale spiritului nu isbutesc să dea autoritate acelei persoane care nu a ajuns la aceasta şi prin alte căi.

Atunci m'am ridicat şi mai sus. Critica este artă activă. In preţuirea unui tablou nu te leagă amintirea mizeriei etice a auto­

rului. Dar criticul este judecător şi ca atare persoană morală. Eu urăsc lauda estetică a cui nu in­spiră destulă stimă. Să ai aşadar demnitatea etică, tactul omului politic, arta de a respinge fără a jigni, de a chema fără a exalta şi de a pune pe toţi alături având aerul că dai tuturor o preţuire particulară, aceasta este condiţiunea unei inaltarabile autorităţi. Artiştii sunt eroi, criticul trebue să fie rege.

Dar îndeplinind toate acestea te înalţi la onoarea unei demnităţi nu şi la cultul ei. Atunci m'am ridicat şi mai sus. Numai o concepţie înaltă despre artă îmi poate da mie ardoarea şi statornicia ei. Iar arta este

sentiment al micşorării Eului în faţa propriului obiect. Lirism vrea să zică conştiinţa caducităţii conştiinţii şi a permanenţii obiectului ei. Eu nu pot avea deci emoţia critică a operei de artă dacă solidaritatea cu propriul mèu Eu mă face să caut în ea nu lucrul de judecat ci orgoliul de a judeca, îmi rămânea dar să mă înfrâng în râvna de a mă statornici prin creaţia altuia şi de a-mi face din suflet cameră sonoră pentru coarde străine.

Insă nici aci nu este cea din u rmă treaptă fiindcă conduita etică nu înlocueşte revelaţia. Atunci m'am ridicat şi mai sus. Oridecâteori m'am aflat în faţa unei adânci inspiraţii, am găsit că era de natură religioasă, că

se trăgea cu alte cuvinte, din umilinţă faţă de Non-eu. Dacă nu' pot avea această intuire a deplinei abandonări a spiritului creator în existenţă, dacă nu pot înlătura orgoliul, încrederea de sine, luci­ditatea, eu nu am despre artă decât o înţelegere empirică. Arta este acolo unde mă răneşte desăvâr­şita libertate a lumii faţă de conştiinţă, desăvârşita minune fără prevedere. Iar cine nu se poate ridica cu spiritul până la nevăzut, neprevestit şi rugăciune, nu ştie preţui.

Am deschis atunci ferestrele, cuprins de o tainică fericire a gândului şi am respirat larg aerul de seară cu parfum de liliac. Şi mi se părea că aripi eterice se clatină în aer cu oarbă lucire şi vârfuri de foc.

Z A P I DE

V. C I O C Â L T E U

E ^ w , ^ . Că mijlocul în două mi-1 voi frânge Servindu-te, — că niciodată 'n viaţă Nu mai descânt mosoarele de aţă Pe fir de sârmă fiartă 'n căldăruşe Ca să le-ascund sub grinda delà uşe, • Că 'n veci, aşa cum zapisul prevede La orice crimă îţi voi fi părtaş Dar îţi pretind la rândul meu să-mi laşi Copilul, ca să-1 cresc eu cum voi crede.

Din aer strânge fulgerul şi vântul Şi 'nprospătează-mi vraciule cuvântul, întinde-mi plumb topit cu lingura De socoteşti că-aceasta-i singura Scăpare, — din cătuşe mă desleagă Să nu mai simt ce greu îmi e călcâiul Cu ace căptuşeşte-mi căpătâiul Şi 'nchide 'n mine forţa ta întreagă. —

196

Ajută-mi să trag punte peste veacuri Dă-mi liniştea nămolului din lacuri, Invălue-mă 'n fermecata lână Cărbuni aprinşi să pot să ţin în mână, Să fiu stăpânul duhurilor rele Să răscolesc în vatra lumii focul Să nu-mi mai fie 'n viitor norocul Cuprins în zodii şi legat de stele.

Sub mistica baghetă de magie Stropeşte-mă cu mir şi apă vie, Ca renăscut să pot vedea, misterul Ce 'nvălue planetele şi cerul Să uit că sunt legat de caldarâm, In două coji să pot să crap pământul Să 'nchid în miezu-i ploile şi vântul Iar munţii peste şesuri să-i dărâm.

Să nu-mi mai fie dragostea blestem, Şi gândul, pasăre în colivie, Bucată mâzgălită de hârtie Ascunsă 'n profunzimea unui ghem, Cei suferinzi la uşa mea să bată Ca să culeagă roadele-mi răscoapte Şi să vorbească 'n fiecare noapte Cu oamenii din steaua 'ndepărtată.

Privirea mea de fier sfruntând oceanul Să tae o cărare printre valuri, Ca toţi să vadă în adânc mărgeanul Şi năvile ce n 'au ajuns la malur i .—

I T A N DE

ION MARIN SADOVEANU

I

F ' r a t e , de curând coborît în mormânt, îmbunat cu lacrimi, adormit cu un cânt, Tu , care ţii ca spade de-alungu-ţi tăiaţii crini Şi-asculţi ospăţul de pământ Al atâtor rnii de rădăcini, Frate mut, stins în stele, ce 'ntunecatul chip ai aflat Al tuturor celor ce nu se lămuresc în mine, Şi ca otrăvitoare albine Mă mint, Frate, cu faţa-acoperită cu-o foaie de argint, Fii bun, tu al tuturor şi nevăzutelor împărat , Şi frânge-mi din lumina în care ai intrat!

198

I I

Când iar mă voi frânge în două, cu'n zâmbet sau cu un suspin, Când iarăş cleştarul din creştet pleca-va înaltul lui crin, Şi când, ca o plută, pe apa luminii, porni-voi iar, lin, Când haina căzută din mine, şi-uitată într 'un mormânt, Ca vrejuri tăiate de şarpe se va răsuci plângând ; Străpunsă de-un cui, în ţărână — de-un gând—, Când calda logcdnă din mine, sfârşită, dormi-voi cu bulgării grei, Dormi-voi cu fluturi pe ploape şi şoimi peste umerii mei, Şi Sufletul, ca mii de isvoare Sări-va din mine, din trista închisoare, De vrei, Fă cruce pe mine, o frate, şi îrxhide-mă 'n braţele ei!

P E I S A J

— Priveşte-1, mi-au spus!.. . Şi am stat şi-am privit Prin geamul înalt şi subţire şi adânc şi cernit! Era un grumaz ca de fluviu, ce din negru în negru trecea... Peste el, cerul nostru trăia Adormia Se trezia Intre zi şi 'ntre noapte, cu dcuă praguri de fcc — Şi pentruca să văd timpul, statui prima oară pe loc! Eram o fântână de Viaţă... Ră;frânt peste lume treceam, Şi toate, cu cchiul, cu mâna, cu pasul le sărutam... Un înger dormise în mine... şi nou eram psntru toţi... Azi, sufletul meu e o hrcbă , şi ochi-mi sunt gazde de hoţi! Am stat atunci doar o clipă... şi-acum mi-amintesc c'am privit Prin geamul înalt şi subţire şi adânc şi cernit!...

C A P R A N E A G R A DE

E M A N O I L B U C U Ţ A

Frecaseră delà Glăjărie de două ceasuri. Frunzele de fag îşi picau rar ploaia, care pe locurile acestea din munte nu cade niciodată deadreptul. Pe povârnişuri bătaia apei fremăta nesfârşit. Aerul stătea nemişcat şi rece. Iarna se simţea în văzduh, cu braţele pline de nămeţii nevăzuţi ai înălţi­milor. Se uita după ei cum urcau. Cine ştie dacă la o răspântie, cu marginea de stâncă ruptă până în fundul fundurilor, unde s'adună alb un izvor prăbuşit de sus, n'avea să fluere pe neaşteptate şi să le zăvorască de pretutindeni zarea? Erau şase. înaintau tăcuţi, fără să le pese.

Caii mergeau pe stânga şi ţineau ca de obiceiu marginea. Râpa subt ei se pierdea în ceaţă. Colţul mantalelor din acea parte atârna în gol. Zahei, călăuza din satul de pe Olt, venea încet la urmă, cu iapa de frâu, care ducea dăsagii legănaţi şi merindea boerilor.

— Uitaţi-vă colo, zise el deodată. Şirul se opri ca la poruncă. Erau pe grohotişul unei să­ritori. Caii îşi mai potriviră copita în pietre şi tăcerea se aşeză netulburată. Deasupra văii, dincolo de brâul întunecat al brazilor, licăreau singuri nişte colţi pleşuvi. Departe nespus şi atât de pră­păstioşi că drumeţul, privindu-i, se trage fără să vrea îndărăt şi se rezeamă de peretele din spate. Intre ei stăteau nemişcate două capre negre.

— Trebue să fie caprele lui Găvrilă, făcu Zahei, şi se închină. Calul de povară tras din ne­băgare de seamă de frâu, se opinti speriat. In acelaş timp cele două vietăţi zburdară a joacă, lovin-du-se în coarne, şi pieriră. Nu fusese nici o legătură între ambele fapte, dar calul nu primi mai puţin o nuia peste piept.

200

— Cine e Găvrilă, şi cum de sânt caprele lui? întrebă întorcând ochii la călăuză, capul micii caravane.

— Nu ştiţi pe Găvrilă, cu mustaţa galbenă lăsată pe oală? „ D o m n u l " care zicea că strămoşii i-au venit aici în valea Porumbacului, rugaţi de Maria Tereza?

— E vorba de Gabriel Kutler delà casa din Bârcaciu, zise cineva din rând de sub gluga trasă pe frunte.

— Kutler? Pe Kutler îl cunosc foarte bine. Acum doi ani am fost împreună la vânătoare pe valea Laitei, Ce-i cu el?

— Apoi tot din pustia de vânătoare i s'a tras lui răul. — Ia spune, Zahei drăguţule, care r ău? Ne-i mai povesti şi-om mai uita de apă, zise al doilea

din şir, lăsându-şi locul şi rămânând mai îndărăt . — Rău-ăl mare, domnule, oftă Zahei ţinându-şi puţin calul, ca să-i dea rând. Ia, când e

să-1 ajungă necazul pe om!... — Da ' necazul n'are cum să-1 ajungă pe om, Zahei, că omul îl duce cu el în traistă. — Samnitule, ţine-ţi o ţâr ' gura şi lasă-1 mai bine pe Zahei. Că de nu, acu te punem să ne

păzeşti liniile de retragere, la o sută de paşi depărtare. „Samni tu l" era un om de drept din ţara Moţilor, cari, pentrucă au gâtul lung, mai întâiu

poartă la cămăşile lor ţărăneşti un guler mult mai înalt decât aiurea şi apoi au un dar de vorbă nesecat. Ii ziceau „Samni tu l" după o slăbiciune de care pătimea. El, despre orice s'ar fi vorbit, făcea ce făcea şi amintea de sfatul ţinut de Samniţi după înfrângerea Romanilor, că ori să-i distrugă ori să-i lase să plece neumiliţi. A răzbit însă părerea să fie trecuţi pe sub furcile caudine. Fiecare cap care se pleca, jura răzbunare.

— Şi delà Samniţi n'a rămas decât numele, făcea el pentru a mia oară, cu aceeaş convingere. — Şi tu, ca să nu ne dai pace, zicea al treilea drumeţ, cel care voia să asculte pe Zahei şi

care era o femee. Acum ieşeau la luminiş. Ceaţa se întindea sub ei liniştită şi rămânea în urmă cu pădurile,

începeau să se vadă ţuguele de piatră dinspre scufundătura cu tău a Avrigului şi dinspre Vânătoarea lui Butean. Vântul se făcea mai ascuţit şi mai tainic. Şuera cu întreruperi, lua o cădere de apă şi o des­pletea peste muşchi şi lespezi lustruite, sau se repezea năpraznic în cai, de-i silea să se priponească şovăitori o clipă, pe muchia râpilor. Apoi nu se mai simţea un t imp deloc. Numai câte o pală de nor care trecea înnebunită, era ruptă de colţi şi suflată pulbere pe vreo văgăună, îl dădea de gol. Zahei povestea.

Călăreţii se duceau înainte, fără să arate prin ceva că ascultă. Fiecare putea să creadă că e o amintire a locurilor, pe 'care i-o spune singurătatea, şi e numai de el auzită. Tăceau. Tăcea şi „Samnitul" .

Casa lui Găvrilă o cunoaşte oricine. In gura podului are un băţ cu şomoiog de pae. Drumeţii se dau jos în gara de lângă Olt, iau căruţa, trec prin satul din vale, tae tot câmpul cu piatră mă­runtă aşezată pe gârla care dă pe dinafară cel puţin de două ori pe an, când se topeşte zăpada şi când se coace cucuruzul, şi se opresc aici. Ei n'o cunosc după băţul cu şomoiog de pae, ci după o tablă pe care sc.ie nemţeşte : Om de încredere al Societăţii, sau după o oarbă ştiinţă a locurilor, pentrucă de multe ori au tras la ea în ceasuri de noapte. Dacă e Găvrilă acasă, iese el în poartă ; dacă e numai Mali, nevastă-sa, deschide fereastra să vadă cine e ; iar dacă nu sunt decât câinii, latră amândoi, muşcându-se, dindărătul gardului. Vecinii ştiu că a doua zi „ d o m n i " au să se sue în munte .

Astăzi Găvrilă a pus în sac nişte drobi de sare. Sacul şi 1-a aruncat pe umărul stâng. Pe cel drept are puşca, aplecată puţin în curea, cu cocoaşele în jos şi cu patul apucat în mână, vânătoreşte. E un om de treizeci şi cinci de ani, legat şi sprinten. E alb de bălan, şi arată între oamenii pă-

2 0 1

mântuluî ca o scoarţă de mesteacăn între scoarţe vechi de fag. Zahei e în éurte, lângă uşa graj­dului. Se aude scurmând şi chelălăind dindărătul ei.

— Vezi, Zahei, să nu cumva să scape câinii. Mă duc să le dau de mâncare la capre. — Mânca-le-ar lupii de spurcăciuni. Atâta răucâ tmi-aş mai rupe eu opincile până la poenele

văzduhului, unde vin dumnealor după iarbă ne 'ncepută! — T u nu eşti vânător, Zahei, asta e! Stai pe-aproape, să nu pice cineva. Mali e singură. Să

ne vedem cu bine, Mali. Femeia stătea în fereastră, cu mâinile pe cercevele, aplecată mult afară. — Cu bine, Gabriel. Numai fii cu ochii în patru, la păcătosu' de Murgu, să nu-ţi facă vreun rău. — Fii fără grijă. De când nu i-a dat judecata dreptate, mă cam lasă în pace. — Eu de-atunci mă tem mai tare. Nu te 'ncrede. — E judecata, când ai dus calu' la Făgăraş? se amestecă şi Zahei? De primejdie gând îţi

mai veni şi ţie atunci, bade Găvrilă! Aş fi vrut să văd ochii judecătorilor. — Spune-mi, puteam să fac altceva? Nu-mi ştiam nicio vină. Incărcasem pe Cerchez cu

merinde pentru casa din Bârcaciu. Câinii îi aveam legaţi unul de altul ; puşca, cu oţelele scoase. Pe la jumătate drum îmi iese înainte Murgu. Se dădea jos din munte. Cum mă vede se repede şi mă ia de piept : „Ai ieşit la vânat, hoţule! Lasă că te 'nvăţ eu minte! Acu nu-mi mai scapi". Ii spuiu eu că n 'am ieşit la niciun fel de vânat, să se uite la puşcă şi la câini ; de geaba. El o ţine una, şi că am să răspund la judecată. „Bine, să răspund şi la judecată. N 'au să fie toţi judecă­torii orbi şi zăcaşi ca t ine". Peste câteva zile am primit hârtie delà Făgăraş. Am întrebat pe unul, pe altul, ce mi se poate întâmpla? Toţi, parcă se învoiseră : nu şi nu, că trebue să aduc martori. Altfel era rău de mine. De unde să scot eu martori, la o treabă unde nu se găsea martor decât frunza de fag?

— E bună şi frunza de fag, până nu se îngroaşă, că poţi să cânţi din ea să răsune pădurea, zise Zahei.

— Frunza de fag e şi ea a silvicului şi n'ar fi cântat pentru mine. M'am tot gândit ce să fac. îmi venea să crap de ciudă. Cum? Ştie o lume că omul ăsta nu poate să mă sufere. Dacă aş aduce chiar Cârţişoara lui, şi nu i-ar fi frică s'o tae delà pădure, să-i globească vitele pe nedrept, sau câte mai poate născoci un om cu maţe pestriţe şi cu putere, ca să facă rău, ea ar pune în-t r 'un glas mărturie pentru mine şi împotriva lui. Şi-am plecat în ziua înfăţişerii, călare pe Cerchez, tot fără să mă fi luminat, cu gândul că avea să mă lumineze el Dumnezeu acolo.

La judecată Murgu a arătat cum m'a prins asupra faptului şi m'a pârât ca pe un hoţ de vânat nărăvaş. Vorbea şi se uita mai mult la mine, cu ochii mici şi plini de scântei. Judecătorii, vedeam eu, dădeau crezământ omului stăpânirii. Ce eram eu faţă de un inginer silvic? Şi de unde să bănue ei ce-l mănâncă pe dumnealui şi de când mă paşte? Dupăce l-au ascultat, s'au întors la mine : „Ce-ai de spus, Gabriel Ku t l e r?" „Am de spus numai atât, domnilor judecători, că vreau să-mi iau lumea 'n cap de răul şefului de ocol". Ei dădeau să mă oprească, dar năduful îngrămădit în mine a izbucnit odată şi n'a mai fost chip să-1 ţie nimeni.

Eu de când mă ştiu pe locurile astea, am trăit pe munte, cu ciobanii şi cu vânătorii. Cunosc toate potecile. Când a venit războiul şi pe-aici, am fost dat pe lângă alpini călăuză. Nu s'a trecut pe la noi, spre Cumpăna. In schimb am făcut scăpaţi pe atâţia Români rămaşi de trupă sau ţărani din sat bănuiţi de vânzare. Mi-era milă de toţi, iar cu unii trăisem totdeauna ca fraţii. La pace am desbrăcat frumos hainele militare şi mi-am văzut de treabă. Societatea m'a pus paznic la casă ; cu Mali, cu care copilărisem, ne-am luat cam tot în vremea aia şi nu erau mulţi în valea Porumba-cului mulţumiţi ca noi. Până într 'o zi, când ne-a fost numit domn peste păduri , Murgu. Venea din Câmpie, cu şcoală, dar fără inimă pentru munte. Dupăce şi-a luat ocolul în primire, a pus ochii pe mine, să-1 învăţ la vânatul subţire şi să-i arăt strungile cele bune. Eu aveam alte gânduri sau poveri, şi-1 ocoleam. S'a mai întâmplat tot atunci şi necazul cu căpitanul venit de pe frontul delà

202

Tisa. Il trimisese generalul, să-i aducă de unde-o şti două capre negre, pentru un ospăţ. Era ar­delean şi mă cunoştea din faimă, de mai de mult delà Sibiu, şi a tras drept la mine. Eu l-am primit, l-am omenit, dar la vânătoare n 'am vrut să mă duc. „Ascultă, Kutler, nu glumi. E poruncă de ge­neral. Ţara e în stare de războiu. Ce-mi pasă mie de silvicul t ău? Să poftească şi să sufle ceva. Pe răspunderea mea. Ha ide!" N 'am avut încotro şi m'am dus. Şi m'au pus păcatele să trec în pă­durea Statului, delà valea de jos, la stânga, pentrucă dincoace se rărise vânatul. Am ajuns la locul ştiut, am făcut goana şi am doborît trei bucăţi, pe toate trei eu. Căpitanul mi-a şchiopătat numai un câine, cu o descărcătură greşită. Chiar aşa nu se întâmpla nimic, dacă nu ne abăteam, din voia tovarăşului meu, cu sania pe la cârciumă. Crăcile alunecaseră la o parte. Se opreau oamenii să se uite la pulpele subţiri de dedesupt. Nu era greu să audă Murgu şi nu m'a iertat, cu toate că atunci s'a făcut că nu ştie nimic. Numai odată, când m'a întâlnit în poiana de deasupra, mi-a strigat de departe : „Ai început să intri cu puşca în averea Statului? Să ştii că te cură ţ ! " „Ţi -a ajuns foarte bine Ia ureche, ce-a fost. De ce-mi bagi vină, când n 'am a v u t ? " „Bine, b ine" , a mai mormăit cu mânie şi a pierit în brazi.

La vre-o trei luni după aia m'au luat jandarmii şi m'au dus la Sibiu. Aveam două dosare, aşa de umflate, că trebuiau .să le ducă delà un loc la altul pe un cal de mitralieră. Când mi s'a citit dinăuntru am rămas trăsnit. Era acolo toată viaţa mea, delà naştere, şi mai dinainte, de la stră­moşii aduşi de Maria Tereza. Aveam şi eu o istorie a mea ca un grof cu castele! Mi-o făceau din nou, bucăţică cu bucăţică, până la războiu. Şi mă trezeam eu, care numai de dragostea hon­vezilor n 'am asudat, că fusesem în serviciul de spionaj al fostei armate şi că mulţi oameni din satele româneşti, urcaseră în spânzurătoare, trimişi de mine şi de minciunile mele. Mai târziu călăuzisem pe alpini, pe cărări de mine singur ştiute, în spatele liniilor româneşti, şi numai din răutate, fără să mă fi silit nimeni. Eram chiar acum un ins primejdios, lăsat îndărăt cu anumite însărcinări. M ă întâlneam cu oameni deochiaţi sus la casă, unde duceam hârtii din vale, şi alte solii tainice. Plân­gerea şi dovezile le înaintau funcţionari de încredere din ţinut. Ţ i 'nchipui cine era acel singur func­ţionar de încredere, care se răsbunase că nu-1 duceam la capre, cu vina că mă născusem şi trăisem sas. Tribunalul marţial m'a osândit fără mult vorbă la expulzare. Abia când m'au pus în vagonul de vite pentru Oradea, cu sentinelă alături, a aflat Mali ce s'a ales de mine şi-a alergat cu rufărie de schimb, cu merinde şi cu lacrimi. M ă temeam de copilul din ea, care începuse să-i înfoeze ro­chiile, şi mă ţineam să nu urlu. La Oradea, Ungurii n 'au vrut să mă primească şi dupăce am zăcut pe-acolo vreo trei luni, în care t imp s'au mai dres lucrurile în ţară şi cunoscuţii delà Sibiu au putut să alerge pe la tot felul de uşi, am fost lăsat acasă.

Acum, după un an, doi de linişte, se încerca pe altă cale să fiu scos din rândul oamenilor. Eram hoţ de vânat, precum şi tot cum fusesem trădător de ţară. Duşmanul meu se mulţumea cu mai puţin, dar nu se lăsa. Dacă însă armata văzuse şi se întorsese, ea care n'are atâta t imp să vadă şi se întoarce mai greu, judecătorii trebuiau să-şi dea seama ce era aici şi să mă lase să-mi caut treaba. Suntem o mână de Saşi acolo, cunoscuţi ca oameni ai legii. De ce să fim loviţi tocmai noi şi slăbiţi în supunerea faţă de ea, cu care ne naştem în sânge? Ştii care a fost vorba delà u rmă a judecătorilor, dupăce mă zdrobisem eu atâta să le dovedesc nedreptatea care mi se face şi des-nădejdea de atâtea necuvenite prigoniri? Tot vorba oamenilor întrebaţi de mine mai înainte. Unde mi-erau martorii că nu vânasem hoţeşte în pădurile Statului? Aşa mi-a venit atunci un val de sânge în cap, că n 'am mai gândit nimic, am îngânat nu ştiu ce şi am ieşit afară. Cerchez era în piaţă, legat la stâlp. N'avusesem când să mai trec pe la han, să-1 las la iesle cu un braţ de fân şi o gă­leată de apă. A ridicat deodată vesel capul, când m'a văzut, şi a întins de frâu. Parcă nu mai era plin de praful şi de sudoarea drumului, uitat în soare. M ă privea cu ochii mari şi schimba picioarele.

Plecasem cu gândul ăsta din sala de şedinţă, sau mi-a venit atunci? L-am luat de-acolo şi am intrat înăuntru, în judecătorie. Aud numai loviturile lui de potcoave în podele. Sunau curat şi p u ­ternic. M ă simţeam tare alături de el, ca un arhanghel pornit să dea de veste lumii a doua venire,

203

a judecăţii celei drepte. Au sărit oamenii să ne ţie, au ieşit şi judecătorii. Le-am spus că aduceam singurul martor pe care-1 aveam. Numai el fusese faţă şi cunoştea adevărul. Să pue acum în cum­pănă şi să osândească. Ce obraz aveam, nu mi-a povestit nimeni, dar mi'nchipuiu, dacă nebunia asta i-a încredinţat şi m'a întors acasă pe Cerchez ca om cinstit şi liber, cum nu mai credea fiinţă, să mă întorc.

— Vezi că Murgu nu uită şi fii tot gata, zise iară Mali din fereastră. De câte ori mă gândesc la ce-am păţit până acu, mă ia groaza. Mai bine-am vinde ce-avem şi ne-am duce să ne aşezăm în altă parte. Societatea ne-ar găsi un loc la Păltiniş.

- Ba mai bine să-şi strângă zdrenţele veneticul de silvic şi să se cam ducă el de unde-a venit, doamnă, o îmbuna Zahei.

Kutler râse. El mai dădu odată grija casei lai Zahei, aruncă o vorbă bună nevestei şi plecă prin fund, peste pârleaz, pe drumul muntelui.

. Ceilalţi doi se uitau după el. Din grajd se r idică 'un chelălăit mare, pe două glasuri. Kutler se mai opri odată, chiar pe gard, la acea chemare de tovarăşi nedespărţiţi cari-1 simţiseră depăr-tându-se şi nu se puteau învoi să rămâe.

— Le cade greu, săracii ! vorbi de-acolo stăpânul. Ţine-i până mai târziu, că altfel îmi iau urma. Când să iasă şi să se piardă în sfârşit dincolo, nu ştiu ce gând îi veni, îşi scoase puşca de pe

umăr şi chemă pe Zahei. — Pune-o în cuiu. Şi-aşa nu-mi trebue astăzi. Mai rău m'ar încurca şi pe la casă tot nu

dau. M ă întorc sub seară cu bureţi de cei tomnatici. Vezi de copilă, Mali. Eu de-acu mă duc. Parcă nu se putea deslipi din loc. Şi dus a fost. Fără nimic din ce era al lui, decât drobii

de sare ai sălbăticiunilor. Din margine delà ei şi până la poalele pădurii tot să fie o jumătate de ceas, cu opriri cu tot.

Intâiu trec băeţii cu ciurda de vaci. Trebue să-i întrebi ceva. Câte-o fătată de curând întârzie şi muge după viţică. Ciomagul o ajunge şi o mână iară în grămadă, Iţi faci loc bătând pe pătata lui Moş Scorei pe şold. Apoi întâlneşti pe surlar cu porcii, necăjiţi totdeauna, grohăind şi alergători. Câte un car se duce la lemne şi trece deadreptul pâraele. Dacă vrei să nu ocoleşti sau să nu te uzi, îi sari pe butucul roţii şi schimbi o vorbă cu omul. O fată se vede pe departe, parcă ferindu-se de lume. „Ce, Marino, ţi-ai încălţat cişmele? De-acum curând vine şi zăpada". 'Fata se roşeşte toată şi umblă repede, înodându-şi mai strâns cârpa subt bărbie.

Un drum la fel a făcut şi Găvrilă atunci. Numai că el care ştia semnele vremii şi trebuia să ajungă în locuri pustii, se mai uita şi după soare şi după aburi. Munţii erau curaţi. Lumina îi bătea pieziş, din dreapta, şi le aprindea feţele umede ca nişte pereţi de cleştar. Se muta de pe unul pe altul, cobora în adânc pe văi, zugrăvea fiecare râpă, îi desfăcea de cer, până înălţa întreg şirul Făgăraşului cu Negoiul în mijloc, într'o pulbere argintie şi tremurată, pe măsură ce soarele se ridica mai sus. O- văpae rumenă, ca o dogoreală ieşită din piatră, zimţuia puţin crestele. Vremea avea să se păstreze frumoasă, dar cu vânt mare de seară. Pe dedesubt pădurile roşii ardeau liniştit. Pălălaia lor se întindea în linie dreaptă cât bătea ochiul, de jos din câmp şi până în întunericul al­bastru, al brazilor. Un Octomvrie uscat şi fără îngheţuri pregeta să le scuture frunza.

Găvrilă intrase pe drumul bătucit al casei şi urca încet. Cerceta semnele de vopsea colorată de pe pietre şi copaci. Poate că ar fi fost bună încă o placă jos, cu arătarea kilometrilor, câţi sunt cu toţii până la adăpost şi până la vârfuri, iar la locul lui însemnat fiecare cu un număr. Şi-aducea aminte că o uşă delà pod pierduse o balama în furtuna din urmă. N'avea destule lemne. La grajd mai trebuia podit în fund, unde cam pica prin acoperiş. Ii veneau toate gândurile la rând, ca oricărui gospodar,' şi se bucura că până ajunge la mal se ridică întâia rouă şi poate să se aşeze, ca să guste ceva, chiar între jnepeni. Simbria Societăţii nu era mare, dar îi mai ieşea ceva delà mân­cări şi băuturi, şi vara asta fusese muntele tot plin. începeau să vie şi Români, cari erau mai fudui

. şi mai darnici. In întâii ani profesori de pe la Cluj sau studenţi cu ciocănaşe şi cutii, scotocind

204

măruntaele muntelui, dar din ce în ce mai mult şi lume de cealaltă. Negoiul nu mai vorbea nem­ţeşte ca înainte. Domnii delà Sibiu se uitau în condicile de semnături şi rămâneau pe gânduri.

Şi sărind aşa delà una la alta, lăsase tocmai drumul şi apucase pe vale, la dreapta, când se auzi strigat pe nume :

— Kutler! Hei, Kutler! Altădată s'ar fi oprit şi s'ar fi întors, să vadă cine-i şi ce vrea delà el. Acum mergea înainte,

ca şi cum nu-1 privea, înegurat deodată. Parcă se pusese un nor rece peste Soare. Pentrucă acum cunoscuse glasul care-1 chema. Fără să-şi dea seama, făcuse mişcarea să-şi ia puşca, dar puşca nu era la locul ei şi nici nu ştia la ce i-ar fi fost bună, să fi fost.

— Hei, Gabriel Kutler! Dacă stătea şi se întorcea se găsea faţă în faţă cu şeful de ocol. De ce-1 striga? N'avea niciun

drept s'o facă. Nu era argatul lui. Dacă avea de făcut vreo certare pentru casă, ştia unde să se îndrepte şi avea oameni. La vreo douăzeci de paşi odihnea răsturnat din perete în perete de vale, bradul cel mare, cu toată perdeaua crăcilor căzută la pământ. Odată dincolo, în răspântia cu trei ieşiri, i se pierdea urma şi scăpa de o atât de urâtă întâlnire. Dar mai putea să ajungă până la el? Murgu nu mai striga, ci urca repede. Se cunoştea că era hotărît numaidecât să-i vorbească. Ar fi trebuit sau să fugă sau să se lase apucat de haină. Se opri singur şi făcu faţă omului de sub el, care se grăbea dărâmând ca ursul bolovani şi cioturi.

— Ce este? zise fără chef. -— Este că strig şi nu răspunzi. — N'am auzit. M ă gândeam la altele. — Poţi să-mi spui şi mie la ce gândeai? — Ia la nişte cleiu de prins cocoşii de munte.

- Ascultă, Kutler. Lasă batjocura. Poate că am şi eu o vină, dar nici tu nu eşti aşa de curat cum te crezi.

— Ce vină aş putea să am eu? Că nu m'am lăsat aruncat peste graniţă sau în puşcărie? — Să nu mai vorbim de ce-a fost, că nu duce nicăeri. Eu nu-ţi cer decât atât : să mergi de

câteva ori cu mine la vânat. — Iară ! — Iară şi iară. Munţii ăştia sunt ai mei. Ii bat acum de doi, trei ani şi nu-i cunosc. Fiarele

se feresc de mine. Şi când viu îndărăt , cu isprăvi mici, te miros pe tine departe, ieşind sub seară şi înţorcându-te pe cărări pe care nu le ştiu, înainte să răsară soarele, cu mistreţul pe săniuţă de crăci sau cu cocoşul de munte în plasă. Mi-e necaz pe ştiinţa şi norocul tău, nu mai înţelegi? Dă-mi ceva din ele şi nu te mai văd.

— înţeleg, dar sunt daruri care nu se pot da. Lasă-mă. Eu sunt născut aici. Dumneata eşti om din Cârrpie.

— Dacă te încăpăţânezi mereu, să ştii că tot te desfiinţez. — Ai mai vrut! încearcă. — Ştii că la casă v'am dat buşteni ; pentru drum am împrumutat şi eu braţe. Societatea nu

se poate plânge că am ceva cu ea. Dar dacă trimet vorbă că nu te vreau şi că dacă te mai ţine, are să-i fie rău de rosturile şi delà Bârcaciu şi delà Negoiu şi delà Bâlea, poate că are să aleagă între câştigul ei şi între tine. Gândeşte-te! Se poate să dobândesc mai mult cu binele decât n 'am fost în stare cu răul.

—. Şi asta numeşti dumneata bine? — Dar tu de ce mă fierbi? Acuma unde te duceai? — Ce-ar.fi dacă ai veni odată cu mine, ca să simţi singur, mai mult cu picioarele, care e

ştiinţa şi care norocul meu la vânat? Mă duc în poiana caprelor, cu nişte .drobi de sare. Să le dau să lingă şi eh,, că mult îi mai duc d : ru l .

2 0 5

— Viu. Şi nu te teme, că picioarele mele nu sunt mai şubrede decât ale tale. Dar unde-i poiana caprelor? Şi de unde-o,şti i t u?

— Iară întrebi lucruri la care nu pot să răspund. — Eu nu înţeleg ce căutaţi voi Saşii în munte. Voi sunteţi negustori şi evanghelici. V'aţi

făcut cetăţi, târguri şi biserici, jos. Pe înălţimi au şezut totdeauna Românii. Toate numirile sunt vechi şi ale noastre. Dacă aţi încercat să puneţi şi voi câte una, acuma, de curând, de când v'aţi descoperit dragostea urcuşului, nu s'a lipit şi cei dintâi oamenii voştri de bun simţ au osândit-o. Aici trebue oameni tari şi păgâni cari se închină la stele şi nu ştiu de predică. Saşii au plecat din şes şi la noi s'au aşezat pe râuri sau dévale, la ieşirea din trecători. In zadar v'aţi pus în cap să vă faceţi munteni .

— Şi cu toate astea eu îţi sunt călăuză şi dumneata te ţii după mine. — Tocmai ăsta e lucrul sucit care mă supără. Voi când vă puneţi ceva în cap, o porniţi cu

cişmele voastre ale lungi şi cu ochii spălăciţi, până acolo unde se potriveşte ce v'aţi pus în cap cu ce-a vrut Dumnezeu. Staţi de când aţi venit, închişi ca într 'o tabără de căruţe duşmane — căruţele voastre delà Rin, cu ţoale şi cu datini, ca în zilele delà început — şi puşcaţi în oricine se apropie, chiar băştinaş şi gazdă al acestui pământ. Asta de opt veacuri. Astăzi vi s'au cam isprăvit focurile.

— Nu crede! Ne-ascundem numai puşca de nevoe. — Aşa? Bine! Aşteptaţi! Vă înşală firea noastră petrecăreaţă şi haihue? Noi trăim în dorul

lelei, azi dorind şi mâine uitând. Ce n'avem timpul să isprăvim azi, isprăvim în alte sute de ani şi poate nu mai isprăvim niciodată. Trecem pe lângă întăritura voastră de căruţe râzând şi uneori ne oprim şi argăţim chiar, ca să-i dregem vreo spărtură de vreme şi să ne-o facem mai vrăşmaşe. Dar să nu ne umflam odată ca apele tinere! Numai un muşuroiu de pământ cleios, poate cu un vârf dintr 'o clopotniţă de biserică deasupra şi cu un notar sas înfipt în el şi ţinând la piept cronicul venirii voastre, ar mai rămâne de voi.

— V'aţi duce la Rin, să aduceţi alţi Saşi, dar n'aţi mai găsi proşti ca ăi vechi. Cum, voi n'aţi folosit nimic delà întăritura noastră de căruţe, în toate cele opt veacuri? Dacă n'am fi văzut pe ţăranii de dincolo în timpul răsboiului! Nu semănau cu Românii noştri. Iar cu ce-i întreceţi, e delà noi.

— Ii întrecem în cizme şi în gospodărie. încolo, nu ştiu. Dar să lăsăm asta. Aveţi şi voi ceva bun, delà care nu ne dăm îndărăt. Muerile.

— Dacă e ceva care a rămas în întăritura de căruţe sunt femeile. La ele n'ajungeţi. — Ei taci! Nici nu trebue să ajungem. Se dau ele săracele singure jos. Mai ales noaptea,

când le dorm bărbaţii, evanghelici şi spelbi. — Vorbeşti parcă ar fi de nişte căruţe de crăci pe care le dai din pădurea Statului fără să

le treci nicăeri. — De ce căruţe de crăci ştii tu? Te-apuci să stai de bârfeli cu hoţii de ţărani? Ştii că pentru

asta pot să te chem în judecată? — Eu tot mi-am găsit un martor când tăbărîseşi asupra mea cu nedreptatea. Dacă ai aduce

şi dumneata un căruţ de-acelea de crăci înaintea judecătorilor, mă tem că ar vorbi altfel decât căluţul meu.

— Ia ascultă Kutler? De ce te superi când spuiu şi eu o vorbă de credinţa femeilor voastre săsoaice? N 'o fi călcat cu stângu' şi Amalia, nevastă-ta?

— Ticălosule! Iţi zdrobesc ţeasta cu dăsaga asta de sare! Ce te-a găsit să-mi murdăreşti femeia! Nu-ţ i sunt destule câte mi-ai făcut? îmi aţii acum drumurile ca să mă bagi drăceşte în alte ispite?

— Linişteşte-te, dragă, şi lasă-mă să-mi puiu puşca la loc. Dar ştiu că te repezi! Nici nu mă aşteptam delà sângele tău alb. E bine că am aflat-o, pentru mai târziu. Dar astăzi nu uita că avem pace şi că mergem împreună la poiana caprelor negre. Treaba cu femeile uite cum stă. Am fost şi

206

eu prin atâtea sate de pe Târnave şi mai încoace spre Olt, pe la Ştena şi Ticuş. Sunt case întregi cu oameni bălai şi ochi albaştri, ciolănoşi la mădulare şi albi la piele. Români din neam în neam, între Români puţintei şi negricioşi. N'ai să zici că Saşii s'au dat la femeile oamenilor, când ei nu-şi pct face copii nici lor şi stau mai mult pe loc, fără spor de odrasle, de când se pomeneşte,

— Dar de ce ocărăşti aşa, de florile mărului, pe bieţii oamenii voştri din acele sate? Lucru­rile s'au putut petrece şi altfel, pe căi cinstite. Dacă erau să se strecoare Românii în case săseşti, ai vedea Saşi oacheşi şi nu Români albi.

— Ascultă colea, Kutler. Mediaşul e o cetate săsească, nu-i aşa? Nu numai cu fabrică de salamă, cu vinuri şi cu şcoli, dar şi cu oameni cari vă dau îndreptări . Ei uite, dintre acei oameni cari vă dau îndreptări, mi-am ales eu o femee, care mi-a plăcut! mândră, învăţată, cu măntăluţă neagră de mătase şi cu tichie albă scrobită de soră, fată nedusă încă la bărbat. Ageră şi ascuţită la treburile ei, ascultată de o întreagă lume, se înmuia pierdută lângă mine. O duceam prin pădure , către uliţa românească, cu case sărace, în care intra să dea un sfat sau să-şi însemne un nume şi să trimeată medic, sau alte ajutoare. O duceam acolo anume, ca s'o umilesc în mândria ei de sasă care se dăduse unui om din neamul cel prost al Ardealului, într 'o legătură oprită. Când vream, o chemam la Sibiu, unde se putea feri mai bine de ochii alor voştri şi o puneam să-mi dea din toate bună­tăţile unei cărni tinere şi neîncepute.

— Şi-acum o spui! M ă mir că nu-i strigi în stradă şi numele. A fost destul de pedepsită că te-a găsit tocmai pe dumneata, nu pentrucă erai Român, ci pentrucă eşti ce te arăţi să fii. Săraca fată!

— Dulce fată! Acum s'a închis ca într 'o mânăstire într 'o şcoală de surori de ocrotire. Prin ea vream să cunosc pe colonelul Lindehurst . Spune-mi ce-i adevărat din faima lui?

— Tot , şi încă pe deasupra. — De ce să fie el capul vânătorilor regale, aici, în muntele şi sub nasul nostru? Numai pentrucă

e un pensionar, dupăce a făcut aceeaş treabă Habsburgilor ? — Nu de-aia, ci pentrucă nu e un al doilea în tot ţinutul, mai iscusit decât el, şi pentrucă

are sânge de prinţ în vine. — Dacă m'ai lua tu numai o lună la şcoala ta, ai vedea ce sânge de prinţ ar începe să-mi

curgă şi mie în vine! — La asta visezi? Ia-ţi gândul. Lindehurst e tare şi la urs şi la sitari şi în lume. L-am însoţit

de-atâtea ori. El n'are nevoie să-i arăt poiana caprelor. — Vânatul e al meu prin lege. Şi-am să vă taiu în curând pe toţi delà el. — Bine. începe însă cu Lindehurst . Şi acum taci, că ne-apropiem. Muntele se sălbăticise. Scursura de zăpezi în care umblau, pe trepte de bolovani, înceta scurt,

înaintea lor se ridica un perete drept, până la cer. Sus, pe muchia albă, un smoc de iarbă tremura la un vânt, care în adăpostul de dedesupt nu se simţea. Parcă numai pasărea putea să ajungă până acolo. Dar o brână pierdută, mai mult o poliţă de oi, şerpuia abia văzută, înconjurând deasupra prăpastiei, cu o potecuţă de ameţeală cetatea închisă în sine. In acea potecuţă intrară la rând, Gă­vrilă întâiu şi silvicul după el, siguri pe genunchii lor de căţărători de înălţimi. Urcau băgători de seamă, cu o mână proptită de piatră şi cu cealaltă în gol, ţinând cumpăna. La întâia cotitură, omul din cap încercă vântul. Curgea delà Miază-noapte şi fu mulţumit. La a doua se opri şi aşteptă to­varăşul. Ii făcu semn să rămâe liniştit şi-i arătă un loc între două stânci, de unde uşor puteau să se salte pe pântece şi să se strecoare dincolo.

O poiană mai mult lungă decât lată li se arătă. Murgu se silea să-şi aducă aminte dacă n 'o mai văzuse, venind din partea cealaltă, şi nu ştia nimic. Iarba era verde, cu toată vremea târzie. In scobitura de şea se adunau ape şiroite de pe creste şi o păstrau crudă. Câţiva copăcei, mai mult nişte vrejuri cu ace verzi închise, puneau pete de culoare şi de umbră pe ruina goală a colţilor măr­ginaşi, Intre ei strălucea un tău miç, Vântul îl încreţea mereu şi-i purta m M de zgribulirç vâ'

207

t nătă încoace. Seninul era aşa de tare şi aşa de deasă lumina cuibărită acolo că lăcrămau cehii. Iar prin lăcrămătură lucrurile tremurau, se îndoiau, şi se întreiau, şi-şi schimbau făptura.

Găvrilă se târî delà lecui lui în genunchi şi pe mâini, desfăcu din spate sacul, pe care-1 aruncă mai întâiu, ca să se uşureze, şi apoi îl urmă şi el. Toate se petrecură repede şi neauzit. Murgu îl privea nemişcat. II privea cum se duce şi cruţă fâneaţa, în care-şi afundau botul caprele, punând deodată fruntea cu corniţe şi ochi fără grijă, în bătaia puştii. Cum stă şi ascultă, ca şi când aproape, după desişul şi pietrele din faţă, ar fi fost cineva care nu trebuia să prindă de veste. Cum scoate întâiul drob de sare, îl scoate pe al doilea, şi le lasă pe unul ia malul tăului, şi pe altul la intrarea strungii, căutând mereu cu obrazul mersul vântult i , ca să nu otrăvească văzduhul pentru adul-mecătorii ascuţiţi ai râpilor, la pândă în toate părţile după miros de vietate, şi mai ales de om. Umbla ca într 'o curte a lui grijind de vite, numai că tainic şi cu cea mai mare pază. La urmă se propti în coate între doi colţi, se aplecă şi se uită dedesubt, de jur împrejur, adulmecând şi el ca o fiară.

Seninul şi lumina lăcrămau tot mai rău cehii. Lucrurile se mişcau, se lungeau şi se scurtau sau se scufundau leneş ca ceara la foc. Nimic nu se simţea, decât vântul care cânta pe mai multe ţevi. Omul din fund, care-şi împlinea slujba singurătăţii, aparte de lume şi uitător de martori, era o fiinţă a muntelui. Nimeni nu-1 putea ajunge. Nebun cine credea să-i calce pe urme. Cu copite despicate ar fi gonit peste pietre şi ar fi scăpărat la o răspântie din blana plină de rouă, pierind.

Fără să ştie bine ce face Murgu ridică puşca. O rezemă de o zburătură, o aşeză bine la umăr şi culcă încet capul în lungul ţevii. Alunecând

peste podeţul de oţel de după cocoaşe şi peste creasta delà buză, ochiul rămânea lipit de spatele acela, cu coatele azvârlite înapoi, din hotarul poenei. O clipă, două, trei. Dar de vraja locului sau numai de încordarea muşchilor, lumea îngustă de-acolo începea din nou să se clatine. Şi, ca de frică să nu scape o ţintă, Murgu apăsă pe trăgaciu.

Un bubuit înfundat sună parcă îndărătul lui şi' îl făcu mic, zgârcit între umeri, fără alt gând decât să se ferească de o lovitură care avea să-1 zdrobească. La capătul ţevei spatele cu braţele as-vârlite mult înapoi, se întoarse fără grabă. O faţă mirată căută locul unde se găsea el. Era Găvrilă, era Lindehurst sau un om-cerb, care nu se îndemna să-şi scoată crăcile coarnelor dintre tancuri? Murgu ochi repede, în miezul frunţii de departe, şi trase, trase de câteva ori la rând singurul glonţ pe care-1 mai avea, cu degetul bolnav de spaimă. Omul, care pornise spre el, se opri deodată, şovăi, ridică o mână ca să se apuce de ceva, se frânse întâiu pe genunchi şi se rostogoli apoi pe-o parte, în iarba pe care o cruţase adineauri.

Poiana rămase ca înainte, pustie, cu tăul încreţit de adiere şi cu albastrul dureros. Pietrele se buburoşeau şi creşteau de dogoare. Murgu şi-ar fi lepădat sumanul scurt de blană. Ii era cald. Simţea şi o sfârşeală în deşert, de foame. Delà şase nu luase nimic în gură şi umblase necontenit. Avea nişte steri de lemne dévale, la care trebuiau să vie la amiază ţăranii, cu carele. N'aveau decât să aştepte! Nu ştia bine cum pătrunsese şi de ce întârzia pe-aici, dar nu se putea hotărî să plece. O piroteală de somn îl făcea să-i scape capul. Se trezea speriat şi se uita împrejur, fără să înţeleagă. Parcă venise cu Găvrilă? Unde era Găvrilă? II luă un fel de fior. Ar fi chemat şi nu putea.

Paznicul din Bârcaciu era, oricât s'ar fi apărat el, un hoţ de vânat. Intr 'un fel sau altul, tot rău trebuia să sfârşească. El, silvicul, mai dăduse cu puşca în om, pe măgurile cele de var ale Ita­lienilor. Trăgeau toţi în acelaş timp sau cu întreruperi, din ascunzători. Găvrilă se umpluse deodată de sânge, delà tâmplă până pe haine, în jos, parcă l-ar fi împroşcat cineva din tăul cu ape înroşite. Apoi se prăbuşise privindu-1, fără să zică nimic.

Ce erau însă ochii aceia bulbucaţi şi mari, cari îl ţineau în căutătura lor lungă? Se sculase căzutul într 'un cot? Venise de undeva Lindehurst, să-1 ajute? Dădea să fugă, dar numai în gând, pentrucă trupul n'asculta. Ochii tot mai calzi, în lacrămi şi fără să clipească, se apropiau. Era o capră răsărită prin strungă. Bănuia ceva. N'avea încredere, dar înainta dusă de obiceiu şi atrasa

208

de chemarea sării. îndărătul ei se îmbulzea o întreagă turmă. Toamna era încă la început. N u se alesese căpriorul şi capra de ceilalţi. Când solul se oprea, cu coarnele pe ceafă şi cu urechile ciulite, ascultând suflarea aerului şi întrebând mirezmele, caprele care-1 urmau se izbeau în şolduri şi se scuturau ca din juguri, s'o rupă la mal. Picioarele subţiri le dârdâiau. Câte una scotea o limbă mică şi sorbea din tău . Altele se strânseseră la drobii de sare. Lingeau aspru, îşi căutau loc, îl pierdeau, se îngrămădeau una în alta, râpâiau mărunt încolo, când îşi făceau spaimă, până la marginea poenei, şi se întorceau iară. O pereche şedea nemişcată pe colţul cel mai înalt. Drumeţii din vale o vedeau, când treceau la Negoiu.

Ieşeau de pretutindeni, stăpânele muntelui, mai vechi decât omul, şi-1 luau în stăpânire la acest ceas al întâei răcori. Numai capra din frunte înainta încet, sfredelindu-1 cu aceiaşi ochi. Ce vrea? Nu-1 simţea, chiar aşa, ascuns cum era, şi dincoace de vânt? N 'a stat pe locul unde căzuse Găvrilă, nu şi-a adâncit botul la căpătâiul lui şi, când 1-a ridicat, n'avea o faţă de om a paznicului sau a regescului vânător cu sânge de prinţ în vine, sau a altcuiva, pe care îl iubise de mult şi îl fă­cuse adineauri de batjocură. Venea mereu, cu acea faţă de om spre el, pe când alte capre negre, nenumărate, îi dădeau ocol şi năvăleau toată poiana. Ieşeau din seară şi aduceau seara.

Căzu din bârlogul lui ca o uscătură, alergă pe brână fără să-şi dea seama de primejdie şi se înfundă înebunit în pădure . Caprele ridicaseră toate capul şi-1 ascultau cum fuge, fără să se mai sperie. Capra cea mare dinainte, oprită chiar pe muchia de după care stătuse pitulat, îl privea delà marginea cerului, neclintită.

O A P T DE

V. V O I C U L E S C U

Din negrul munte-al nopţii pe pieptul lumii pus Au isbucnit obârşii de slăvi cotropitoare Şi s'au vărsat deodată cernitele isvoare Rotindu-se, acolo, în mările de sus.

Izvod al morţii, somnul pe toate le-a supus, împresurat de umbre şi stele veghetoare Şi legănat în poala tăcerii robitoare Ca un copil în faşă pământul doarme dus.

Un fir nu se prelinge din marele mister-: Căci noaptea stând de pază nimica să nu-i scape Cu mâinile-apăsate pe naltul zodier,

Dospind întunecimea în care să ne 'ngroape, Cu grije îşi strecoară posacele ei ape Prin vastul ciur de aur al veşnicului cer.

O S P Ă Ţ U L L U I P A N DE

A. P O P M A R Ţ I A N

Î3eau însetat din unda bunătăţii tale Precum s'adapă mielul din isvor ; Şi râul bun, de lapte, al mâinii tale, îmi spală tâmplele — cum spală vântul, cerul orb, de nor.

Stau lângă tine trunchi : mă 'nşerpueşte, mladă, Vrej darnic, cu ciorchină plină, Să te ridic spre cer, — şi el să-mi vadă Povara dulce cu ciorchine de umbră şi lumină!

întind spre mierea vorbii tale stupii goi, — Şi torni în mine frumuseţea ta, Ca vinul tare în urcioare noi.

La masa sufletului, pâine caldă pururi tu-mi vei sta.

2.11

K R I N O N I S S A U

T R E P T E L E S I N G U R Ă T Ă Ţ I I DE

S O R I N P A V E L Ailes funktioniert, nur der Mensch telber nlchi mehr.

Hugo Bail,

Goethe spusese că Orientul şi Occidentul sunt un tot inseparabil. Şi totuşi aceste două lumi prezintă deosebiri fundamentale. In antichitate se călătorea puţin, mai ales pentru studii, — şi deaceia mulţi curioşi au rămas la jumătate de drum sau numai cu dorul să cunoască Orientul. Plotin voia să vadă nodul gordian şi Metodorus să cunoască India. Dar până la francezul Tavernier şi la Anquetil-Duperron, în traducerea căruia a cunscut Schopenhauer Upanişadele, Orientul a rămas cu porţile zăvorite pentru cunoştinţa precis ştiinţifică. De atunci au început să sosească ştirile exacte şi Europa a început să bănuiască viaţa veritabilă a Indiei din Scrisorile indiene ale lui Ernest Haeckel şi din călătoria împrejurul lumii întreprinsă de Hermann Keyserling.

China, ţara brocartului galben şi India, imperiul diamantelor şi spicelor albe, constituesc o civilizaţie aparte pentrucă au apucat drumul către solitudine pe o răspântie direct opusă Europei. Ambele au înţeles să realizeze singurătatea prin acordarea preponderenţii percepţiei interioare în com­plexul vieţii umane. In cartea lui Nan-hua tsen King se spune că Tao însuşi nu se strădueşte pentru un loc mai înalt în ochii omenirii şi prin urmare nici omenirea n'are motive să se ridice prin acti-

212

vitate către Tao. Deaceia sfântul, chîar dacă nu iocueşte în peşteri, îşi ascunde totuşi faptele. Taoîştii rămâneau de predilecţie în umbră , nu-şi puneau în evidenţă personalitatea, „ . . .Nu şi-au ascuns în­ţelepciunea, dar mei n 'au scos-o în vitr ină". Prin această oroare de acţiune, oroare de exteriorizare, se explică că sute de milioane de oameni au întors spatele legăturilor cu lumea externă şi au rămas încremeniţi în paralizie aistorică. Drumul solitudinei chineze duce aşadar prin regiunea liniştii, învăluit de linişte, izolat de oameni, înţeleptul va căuta să se scape şi de t rup, care în realitate, e un rest de exterior urmărindu-1 în singurătate. Prin urmare asceză. Purificarea vine treptat prin nemişcare şi atitudine fixă. Mişcările trebuesc încetinite, căci cine „îşi împarte fazele unei acţiuni într 'o lungă perioadă de t imp, îşi încetineşte în acelaş timp viaţa". Aşa fuge sihastrul chinez de sine însuşi şi cine fuge de sine însuşi nu mai are dorinţa să se deştepte la acţiune. Pierzând conştiinţa că lumea exterioară există, uitând curgerea timpului, taoistul cade în uitare de sine. Lumea sen­sibilă nu-1 mai ' impresionează, simţurile sunt cloroformizate. Nici mort, nici viu, şi-a atins ţinta liniştii desăvârşite. Astfel se realizează voluntar încorporarea în solitudinea universală, aşa cum a găsit cu cale tehnica chineză. Solitarul rămâne înstrăinat în lume şi deslipit de sine însuşi.

India a pronunţat şi mai mult această preponderenţă a interiorizării. Vedele laudă studiul, adică cercetarea prin analiza înţeleaptă de sine. Adâncirea în sine însuşi este fericirea supremă pe pământ . Aşa se liberează omul de toate câte îl domină cu forţa lor de atracţie şi-1 fac să le urmă­rească ca un sclav ca să le dobândească. Interiorizarea îmblânzeşte simţurile şi aduce bucuria sin­gurătăţii. ' Budismul se întemeiază pe singurătate. Treptele înţelepciunii se nasc pe rând în singu­rătate şi prima este meditaţia „o stare de seninătate şi bucurie voluptoasă". A patra treaptă a medi-tăţiunii aduce tocmai lipsa de durere, lipsa de bucurie, indiferenţa totală. Budismul însemnează concentrarea voluntară în sine însuşi, ignorarea lumii exterioare, cufundarea în analiză, examina­toare până când îşi face loc definitiv convingerea intelectuală despre nimicnicia a tot ce nu e Nir­vana. Doctrina Yoga, despre irealitatea eului, împinge în ultimele consecinţe tehnica orientală a singurătăţii. Nirvana este cufundarea în singurătatea originară şi începutul predicilor budiste de­vine caracteristic :

Explicabilă prin condiţiunile de climă şi mediu fizic, prin condiţiile sociologice ale organizării sociale, — castele fixe — şi prin curentele de idei specifice, —- singurătatea orientală oferă pre­ponderenţa percepţiei interioare ca prim caracter principal al acelor civilizaţii.

Tot Orientul, dar în marginile sale europene, a creat a doua condiţie pentru singurătate : scep­ticismul. Adevăratul scepticism pornit dintr 'o convingere sinceră este. creaţiune arabă. Nicăeri nu străbate un scepticism metafizic mai pătrunzător şi mai ameţitor, decât în această filosofic

Ceux qui sont des Océans de science et d'érudition, spune Hassan Kheyâm, et que. leur perfections ont rendu des lumières pour leurs contemporains, n 'ont pas fait un pas en dehors de

cette nuit sombre ; ils ont conté une fable et sont allés dormir;

Fatalismul oriental este filosofia espectativei. Nu poate acţiona decât cel care are o credinţă, o siguranţă. Inacţiunea, lenea orientală, rezultă din scepticismul caracteristic rassei şi nimic nu exprimă mai bine aşteptarea arabă, decât acel bătrân Mokrani din Georges Duhamel : „Bătrânul Mokrani întreprinde ceva numai după ce s'a gândit cel puţin patru sau cinci veacuri".

Occidentul e tot pe drumul solitudinei şi cei mai bine cunoscuţi dintre vechii europeni, Elinii, au cunoscut şi ei, începând poate cu acel Abaris sau Epimenides din Creta, încă din secolul al şap­telea înainte de Christos, profeţii şi catarţii singurateci. Afară de Heraclit şi de Empedocle, pe care legenda i-a volatilizat aproape cu totul, Socrates se pare să fi fost un mare singuratic. După câţiva ani desordonaţi în compania unor libertini, filosoful cu cap de satir a simţit pătrunzându-i în suflet un fel de teamă, în care se ascunde poate originea demonului socratic. De atunci au început acele stranii comportări, când, cu privirile întoarse cercetătoare asupra sa însuşi, Socrates s'a de­dublat, ascunzându-şi singurătatea sub masca socială a unei aparente credulităţi-naive. Dacă despre Voltaire se spune că niciodată nu se va termina definitiv cu publicarea scrisorilor sale răspândite

213

in toată Europa, despre Socrates se poate spune că niciodată nu se vor épuisa portretiştii săi. E de mirat totuşi că în portrete celebre, ca cel al lui Gomperz sau Boutroux, nu este semnalată singurăr tatea sa. Ernest Forneron sesizează acest lucru şi scoate cu justeţă în evidenţă această veritabilă axă a unei mari tragedii : „grija extremă a distanţelor şi solitudinea în comerţul cu oamenii". Cu siguranţă că puţini oameni au fost aşa de sociabili, ca acest grec pasionat de conversaţie, puţine personalităţi istorice mai intim şi prin urmare mai indiscret amestecate în viaţa concetăţenilor, decât acest nemilos denunţător al infatuităţii. Totuşi, cine reciteşte Apologia simte că Socrates a rămas o enigmă pentru Platon ca şi pentru ceilalţi discipoli. Există un secret socratic şi cu drep­tate Forgeron spune că dintre toţi sociabilii, Socrate este acela care „s'a t rădat" cel mai puţin.

Stoicismul, această mândră cerbice încovoiată de greutatea destinului, urmaşii autentici ai marilor tragedieni, s'au simţit tot aşa de singuri ca şi eroii lui Euripide sau Antigona lui Sophocle. Zeii elini n'aveau înclinări paterne. Deşi Zeus era tatăl zeilor şi al oamenilor, nimic moral în con­duita sa nu justifică epitetul. Comprimat între legea cetăţii şi legea divină, între inexorabilul ananke şi neputinţa firei sale omeneşti, eroul din tragedie nu învinge şi nu luptă căci adversarul său este invizibil şi pretutindeni ca atmosfera. In tragedie este o simplă atitudine de revoltă, urmată de-o profundă singurătate. Raţiunea stoică universală e un gheţar. Nimic din căldura şi slăbiciunea omenească nu ajunge la ea şi atunci resemnarea închisă, mândră, în convenţionalele turnuri de fildeş, se oferă ca singura posibilitate de viaţă stoicului ajuns prisonier al solitudinei. Stoicul nu luptă, stoicul se supune naturii. Problema durerii devine caracteristică în soluţia stoică. Zenon, Epictet, sclavul şchiop pentrucă nu şi-a retras piciorul din năvala loviturilor, ci 1-a considerat sub punctul de vedere al legii naturale în vestita frază : „nu da, că se rupe" , — încorporează durerea în natură, îi răpeşte o calitate prin înscrierea ei sub un concept mai general şi deci mai sărac, Du­rerea poate fi în ordinea naturii şi prin urmai e e de prisos revolta împotriva unei asemenea ordini, dar în acelaşi timp durerea e morală şi nesuferită. Acest caracter îl trec cu vederea şi astfel durerea este ignorată. Durerea nu pierde însă nimic din realitatea sa. Prin ignorarea realităţii, stoicii îşi de­monstrează definitiv singurătatea.

Epicureismul se declară direct pentru singurătate, deşi s'ar părea că Epicur a plasat amiciţia în locul de onoare al plăcerilor distinse. Epicureii au fundat fericirea umană isgonind zeii. Tocmai contrar unui pamfletar catolic de mare talent între contimporani, copilul teribil al perfidului al-bion, care spune că dacă n'ar fi Dumnezeu, n'ar fi loc pentru un singur om pe pământ, Epicur s'a simţit stingherit de aleşii oaspeţi ai Olimpului. Formula de evacuare, demonstrând că zeii nu există, pentrucă dacă ar exista ar trebui să se ocupe de oameni. O asemenea ocupaţie neplăcută şi iritantă ca o sală de tribunal sau o încăpere infernală, contrazice însă flagrant presupoziţia axiomatică că Zeii sunt fericiţi. Cele două propoziţii „zeii se ocupă de oameni" şi „zeii sunt fericiţi" se contrazic. O noţiune cu caractere intern contradictorii, sau o realitate cu acelaşi caracter, — îşi pierde exi­stenţa. Prin urmare, tragem concluzia că fericirea presupune indiferenţa pentru lucruri străine, lipsa de grijă pentru tot ceeace nu este eul nostru. Un pas către singurătate. — Idealul vieţii epi-curiene era liberarea de problemele lumeşti şi petrecerea anilor în cercuri închise, liniştit, senin şi nobil. Al doilea pas către solitudine prin distanţarea de plebe. S'a observat deasemenea că epicu­reul nu savurează însăşi lucrurile, ci personalitatea proprie în devenirea sa costructivă, ceiace în­tăreşte impresia că epicureul este un singuratec, bucurându-se de propria sa societate. In sfârşit— Epicur plasează fericirea supremă în căpătarea unei bune păreri despre lucruri, ceeace duce la un fel de contemplativism caracteristic singurătăţii. Din raportul între doctrina epicureiană şi Stat, care consiliază ignorarea afacerilor publice şi evitarea comerţului strâns cu semenii,. în tocmai ca şi şcoala zenoniană, conchidem că epicureii au căutat cărarea fericirii tot în singurătate.

Epicurei tardivi, ca Petronius, seducătorul arbiter elegantiarum delà curtea împărătească a lui Nerone, deschizându-şi vinele pe coasta albastră a mării Adriatice, Oscar Wilde nefericitul epigon impertinent din veacul al XIX-lea, dovedesc aceiaşi singurătate în mijlocul celui mai for-

214

midàbil iux de latifundiari romani sau de lorzi englezi. Petronius, contemplativul realist din Sa-tyricon, a fost un singuratec. Un decor artistic şi un gest estetic l-au întovărăşit în viaţă şi până la u rmă s'a simţit părăsit şi de iluzia aceasta, ca să moară cu simţământul grozav al înstrăinării de tot şi toate. „Distanţa psihică" acesta este cuvântul de ordine al solitudinei petroniene. După moarte, distanţa nefiinţei.

Stoici şi epicurei mărunţi , caractere mai puţin hotărîte, îngrozite de ineleganta soluţiunilor extreme, au descoperit, prin umanizarea doctrinelor supraumane edificate de marii iniţiatori, un fel de solitudine-compromis, cu imperative modeste şi potrivite unui suflet iubitor de nuanţe şi al drumului de mijloc. E solitudinea agrestă. Către ea se simt chemaţi oportuniştii cu orizont mai larg şi obosiţii marilor civilizaţii. Oportunismul galeriilor-de cârtiţă oarbă este teluric. Singură lumea de aici o văd şi o simt oportuniştii vulgari şi în ea se acomodează cu graţii de scamator. Oportu­niştii cu perspective au auzit ca prin vis bătând două inimi : a pământului şi a cerurilor. Dar cu­vântul definitiv n'a fost încă scos din gură omeneaccă şi siguranţa n'o are nimeni, Nehotărîţi la răs­cruce, terorizaţi de prudenţă, improvizează un adăpost în preajma răspântiei. Acolo au să cânte munţi albiţi de nea şi copacii îmbrobodiţi în zăpadă, acolo au să desfunde Falernul, la gura caldă a focului prieten. Horaţiu se retrage la o parte de milionul de locuitori ai Romii antice şi călăto­reşte pe asin, bunduc şi humoristic, către locuinţa sa de ţară. Luiz Gonjaz del Gongoras sau Se-rafino Estebanez Caldéron, vor scrie scene câmpeneşti, cu animale şi păsări domestice, — toate „por el solitario". Socoteala acestor avizaţi timoraţi se nuanţează filosofic. Numai acţiunea capătă efecte, numai fapta poate fi rea sau bună, încoronată de succes sau de eroare. Acţiunea antrenează răspunderea şi riscul, inacţiunea însă se păstrează inocentă şi virtuală. In credinţa lor prudentă inacţiunea nu creiază obligaţii, prin urmare atâta timp cât o viaţă activă nu-şi probează eficacita­tea metafizică, înţelepciunea rezidă în cantonare provizoriu comcdă. Lasă regii şi împăraţii să cucerească, poeţii să-şi asigure nemurirea declamând poeme la terme, sportsmanii să ridice col­bul în arene şi mirarea nu va putea niciodată să le înţeleagă curajul de a se decide aşa de prompt. Neposedând nici suficienţa muritorilor de rând ca să plutească ca amfibiile în divin şi profan, nici bronzul caracterului ascet ca să păşească în sfere celeste, nici epicurei îndeajuns ca să nege divi­nul şi să aprecieze cu selecţiune bunurile lumeşti, solitarii agreşti adoră simplicitatea rustico-bucolică. Simplicitatea e sâmburele filosofiei morale a virtualităţii, pentrucă nu angajează în nici-o direcţie, lăsând teren fecund deciziunii însoţită de siguranţă. Aşa se izolează solitudinea agrestă în aşteptare durând uneori un veac de om sau întreruptă de o iluminaţie subită, care-i aduce iarăşi în mijlocul oamenilor, profeţi vestitori ai unui adevăr nou.

O solitudine interesantă îşi trage primele începuturi din sofistica greacă şi din pironism. Protagoras sau Gorgias din Leontinum, învăţând că orice afirmare poate fi susţinută şi pro şi contra, că nu există niciun adevăr şi chiar dacă ar exista nu l-am putea comunica, pun bazele unei solitudini filosofice. Nici adevărul nu ne uneşte, căci fiecare rămânem închişi în noi înşine. Suntem singuri. Nesinceră în sofismele eline, solitudinea aceasta se întemeiază mai puternic în scepticism, îndoiala sceptică e adeseori potoul inteligenţelor mari, a monştrilor umani în care inteligenţa a omorît inima şi credinţa. Raţiunea epuizează uşor realitatea, dar fără credinţă intrarea în imperiul numenal e barată. Din tinereţe, încă, precocitatea sângelui evreo-toledan şi îngrijarea educativă a lui Pierre Eyquem de Montaigne, făcuse din filosoful sceptic de mai târziu, un şcolar care se juca cu greutăţile studiului, erijându-1 de timpuriu în spectator al vieţii. Spectatorul se înstrăinează însă de plebea care munceşte şi asudă. Nu-1 mai unesc nici speranţele ştiinţei şi filosofiei, pentrucă le ştie zadarnice, nici străduinţele practice, non-sensuri absurde. Scepticul devine un castelan sin­guratec. Solitudinea filosofică veghează în scepticismul metodologic cartesian. Dubito, ergo cogito pleacă delà un fenomen de interiorizare individuală, întemeiază solitudinea şi deaceia pe de-o parte morala socială întâmpină greutăţi în cartesianism, iar pe de altă parte Descartes indică ca maximă de conducere în viaţă, vestita, — bene vixit qui bene latuit, elogiu al singurătăţii. — In idealismul

215

subiectivist ai lui Berkley solitudinea se dă învinsă numai de intervenţia divină, iar în individualismul monadelor leibnitziene, fără uşi şi fără ferestre, singurătatea cedează tot unei intervenţii gratuite din punctul de vedere al raţiunii — prestabilismul armonic.

Se crede obişnuit, că omagiul creştinismului ar fi veritabila descoperire a sufletului omenesc. Iisus a deschis orizonturi în lumea interioară, a exaltat valoarea inimei şi făcând admisibilă pre­ponderenţa percepţiei interioare, Nazarineanul ar fi creat singurătatea în lumea europeană. Sin­gurătatea lui Iisus pe Golgotà, singurătatea lui Iisus în grădina Ghetsimani... „Doamne, ia delà mine paharul acesta". Singurătatea nopţii veghiate înainte de sărutul lui Iuda,,, Singurătatea cinei celei de taină... Singurătatea întreitei lepădări a pescarului Petru.... Singurătatea cruciii... „Doamne, ia delà mine paharul acesta".

Iisus a fost singur în lume, singur între oameni, singur între apostoli. Prea oameni ca să-1 în­ţeleagă, prea omeneşte oameni ca să se apropie de El, apostolii au fost în jurul lui, dar mai înstrăi­naţi decât străinii. N'au bănuit măcar inima aceluia care a spus „Lăsaţi copiii să vie la mine" pentrucă copiii îi mângâiau înstrăinarea. Numai Iuda. Numai Iuda s'a înfiorat de taina lui Iisus. Numai Iuda a simţit suprafirescul aureolându-i fruntea şi noul Testament îi păstrează amintirea de apostol, veşnic în preajma lui Iisus, veşnic şi fără rezerve devotat şi emoţionat... A căutat să-1 înţeleagă, a vroit să suie drumul către suprafirescul deschizătorului de Evanghelii... Iuda n'a în-genunchiàt în ţărână ca fiii oamenilor cu capul plecat. A privit şi a ridicat mâinile să înţeleagă Dumnezeirea. N'a rămas pe pământ, s'a ridicat spre ceruri şi a căzut în veşnica rostogolire şi scrâş-nire a dinţilor. Iuda a vrut să pătrundă în solitudinea lui Iisus, a vrut să-i priceapă taina şi 1-a vândut în ultima seară din grădina măslinilor ca să-i smulgă secretul singurătăţii. Singurătatea lui Iisus a presimţit-o numai Iuda şi a căzut, fiindcă spus a fost : „crede şi nu cerceta". Iuda a siluit singurătatea fiului lui Dumnezeu, şi s'a spânzurat în miezul otrăvit al nopţii ca să se împlinească cuvântul Scripturii.

încercările de reîntoarcere la creştinismul originar, protestantismul lutheran şi calvinismul, introduc în lume singurătatea. Protestantismul cu formula sa individualistă a mântuirii, ispăşirea şi mântuirea individuală şi nu prin comunitatea catolică, izolează pe fiecare lutheran în intèriori-tatea inimii sale. „Geh ' in deinem Zimmer und bete" repetat delà Reformă şi până astăzi, a creat acea atmosferă de individualism mulţumit în sine şi lipsit de grijă, de compătimire şi curiozitate, care a preformat sufletul din centrul Europei. Calvinismul, prin concepţia sa extraordinară despre iubirea creştinului pentru Dumnezeul său, a tonificat la extrem individualismul şi solitudinea pro­testantă. Toată iubirea sufletului tău aparţine lui Dumnezeu. Orice urmă de iubire omenească, pentru copil sau prieten, este ceva răpit Aceluia căruia îi datoreşti toată dragostea şi tot sufletul tău. Pe aceste fundamente se ridică între om şi om cortine până la cer. Solitudinea lor pămân­tească, desăvârşită şi uriaşă, se întâlneşte în ceruri, în dragostea omenirii creştine către Dumnezeul ei.

Pe aceste motive se încearcă, delà Troeltsch la Max Weber, o explicare a succesului capitalist în Apus. Individualismul protestant şi calvin, raţionalist practic şi auster, înţelegând să cânte un Gloriam Dei prin creaţia mâinilor sale, lămureşte eforturile imense şi continui care au ridicat opera capitalistă la aceste proporţii gigantice.

Lepădarea de cele lumeşti, în porunca Domnului ca să părăseşti pe tatăl şi pe mama ta, să-ţi împărţi averea la săraci şi să-L urmezi, apolitia creştină originară din „daţi Cezarului ce-i al Ce­zarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu", singurătatea lui Iisus în rugăciune, au reînviat în Reformă şi au readus solitudinea din grădina Ghetsemani în lumea europeană.

Solitudinea a fost poate pentru prima oară recunoscută în romantism. Romantismul filosofic sau literar, a răsărit dintr 'o antinomie : dragostea imensă de viaţă şi

filosofia efemerităţii. Până la romantism omenirea cunoscuse un elan tot aşa de puternic, însă în direcţia opusă a morţii. Antichitatea cunoscuse seninătatea sinuciderii stoice, creştinismul dăduse

216

bucuria nefiinţei ca o cufundare în Dumnezeu, Celţii nu ezitau să se sinucidă în masă, punând în mirare chiar pe un reprezentant al lumii greco-latine, poetul Silicus Italicus :

Prodiga gens animae et properare facillima mortem, dar istoria nu înregistrase încă o dragoste de viaţă aşa de grozavă ca aceea a romanticilor. Nemai pome­nită dragoste de viaţă, de viaţa atotcuprinzătoare şi etern ă, s'a întâlnit în acelaşi suflet cu dezolanta f ilô-sofie a efemerităţii t u t u r o J făpturilor, a planetelor şi a sistemelor solare. Teama de moarte şi regretul vieţii au scos acorduri de nespusă melancolie din lira romantică. Părăsiţi şi trişti ca primul om pe lume, romanticii au căutat să înfrângă fragilul şi efemerul hărăzit omului, dând eului rezonanţa crista­lului şi îmbogăţindu-se cu tot trecutul istoric al umanităţii. Au vrut să-şi pregătească nemurirea renunţând la proporţiile infime ale individului, înrădăcinându-se în trecut şi în rassă. „Dar , când sorii se sting şi stelele pică", romanticii au renunţat la expansiunea cosmică, au făcut drumul înapoi la melancolie şi dor de moarte, pentrucă dragostea prea mare de viaţă, omoară viaţa însăşi. La re­întoarcere îi aştepta singurătatea. Au sperat încăodată să descopere eternul, negăsit nicăeri în lumea largă, în interioritatea propriului suflet. Cântând o clipă melodiile unui suflet cu aripile ple­cate, după un sbor zadarnic către veşnicia nehărăzită argilei, s'au trezit singuri, mai singuri ca nici­odată, depărtaţi ca cerul de pământ de ceilalţi oameni. Moïse al lui Vigny se roagă pe muntele Sinai :

Vous m'avez fait, Seigneur, puissant et solitaire, Laissez moi m'endormir du sommeil de la terre.

Individualismul s'a născut în era noastră din singularizarea pitorească a oamenilor Renaşterii, în cascada ei neptunică, şi germenii de atunci s'au deschis câte unul în secolele următoare : raţiunea individualistă cu liberul examen, evanghelia sentimentului cu precursori în Francise d'Assisi şi Rousseau, culminând în romantism şi curentele voluntariste din secolul al XIX-lea. Toate au la bază un individ cu putere de expansiune metafizică până la coinciderea cu Cosmosul. Toate îşi văd obârşia în figura puternică şi solitară, cu ochii în altă lume, pe care Michelangelo a aşezat-o la mor­mântul Medicişilor : Moise. Stendhal spunea cu dreptate că Grecii vechi s'ar mira să vadă lucruri aşa de noui şi aşa de puternice apăsând sufletul omenesc.

Grefată pe sensibilitatea romantică şi pe anonimatul contemporan, singurătatea baudelairiană reţine gustul cenuşii şi al răului, amestecându-1 cu delirul creerelor saturate de tutun şi alcool. In-firipându-se între două epoci, uneşte tendinţa de singularizare cu abrutizarea. Baudelaire a găsit cheia pierdută de romantici : destinul nostru efemer şi trist a fost condiţionat de un păcat originar. Remuşcarea păcatului iremisibil provoacă insomnia lumii din decadele postromantice şi anii pre­gătitori ai secolului nostru oferă panaceul, cel mai bun între cele rele, — abrutizarea : Pierre Louis spunea că singura voluptate nouă creată de moderni este fumatul, completând înfrăţirea baudelai­riană între păcat şi voluptate. Revolta împotriva anonimatului a înscris în faţa paşilor vieţii sale ne­fericite plăcerea aristocratică de a displace. „Când voi fi inspirat, spune Byron, desgustul şi oroarea universală, atunci voi fi cucerit solitudinea". Butadele pentru epatarea burghezului, bizareriile, pa-radoxele ciudate se înalţă la rangul de sistem al izolării, îndreptăţind convingerea că Baudelaire şi-a petrecut viaţa în autocalomniare. Pe lângă singularizare, tehnica acestei singurătăţi înscrie cu­fundarea în lanţul păcat-remuşcare-voluptate. Păcatul ancestral ravagiază conştiinţa sa catolică şi totuşi, copleşit de spiritul ateu al vremii, omul, care spusese că dacă Dumnezeu n'ar exista, religia n'ar fi mai puţin divină, omul, care cunoscuse trei fiinţe superioare — soldatul, sacrificându-şi viaţa, poetul, care cântă şi preotul în rugăciune, — nu îngenunche în credinţă mistică, ci fuge de sine însuşi cu fruntea îngropată în voluptatea paradisurilor artificiale. Guillaume Apollinaire îl considera un sceptic întristat de propria sa inteligenţă, care făcuse prea curând şi prea uşor „le tour des choses" şi singurul mijloc ca să evite sensaţia supraomenească a hotarelor neantului erà tristeţea dublată de dandysm. Tristeţea umanizează, coboară la dimensiuni muritoare suprafirescul plasat dincolo de bine şi de rău. In poezia lui Baudelaire este un vestigiu de interiorizare salvat de restul de tristeţe,

217

care a răsunat mcă în sufletul său, — deşi Barrés crede că Baudelaire a izgonit ambele lumi, ex­ternă şi internă, inspiraţia sa mişcându-se „în abstract şi fără intervenţia lumii externe". Gautier, Benjamin Constant, Sainte-Beuve, ating divinul prin iubirea femeilor tinere sau prin frumuseţea naturii. In Baudelaire lumea externă a murit, trecutul poetic a fost învins de primul element al sin­gurătăţii sale ; voluptatea a înăbuşit conştiinţa — al doilea element. Acel rest de tristeţe opreşte pe Baudelaire să fie cel mai contemporan poet european, — căci posteritatea a învins şi tristeţea. In­teriorizarea nu mai are sens. Suntem dincolo de om şi dincolo de tristeţe. Tristeţe metafizică sau morală, bucurie senină şi paşnică, nu mai cunoaşte omul actual. Dincolo de regrete şi dincolo de speranţe, solitudinea desăvârşită e în mâinele noastre. O spune Max Brod :

„Geliebte! K ind! wie ist es schôn dass wir einander nicht verstehn".

Hotărît deosebită de solitudinea orientală egotistă şi spirituală, singurătatea apuseană apărând în condiţiile unei culturi îndreptată spre exterior, nu se caracterizează prin dogma predominării percepţiei interioare, ci dimpotrivă prin dogma absenţii sufletului. Drumul solitudinii orientale duce la interiorizare. Prin închiderea în sine şi aplicarea către analiză introspectivă se desăvârşeşte idealul singurătăţii. Apusul a căutat însă să nimicească sufletul proectându-1 în afară, punând tot spiri­tualul în lucruri, înstrăinându-şi-1 prin epuisare exterioară. întreaga istorie apuseană probează această tendinţă către creaţia externă, în care omenirea contemporană a isbutit să lepede şi ultimul rest de suflet. Sufletul nu mai este în noi, sufletul a fost evacuat şi rezidă în lucruri. Tot ce este în afară; toate rezultatele civilizaţiei apusene trăesc şi funcţionează însufleţite de ceeace am pus noi în ele, numai omul contemporan a rămas gol. „Alles funktioniert nur der Mensch selber nicht mehr" .

Ca în dragostea gângăniilor de-o zi, moarte după prima şi ultima fecundare, ca în iubirea păianjenilor, când femela fecundată suge viaţa masculului prisoselnic de-aci înainte, sau ca în alte cazuri în care ne plimbă egzema lui Rémy de Gourmont sau răbdarea lui Fabre, umanitatea a plă­mădit din sângele şi carnea ei o nouă lume exterioară — civilizaţia — şi i-a insuflat duhul vieţii — cultura —. Spiritul omenesc a creat, dar şi-a pregătit implicit moartea. Maurul şi-a făcut da­toria, maurul poate să plece.

Umanitatea a trăit în secole nenumărate povestea privighetorii lui Oscar Wilde : şi-a înfipt ghimpele ascuţit de măcieş în inimă ca să crească trandafiri roşii peste noapte. Sângele a îmbujorat rozele, dar anemia a împlinit sacrificiul. Cu roze la mânerul spadei luptau cavalerii cruciaţi la sfântul mormânt şi trandafirii stropiţi de sânge se numeau Keff Mariam ; cu roza la cingătoare, în viaţă şi pe rug, s'a trecut fecioara delà Orléans. Nutrite cu sânge omenesc, rozele civilizaţiei şi culturii umane au asasinat spiritul uman. Creatorul e o ruină înflorită de propria sa creaţie. „Das Alte sturzt, es aendert sich die Zeit, Und neues Leben bluht aus den Ruinen". Ieşit din mâinile creatorului, omul i-a păstrat o vreme amintirea, dar a devenit curând desinestătător şi a clădit lumea sa proprie pe ruina Dumnezeiriî, Pe ruinele spiritului uman, a căruia amintire mai persistă încă, se va ridica o lume nouă. Care este acea lume şi cum va fi — rămâne taina viitorului. Ca şi Dumnezeu altădată, lumea spiritului în agonia morţii, mai trimite profeţi să oprească omenirea în mersul ei fatal către acea treaptă a unei lumi noui — lumea solitudinei desăvârşite.

Solitudine totală şi iremediabilă prezic omenirii profeţii contemporani, care vor s'o întâr-zieze prin altoirea orientală a Occidentului agonic. In realitate totul e zadarnic şi copilăresc, pen­trucă pe căi diferite, Orientul şi Occidentul păşesc spre solitudinea inevitabilă. „Ducunt fata volentem, nolentem trahunt" , spunea dăunăzi Spengler.

' Motivele profeţiei se culeg din observarea atentă a fundamentelor culturii apusene : creşti­nismul şi elenismul.

218

Creştinismul n 'a descoperit în realitate interiorizarea. Interiorizarea este un element străin şi accesoriu în faţa lui Christos. E o influenţă orientală. Esenţa creştinismului — veritabila sa noutate — stă în cufundarea mistică în Dumnezeu. Când raporturile cu lumea externă s'au deslegat, când însăşi individualitatea s'a desbărat de intimitatea sa, când uitarea totală a cuprins fiinţa omenească, atunci misticul e singur cu Dumnezeu, singur în marea solitudine. Distrugerea oricărei relaţii creiază ex­tazul mistic şi cufundă în solitudine, împlinind idealul religiozităţii creş t ine: „Inquietum est cor meum, donec requiescat, Domine, in T e " .

Profeţia că Occidentul apune a îndemnat la analize serioase şi unele rezultate par să confirme melancolia unei civilizaţii, al căreia viitor s'ar rezolva într 'o apropiată cretinizare universală, cum a spus Anatole France. Din toate acuzaţiile formulate împotriva civilizaţiei contemporane, transpiră una şi aceeaşi clamare : de-spiritualizarea culturii apusene, absenţa treptată a spiritului, a sufletului din viaţa omenirii născute în jurul mării Mediterane,

Din toate păcatele reproşate : maşinism, raţionalism excesiv, capitalism, diviziunea muncii, specializare, individualism ateu, democratism şi multe altele răspândite în publicistica mondială, se poate trage concluzia că civilizaţia actuală moare prin gigantotanasie. Toate aceste tare îşi au germenii în cultura elină ai cărei moştenitori sunt Occidentalii. Cultura şf civilizaţia occidentală nu trebuesc înţelese în legătură cu expresia geografică, ci în raport cu un anumit „spirit occidental" răspândit pe toată întinderea planetei. Nu mai este prin urmare vorba de cazuri izolate de singu­rătate, ci de solitarizarea în masă a unei întregi culturi, prin desvoltarea fabuloasă a unor germeni impliciţi în fiinţa ei. Civilizaţia actuală se sufocă : creaţiile proprii o copleşesc.

Metodica sociologiei culturale se găseşte încă în faza de indecizie, deaceea ca să se evite acu­zaţia de materialism marxist sau de ideologism, s'a apelat la soluţia tranzitorie a clasificării feno­menelor sociale în categorii, deobiceiu patru, presupuse în reciprocă şi continuă dependenţă : fe­nomenele economice şi psihologice (înglobate în categoria constitutivă), fenomenele juridice şi po­litice (înglobate în categoria regulativă). Toate patru schematizează întreaga viaţă socială şi-i dau ritm, aspect şi permanenţă.

In prima categorie ar conta prin urmare pentru alcătuirea unui tablou al vieţii moderne de­cadente, capitalismul şi maşinismul cu diviziunea muncii în seria economică, raţionalismul, indi­vidualismul ateu, dizolvarea familiei morale şi specializarea ştiinţifică în seria psihologică ; iar în seria politico-juridică, democraţia cu tehnica parlamentară, ideea majorităţii şi a votului obştesc, individualismul contractualist, suveranitatea populară şi concepţia anarhică a raporturilor dintre individ şi Stat.

Tinerimea contemporană a fost aleasă de soartă să trăiască o stare sufletească pe care tine­retul altor generaţii n 'a bănuit-o nici măcar ca posibilitate existenţială. E vorba de impresia de în­străinare faţă de foştii camarazi, trăită după un an sau doi de specializare, căci proporţiile enorme ale fiecărui domeniu de cercetare teoretică cere o exagerare nebănuită în tendinţa de specializare. Fiecare se restrânge în ţinutul său, preocupat de problemele sale în aşa mod, încât nu mai poate procura materialul de general omenesc, pe care se întâlnesc inteligenţele şi inimile omeneşti. Spe­cializarea amputează sau înăbuşă valenţele general-umane, împiedecând astfel comunicarea delà om la om. Tânărul trăeşte cu strângere de inimă înstrăinarea prieteniilor de care altădată 1-a legat posibilitatea de a se mişca liber pe acelaş teren de idei şi simţăminte. Acum fiecare se mişcă pe planuri deosebite, încarcerat în lumea sa. O să vie vremea — şi poate o trăim în începuturile ei — când numai diletanţii vor mai reţine în pragul dispariţiei, prietenia. Castor şi Pollux vor deveni le­genda unui fenomen consumat de lumea veche. Prietenia moare şi cu ea apune o mare şi frumoasă legătură socială, în locul ei păşind negura opacă a solitudinei. In zadar se organizează mişcări de cooperare intelectuală şi congrese ştiinţifice : primele nu vor avea rost decât în scopul de plebeizare a ştiinţei, iar cele d in .urmă vor vedea că numărul de membri descreşte treptat şi vertiginos, până când anunţurile vor chema în congres de specialitate pe cutare profesor universitar cu asistentul

219

său. Savantul contemporan, cu capul plin de fişe şi autori, a înlocuit pe înţeleptul din alte vremuri, înţelepţii erau de obiceiu ignoranţi sau cel puţin nu ştiau lucruri de speriat în comparaţie cu clien­tela sfaturilor lor, dar ceeace îi distingea de mulţime era instrumentul perfecţionat al gândirii, perspi­cacitatea capabilă să se descurce prin însăşi forţa sa, plus prestigiul moral al experienţelor trăite. Definind pe filosof, Simmel vizează pe înţelept, <când spune că acela e filosof, care spune ceeace toată lumea ştie, cu mica deosebire, că ştie ce spune. înţeleptul reprezintă potente psihice, savantul reprezintă utilitatea unei biblioteci, căci cunoscând o sumedenie de lucruri, ignorate de specialişti şi perfect utile în munca sa ştiinţifică, a uitat o mulţime de lucruri pe care toată lumea ar trebui să le ştie. Avem savanţi, dar nu mai avem înţelepţi, avem muncitori, dar au dispărut conducătorii. Specializarea a specializat totul, fecundând activitatea omenească, dar n'a putut crea „specialitatea înţelepţilor" şi deaceea i-a distrus.

Odată cu savantul a apărut în lume un fenomen nou — istorismul — din care Koïgen a tras

toate consecinţele pentru solitudine, cu singura eroare regretabilă că astfel confundă epocile istorice. Ceeace spune Koïgen şi anume că istorismul ar provoca, prin proectarea individului pe fondul fără margini al trecutului şi prin compararea spontană a unei biete fiinţe omeneşti cu statura uriaşă a neamurilor, rasselor şi civilizaţilor, — o sensaţie profundă de nimicnicie şi efemeritate. In realitate, istorismul aşa înţeles l-am considerat condiţie ideologică a unei trepte de singurătate din trecut : singurătatea romantică, care înţelegând istorismul pe un plan practic, a găsit în el o iluzie la început şi o deziluzie mai pe urmă. Romanticii au creat simţul istoric, dar contemporanii l-au mutat pe planul teoretic. Teoretizat, istorismul a devenit sistem filosofic de explicare a lumii sau cel puţin metodă ştiinţifică. In ambele cazuri însă, istorismul şi-a legat soarta de raţionalitatea ştiinţei, pier-zându-şi influenţele exercitate în romantism.

Mentalitatea contemporană, chiar în curentele aparent lăturalnice, este rezultatul unui pu­ternic impuls ideologic modern : raţionalismul. Descartes rămâne înadevăr părintele culturii mo­derne, pentrucă dacă raţionalismul a fost negat ca o concepţie de viaţă, n 'a rămas mai puţin normă de conducere în viaţă. Ştiinţa a absorbit în sine empirismul transformându-1 în metodă, misticismul, istorismul, sociologismul, însuşindu-le scopurilor ei raţionale. Raţionalismul în filosofie şi ştiinţă a devenit scientism, iar în viaţa cotidiană a înlocuit orice altă normă inspiratoare, unindu-se sau cu credinţa religioasă protestanto-calvină ca să creieze capitalismul prin calcul, prudenţă şi supra­umană stăruinţă, — sau cu individualismul ateu, liber-penseur. In ambele cazuri, raţionalismul a produs aceleaşi rezultate : a distrus misterul vieţii şi a mumificat pe Dumnezeu. Omul a pierdut contactul cu cerul şi pământul şi a început să se usuce ca o plantă desrădăcinată. Raţionalismul e uscat şi steril, viaţa e umedă şi fecundă.

Gloria raţionalismului rămâne pentru istoricul viitorului în mâna de ajutor dată capitalis­mului. Austeritatea raţionalistă a rupt legăturile afective dintre oameni, dar a creat în loc cea mai gigantică colaborare solidarist-contractuală a muncii şi a inteligenţii. Capitalismul a introdus maşina, care pe de-o parte a necesitat exagerarea în diviziunea muncii, iar pe de altă parte a creat mii de necesităţi noui. Diviziunea muncii a strâmtat orizontul omenirii muncitoare, înăbuşind prin inac­tivitate fondul de general omenesc. Şi oamenii s'au înstrăinat unii de alţii. Multiplicarea necesi­tăţilor a îmbrăcat în oţel omenirea şi a silit-o cu vremea să trăiască numai şi numai pentru ele. Nu mai lucra maşina pentru om, ci acesta pentru maşină. O rotiţă într 'un imens mecanism, omul a pierdut legătura organică cu totul şi s'a mutilat restrângându-şi proporţiile, meritele şi dorinţele la acelea de instrument în laboratorul sau specialitatea sa.

In termeni filosofici, rezultatele raţionalismului se pot rezuma în exteriorizarea tuturor fe­nomenelor. Faptele psihice însăşi s'au văzut expropriate şi aruncate în afară. Interioritatea şi di­mensiunea sa — timpul — a fost spaţializată, iar spaţiul însuşi omorît de viteză s'a relativizat enorm. Ceeace mai rămăsese din data imediată a timpului, din durata bergsoniană a trebuit să se evaporeze

220

în faţa metodei istorice, care juca aci acelaşi rol ca tehnica şi viteza în intuiţia spaţială. In concluzie omul contemporan s'a simţit la un moment dat deposedat şi tiranizat în slăbiciunea sa de creaţiunile proprii .

Efortul de muncă prestat în cantităţi încă necunoscute în istorie şi programul de lucru fără respectarea curgerii noapte-zi cerute de nevoia capitalistă de a produce în cantităţi, care nu cunosc o limită maximă şi de necesitatea impusă de maşină a continuităţii în muncă, a impus familiilor muncitoreşti o viaţă ciudată încoronată de anihilarea valorii morale a relaţiilor dintre soţ şi femee, tată şi copii. Aceste relaţii s'au redus la satisfacerea nevoilor fizice — tatăl rămânând înstrăinat de familia sa. Munca a copleşit forţa de resistenţă, mobilisând-o pentru sine în întregime. Fă ră su­port moral, înstrăinaţi unii de alţii şi singuri cu desăvârşire, — raţiunea de existenţă comună a membrilor unei familii a dispărut. David Koïgen remarcă just că roata istoriei a schimbat soarta sexelor : femeia, care a trăit o singurătate de zeci de secole fie în haremurile orientale, fie în gine-ceul greco-roman sau cu centura de castitate a sălilor din castelele feudale, s'a trezit la viaţă socială, în t imp ce bărbatul a devenit prin muncă prizonierul solitudinei.

In acelaşi complex se înserează democraţia, consfinţind idolatria modernă a numărului şi a majorităţii. Consecinţele sistemului democratic s'au .concentrat în anonimatul valorilor şi în crearea oraşelor goliatice moderne. Individul a devenit abstract şi solitar ca un număr sau o literă algebrică, material amorf pentru o anumită funcţiune în maşina democratică a vieţii sociale moderne. Sta­tistica cu omul mijlociu al raţionalistului Quetelet este veritabila creaţie ştiinţifică a democraţiei. In zadar însă se vor cătita în democratism relaţii umane. Totul e în raport de relaţie funcţională, caracteristic mecanică. In zadar va încerca ingeniozitatea lui Max Scheler să împace democraţia raţionalistă şi simpatia umană — exclusiv afectivă. Simpatia se stabileşte delà om la om, delà con­cret la concret şi niciodată un concret nesuferit nu va ajunge susceptibil de iubire prin absorbirea lui într 'un concept general, care se bucură de simpatia noastră. întotdeauna se vor găsi valori in­dividuale, imposibil de comprimat în omogeneitatea democratică şi în anonimatul oraşelor mari, urmaşi ai lui de Saint-George, care să protesteze când chelnerul îl numea „Domnul delà masa PsTo. i " . Democraţia şi anonimatul au despuiat omul contemporan de însuşi numele său şi devine caracte­ristică plângerea unui personagiu parizian dintr 'un roman modern, că nimeni nu-1 cheamă „par son pet i t -nom". Intimitatea a dispărut dintre oameni şi contemporanul rămâne din ce în ce mai izolat, mai nemângâiat, mai lipsit de suport m o r a l , din ce în ce mai singur.

* * *

Aceste condiţii, coroborate de nenumărate alte subcondiţii apărând în anumite circumstanţe speciale, determină solitarizarea în massă a Occidentului prin evacuarea sufletului din om şi translaţia lui în lucruri : Ultima treaptă a singurătăţii, pe care umanitatea păşeşte ca un gigant, ieşit din sin­gurătatea originară delà începutul lumii ş i 'dispărând în singurătatea neantului delà sfârşitul e i :

Din haos, Doamne-am apărut Şi m'aş întoarce 'n haos Şi din repaos m'am născut Mi-e sete de repaos.

Ecoul psihic al fiecărei trepte de singurătate a fost diferit. Stoicul s'a simţit învins şi resemnat cum 1-a reînviat Vigny în „Moartea lupului". Epicureul

s'a simţit comod în gospodăreasca retragere horaţiană, iar Christos şi colomba creştină au fost cuprinşi de beatitudinea celestă a dăruirii în Dumnezeu. Romanticul s'a simţit părăsit, melancolic şi abătut,

221

chemând privighetoarea să-şi spuie trilurile apelative în tufişuri nocturne, pe când Baudelaire auzia ronronul pisicei aristocratice şi enigmatice ca un sfinx. Orientalul a perceput Nirvana şi închis în pa­goda sufletului său a trăit imaginea şarpelui încolăcit şi înghiţindu-se pe sine-însuşi, cum arată fili­grana supremei înţelepciuni orientale. Occidentalul, contemporan a simţit căzând toate relaţiile între sine şi oameni, lucruri şi Dumnezeu : izolat şi singur ca într 'o fotografie. Pictura reţinea relaţia între personagii, câteodată aşa de uman-elocvent ca în „Cina cea de taină". Deaceia pictura nu mai este actuală şi lasă loc fotografiei, care reproducând un grup, respectă solitudinea fiecăruia, orice urmă de legătură umană între ei devenind imperceptibilă. Fotografia rămâne simbolul unei epoci şi al singurătăţii contemporane : nici-o legătură cu lumea, sau cu oamenii. înstrăinare acosmică şi aumană — indiferenţă.

(sfârşit)

N E L I N I Ş T I DE

Z A H A R I A S T Â N C U

Doamne, Sunt prea flămând pentru-a putea rămâne Pe piscuri, printre vulturi, fără pâne, Prea trist, prea gol şi prea mânjit de tină Spre-a nu mă vrea pe-o culme de lumină...

Aripele mi-s şubrede. M ă dor. De prea mult timp nu le-am deschis în zbor.

Vechi buciume şi gonguri de aramă In codrii cu stejari străbuni mă chiamă, Cuptoare şi izvoare 'n drum mă 'mbie Cu azimi calde şi cu apă vie.

Dar eu îmi părăsesc livezile cu rod Pentru meleaguri cu frunzişuri sterpe, Ucid o mierlă şi mângâi un şerpe Şi 'mi svârl cununa 'naltă-a frunţii 'n glod,

Mi-am spart cu-o piatră fluierul de-alint Ca viersul lui să nu mă mai înşele Şi-am frânt-o spada cu mâner de stele In coapsa roibului cu şea de-argint.

Doamne, Ce bici mă fugare din loc în loc, Ce mâni sub tălpi mi-aruncă ghimpi de foc Şi cin' mă silueşte ceas cu ceas Ca să-ţi păstrez în hârbul unui vas, ' Intre nămoale, deapururi pur , Nufărul alb cu gene de azur?. . .

2 2 3

RUGĂ PENTRU CÂNTECUL ÎNTÂRZIAT

DE

C I C E R O N E T H E O D O R E S C U

In nopţile cereşte înfrunzite, In toamna-acestor întristate ore, Albastrul, printre stele ruginite, întinde pretutindeni crengi sonore.

Cu gândul Tău mă 'mpodobesc aci Ca pasărea cu pene aurii Ca luna, care-şi cântă neatins Pe ram albastru, cântecul aprins.

Nu am prieten nici un om. Te-ascunzi, prietenia Ta o caut. Din crengile înaltului Tău pom Ajută-mă să tai un flaut.

224

C R O N I C I

I D E I , O A M E N S I T U A Ţ I A L U I

G E N T E N A R U L lui T a i n e e un pre tex t exce­lent p e n t r u a e x a m i n a cu r su l a c t u a l a l valo­rilor lui; Inc inc i t a suve ran i t a t e in te lc tua lă , în lozoft'e, psihologie, cri t ică, estet ică şi istorie, t imp d e trei sau p a t r a decenii ap roape , a p a r e d u p ă a l te d o u ă sau t re i decenii încă i m p u n ă ­toare, deşi revolu tă . Civi l izaţ ia , n e î n t r e r u p t ă tnu ta toare de valor i , consol idează în f iecare genera ţ ie concep te nouii cu r ez iduu l _ genera­ţiilor t recu te . Un b i l an ţ a l idei lor ag i t a t e de T a i n e d ă un rezultat, în definiv, prest igios.

Căci Ta ine , c rea i or sau i n v e n t a t o r medio­c ru d a r a d m i t a b i l reg^sor al idei lor în germen a ş t iut ca n imeni a l tu l să d e a for ţă şi relief ideilor „în ae r" şi în mers . Astfel, în ceasu l al unsprezecelea apl ică l o v i t u r a d e m o a r t e eclec­t i smulu i sp i r i tua l i s t şi i n s t au rează metode le po­zi t ive în t oa t e domeni i le vieţii sp i r i tuale . Mai no­rocos decât genia lu l A. Comte , T a i n e es te o-rniul t i m p u l u i său, c a r e oferă une i epoci filo­zofia ei. T a i n e în adevăr! este c a p u l gând i to r al generaţ ie i sale : o r e z u m ă comple t şi o e x p r i m ă desăvârş i t , o conduce u r m â n d - o . C u m a t u r i t a t e precoce îşi sus ţ ine djintr'un. î ncepu t rolul . A p a r e şi puternicii! zilei se pleacă. Sa in te-Beuve îl în­c u n u n e a z ă f ă ră a s t ecura nici u n g h i m p e în c u n u n a d e laur i . Cousin, p r inc ipa l a lui v ic t imă, tace, 'iar prepuşii 1 săi t r â m b i ţ e a z ă r idicol . . renaş­te rea sp i r i tua l i smulu i în F r a n ţ a " în m o m e n t u l înscăunăr i i poz i t iv i smulu i p e n t r u a p r o a p e o jui m ă t a t e d e veac. C u ambi ţ i i p o a t e m a i presus de pu te r i l e lui , T a i n e c lădeş te un sistem filozo­fe mater ia l i s t şi mecanis t , mas iv şi în a p a r e n t ă solid. H ă r ţ u i t de t e n d i n ţ e d e spir i t diverse, poa t e de un dua l i sm la tent , de in f luen te e te ro­gene, încearcă o conci l iere a pozi t iv ismului cu ideal ismul hegel ian. Uni i spir i tual iş t i , un Caro , un P a u l Janef„ r id ică obiecţi i serioase, d a r opi­nia; p u b l i c ă e de p a r t e a lui T a i n e ; alţ i i , un Ravaisson şi un Lachel ier , în t ind r a m u r a d e măsl in , în spe ran ţ a conver t i r i i lui . T a i n e ex­p r i m ă înc rede rea generaţ ie i sale în şt i inţă, în t e rmeni abso lu ţ i d e oracol ; c rezul epoci i sale va fi ne sd runc ina t scientist. C u re la t ive cunoş-

H . T A I N E t in te na tu ra l e , i n t roduce în toa te domeni i le în care s'a î n t rona t şt i inţa, o te rminologie na tu ­ra l i s tă imedia t accepta tă . El este c rea to ru l me­taforei, ş t i inţif ice de confuzie a metodelor înţrei e le (la noi vezi metodolo<gia d-lui Drago-mirescu) . T a i n e for ţează m e t o d a şti inţifică în cri t ică, exp l i că scr i i torul • şi opera în funcţ ie d e rasă biologică, mediu social, m o m e n t cul­t u r a l şi s impli f icat l a o_ s ingură cal i ta te . In a-ceilaş an în cave Th . Ribot popu la r i zează în F r a n ţ a metoda, para le l i smulu i _ asociaţionist , T a i n e o p rez in tă p e cont p r o p r i u în difici lul său t r a t a t „despre I n t e l i g e n t ă ' , şi in i ţ i ază psi­hologia fiziologică sau exper imen ta lă . Aci ca p re tu t inden i , me toda lu i e s tat ică, riguroasă şi s t r âmtă . .

E a a p a r e mai t i ran ică în încerca rea lu i d e a e n u n ţ a ,Filozofia A r t e i ' , p r in aceiaşi i luz ie a şt i inţelor na tu ra l e . Sugge răm o impres ie a-p r o a p e e x a c t ă a aces tui op1 oare a fermecat con t imporan i i , p r in c o m p a r a ţ i a cu poezia, gla­cială a lui Leconte de Lîsle, c a r e t en ta po t r iv i t aceloraşi erezii, a l i an ţ a d in t r e ş t i in ţă şi poezie.

In m o m e n t u l r ă sbo iu lu i de là 70. T a i n e dic­tează incoinitestat în filozofie, psihologie, cri­t ică şi estetică, în c i u d a filistinilor şi a autor i ­tăţ i i , şi sp re m a i m a r e a b u c u r i e a spir i te lor li­bere şi amora le , c a r e i-au înc red in ţa t in tegra l exerc i ţ iu l facul tă ţ i lor gândi toare .

D a r răsboiu l ş'i C o m u n a t r ans fo rmă acest spi­rit şti inţific şi fără pas iuni , cu excepţia, pa­siunii abso lu te a. a d e v ă r u l u i şi a. ştiinţei, î.n-t f un doctor social, is toric improv iza t , insufi­c ient documientat, p ă t i m a ş a d v e r s a r a l Revo­luţ ie i f ranceze şi al Republ ice i aderen t u t i l i t a r şi p r a g m a t i c al d r ep tu lu i istoric, al descentra­lizării , al Bisericii, a l Monarh ie ' . Ul t imii săi an i sunt î n tuneca ţ i de defec ţ iunea elevilor săi Bourget , p romotoru l r o m a n u l u i psihologic d u p ă re ţe ta t a i n i a n ă şi Brune t i è re mi l i t an tu l unei cr i t ic i ştiinţifice, pr in _ p u n e r e a în d ' scuţ ie a valor i i m o r a l e a de te rmin ismulu i .

Teza „Discipolului a c t u a l ă la apar i ţ ie , ve­che în a r g u m e n t e p ragma t i ce , o găsim expr i -

225

m a t ă ineficace în con t ra lu i T a i n e do G u s t a v e Planche, cr i t icul a r ţ ăgos delà , ,Revue des D e u x Mondes' ' , în 1857. C i t ă m ca t i t lu d e cur ioz i ta te : D. T a i n e mi - a r r ă s p u n d e în zada r că n u s'a gân­dit n ic iodată să supr ime mora l i t a t ea din ac­ţ iuni le umane . F ie că a prevăzut , fie că a ig­nora t consecinjele doctr inei lu i Spinoza, da tor ia noas t ră este să i le ' s emna lăm şi' să-i i m p u t ă m responsabi l i ta tea l o r ' .

In anu l fatidic 1889, oda tă c u „Disc ipo lu l " cane î n semnă p r i m a r u p t u r ă a p ragmat ic i lo r cu de te rminismul ta in ian, a p a r e .„Essaî sur leg Données Immédia tes de la 1 Conscience", înce­pu tu l roac'ţiunii filozofiei spir i tual is te . Ta ine a suferit d e r u p t u r a m o r a l ă a lui Bourget şi Bru-netière, d a r n 'a cit i t p robab i l ceala l tă operă (el credea că un fapt psihic b ine expe r imen ta t va­lorează m a i mul t decât un s tud iu metaf iz ic despre siubstanta eului) şi n 'a pres imţ i t bă­taia ei lungă. A m u r i t la .timp ca să n u asiste la iconoclastele d ia t r ibe împo t r iva Ştiinţei decla­rară în s ta re d e fal iment de Brunèt iere . A m u r i t la timp^ De fapt, opera lu i m o n u m e n t a l ă se clă­t i na pr in dep lasa rea terenului . Veacul era o-bosit şi decepţ ionat de efor tu l ştiinţific, cu toa te real izăr i le ex t r ao rd ina re . Un Taine , un Renan , un Berthelot dec la rau c ă în concepţ ia ştiinţi­fică a lucrur i lor s 'ar af la o ar tă , o mora lă , o politică, o religie nouă. O a r t ă na tu ra l i s t ă şi pa r ­nas iană? o mora l ă fatal is tă? o religie a ştiin­

ţei ? A r t a s fâ rş i tu lu i de veac e idealistă ; m o r a l a spir i tual is tă ; rel igia creşt ină.

Veacul p ivotează în j u r u l material ismului! şi rev ine de u n d e plecase. Filozofia şi morala, lui Taine sunt repudia te , d u p ă 1889, de reprezen­tan ţ i i l i t e ra i i ai generaţ i i lor u rmă toa re , un Bourget , un Barrés , un Massis, ca pr inc ip i i de imoral i ta te , de descura jare , de renunţare» de numam'ta te .

Cen tena ru l lu i Ta ine în t runeş te în j u r u l pla­tanu lu i de pe S q u a r e des Inval ides , s imbol icul a rbore a l maes t ru lu i , doa r p e elevii săi polit ici , c a r e au t ras din „Origini le F r a n ţ e i Con t impo­r a n e ' concluzii de reac t iune împot r iva Repu­blicii : un Bourget,, un Maur r a s un Gaxo t t e .

Con t imporan i i j u d e c ă oaTecum asp ru sau su­m a r act ivi tă ţ i le s a l e : estet ică (Croce), cr i t ică (Lainso'ni), is tor ică (Mathiez) şi chiar filozofică (Meyerson) sau psihologică (Dumas) .

E o nedrep ta te , d a r şi un semn al v i ta l i tă ţ i i operiii tainiane.

Ne-ar plăcea, ca , în absen ta Republici i a treia, v indicat ive, t inere tu l suficient, individual is t , pa r t i zan al intuiţ iei şi al l iber tă ţ i i mara le şi p r e -ţu i to r al frumosului , să ac lame dintr 'un _ senti­ment estetic, p a r a d o x u l une i vieţ i de sfânt în s lu jba u n o r idei mater ia l is te , t r anscenda te p r in a l t i tud inea ţe lur i lor zada rn ic u rmăr i t e .

ŞERBAN C10CULESCU

O A L T Ă F A Ţ Ă A P R O B L E M E I C Ă R Ţ I I I E D U C A Ţ I A A D U L Ţ I L O R

MIŞCAREA p e n t r u în t r eg i rea cunoş t in ţe lor sau păstrarea! lor l a curen t cu mersul ştiinţei, î n t r e oameni i ca r i nu m a i m e r g l a şcoli e ve­che în România , .Statul, legat de ap l ica rea le­gilor î nvă ţ ămân tu lu i obligator sau. special şi super ior de tot felul, a făcut m a i pu ţ in în a-eeastă direcţie. Cu a tâ t m a i mul t însă, in i ţ ia t iva l iberă reprezen ta tă de societăţi, cu l tu ra le sau de personal i tă ţ i î nd răg i t e de cu l tu ra popu la ră . In­tre- v reme c â n d univers i tă ţ i le l ibere sau organi­zaţi i le de c u l t u r ă a le sindicatelor munci toreş t i îşi aveau mare l e răsunet în Europa , România, a cunoscut , m a i cu seamă în oraşele ei, acelaş en.-tus iasm de cu r su r i şi confer in ţe serale, pen t ru orice pub l i c sau pen t ru publ icul mali special in­scris în t r ' un pa r t id polit ic. In acelaş t imp ţa ra de ţărani, găsea în diferi ţ i intelectual i sau* societăţi, pe întemeietori i caselor de sfat şi de citire. Sfatul însuş, p r in ac t iv i ta tea zisă ex t ra ­p o l a r ă , î nc red in ţa t ă membr i lo r corpului didac­tic, lucra in în t indere , dacă nu în adâncime, pen t ru nouli î nd rep tă r i economice şi sociale.

Starea! de asţăz'i, de d u p ă răsboi, se a r a t ă insă a t â t do deosebită faţă de ce se încercase înainte , încâ t e ch i a r ma i p revăză to r pen t ru înţelegeiea fenomeuului , să fie cerceta tă în sine, fără legă­t u r ă de con t inu i t a t e cu t recutul . „Ca o l ă m u r i r e de început e nevoie să fie spus

că la noi no ţ iunea d e „educaţ ie a adul ţ i lo r" ara u n înţeles peiorat iv şi special. Ea face p a r t e m a i mul t din termihiologiâ i'oficMăy pen t rucă a fost î n t r ebu in ţ a t ă ca n u m e al une i ins t i tuţ i i încă în funcţ iune. Statul a înf i in ţa t şi a r e astăzi numeroase şcoli de adul ţ i , ca re sunt şcolile a-

nalfabeţ i lor . Ca rac t e ru l ag ra r a l ţăr i i , cu sata risipite, p r e c u m şi t r ebu in ţe le de m u l t e feluri ale unu i Stat nou ca re îşi u r m ă r e a în t r eg i rea c u m a r i p ă r ţ i din p o p o r r ămase în a f a ră de h o t a r e au adus l a o ap l ica re n u m a i pa r ţ i a l ă a obliga­tivităţi i î n v ă ţ ă m â n t u l u i e lementar , des tu l d e ve­che, de a l tmin te r i ca dată . Ministerul Ins t ruc­ţiei Publ ice a, cău t a t să îndrep te , ceeace n u fă­cea la t i m p u l şi locul potr ivi t , în şcolile de copii, pr in şcolile de adul ţ i .

România de astăzi seamănă foar te pu ţ in c u R o m â n i a d ina in te de 1918, a t â t ca: în t indere şi popula ţ ie , cât şi ca. tendinţe . O reorgan izare a t u t u r o r r amur i lo r de p reocupă r i ma te r i a l e sau, sp i r i tua le e în curs. Şcoala e l emen ta ră e t r a t a ­t ă cu o gri jă deosebi tă şi t rebuie, d u p ă ca lcule le şi m ă r t u r i a oficialităţii , să desfi inţeze ana l fabe­t i smul în t r 'o pe r ioadă de p a t r u an i ! E vorba , cel puţ in , de cunoaşterea, de ca r t e a vârs te lor fra­gede. P e n t r u rămăşi ţe le de în tuner ic ale t recu­tu lu i r ă m â n i şcolile de adul ţ i .

De là concepţ ia m a i s t râmtă , a î n v ă ţ ă m â n t u l u i pentru m u l ţ i m e ca da to r i e de căpetenie saiu sin­gură da tor ie a S ta tu lu i , oficiali tatea a îna in t a t p â n ă l a concep ţ i a cu l tu r i i generale, c a r e mu se mali opreşte îna in tea unei a n u m i t e vâ r s t e şi însu­şire de cunoş t in ţe e l ementa re p rogramat ice , A-ceste cunoş t in ţe a u fost pr ivi te , însfârşît , n u m a i ca o p regă t i re p e n t r u s ta rea a d e v ă r a t ă d e pr ice­pere a bunur i l o r sp i r i tua le şi de înţelegere a Iu mii, oare t r ebu ie a junsă pr in osteneli m a i târzi i şi m a i s tatornice.

în f lo r i rea neaş t ep ta t ă a tot felul d e in i ţ ia t ive pa r t i cu l a re şi en tus iasmul p o p u l a r p e n t r u ceeace înseamnă în A p u s educa ţ i a adul ţ i lor a t r a s lua-

226

rea a m i n t e a acelei of ic ia l i tă ţ i . E a s 'a t rezi t m -tr 'o n ă v a l ă d e c rea ţ i i c a r e începeau să o depă­şească. Astfel a a j u n s Minis teru l Ins t rucţ ie i , ca, p e l ângă n o u d e legi d e o rgan iza re a î n v ă ţ ă m â n ­tu lu i e lementar , s ecundar şi super ior , să se gân­dească şi la o lege, c a r e să a ju te şi să reglemen­teze c u l t u r a în în ţe lesul d e educa ţ i e a adu l ţ i ­lor.. O comisie de specialişt i , sociologi, pedagogi , f run taş i de societăţ i l ibere cu l tu ra le , a fost în­să rc ina tă să lucreze la. u n an teproec t , ca re n 'aş-t e a p t ă decât formele ob işnu i te p r e p a r l a m e n t a r e c a să se a p r o p i e de rea l izare . Mişcarea s'a născu t şi ^se desvol tă s ingură . S t a tu l a descoper i t -o îii p l ină pu te re .

Ac t iv i t a t ea b o g a t ă d e e d u c a ţ i e a adu l ţ i l o r iu R o m â n i a se mişcă în d o u ă r e g i m u r i deosebi te : u n u l d e S ta t şi a l tu l d e in i ţ i a t ivă l iberă .

P a t r u min i s t e re a u u n p r o g r a m şi u n pe rsona l special p e n t r u t r a t a r e a acestei p r o b l e m e : al In­s t rucţ ie i Publ ice , a l Răsboiu lu i , a l Agr icu l tu r i i şi a l Munci i .

A m amin t i t desp re şcolile de adul ţ i . E l e a u su te de c u r s u r i în t oa t ă t a r a şi' n ia i m u l t de 100.000 dfei elevi. O l i t e r a t u r ă d idac t ică specială, d e cunoş t in ţ e genera le şi ce tă ţeneşt i , l e s tă la dispoziţ ie. C a să se în ţe leagă ros tu l lo r şi pos i b i l i tă ţ i le adevă ra t e i educa ţ i i a adu l ţ i l o r t rebue să se ştie că în Vechiu l Rega t m a i sun t 40 la su tă d in p o p u l a ţ i e fă ră cunoş t ip ţă d e c a r t e ; in Bucovina], î n toa r să delà Austria, 54 la su tă (1910); ia r în B a s a r a b i a fostă p rov inc ie russa -scăi, Români i , cari r ep rez in tă m a j o r i t a t e a abso­lu tă , a b i a aveau (1907) 6,1 Ia su tă ş t i u to r i do ca r t e ! E u e v o e de o a d e v ă r a t ă c r u c i a t ă a a l fabe­tului , p e n t r u î n l ă t u r a r e a une i asemenea stări , î m p ă r ă ţ i i l e c a r e m ă r g i n e a u România! şi a n e x a s e r ă în cursu l secolelor p ă r ţ i d i n ea c a să Ie feri­cească, e r a u niş te î m p ă r ă ţ i i a le în tuner icu lu i . A r m a t e l e d e anal fabeţ i , m u l t ma i n u m e r o a s e de­cât în ţ a r a m a m ă , s ă r acă şi t r ă ind sub s p a i m a acelor pu t e rn i c i vecinii, sunt dovadă .

Tot p e l â n g ă Minis terul Ins t ruc ţ i e i _ funcţ io­nează Casa Şcoalelor, c a r e a re o direcţ ie apa r i c , a cu l tu r i i poporu lu i . E a p a t r o n e a z ă tot felul de ce rcur i cu l tu ra lo l a sa te şi oraşe, organizează confer in ţe de p o p u l a r i z a r e sau c ic lu r i d e confe­rinţe cu subiect pedagogic sau genera l cu l t u r a l p e n t r u m a r e l e publ ic , a r e o secţie d e c inemato­graf şi un servic iu d e bibl ioteci cu 1.304.506 vo­lume, care , deşi a l ip i te şcolilor, a u t i t lu l şi me­n i rea d e bibl io tec i popu la re . E a a r e p e n t r u t ipă ­r i r e şi c u m p ă r a r e de căr ţ i o p revede re b u g e t a r ă în 1928 de 21.500.000 l e i E o rganu l c a r e ap l ică în R o m â n i a pol i t ica bibl ioteci i şi a căr ţ i i .

Minis terul d e Răsbo iu a r e o î n t r eagă organiza­ţie, p e n t r u a r m a t a de uscajt şi de a p ă c u scop să_ p r i n d ă şi să desăvârşească ceeace a scăpa t Minis terul Ins t rucţ ie i . F i eca re reg iment îşi ara în acest p l a n şcoala l u i de adulţii- P e l â n g ă m a ­nuale le t i pă r i t e a n u m e s'au descoper i t şi m i j ­loace tehnice , a d e v ă r a t e maş in i de î n v ă ţ a t repe­de, p rop r i i p â n ă as tăz i c ază rmi i şi c a r e n ' a u ieşit din c u r t e a ei.

Minis terul Agr icu l tur i i , î n t r ' o t a r ă de ţ ă r a n i , cum e R o m â n i a a în jgheba t a d e v ă r a t e univers i ­t ă ţ i p o p u l a r e a m b u l a n t e , c a r e s t r ăba t f iecare sat ca să dea cunoş t in ţe m a i a les în l egă tu ră cu în­dele tnic i rea oamenilor . Di rec ţ i a î n d r u m ă r i l o r a-gricole a pub l i ca t î n t r ' un pu t e rn i c v o l u m de su te de pag in i p l a n u l cursur i lo r p o p u l a r e d e a-gr icu l tu ră , ap i cu l tu ră , ser ic icul tură , v i t i cu l tu ră

şi c reş terea vi telor . Subiecte le sun t t r a t a t e în câ te 6 p â n ă l a 22 d e lecţii teoretice, u r m a t e tot­d e a u n a d e lecţi i p rac t ice . C o r p u l de profesori şi d e conferenţ ia r i e a lcă tu i t din profesori a i şcoa­lelor de ag r i cu l tu ră , din consilieri, agricoli , func­ţ iona r i special işt i ai Minis teru lu i sau a rendaş i

.ai l o tu r i lo r demons t ra t ive . P e n t r u cursur i , i a t ă de pi ldă , c ine s u n t aud i to r i i şi ca r i sunt condi­ţiile, l a T u r d a . Se p r imesc 30 de) in t e rn i găzdu­i ţ i l a şcoala d e a g r i c u l t u r ă şi 30 d e ex t e rn i în oraş. Zece locur i de internii sunt r eze rva ta pe rsona lu lu i Min is te ru lu i Agr icu l tur i i , zece lo­cu r i p e n t r u învă ţă to r i şi p reo ţ i şi 10 locuri de in te rn i şi t oa t e locur i l e d e e x t e r n i p e n t r u orice dor i to r să se înscrie. L a aceas tă şcoală se v a or­gan iza o popotă, pentru, to ţ i curgiştii, în c a r e scop Minis terul d ă un a ju to r d e 25 lei z i lnic de f iecare cursist . Confer inţe le , c a r e se fac în a-fa ră de cu r su r i şi în t o a t e comune le m a i în­semna te a le ţ ă r i i a u u n Cerq m u l t m a i l a r g de ascu l tă to r i .

Zeci şi s u t e de mi i de oamtenil î n t r ' un an p r i ­mesc p e aceas tă î ndo i t ă oale, în fo rma m a i s t r ic tă a cursuriloir dle v a r ă sau în atoeea m a i l iberă a conferinţei , cunoş t in ţe le d e c a r e satele cu holde! de g r â n e şi p ă ş u n i p l ine d e vi te , a u nevoie.

Minis terul Munc i i se î n d r e a p t ă că t r e cea la l t ă p ă t u r ă a popu la ţ i e i m a i m u l t orăşăniească, a meseriaşi lor şi munc i to r i l o r indus t r i a l i . In a f a r ă de şcolile de ucenic i tot ma i numeroase , d a r in­t r â n d m a i m u l t în r u b r i c a î n v ă ţ ă m â n t u l u i p r o ­p r i u zis, d i rec ţ ia meser i i lor şi, a î n v ă ţ ă m â n t u l u i muncitoresc! a r e un, p r o g r a m d e luc ru bogat , în l egă tu ră cu în t rebuin ţa rea , t i m p u l u i l iber a l lucră tor i lor . Din ceeace s ? a real iza t t r ebu ie a-min t i t ă l a locul î n t â iu Univers i t a t ea munc i i , c u confer in ţe ciclice d in tot c â m p u l cunoş t in ţe lor omeneşt i şi a l celor profesionale . Profesor i uni­versi tar i , inginer i , medici , in te lec tual i de toa te categori i le a u a lcă tu i t co rpu l ' de conferenţ iar i .

• Ascul tă tor i au fost m u n c i t o r i i d in foa r te m u l t e oraşe a le Românie i . Cămine l e de ucenici,, p r in educa ţ i a m o r a l ă p e cai'e o d a u in te rn i lor lor şi prin bibl ioteci le nel ipsi te d in n ic iunul , luc rează în acelaş sens. Reprezen ta ţ i i de t e a t ru ; a n u m e pen t ru munci to r i , t a b e r e şi coloni i d e vară , ser­băr i şi, congrese 1 muncitoreşti ._ pub l i ca ţ i i specia­le întregesc imaginea . E a e p l ină de va r i a ţ i e şi de î n d r ă s n e a ţ ă in i ţ ia t ivă .

Alături , d e aceas t ă ac t iv i t a t e oficială se des­voltă de n e n u m ă r a t e asocia ţ i i o ac t iv i t a te l iberă , ca rac te r i za t ă p r i n t r un m a r e avân t cu l tu ra l . Născu tă m a i ales d u p ă în t r eg i rea ţăr i i , e a u r ­măreş te în acelaş t i m p două scopur i : să unif i­ce O' conş t i in ţă ce tă ţenească a d u n a t ă d in p a t r u izvoare deosebite, şi s'o r idice, p r in mi j loace de î n r â u r i r e concent ra te , p â n ă la n ive lu l v r emur i ­lor, î n t â i u l scop e m a i m u l t loca l na ţ i ona l ; a l doilea, general omenesc. Societăţ i cu l tu ra le , u n i ­versi tă ţ i p o p u l a r e : şi l ibere , atenee, case na ţ io ­nale şi case a le poporu lu i , cu s t a tu t e şi organi ­zaţi i compl ica te , îşi u r m ă r e s c zi d e zi ac ţ iunea lor p e to t t e r i to r iu l Românie i , î n oraşele m a r i ca şi în cele m a i răsfeţe că tune . D ă r i d e seamă şi Congrese p u n sub to i i ochii rezu l ta te le a-junse.

Cea m a i veche societate românească de cu l tu ­ra, c a r e a concen t ra t în ea s ingură to t ce se p u ­tea face p e n t r u m a i m u l t d e d o u ă mi l i oane de oameni , în ma te r i e de e d u c a ţ i e a adul ţ i lor , n u

227

e clin Român ia l iberă p â n ă la răsboiu, ci din Transi lvania . E a s'a p u t u t naş te p e v remea ab­solut ismului aus t r iac , a tunci când în t r e 1849 şi 1867, popoare le fostei împărăţii!, ca re aveau de suferit de p e u r m a na ţ iona l i smulu i d e s n ă d ă j -duit al Ungur i lor , p u t e a u găsi ascu l ta re la Vie-ua. Societatea se ch iamă „Astra", în temeia tă în 1861 şi e o p re scu r t a r e a numelu i ei) în t reg „Asociat iunea pen t ru l i tera tura r o m â n ă şi cul­t u r a poporu lu i român" . Sediul e gi as tăzi l a Si­biu. "Trans i lvania în t r eagă e î m p ă r ţ i t ă în secţii, care nu lasă njciun sat în a fa ră d e ac ţ iunea cu l tu ra lă a societăţii. D u p ă uni re en a t recut ii: Basarabia şi a c u m de c u r â n d în Dobrogea unde îşi ap l ică p r o g r a m u l cu m i n u n a t e rezul ta te . A-dunăr i l e ei generale anuale , ţ i n u t e tot în alt oraş al ţăr i i , sunt adevă ra t e congrese cul tu­rale a le u n u i în t reg popor . Mii de delegaţi şi de intelectual i se a d u n ă a t u n c i din toa te col ţur i le ţării în o r e a j m a vest i tului aşezământ . Bugetu l central al Astrei e de "4 mil ioane, dar secţiile locale îşi au bugetele lor spéciale, ca re se ap ro ­pie uneor i de al centralei . Aşa e, de pi ldă, secţia delà Braşov, u n a d in t r e cele mai vii, mai b ine organiza te şi ma i b o g a t a Ea! ştie să apl ice în folosul ei acel ar t icol din noua r egu l amen ta r e a c inematografelor , ca re dă cu prefer in ţă concesii noui societăţi lor cul tura le . Cea ma i veche re­vistă de l i t e ra tu ră şi cu l tură genera lă din Roj mânia , e bule t inul acestei societăţi şi se ch jamă , Transi lvania ' ' : cel mai vechiu şi m a i viz i ta t muzeu etnograf ic tot al ei. , ,Astra" a înf i in ţa t în i f 13. 594- biblioteci, în 1914 626, în 1921, d u p ă marea în t r e rupe re a răsboiului , ca re a adus însă un i rea t u t u r o r Români lor . 1594, in 1922 şi 1923

.2207, în 1924 şi 1.925, 2771. In ul t imele trei de­cenii s'au început şi s'au sp r i j i n i t de societate 3149 biblioteci, a tâ t în T rans i lvan ia cât şi în vechiul Ree-at şi în Basarabia . In 1925—1926 c-rau 188 biblioteci p o p u l a r e în 153 de „cercur i cu l tu ra le" şl 35 d!e şcoli, spitale, î nch i so r i Bir bHoteoile sunt în cea ma i m a r e p a r t e a lcă tu i te di'i căr ţ i ed i ta te de societate însăş.

In afară de cursur i le de analfabeţ i ..Astra* lucrează deadrep tu l a s u p r a mul ţ imi i delà, sate prim şezători si conferinţe. In 1911 se socoteşte n u m ă r u l ascul tă tor i lor la 150.000 în 775 de pre­legeri. In 1913 s'au ţ inu t 1459 d e prelegeri ş , 47 de şezători . In 1926 au fost 608 cercur i cu l tu ra le reorganizata , cu r a p o a r t e t r imise la. centru, şi 772 de prelegeri pen t ru popor . In 1925 au fost 450 de conferinţe la oraş. i a r în 1926. 272. P ro -n a g a n d a si o rgan iza rea ştiinţifică eugenică delà Clu j . pusă l a ca l e de nrofesori univers i ta r i şi de specialişti , prin conferinţe, nublicaţ i" şi inst i tute, e u n a din mar i l e spe ran ţe a le zilei de mâine .

Am s tăru i t ma i mul t a sup ra .,Astrei" pen t ru ­că ea a t r a s oarecum şi cadre le în ca re se mişcă act ivi ta tea cul tura lă a iniţiativei l ibere din Ro­m â n i a veche. Desvol ia tă alătur- <în t imp sau veni tă m a i târziu , aceasta ai folosit pe cât a pu tu t marea şi simbob'ea pildă ardeleană. O re­găsim îiaai diferi te dozaje, şi fireşte şi cu păr ţ i noui în organiza ţ ia t u tu ro r societăţilor m a r i cu l tu ra le din ţ a r ă : delà .il.iga pentru un i ta tea cu l tu ra l ă a t u t u r o r R o m â n i l o r ' . înf i in ţa tă în 1891. cu n e n u m ă r a t e secţii în sa te sil oraşe, c u biblioteci,, confer inţe si o m a r e ac ţ iune directă popula ră , condusă şi însufleţită de unu l din roi ma i cunoscuţ i oameni de şt i inţă şi oameni de inimă român i nu numa i în hotare le ţăr i i ,

profesorali Nicolae . larga; p â n ă l a societăţ i le în­fi inţate după răsboiu, î i i t r 'un en tus iasm una ­nim pen t ru cul tură , dar şi din s imţu l de răs­p u n d e r e care apasă mai cu seamă asupra inte­lectuali lor în însemnate le schimbăr i din u r m ă : ,Casele Na ţ iona le" şi „ F u n d a ţ i a Culturală! Pr in­cipele Carol" .

„ F u n d a ţ i a Cu l tu r a l ă Pr inc ipe le Ca ro l " a lu­cra t în acelaş t imp pen t ru r ă spând i r ea cul tur i i în popor şi pen t ru formele ei super ioare . L a sat ea a înf i inţat peste 600 de cămine cu l tura le . Că­m i n u l cu l t u r a l e gândi t şi în unele locuri fericite ch i a r realizat , ca, o organiza ţ ie ca re cup r inde toaie posibi l i tăţ i le d e v ia tă cu l tura lă a u n u i sat românesc. Delà' sa la de conferinţe, l a sala de lec tură şi bibliotecă, depozi t de medicamente , p â n ă la terenul de exper ienţe agricole, to tu l e prevăzut . Bibliotecile, căminelor cu l t u r a l e repre­zintă cel pu ţ in 100.000 de că r ţ i ş i , n u m ă r u l con­ferinţelor şi şezători lor în t r ' un au, cel pu ţ in 3000. Bugetul Funda ţ ie i e d e peste 4.000.000 lei, da r fiecare clini cele 600 de cămine îşi a re buge­tul propr iu , ca re va r iază delà câ teva su te de lei în satele să race p â n ă la câ teva su te de mii , în altele. O publ ica ţ ie periodică, ieşind lunar , „Căminu l c u l t u r a l ' , face l egă tu ra cu căminele şi le ţ ine la curent cu tot ceeace e meni t să le a ju te act ivi ta tea . P e n t r u desvol tarea culturi i populare , Funda ţ i a , ca re a r e o m a r e t ipograf ie propr ie , pub l ică revistele cu cel ma i m a r e t i r a j clin România , „ L a m u r a " în 25.000 de exempla ­re, gi „Albina", aceasta' din u r m ă a n u m e pen­tru săteni. In ce pr iveş te cu l tu ra super ioară , F u n d a ţ i a a r e cicluri d e conferinţe, ca re alcă­tuiesc a d e v ă r a i e cu r su r i de univers i ta te l iberă, organizează expozi ţ i i de a r t ă şi de cu l tu ră , scoa­te bule t ine de informaţ i i , în l imbi s t ră ine pen­t ru s t ră ină ta te , admin i s t r ează şi conduce cea mai pu te rn ică orhes t ră din România , t ine la dispozi ţ ia publ icu lu i o boga tă bibliotecă, edi­tează reviste de l i te ra tură , pub l ică colecţii de l i tere si ş t i inţă popularizattă, îngri jeş te do edu­caţia fizică a t ineretului . U n a din secţiile e i de luc ru cup r inde cercetăşia, a l t a luc rează pen t ru r ă spând i r ea c inematografului .

O socie ta te d e c a r a c t e r popu la r , ca re se în­t inde repede şi a cupr ins a p r o a p e toa te oraşele e Ateneul . Cea! ma i veche organiza ţ ie e din Bu­cureşt i şi u rcă p â n ă a p r o a p e la j u m ă t a t e a seco­lului t recui . Ateneul din Cap i t a l ă a r e o c lădire p rop r i e r id ica tă p r in subscr ip ţ ie pub l ică încă d in 1888 cu cele m a i mar i , mai cunoscute şi m a i fo­losite săb' de concer te si de conferinţe, saloane de expoziţ i i plastice, săli de bibl iotecă pub l ică si! de c inematograf din Bucureşt i . P inacoteca S ta tu lu i e adăpos t i t ă to t aici. Confer inţe le ci­clice a le Ateneulu i au a c u m o t r ad i ţ i e de m u l t e decenii şi or ic ine a r v rea să facă istoria cul tu­ra lă a României, n ' a r avea voie să le ignoreze. De vre-O' doi ani, p e lângă aceste confer in ţe săp­t ămâna le , s'a organiza t o Univers i ta te popu la ră , cu tot felul de cursur i d in în t reg domeniu l cu­noşt inţelor omeneşti . Ele sunt publice, g ra tu i te si ţ inu te de profesori univers i ta r i si de , spec i a ­lişti. Biblioteca Ateneului , p u s ă la dispoziţia, pu­blicului , a r e 40.000 d e volume.

D u p ă ch ipu l şi a semăna rea Ateneului din Bu­cureşt i sau în v a r i a n t e muljt mai l ibere s'au în­fi inţat în toa tă ţa ra , şi se înf i inţează mereu un n u m ă r de Atenee popu la re , care tocmai de aceea nu poa te fi p r i n s d e o c a m d a t ă în cifre. E destul

228

să spun că numai iu. Bucureşti ele au trecut de 60. Primăria Capita le i care l e înfiinţează şi în­drumă printr'un serviciu special, le dă şi toate posibilităţile de mare înrâurire. Săli anume, în­căpătoare, cu scenă, biblioteci şi alte înlesniri de acţiune, li s'au pus la îndemână, fie pe lângă şcoli, fie independent. Publicul s a alăturat la fapta comunei şi, atât prin subscriere d e fon­duri cât şi prin participare la organizare şi împlinirea programelor, a dat viată acestor in­stituţii, care sunt în pl ină dosvoltare. Din cen­trul oraşului! până în cele mai depărtate perife­rii, peste 60 de săli, cu conferenţiari uneori de întâia mână şi cu serbări culturale, în care intră teatrul muzica şi cinematograful, primesc în fiecare Duminică, timp de opt, nouă luni pe an până la 25.000 de ascultători. O doctrină apli­cată cu tot atâta d i scre te câtă grije, aceea a emotivităţii, şi o îndreptare generală spre des­coperirea isvoarelor lăuntrice şi creştine, dă o înfăţişare aparte acestei mişcări, delà care, după corectările trebuincioase, se aşteaptă mult bine.

Universităţii populare propriu zise întregesc mijloacele de educaţie a adulţilor la oraş. Deşi n'au un program unitar nici frecventa obliga­toriei, ele nu înseamnă mai putui, prin cursurile Serale sau conferinţele duminicala, o mare şcoa­lă liberă pusă la îndemâna comunităţii. O a-nuntire deosebită merită poate e x t e n s i u n e a uni versitară" delà Cluj , înfiinţată de profesorii .i celei universităţi şi care lucrează mai cu seama în Transilvania. Celelalte trei universităţi fac şi ele, într'o formă sau alta^ în afară de lucrul lor ştiinţific, aceeaş acţiune paralelă, de răspândire a cunoştinţelor în mulţime.

O alcătuire aparte are ,,Universitatea Liberă' din Bucureşti, care intră acum în al I l - lea a,n şi care tine două feluri de conferinţe anuale ci-

O Ş C O A L Ă I N

D A C A cineva a r face măr tu r i s i r e a că s imte o nedef in i tă a t r ac ţ i e p e n t r u căr ţ i le s emna te de a u t o r i necunoscu ţ i , m ' a ş g r ă b i să-1 a p r o b şi să s t ă r u i a s u p r a c iuda te i lui s lăbic iuni . Că r ţ i l e ne­cunoscuţ i lor , a l e di le tanţ i lor , ale celor car i nu se ştiu scri i tori , n u s e v o r scri i tori , n u s 'au p re ­găt i t în acest sens şi sunt , cele ma i adesea, l a u l t i m a ca r t e când sun t l a în tâ ia , a u u n far­mec de v i a t ă specifică, e x a l â n d a n o n i m o poe­zie, c a r e sugerează ceva din ch inu i toa rea po­veste fă ră c u v i n t e a soar te i şi vieţ i i generale . C h i a r când aceste [căr ţ i sunt meisbutite, ele in­teresează c a e x p e r i e n ţ ă ; oeeace la scr i i tor i ca­rac te r i za ţ i a r fi s imple greşeli supă ră toa r e , la cei lal ţ i d e v i n e adesea, o serie de ca l i t ă ţ i şi de momeli . D e câ te o r i greşelile copi i lor mi-s m a i f rumoase decât v i r tuoz i tă ţ i l e adu l ţ i lo r? I a r dacă sub u n n u m e necunoscut descoper i un ta len t în a d e v ă r i m p u n ă t o r , deşi ,nu şt ie die s ine în m ă ­su ra excelenţe i lui, a i b u c u r i a surpr inder i i . Or i ­c u m a r fi, aceste căr ţ i , d e car i ne o c u p ă m acum, a u d o u ă cal i tă ţ i , p e ca r i c u greu le pot avea că r ţ i l e î n s e m n a t e c u m a r c a profes ională . E, pe deoparte), o i ngenu i t a t e în a p r i v i v ia ta , ce e însuş ecou l nedumer i r i i d i n t â m a sp i r i tu lu i a-j u n s în a n o t i m p u l eflorescentei. In aceas tă inge-

clice: une le în C a p i t a l ă şi al tele în provincie . Ia tă , d e pi ldă , confer in ţe le bueu re ş t ene din pri­m ă v a r a a n u l u i 1927. S'au ţ i n u t : un ciclu ăi confer in ţe desp re Fi lozof ia şt i inţelor şi arteloi : un ciclu l i terar despre Motivele creaţ ie i popu­lare , ambe le în câ t e şase confer inţe , şi a l 3-lea despre Răsbo iu l Independen ţe i Român ie i m 12 confer inţe . In t o a m n a aceluiaş a n : un ciclu fi­lozofic despre Spinoza, u n ciclu is tor ic şi eco­nomic desp re D u n ă r e şi un c ic lu şt i inţif ic des­pre crea tor i i d e şt i inţă , toa te dini câ te şase con­ferinţe. I n t r e 15 şi 20.000 de ascu l tă tor i ia; ; p a r t e la aceste cursuri,.

Unele in i ţ ia t ive i n t e rna ţ i ona l e împămân ten i t ' ; în Român ia , c u m e „Asociaţ ia creş t ină a t ineri­lor Y. M. C. A." ţ in cursur i , confer inţe , fac ta­bere d e v a r ă „Asocia ţ ia creş t ină a femeilor" Y. W. C. A., î n t r e a le c ă r e i m e m b r e se deose­beşte p r in r â v n ă neobosi tă , i n i m ă b u n a i a t ă de cei m u l ţ i şi ta len t de v o r b ă şi de scris, Pr inc i ­pesa I leana ,—desvol tând m a i d e p a r t e niş te p r in ­c ip i i genera le de func ţ ionare—a a juns u n aşeză­m â n t de m a r e î n d r u m a r e m o r a l ă şi d i pregăt i re socială a fetelor, p r e c u m şi d e o rgan i za r e de de­săvârş i te serbăr i , biblioteci , can t ine şi colonii do v a r ă munci toreş t i .

Aces ta este ma te r i a lu l d e informatic , numai a d u n a t şi g rupa t , f ă ră aprecier i , în l egă tu ră c i educa ţ i a mu l ţ im i i l a n o i E l deschide perspec­tive,., a t â t sp r e f o r m a r e a curen te lo r de. opinie, câ t şi sp re p rob l eme c u m e aceea a, pa r t i c ipăr i i scri i tori lor, d e a d r e p t u l şi n u pr in r â n d u l scris, l a c rearea cu l tu r i i popu la re , sau c h i a r pr in ace! r â n d scris î n t r ' un reg im reg lementa t a l b ibl io­tecii popu la re . Perspect ive le exis tă , c u m exis tă şi stelele. Mai t r ebu ie descoperi t d r u m i d pr.nă la ele.

EMAN01L BUCUŢA

A E R L I B E R

mii ta te se i r izează a t â t ea v ibra ţ i i şi v iz iuni per­sonale încât , or icât de cunoscu tă a r fi ide ia ex­p r ima tă , e a devine n o u ă p r in însuş privi legiul vieţi i t i n e r e ca r e o ac tua l izează şi, p r in aceasta, oferă u n mot iv d e sugeră r i proaspete , Ceeace în t r 'o p roduc ţ i e profes ională a r fi vexa to r iu p r in b a n a l i t a t e ajici e nou şi sugestiv. Aici ideia se t ră ieş te caşi cum. ar fi gând i t ă î n t â i a o a r ă acum de c ineva. C â t ă deosebire de profesionişt i i , cari vânează cliţaite p â n ă şi p e n t r u ideile, p e _ car i le-au gândi t ei. . . P e de a l t ă pa r te , î n t â ln im la aceste căr ţ i o vedere i n t e g r a l ă a s u p r a existenţei , p e c a r e şi-o in terz ice scr i i torul specialist ori nici n u m a i e capab i l d e ea. Aceşti a u t o r i q u a -s ianonimi sunt suflete în t regi şi se emoţ ionează de v i a ţ a ca a ta re . Aceas ta le p r o d u c e o> modes tă s imfonie de ecour i ideologice şi afective, ce e însuş cân t ecu l vieţii. E i n u î m p a r t v i a ţ a p e pro­bleme, car i a jung cu v r e m e a să se decupeze din rea l i t a t e şi s ă . t r ă iască p e n t r u sine, şi c u a t â t ma i pu ţ i n în domeni i . E i nu-şi in te rz ic să înţe­leagă şi să simtă," f i indcă o v ib ra ţ i e a vieţi i a r a p a r ţ i n e u n u i a n u m e domeniu . Suf le tu l omenesc nefalsificat e ca un ghioc, ce adăpos teş te muzica l mişcarea întregei real i tă ţ i . E un ghioc mai fin-mai t u l b u r ă t o r şi m a i in tegra l decâ t suf letul —

229

sufletul neidust r ia l iza t? Şi, sa tu ra ţ i de ereiaţie cu s t ruc tu r a indus t r ia lă , imu ne b u c u r ă m de fio­ru l neiiujlocd, sintetic a l vieih, p e ca r e ni-1 d a u nişte anonimi , a l c ă r o r n u m e însuş le m ă ­reşte anon imatu l , a tunc i c â n d p e n t r u a sa în­c h i n a vieţii, îi trànscrim pulsaţiide?

L a aceste luc rur i ne-aui gândi t cet ind pagini le î nhorbo ia t e ingenuu şi i lumina ta l ăun t r i c ele re­l igiozitate faţă da t o a t ă v i a t a din „ O şcoală în aer l iber" a lu i D a n Alecu.

D a c ă cele de m a i sus n u a u fost îndes tu lă toa­re, prevenim, ci t i torul , ca re a r pu tea să sa a la r ­meze auz ind cuvân tu l de „şcoală", că nu e v o r b a de o ca r t e c u c a r a c t e r p rop r iu zis didact ic , oi de 0 confesiune ca re t ine în acelaş t i m p d e istorie, de r o m a n şi de educaţ ie . C u m s p u n e modest au­to ru l : „ . . .o s implă înş i ra re de fapte, pe t recu te a c u m un deceniu, în t i m p u l mar i lor sufer in ţe şi victorii a l e r ăzbo iu lu i nostru, de o m â n ă de copii, s t rânş i din t o a t e col ţur i le ţ ă r i i o c u p a t e în­t r ' o şcoală ad-hoc, îmi aer l iber şi în mij locul na tu r i i creiatoare» depa r t e de orice înce rca re de metod iza re a vieţi i lor". Un g r u p de cercetaşi plecă din Bucureşt i , în vremea: do apoca l ips a Retrager i i , spre Moldova ospi ta l ieră a r enun ţ ă ­ri lor şi speranţelor . S'au ac iuat î n t â iu l a Soleşti, nu d e p a r t e de Vaslui, u n d e au, în temeia t o co­lonie eroică, au pe t recu t i a m a au a j u n s dintr 'o-da t ă l a culmi le mar t i r iu lu i : colonia se transfor­m a uneor i î n t r ' un l aza re t de r o m a n ha luc inan t , actele de voin ţă depăşeau pu te rea t r u p u l u i , de­vo tamen tu l cunoştea sub l imul complecte i refu­lăr i a egoismului . C â n d s'a î m p r i m ă v ă r a t au p o r . n|it-o să se gospodărească — t â n ă r ă a r m a t ă de Robinsoni Crusoe — la Seu Ioni, pe Pru t , în drep­tu l Iaşilor, ho t ă r î ţ i să cul t ive 28 de pogoane do pămân t , să se în t re ţ ină singuri , să muncească şi să înveţe, u n i n d eroicul bă rbă te sc cu în ţe lep­c iunea şi cu idila. Aici s 'a rea l iza t şcoala în aer liber, despre ca r e se vo rbea în Moldova spiri­tua l i tă ţ i i de a tunc i ca de o nouă victorie, căreia 1 se dusese r epede fa ima cons t i tu ind imag inea e-„ducaţiei p e ca re ne-o do ream d u p ă m a r e a încer­care. A u fost conduş i do domni i M u g u r şî Ne-delcu c a de un d u b l u noroc. Cel d in tâ iu a trecut c u r â n d la o comandă m a i îna l tă , r ă m â n â n d ca celălal t să-şi amestece viaţal cu a acestor copii; î nch inându- l e m a r e l e lui devotament , a că ru i s ingură imag ine e u n u l din cele m a i m a r i t ro ­fee, çu ca r i ucenici i săi s'au întors d in războiu.

Povestea^ înduioşa tă de ea. însăş, p e c a r e o schiţează, colora tă de cu rcubeu l amint i r i i , D a n Alecu, a t r age a ten ţ i a ca d r a m ă a vieţ i i în Sine; ca is torie a, r ăzbo iu lu i nos t ru în unele din: resor­tur i le lui cele m a i i n t ime şi m a i fragila; ca reve­laţ ie a eroismului şcoalei în aceeaş v r eme ; ca epopee a sufletului t â n ă r şi m a i ales a cercetă-şiei: i s tor ia acestor adolescenţi în acei ani, în car i s 'au înnoda t dini n o u firele de evolu ţ ie ala neamulu i nos t ru nu s'a scris încă. D o c u m e n t e au­tent ice sunt aceste pag in i sfioase şi d e v o t a Şi fi indcă documen tu l nu e sugestiv decâ t când . e pus sub ochi, aici c i ta te le sunt d e rigoare.

Plecarea: „In d u p ă amiaza zilei de 13 Noem-brie 1916 o m â n ă de 60 de cercetaşi p ă r ă s e a u Ca­pi ta la , l u â n d d r u m u l pribegiei . Dealungul şose­lei Kiselef, convoiu l î n a i n t a anevoie sub greuta­tea ran i ţe lo r încărca te cu două r â n d u r i de schim­buri, un r â n d de t acâmur i , o pereche de ghete de rezervă (cine avea) şi m â n c a r e a pe două zile.

Vrfemea era posomorâ tă , ceru l de p l u m b . Pe margin i , pe aleele pietonilor , câ ţ iva pă r in ţ i lă­c rămau . Şi î na in t e da a ajunge. Ia r o n d u l a l doi­lea, convoiul obosise. D a r c u m apo i s'a dove­dit cu prisosinţă, m a i t a r e decât for ţa fizică a acelor copii, e ra in f luen ţa mora l ă a, comandan ţ i ­lor. . . Târziu, în n o a p t e — d u p ă un d r u m d in cele m a i jalnice, l umina t d e farur i le au tomobi ­lelor car i fugeau sp re Moldova, însoţit de str igă­tele „dreapta , d reap ta" , ca r i i zbeau a u t o m a t t im­pane le amor ţ i t e de oboseală, d u p ă o dureroasă def i lare dea lungu l t unur i lo r m a r i din forturi , a-c u m t rase de boi sp re Şiret — convoiul a popo­sit, pen t ru câ teva ceasuri , î n t r ' un g ra jd din Tân -căbeşti . . . Cei od ihnă grozavă! Vite car i se spe­r iau şi să reau pes te t r u p u r i l e f rân te de oboseală c o m a n d a n ţ i c a i i nedormi ţ i vegheau l a somnul copiilor, s t r igă te de necaz şi învălmăşeală, a fa ră şi o p loa ie sub ţ i re şi deasă. I a r a doua zi p â n ă la Ploeşti , în ace laş m a r ş ch inu i to r şi apoi cit un tren de m a r f ă zile întregi şi nop ţ i în t regi până l a Vaslui". Un aspect din gospodăr ia de h ipnot iza ţ i ai, munci i , a i efor tului , delà Soleşti: „Pen t ru t ă i a t u l lemnelor e r a a p r o a p e în pe rma­nen ţă o echipă de bă ie ţ i m a i voinici. . . R ă m â n e imaginaţ iei . . . să Urmărească p e aceşti copii prin, t roienele de z ă p a d ă şi viscolele acelei, ierni grozave, dobo rând copaci i şi t r ans formâhdu- i apoi în lemne de foc. Elevii din in te rna te le de astăzi, de là gazdei, sau cei p r e a feliciţi de acasă, să-şi oprească o cl ipă m i n t e a , a tunc i c â n d cr ivă­ţ u l ridică t roienele şi ur lă î n s p ă i m â n t ă t o r p e la ferestre, i a r pie t re le c r a p ă de ger şi să v a d ă e-c h i p a d e eroi cercetaşi, f ă r ă glugi, un i i fă ră că­ciuli , fără mănuş i , cu topoare le la ' sub ţ ioară şi c a p u l în piept , u r când sp re pădu re , la muncă . Şi totuş, cel m a i greu serviciu e r a bucă tă r i a . Ca­m e r a de b u c ă t ă r i e mu avea sobă de gătit,! oi nu­m a i o prispă,, p e ca r e se p u n e a u pirost r i i le cu cazanu l . Feres t re le nu aveau geamur i şi nici n u trebuia, să aibă, p e n t r u c ă fumul, p e ca re îl fă­ceau lemnele u d e u m p l e a camera , umf la şi lă­crăma ochii şi! ieşia n u m a i p e fereastră. I n mo­mentele de disperare , oercetaşii de là acest ser­viciu, ca r i s tă teau tot t impu l în genunch i sau p e vome, p e n t r u c ă să fie sub fum, deschideau şi cele două uş i şi astfel fumul se mai rărea. D a r căl­d u r a d e lângă foc şi cu ren tu l de aeri rece, ca re i n t r a p e fereastră sau c i rcu la a tunc i când se deschideau uşile, îi îmbolnăvea . F ieca re echipă de serviciu l a bucă tă r ie , seara c ă d e a l a pat . D e aceea, îna in te do culcare , c â n d d. Nedelcu făcea lista de servicii, p e a doua zi şi a jungea l a bu­cătăr ie , n ic iodată nu n u m e a p e cei d e r ând , c i î n t r eba c ine se oferă. Şi i a răş n ic ioda tă servi­ciul n ' a fost l ipsit de cercetaşi . . Conşt ienţ i că m e r g l a sufer in ţă copii i se ofereau d e bunăvo ie să-şi facă rândul. , Cel m a i i n i e din colonie e ra de 12 ani, çel m a i m a r e d e 17 an i" .

Pen t ru a tmosfera de lazare t • şi eroică durere , i a car i ne-am referit , sunt m ă r t u r i e aceste rân­d u r i : „In F e b r u a r i e 1917, p e un ger cumpl i t , se spălaseră r u f e l e I a r p e n t r u a fi uscate, s 'au îs-t ins în dormi toare . In acelaş t imp, ,o gr ipă mo­l ips i toare îmbolnăvise 19 din cei 22 de cercetaşi , ca r i locu iau în „dormi to ru l " No. 2 al co lonie i Pe pae, jos, s e ch inu iau .nouăsp rezece t r u p u r i ti­nere, cu aeru l mereu nepr imeni t . Rufele e x a l a u yapor i grei, ca r i v ic iau complet atmosfera. Căl­dur i le arseseră buze le sup te a le copiilor. Ochii sticleau. In mi j locul acestui g rup , oare repre-

230

zen tà super l a t ivu l mizeriei , s ta un o m cu mâ i ­nile î m p r e u n a t e p e m â n e r u l bas tonu lu i , cu băr ­b i a spr i j in i tă p e m â i n i c u ochii închiş i , şi frun­tea î n c r u n t a t ă . N u se a u z i a u decât respira ţ i i le gre le a le bo lnav i lo r şi, r a r , câ te un foşnet surd

•de p a e umede . G â n d u r i l e se opr iseră s p â n z u r a t e î n t r e rufe le încă negre . T i m p u l sta p e loc sau curgea, — as t a nu o p r i cepea n imeni şi nici n u e r a nevoie. Ce-a fost m a i îna in te? O p r o b l e m ă inex is ten tă p e n t r u acele suflete. Ce v a u r m a ? Indi ferent . Cele nouăsprezece perechi d e ochi sticloşi, şi m a r i , p e fetele slăbite, p r i veau cu des-năde jde sp re c o m a n d a n t u l acela, c a r e ,tăcea, tă­cea şi suferea, copleşit de dure re , d e cău t ă tu r i l e b o l n a v e ş i . . c ine ştie încă d e câ t e f r ămân tă r i , î n t r ' u n t i m p , şi-a cobor î t f run tea p e mâin i . A oftat p re lung . N i m e n i nu- i vedea ochii . Apoi , ca despr insă de undeva , din camera (îmbâcsită de abur i , o voce stinsă, r a r ă a făcut : s ă se o-p rească foşnetele şi resp i ra ţ i i le grele. D . Const . Nedelcu v o r b e a despre sufer inţă . Vorbea cs pentiru s'ine. C ă u t a o m o t i v a r e p e n t r u c o p i i Şi, în d i spe ra rea d e a tunc i , s'a adresa t Bibliei, 1-a invoca t p e Iov. D a r sufer in ţe le sun t nesfârşi te în var ie ta te . Şi a! t r ecu t l a Român i i din Ardea l , l a d i l ema d e a fi în armata) aus t r i acă împo t r i va noas t ră , l a sufer in ţe le lo r d e a l u n g u l veacur i lor , l a Gh . Şincai,, l a Şaguna , M e m o r a n d u m Lucaei , „Tribuna", . . . a invoca t cele m a i de seamă fi­g u r i d e pes te m u n ţ i şi c ând , o d a t ă cu noap tea c a r e se c o b o r a p r e a c u r â n d , a t r ebu i t să termine, ca să facă l is ta de servicii , în do rmi to r e r a u nu. m a i sufer inzi , bo lnav n u m a i e ra n ic iun cerce-taş. O l in iş te î n ă l ţ ă t o a r e se a ş t e rnuse pes te su­fletele copi i lor , c a r i vedeau c ă t r acă toa rea lor sufer in ţă e r a uni b o b de mei l ângă nesfârşi tele sufer in ţe ce-au fost î n c h i n a t e acestui ineam. Su­fletul lor p a l p i t a ia răş . î n v ă ţ a s e r ă o m a r e lecţie d e v i a ţ ă şi o neuitată, lecţ ie de| is tor ie" .

O i n t r o d u c e r e la: ep isodul pedagogico-agr icol de l à Seuleni : „Astăzi , c â n d înch id ochi i şi v ă d în a m i n t i r e c â m p u l acela întinsa p e ca r e cerce­taş i ! l u c r a u fă ră şovăire, în cos tumul lor s u m a r : p a n t a l o n i scur ţ i , c ă m a ş e şi p ă l ă r i e (în pic ioa­re le goale), a p r o a p e n u - m i expl ic i zvoru l ener ­giei lor. Au fost zile c â n d s'a suspenda t şcoala şi î n t r e a g a c o h o r t ă a p leca t l a g r ă d i n ă s'o cu­reţe d e ierbur i le , ca r i o n ă p ă d i s e r ă . Din mâ ine le mic i şi b ă t ă t o r i t e a p ica t a tunc i sânge copi lă resc , p e legumele, c a r e î i h r ă n e a u " . Aici, l a Seuleni , s'a scris o sp lend idă p a g i n ă de devo tamen t pe­dagogic : ,Seara t â rz iu , d u p ă ce t oa t ă l umea a-dormea;, în c a d e n ţ a paş i lor , p lan toane lor , d. Const! Nede lcu se r e t r ăgea în cort , îş i p u n e a „ m a s a " p e genunchi , u n caet p e „masă" şi scria lecţi i p e n t r u a d o n a z i l a obiectele sale. Lecţiile d e l a t i nă c u p r i n d e a u b u c ă ţ i d e cetire, cuvin te le necunoscu te „scoase" şi î nvă ţ ămin t e l e g ramat i ­c a l e Lecţ i i le de r o m â n ă c u p r i n d e a u exerci ţ i i g r a m a t i c a l e p e n t r u clasele infer ioare , ca rac te ­r iză r i p e n t r u cele supe r ioa re sau b iograf i i ; cele de f ranceză, m a t e r i a clasei co respunză toa re . Şi m u n c a sé făcea p e n t r u f iecare obiect în p a r t e şi p e n t r u f iecare c l a să în pa r t e . N u m a i p l an -toane le ş t i au la ce oră se s t ingea l u m i n a în cort . D e - m u l t e ori, obosit d e a t â t a scris, d. ' Const . Ne­delcu ieşia p e n t r u o c l ipă să se odihnească . Şi d a c ă p l an toane l e se n i m e r e a u p r in p rea jmă , a-poi, acolo, s u b sc l ip i rea stelelor, cine ştie ce lec­ţ ie n o u ă se p reda , peste ora de sch imb şi în a-

fa ră de orice p r o g r a m ! Alte or i cl. Const . N0-delcu t recea din cercetaş în cercejtaş, p e u n u l îl învelea, p e a l tu l îl t rezea, d a c ă d o r m e a agi ta t , sau p e al t re i lea îl m â n g â i a , d a c ă susp ina în somn. De câ te or i p ă r i n t e a s c a sa m â n ă , n 'a în­semnat p r in somn, m â n a m a m e i r ă m a s ă depa r t e . A doua zi d iminea ţă , Şt. Cre ţu , şeful serviciului de t ă i a t lemnele, c a r e îşi avea. „a te l ie ru l" ( cap ia , bu tucu l , t o p o r u l şi j aguru l ) l â n g ă , t ipograf ic" , l u a caete le scrise peste n o a p t e şi începea sa str ige p r in c u r t e : „Edi ţ ie specială , l i m b a f rance­ză, clasa lV-a . . ." Un elev d in c lasa respect ivă îşi a s u m a r ă spunde rea , cop ia lecţia, d a cae tu l şi la alţ i i , i a r seara î l d u c e a s ingur înapo i l a tipo­grafie, p e n t r u c ă să se , t i p ă r e a s c ă ' (cu câ t ă t r u ­dă!) şi lec ţ ia u r m ă t o a r e . , ,Tipograf ia" din Seu­leni, pe. s eama că re ia cercel aşi i făceau a t â t e a g lume f rumoase , a înseninat , desigu-, cel pu ţ in j u m ă t a t e din exemple le c a r i a u fost d a t e şi mi.re p a r t e din î n v ă ţ ă t u r a j f i e a l a , pe cire au c ă p ă t a t - o acolo. P e pe te ţ i i ei de p â n z ă , pâ lpâ i ­r i le l u m â n ă r i i a r u n c a u u m b r a miţcât\ , : ; re a unu i

m p leca t pes te genunch i i s ă ; şi peste gândur i l e sale, chilnuindu-şe să a ş t e a r j ă l impede p e h â r t i e ceeace a v e a m a i p re ţ ios în b o g ă ţ i a sai intelec­tua lă . O m u n c ă is tovi toare , de mucen ic . Şi ni­meni pe a tunc i , nu-ş i d ă d e a s eama cât sacrif iciu se făcea. I m a g i n e a d- lui Const . Nedelcu, c a r e v a r ămâne , v a fi u m b r a sa p e mişcă to r i i pe re ţ i ai , , t ipografiei".

D a r p u t e r e a emot ivă a r â n d u r i l o r c e ur ­m e a z ă ? : „ D u p ă m a s a de seară , cercetaşiii e r a u liberi o oră, în c a r e fie c ă c i teau z iare le de là Iaşi , fie c ă t receau îlm m i c a loir b ibl io tecă sau s fă tu iau încet p r in cur te . A ş t e p t a u as t fe l r u ­găciunea; oare se făcea în c u r t e a din dos, în­t r ' un p a t r u l a t e r s t râns . Erai u n m o m e n t d e r e ­culegere. D e obiceiu d. Const . Nedelcu l a a-ceastă rugăc iune , c o m u n i c a nou tă ţ i l e zilei, co-m e n t â n d u - l e în c o m p l e x u l evenimente lor , ai că ro r inf imi ac to r i e r a u şi cei 147 d e cercetaşi . L a u n a din aceste rugăc iun i , în c u v i n t e s i m p l e d a r t ragice, s'a a n u n ţ a t p l eca rea coloniei la Taganrog , în,1 Rusia . E r a p r e l u d i u l m a r e i des­p ă r ţ i r i Ace ia c a r i îşi pă răs i se ră l e a g ă n u l copi­lăr ie i lor şi famil ia , aveau să p i a r d ă şi cea din u r m ă l egă tu ră cu ros tu l lor p e l u m e : p ă m â n ­t u l ţ ă r i i G lasu l c o m a n d a n t u l u i , c a r e a n u n ţ a even imentu l şi f ăgădu ia d rep t e ch ipamen t o pe reche de opinci şi u n a d e c i o r a p i e r a s u g r u ­mat . V i b r a în el irevolta î m p o t r i v a soâr te i ne­d r e p t e şi g r i j a d e o r ă s p u n d e r e p r e a mare . ' S e d a l u p t a de là M ă r ă ş e ş t i Min tea colonişt i lor se opr ise în loc. Cuv in te l e loviau t i m p a n u l fără să-1 impresioneze. Se făcuse un gol imens în j u r u l acelui g r u p d e pr ibegi , ca re î i de spă r ţ ea de res tul lumii . R ă m â n e a u ei s ingur i înf ră ţ i ţ i de sufer in ţă , în voia u n o r î n t â m p l ă r i m a i tar i decât in imi le lor t ine re şi m a i capr ic ioase decâ t vân tu r i l e mlăt'ilor a t u n c i c â n d îni mi j locul va­lur i lor r u p pânze le corăbiei , p r inzând-o în sa t an ica lor operă d e d is t rugere . S ingură , ca u n och iu deştept a l lu i D u m n e z e u , s t eaua po­l a r ă c l ipea d e a s u p r a capetelor , a r ă t â n d d r u m u l M i a z ă - n o p ţ i i P â n ă u n d e î i v a d u c e ea?. . . De m u l t t ăcuse c o m a n d a n t u l . Ş i î m p l i n i n d r i tu l , Is -t ra t i a î ncepu t şă c â n t e dini f luer „Ave Mar ia" . Cei m a i m a r i l ă c r ă m a u ; cei m a i mic i p l â n g e a u c u hohote . A fost a t u n c i cea m a i sfâşietoare ru ­găciune. P o a t e şi Florea , câinele c iobănesc al

231

.cohortei, care îşi avea locui î n dreapta! careului , poa t e şi e l cel m a i d r ag prieten al oereetaşilor, a plâns-. Şi apoi un, glas st ins a spus rugăc iunea :

Rugămu-ne ' ndură r i lo r Luceafă ru lu i măr i lo r : D'in va lu l ce ne bân tue , Ina l ţă-ne , n e m â n t u e — Privirea- t i a d o r a t ă Asupră -ne coboară , O, ma ică p r e a cu ra t ă Şi p u r u r e a feciioară Mar ie!

— Noap te bună .

. F ă r ă o vorbă , f ă r ă un gest, copiii c a r i înce­peau să fie a i n imănui , a u plecat la culcare" .

I a t ă a c u m , m ă r t u r i a . , până şi din p a r t e a u n o r copii, a p rov iden ţe i ce vorbea, î n f iecare^ zi, p r in t r 'o t i pa rn i ţ ă mi racu loasă : „ I a r p e l â n g ă a-cesitea. . . ma i e r a încă, ceva: z ia ru l acela mic, ele .mul te ori. t ipăr i t p e h â r t i e colorată , „Nea­m u l Românesc" al d-lui profesor N. Iorga, în ca re v ibra încrederea. Cu o regu la r i t a te nedez­minţ i tă , în fiecare seară, l a l u m i n a focului d in dormi toare le dala Soleşti u n u l c/tea. cu glas. t a r e tot z iarul . Şi p a r c ă n 'a jungea . Frecare cercetaş cău ta apoi să v a d ă s ingur r â n d u r i l e t ipăr i te , să simtă toa tă acea, forţă na ţ ională , ca re se pu lve­riza în conşt i inţele tu tu ror , ge rminând voinţele. Nu ştui — şi nici nu m ă interesează a c u m — a-por tu l p e ca re 1-a adus „Neamul Românesc" în o rgan izarea rezistenţei,, da r dacă a avu t t ă r i a să îna l ţe copiii, ab ia p r i cepu ţ i în t r ebur i l e lumeşti , vădi t este că m u l t îi da toreş te sufletul din Mol­dova". Efectul sfintitor al nenoroc i r i i , şi al ne-voiei se vede în aceste r ândur i , c e p i cu ră sfios cu O1 evlavioasă simpli tate , defini t ive ca o em­b lemă: „Nevoii a e cel m a i m a r e meşter . Iaa: cer­cetaş i ! s'au depr ins cu toate . Şi cu lipsa, şi cu sărăcia comple tă şi cu m u n c a fă ră preget . S'au depr ins să fie şi croi tor i , şi c izmari , şi bucă ta r i , şi gospodari , şi, ch ia r agr icul tor i . Dar 1, m a i pre­sus de orice;, au înţeles ce înseamnă să fii om, şi _ s'au depr ins să fie oameni" . Şi melancol ia discretă, ce evadează uşor în însăş t r i s te ţea tul­b u r ă t o a r e a fenomenulu i vieţii, cu ca re au to ru l îşi încheie confesiunea: „Din momente l e unei vieţi intens t r ă i t e ce teorie se ma i poa te deduce, decât aceea ca re reiese din fapte? I a r faptele, descoperi te şi culese fără nici o me todă m a i di­na in te s tabi l i tă au zbucni t din sufletul u n u i co-ionist, care, d u p ă zece ani , s 'a dus în pios pele-r inagiu p e ma lu l P ru tu lu i . Şi a . văzu t colonia t r ans fo rmată în t r ' un spi tal „rece", a văzu t gră­d ina luc ra tă a c u m de mi l i ta r i şi po iana , fru­moasa po iană din luncă , — dar n u a m a i văzu t nici un cercetaş ; cohorta , ca re u m p l e a de chiote pădur i le , plecase de mult . . . Şi dacă l ipseau oa­menii , a găsit to iuş sufletul coloniei, p l u t i n d dea­supra oameni lor şi, a anilor t recător i — sufletul despre calre nu. se poa t e povesti, p e n t r u c ă el a fost n u m a i al acelor copii, s'a desvoltat cu ei, le. a î m p r u m u t a t o u n d ă d in el şi s'a păs t ra t în­tocmai, a ş t ep tând p e cei plecaţi , pen t ru a le m a i dezvălui oda tă ta inele pu te r i i iui. Şi ei n u se vor mai în toarce . . ."

In adevăr , ce altă teorie decât aceia ca re re­zu l tă din fapte? E a l ta m a i b u n ă ? D a r aceas ta t rebu ie to tuş extrasă . Cel pu ţ in aceea, p rop r iu zis pedagogică, şcolară. Căci deşi „O şcoală în aer

iber" nu e o ca r t e de pedagogie, da r e a e şi o apologie concre tă şi a p r o a p e mist ică a educaţ ie i jtroice. O ca r te fără exper ien ţă nu e nimic, O ex­per ien ţă , © mul t . Ia r o ca r t e cu exper ien ţă , e tot fce p o a t e fi m a i bun . In cazul de faţă, se apl ică u l t ima a l te rna t ivă . A te rna t iva exper ienţeor mlă ­dioase şi curagioase, re levând tocmai de aceea un sens local, consemnate în t r ' un memor iu . Vor­bele au to ru lu i vor fi reuşit a c u m să b i ru iască fereala u n o r a p e n t r u ches t iuni de educaţ ie . Şi joi vor vedea a tunc i că l a Sculeni s'a expér imen­tât un m ă n u n c h i u boga t de idei p e c a r i l e reco­m a n d ă pedagogi i cei. m a i îna in ta ţ i şi în acelaş jţimp cei m a i în ţe lepţ i astăzi . F ieca re din aceste dei ar puteai f i . u r m ă r i t ă , în desvol tăr i speciale, n istoria, Soleştilor şi m a i ales a Sculenilor. N u

e locul s'o facem aci. D a r nu. se găseşte un peda­gog, din mu l ţ imea celor ca r i pujesc a c u m la, noi, să s tud ieze acest aspect în t iner i tor şi a p r o a p e necunoscut din is tor ia pedagogiei, şi a şcoalei în ţ a r a inoasţră? D u p ă câ t s e p a r e ceeace s'a făcut la Sculeni ca exper i en ţă au toh tonă d e educaţ ie , de educa ţ i e în adevăr etnică deşi fără demons­traţ ie , e ma ; i i m p o r t a n t decât ceeace fac apos­tolii cu g r ad ie rarh ic ai şcoalei noas t re de azi. Pedagogi i noştr i decâ t şi-ar irosi energia mast i -când, adeseori u n a şi aceeaş iască pedagogică , mai. mul t a r dobândi , dacă s'ar î nd rep ta că t re subiecte p roaspe te şi exper ienţe efective. Episo­dul da la Sculenii războiu lu i se îmbie p r in t r e cele dintâiu,, ademeni to r în cadru- i de sugestii grave. I a r i zvoare de informaţ i i s 'ar găsi.

Unul , ce ar servi ca punc t de p lecare e ch iar car tea de ca re ine ocupăm aici. I n fo rma ţ i a n u e cant i ta t iv p r e a bogată , da r devine b o g a t ă fiind­că e semnificajtivă. Tocmai firele deJLumină şi d e . caracter is t ic , aşa c u m a u s tă ru i t e le în ezo­ter icul ideal izat a l a m i n t i r i i s 'au a d u n a t în iz-vodul acestor pagini . A t i t ud inea fa ţă de obiec­tu l redat , sub l ima tă de abso lu tu r i adolescente ce supravie ţuiesc discret, şi stilul, mu metaforic , d a r

eu toa t ă a n i m a r e a l ăun t r ică , p e oare p o a t e s'o dea. o p ie ta te fragedă, înf iora tă şi înf lor ind în per ioade doza te de emoţ ie obiectivă, deperso­nal iza tă oarecum, p r e c u m şi une le găselni ţe de r a r ă cuvi inţă , deloc căuta te , în fuga condeiu­lui ca un fulg de n e a ca re se aşează ondu lând pe pa tu- i a lb , căc i a d e v ă r a t a expe r i en ţă sufle­tească a r e stil, i a r s incer i ta tea duce la, poezie— fac fondul acestei că r ţ i evocator si emoţ ionan t : uneor i lucir i d e f ragmente de roman , al teori ac­cente muz ica le de rugă . P e n t r u oricine, fie că se interesează sau n u d e istoria r ăzbo iu lu i or i de educaţ ie , aceas tă l ec tu ră e învioră toare , f i indcă puine în contact- direct cu via ţa , cu emoţia , fă ră nici o. alamb^care. Şi dacă. se adaogă că aceste luc rur i n u se tac, e le a p a r ţ i n â n d zestrei obşteşti a vieţi i şi a na ţ ie i şi c ă . o r i c i n e ştie ceva t r ebue să le facă publ ice , nu din van i t a t e de memor ia ­list ce-şi au tof la tează duioşi i le ori din da tor ie mecanică , ci din sen t iment de înch ina re fa tă de ce e preţ ios în v ia ţ ă—vedem că b ine a făcut au^ torul nos t ru ! c ă . şi,-a însemnat gândur i l e şi . pen­t r u alţii . A măr i t p e n t r u noi m ă n u n c h i u l imagi­ni lor de repaos sufletesc şi de nădejde .

D a r a m lăsat în u r m ă un gând, ca re n e ch i amă înapoi . E, v o r b a to t de căr ţ i le necunoscuţ i lor . O a n u m e fa ta l i ta te in t e r ioa ră le face a p r o a p e în t o tdeauna să r ă m â n ă m a i m u l t sau mai pu ţ i n ne­cunoscute , deşi p o t să a ibă ca l i tă ţ i or i aspecte is­pi t i toare . Ele sunt, p r in u r m a r e , o categorie su-

fletească a p a r t e în p roduc ţ i a cul tur i i . Deci nu a i fi d e o p a r t i c u l a r ă s avoa re si a l teor i ch i a r de o prec isă u t i l i ta te , o c ron ică a că r ţ i lo r cu n u m e necunoscute? C) c ron ică oa recum stranie , şi a-mabilă,, şi cu r ezu l t a t e foar te var iab i le . . . D a r de u n d e să ştii aces te căr ţ i , necunoscu te c a şi au tor i i lor? Le în tâ lneş t i î n t â m p l ă t o r — ca p e un răzor) d e a l b ă s t r i e î n t r ' o p o i a n ă ascunsă. Şi, to tuş , câ te din idei le au tor i lo r ce lebr i >nu se da-toresc că r ţ i lo r a ş a z icând necunoscu te ! D u p ă cum, p e de a l tă pa r t e , s 'ar p u t e a f a c e o a r e ab ­s t rac ţ ie de p a r t e a d i l e t an ţ i lo r în p rogresu l idei­lor? P e l â n g ă aceasta , căr ţ i le în ches t iune po t avea b poezie de f loare de c â m p , de f runze d e p ă d u r e , de g â n d a n o n i m — d e v ib r a ţ i e in tegra lă şi sfioasă ori î n d r ă z n e a ţ ă şi c and idă . P e c â n d a t â t ea din

căr ţ i le co ta te la b u r s a comercia l izăr i i cu l tur i i sunt uscate, p e d a n t e şi, în ceeace a u bun , mi ros p rea m u l t a meserie, a meş teşug : ce le-ar r ă m â ­ne dacă l i s 'ar l u a a p o r t u l aces tu ia? Or ice cit i­t o r sârguimeios e s a t u r a t d e aceste căr ţ i p r o d u s e de meser ie , d e o i n d u s t r i e ca o r ica re al ta , în car i con ţ inu tu r i l e g r a v e se e ta lează imper i a ­list a m b a l a t e în p a r a g r a f e şi capi tole , î n t r ' un s td de fa rmaciş t i mas iv i . D u p ă astfel d e lectur i , r ă m â i c u un gust de cenuşă. F a t ă d e acestea, căr ­ţ i le necunoscuţ i lo r sun t c a mişte flori de gu ra -leului , z â m b i n d încă din b o b u l de r o u ă adus cu ele d m lumin i şu l c rângu lu i . Că r ţ i l e cele m a i î n ă l ţ ă t o a r e n u sun t şi cele m a i b ine făcu te şi me i chiair, î n to tdeauna , cele m a i ta len ta te .

VASILE BĂNCILĂ

C R O N I C A L I T E R A R A A U M U R I T T R E I S C R I I T O R I

P E N T R U gătel i le ei, p r i m ă v e r ' i acestui an nu i - au a juns , s ingure, m ă r ă m i l e fragile şi a lbe ale pomi lo r : e le p re lung iau , p robab i l , p r e a în a d â n c u l ei s a u în sens ib i l i ta tea cân tă re ţ i lo r săi, ho ta re le şi i m a g i n e a re î r ip rospă ta tă a une i ierni , ^a re se con t i nua floral .

F ă r ă îndoia lă că, dim nevoia une i diferen­ţieri, p r i m ă v a r a cere con t ras te : l â n g ă borang i -cul a lb şi p r o a s p ă t a l pomilor , c repu l fâlfâind şi nelinişt i t a l mor ţ i i .

Sunt boli, p a r c ă a n u m e făcu te p e n t r u a al i­m e n t a aceas tă t r ag ică î n v r â s t a r e de două idei profund con t rad ic to r i i : v ia tă şi moar te , a l c ă r o r c a p ă t se t e r m i n ă necesar în p r i m ă v a r ă ; ca r ş i c u m p ă m â n t u l a r avea nevoie de acest regene­ra to r î n g r ă ş ă m â n t uman,, p e n t r u s e m ă n ă t u r i l e şi h r a n a s u b t e r a n ă a pomilor săi.

Căci , n ic iodată , nu s 'aa în f ip t a t â t e a cruci , în b reas l a noas t ră , ca în aceas tă p r i m ă v a r ă : I. Dragoslav, George Rane t i şi A r t u r Stayri 1, p lus câ ţ iva m a i t iner i c a r e t r imiseră din spi ta le , de c u r â n d sp re cer, p r i n pămân te ş t i l e h o r n u r i m ă ­c ina te a le t rupur i lo r , fumul sub ţ i r e a l sufletu­lui lor. . .

P e n t r u gene ra ţ i a noas t ră , a ace lora c a r e a m venit l i t e r a t u r ă d u p ă război , Dragos l av n e ara d in t r e e i cel m a i ap roape . Cei la l ţ i doi se opri­seră c u scrisul, în u l t imi ani , d incolo d e hota­rele « o a s t r e ; d a r fă ră ca, pr in aceasta , să n e fie streini.

î n t â r z i a t r ep rezen tan t a l une i p i toreş t i b o e m e l i t e ra re româneş t i , Dragos l av p u r t a p r e tu t i n ­den i c u sine z â m b e t u l nesilit a l une i r obus t e şi n a t u r a l e iub i r i pentru, p rofes ia sa.

Mereu d r u m e ţ , d u p ă două - t r e i s ă p t ă m â n i pe­t r ecu te în t â r g u l său moldovenesc , Dragos l av revenea în oraş , c a gh iozdanu l d o l d o r a de lu­c ru r i scrise cu m i g a l ă şi p a s i u n e

Şi aceas ta es te î n t â i a t r ă s ă t u r ă carac te r i s t i că a l i t e ra tur i i sale: p e r m a n e n t a şi neş t i rb i t a legă­tu ră p e ca r e a păs t r a t -o t o t d e a u n a Dragos l av

în t r e sine şi oameni i sau locur i le în mi j locul că­rora t ră ise .

Dăru i t cu un a ten t şi ascuţ i t spir i t d e obser­vaţie, I. D ragos l av a f ixat în că r ţ i l e sa le cu mul tă ş t n n t ă a desenulu i l i terar ; t ipuri, şi î n t âm­plări , ex t r em d e au ten t i ce şi firesc povest i te .

Deaceia , Dragos lav r ă m â n e p r i n t r e pu ţ in i i noş t r i p roza to r i bunii, î n t r e al te le şi p e n t r u c ă a specula t cu deosebi tă p r i cepere ma te r i a lu l folcloric al ţ i n u t u l u i s ău : fie p ă s t r â n d in tegra l anecdo ta şi cons t ru ind p e temele u n o r legende, pa r t i a l cunoscute , fie î m p r e g â n d crea ţ ia sa per ­sonală cu sp i r i tu l lor.

„Firimiturile lui Dalib" sau „Banul la Trei Ulcele" cupr ind , m a i ales, c â t e v a a d m i r a b i l e n u ­vele, d e jud ic ioase nota ţ i i şi a d â n c ă omenie ; ele s ingure capab i l e să păstreze, d e a s u p r a or icăre i amen in ţă r i a vremii , n u m e l e lui Dragos l av : a-cest v rednic descendent din r ă d ă c i n a a d â n c ro ­mânească de m a r e şi un iversa l poves t i tor al lui Creangă , a l ă tu r i d e ca r e el a mers de atâtea, ori cu cinste.

Mai pu ţ in norocos decât Dragos lav , dar p r in firea lucruri lor , George Rane t i nu a avu t nici, m ă c a r şansa de a lăsa, a d u n a t e în volum definit iv, toate sonorele semin ţe de veselie p e ca re el le a runcase rele semin ţe de veselie p e c a r e el le a runcase , generos şi indiferent , în pag in i l e t u t u r o r pub l i ­caţ i i lor ca re i-au fost c o n t e m p o r a n e : d e l a Ve­selia p â n ă la Viata Românească.

I n t r e aceste d o u ă n u m e . dea l tmin te r i , se cu­pr inde, în t reagă , g lor ioasa scară p e c a r e izbu­tise s'o> u r ce — şi m u l t ă v r e m e s'o păs t r eze — u m o r u l n e c r u ţ ă t o r şi fecund al lu i George Ranet i .

Mai presus d e orice, t e m p e r a m e n t comba t iv de gazetar , Ranet i a p u r c e s t o t d e a u n a de là rea­litate, cunoscând din pl in t oa t e t r i umfur i l e d a r î n f run tând , egal , şi inevi tabi le le ei r i scur i : ap l j -cându-se ac id a s u p r a faptei imedia te , el şi-a fă­cut ve rva pe cât de t e m u t ă p e a t â t de ut i lă ,

233

Legate s t r âns de evenimente peste ca r e v remea s'a p răbuş i t demult , une le din versur i le sale vor trebui să u rmeze dest inul ne îndu ra t a l ar t ico­lelor d e gazetă .

Ală,turil şi sub ochiul lu i Caragialo, Rane t i a scris şi ne-a lăsat însă câ teva fabule, cu adevă­rat pre ţ ioase şi desăvârş i te : -cu mul t meşteşug construi te , po in ta lor f inală este un sfichiu îm-

, pletit din us tu ră toa re fire d e u m o r ş'i mora lă . P e l ângă vo lumul ed i ta t de Cartea Româneas-

ca,i ch ia r în c l ipa îmbarcării , sufletului său pen­t ru e terni ta te , i n u l t imul t i m p obosit şi u r m ă r i t deap roape de necazur i , r e t ipă r i r ea acestor Fa­bule a r p u t e a foar te b ine const i tui începutul unei, t r ebu i toa re opere de f ixare şi sănă toasă cunoaş tere a lu i George Ranet i .

Căci, n i m i c . n u este m a i penib i l ca sfârşitul,, nemer i ta t trist, al une i intel igenţi c a r e a semă­na t p r i n t r e oameni , toa tă viaţa , r âsu l reconfor­tan t şi l iberator . . . .,

, »

Anato le F r a n c e a r ă t a u n d e v a cum a r vişa el ca» orice poet ca re i -a f e rmeca t . sufletul, să moară, astfel c a d ispar i ţ i a lu i să n u t u l b u r e d e loc imate r ia l i t a tea poeziei: i luzia f i inţări i ei ca un fenomen dincolo şi cu to tul detaşat de obiş­nui te le legi a le exis tenţei noastre.

Deaceia, în ceasul când eroul său s imte c ă şi-a spus u l t imu l cuvân t a l ar te i lui, părăseş te oraşul şi se izolează a n o n i m în t r 'un sat, în a-fară de orice p u t i n ţ ă a vreunei re în tâ lni r i .

Aceiaşi t ă r ie de r e n u n ţ a r e t r ebue s'o fi avu t

şi Arfur Stavri: el a vrut , p robab i l , şi a izbu­tit, să se desfacă de con tempora in în cl ipa când a in tu i t c la r că o despăr ţ i re se i m p u n e a ; ce­d â n d pasu l altora 1, S tavr i " a t n c h i , în Lumi­nişurile sale, r ă m â n â n d acolo p â n ă la sfârşit.

 fost to tuş un poet g ingaş cu o s imţire cu ra t ă şi nea l te ra tă de nici u n a din tenta ţ i i le poetice noui, ca re c ă p ă t a u glas şi prefer in ţă încă d in v remea sa: r i scând dezac tua l izarea a rămas credincios lângă s teagul sub culele ' că­ru ia plecase delà început .

î n r u d i t p r in t imp şi une le af in i tă ţ i de at i tu­d ine cu mare le nost ru poet al fărănămii, A r t u r Stavr i a emis o poezie m i n o r ă şi l impede uşor colora tă idi l ic său în pas te l grigorascian.

P u r t â n d însă aşezată p e sensibil i tate p o v a r a grea a u m b r e i eminesciene, S tavr i a reuşi t totuş, de câ teva ori, să se. real izeze î n t r ' o poezie per­sonală şi discretă, din ca re n ic i accentele mar i n ' au l ipsi t ; cum, de p i l dă , acele a d m ' r a -bile strofe din Seară şi Departe: b u c ă ţ i c a r e vor t rebui negreşit să figureze în t r 'o eventuală , an­tologie a poeţ i lor de seamă,, d in t re Emlinascu şi Coşbuc.

In acest ch ip , din t re i g las t re de t r u p pă­mântesc, au crescut c u i rea le lu jere pen t ru a înflori definit iv în cer, în p r i m ă v a r a aceasta, su­fletele a trei scri i tori români . . .

AL. BĂDAUŢA

C A R Ţ I L E U L T I M A C A R T E A D - L U I D . D R Ă G H 1 C E S C U *)

D. DRAGIIICESCTJ s'a definit c ândva „un om, că ru i a nu i se v a fi cunoscut o a l tă p ro ­fesie ma i precisă decât aceia a, gândir i i" . Aşa este. C u adaosul că este omul unei s ingure idei, f ixe ş'i a b s o l u t e T i m p de un p ă t r a r d e veac, a d e p ă n a t firul de m ă t a s e al unei idei unice, in t rans igente . Născut la v i a ţ ă in te lec tuală sub semnul lu i Durkhe im , i nca rnează profet ic .misiunea sociologică f ă ră compromis ; . P r i m i i sociologi, funda tor i energici , d a r circumspecţ i , de discipl ină nouă cu ambi ţ i i d e şti inţă, apr ig contestata, i -au t r ansmis zelul, mul t ip l ica t , da r n u şi g răun te le spi r i tu lui d e îndoia lă ca re este semnul s t ruc tur i i cerebra le ş t i inţ i f ice D. . D r ă -giiicescu reprez in tă mist ic ismul sociologic în fo rma sa cea m a i excesivă. Cred in ţ a sociologică a d-sale a t inge absolutul , dacă se . p o a t e spune D e altfel, f iecare din af i rmaţ i i le şi negaţ i i le d-sale a r e un ca rac te r de absolut .

D-sa debu tează p r in a f i rmarea determinis­mulu i social, p e t ipu l determinismului biologic şi împo t r i va lui, p r in t ă g ă d u i r e a para le l i smulu i psiho-fiz'ic, (Un î m p r u m u t ca r e n u este p robab i l decât o rest i tuţ ie) . Af i rma ţ i a sociolo-

La Réalité de l'Esprit, Paris, F, Alean, 1928,

gică a d-lui Drăghicescu a r e acel ceva din a-f i rma ţ i a voinţei de v ia ţă . Nu c u m v a es te un

, a,ct subiect iv şi o logică afect ivă fZehil sociolo­gic, impac i en ţ a sociologică se mani fes tă din pr i ­m a l u c r a r e (Le Problème du Déterminisme So­cial, Pa r i s 1903). D-sa reproşa l u i D u r k h e i m că în târz ie în' c ă u t a r e a legilor n a t u r a l e a le socio­logiei şi p recon iza decre ta rea imed ia tă de legi sociologice, potr ivi t une i me tode act ive şi voluii-

. t a r a , d e legislaţie, în sens democra t sau socia­list. U n a din ax iomele d-sale or ig inare era a-ceia că fenomenele psihice sunt un p rodus istoric şi social i a r nu f iz iologic . A sust rage p r ima tu l psihologiei exper imenta le , ,în folosul sociologiei, devine o ches t iune persona lă a t inereţ i i înflo­ri te. Cei dintâi', maeş t r i i d-sale Roberty, Espi-nas, D u r k h e i m şi T a r d e sun t înv inovăţ i ţ i că a u văzut_' 'numeroasele p u n c t e de contact d in t re psi­hologie şi sociologie, i n t e rdependen ţa lor, însă n u şli subordonarea psihologiei. P - s a dresa do­sarul chest iunei (Le Problème de la Conscience, E t u d e Psycho-Sociologique 1907, Par is ) , şi s tabi­lea, d rep tu r i l e sociologiei de â se , ' şubşţ i tuf 'ps i ­hologiei în s tudiul sp i r i tu lu i şi a l eonşfiinjei C u v â n t u l f inal e x p r i m a s p e r a n ţ a în t r 'o eră n o u ă d e profeţ i etico-sociali a i veacului al XX

2vi4

lea. D a r l a co t i t u ra veaculu i , î n t â m p i n â n d re­z is tenta oper i i bergsoniene, scrise ,,1'Idéal Créa­teur" (Essai psycho-socio logique sur l ' évolut ion sociale, Pa r i s 1914), ca o c o n t r a p o n d e r e a „Evo­luţiei Creatoare" în b a l a n ţ a sp i r i tu lu i cont im­poran , D-sa nega ca r ac t e ru l c rea tor a l evoluţ ie i : „în l u m e a m o r a l ă evoluţia, mu c re i ază nimic , sp i r i tu l c re iază to tul" . Deci , idea l i smul va' lua locul evolu ţ ion ismulu i . Aci sociologismul se nu­meş te ideal ism, d u p ă a x i o m a şcoalii, c a r e iden­tifică sp i r i tua lu l cu socialul şi r a ţ iona l i t a t ea cu social i tâtea, C i t ă m u l t i m u l c u v â n t : . Ş t i i n ţ a v i i to ru lu i t r e ime să-1 reabi l i teze şi săr i real izeze p e . D-zeu, dogmele şi Utopia , p r e c u m fizica şi chimia, din zilele noas t r e re iau, ' r eab i l i t ează şi realizează,, cel pu ţ i n în pa r te , v isur i le magic ie­ni lor şi a lchimişt i lor" .

l a t ă d a r c ă p r o b l e m a t i c a sociologiei, p r inc i ­pa l a p r e o c u p a r e à d-lui Drăgh icescu , a r e d r ep t apendice , î na r ipa t , ches t iunea pol i t ică şi pro­b lema lu i D u m n e z e u . Se în ţe lege că p a s i u n e a pol i t ică şi a divini tăţ i i : în spi r i tu l d-sale sun t afecte logice. T r a t â n d despre „Le Renouveau Re­ligieux et la Guerre Mondiale" (Bucarest, 1916), aver t i za că „oferă rezu l t a tu l u n o r med i t a ţ i i şi cerce tă r i anx ioase d e 20 d e ani" , d a r anx ie t ă -ţ d e şi meditaţilile d-sale e r a u p u r conceptua le . O m u l d e s tud iu p r e a pu ţ in om, nu vedea în re­naş te rea . r e l ig ioasă un misticism mode rn , i m a -nent is inul , religia pe r sona lă şi in te r ioară , ci o necesi ta te p e r m a n e n t ă şi iden t ică a sp i r i tu lu i u m a n , v redn ică de considerat . Ra ţ iona l i s t i m p é ­nitent , d a r suplu , descoperea în dogmele creşt ine un pa ra le l i sm social şi biologic. Aşa fiind, cre­d in ţ a în îngeri , împără ţ ia , lu i D u m n e z e u , ne­mur i r ea , înv ie rea j u d e c a t a d e apoi , p ă c a t u l ori­ginar , concepţia, i m a c u l a t ă , t r a d u s e în l i m b a j socio-biologic (concepţ ia i m a c u l a t ă devenea ge­n e r a ţ i a spontanee!) î i a p ă r e a u „ m o r a l m e n t e lo­gice", acceptabi le , şi. dacă n u verif icabi le , cel pu ţ in , r a ţ i ona le" şi „prac t i c rea l izabi le în vi i tor" . Conf l ic tu l d i n t r e ş t i in ţă şi religie, îl rezolva d u p ă d. R ă d u l e s c u - M o t m („Puterea sufletească") p r in aser ţ ia că ş t i in ţa r a ţ i ona l ă şi e x p e r i m e n t a l ă este p r o d u s u l religiei c r e ş t i n e _ Rel ig ia . v i i to ru lu i , p e n t r u d-sa, este un mesianism al şt i inţei , misio­nara, l u i Isus, şi c r ed in ţ ă înj trp u m a n i t a t e supe­r ioară , a t o tpu t e rn i că şi a to tş t iu toare , social is tă sau comunis tă . / F a ţ ă de îna l te le ambi ţ i i precedente , u l t ima c a r t e a d-sale, c u p r i n z â n d câ te un s tud iu social,, ps ihologic şi metaf iz ic , r ep rez in tă u n „ re lâche" studios, în ca r e regăs im acelaş program.: p a r a ­le l i smul p s ihosoc io log i c p r i m a t u l .sociologiei,

p rofe ţ ia f inală. U l t imul cap i to l „ Idea l i smul" fi­x e a z ă poz i ţ i a d-sale medie , dua l i s t ă î n t r e m o ­nismul mater ia l i s t şi cel idealist . Conş t i in ţa n u a r fi. nici fenomen, n'ici eoi-fenomen, ci r ea l i t a t e concretă, , „ s in teză mater ia lă" ' : „ r ea l i t a t ea spJr r i t u lu i es te efectul in te r fe ren ţe i d i n t r e social şi biologic".

Al doi lea cap i to l , s tud iu d e psiho-sociologie apl ica tă , s a u de sociologie subiect ivă, s tabi leşte i d e n t i t a t e a d i n t r e abs t rac t şi social.

P r i m u l cap i to l a f i r m ă „ fa l imen tu l " psiholo­giei exper imen ta le , ro lu l rel igiei şi a l sc lava ju­lu i în p r o d u c e r e a p r imelor fenomene de con­şt i inţă, e tc . . Ac i s e m n a l ă m o a l tă l ă t u r e intere­s a n t ă . a sensibi l i tă ţ i i in te lec tua le a au to ru lu i , de obiceiu d i s imu la t ă în î n c o r d a r e a r igidă. Şi

a n u m e u n pes imism creşt in, augus t in ian , un masoch i sm şi c h i a r u n sadism, r id ica t la r a n g u l d e exp l ica to r a l cauza l i smulu i social.

P r o v e r b u l ' s p u n e că t o a t e d r u m u r i l e d u c la Roma. A d e v ă r u l este c ă m a i t oa t e d r u m u r i l e gândir i i m o d e r n e d u c sp re c red in ţă . Sociologia comt îană avea la c a p ă t re l ig ia Uman i t ă ţ i i .

Sociologia d-lui 'Drăghicescu,, c a uni Moloh, devorase toa te ş t i inţele mora le , cu excep ţ i a teo­logiei. As tăz i a u t o r u l profe t izează c ă sociologia v a deveni O, teologie r a ţ iona lă . C ă c i i n t r ă ' în. procedeele d-sale d e a-şi lîncheia sonor f iecare o-poră cu. o, profeţ ie .

Suntem. în m ă s u r ă să ş t im că d. Drăgh icescu p r e p a r ă o operă d e sinteză, j a l o n a t ă de scrieri le an te r ioare , despre „La Nouve l le Ci té de Dieu" . „ N o u a Ce ta t e a lui D-zeu" es te o rgan iza ţ i a so­c ia lă vi i toare , U t o p i a d-lui Drăghicescu , conse­c in ţă r iguroasă a p remize lo r d-sale sociale. Es te încă prematur, , î n a i n t e de „ S u m a " aceas ta soc io :

teologică să ne p r o n u n ţ ă m a s u p r a operi i d-lu'i Drăghicescu .

D e o c a m d a t ă , d imens iun i le ei, r educ t ib i l e Ia u n a s ingură , î i conferă un ca rac t e r l inear : este ca o săgeată , c a r e a r a t ă o direcţie, C a orice di­recţie, contestabi lă . Sociologia, d isc ipl ină cu. d r e p t de ce tă ţen ie în ş t i in ţă , sau ch ia r ş t i in ţă p r i n t r e a l t e şti inţe, p â n ă la u n punc t , devine conjec tura lă , de î n d a t ă ce pă răseş t e t e renu l realist a l statist icei şi a l economiei ; se c a d e în­tâ iu să-şi del imiteze b i n e obiectul,, să ev i te con­fuzia cu alte. d isc ip l ine s a u ştiinţe, să n u t i ndă p r e m a t u r la pansocio logism; însfârşi t mesianis­m u l p o a t e fi o expres i e a u n u i t e m p e r a m e n t poetic, clar n u a l u n e i ' ş t i i n ţ e . Se p o a t e i a răş i să n u fim d e acord în c o n d a m n a r e a p e r e m p t o r i e a psihologiei expe r imen ta l e , t ehn ică ce a da t re­zu l t a te r emarcab i l e ; mici în p r o c l a m a r e a ax io ­mat i că , încă nedovedi tă , a pa ra l e l i smu lu i psiho­sociologic.

Mai ales nu sun tem convinş i d e super io r i t a tea m o r a l ă a para le l i smulu i psiho-sociologic asu-, p r a pa ra l e l i smu lu i psiho-fizic. Acesta este mare l e a r g u m e n t al d-lui Drăghicescu . Ps ihologia e x p e ­r imen ta l ă q . f u r a t şi înşela t p e om. „Ş t i in ţa i-a r ăp i t conşt i in ţa" . . O ! c â t d e sonor! „Şi to tuş i conş t i in ţa este to t b ine le omulu i . E a s ingură poa t e s p u n e î m p r e u n ă cu Ie l iova al vechi lor Is­rael iţi: „Eu sun t cel ce sun t , şi tot ceeace este nu. ex i s t ă decât p r i n mine" . D- sa ' a f i rmă , r ăz ­leţit, ca un v redn ic sp i r i tua l i s t : , conş t i in ţa este l iberă" , „ d e n a t u r ă nemur i toa re , inf in i tă" , re­ligia „ ins t i tu ţ ie s t ranie , p rov iden ţ i a l ă " d a r aces-tca-s s imple me ta fo re şi s căpă r i . In s is temul d-sale, „soeia l i ia tea es te c a u z a esenţ ia lă , ra ţ iu ­n e a suf ic ientă a fenomenelor conş t i in ţă şi 'ab­s t rac ţ ie" i a r mis t ica şi re l ig ia „ a p a r ţ i n " socio­logiei. Pa ra l e l i smul psiho-sociologic imp l i că un de te rmin i sm social absolut . Spi r i tua l i ş t i i şi idealişt i i vor în ţe lege că D-zeu, suf le tu l şi l iber­t a tea lipsesc din acest de te rminism, exac t c a din de t e rmin i smul biologic. „Un dé te rmin i sme en v a u t u n au t re" , po t c o n c h i d e dânşi i . Personal , preferăm, un determinism; în p a r t e dovedit , c a a-cela biologic, de te rmin i smulu i social m a i pu ţ i n dovedit . '

însfârş i t , e x p r i m ă m sat isfacţ ia noas t r ă intelec- . t u a l ă p e n t r u poz i ţ i a in te lec tual is tă a d-lui D r ă ­ghicescu lai ega l ă distainţă d e in tu i ţ ion i smul bergsonian şi d e p r a g m a t i s m u l j a m i s t ; d a r sun-

2 3 5

t em nedumer i ţ i de afecţ iunea d-sale pen t ru i-deal i smul dualist . Credeam că un sociolog, p r in definiţie, trebue să fie pozitivist şi mater ial is t . D. TJrăghicescu nu ne-a d isuadat de mater ia l i s ­mul inerent de terminismului social. D a r d-sa

ne convinge m a i puţ in tlecât ne smulge admi ra ­ţ ia es te t ică ; fa tă de contradic ţ i i le fundamenta le a le u n u i metafizician prin vocaţie, can tona t în sociologie.

ŞERB AN C10CULESCU

D R A M A Ş I T E A T R U B A V A A F R I C A N U L , p a t r u a c t e de d-1 B E R N A R D Z I M M E R

N [ J v i se p a r e că Africa s eamănă cu o i n imă? ! s p u n e l a um sfârşit de act un personagiu d in Bava. . . E o încheiere în gus tu l şi posibi l i tă­ţile, m a i m u l t br ice , a le d-iui Zftmmer, şi un cr is ta l ca re înçblde în el „sufletele" porn i t e în­tr 'o aceeaş e v a d a r e cu un conducă tor şi u n cân­tăre ţ : Bava însuş. Africa: a p a r e aci ca un pa­nant a l făgăduinjei pen t ru in imi le franceze şi peste în t reaga ţ esă tu ră a piesei, ca re acoperă oameni i şi! sent imentele lor, a r p lu t i un fel de refren de en tuz iasm al unei expans iun i colo­niale de n ' a r fi m ă s u r a şi discreţia, cunoscute şi d-lui Zimmer ca şi în,tregei familii de scrii­tori din ca re face par te . Subt vă tu i r ea aceasta galică, fap tu l r ă m â n e to tuş ^şi t r a n s p u n e r e a lu i : l i t e ra tura exot ică, cons t ru i tă la un momen t da t nu n u m a i cu impresi i l irice şi personale , sau cu gând d e smăl ţu i tă înregis t rare de peisagii, ci fă­cu t ă p r in dep lasarea u n o r mici nuclee sociale puse subt reac t ivul acesta exot ic p r in legă tur i politice, a t r ecu t p e nesimţite, d u p ă răsboiu delà germani l a francezi.

Epoca din p r e a j m a anilor 905—910 când subt imboldu l violent a l poli t icei wilhelminiene, p o b -t ica de e x p a n s i u n e germană , colonială, se afir­ma, ea a c rea t o răs f rângere în l i t e r a tu ra ger­m a n ă con t imporană , pe ca re . o în semnăm cu două n u m e caracter is t ice: H a n s Heinz Evers şi Max D a u t h e n d e y . Astăzi F r a n ţ a se b a t e p e n t r u locul acesta. Şi subt în t reaga l i t e ra tu ră a călă­torilor se s imte p u l s â n d m a i m u l t decât o sim­plă vagabondare . Bava af r icanul interebează mica burghez ie f ranceză pen t ru colonii şi o in­teresează complet , subt toa te aspectele: delà en tuz iasmul t â n ă r u l u i Emi le Soin p e n t r u , , turcos" in r ândur i l e că ro ra v r e a să in t re ca voluntar , p â n ă l a învest irea economiilor în ac ţ iuni le în t re­pr inder i lor din Congo. Mişcarea aceas ta de er v a d a r e exo t ică v rea să cupr inză subt m â n a d-lui Zimmer toa te nuanţe le—lucru l acesta creia-/.ă interesul de felul c u m este pusă ches t iunea de c ă t r e au to r — logodindu-se m i n u n a t cu încă o a l tă t r ă s ă tu r ă a suf le tului modern , i a răş foar­te des îp t r ebu in t a t ă de poezia d r a m a t i c ă fran­ceză, con t imporană . E v o r b a de o a n u m i t ă ro­man t i că a oraşelor mar i , o roman t i că a celor umilii, care se dospeşte î n t r e z'iduri negre şr t ic­site şi murda re , la o la l tă c u entuziasmele spor­tive. Pr in ţ iner i le generaţ i i , ca r i a u o t end in ţă de omogenizare ea circulă, d u s ă d e foile ieftine şi popu la re , cu veşti mi racu loase despre ş t i in ţă sau' ţ ă r i vrăj i te , sau subt m â n a u n u i m a r e ani-mator-poet c u m a r fi sp re pi ldă, Bava.

Amint i ţ i -vă „Paquebo tu l Tenac i t y " a l lu i Char les Vildrac, cu acel cântec p e r m a n e n t şi

naiv care-şi chema, ca o sirenă, eroul spre Ca­n a d a sau, m a i recent, amint i ţ i -vă din , Societa­tea Atleţilor Sp i r i t uab ' ' a lu i Georges Duhamel, vagabondarea c u gându l şi apoi cu fapta, pleca­rea lui Dem's şi Amedé spre acea Pa tagon ie ilu­zor ie şi veti vedea că Africa d-lui Zîimmer e r u p t ă din acelaş a t l as de iluzii moderne , de ro­man t i că u m i l ă şi c i tadină.

B a v a e funcţ ionar lai un notar în t r 'un să tuc u i ta t de Drzeu. D e douăzeci de ani vorbeşte de Africa, d e Congo, de o expedi ţ i e la care a luat par te . In Africa el n ' a fost. E n u m a i un mi to­man cu o pu te rn i că intuiţ ie , u n imaginat iv , un construct iv .

Pu te rea sugestiei sale e a tâ t de m a r e încât fură p e to ţ i ceilalţi cu el şi a junge cu încetul să creeze u n t r ib afr icoman din tot sa tu l acesta. D u p ă cum. e r a fa ta l şi m a i a l e s frumos, v ic t ima cea m a i convinsă a acestui mons t ru imaginat iv, va fi o femee: d-na Soin,, p rop r i e t a r a unu i debit , femee aşezată , văduvă , însă cu un demon ne­cunoscut şi neclasat în ea — inconşt ient d ă târ­coale unor modeste g â n d u r i metaf izice de comu­nicare cil l u m e a de dincolo şi „Flor i lor r ău lu i " lui Baudela i re .

P e d -na Soin o iubeş te însă şi d. Caille, şeful găr i i ca re refuzat d e femeea aceas ta pr insă cu to tul în mre je le Iui Bava, se ho tă răş t e să se răs-bune , r ă sv ră t ind" t r ibul împot r iva mincinosului . Lovi tura da gra ţ ie v a fi u n acar, ca re a fost a-devăra t în CongQ, un biet bet iv însărc inat cu mis iunea să-1 înfur ie p© Bava.

A m fi p u t u t vedea o scenă mare , sub m â n a unu i m a r e scriitor. In rea l izarea d-lui Zimmer, rea l izarea lup te i acesteia, nu a m văzut decât o schi ţă a p r o a p e nesugestivă. _ Singurul lucru ce ni s'a comunica t e gândul , ideea. D e altfel în­t r eaga piesă lasă această impresie d e necopt, necrescut, nedospit .

Iei p r e tu t inden i contac t niumai cu. p rob leme interesante, cu aspecte nouă descoperite, cu in­tenţ i i din cele m a i fericje, în acest Bavay afri­canul . Nicăer i însă nu întâlneşt i real izarea.

Bava, su rp r ins d e a m ă n u n t e , la început se cla­t ină ; e însă m u l t prea- abi l şi p r e a inteligent pen t ru a nti eşi d in încu rcă tu ră . L a al doilea a t ac al acaru lu i , Bava îşi p ierde însă busola şi ej t r ă d a t ca impostor . Un câşt ig de premiu — premiu : u n bi le t de că lă tor ie în Congo — îl îm­pinge pe fantezist spre real i ta te . In p r e a j m a plecări i sale r eapa r vechile legătur i şi regretele cu ele. Aca ru l n u poa t e lua locul lu i Bava f i indcă n u a r e fan ta /Je şi n u şt ie să povestească. T r i b u l măr tu r i seş t e că pre fe ră un mincinos ta­lenta t (ce e oa re a l tceva talentul?) u n u i m a r t o r

236

cinstit , ne ta len ta t . Lui Bava i se vă tueş te i a r ă ş v i a ţ a în sa t şi r ă m â n e ca sot a l d-nei Soin marea lu i a d m i r a t o a r e .

Ch i a r pe r sona ju l cent ra l , B a v a n u e u n i t a r şi suficient construi t . Mate r i a lu l aces ta del icat su­fletesc e no ta t şi r isipit ceeace împied ică re­da rea une i s ingure impresi i . Apoi,, poves tea e mul t prea. d i lua tă de -a lungu l celor p a t r u acte. O m â n ă s igură, c a r e ar fi ş t iut şi p u t u t concen­tra, î n câ t mail pu ţ in ne îndoios şi m i n u n a t e l e a-înănunte , şi in ten ţ i i le a r fi da t o l u c r a r e c a r e să c o n t e z e In fa ţa piesei d-lui Zimmier nu p u t e m

avea decâ t regre tu l u n u i foar te f rumos mate ­r ia l necr i s ta l iza t suficient.

In in t e rp re ta rea Tea t ru lu i Naţ iona l , defectele piesei au a p ă r u t şi m a i mar i . S u b ţ i r i m e a şi p re ­ţiosul a m ă n u n t u l u i s'a şters sau s'a tocat . S'a luc ra t fin mare , p e când aci se cerea t o c m a i teh­nica opusă a p u n c t u l u i b ine ro tunj i t .

L i m b a cu rgă toa re şi cu ra t ă , p r e c u m şi jus te ţea expres i i lo r româneş t i , pen t ru foar te grelele f raze f ranceze fac din t r a d u c e r e a d-lui Iosif N ă d e j d e o l u c r a r e de m u l t ă l audă .

ION MARIN SADOVEANU

C R O N I C A M Ă R U N T A G E O R G E C O Ş B U C a mur i t a c u m zece ani

in l u n a Maiu, în Bucureş t iu l ocupa t d e a r m a :

tele cesaro-cră ieş t i d e c a r e fugise în t ine re ţe şi a fost î n m o r m â n t a t s implu şi t r ' s t , p e o zi p lo­ioasă, d e câ ţ i va pr ie ten i pr inş i sub n ă v a l a v r ă j ­maşului . C â n t ă r e ţ u l ca re a glorif icat ch io tu l vesel al vieţiii n u s'a b u c u r a t , cât a t ră i t , decât de a ten ţ i a ce se d ă u n u i şef de b i u r o u în l u m e a noas t ră s t ăpân i t ă d e obrazn ic i cu suflet d e sub­te rană şi e legan ţă par i s iană . Nu era greu d e ob­servat c u m s'ai şl observa t : George Coşbuc a fost un inadap tab i l . S'a spus însă ca u n regre t ceea­ce t r e b u i e spus ca un omagiu. I n a d a p t a b i l i t a t e a lui se ţ inea d e s t r u c t u r a in t imă, r obus t ă şi vas­tă, a persona l i tă ţ i i poe tu lu i . R a r e x e m p l a r al rasei pe r sona l i t a t ea lu i î n t r u p a tot ce e ma i înal t şi m a i a r i s tocra t în ru ra l i smul mi lenar al vieţii româneş t i . Veac d u p ă veac lucrează , încet şi neobservat , sp i r i tu l r u r a l care, tocmai d e a-ceea, p a r e 'imobil şi ident ic cu sine: c a o p i a t r ă ro tun j i t ă în r â u de luneca rea mi i lor d e va lu r i consecut ive şj c a r e te face s'o> crezi din to tdeau­na ro tundă . C u acest r u r a l i sm mi lena r adânc i t în s t r u c t u r a lu i sufletească, 'George Coşbuc poa t e n u m a i d u p ă o v ia ţă ma tusa l emică s 'ar fi a d a p t a t oraşului . A r ă m a s c u m era în vorbă şi '», fel d e a fi c a fa ta aceea imobi l iza tă în t r 'o c red in ţă de d ragos te p e ca r e a cânta t -o în „Ideal" . O r a ş u l nos t ru e r a ca rag ia lesc : omul b ru sc a-d a p t a t se t r ans fo rma în t r 'o ca r i ca tu ră . Lui Coş­buc t r ebu ie să-i fi făcut silă. Şi refugiul lui spi­r i tua l e ra în elementele d e s ta tornic ie e t e rnă : în ru ra l i smul din p rop r iu - i sânge, î n p r imi t ivu l O m e r în agrestul Virgil iu, în c reş t inu l Dan te . Tipul u r b a n al lu i Goethe , or icât d e clasicizant ar fi fost, nu 1-a a t ras . însăş i c u l t u r a l u i l i t e ra ră e de t e rmina t ă de s t ruc tu r a lui suf le tească: ace­laş ru r a l i sm ampl i f ica t în spţ iu şj, î n t impur i . Pen t ru acest rustif.ism i n a l t ^ i b i 1 . O w a l d Sr>e gler l-ar n u m i c o n t e m p o r a n u l lui O m e r şi a l lui Virgiliu. I n a d a p t a b i l i t a t e a lui Coşbuc e astfel un o m a g i u a d u s personal i tă ţ i i lui pu t e rn i ce şi b i ru i toare . j

, N ' a cuceri t o raşu l c a r e 1-a cinstit ca, p e un simplu şef de b i u r o u ? In orice caz i-a s ta t dârz , fa ţă 'n faţă, egal în puter i . Eminescu pu r ­tase un suflet d izolvat de u rban i sm. Nes ta torn i ­cia formelor, t r ans fo rmăr i l e caleicloscopice, vâr ­te jur i le efemere a le vieţ i i u rbane , c a r e p rovo­cau g luma c r u d ă şi n e u m a n ă a lui Ca rag i a l e

t rezeau desnădejdea sat ir ică a . l u i Eminescu. Se poa t e ca_ pes imismul său să fie expres ia unei dezorganizăr i ' interne d e n a t u r ă m o r b i d ă , cum s'a zis, deşi în apogeu l geniu lu i s ă u Eminescu, era sănă tos ; în orice caz el este exp re s i a unei psihologii u r b a n e ce nu-şi p u t e a găsi echi l ibrul în j u c ă u ş u l şi veşnicul p rov izora t al mediu lu i de oraş. T r ă i n d în acest mediu , pur tându-1 _ în sânge, spectacolul exis tenţe i î ţ i a p a r e fărâmiţat. , peteci t cu, mizeaii, deşert ele sens si fă ră noimă. El t e de te rmină l a negarea existenţ i i ; sau cel pu ţ in la d ispre ţu l ei. N u e semnif icat iv că des-gustul de mobi l i t a tea u r b a n ă împ ingea p e Emi ­nescu la pr ie ten ia şăga ln icu lu i Ion Creangă, ia r pe Ca rag i a l e la r i tmu l robus t al poeziei lui Coşbuc? Prefer in ţe le l i t e ra re c o n t r a s t â n d cu fi­rea celor doi orăşeni n u p a r nişte refugii d e yi-legiatur iş t j în mi j locul naturii ' , suflete obosi te de sd runc inu l u r b a n ce-şi c au t ă r az im în veş­nica s ta tornic ie r u r a l ă ?

Sufletul rus t ic nu cu n o aş t e aceas tă a m a r ă dezagregare zilnică. El e prib n a t u r ă optimist , î n c a d r a t î n fo rmula unei în ţe lepc iuni mi lenare , în r i t m u l t ipic al dat inei moşteni te , în făşura t în aceiaşi vas tă c i r cumfer in ţă a ceru lu i albastru, (pc ca r e o răşeanu l nu-1 vede decât a r a r p r i n t r e spă r tu r i l e acoper işur i lor) , omul de ţ a r ă a r e o sol idi tate ps ihologică i ncomparab i l ă , o voie b u n ă în temeia tă p e o s ta torn ic ie înnăscu tă , o dispozi­ţ ie de a privi to t ce se î n t â m p l ă sub unghiu l e te rn i tă ţ i i şi de a se simţi astfel d e a s u p r a a tot ce sel în tâmplă- E l nju e te ror iza t de a m ă n u n t u l zilnic (care p e n t r u orăşan iia p ropor ţ i i ca tas t ro ­fale), şi, deci nu e e x p u s dezagregăr i i . Din per­spec t iva lu i nesfârşi tă , el vede oraşu l redus la un biet furn icar sub vas tu l cer şi r â d e de m a ­rile frământări i c locot i toare x\nAe se zămisleşte „progresul modern" . Spec taco lu l exis tenţ i i pen­tru el nu se înfă ţ işează f r agmenta t şi desfigu­ra t de mizeri i ci in tegra l , m ă r e ţ şi s tatornic-D a c ă o ră şanu l t r ă ' e ş ţ e în efemer, ţ ă r a n u l t ră­ieşte în e tern i ta te . E a îi i m p u n e régule d e via ţă şi, p r in u r m a r e , v ia ţa lui e t ipică, ne t recându-se în formule de m a i î n a i n t e şt iute. Rob al e feme­rului, o r ă şanu l e p rovoca t l a c o n t i n u ă invenţ ie a formulei de exis tentă . _ El e indiv idual i s t .

In a r t a lui , Coşbuc r id ică l a exp re s i e î n a l t ă a-cest suflet colectiv, mode la t de r u r a l i s m u l mi­lenar . Nic!o no tă subiect ivă n u p ă t e a z ă imensa orhes t ra ţie a acestei colect ivi tă ţ i con top i t e în t ip şi r id ica te p a r c ă d e a d r e p t u l din n a t u r ă în n.po-

237

teoza artei . Egocentr ismului roman t i c al lu i E-ininescu i se o p u n e d in t r ' oda tă şi masiv coleetir vişinul realist al lui George Coşbuc. E s inguru l poet care, (lela Eminescu a creat o ord ine nouă în poezia . românească , opusă în conţ inut , egailă în expres ia art ist ică. O r d i n e n o u ă şii st i l nou. Un stil crescut p e rus t ic i ta tea inspiraţ ie i ca po r tu l ţ ă rănesc potr iv i t p e t r u p u l ţă rănesc . F i ­reşte, un stil d e sărbă toare , ca un po r t d e săr­bă toare . Ioni Slavici şi Ion Creangă l-au creat în! p roză ; George Coşbuc 1-a desăvârş i t î n poezie: s t i lul r u r a l ca re s tă l a b a z a cu l tu r i i româneş t i în t regi c a expres ie a suf le tului colectiv şi per­m a n e n t de u n d e ne sorbim energii le c rea toare şi p e care ne r ă z i m ă m c a p e un fundament sta­tornic al s iguranţe i de noi î n ş i n e

E M I N E S C U conţin ua sa r an iana unea o p ro ­b lemă nedoslegată. N'avenr o biograf ie comp­lectă a lui (nici n u no t rece p r in gând un ro­m a n a l lui , o l i t e ra r izare a vieţi i lui , care, a-t â t a v r eme câ t n u exis tă un documenta t s tud iu biografic a r însemna o falsificare); n ' avem de-asomenea o lucrare: de ana l iză şi d e in terpre­t a r e j i operei şi a geniuluil său. Avem n u m a i în­cercăr i şi f ragmente. Se dovedeşte încă odată , în fa ta p rob lemei Eminescu, cât d e sterilă şi z ada rn i că e cr i t ica noas t r ă oficială, erifica „ra-ţ ional is iă şi estetică" 1 cu „cele trei, a r i p i ale ori­ginal i tă ţ i i lui, Eminescu", sau cri t ica impresio­nistă care, fără să n e demons t reze c e este Emi ­nescu, se^ sf tădueşte r idicol neprovoca tă de n i m e n i să ne demonstreze că Eminescu n 'a •fost un filosof fi indcă n ' a r e un sistem d e filo­sofic în versur i le sa le ! Fireşte, q mul t m a i uşor să treci d r ep t cr i t ic ocupându- t e de „ar ip i le" ei în loc să t e ocupi d a finsăşi pasărea, măias t ră , sau în cellalt caz, de pOetul Cami l Bnl tazar .

In ul t imii ani, mul te-ş t iu torul istoric lite­r a r d. G. Bogdai i -Duică ne-a dat , p r in Viaţa Ro­mânească, o serie de a m ă n u n t e biografice noi în perspec t iva unei v i i toare biografi i ai lu i Emi ­nescu. De-o v r e m e publicarea, lor a înce ta t : şi-a pă răs i t , d. G. Bogdan-Duieă, proectu l? Re­cent şi tot prin Viaţa românească, în ca r e creşte p a r c ă tot m a i mul t un cul t p e n t r u Eminescu, d. G. Ib ră i l eanu reia, adânc indu- le şi ampl i f icân-du-le, veclii p reocupăr i ale sale; în l egă tu ră cu ope ra poetului .

("are sânt poeziile şi care texte le ce-ar pu tea a lcă tu i o ediţ ie na ţ iona lă a Iuti Mihail Emines­cu? E şi aceasta o p rob lemă încă nedeslegată. Edi ţ i i le de p â n ă acum diferă u n a de a l t a şi 'n text şi îmi cupr ins . N ic iuna nu poa te fi soco­t i tă defini t ivă. Toa te sânt încercăr i ce nu pot ' m u l ţ u m i p e nimeni,, c u atât ' m a i pu ţ in p e d. G. Ib ră i l eanu . Cri t icul ieşean şi-a lua t sa rc ina să H'luci'ideze aceste dificile chest iuni . RezultateHe a doi ani de intense cercetăr i încep să iasă la l u m i n ă pr in l ungu l studiu din car© a u a p ă r u t pr imele capi tole în numere le din April şi Mar t a le revistei. E o m u n c ă met iculoasă -din cale-a-fară , condusă de spi r i tu l ager şi de gustul ire­proşabi l p e c a r e îl cunoaştem. D e o c a m d a t ă p ro ­b l ema caro îl p r eocupă p e d. Ibrăi leanu, e a-ceea a poezii lor pos tume. N ' am cetit încă ceva m a i judic ios şi mai, luxos documenta t în aceas tă ches t iune a tâ t d e cont roversa tă şi ne lămur i t ă

p â n ă acum. La, s iguran ţa judeca Iii şi a informa­ţiei, d. G. Ib ră i l eanu a d a u g ă un infinit senti­men t do religios'itate pen t ru mare l e poet. E o m u n c ă de a lexandr in sau de benedict in, umi lă d a c ă vreţi , d a r cu a tâ t ma i necesară c u cât n i ­m e n i n ' a avu t c u r a j u l s'o> facă p â n ă acum. O-da ta problema! pos tumelor l ă m u r i t ă va u r m a , sperăm, aceea a s tabi l i r i i t ex tu lu i şi ortografiei definitive, l uc ru r i şi m a i meticuloase. Edi ţ ia na ţ ională , e, însfârşit , pe d rum. . ,

PREMIILE Ş. S. R. s'au da t şi a n u l acosta p r in vot. Comi te tu l p r o p u n e a d u n a r e a generală del iberează şi votează. Comi te tu l a p r o p u s la a-celaş p r e m i u p e T u d o r Arghez i şi, Alfred Mo­şoiu; a d u n a r e a a del iberat a sup ra . celor doi poeţ i adversa r i fără voia l u i Arghez i şi, d u p ă o minu ţ ioasă cân tă r i r e a valori lor , a p r emia t pe Alfred Moşoiu. Comi te tu l a p r o p u s l a acelaş prenrju de p roză p e romancier i i Ionel Teodo-reanu şi Ion Fo ţ i ; adunarea , a del iberat a supra celor doi, adversa r i fă ră voia lu i Ionel Teodo-reanu,, şi d u p ă o minu ţ ioasă cân tă r i r e a valori­lor, . a premiat, p e Ion F oti.

P r e c u m în medic ină cei m a i competenţ i o a :

meni sânt m e d i c i , precum; în inginer ie cei ma i competenţ i oameni sunt ingineri i , tot astfel în l i t e ra tu ră cei ma i competenţ i oameni sânt scrii­torii înşişi. Votu l lor, expres ie a gus tu lu i fără greş şi! a en tus iasmului nedomol i t pent ru adevă­ra te le c rea ţ i i d e a r tă , e o consacra re definit ivă. P remia tu l e deci un ales în t re aleşi. Pen t ru mul ­ţ imea in fo rmă a cit i torilor, ac tu l acesta de ju ­decată al supremei competen ţ i t r ebu ie să fie un cr i ter iu normat iv , o iud ' ca t i e de p roec ta r lu­minos, a p r o a p e o p o r u n c ă scobor î tă în sunete de lii'ă apol inică depe, Munte le Muzelor : Ia.tă poetul ales; pe-acesta să-1 î nvă ţ a ţ i pe d ina fa ră ! I a t ă romanc ie ru l demiu rg ; d u n ă eroii lui m o -d e l a f W ă suf le tul! Astfel, d u p ă criteriul, demo­craţiei o l impice a scriitorilor» zeci de mii de e-x e m p l a r e se vor t r age din operele poetice ale d-lui Alfred Moşoiu, sie vor citi, se vor spune p e dinafară, se vor t r a d u c e îmi feluri te l imbi d u c â n d p â n ă la marg in i l e p ă m â n t u l u i vraja , ve rsu lu i românesc şi: prest igiul au to r i t a r a l j u ­decăţ i i scrii torilor români . T i r a j e de sute de mlii din romane le d-lui Ion Fot1'., (proza e m a ţ citită decât poezia) vor inunda ' p i a ţ a şi. p â n ă f agenţi i d e s igu ran ţ ă din în t r eaga l u m e (în ulţJ; mul t imp se ocupă şi ei cu l i te ra tura) vor dormi sub c ă p ă t â i u cu superbe le pag in i p r e m i a t e de scriitorii, români .

Votul delà S. S. R. este, în dezor ien ta rea ac­tuală , un ac t de .morali tate art ist ică. E l face o demarca ţ i e categorică în t re , bun şi î n t r e r ău . E l î n c u n u n ă p e cei chemaţ i şi, poa t e f ă ră să vrea , osândeşte p e cei nechemaţ i . In c u r â n d veţi auz i : — Iţi p lace poezia lui T u d o r Arghezi? — E u nu citesc decât p e .Alfred Moşoiu! — Iţi p lac romane le lu i Ionel Teodoreanu? — Eu nu citesc decât p e Ion Foţ i !

Votul de là S. S. R. e categoric.

D E I M I T A T I O N S Ç H R I S T I , car tea cea m a i ci t i tă şi cea m a i r ă spând i t ă d u p ă Biblie, în

238

creş t ină ta te ; îşi a r e în l u n g a şi ya r i a t a - i is tor ie u n c a p i t a l a p a r t e în l egă tu ră cu c u l t u r a româ­nească. I- l î nch ină cunoscu tu l folklorist şi isjtpr, ric bisericesc, pă r in t e l e D . F u r t u n ă în t r 'o -bro­şu ră r ecen tă : „De imitatione Christi" în româ­neşte. Sânt ce rce ta t a cronologic t ă lmăc i r i l e ei cu m u l t ă con t r ibu ţ i e nouă .

C a r t e a ex i s t a l a no i în slavoneşte, t i p ă r i t ă la 1647 în m ă n ă s t i r e a Dea lu lu i , p e che l tu ia la D o a m - , ne i E l e n a al lu i Maie iu B a s a r a b şi cu îngr i j i rea lui Uclrişte Năs ture l . Braşoveanu l Ion D u m a o t r a d u c e î n t â i a oa ră în româneş t e (din greceşte) la 1774. 'A' d o u a t r a d u c e r e pă r in t e l e F u r t u n ă o a t r i bu i e l u i Iosif, c ă r t u r a r u l episcop al Argeşu­l u i (1794), înso ţ i t ă d e o in t e re san tă p re fa ţă . Ver­s iunea lu i Samui l G a i n de là 1803, socot i tă . p â n ă a c u m î n t â i a în româneş t e v ine cronologic în r â n d u l a l treilea. P r e z e n ţ a celebrei c ă r ţ i d e spi­r i t ua l i t a t e creş t ină îiă limbai noas t r ă se da toraş te deci Unui i m p u l s o r todox i a r nu un i t c u m s'a c rezu t p â n ă acum. A patra! şi cea m a i cunoscu tă e b u n a t r a d u c e r e delà 1845 a l u i Gavr'Kl Mun-teanu , profesor l a semina r iu l din B u z ă u şi fun­d a t o r u l î n t â iu lu i z i a r religios la noi , Vestitorul bisericesc, ce-şi p r o p u n e a „de a h r ă n i d u h u l religios şi m o r a l ce a ca rac te r i za t t o t d e a u n a p e n a ţ i a românească" , î m p o t r i v a c u r e n t u l u i vol-ta i r i an din veacu l său. Canon icu l blăjea.n Ga-vri'il P o p d ă a c incea ve r s iune l a 1893. Mi t ropo­l i tu l Iosif Gheorgh ian a d a u g ă la t e x t u l lu i G. M u n ţ e a n u re f lex iuni le f ranceze a le lui L a m e n ­nais (nu ale lui, L e m a n i e fireşte!) Astfel com­plecta tă , c a r t ea a fost t i pă r i t ă d e piosul creşt in l o r g u Dunt i t rescu , ed i ţ ia cea m a i l a rg r ă spân ­d i tă ; p e cât ştim.

D u p ă r ăzbo iu se re t ipă reş te la Neamfu ver­s iunea lui Iosif Gheorghiaini. A r h i m a n d r i t u l Ga-Jaction C o r d u n c a r e n u c u n o a ş t e n imic din ce­lelalte, dă o s tup idă edi ţ ie v r â n d s ă n e facă a c rede că e d in la t ineş te t r adusă . U l t i m a t r adu ­cere, aceas ta l impede, e a' p reo tu lu i D.. C. Vişan. N ' a m a v u t - o în m â n ă , da r j u d e c â n d d u p ă frag­m e n t u l r e p r o d u s în b r o ş u r a pă r in t e lu i D . Fu r ­tună,, găsesc to tuş i c ă versiunea 1 cea livii fru­moasă d e p â n ă a c u m e ţot a lui. Gavr i i l Mun­ţeanu.

I a t ă deci o serie d e p reocupă r i româneş t i , p r i n veacur i , î ni legă tu răi c u aceas tă m a r e ca r i e ;—

u n a d i n t r e cele. m a i fecunde a le uman i t ă ţ i i . Nî-colaie lo r ga însuşi s'a opr i t a s u p r a e i î n t r ' o ne­u i t a t ă pre legere d in seria , Că r ţ i l o r r eprezen ta t i ­ve în istoria: omenir i i" . Ce i ce contestă p reocu­păr i l e de adânc i r e rel igioasă a l e suf le tu lu i nosr trn a u pr i l e j da reflexii corec t ive a s u p r a aces­tu i cap i to l românesc dini i s tor ia u n e i că r ţ i fun­damenta le , a mis t ic i smului european .

NICHIFOR CRAINIC

NE .inulţum'iam,, î na in t e d e j i t s b o i , cu t recerea n r i n t r e no i a căr ţ i i modes t e — fa imoasa 3.50 franceză. — p e ca re genera ţ i i în t regi am învă­ţa t d u p ă cur ioz i t a te şi t e m p e r a m e n t si cân tecul şi ideia, . f ranceză, de -a lungu l veacur i lor . Astăzi ca rd ina l i i pre ţ ioş i ai l ibrăr ie i se în tâ lnesc somp-tuoşi p r a t u tio denii, şi nouă sau vechi , ca text , căr ţ i l e de a r t ă ch i amă î n s p r e ele m a i m a l t de o ispită.

L i b r ă r i a „Hasefer" a i n a u g u r a t d e c u r â n d cit d i scursur i şi oficiali tate, expoz i ţ i a că r ţ i i d e a r t ă franceză. Expoz i ţ i a des făşoară în fa ţa ochilor, c a p a s ă r i Jrare cu. a r ip i l e înt inse, v o l u m e minu­na t e fiecă a r fi s emna te Piazza, fie Kra , fie Fefroud, fie Kieffer!

Şi f iecare c a r t e a d u c e cu ea, n u n u m a i o la­m u r ă d e t e x t a s u p r a că ru ia s'a ap l ica t f an taz ia u n u i d u s t r a t o r — s u r p r i z a l ec to ru lu i c a r e îşi poa t e astfel con t ro la p r o p r i a sa fantaz ie! — d a r ş'i oi culoare , u n stil, o h a i n ă ma te r i a l ă a gând i ­rii, c a r e d ă şi lasă O' a m i n t i r e m a i mul t , despre cale ce sun t s t rânsa în ea. _

Serie e ro ică de_ m i t u r i şi legende din Occi­dent p â n ă în O r i e n t u l î n d e p ă r t a t s t r ânge de, p i l dă Piazza , cu h o r b o t e de pie le a u r i t ă şi cu-, lor i t r ans luc ide şi f ragede; Kra , p r ez in t ă iun Don Q u i c h o t t e complet , peteci t d e v io lenta cu­loa re p ă t a t ă a Ini G u s Bofa, c a r e u r m ă r e ş t e cu desemnul t r e m u r a t d a r expres iv si luetele epo­pee! lu i Cervantes . P e A n a t o l e F r a n c e şi-1 îm­pa r t F e r r o u d şi c u Kieffer: cel d in tâ iu despr in­zând câ te o poves te din vo luminoasa operă , po­veste p e c a r e o împodobeş te sub ţ i r e cu O' perniţă p l ină d e u m b r e subt i le cel de-al doilea, prefe­r ind r o m a n u l subs tan ţ ia l . în pag in i l e dense ale c ă r u i a spa rge mi racu loase ferestre de l u m i n ă ş'i culoare . . . Şi a şa din t iparn i ţe le une i F r a n ţ e h a r n i c e şi a r i s tocra te r ă sa r t r a d u s e sau n u m a i despr inse din l i t e r a t u r a m a i veche şi m a i nouă , m i n u n i de căr ţ i , t ova răş i preţ ioşi şi r a r i de seri d e veghe cat ifelate , g â n d u r i r ă s f rân te de-î n d a t ă în imagin i . . . E x p o z i ţ i a căr ţ i i de a r t ă f ranceză la noi, e o a t en ţ i e şi un imbold şi, vă­tui t , a m scrie o u m b r ă o vagă a r i p ă d e mélan­colie. D e înda tă , gândul a p r o p i e de ca r t ea f ran­ceză — ca re or icât ne -a r fi d e d ragă , r ă m â n e puţ in în a f a ră de f r ă m â n t ă r i l e noas t r e — ca r ­tea r o m â n e a s c ă care . câ teoda tă , e t a r e v red­nică în gândur i , simţi- o s t r ânge re de inimă., Umilă , sdren ţu i tă , cenuş ie ab i a de a începu t pu ţ in , ici colea să p r i n d ă şi é a ar ipi decente. Şi n i m e n i . n u se îngr i jeş te de ea; cei. m a r i - a n a l ta gândur i , ce i mici sun t bucu roş i că o au — câţ i o vor;, şi câţ i o au !

Expoz i ţ i a căr ţ i i de lux f ranceze, d e pe-a'r a-ducte după . ea„. din imbo ldu l ei, c a r t ea f rumoa­să de toa t e zi lele românească, ne ar fi făcut • un n e m ă s u r a t b ine. P â n ă a tunc i l u x u l acesta, total , ne în t r i s tează .

ION MARIN SADOVEANU

E U R O P A a t ră i t p e rând , în h i p n o z a Romei , a Florenţe i , n Pa r i su lu i ; t r ăeş te acum în 'h ipnoza Moscovei. Oricât a m v r e a să î n toa rcem ochii în a l tă p a r t e sânt a t raş i sp re aceas tă lume, b a r ­ba ră , şi fu tur i s tă a r h a i c ă şi u l t r amodern i s t ă , mis t ică şi a v o r t a t ă de ma te r i a l i smul istoric marx i s t .

Că lă to r i i se în to rc cu dosare le cele m a i con­t r ad ic to r i i : U n d e au plecat să descopere p a r a ­disul am găsit in fe rn şi u n d e a ş t ep tau infernul , au în tâ ln i t p a r a d i s i a c e miracole .

D a r l i t e r a t u r a a r t a , cugetarea , ma i m u l t decât revendicăr i l e sociale, p o a r t ă a c u m pecetea Ru­siei. De là ba le tu l de operă, p â n ă l a cel m a i nou film de. c inematograf , p ă t r u n s de u m a n i t a t e , şi

239

p â n â la r o m a n u l analizei sufleteşti, care dacă 1 n 'a fost ucenici t de la Dostoievschi, e de la R t m i z c v ; p re tu t inden i descoperi , în or ice ţesă tură , oricât de grosieră şi oricât de d iafană , firul roş al Mos­covei. Exis tă , nu-1 pu tem ignora, cum ne spunea pa radoxa l la o m a s ă prietenească, Coradini , re-c o m a n d â n d u - n a ca s ingur remediu, - să re fuzăm a ne interesa d e ce se pe t rece în Rusia, ce p re ­găteş te ea vi i torului" . Tragi obloane groase, re­fuză să ştii când se îna l t ă şi a p u n e soarele. Ră­săr i tu l şi apusu l se a l te rnează totuşi fără t ine, şi ch iar de d u p ă obloane, îl bănui dacă nu-1 vezi.

P r i n t r e cele m a i p roaspe te şi mai încă rca te d c observaţ i i că r ţ i a p ă r u t e d e curând . Rusie 192? de Alfred Fabre-Luce (Grasset) a da t de luc ru cronicari lor , f i indcă a p ă r e a î nda t ă d u p ă car tea lu i Duhame l , şi se deschidea cu o violentă şar jă împo t r iva spir i tu lui media tor , p ropus de auto­rul . .Confesiunilor lu i Sala vin".

O Rusie, v ă z u t ă de un om de acţ iune, mi de un filosof împăciu i tor . D e un occidental , ca re la fiecare pas a fost lovit în t r ad i ţ i a sa, spir i tu l său, idea lu l său omenesc. Nu comba te p r inc ip i i ; vede fapte, oameni , peisagii. Respi ră a tmosfera nel iniş t i toare, cu năr i le goale. D e aci, în pagini , un accent profund omenesc. F ie că e medi ta ţ iu-n e a sub z idur i le Kreml inulu i , fie că e acea mi­n u n a t ă că lă tor ie dea lungul Volgăi, p â n ă la Ma­rea Neagră , în t r 'o a tmosferă vas tă şi epică, ase­meni unei b a l a d e de s tepă; occidentalul se re-bifează în faţa unei lumi care-i r ă m â n e incom­prehensibi lă în mecan i smul interior, ca un mis­ter t ră i t de p o p u l a ţ i a al te i p lanete .

E semnif icat ivă îndâr j i r ea cu ca r e babre-Luce, vrea să se scu tu re de orice inf luentă a acestei lumi, şi totuşi îşi descopere sufletul invada t , pe furiş, de în t rebăr i , ca re fără Rusia n u s'ar fi deschis în universul său spir i tual , precis l imitat .

Nu neagă aceasta, da r l up t ă cu aceasta. E d e aceia u n a din căr ţ i le cele ma i sincere

scrise despre Rusia. Fabre -Luce a mers să vadă, d a r s'a în tors cu obl igaţ ia unu i e x a m e n d e con­şt i inţă. D u p ă spectacolul • exterior , l ich idarea conflictului in ter ior : dialogul în t r e eul occiden­ta lu lu i şi Moscova, d i spu tă ca re exis tă acum în f iecaie d in t re noi şi care e poa te d r a m a spi­r i tua lă a epocei noastre.

CEZAR PETRESCU

In v reme ce ziarele franţuzeştii ne a d u c vestea întârziatei în toarcer i că t re noi a Anei Brăncor veanu (filosofică melancol ie a, regăsiri lor târ ­zii!) l ibrăr. 'a f ranceză ne t r imi te un volum de

poezii, ab i a r emarca t de presa delà noi deşi mi­reasma ţăr i i noas t re se despr inde din el cu sua­vităţi, p e ca re limbai s t ră ină ni le face şi mai d e c r e t : In aurul serii, de E lena Văcărescu. (,,Les cahiers féminins". — Bloud et Gay . Paris) .

E m ă n u n c h i u l fraged încă al acelor ca lde şi e locvente inspiraţ i i l i r ice pe. oare scr i i toarea de la Par is , î m p ă r ţ i t ă a t â to r griji de poli t ică şi so­cietate, de ani d e zde u i t ă să le a d u n e împreu­nă. Versuri femenine, a d â n c s t r ă b ă t u t e d© o ne­l iniş t i tă sent imental i ta te , i svorând uşor din bo-găţiai unu i t emperamen t exube ran t şi elocvent, şi^ colorate fă ră afec tare de reflexele u n u i înde­păr ta t r o m a n t i s m p e ca re nu-1 aştepţ i d a r îţi p lace a-1 găsi în versur i le acestea înch ina te mai cu seamă amint i r i i . Cu Shel ley şi cu Keats treci p r in t re ele în t r 'o a rg in ta t ă a luneca re p e sub „Punţ i le f i r ă suspine ' pa te t ic evocate şi n u vei fi_ su rpr ins când a p r o a p e l a fiecare pas t e vei găsi sub poleiul c la ru lu i de lună înf iorat de nos­talgice reverii şi în tovărăş i t de t r i lu l filomele-lor. Uneor i melancol ice u m b r e te vor în tâmpina ca în medi ta ţ i a în t iner i tă a îndrăgost i ţ i lor din a l te v remur i .

Cha teubr i and . Vigny, î ţ i vor t rece pr in p r e a j ­mă cu pa l ide frunţ i visătoare , ia r poez'îa te va învă lu i în reverii d ia fane încă rca te de pa r fumul amint i r i i :

Le dernier feu du long soleil d'out s'éteignit Au parc ou je traçais la fine ombre, o Vigny. FA soudain, me sentant comme Foa menacée Sous l'amour simple et foft qui brûlait ma

pensée, Je ne respirai plus l'air lourd d'intenses pleurs, Ni les rameaur meurtris des nocturnes pâleurs. Şi în acelaşi cad ru de romant ică inspiraţie,

sunt în t re ţesu te şi cela m a i f rumoase din bucă­ţile acestui volum, acele idi l ice evocări în t re­tă ia te de suspine, pe ca r e scr i i toarea le-a int i-tulajt ,Ţar ini negre". Sunt amin t i r i şi privelişti delà noi, văzu te ca p r in t r ' un păinginiş de la­cr imi şi v ib rând de nosta lgia nesfârşi tă a de­păr tă r i i . Unele din ele, c u m e b u c a t a in t i tu la tă „Idi lă moldovenească" a r fi s ingure în s ta re să just if ice ex is ten ţa acestui volum. Ele se adaugă cu f rumuseţ i noi la imaginea mul t ip lă a ţârii noas t re în ope ra acestei scri i toare. Pen t ru noi cei d e aici a r fi de a juns c a orice ca r te n o u ă a Ele­nei Văcărescu să fie o bucu r i e nouă. Talentul scr i i toarei isbuteşte însă a da şi m a i mul t decât cere acest egoism' a l nos t ru de compat r io ţ i . E un noroc ma i mul t c u ca re îi sun tem datorii Şi spu-nând-o, n u avem nici m ă c a r t emerea că un orgo' liu j igni t n e v a î n t â m p i n a cu nes incera l epădare de noi — l epăda rea ca re uneor i împinge la târ ­zii şi melancol ' ce în toa rce r i '

AL. BUSUIOCEANU

z

Secretar «f# Jteaacţie t TU. BăaăuţA

DEMIAN PORTRETUL D-NEl COCA

GÂNDIREA

PĂTRAŞCU FLORI, NATURĂ MOARTĂ

1

GÂNDIREA

MARIA PILLAT V. VOICULESCU

GÂNDIREA

BĂEŞU PRIVELIŞTE

QANDIRkA

R R P ă R O T :

G I B . I. A U H Ă E S C U

L A „ G R A N ' D I F L O R A " EDITURA „SCRISUL R O M A N E S C . PREŢUL 100 LEI

R HPĂRUT:

C O N U E N A K E DE

N. M. CONDIESCU

EDITURA SCRISUL ROMÂNESC ; PREŢUL 70 LEI

A APĂRUT :

EMHNOIL BUCUŢH

C R E S C Ă T O R U L D E Ş O I M I C O L E C Ţ I A „ C A R T E A V R E M I I "

R APĂRUT :

F L O R I L E N O T E Ş I I M P R E S I I

DE • GH. D. MUGUR

PREJUL 40 LEI

A APĂRUT:

RAINER MARIA RILKE

P O V E S T I R I

D E S P R E B U N U L D U M N E Z E U

în româneşte de NICHIFOR CRAINIC

Colecţia « Cartea Vremii». Preţul 30 Iei.

A A P Ă R U T :

A L . B Ă D Ă U Ţ Ă

N O T E L I T E R A R E

Preţul 30 lei

Colecţia „Cartea Vremii"

A A P Ă R U T :

ION MARIN SADOVEANU

ANNO DOMINI, METAMORFOZE

TEATRU

Preţul 30 Lei

Colecţia „Cartea Vremii"

A A P Ă R U T : . . . . . . .

ZAHARIA STANCU

P O E M E S I M P L E

Preţul 30 lei

Colecţia „Cartea Vremii"

E X E f f i -P L f l R U L L E I 30.— GÂNDIREA

E X E M ­P L A R U L L E I 3 0 . -

A P A R E O D A T Ă P E L U N Ă G R U P A R E A R E V I S T E I : AL. B A D A U Ţ A , VASILE B A N C I L A , L U C I A N B L A G A , EMANOIL B Q C Q Ţ A , AL.

BUSUIOCEANU, V. C I O C A L T E U , O S C A R W A L T E R CISEK, N M. CONDIESCU, DE M I A N , R. DRAGNEA,

O. H A N , N A E IONESCO, ADRIAN MANIU, TIBERIU MOŞOIU, ALEXANDRU MARCO, P. MARCO-BALS, GIB. I. MIHAESCO, CEZAR PETRESCO,10N PILLAT, DRAGOŞ PROTOPOPESCU, ION MHRIN SADO-

V E H N O , ZHHflRlH STANCO, SANDO TODOR, PAMFIL ŞEICHRO, FRANCISC Ş I R K T O , TUDOR VIANU, V. VOICULESCU

R E . D A C Ţ I A : NICHIFOR CRAINIC, STRADA POLONĂ No. 38, B U C U R E Ş T I -

i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i iH i i i i i i i i i i i i i in i i i i i i r i i i i i i in i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i II i m m M 1111 n i m i i i i i i n in i n n i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i iu i i i i i i in i i i i i i

No. 5 M A I , 1 9 2 8

C U P R I N S U L : G. C A L I N E S C U : Ascensiune . . . 1 9 3 CRONICA LITERARĂ V. CIOCALTEO: Zapis . . , . 1 9 6 „ , ^ - r T l . „ ION MARIN SADOVEANU: Litanii 198 R L - BADAUŢA : Au murit trei EMANOIL BOCOŢA: Capra Neagră. 200 scriitori 233 V. VOICULESCU: Noaptea . . . 2 1 0 N T- r T A. POP-MARŢ1AN : Ospăţul . . . 2 i l L A K 1 I L b : SORIN PAVEL : Krinonis sau Trep- ŞERBHN CIOCULESCO : Ultima

tele Singurătăţii . . . . 212 carte a d-lui D. Drăghicescu . 234 ZAHARIA STANCU : Nelinişti . . 223 a

C. THEODORESCU: Pentru cânte- DRAMA şi TEATRU cui întârziat 224 I Q N M f l R [ N SADOVEANU: Bava IDEI, OAMENI şi FAPTE africanul, patru acte de D-I

ŞERBHN CIOCULESCO: Situaţia Bernard Zimmer 236

EMHNOl^BOCOŢH: 0 altă f a ţ ă 2 2 5 CRONICA MĂRUNTĂ a problemei cărţii . . 226 NICHIFOR CRAINIC, ION MHRIN

VHSILE BANCILA: O şcoală in SADOVEANU, C . PETRESCO aer liber 229 şi flL. BOSOIOCEANO . . . . 238

I L U S T R A Ţ I I COPERTA : Băeşu DESENE IN INTERIOR : Demian. REPRODUCERI IN INTERIOR : Petraşcu, Maria Pillât, Băeşu şi Demian.

(clişeele Marvan)

i ; 111111 i 11 s ; M111111 M 111 ] 111 • i r 11 i : M i : 11 : i i 11 • 111 ) 111111111111111111111 ï 1111 ; i j 11 i 11 : i ! 11 ] • i i 1111 ; ) j j 11 i 111 ! i > 11 i 111 M i 111 ! 111 i : ; s M1111111 ( T M i M i 11111 £ ç

A B O N A M E N T E : 1 A N , 350 L E I ; 6 L U N I , 175 L E I . P E N T R U I N S T I T U Ţ I U N I

Ş I A U T O R I T Ă Ţ I , 500 L E I A N U A L . I N S T R Ă I N Ă T A T E : 500 L E I A N U A L

ADMINISTRAŢIA: GR. T E O D O S S I U , STRADA L A T I N Ă No. 10

E X E M ­P L A R U L L E I 30.— GÂNDIREA

E X E M ­P L A R U L LEI 30.—

8614. — Impr. Resele Mihai 1 Ltfina. 10