G E O G R A F I A -...

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Laura TÎRLĂ

G E O G R A F I A

CONTINENTELOR

AMERICA, AFRICA ȘI ANTARCTICA

BUCUREȘTI 2015

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI – FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Geografia continentelor: America, Africa și Antarctica

Laura Tîrlă, [email protected] 3

CUPRINS

Introducere 5

PPAARRTTEEAA II.. GGEEOOGGRRAAFFIIAA CCOONNTTIINNEENNTTEELLOORR::

OO AABBOORRDDAARREE GGLLOOBBAALLĂĂ

CAPITOLUL 1. Geografie fizică

7

1.1. Unitățile geostructurale: Geneză și tipologie 8

1.2. Unitățile majore de relief 11

1.3. Hidrografia 21

1.4. Zonele și etajele biopedoclimatice 29

CAPITOLUL 2. Geografia populației, așezărilor și economiei 48

2.1. Elemente de geodemografie 48

2.2. Structuri politico-administrative 53

2.3. Tipologia habitatelor 55

2.4. Regiuni și axe geoeconomice 58

PPAARRTTEEAA AA IIII--AA.. GGEEOOGGRRAAFFIIEE RREEGGIIOONNAALLĂĂ SSEELLEECCTTIIVVĂĂ

CAPITOLUL 3. America de Nord: Statele Unite ale Americii

64

3.1. Nord-Estul American 64

3.2. California 69

CAPITOLUL 4. America de Sud: Brazilia 80

4.1. Repere geografice 80

4.2. Geologia și relieful unităților naturale 81

4.3. Hidrografia 84

4.4. Climatele și biomurile 85

4.5. Populația 86




4.6. Sistemul de așezări 87

4.7. Economia Braziliei 89

4.8. Diferențieri regionale 91

CAPITOLUL 5. Africa de Nord (Maghreb) 93

5.1. Unitățile naturale 93

5.2. Populația și așezările 96

5.3. Diferențieri economice 100

Bibliografie 106

Abrevieri utilizate în această lucrare:

CIA Central Intelligence Agency

EROS Earth Resources Observation Systems

FAO Food and Alimentation Organization

IBGE Instituto Brasileiro de Geografia e Estatistica

IUCN International Union for the Conservation of Nature

LIA Little Ice Age

NASA National Aeronautics and Space Administration

NRCS National Resources Conservation Service

NSIDC National Snow & Ice Data Center

OCS Oregon Climate Service

PRB Population Reference Bureau

RAS Russian Antarctic Station

RDD River Discharge Database

SDSN Sustainable Development Solutions Network

SUA Statele Unite ale Americii

UNEP United Nations Environment Programme

UNESCO United Nations Educational, Scientific and Cultural

Organization

USDA United States Department of Agriculture

USGS United States Geological Survey




INTRODUCERE

Lucrarea de față este destinată în primul rând studenților din anul III de la specializarea

Geografie, care urmează cursurile sub forma învățământului la zi și la distanță (ID). De

asemenea, cuprinde informații utile și pentru alte categorii de persoane interesate în

dezvoltarea cunoștințelor despre geografia continentelor America, Africa și Antarctica.

Celelalte arii continentale constituie obiectul materiilor complementare Geografia Europei și

Geografia continentelor extraeuropene (Asia, Australia și Oceania), conform planului actual

de învățământ.

Conținutul lucrării acoperă două componente de bază ale acestei discipline: noțiuni generale

privind geografia fizică, umană și economică și particularități regionale, concretizate în

exemplificarea unor studii de caz. Aceste componente sunt organizate în patru capitole

constituind unitățile de învățare, tratând succesiv: caracteristicile mediului natural, geografia

populației, așezărilor și economiei, contrastele geografice reflectate în particularitățile unor

regiuni dezvoltate și ale unor regiuni aflate în curs de dezvoltare.

Toate aceste noțiuni și cunoștințe sunt menite să ofere o imagine cât mai reală și actualizată

asupra geografiei continentelor America, Africa și Antarctica, prin prisma unei abordări

regionale moderne. Prin stilul concis și maniera simplă de prezentare a ideilor se urmărește

îndeplinirea obiectivelor specificate în secțiunea introductivă a fiecărei unități de învățare.

În cadrul procesului de învățare, studiul trebuie completat cu cel al atlasului geografic,

întrucât numărul mare de hărți necesare nu permite includerea lor în lucrarea de față. Sunt

ilustrate doar hărți tematice sau studii de caz pentru care nu sunt disponibile alte materiale

cartografice.

Volumul conține o serie de imagini-simbol asociate principalelor componente curriculare.

Acestea sunt afișate în dreptul secțiunilor de text care presupun realizarea unor anumite

activități, menite să faciliteze procesul de învățare:




Dicționar (terminologie)

Notați!

Rețineți!

Rezumatul unității de învățare

Test de autoevaluare

Lect. univ. dr. Laura Tîrlă




Partea I. Geografia continentelor:

O abordare globală




CAPITOLUL 1

UNITĂȚILE GEOSTRUCTURALE ȘI RELIEFUL

ASOCIAT

Conținut:

Unitățile geostructurale: Geneză și tipologie

Unitățile majore de relief

Hidrografia

Zonele și etajele biopedoclimatice

1.1. Unitățile geostructurale: Geneză și tipologie

America de Nord, America de Sud, Africa și Antarctica au avut în decursul

timpului geologic o evoluţie complexă, care le-a imprimat caractere atât

comune, cât şi distincte. Deşi America de Sud a avut o evoluţie strâns

legată de aceea a Africii pentru o lungă perioadă (din Precambrian până în

Mezozoic), din punct de vedere structural are trăsături mult mai apropiate

de cele ale Americii de Nord, rezultat al evoluţiei comune din ultimii 100-

120 milioane de ani.

Principalele tipuri de unități geostructurale sunt scuturile continentale,

platformele, sistemele orogenetice și ariile de rifting.

În Paleozoic şi Mezozoic, America de Nord (Laurenția) făcea parte

integrantă din supercontinentul Laurasia, alături de Europa şi Asia, iar

America de Sud şi Africa, alături de Australia, Antarctica şi India, formau

supercontinentul sudic Gondwana. Legătura completă şi permanentă dintre

DEFINIȚIE Unitățile geostructurale sunt componentele principale ale scoarței terestre, caracterizate printr-o anumită geneză, litologie și mobilitate tectonică.




America de Nord şi America de Sud a fost stabilită relativ târziu, în

Pliocen, în urma regresiunilor marine din regiunea istmului Panama.

În privinţa dispunerii unităţilor structurale, există o analogie aproape

perfectă între America de Nord şi America de Sud. Structurile

orogenetice terțiare domină în sectorul vestic, iar resturi ale vechilor

structuri (caledoniene și hercinice) sunt atașate marginilor interioare ale

unităților de scut și platformă, care domină centrul și estul celor două

continente (Fig. 1.1). Scuturilor le corespund fie întinse unități de podiș sau

câmpie rezultate prin peneplenizare îndelungată (podișurile canadiene,

câmpiile hudsoniene, Peninsula Labrador), iar platformele cuprind marile

bazine depresionare ale fluviilor Mississippi, Amazon şi estuarului La

Plata. Domeniul vestic cuprinde în ambele continente doar structuri de

orogen, edificate în Mezozoic și Terțiar (Cordilierii).

Africa prezintă o uniformitate mult mai mare în privința dispunerii tipurilor

de geostructuri. Se remarcă prin marea extindere a unității de scut (Scutul

African), intens fracturată și deformată din cauza frământărilor geologice

cărora i-a fost supusă de-a lungul timpului. Singurele unități de orogen bine

individualizate sunt poziționate în extremitățile nordică și sudică ale

continentului: Munții Atlas la nord, respectiv Munții Capului (Kaap) la sud.

Sistemul de grabene din estul Africii a generat structuri tectono-vulcanice

intracontinentale de o amploare și complexitate care nu se mai regăsesc în

nicio altă parte a globului. În regiunea Saharei, Scutul African este acoperit

de formaţiuni în cea mai mare parte continentale acumulate pe grosimi mari

Scuturile sunt cele mai vechi unități structurale din alcătuirea scoarței terestre vizibile la suprafață, formate în Precambrian (conțin roci foarte dure, metamorfozate în urmă cu peste 1 miliard de ani). Unități: Scutul Canadian, Scutul Brazilian, Scutul Patagonez, Scutul African, Scutul Antarctic. Platformele sunt unități teritoriale extinse formate prin sedimentare, al căror fundament dur, cristalin, are o alcătuire asemănătoare cu cea a scuturilor continentale. Unități: Podișurile Centrale, Câmpia Mississippi, Câmpia Litorală Atlantică, Câmpia Perimexicană, Câmpia Amazonului,Câmpia Orinoco, Gran Chaco, Platforma Carbonatică Nord-Africană, Depresiunea Congo, Depresiunea Kalahari, Câmpia Mozambicului. Scuturile și platformele intră în alcătuirea cratonilor. Unitățile sau sistemele orogenetice formează lanțuri muntoase rezultate prin cutarea formațiunilor depuse în mari bazine tectonice alungite, care pot apărea în asociere cu corpuri magmatice sau blocuri cristaline vechi. Unități: Cordilierii Nord-Americani, Cordilierele Americii Centrale, Cordilierele Costale, Munții Anzi, Munții Atlas, Munții Capului, Munții Transantarctici.

Scuturi Platforme Unități de

orogen




și în general nederanjate tectonic. Există și excepții, precum domurile

generate de mișcările verticale (structura circulară Richat din Platoul Adrar,

Mauritania). Calcarele cretacice și terțiare formate în mediu marin

epicontinental în perioada în care Sahara a funcționat ca platformă ocupă

suprafețe întinse în Egipt, Tunisia și Algeria, mai puțin în Libia.

Figura 1.1. Distribuţia unităților geostructurale în America și Africa

Antarctica este formată din două unități geostructurale: Scutul Antarctic

(în est) și orogenul de tip andin (Peninsula Graham), care se leagă prin

insulele Antilele Sudice de lanțul muntos andin din America de Sud (Coteț

& Băcanu, 1972).




1.2. Unitățile majore de relief

În ansamblu, desfășurarea unităților majore de relief din America se

realizează de la vest spre est în fâșii relativ paralele, astfel:

a) Lanțurile muntoase formate prin cutare (sistemele orogenetice) sunt

dispuse longitudinal în partea vestică a celor două continente,

formând Cordilierii Nord-Americani, Cordilierele Americii Centrale

și Anzii, toate fiind formate în intervalul Terțiar – Cuaternar

(tectogenezele nevadiană și laramică). În America de Nord, sistemul

orogenetic este echilibrat în partea estică de Munții Appalachi;

b) Podișurile reprezintă în general blocuri cristaline vechi

peneplenizate (erodate și aplatizate), fie extinse în partea mediană a

continentelor (Podișurile Canadiene, Podișul Guyanelor, Podișul

Braziliei, Podișul Patagoniei), fie dispuse fragmentar la marginea

sistemelor orogenetice (Podișul Ozark, Podișul Ohio);

c) Câmpiile se desfășoară în continuarea podișurilor și se suprapun fie

unor structuri vechi (Câmpia Hudsoniei), fie unor mari bazine de

sedimentare (Câmpia Mississippi și Câmpia Amazonului).

Cordilierii Nord-Americani cuprind trei lanțuri muntoase aproximativ

paralele, care se desfășoară în sens longitudinal pe toată lungimea

continentului, grupate în partea vestică a acestuia. Întreaga regiune face

parte din sistemul tectonic circumpacific, formarea cordilierelor americane

fiind un rezultat al coliziunii și subducției plăcilor tectonice majore

(Dickinson, 2004). În partea vestică se distinge Sistemul Coastei Pacifice

(Fenneman & Johnson, 1946), în care masivele muntoase se întrepătrund cu

depresiuni tectonice alungite, paralele. Al treilea lanț formează Sistemul

Munților Stâncoși, separați de Cordiliera Pacifică prin platouri interioare

extinse.

Sistemul Coastei Pacifice se desfășoară în continuarea Peninsulei Alaska și

cuprinde Munții Alaskăi, Munții Coastei, Munții Columbiei, Munții

Cascadelor și Sierra Nevada. Pe teritoriul Mexicului poartă denumirea de

Sierra Madre Occidental. Aceste sisteme muntoase au fost primele care s-

au înălțat din cadrul Cordilierilor Nord-Americani, în timpul ororgenezei

nevadiene din Jurasic (180-140 m.a.).

În Munții Alaskăi se ating altitudinile cele mai mari de pe întreg

continentul nord-american (Mt. McKinley 6185 m, Mt. Logan 5959 m, Mt.

Elias 5489 m). Spre sud, Munții Coastei sunt foarte fragmentați, iar

tectonica diferențială a influențat în timp distribuția inegală a altitudinilor

prin subsidențe sau înălțări regionale.

Munții Coastei sunt dublați spre interior de un sistem orografic paralel,

extrem de complex sub aspectul genezei și alcătuirii geologice. Sunt

separați de acesta prin depresiunile tectonice longitudinale Willamette și

VESTUL CORDILIER




Californiei (Sun Valley). La nord, Munții Columbiei cuprind catenele

secundare Selkirk, Purcell, Monashee, Stikine și Cariboo, iar pe teritoriul

SUA se continuă cu Munții Cascadelor și Sierra Nevada (Mt. Whitney,

4185 m). Stratovulcanii sunt numeroși în cuprinsul Munților Cascadelor, în

vecinătatea contactului dintre placa tectonică nord-americană și placa

pacifică: Mt. Rainier (4392 m, cel mai înalt stratovulcan din Munții

Cascadelor), St. Helens (2550 m), Olympic (2427 m), etc. Vulcanul Lassen

și Devilʼs Postpile sunt incluse pe lista ariilor protejate ca monumente

naționale. Activitatea vulcanică majoră s-a desfășurat în timpul

Cuaternarului, iar mulți dintre vulcani sunt încă activi.

Sistemul Munților Stâncoși este format din Munții Brooks (în Alaska),

Munții Mackenzie (Canada) și din Munții Stâncoși propriu-ziși (Canada și

SUA). A treia catenă - Munții Stâncoși - constituie cel mai extins lanț

muntos continuu de pe teritoriul Americii de Nord. Se desfășoară pe o

lungime de aproape 5000 km, din provincia canadiană Columbia Britanică

și până în statul american New Mexico. Munții Stâncoși s-au format în

cadrul orogenezei laramice (80-55 m.a.), ca efect al subducției plăcii nord-

americane sub placa pacifică, în decursul mai multor evenimente tectonice.

Geologia este extrem de variată: roci metamorfice și argilite precambriene,

calcare și dolomite jurasice, gresii cretacice, etc. (Gadd, 2008). Acestea din

urmă intră în alcătuirea Marelui Hogback al Dakotei, un aliniament de

coline structurale format la contactul dintre Podișul Preriilor și Munții

Stâncoși. Mai importante sunt grupele muntoase vestice și platourile

asociate: Grand Teton, Black Hills, Podișul Yellowstone, etc.

Sierrele Mexicului. La sud de Rio Grande, pe teritoriul Mexicului, sistemul

orografic se restrânge mult și alcătuiește Sierra Madre Oriental. Aceasta

jalonează parțial regiunea costieră a Golfului Mexic și întâlnește Sierra

Madre Occidental în sudul statului, unde formează împreună Sierra

Transversal (sin.: Sierra Madre del Sur sau Sierra Neovulcanică). În

continuare se desfășoară Cordilierele Americii Centrale, care străbat

regiunea istmică și realizează joncțiunea cu catenele nordice ale Munților

Anzi, pe teritoriul Americii de Sud.

Cordilierii Nord-Americani și Sierrele Mexicane cuprind bazine interioare

foarte extinse, fiecare având anumite particularități tectono-structurale:

Platoul bazaltic al Columbiei, Marele Bazin, Platoul Colorado și Podișul

Central Mexican. O caracteristică generală a acestor bazine sau platouri

intracordiliere o constituie climatul semiarid și local chiar pronunțat arid,

cauzat de efectul de umbră pluviometric indus de bariera orografică vestică.




Tabelul 1.1. Caracteristici geostructurale ale platourilor intracordiliere

nord-americane

a. Platoul Columbiei b. Marele Bazin

Altitudini medii cuprinse între

800-1200 m;

Curgeri bazaltice în Miocenul

superior (17-6 m.a.), pe care s-a

format un relief de tip trappe

(Carson & Pogue, 1996);

Prezența unor văi foarte largi

(coulees), formate în urma

glaciațiunii și inundațiilor

pleistocene (Baker, 2009).

Fluviul Columbia este colectorul

principal.

Regiune endoreică intracordilieră

în cadrul statelor Nevada și Utah;

Structură riftogenă de tip basin &

range cu orientare NE-SV;

Provincia americană Basin &

Range are o topografie

caracteristică și se extinde mult în

afara Marelui Bazin, cu precădere

spre sud (Deșertul Sonoran,

Podișul Central Mexican);

Climatul este de tip deșertic și

semideșertic.

c. Podișul Colorado d. Podișul Central Mexican

Acoperă o suprafață de 337.000

km2 în sud-estul Marelui Bazin;

Este alcătuit dintr-o succesiune

impresionantă de formațiuni

sedimentare cu structură

tabulară;

Înălțările succesive au determinat

adâncirea ritmică a fluviului

Colorado și formarea canionului

omonim;

Altitudini de 2000-3000 m;

Forme de relief: mesas, buttes,

poduri naturale, hoodoos, etc.

Sectorul nordic se numește Mesa

del Norte și prezintă asemănări

geostructurale cu Marele Bazin

(este un riftogen de tip basin &

range);

Predomină bazine tectonice

(bolsonuri) umplute cu detritus,

separate de culmi joase;

Sectoarele cele mai joase sunt

foarte plane (bazine depresionare

de tip playas): Bolsón de Mapimí;

Altitudinea medie este de 1300 m

(Bridges, 1990).

Figura 1.2. Bolsón de Mapimí ©vdtur 2013




Spre est, în regiunea de platformă a Podișului Preriilor (Marile Câmpii),

relieful are o structură monoclinală, înclinând progresiv către valea

fluviului Mississippi. Tot către această vale înclină și podișurile formate pe

sedimentarul cvasimonoclinal din vestul Munților Appalachi.

Munții Appalachi formează un lanț ușor sinuos în estul continentului,

separând două mari unități fiziografice ale Americii de Nord: Podișurile

Centrale și Câmpia Litorală Atlantică. Sunt formați din două catene

principale, cu evoluție și alcătuire geologică diferită: Appalachii de Nord și

Appalachii de Sud, separați de un culoar tectonic important pe care s-a

dezvoltat valea râului Hudson. În ansamblu, Munții Appalachi au aspectul

unor coline puternic erodate, care păstrează largi suprafețe de nivelare și

abia depășesc 2000 m altitudine. Altitudinile medii sunt în jur de 1000-

1500 m.

În alcătuirea Munților Appalachi sunt cuprinse 6 provincii fiziografice:

New England, extensia Maritimes-Newfoundland, Piemontul Appalachi-an,

Blue Ridge, Ridge & Valley și Podișul Appalachian. Primele două

formează Appalachii de Nord, iar restul intră în alcătuirea Appalachilor de

Sud.

În ansamblu, relieful cutat caracteristic a impus în terminologia

geomorfologică internațională noțiunea de relief appalachian.

Basin and range reprezintă un tip de relief structural întâlnit în Marele Bazin din S.U.A. și în regiunile adiacente, precum și în teritoriile care încadrează Sierra Madre Occidental din Mexic (cu precădere în Podișul Central Mexican). Se caracterizează prin fragmentarea fundamentului, blocurile înălțate rezultate (horsturi) formând culmi muntoase paralele, iar cele coborâte (grabene) formând bazine tectonice alungite, depresiuni pe care sunt grefate văile. Aceste forme de relief diferite alternează pe tot cuprinsul platoului.

Figura 1.3. Relief de tip basin & range în Marele Bazin, Nevada (captură Google Earth, 2013)

MUNȚII

APPALACHI

New England

Extensia Maritimes-

Newfoundland

Piemontul Appalachian

Munții Albaștri

(Blue Ridge)

Ridge & Valley

Podișul

Appalachian




Appalachii de Nord se extind pe teritoriul Noii Anglii (Munții Verzi din

Vermont și Munții Albi din New Hampshire și Maine). Prelungirile lor

formează extensia Maritimes-Newfoundland spre nord-est. Munții au fost

cutați în timpul orogenezei taconice din Ordovician (550-440 m.a.).

Aceasta s-a desfășurat pe o arie mult mai extinsă, care cuprindea și sectorul

de nord-vest al Europei, unde s-au înălțat masivele caledoniene din nordul

insulelor Marii Britanii și Alpii Scandinaviei. Ulterior, cutările au fost

reluate în decursul orogenezelor caledoniană, acadiană, Ouachita,

hercinică și Allegheny, care au afectat întregul bazin tectonic al

Appalachiei timp de circa 250 milioane de ani; ultimele faze s-au

desfășurat în același timp cu orogeneza variscă din (Paleo)Europa.

Appalachii de Sud ocupă o suprafață mult mai extinsă, de la valea râului

Hudson până în nordul statului american Alabama. S-au format în decursul

mai multor faze orogenetice, dintre care ultima și cea mai importantă a fost

orogeneza appalachiană (hercinică). Aceasta a afectat regiunea în decursul

Paleozoicului Superior (325-260 m.a.). În cuprinsul lor se găsește masivul

cu altitudinea maximă din cadrul întregului lanț muntos: Mt. Mitchell, 2037

m. Cele patru provincii sau unități fizico-geografice care îi compun au o

desfășurare paralelă de la est către vest, după cum urmează:

a) Piemontul Appalachian este o unitate cristalină de racord între

munți și Câmpia Litorală Atlantică. Altitudinile descresc treptat, iar

aspectul general este cel al unui podiș ușor înclinat spre est.

Constituie sursa a numeroase râuri tributare direct Oceanului

Atlantic.

b) Munții Albaștri (Blue Ridge) constituie sectorul montan central și

are o alcătuire similară cu a piemontului și cu a Appalachilor de

Nord (roci metamorfice).

c) Provincia Ridge & Valley reprezintă o asociere de culmi și văi

paralele (relief tipic appalachian) sculptate în roci predominant

sedimentare. Tectonica și eroziunea selectivă au acționat simultan

pentru a crea un peisaj spectaculos. Culmile muntoase (ridges)

trasează modele reliefate în zig-zag pe substratul alcătuit

predominant din gresii, iar în văile și depresiunile sculptate în roci

argiloase se concentrează sistemele de așezări și căi de comunicații.

d) Podișul Appalachian este diferit de unitatea piemontană de la est.

Se desfășoară în partea de vest a Appalachilor. Eroziunea l-a

fragmentat puternic, transformându-l într-un ansamblu de coline și

Relieful appalachian este un tip de relief structural cutat, în cadrul căruia masivele au fost peneplenizate, iar cutele apar ca aliniamente de culmi slab evidențiate. Pe măsură ce eroziunea înlătură materialul mai friabil, rocile dure care formează anticlinalele strânse sunt detașate în relief, separate de văi largi, grefate pe sinclinale.

Acest tip de relief, specific Munților Appalachi, mai este numit ridge & valley (culmi și văi), cu referire la dispunerea paralelă a fomelor de relief, în concordanță cu desfășurarea spațială a principalelor aliniamente structurale.




munți joși. Unele masive au păstrat caractere tipice de platouri

(Munții Cumberland și Allegheny). Regiunea a fost cunoscută mai

ales pentru imensele rezerve de cărbune pe care le deținea, cele mai

mari din America de Nord (bazinul carbonifer al Pennsylvaniei).

Câmpia Mississippi ocupă o regiune extinsă în partea central-sudică a

Americii de Nord. Este formată din depozite sedimentare terțiare și

constituie o câmpie de acumulare cu declivitate foarte mică. În cadrul ei

fluviul meandrează puternic, iar în cursul inferior străbate Câmpia Litorală

a Golfului Mexic sau Câmpia Perimexicană. Aceasta se continuă spre este

și nord cu Câmpia Litorală Atlantică, până în dreptul paralelei de 40⁰N.

Principalele unități de relief din America de Sud sunt: Munții Anzi

(unitate de orogen), Podișul Braziliei, Podișul Guyanei, Podișul

Patagoniei (unități de scut) și Câmpia Amazonului - o unitate de

platformă asociată sectorului central scufundat al cratonului

amazonian (Cordani & Teixeira, 2007).

Munții Anzi se subdivid în trei sectoare: Anzii Nordici, Centrali și Sudici,

iar altitudinea maximă atinge 6961 m în Vârful Aconcagua. Sunt formați în

general din trei catene paralele, cu excepția Anzilor Centrali, unde există

două catene muntoase marginale care încadrează un platou înalt - Podișul

Boliviei sau Altiplano. Printre cele mai înalte masive andine se regăsesc și

Ampato (6950 m), Huascaran (6768 m), Llullaillaco (6727 m),

Mercedarion (6670 m), Tupungato (6560 m), Chimborazo (6272 m), ș.a.

Formarea Anzilor a început în urmă cu circa 170 milioane de ani, în

Cretacicul superior, când au debutat procesele orogenetice ca efect al

coliziunii și subducției Plăcii Nazca sub Placa Sud-Americană. Aceasta din

urmă a înregistrat permanent o deplasare concomitentă spre vest, rezultat al

deschiderii și formării bazinului Oceanului Atlantic. Alcătuirea geologică

este foarte complexă. Se remarcă nucleele orografice formate din roci

metamorfice și corpuri magmatice (granite și granodiorite), mai rezistente

la eroziune. Vulcanismul și cutremurele sunt frecvente și modelează

permanent peisajul andin. Centura vulcanică andină este de tip calc-alcalin

(vulcanism de subducție) și prezintă o largă varietate de structuri tectono-

vulcanice specifice: zone extensionale, areale de rifting, falii

transpresionale, pungi de magmă ascensională, zone de acreție, ș.a. În

cadrul său se disting vulcanii activi: Tolima, Galeras (în Columbia),

Cotopaxi și Chimborazo (în Ecuador). Prin structura lor, Anzii Centrali

reprezintă un exemplu clasic de deformare compresională și geneză

montană (Okaya et al., 1997).

Glaciațiunea actuală se menține pe arii mai extinse doar în Anzii Sudici,

sub forma a trei calote glaciare: nord-patagoneză, sud-patagoneză și

Cordiliera Darwin. Dinspre centrul calotelor se dezvoltă ghețari montani

extrem de dinamici: Viedma, Upsala, O’Higgins, ș.a. Retragerea accelerată

a ghețarilor patagonezi în condițiile încălzirii globale a climei a fost

documentată pentru perioada 1870 (sfârșitul LIA) și 2011, timp în care




90,2% din ghețari s-au topit, 0,3% au avansat și restul de 9,5% nu au

înregistrat modificări de volum (Davies & Glasser, 2012).

Podișurile Guyanei și Braziliei sunt unități fizico-geografice suprapuse

unor scuturi (vechi nuclee continentale), separate de regiunea joasă de

platformă a Câmpiei Amazonului.

Podișul Guyanei corespunde Scutului Guiana. Aici predomină

suprafețele plane, netede, aproape orizontale, delimitate de

abrupturi verticale (relief de tip tepuy). Altitudinile sunt în jur de

2000-3000 m în masivele cele mai înalte: Roraima, Kukenan, etc.

Podișul Braziliei1 este cea mai extinsă unitate de podiș din America

de Sud și se desfășoară aproape în întregime pe teritoriul Braziliei.

Sunt caracteristice platourile monoclinale, prelungi, denumite

chapadas (ex.: Chapada Diamantina). Altitudinile cresc treptat către

litoralul atlantic, unde platourile sunt puternic fragmentate, iar

relieful tipic apare sub forma unor cupole care au fost denumite

”pãos de açucar” (căpățâni de zahăr).

Câmpia Amazonului este o vastă regiune joasă, netedă, inundabilă pe

suprafețe mari și străbătută de Amazon și principalii afluenți ai acestuia.

Sunt caracteristice trei trepte de inundabilitate: igapo (zona frecvent

inundabilă), varzea (zona inundabilă temporar, la ape mari) și été (zona

neinundabilă).

Figura 1.4. Treptele de inundabilitate ale Câmpiei Amazonului

Relieful Africii este distinct, creat în urma fragmentării scutului

african și al mișcărilor verticale ale blocurilor rezultate. S-a format

astfel un mozaic de bazine joase și platouri înalte; primele sunt

ocupate de câmpii fluviale sau câmpuri de dune nisipoase, iar

secundele de podișuri sau unități montane. Singurele catene

muntoase cutate se desfășoară la cele două extremități ale

continentului – nordică și sudică: Munții Atlas, respectiv Munții

Capului (Gârbacea, 1964).

Munții Atlas s-au format în cadrul sistemului orogenetic alpin desfășurat

în zona de mare mobilitate tectonică mediteraneană, încadrată de plăcile

tectonice eurasiatică și africană. Se compun din șase catene cu lungimi

diferite: Atlasul Tellian și Atlasul Saharian sunt două lanțuri muntoase

paralele între care se extinde Podișul Chotturilor. Au o alcătuire geologică

predominant sedimentară (roci carbonatice). Celelalte catene sunt mai

scurte și se grupează în partea de vest a sistemului muntos: Er-Rif, Atlasul

Înalt, Atlasul Mijlociu și Antiatlas. În Atlasul Înalt se înregistrează cota cea

1 Informații mai detaliate se regăsesc în Capitolul 5 (Brazilia).




mai ridicată: Vf. Toubkal (4165 m). Aici sunt mai frecvente blocurile

cristaline și granitice, resturi ale unor sisteme orogenetice mai vechi,

hercinice. Au aceeași alcătuire și proveniență ca și fundamentul platourilor

interioare sau mesetele iberice.

Munții Capului (Kaap) aparțin cutărilor permo-triasice, care s-au

manifestat pe o lățime relativ îngustă (100-150 km) la marginea sudică a

Platoului Karroo Mare. Culmile sunt relativ scurte și paralele, separate de

numeroase depresiuni (ex.: Karroo Mic). În general orientarea lor

urmărește linia de coastă atlantică și sudică. Relieful a fost intens denudat

înaintea transgresiunilor jurasice și cretacice, care au avut ca rezultat

”îngroparea” vechilor capide sub sedimente consistente. A urmat o nouă

etapă îndelungată de modelare subaeriană, finalizată cu evidențierea rocilor

dure din axul anticlinalelor și lărgirea depresiunilor longitudinale,

corespunzătoare sinclinalelor.

Figura 1.5. Munții Kaap

Africa Estică Înaltă. Formarea celui mai mare sistem de rifturi

intracontinentale a generat o serie de erupții, în urma cărora au rezultat

masive și platouri vulcanice (multe dintre ele active și în prezent) separate

de depresiuni tectonice adânci ocupate de lacuri. Dintre grupurile de

vulcani, mai importante sunt: Virunga, Ruwenzori și Platoul Craterelor

Uriașe (care conține cea mai mare calderă vulcanică din lume,

Ngorongoro). Sistemul de rifturi converge către Triunghiul Afar – o triplă

joncțiune tipică extrem de labilă din punct de vedere tectonic, situată în

sudul Mării Roșii. Aici, în cadrul Depresiunii Danakil, se găsește

altitudinea cea mai joasă de pe uscatul Africii (-155 m).

Podișurile periferice ale bazinului Congo sunt peneplenizate, cu altitudini

în general de 500-1000 m, înconjurând la nord, est şi sud bazinul Congo,

care are astfel aspectul unui vast amfiteatru. Unităţile majore de relief sunt:

Podişul Azandé (la nord şi nord-est), Podişul Camerun şi Munţii Adamaoua

(nord-vest), Podişul Gabon (nord-vest), Podişul Luanda (sud-vest), Podişul

Lounda (sud), Podişul Katanga (sud-est).




Figura 1.6. Caldera Ngorongoro, estul Africii (NASA)

Geomorfologia regiunilor aride ale Africii. În regiunile deșertice,

condițiile climatice aparte au determinat o evoluție diferită a reliefului.

Sahara este formată din munți, platouri golașe și depresiuni acoperite cu

dune de nisip – forme de relief care poartă denumiri regionale specifice

dialectelor berbero-arabe. Relieful deşertic este un produs al acțiunii mai

multor agenţi, dintre care cei mai importanţi sunt cei climatici. Cel mai

important proces în cadrul modelării reliefului îl reprezintă dezagregarea

mecanică, manifestată mai puternic în regiunile muntoase şi de podiş. Aici

sunt prezente rocile dure (şisturi cristaline, gresii, calcare, conglomerate,

eruptiv), prin sfărâmarea cărora rezultă blocurile sau fragmentele

colţuroase. Variațiile termice diurne contribuie la dezagregarea acestora

prin procese de gelifracție. Particulele nisipoase rezultate sunt foarte fine și

alcătuite mai ales din cuarț, un mineral foarte rezistent la procesele de

alterare tipice deșerturilor. Astfel, produsele dezagregării și alterării

formează vaste întinderi nisipoase numite erguri sau câmpuri de dune.

Acestea coincid în general cu marile regiuni depresionare, arii favorabile

acumulării nisipurilor. Agenţii hidrografici au generat forme precum:

câmpii de acumulare, glacisuri, pedimente, organisme torenţiale, ueduri

care s-au format în urma proceselor de scurgere din pleistocen. Scurgerea

actuală are un rol major în modelarea reliefului acestora datorită

manifestărilor sale deosebit de violente, mai ales în cadrul uedurilor

(Gârbacea, 1964).

Principalele unități de relief din deșerturi sunt hamadele, regurile și

ergurile, cărora li se adaugă masivele muntoase. Dunele de nisip din

alcătuirea ergurilor pot avea o morfologie variată, în funcție de direcția,

intensitatea și regimul vânturilor predominante care le modelează: stelată,

semilunară (barcanele), liniară (draa), etc.




Celelalte deșerturi ale Africii au suprafețe mult mai restrânse și caractere

climatice diferite.

Danakil este un deșert care ocupă o suprafață de circa 100.000 km2 în

nord-estul Africii, în regiunea Triunghiului Afar.

Namib este un deșert costier care se desfășoară în lungul litoralului atlantic

al Africii, de o parte și de alta a Tropicului Capricornului, pe o lungime de

circa 1200 km și o suprafață de 81000 km2. Limita față de platoul interior

este marcată clar în peisaj de un abrupt tectono-eroziv proeminent (Great

Escarpment), iar climatic de izohieta de 100 mm/an (McKee, 1982).

Evoluția sa geomorfologică a început în Mezozoic, prin cutarea marginii

continentale sudice a cratonului Congo ca efect al destrămării Gondwanei.

A rezultat Platforma Namib, acoperită aproape în întregime de dune de

nisip cu forme predominant stelate sau liniare. Poziția geografică reflectă

acțiunea a trei categorii majore de procese geomorfologice: eoliene,

fluviale și marine (Watson & Lemon, 1985). În Namib se remarcă două

elemente geografice: ”Marele Zid” din lungul țărmului - o dună imensă de

nisip cu altitudinea de circa 100 m și Sossusvlei - o depresiune de tip playa

(foarte netedă și acoperită cu cruste de săruri). Unele dune pot atinge

dimensiuni gigantice: 300 m înălțime și zeci de kilometri lungime, fiind

printre cele mai mari de pe Glob.

Kalahari nu este un deșert tipic, ci mai degrabă o regiune supusă unor

condiții climatice tropicale care formează un bias anual oscilant: sezonul

umed alternează cu cel secetos și determină schimbări marcante ale

peisajului

Antarctica are un relief deosebit de al celorlalte continente, datorită

acțiunii îndelungate a calotei glaciare masive care o acoperă de peste 34

milioane de ani. Se deosebesc următoarele tipuri genetice: relieful

subglaciar, relieful subaerian și relieful calotei glaciare. În emisfera estică

uscatul este uniform, puțin fragmentat și bine dezvoltat în suprafață. Aici,

calota glaciară are cea mai mare grosime (circa 4800 m). Monitorizarea

Hamadele sunt podişuri pietroase, acoperite de blocuri de rocă colţuroase sau pavate cu lespezi neregulate de gresie, calcar, bazalt etc., rezultate în urma dezagregării mecanice stratificate. Hamada este forma deşertică a podişului, un deşert de blocuri, în contrast cu deşertul de nisip.

Regurile sunt câmpii joase şi plane, acoperite de pietriş sau nisip. În reguri nu se formează dune. În Sahara de Est, tipul de reg cu pietrişuri şi bolovănişuri este denumit serir.

Ergurile sunt teritorii foarte întinse acoperite cu dune de nisip (câmpii de dune). Ocupă în general regiunile joase ale Saharei, marile depresiuni. În Sahara de Est, ca forme acumulative sunt caracteristice barcanele, dar cele mai frecvente sunt dunele longitudinale şi transversale.

FORME DE RELIEF

ÎN SAHARA

Deșerturile Africii: SAHARA

DANAKIL

NAMIB

KALAHARI




recentă a indicat o relativă menținere a masei de gheață în est, în timp ce în

Antarctica de Vest calota și-a redus masa din cauza încălzirii globale (King

et al., 2012; Rignot, 2008; Rignot et al., 2008). Munții Transantarctici

reprezintă cea mai însemnată diviziune orografică a uscatului. Aceștia s-au

format în vecinătatea riftului transantarctic și separă într-o oarecare măsură

Antarctica de Est de Antarctica de Vest.

Test de autoevaluare nr. 1. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar:

Răspunsul şi comentariile la testul de autoevaluare sunt la pagina 47.

1.3. Hidrografia

La nivel continental, cele mai importante bazine hidrografice se desfășoară

în regiunile de câmpie și de podiș. Marile cumpene de ape urmăresc de

obicei configurația lanțurilor muntoase (Cordilierelor) în sensul

meridianelor și pe cea a interfluviilor de podiș (Podișurile Canadiene,

Podișul Braziliei) în sensul paralelelor.

În America drenajul este direcționat spre oceanele Pacific, Atlantic și

Arctic. Cumpăna de ape continentală se desfășoară în sensul meridianelor,

urmărind configurația sistemului montan al Cordilierilor. În consecință,

asimetria suprafețelor continentale este foarte pronunțată din punct de

vedere al drenajului: suprafața tributară Atlanticului este considerabil mai

mare decât cea drenată spre Pacific. În America de Sud contrastul este și

mai mare. Niciun râu important nu se varsă în Oceanul Pacific, toate

arterele hidrografice mari fiind tributare Oceanului Atlantic. Asimetria este

complicată de existența unor vaste regiuni endoreice în centrul

Cordilierelor Nord- și Sud-Americane.

În Africa, întinderea mare a suprafețelor areice și endoreice a determinat

complicații în configurația cumpenelor de ape continentale. Cumpăna nord-

Care sunt unitățile de relief asociate cel mai adesea scuturilor

continentale? Exemplificați.




africană izolează regiunea interioară a Saharei de regiunile marginale

tributare Mării Mediterane și Oceanului Atlantic. Se distinge în partea

centrală a continentului cumpăna de ape Congo-Nil, care separă cele mai

mari bazine hidrografice africane.

Antarctica este lipsită de râuri, prezența calotei glaciare împiedicând

formarea unei rețele hidrografice organizate. Există numai torenți

subglaciari, care evacuează apa rezultată în urma topirii gheții.

Marile fluvii și râurile tributare

Cele mai cuprinzătoare bazine aparțin marilor fluvii Mississippi, Amazon,

Nil și Congo. Teritorii mai restrânse ocupă bazinele fluviilor Yukon,

Mackenzie, Columbia, Colorado, Parana, Niger, Zambezi, Orange, etc.

Contrastele regionale sunt puternice, parametrii dimensionali fiind

influențați de numeroși factori. Astfel, Nilul este al doilea fluviu din lume

ca lungime, având și cea mai mare suprafață bazinală. Cu toate acestea,

debitul său este cu mult mai redus decât al altor fluvii, ținând cont că

traversează Deșertul Sahara.

Mississippi formează împreună cu afluentul său principal, Missouri, cel mai

mare sistem hidrografic din America de Nord. Fluviul își are izvoarele în

Lacul Itasca, la altitudinea de 450 m, Bazinul hidrografic acoperă aproape

întreaga suprafață a câmpiilor și podișurilor dintre Munții Stâncoși și

Appalachi, precum și porțiuni însemnate din aceste regiuni muntoase.

Reprezintă cea mai importantă rețea fluvială de comunicații și transporturi

de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Fluviul are trei secțiuni

principale: prima se extinde între izvoare și confluența cu Missouri, a doua

până la confluența cu Ohio, iar ultima până la vărsarea în Golful Mexic. La

vărsare formează o deltă digitată cu morfodinamică foarte complexă.

Tabelul 1.2. Principalii parametri ai marilor fluvii din America și Africa

(după Enciclopedia Britannica1 și Fernandez y Fernandez et al., 1998)

Nr. Denumirea Lungimea

(km)

Debitul mediu

(m3/s)

Supraf. baz.

km2)

1 Amazon1 7.040 209.000 7.050.000

2 Nil1 6.695 2.830 3.400.000

3 Mississipi-Missouri2 5.969 16.792 2.981.076

4 Congo2 4.667 41.000 4.014.500

5 Rio de la Plata-Parana2 4.500 22.000 4.144.000

6 Niger2 4.180 5.589 2.117.700

7 Zambezi2 2.574 3.400 1.390.000

8 Orinoco2 2.140 33.000 880.000

În funcție de direcția și caracterul drenajului rețelei hidrografice, suprafețele terestre se împart în: exoreice (cu scurgere spre mări și oceane), endoreice (cu drenaj interior, convergent) și areice (fără drenaj superficial, apele infiltrându-se direct în substrat).




Amazonul are cel mai mare debit și un bazin hidrografic care aparține în

cea mai mare parte regiunii centrale și nordice a Braziliei. Se suprapune

celui mai diversificat și totodată fragil ecosistem din lume, Pădurea

Amazoniană. Altitudinea generală redusă pe o lungime de mii de kilometri

face ca panta fluviului să fie aproape nulă. La aceasta se adaugă cantitățile

foarte mari de precipitații care duc la ridicarea nivelului apelor cu până la 9

m. În consecință, suprafețe foarte întinse sunt cuprinse în zona inundabilă

(varzea), cu numeroase difluențe, în care fluviul atinge lățimi de sute de

kilometri. Gura de vărsare este foarte largă, în fapt o deltă-estuar care își

modifică permanent topografia și configurația din cauza acțiunii combinate

a fluviului (prin debitul imens adus) și a oceanului (prin mareele puternice

care preiau surplusul solid). Aici s-a format un adevărat arhipelag, în cadrul

căruia se remarcă Insula Marajó. Fenomenul pororoca este caracteristic

Amazonului și se manifestă prin înaintarea apelor în amonte în timpul

orelor de flux, dând naștere unui val care poate atinge și 4,5 m înălțime.

Nilul se formează din apele a două râuri, Nilul Alb și Nilul Albastru, după

confluența de la Khartoum. Bazinul său hidrografic este cel mai mare din

lume și traversează 10 state pe 35 de latitudine: Burundi, R.D. Congo,

Kenya, Rwanda, Uganda, Tanzania, Etiopia, Sudanul de Sud, Sudan și

Egipt. Regimul său hidrologic este extrem de complex din cauza

diferențelor climatice înregistrate în cele două bazine din care se formează

– Nilul Alb și Nilul Albastru (Fig. 1.7). În Egipt, Nilul constituie o axă

puternică de populare, găzduind majoritatea localităților din regiunile

interioare și terenurile agricole aferente. Agricultura intensivă se desfășoară

exclusiv în lunca fluviului (sectorul inundabil), sedimentele aduse de acesta

la revărsări constituind un fertilizator valoros pentru terenurile altfel

amenințate de secetă. Delta formată la vărsarea în Marea Mediterană este

triangulară, de tip barat.

Figura 1.7. Debitele Nilului amonte de confluență (RDD, 2010)

Congo are bazinul hidrografic situat în zona caldă, dispus simetric de o

parte și de alta a Ecuatorului. Precipitațiile fiind constante și ridicate în

orice perioadă a anului, debitul său nu înregistrează variații deosebite.

Izvorăște din L. Tanganyika și L. Mweru, formând mai întâi râul Lualaba,

care devine Congo în aval de Cascada Boyoma. În regiunea capitalelor

Brazaville (Congo) și Kinshasa (R.D. Congo), valea se îngustează și

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

m3/

s

Nilul Alb (Barajul Jebel Aulia)

Nilul Albastru (Khartoum)




formează o serie de cataracte cunoscute drept Cascadele Livingstone.

Pragurile sunt traversate de un debit imens de apă (peste 40.000 m3/s) pe o

lățime a văii de 300-800 m.

Nigerul parcurge o distanță de 4180 km și are un regim hidrologic specific,

datorat traiectoriei sale succesive prin zona de stepă subsahariană (cu

climat tropical semiarid) și zona ecuatorială. Deși izvorăște la o distanță de

numai 240 km de ocean, se îndreaptă în direcția opusă, spre Sahara. După

ce trece prin Timbuktou formează un unghi de 90 spre SE, primește apele

râului Benue la Lokoja, Nigeria și se varsă în cele din urmă în Golful

Guineei printr-o deltă maritimă. Fluviul traversează patru state: Guineea,

Mali, Niger și Nigeria. Un element atipic este prezența unei a doua delte în

amonte de Timbuktou – Delta Interioară a Nigerului sau Macina.

Regiunea este o câmpie inundabilă de subsidență presărată cu lacuri și

mlaștini, extrem de întinsă (4 milioane ha). Inundațiile se datorează

cantității mari de precipitații pe care Nigerul o primește în bazinul superior

și sunt favorabile menținerii vegetației cu până la 6 luni de la începerea

sezonului secetos (Seiler et al., 2005). Excesul de apă susține agricultura,

bazată pe pescuit și cultura orezului și meiului.

Zambezi este un fluviu tipic de podiș, cel mai mare curs de apă din Africa

de Sud. Izvorăște dintr-o regiune înaltă numită dambo, caracterizată de

prezența asociațiilor ierboase inundate sezonier, presărată cu lacuri și bălți,

care constituie în general sursa a numeroase cursuri de apă (Mackel, 1985;

Von der Heyden & New, 2003). Substratul este metamorfic străbătut de

roci magmatice în zona Cascadei Victoria (formată pe un prag de falie),

unde fluviul trece în cursul mijlociu. Înălțimea de 108 m dublată de lățimea

de 1708 m o clasifică drept cea mai mare cascadă din lume, rivalizând doar

cu Cascada Iguaçu de la granița Braziliei cu Argentina. Volumul de apă

deversat este de 1088 m3/s.

Lacurile

Lacurile sunt inegal distribuite pe suprafețele continentale, clima având o

mare influență în acest sens. În general sunt ocupate de lacuri

discontinuitățile topografice mai importante fără drenaj exterior și în care

aportul de precipitații este mai mare decât cantitatea de apă evaporată.

Există și excepții, când lacurile au caracter sezonier și seacă vara, lăsând în

loc depresiuni întinse acoperite cu cruste poligonale sau de sare (de

exemplu chotturile din nordul Africii). Tipurile genetice de lacuri sunt

foarte diversificate. În funcție de factorul care a generat formarea cuvetei

lacustre, se pot distinge: lacuri glaciare, tectonice, de crater, relicte, sărate,

de disoluție, lagune și limane, antropice, etc.

Sistemul Marilor Lacuri din America de Nord este încadrat în categoria

lacurilor tectono-glaciare, dar are și origine erozivă (ex.: Cuesta Niagarei).

Cele cinci lacuri componente sunt: L. Superior, L. Michigan, L. Huron, L.

Erie și L. Ontario. S-au format pe locul unui vechi rift continental în urmă

cu peste 1 miliard de ani într-o zonă tectonică activă (Grady, 2007; Van




Schmus & Hinze, 1985). Este cel mai mare sistem lacustru de pe glob ca

suprafață (244.106 km2, însemnând 21% din suprafața totală acoperită cu

apă dulce de pe glob) și volum de apă dulce (22.671 km3, adică 54% din

total). Cascada Niagara s-a format între lacurile Erie și Ontario pe o

discontinuitate geomorfologică – cuesta Niagarei – ca rezultat al eroziunii

diferențiale. Înălțimea este de numai 51 m, dar lățimea apelor depășește 1

km (1039 m între malurile canadian și american). Volumul de apă deversat

este impresionant (2.400 m3/s), fiind o sursă ideală de hidroenergie: 2,4

GW (după New York Power Authority2).

Figura 1.8. Sistemul Marile Lacuri - fluviul Sf. Laurențiu

În Hudsonia (Câmpiile Canadiene) se află cele mai multe dintre marile

lacuri glaciare canadiene: L. Winnipeg, L. Athabaska, L. Urșilor, Marele

Lac al Sclavilor, etc. În Cordilierii Canadieni și în Anzii Patagoniei există

numeroase lacuri rezultate în urma topirii ghețarilor montani (Ex. L.

Morenelor, L. Argentino).

Principalele tipuri genetice de lacuri sunt: lacuri tectonice, lacuri

glaciare, lacuri sărate, lacuri de disoluție, limane, lagune și lacuri

antropice.

Lacurile tectonice sunt caracteristice regiunilor de rift intracontinental și

regiunilor care au suferit fracturări ale fundamentului și scufundări, creând

condiții pentru formarea unor cuvete lacustre. Cele mai cunoscute se află în

regiunea Africii de Est, traversată de sistemul de rifturi Albertine-Etiopian,

care trece la nord în riftul Mării Roșii: Tanganyika, Mweru, Malawi.

Lacurile sărate se găsesc de obicei în regiunile aride, ocupând sectoarele

cele mai coborâte ale depresiunilor endoreice. În America de Nord estede

2 http://www.nypa.gov/facilities/niagara.htm

http://www.nypa.gov/facilities/niagara.htm




menționat Marele Lac Sărat din Marele Bazin; în America de Sud se găsesc

cu precădere în Puna de Atacama.

Lacurile de disoluție. Sunt incluse în această categorie lacurile formate pe

calcare, rezultate în urma disoluției și prăbușirii substratului. Cele mai

interesante sunt cenotele, lacuri de formă circulară sau semieliptică întâlnite

pretutindeni pe platourile calcaroase din America Centrală. Lacul

Okeechobee din Peninsula Florida s-a format în cadrul podișului calcaros

care ocupă aproape întreaga suprafață a acesteia.

Limanele și lagunele sunt caracteristice regiunilor litorale, fie la vărsarea

unor râuri importante (limanele Chesapeake și Delaware din estul SUA),

fie pe coastele ferite de acțiunea mareelor, unde se dezvoltă cordoane

litorale (ex.: Laguna Maracaibo).

Lacurile de acumulare sunt prezente pe toate cursurile fluviilor și râurilor

importante, constituind sursă de hidroenergie și de apă pentru irigații. Un

rol important este acela de regularizare a debitelor, mai ales în regiunile cu

risc ridicat de inundații sau secetă (ex.: Lacul Nasser pe Nil).

Regiunile endoreice și areice

Regiunile endoreice sunt bazine în care nu există o scurgere exterioară a

rețelei hidrografice, către mările și oceanele interconectate. Scurgerea se

realizează spre interior, de obicei într-un lac sau mlaștină cu dimensiuni

considerabile. Cele mai mari regiuni endoreice sunt în Africa, în Sahara,

Sahel și Kalahari. În America se remarcă Marele Bazin în Statele Unite ale

Americii, Bolson de Mapimí în Mexic și Altiplano în America de Sud.

Lacurile care ocupă în prezent părțile cele mai joase ale bazinelor endoreice

sunt în majoritate lacuri relicte, care în trecutul paleogeografic ocupau

suprafețe mult mai întinse decât în prezent. Este cazul Marelui Lac Sărat și

al Lacului Ciad.

Lacul Ciad. Bazinul Ciadului este situat în zona de stepă a Sahelului, între

12⁰-15⁰N, iar suprafața lacului revine teritoriilor a patru state: Nigeria,

Niger, Ciad și Camerun. Lacul Ciad a reprezentat de-a lungul deceniilor un

subiect permanent de interes pentru cercetători datorită pericolului

dispariției sale definitive. Asemănător Lacului Aral, Ciadul și-a redus

foarte mult suprafața lacustră spre partea sudică – cu circa 95% între 1963

și 1998 (UNEP). Principalul furnizor de apă dulce al bazinului este sistemul

hidrografic Chari-Logone, al cărui debit mediu la NʼDjamena, Ciad a

scăzut de asemenea cu 75% în ultimii 40 de ani (NASA, 2001). Această

realitate, coroborată cu aridizarea și implicit cu prelevările de apă pentru

irigații, a cauzat restrângerea masivă a suprafeței acvatice (Coe & Foley,

2001). Condițiile actuale au dus însă la scăderea suprafeței lacustre în

timpul sezonului secetos de la 10.000 km2 la 1350 km

2 (NASA, 2001), iar

în prezent la mai puțin de 2000 km2 (USGS, 2014).




Figura 1.9. Dinamica spațio-temporală a Lacului Ciad în ultimii 50 ani (1963-2013). Sursa imaginilor: NASA/Earth Observatory

Salarele și chotturile. Sectoarele cele mai joase ale bazinelor endoreice

sunt umplute cu sedimente lacustre și săruri care formează cruste

groase. Au aspectul unor depresiuni întinse cu baza extrem de netedă,

declivitatea fiind aproape absentă (sub 0,2 m/km). Sunt cunoscute sub

numele de depresiuni saline sau alcaline, playas, dar poartă denumiri

regionale diverse: salinas, salare (America Latină), chotturi (nordul

Africii), takâre (Asia Centrală), sebkha (Arabia Saudită), kevire (Iran),

etc.

Formarea crustelor de sare se datorează evaporației intense și a aportului

excesiv de săruri minerale. Procesele sunt accentuate în lipsa drenajului,

a infiltrațiilor și a acviferelor care ar prelua o parte din cantitatea de

săruri. În timpul sezoanelor umede, câmpurile de sare se transformă în

lacuri sărate (Etosha); în alte situații, lacurile actuale sunt reminiscențe

ale unor suprafețe acvatice mai întinse (Marele Lac Sărat). Cele mai

cunoscute câmpuri salifere sunt: Salar de Uyuni în Altiplano (America

de Sud), Chott El-Djerid și Chott Melrhir în Regiunea Atlas (Africa de

Nord) și Etosha (în Namibia).




Figura 1.10. Peisaj arid din Chott El-Djerid, Tunisia © L. Tîrlă, 2008

Test de autoevaluare nr. 2. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar:


Cum influențează clima regimul hidrologic al fluviului Niger?




1.4. Zonele și etajele biopedoclimatice

Climatele și vegetația, împreună cu asociațiile faunistice și solurile

caracteristice reprezintă elementele bipedoclimatice ale globului.

Desfășurarea spațială a acestora este condiționată de mai mulți factori,

dintre care cei mai importanți sunt: latitudinea, extinderea suprafețelor de

uscat și altitudinea reliefului.

Zonalitatea elementelor biopedoclimatice înseamnă distribuția

acestora în benzi relativ paralele, în lungul paralelelor

globului, dinspre poli către Ecuator. Este condiționată de

forma aproape sferică a Pământului și de distribuția inegală a

radiației solare (Ielenicz, 2000).

Etajarea elementelor biopedoclimatice înseamnă distribuția

acestora în benzi încadrate între anumite limite altitudinale,

care pot varia de la o regiune la alta și pot înregistra diferențe

în funcție de expunerea suprafețelor. Este condiționată de

topografie (altitudinea reliefului, orientarea versanților, etc.).

America de Nord şi America de Sud prezintă elemente de

complementaritate biopedoclimatică, având în vedere faptul că se

desfăşoară pe aproape toate gradele de latitudine, în special în emisfera

nordică. Cu excepţia Cordilierilor, răspândirea climatelor şi a tipurilor de

vegetaţie respectă principiile zonalităţii pe glob, astfel încât întâlnim o

varietate apreciabilă de elemente.

Ţinând seama de poziţia geografică a continentelor, de circulaţia

atmosferică, de factorii orografici şi de diferenţele în morfologia costieră,

rezultă o mare diversitate de regiuni climatice. În America de Nord, în

cadrul fiecărei zone climatice se poate deosebi un tip de climat oceanic şi

unul continental. În America de Sud, distribuția suprafețelor de uscat în

latitudine a condiționat limitarea climatelor reci (boreal și subpolar) la

regiunea andină, sub formă etajată. Cu toate acestea, climatele sunt mai reci

decât în mod obișnuit la latitudinile medii, din cauza apropierii de

Antarctica și a influenței oceanului sudic.

Fiind traversat de Ecuator şi de cele două tropice, teritoriul Africii este

încadrat aproape în întregime în zona caldă a globului. Singurul tip de

climă caracteristic zonei temperate întâlnit aici este cel subtropical.

Variațiile sunt impuse mai ales de altitudinea reliefului.

Circulația atmosferică are rolul cel mai important în distribuția și

caracteristicile climatelor Africii:

La Ecuator – zona calmelor ecuatoriale (presiune joasă);

La tropice – alizeele (presiune mare): fierbinți și uscate dinspre

Sahara, cu precipitații bogate dinspre Oceanul Indian;

În extremitățile nordică și sudică ale continentului: influența

vânturilor de vest (climatul subtropical).

LATITUDINEA

ZONARE

ALTITUDINEA

ETAJARE




În Antarctica este prezent în cea mai mare parte climatul polar, cu

caracteristici extreme spre interiorul continentului și nuanțe moderate spre

zona marginală a calotei glaciare.

Etajele biopedoclimatice sunt condiționate de altitudinea reliefului și sunt

prezente în arealul regiunilor muntoase sau de podiș înalt: Cordilierii Nord-

Americani, Cordilierele Americii Centrale Istmice, Anzii, masivele izolate

sahariene, Africa Estică Înaltă, podișurile și munții Africii Centrale, Munții

Scorpiei. Etajarea presupune și o relativă azonalitate a acestor elemente,

întrucât nu se regăsesc în zonele caracteristice lor, ci în altele diferite

(azonal), drept consecință a variațiilor înregistrate de suprafața topografică.

Principalul factor care impune etajarea biopedoclimatică este gradientul

termic. Temperatura aerului scade în medie cu 0,6°C/100 m, iar de aici

decurge un întreg lanţ de modificări, nu numai la nivelul elementelor

climatice, ci şi al celorlalte componente naturale.

A. Tipurile și subtipurile de climă ale Globului

În cadrul acestei lucrări, clasificarea climatelor Globului a fost abordată

conform sistemului Köppen-Geiger, acesta având cea mai largă utilizare în

lucrările de specialitate moderne.

Sistemul de clasificare a climatelor Köppen-Geiger presupune distribuția

tipurilor și subtipurilor de climă în funcție de particularitățile termice și

aportul de precipitații (Kottek et al., 2006; Peel et al., 2007). De asemenea,

principiul care stă la baza acestui sistem de clasificare este acela că

”distribuția vegetației native constituie expresia cea mai elocventă a

climatului unei regiuni” (McKnight & Hess, 2005). Conform acestei

scheme, pe Glob se disting 5 tipuri majore de climă și 24 de subtipuri

regionale. Fiecare subtip de climă are un cod, derivat din specificul termic

și regimul pluviometric caracteristic (Fig. 1.11).

Tipurile majore de climă. Cele cinci tipuri de climate pot fi urmărite în

cadrul unor zone extinse cu distribuție latitudinală relativ uniformă.

Heterogenitatea climatică din vestul Americii, sudul și estul Africii sunt

cauzate în principal de influența altitudinii reliefului, care a impus etajarea

elementelor climatice. Se deosebesc:

A. Climatele ecuatoriale (megatermale)

B. Climatele aride și semiaride (în zonele tropicală și temperată)

C. Climatele temperate (mezotermale)

D. Climatele boreale (microtermale)

E. Climatele polare și alpine

Tipurile și subtipurile de climă imprimă regiunilor particularități

biopedogeografice distincte, astfel încât vegetația și solurile variază în

funcție de caracteristicile climatice. Pe Glob se diferențiază mai multe zone

biopedoclimatice, prezentate în cadrul secțiunii următoare (B).




Figura 1.11. Clasificarea Koppen-Geiger a climatelor Americii, Africii și Antarcticii (prelucrare după Peel et al., 2007)

B. ZONELE BIOPEDOCLIMATICE

În America de Nord şi America Centrală Istmică există următoarea

succesiune a zonelor biopedoclimatice, de la nord către sud:

a) Zona arctică (polară)

b) Zona subarctică (subpolară)

c) Zona temperată

d) Zona subtropicală

e) Zona tropicală

AMERICA DE NORD AMERICA CENTRALĂ




a. Zona arctică (polară) - ET

Se extinde în extremitatea nordică a Peninsulei Alaska, Arhipelagul

Arctic Canadian, Câmpia Canadei și în jumătatea nordică a Peninsulei

Labrador.

Temperatura medie anuală este în jur de 0⁰C; temperatura medie a

lunii celei mai calde se situează sub 10⁰C, iar în ianuarie coboară până

la circa -40⁰C. Invaziile de aer polar pot coborî temperaturile până la -

40⁰...-60⁰C; la periferie nuanţele sunt mai moderate.

Precipitaţiile sunt reduse, de circa 200 mm/an și cad mai ales sub

formă de zăpadă.

Este specifică tundra cu muşchi (Polytrichum sp.), tundra cu licheni

(Cladonia rangifera); apar şi specii de mesteacăn (Betula glandulosa).

Solurile sunt poligonale de tundră, soluri turbo-gleice, mlăştinoase,

turbării. Solul caracteristic este permafrostul (sol permanent îngheţat).

b. Zona subarctică (subpolară) sau boreală

Se extinde în cea mai mare parte a Peninsulei Alaska, a Podișurilor și

Câmpiilor Canadiene. Climatul este subpolar sau boreal (dominant

Dfc), cu ierni lungi și foarte reci, iar verile scurte (1-3 luni pe an), dar

în care temperaturile pot atinge 30⁰C. Amplitudinile termice foarte

mari, de până la 70⁰C, caracterizează acest tip de climat.

Precipitațiile sunt de circa 300 mm/an în interiorul continentului și 500

mm/an în regiunile de coastă.

Formațiile vegetale sunt dispuse în benzi succesive de la nord spre sud.

În nord, ecotonul silvotundrei face treptat tranziția către pădurea

boreală canadiană, cu o biodiversitate vegetală relativ scăzută. Printre

speciile reprezentative se află molidul negru (Picea mariana), molidul

alb (Picea glauca), bradul-de-balsam (Abies balsamea), laricele

canadian (Larix laricina) și pinul Jack (Pinus banksiana). În pădurile

rare din sud, numite open woodland, sunt frecvente specii precum

molidul alb (Picea glauca), mesteacănul-de-hârtie (Betula papirifera)

și plopul-de-balsam (Populus balsamifera).

Solul este suprasaturat în umiditate și permanent înghețat în cea mai

mare parte a anului (permafrostul, clasificat drept criosol),

dezghețându-se parțial doar în timpul verilor scurte. Sunt frecvente

podzolurile, solurile brun-acide și luvisolurile (CSSS, 2015).

c. Zona temperată

Desfășurare: în nordul Câmpiei Litorale Atlantice, Appalachii de Nord,

Podişul Marilor Lacuri, Podişul Preriilor, Munţii Stâncoşi, Litoralul

Pacific (Munţii Coastelor şi Cascadelor), Podişurile Intracordiliere,

Podişurile Interioare, Culoarul Mississippi, cea mai mare parte a

Podişului Patagoniei, Anzii Chilieni şi Argentinieni.

Valorile medii ale temperaturii variază între 10-15⁰C în luna ianuarie şi

20-25⁰C în luna iulie. Cad circa 500-1000 mm precipitații în cea mai

mare parte a zonei şi sub 300 mm în Podişurile Intracordiliere.

Deșerturi și semideșerturi temperate. În bazinele intracordiliere

nord-americane și în Podișul Patagoniei climatul temperat are un

AMERICA DE NORD

AMERICA CENTRALĂ

AMERICA DE SUD




caracter pronunțat de ariditate, formând ecoregiunile deșertice ale

Marelui Bazin și Patagoniei. Deșertul Marelui Bazin s-a format din

cauza efectului de umbră a precipitațiilor indus de prezența Sierrei

Nevada la vest, care împiedică pătrunderea maselor de aer oceanice.

Spre nord, un efect similar a dus la formarea Deșertului Columbiei, cu

o suprafață mult mai restrânsă (Cooperation, 1997; Omernik, 1987). În

Deșertul Patagoniei este caracteristică diversitatea bioclimatică.

Precipitațiile variază în funcție de orientarea catenelor muntoase, care

induc efectul de umbră, dar și de prezența curentului rece Falkland.

Vegetația tipică este în general cea de stepă semideșertică.

În zona temperată a Americii de Sud sunt caracteristice: temperaturile

mai scăzute; predominarea vânturilor de vest, dar și a vânturile

subantarctice numite pamperos; rolul de barieră climatică al Anzilor;

în Anzii Sudici: pădurile magellanice, în care este dominant fagul

austral (Nothofagus sp.).

Figura 1.12. Deșertul Patagoniei (www.commons.wikimedia.org)

Pădurea de răşinoase (Canada) – Pădurea hudsoniană: Picea glauca, Picea mariana, Abies balsamea, Pinus contorta; soluri podzolice. Pădurea de răşinoase (SUA) – Pădurea americană: prezenţa şi caracterele sale specifice sunt legate de vecinătatea Oceanului Pacific şi a Cordilierilor. Domină coniferele: în nord specii de Tsuga, Pseudotsuga, Thuya; în sud Sequoiadendron giganteum și Sequoia sempervirens. Solurile sunt brune de pădure sau podzoluri. Pădurile de amestec (Regiunea Marilor Lacuri - Sf. Laurenţiu) → Pădurea laurenţiană: Pinus banksiana, Quercus, Acer, Fraxinus, etc. Pădurea de foioase (Munţii Appalachi) – Pădurea appalachiană: Acer pennsylvanicum, Quercus alba (stejarul alb), Quercus velutina (stejarul negru), diferite specii de hickory (Carya sp.). Silvostepa (spre vest, între provincia canadiană Athabaska în nord şi Câmpia Perimexicană în sud) – stejar, frasin, arţar şi graminee; solurile: cernoziomuri. Stepa (preria) – pe o suprafaţă de circa 45 milioane hectare:

Preria cu graminee înalte (Andropogon sp.); Preria mixtă, uneori secundară din cauza păşunatului abuziv; Preria cu graminee scunde, pe treptele înalte: colilia (Stipa comata), iarba gramma (Buteloua gracilis), Salicornia sp., etc.

Tipuri caracteristice de asociaţii vegetale ale

zonei temperate

nord-americane

www.commons.wikimedia.org




d. Zona subtropicală

Se desfășoară în sud-estul S.U.A., California, sudul Braziliei, Argentina,

sudul Paraguayului, Uruguay, Africa de Nord (Regiunea Atlas) și Africa de

Sud. În general, climatele aparțin tipului major C (temperat/mezotermal),

diferențiate în patru subtipuri principale, în funcție de altitudine și

cantitatea de precipitații (Peel et al., 2007):

Climatul subtropical umed (Cfc) este tipic pentru sud-estul SUA și

sud-estul Braziliei. Se dezvoltă formații forestiere tipice, precum

pădurile sud-atlantice formate din specii de foioase şi conifere

semperviriscente: Pinus palustris, arborele-lalea (Liriodendron

tulipifera), chiparosul de baltă (Taxodium distichum), etc.

În pădurea sud-atlantică din Florida cad ploi de iarnă.

Climatul subtropical semiarid (mediteranean: Csa, Csb). Clima

este mai rece decât clima subtropicală europeană, datorită influenţei

curentului rece al Californiei. Cad circa 1500 mm/an precipitaţii.

Vegetația este reprezentată prin asociaţii de chaparral în California

(tufărişuri cu Quercus sp., Ceanothus sp.) și matorral în Chile. Asociațiile

de matorral se desfășoară în Chile între 32⁰-37⁰S și formează un ecosistem

de tranziție între Deșertul Atacama, extrem de arid, și pădurea valdiviană

de foioase la sud. În pădurile sclerofile este tipic palmierul de vin chilian

(Jubaea chilensis).

În sudul şi sud-estul Braziliei se dezvoltă păduri atlantice care formează

asociaţii subtropicale. Acestea cuprind specii endemice, rare, precum

arborele-candelabru (Araucaria brasiliensis) și numeroase specii

semperviriscente. Se întâlnesc asociații mixte cu yerba maté (Ilex

paraguariensis), un arbust din ale cărui frunze indigenii tupi prepară o

băutură tradițională, numită maté (Fig. 1.13).

Figura 1.13. Yerba maté (Ilex paraguariensis)

- atlantic - continental - al şesurilor

înalte - montan - pacific

Subunităţile CLIMATULUI

SUBTROPICAL




Climatul subtropical semiumed este caracteristic pentru regiunile

situate în imediata vecinătate a celor cu climat mediteranean tipic, cu

deosebirea că în cazul de față influența oceanică este mai puternică,

prin urmare și cantitatea de precipitații este mai mare.

Climatul tropical montan (Cwb, Cwc) este tot un subtip al

climatului subtropical, întâlnit în regiunile tropicale înalte ale

Mexicului, Perului, Boliviei și Africii (în Zambia, Zimbabwe,

Madagascar și Africa de Sud).

e. Zona tropicală

Clima tropicală umedă (Am) este caracteristică în sudul Floridei, Mexic

(Pen. Yucatan – 1500 mm/an), America Centrală Istmică, Arhipelagul

Antilelor, Arhipelagul Bahamas.

Este expusă alizeelor, influenţelor ariilor anticiclonale pacifice şi atlantice.

Îngustimea istmului dă posibilitatea căderii unor ploi bogate (datorită

alizeelor), în cantităţi ceva mai reduse pe faţada pacifică. Pe faţada atlantică

se produc anual uragane. Deseori ploile au caracter orografic. Vegetația

este formată din păduri tropicale umede, ale căror compoziție floristică și

structură sunt similare pădurii ecuatoriale.

Clima tropicală aridă și semiaridă

Este caracteristică regiunii de sud-vest a SUA, Podişului Central Mexican,

regiunii coastei pacifice a Americii de Sud între 5º-30º latitudine sudică,

Anzilor Centrali (provincia tropicală andină). Deșerturi: Chihuahua, Sonora

(cu subdiviziunile Colorado și Altar), Mojave, Death Valley, Atacama,

Deșertul Perului. Flora este extrem de bogată în specii endemice, tipice

doar acestor ecoregiuni. În Deşertul Sonora sunt caracteristici cactusul

gigant saguaro (Carnegiea gigantea), arbustul-de-creozot (Larea

divaricata), Tamarix sp., Nitraria sp. În oazele din Deșertul Colorado

crește singura specie de palmier nord-american (Washingtonia filifera), iar

în Deșertul Mojave crește ”copacul lui Joshua” (Yucca brevifolia), ocrotit

în cadrul parcului național omonim.

În America de Sud iarna este deosebit de uscată, frontul intertropical fiind

deplasat mult spre nord.

Subtipuri ale climatului tropical din America de Sud:

Atlantic: pe faţada estică a Braziliei, expusă alizeului de sud-est;

precipitaţii orografice (circa 1500-2000 mm).

Continental (partea central-vestică a Podişului Braziliei, Chaco

boreal etc.), precipitaţii cu caracter sezonier (1000-1300 mm),

iarna secetă (cu deosebire în Gran Chaco).

Pacific: în lungul litoralului pacific. Precipitaţiile sunt foarte

reduse (în Deşertul Atacama doar 10 mm/an). Condensarea este

Temperatura maximă absolută de pe Glob (56,7⁰C) a fost înregistrată în Death Valley, California, la data de 10 iulie 1913 (El Fadli et al., 2013).




împiedicată de inversiunile de temperatură şi curenţii de aer

descendenţi. Influenţa curentului rece Humboldt scade valorile

temperaturii.

Montan: o climă aridă în Anzii Centrali.

f. Zona subecuatorială (Aw)

Desfăşurare: Câmpia Orinoco, Podişul Guyanelor, Anzii de Nord în

general.

Domină masele de aer tropical continentale (un sezon cald şi umed şi

unul cald şi uscat). Vara primeşte destul de multă umiditate din partea

alizeului de SE, umiditate repartizată diferit datorită prezenţei sierrelor

sublitorale. Sezonul secetos durează aproximativ 6 luni și este urmat de

cel umed.

În nord temperatura oscilează între 20⁰-300C și sunt consistente ploile

orografice.

În sud, cantitatea de precipitaţii este cuprinsă între 500-2000 mm/an.

Tabelul 1.2. Tipuri de savană determinate în principal de umiditate

Tipul de savană Caracteristici generale

Llanos (savane umede) Vegetaţie ierboasă dominată de graminee,

palmieri, etc. (vestul Podişului Guyanelor,

Câmpia Orinoco).

Campos (savane

semiumede și uscate)

Precipitaţii timp de circa 6 luni. Ierburi înalte,

arbori izolaţi (Podișul Braziliei).

Campos cerrados Ierburi, arbuşti xerofili, specii arborescente (pe

lângă râuri păduri izolate);

Campos limpos Asociaţii de tranziţie către zonele tropicale,

subtropicale cu păduri ripariene;

Campos mimosos Specia caracteristică: Mimosa sensitiva.

Caatinga (savană uscată) Asociaţie-ecoton formată între zona selvei şi cea

a savanelor, caracteristică în nord-estul

Podişului Braziliei, din care nu lipsesc agavele,

cactuşii, arbuşti şi arbori cu frunze caduce.

g. Zona ecuatorială (Af)

Regiunea pacifică a Columbiei şi cea mai mare parte a Amazoniei.

Temperaturi medii anuale ridicate (21⁰-22⁰C) şi precipitaţii cu caracter

permanent care trec de 2500 mm/an. Există totuşi două maxime

echinocţiale. În Anzi valorile sunt diferenţiate, maxime iarna şi primăvara

cu temperaturi ale căror variaţii diurne sunt mari. O întinsă suprafaţă este




ocupată de selva (pădurea ecuatorială amazoniană), care urcă până la 1400

m altitudine pe versanţii Anzilor. Pădurea este complexă sub aspectul

bogăţiei și unicității speciilor, dar și al structurii de ansamblu. Stratificarea

vegetației reflectă competiția plantelor pentru lumină și rolul

inundabilității. Din această dispută rezultă înălţimi de 80-100 m, formând

etajul superior pe care se sprijină deseori liane şi epifite. La „demisol”

cresc mai ales ferigi arborescente, iar pe sol cresc plante puţin exigente la

condiţiile de mediu. Se întâlnesc palmieri precum cocotierul (Cocos

nucifera), açaí (Euterpe oleracea) sau xate (Chamaedorea sp.), palisandrul

brazilian (Dalbergia nigra), arborele-de-cauciuc (Hevea brasiliensis),

nucul brazilian (Bertholletia excelsa), mahonul (Swietenia macrophylla),

bananierul (Musa acuminata), sapodilla (Manilkara zapota), ș.a. Dintre

arbuști sunt caracteristici arbustul-de-cafea (Coffea arabica), originar din

Etiopia, și arbustul-de-cacao (Teobroma cacao), iar din flora mică abundă

orhideele și bromeliaceele.

Procentul inundabilităţii a situat vegetaţia pe trei trepte şi anume: zona

acoperită cu apă (igapo – cu nufărul de Amazon - Victoria amazonica);

pădurea inundată sezonier (varzea) şi treapta neinundată, cu o vegetaţie

perenă (été sau terra ferme).

Explorează diversitatea climatelor conform clasificării Köppen pe

harta din Fig. 1.11. Identifică tipurile de climă aferente codurilor din

diagramele din Fig. 1.14 și notează-le în caseta de mai jos. Adaugă

câteva observații proprii asupra valorilor conținute în diagramele

ombrotermice.

a. Vancouver (Cfb) ......................................................................... ................................................................................................... ...................................................................................................

b. Alger (Csa) …………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………………..…….………………………………………………………………………………………………..

c. Caracas (Aw) …………………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………….…….…………………………………………………………………………………………………

d. Paramaribo (Af) ……………………………………………………………………………. ……………………………………………………………………………………………………….…….…………………………………………………………………………………………………

http://en.wikipedia.org/wiki/K%C3%B6ppen_climate_classification




Figura 1.14. Diagrame ombrotermice pentru diferite tipuri de climate

Zonele biopedoclimatice din Africa. Zonele naturale ale Africii s-au

dezvoltat în condițiile unui climat cald, dar cu o repartiţie inegală a

precipitaţiilor. Ele se succed aproape simetric de o parte și de alta a

Ecuatorului, dar ocupă suprafeţe mai mari în jumătatea nordică a

continentului. Repartiţia diferenţiată a valorilor temperaturii şi

precipitaţiilor a dus la conturarea mai multor zone de climă. Extinderea lor

depinde de factorii radiativi, dar şi de cei geografici. Astfel, zona tropicală

deşertică de la nord de Ecuator este mai întinsă, deoarece continentul are o

extindere mare în longitudine.

a. Zona ecuatorială ocupă ţinuturile centrale joase din bazinul fluviului

Congo şi de pe litoralul Golfului Guineei, între Ecuator şi 5⁰ latitudine N

şi S. În aceste regiuni dominate de calmele ecuatoriale este cald tot

timpul anului, cad cantități considerabile de precipitații şi nu bat vânturi.

Mediile termice oscilează foarte puţin în jurul valorii de 25⁰C, iar

diferenţele de la o lună la alta nu depăşesc 2⁰C. Bazinul fluviului Congo

şi bordura nordică a Golfului Guineei primesc peste 2000 de l/m2/an

precipitații, repartizate uniform în timpul anului.

Biomul dominant: pădurea tropicală umedă (ecuatorială). Este o pădure

densă şi umedă ca o seră şi acoperă suprafeţe întinse din Bazinul Congo şi

de pe litoralul Golfului Guineei. Coronamentul arborilor este dispus etajat,

0

50

100

150

200

0

5

10

15

20

25


a. Vancouver, Canada (Cfb)

Temperatura (C) Precipitațiile (mm)

0

20

40

60

80

100

120

140

160

0

5

10

15

20

25

30

35


Alger, Algeria (Csa)

0

20

40

60

80

100

120

140

160

0

5

10

15

20

25

30


c. Caracas, Venezuela (Aw)

0

50

100

150

200

250

300

0

5

10

15

20

25

30

35


d. Paramaribo, Suriname (Af)

AFRICA




iar țesătura lianelor îl transformă într-un acoperiş compact. Are o mare

diversitate de specii: palmierul-de-ulei african (Elaeis guineensis),

Numeroase specii de primate, păsări, reptile, insecte ş.a., s-au adaptat mai

mult la viaţa arboricolă. Abundenţa resturilor vegetale care se descompun

în permanenţă ajută la formarea unor soluri consistente şi bogate în humus,

numite laterite.

b. Zona subecuatorială este localizată în cadrul a două benzi situate de o

parte şi de alta a Ecuatorului între 5⁰ şi 12⁰ lat. N şi S. Are un climat cu

două anotimpuri calde, dar diferite ca umiditate. Vara, calmul ecuatorial

se extinde şi în zona subecuatorială, este cald şi plouă abundent. Iarna,

când calmul ecuatorial se restrânge, temperaturile sunt mai ridicate ca

vara şi se instalează seceta.

Biomul dominant este savana. Savanele ocupă două benzi subecuatoriale,

supuse pulsaţiilor sezoniere ale calmului ecuatorial. Savanele formează o

cuvertură vegetală compactă de ierburi înalte şi este presărată cu acacii

(Accacia giraffae) sau baobabi izolaţi (Adansonia digitata). Râurile sunt

însoţite de păduri-galerii dense şi umede. Vara plouă mult, vegetaţia este

bogată şi animalele au condiţii bune de hrană. Seceta din timpul iernii

usucă ierburile şi animalele suferă din lipsa apei. Solurile roşii şi galbene

de savană se usucă în urma secetelor de iarnă şi sunt dificil de întreţinut.

c. Zona tropicală cuprinde regiunile situate la tropice, între 12⁰ şi 30⁰ lat.

N şi S, iar climatul prezintă două nuanţe: umed și deșertic.

În climatul tropical umed din sud-estul Africii, alizeele aduc mase de aer

umed dinspre Oceanul Indian, iar precipitaţiile sunt bogate. Este un climat

cald şi umed tot timpul anului, favorabil culturilor tropicale permanente.

Riscurile climatice sunt legate de apariţia unor cicloni tropicali însoţiţi de

vânturi extrem de violente şi de precipitaţii torenţiale. Pădurea tropicală

este specifică Madagascarului (aparţine provinciei biogeografice malgaşe)

şi Câmpiei Mozambicului. Este alimentată de ploile aduse de alizee din

Oceanul Indian şi se aseamănă cu pădurea ecuatorială. O altă specie aparte

este “palmierul călătorilor” (Ravenala madagascariensis), care acumulează

apa în pețiolul frunzelor. Dintre animalele specifice se remarcă lemurienii

sau prosimienii (reprezentanţi primitivi ai ordinului primatelor, care au

supravieţuit numai în Madagascar), tenrecii, șopârla gecko, amfibienii, etc.

Majoritatea sunt specii endemice, dintre care peste 600 au fost descoperite

foarte recent, în perioada 1999-2010 (Thompson, 2011).

Climatul tropical deşertic este larg răspândit în nordul și nord-estul Africii,

în Sahara și Peninsula Somaliei. Este mai restrâns în sud, în deşerturile

Kalahari şi Namib. Delimitarea regiunilor cu climat deșertic se realizează

în funcție de valorile precipitațiilor medii multianuale. În general, regiunile

care primesc o cantitate de precipitații cuprinsă între 100-300 mm/an sunt

clasificate ca fiind aride. Deşerturile tropicale au rezultat în urma instalării

și menținerii vreme îndelungată a unui climat cald și arid, în unele regiuni

ariditatea atingând valori extreme.




Condițiile climatice au impus treptat peisaje caracteristice în care vegetația

este aproape absentă, iar procesele de dezagregare și alterare dominante au

generat acumulări nisipoase imense, extrem de mobile. Climatul specific

este clasificat în sistemul Köppen-Geiger ca fiind de tip BWh.

Biodiversitatea este redusă, dar extrem de bogată în endemite. Speciile de

plante și animale prezintă adaptări specifice vieții în deșert. Plantele au

rădăcini profunde, frunze cerate sau spini, iar animale precum dromaderul

(Camelus dromedarius) sau fenecul (Vulpes zerda) pot rezista vreme

îndelungată fără apă. Învelişul de soluri cenuşii de deşert este discontinuu

şi slab productiv. Solurile deșertice sunt clasificate în general ca aridisoluri,

dar li se asociază și entisolurile (NRCS/USDA, 2005). În funcție de

mineralele dominante se mai pot identifica: calcisoluri, gipsisoluri, etc.

(Florea et al., 2005). Totuși, cea mai mare parte a deşertului nu are soluri,

ci întinderi nisipoase sau pietroase.

d. Zona subtropicală (mediteraneană) caracterizează ţărmurile

nordice şi sudice ale continentului. Este un climat cu mari diferenţe

termice şi mai ales pluviometrice între anotimpuri. Vara este caldă,

uneori chiar fierbinte şi secetoasă, cu cerul mai mult senin. Iarna

este blândă şi umedă, cu ploi bogate şi ninsori foarte rare.

Biomul dominant: pădurea subtropicală și asociațiile arbustive

mediteraneene secundare. Vegetaţia mediteraneană ocupă extremităţile de

nord şi de sud ale continentului, cu sezoane contrastante: veri calde şi

uscate şi ierni blânde şi ploioase. Este o pădure deschisă, luminoasă, cu

arbori veşnic verzi: pinul (Pinus halepensis), cedrul (Cedrus libani var.

atlantica), stejarul de plută (Quercus suber), măslinul (Olea europaea).

Ultimele două specii de arbori sunt foarte importante și pentru agricultura

statelor mediteraneene, inclusiv a celor nord-africane. Pe pantele mai joase

şi pe stâncării cresc tufişuri dense de mirt (Myrtus communis), laur (Laurus

nobilis), leandru (Nerium oleander), stejari şi palmieri pitici (Quercus

coccifera, Q. ilex, Q. lusitanica, Chamaerops humilis var. argentea).

Animalele specifice sunt capra sălbatică, vipera, broasca ţestoasă,

scorpionul, vulturul ş.a. Solurile caracteristice sunt bogate în compuşi ai

fierului şi sunt numite terra rosa. În cadrul zonelor naturale, sunt dispuse în

latitudine conform regimului elementelor climatice.

Tabelul 1.2. Asociaţii arbustive mediteraneene

Maquis Garriga

= mattoral, fynbos, chaparral = frigana, tomillares, chaparral

Se dezvoltă în condiţii climatice tipic

mediteraneene (veri secetoase, ierni

blânde)

Se dezvoltă în condiţii de răcoare

şi umiditate (în regiunile litorale)

Soluri silicioase (pe şisturi cristaline) Terra rosa (pe calcare)

Salvie, ienupăr, mirt, leandru, lavandă,

rozmarin

Rozmarin, lavandă, cimbru, stejar

de Kermes, stejar verde




Vegetația azonală. Pe litoralul intertropical cresc mangrovele (sau

paletuvierii), păduri adaptate la variaţiile periodice ale nivelului apelor

oceanului provocate de flux şi reflux. Sunt păduri foarte dense, cu arbori

contorsionaţi, cu ramuri încâlcite şi rădăcini adventive.

Figura 1.15. Mangrove (Avicennia marina)

Zona climatică antarctică (polară sudică)

În Antarctica este prezent un singur tip de climă – cel polar (numit climatul

calotelor glaciare după clasificarea climatică Köppen). Are două subtipuri:

polar extrem (în estul și interiorul continentului, unde se dezvoltă cel mai

mult suprafața uscatului și calota glaciară aferentă și unde sunt altitudinile

cele mai mari) și polar moderat în Peninsula Antarctică, unde influența

oceanică este mai mare și altitudinile sunt mai mici. În est, temperatura

medie este de -55,2⁰C (RAS, 2014), iar în peninsulă se menține sub 0⁰C.

Maximele termice sunt în jur de 14⁰-15⁰C, înregistrate vara (în luna

ianuarie), dar de obicei temperaturile arareori depășesc 0⁰C.

Cele mai scăzute temperaturi (minimele absolute de pe glob) au fost

înregistrate recent (în anii 2010 și 2013) în partea de est a continentului,

unde sunt cele mai mari altitudini: -92⁰...-94⁰C (Amos, 2013; NSIDC,

2013). Precipitațiile sunt foarte reduse, în medie 20,8 mm/an (Fig. 1.16).

Antarctica este un veritabil deșert polar, în care presiunea mare a aerului

exercitată asupra calotei împiedică formarea precipitațiilor și cauzează

vânturi puternice (90 m/s) dinspre interior spre extremitățile continentului.

Vegetația este aproape absentă pe continent, fiind întâlnite doar specii de

mușchi, licheni și alge. Dintre animale se întâlnesc în regiunea litorală

pinguinii Adélie (Pigoscelis adeliae), imperiali (Aptenodytes forsteri),

focile Weddel (Leptonychotes weddellii), cetaceele (Balaenoptera

musculus, Balaena glacialis); păsările marine vin doar în sezonul de vară:

albatroși (Fam. Diomedeidae) și pescăruși (Larus dominicanus).

Ryzophora sp.

Avicennia sp.

Sonneratia sp.

TIPURI DE MANGROVE

(PALETUVIERI)




Figura 1.16. Temperatura aerului la suprafața Antarcticii3

Testul de autoevaluare nr. 3. Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar:

Răspunsurile şi comentariile la testul de autoevaluare sunt la pagina 47.

B. Etajele biopedoclimatice

În arealul Anzilor Cordilieri, vegetaţia este etajată pe paliere altitudinale, în

funcţie de rezistenţa plantelor la scăderea temperaturii şi creşterea

cantităţilor de precipitaţii. De la pădurile specifice zonei, se trece în

3 Sub licența Creative Commons Attribution-Share Alike 3.0 via Wikimedia Commons -

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Antarctic_surface_temperature.png#mediaviewer/F

Menţionaţi care sunt formațiunile vegetale caracteristice regiunilor

cu climat subecuatorial și climat subtropical de pe teritoriul Africii.

Notați minim două exemple de specii caracteristice pentru fiecare.




formaţiuni de tufişuri, iar pe cele mai mari înălţimi se dezvoltă pajişti de

stepă rece (asociaţii vegetale numite páramos în regiunile andine înalte).

Figura 1.17. Etajarea tipurilor de climă şi vegetație în Munţii Anzi (după Marin et al., 2012)

Vegetația subalpină din Anzi: páramo și puna

În etajul subalpin din Munții Anzi (tierra fria) predomină ecosisteme

caracteristice ecozonei neotropicale, diferențiate regional în funcție

de caracteristicile climatice și asociațiile vegetale dominante.

Páramo se întâlnește în Anzii Venezuelei, Columbiei și Ecuadorului

la altitudini cuprinse între 3000-4800 m. Este alcătuită din plante-

rozetă (Espeletia sp.), tufărișuri (Asteraceae, Fabaceae) și ierburi

subalpine (Calamagrostis sp., Festuca sp.) (Baruch, 1984; Luteyn,

1999). Se diferențiază trei subetaje: suprapáramo (4500-4800 m),

páramo cu ierburi scunde (3500-4100 m) și subpáramo (3000-

3500 m) (Sklenář & Jorgensen, 1999).

Puna se desfășoară în Anzii Centrali din Peru, Bolivia, Chile și

Argentina la altitudini cuprinse între 3200-3500 m și 4500-5000 m.

Flora este dominată de yareta (Azorella compacta), icchu (Jarava

ichu), graminee (fam. Poaceae) și tufărișuri subalpine (fam.

Asteraceae) (Kuentz et al., 2007; Lambrinos et al., 2006).

Munţii Anzi




Figura 1.18. Ecosisteme subalpine în Anzii Nordici (páramo) și Anzii Centrali (puna). Sus: Espeletia grandiflora în subetajul suprapáramo din Anzii

Columbieni (Foto: F. Kircher, 2008); jos: asociații de tip puna cu Jarava ichu în Altiplano, Chile (Foto: R. Bonnefoy, 2006).

În Munţii Atlas şi în vulcanii din Africa Centrală înaltă, clima este dispusă

de asemenea pe etaje altitudinale. Precipitaţiile cresc, iar temperaturile scad

odată cu creşterea înălţimii. Pe vârfurile cele mai înalte s-au instalat zăpezi

permanente şi chiar mici gheţari (M. Kilimandjaro).

La finalul acestui capitol, ați acumulat suficiente cunoştinţe încât să:

distingeți caracteristicile unităților geostructurale și de relief;

înțelegeți diversitatea și rolul resurselor de apă;

apreciați legile care guvernează zonalitatea şi etajarea elementelor biopedoclimatice la nivel macroregional și continental.

Din această perspectivă, încercați să construiți imaginar un tablou peisagistic al Americii de Nord, dezvoltat în condiţiile în care nu ar fi existat lanţul muntos al Cordilierilor. Ce tipuri de climă, vegetaţie şi soluri ar fi predominat în vestul Americii de Nord? Accentuați în final rolul de baraj orografic al Cordilierilor.

Africa




Rezumatul unităţii de învăţare

Unitățile geostructurale majore sunt reprezentate de scuturi (canadian,

brazilian, patagonez și african), platforme, sisteme orogenetice (Cordilierii,

Munții Atlas) și rifturi (Marele Rift African). Sunt dispuse, conform

evoluției paleogeografice, în benzi sau areale succesive care determină un

anumit specific al reliefului și al peisajelor în ansamblu. În abordarea

regională, sistemele orogenetice din America formează Vestul

Cordilier/Andin, în vreme ce unitățile de scut și platformă constituie Estul

Extracordilier/Extraandin. În Africa, extinderea scutului african pe aproape

90% din suprafața continentului a generat un mozaic de platouri structurale

și bazine de sedimentare, mărginite de câmpii fluviale și litorale.

Relieful Americii de Nord se desfășoară în trepte de la vest și est către

centru. Este format din catene muntoase paralele desfășurate în lungul

litoralului pacific (Munții Coastei, M. Cascadelor, M. Stâncoși) și al

regiunii atlantice (M. Appalachi). Podișurile structurale (Great Plains,

Podișurile Centrale) se sprijină pe geostructurile cutate și reprezintă o

treaptă intermediară de relief. În centru domină Câmpia joasă a fluviului

Mississippi, iar în sud și est Câmpia perimexicană și Câmpia Litorală

Atlantică. În America de Sud, Anzii sunt mărginiți la est de depresiuni

submontane, continuate spre Atlantic fie cu regiuni întinse de câmpie

(Câmpia Amazonului, Gran Chaco), fie cu podișuri vechi (Podișul

Patagoniei).

Hidrografia este foarte complexă, conturată în jurul marilor artere

fluviatile: Mississippi, Amazon, Parana-Paraguay, Nil, Congo, Zambezi și

Orange. Condițiile climatice influențează puternic regimul hidrologic, prin

fluctuații ale debitelor și nivelurilor în funcție de regiune și anotimp.

Lacurile aparțin unor tipuri genetice variate: glaciare, tectonice, carstice,

vulcanice sau antropice. În regiunile endoreice sau areice, suprapuse unor

areale cu climat arid, lacurile seacă frecvent și se formează cruste de săruri

consistente. Bazinele respective poartă denumiri regionale de salare, saline,

bolsonuri sau chotturi.

Zonalitatea biopedoclimatică este rezultatul distribuţiei inegale a valorilor

radiaţiei solare, respectiv a energiei calorice pe suprafaţa Pământului, de la

Ecuator spre cei doi poli. Acest lucru se reflectă în distribuţia valorilor

termice, a cantităţilor de precipitaţii, a tipurilor de soluri şi de vegetaţie. În

America se succed următoarele zone biopedoclimatice: arctică (polară),

subarctică (subpolară), temperată (rece/boreală, moderată/de tranziţie,

subtropicală), tropicală (umedă şi uscată), subecuatorială și ecuatorială. Din

America de Sud lipsesc subtipurile zonei reci (arctică şi subarctică), există

în schimb zona ecuatorială şi zona subecuatorială. În Africa, uniformitatea

reliefului şi lipsa unor articulaţii însemnate ale ţărmurilor condiţionează o

zonare biopedoclimatică mult mai clară şi bine determinată, alături de o

desfăşurare aproape simetrică în cadrul celor două emisfere: zona

ecuatorială, zona subecuatorială, zona tropicală (uscată şi umedă) și zona




subtropicală (mediteraneeană). În Antarctica, prezența calotei glaciare a

impus un singur tip de climă: climatul calotelor glaciare (polar extrem, cu

nuanțe mai moderate spre extremități). Desfăşurarea catenelor muntoase

(Cordilierii, Munţii Atlas, Africa Estică Înaltă, Munţii Scorpiei ş.a.) impune

un alt tip de desfăşurare a elementelor de climă, vegetaţie, faună şi soluri –

etajarea biopedoclimatică.




Răspunsuri şi comentarii

la întrebările din testele de autoevaluare

Testul de autoevaluare nr. 1

Unitățile de relief care corespund cel mai frecvent scuturilor continentale

sunt platourile și câmpiile înalte, reprezentând vechi suprafețe de eroziune

(în prezent peneplene). Soclul cristalin de vârstă precambriană este acoperit

în mare parte de depozite glaciare (morene), rezultând un peisaj ușor

ondulat, monoton, caracteristic Podișurilor și Câmpiilor Canadiene. În

cadrul Scutului Brazilian din America de Sud au generat platouri

structurale înalte, fie orizontale (relief de tip tepuys în Podișul Guyanei), fie

monoclinale (relief de tip chapadas în Podișul Braziliei). În Africa sunt

caracteristice platourile înalte extrem de extinse, interpuse între bazine de

sedimentare marină sau continentală (acumulări de nisipuri).


Fluviul Niger trece succesiv prin regiuni cu climat subecuatorial, tropical

semiarid și tropical arid, apoi realizează o traiectorie inversă, revenind în

cele din urmă în regiunea ecuatorială. Prin urmare, în bazinul superior

primește cantități consistente de precipitații care îi asigură un debit bogat.

Circa ⅔ din volum se pierde în regiunea aridă a Deltei Macina, dar fluviul

recuperează apoi în cursul inferior, unde precipitațiile bogate (climat

ecuatorial) îi sporesc din nou debitul. Prin urmare, climatele diferite ale

regiunilor prin care trece îi influențează puternic regimul hidrologic prin

fluctuațiile regionale cauzate.


Clima subecuatorială favorizează dezvoltarea vegetaţiei de savană. În

lungul râurilor pătrund adânc în interiorul savanelor păduri – galerii,

apofize ale vastelor păduri luxuriante umede de la Ecuator. Savanele

formează o cuvertură vegetală compactă de ierburi înalte iar dintre speciile

caracteristice de arbori sunt prezente acaciile (Accacia giraffae) şi baobabii

(Adansonia digitata).

Clima subtropicală sau mediteraneeană se întâlneşte la extremităţile nordică

(Regiunea Atlas) şi sudică (Regiunea Cap) ale Africii. Vegetaţia

caracteristică este reprezentată de asociaţiile arbustive mediteraneene

(maquis, garriga, palmito ş.a.), cu specii precum mirtul (Myrtus communis),

leandrul (Nerium oleander), stejari semperviriscenţi (Quercus coccifera),

pin de Alep (Pinus halepensis), palmier pitic (Chamaerops humilis var.

argentea) ş.a.




CAPITOLUL 2

GEOGRAFIA POPULAȚIEI, HABITATELOR ȘI

ECONOMIEI

Conținut: Elemente de geodemografie

Structuri politico-administrative

Tipologia habitatelor

Regiuni și axe economice

2.1. Elemente de geodemografie

Populația mondială a ajuns în prezent la aproape 7,25 miliarde de locuitori

și se află în continuă creștere (PRB, 2014). America și Africa reprezintă

mai puțin de o treime din numărul populației mondiale, adică 2,107

miliarde locuitori. Statele cu populația cea mai numeroasă din cadrul

acestor continente sunt S.U.A., Brazilia, Nigeria și Mexic (Fig. 2.1). Africa

concentrează cea mai numeroasă populație în regiunile Africa de Vest și

Africa de Est, acestea totalizând împreună peste 700 milioane locuitori.

Figura 2.1. Statele din America și Africa cu populația cea mai numeroasă. World Population Data Sheet (PRB, 2014)

47.662

50.757

53.699

71.167

87.9

95.933

119.713

177.542

202.769

317.731

0 100 200 300 400

Columbia

Tanzania

Africa de Sud

R.D. Congo

Egipt

Etiopia

Mexic

Nigeria

Brazilia

SUA

Numărul populației (milioane locuitori)

1 SUA 317,731 2 Brazilia 202,769 3 Nigeria 177,542 4 Mexic 119,713 5 Etiopia 95,933 6 Egipt 87,9 7 R.D. Congo 71,167 8 Africa de Sud 53,699 9 Tanzania 50,757

10 Columbia 47,662




Figura 2.2. Populația Africii pe regiuni. World Population Data Sheet (PRB, 2014)

Densitatea populației. Dacă raportăm la suprafața statului, rezultă densități

care reflectă mult mai clar suprapopularea anumitor state și subpopularea

altora. Cele mai suprapopulate state sunt cele insulare din Antile sau statele

istmice din Ameria Centrală. Pe continent, statele mici din Africa dețin cele

mai mari densități ale populației. Statele mari au în general densități

moderate sau mici (Canada 3,58 loc./km2, Brazilia 23,86 loc./km

2, SUA

32,44 loc./km2, etc.). Cele mai mici densități ale populației (sub 3 loc./km

2)

le revin statelor africane în care deșerturile ocupă suprafețe mari (Libia,

Mauritania, Namibia, etc.).

Figura 2.3. Densitatea populației pe state (exemple comparative)

61

142

378

339

217

0 100 200 300 400

Africa de Sud

Africa Centrală

Africa de Est

Africa de Vest

Africa de Nord

Numărul populației (milioane locuitori)

638

416

397

193

141

103

87

61

32.44

23.86

14.4

3.58

3.36

2.56

0 200 400 600 800

Barbados

Rwanda

Haiti

Nigeria

Uganda

Ghana

Egipt

Mexic

SUA

Brazilia

Argentina

Canada

Mauritania

Namibia

locuitori/kmp




Structura populației pe grupe de vârstă și sexe. În linii mari, nu se

înregistrează shimbări semnificative în structura pe grupe de vârstă și sexe

a populației. Există patru tipuri de piramide care reflectă anumite

caracteristici demografice ale unui stat sau regiuni:

Figura 2.4. Piramida comparativă a vârstelor pentru state aflate în curs de dezvoltare (Angola) și state dezvoltate (SUA).

Sursa: Population Pyramids of the World from 1950 to 2100

20% 10% 10% 20%

0-10

10-20

20-30

30-40

40-50

50-60

60-70

70-80

80-90

90-100

Gru

pa d

e v

ârs

tă

ANGOLA

Femei Bărbați

10% 5% 5% 10%

0-10

10-20

20-30

30-40

40-50

50-60

60-70

70-80

80-90

90-100

Gru

pa d

e v

ârs

tă

SUA

Femei Bărbați

Tipul expansiv arată o rată ridicată a natalității și mortalității, având baza puternic dezvoltată. Este caracteristică statelor africane aflate în curs de dezvoltare (Ex.: Angola). Tipul stabil indică un model uniform, neschimbat al natalității și mortalității. Tipul staționar este întâlnit în cazul statelor cu o rată foarte scăzută atât a natalității cât și a mortalității, asemănător piramidelor constrictive. Tipul constrictiv este cel cu baza îngustă comparativ cu restul piramidei. Populația este în general îmbătrânită, dar speranța de viață este ridicată; atât natalitatea, cât și mortalitatea înregistrează rate scăzute. Acest tip de piramidă este din ce în ce mai des întâlnit în cazul statelor foarte dezvoltate.




Rata mortalității infantile este un indicator demografic ce reprezintă

numărul copiilor cu vârsta sub 1 an decedați la 1000 de nașteri. În Africa

atinge cotele cele mai înalte (62‰), în America Latină este relativ scăzută

(16-18‰), iar în America de Nord este foarte scăzută (5‰).

Figura 2.5. Rata mortalității infantile

Speranța de viață la naștere este o medie statistică ce reprezintă durata

medie de viață a unui individ și se exprimă în număr de ani. Raporturile

dintre populațiile celor trei continente se mențin, pe locul I fiind America

de Nord, urmată de America Latină, iar pe ultimul loc este Africa.

Figura 2.6. Speranța de viață la naștere

DIFERENȚIERI REGIONALE:

Africa are cea mai mare rată de creștere a populației, dar în ultimii

ani s-a constatat un declin al natalității, care a început la nivel

regional și se estimează că se va generaliza la nivel continental.

Educația și serviciile medicale, oferite cu sprijin internațional,

62

5

16 18

10‰

20‰

30‰

40‰

50‰

60‰

70‰

Africa America de Nord America Centrală America de Sud

58

77 71 72

60

81 77 78

10 ani

20 ani

30 ani

40 ani

50 ani

60 ani

70 ani

80 ani

90 ani

Africa America de Nord America Centrală America de Sud

Bărbați Femei




contribuie progresiv la implementarea planificării familiale. Totuși,

în multe state situația se menține îngrijorătoare, mai ales în statele

subsahariene (Sahel). Aici populația crește într-un ritm rapid și

grupa de vârstă a populației tinere este dominantă (de exemplu,

Niger are cea mai mare rată a fertilității de pe Glob: 7,4).

America Latină a înregistrat o scădere a ritmului de creștere a

populației, în principal din cauza scăderii natalității În Brazilia și

Mexic (state care însumează peste ½ din totalul populației). În

Brazilia, numărul de copii/femeie este de 1,8, iar în Mexic de 2,2.

Circa 750.000 de oameni migrează anual spre statele dezvoltate din

America de Nord și Europa.

Statele Unite ale Americii și Canada au rate ale fertilității relativ

scăzute: 1,6, respectiv 1,9. În SUA, declinul este pus pe seama

recesiunii economice recente. Factorul cel mai important care

determină creșterea populației este imigrația.

Test de autoevaluare nr. 4. Notați răspunsul în spațiul liber din chenar:


GRUPURI ETNICE

Diversitatea etnică și multiculturalitatea impresionantă a statelor americane

și africane reprezintă consecința unor mutații multiple pe care le-a suferit

societatea de-a lungul istoriei, în condiții diferite ale raportului dominație-

subordonare. Fondul cultural și lingvistic a trecut prin schimbări majore

conexe, fiind influențat direct de modificările sociale și economice. În

prezent există numeroase programe la nivel mondial care au fost dezvoltate

în scopul conservării identității etno-culturale a popoarelor indigene (spre

exemplu, inițiative ale ONU).

Explicați care sunt principalii factori care determină predominarea tipului constrictiv de piramidă a populației în cazul statelor dezvoltate.




Printre grupurile etnice actuale importante amintim inuiții (oamenii

nordului), apașii navajo, indigenii tupi-guarani din Podișul Braziliei,

populațiile aymara, quechua și araucanii din regiunea andină, berberii din

Africa de Nord, precum și numeroase grupuri care alcătuiesc populația

Africii Subsahariene.

Măsuri de protecție a patrimoniului etno-cultural

În scopul salvării moștenirii etno-culturale a națiunilor aflate în pericol de

dispariție, au fost înființate rezervații speciale (în SUA se numesc parcuri

tribale) pentru apașii navajo (în sud-vestul SUA) și indigenii tupi din

Podișul Braziliei.

2.2. Structuri politico-administrative

Federații, state și provincii. Forma politico-administrativă a statelor

actuale este relativ heterogenă și reflectă istoria fiecăruia în parte. Foarte

multe dintre ele sunt foste colonii ale marilor imperii, altele au fost

întemeiate progresiv prin achiziții teritoriale succesive și și-au afirmat

independența de timpuriu. Principalele federații sunt Canada, Statele Unite

ale Americii, Mexic și Brazilia. Statele componente variază regional ca

număr și suprafață.

Canada este o federație parlamentară în cadrul unei monarhii

constituționale. Capitala este la Ottawa, are o suprafață de 9.984.670 km2

(locul 2 pe Glob) și este formată din 10 provincii și 3 teritorii dependente.

Populația Canadei este de 33.476.688 locuitori (2011 Canadian Census). A

devenit confederație în anul 1867, iar din punct de vedere administrativ

aparține structurii Commonwealth, aflată sub suveranitatea Marii Britanii.

Conducătorul statului este regina Elisabeta a II-a, reprezentată în teritoriu

de un guvernator general.

Parcul tribal constituie echivalentul unui parc național pentru o arie protejată cu specific etno-cultural de pe teritoriul SUA. Parcul tribal Navajo, situat în Valea Monumentelor, este cel mai cunoscut.

Populațiile aymara și quechua domină regiunea andină. Aymara (2 mil. loc.) trăiesc în Bolivia, Peru și Chile, iar quechua (10-11 mil. loc.) în Argentina, Bolivia, Ecuador și Chile. Mapuche (araucanii) numără în prezent circa 900.000 locuitori, care trăiesc în partea sudică a statului Chile și se extind parțial pe teritoriul Argentinei.




Statele Unite ale Americii s-au format treptat ca națiune începând din

secolul al XVIII-lea (1776), când primele 13 colonii existente (localizate în

regiunea litorală atlantică) și-au obținut independența față de Marea

Britanie. Achizițiile teritoriale s-au desfășurat progresiv spre vest, fie prin

tranzacții, fie prin cedări în urma războaielor cu Mexicul (1819 și 1846-

1848). În prezent numără 50 de state și un district federal (Washington,

D.C.). Ultimele achiziții teritoriale au fost Alaska (1867), fost teritoriu

rusesc și Hawaii (1898), arhipelag situat în largul Oceanului Pacific.

Ambele au devenit state americane în anul 1959.

Mexicul este o republică federală având în componență 31 state libere și

suverane. Capitala Ciudad de Mexico este situată în centrul Podișului

Mexican.

Brazilia este cel mai întins stat din America de Sud (8.515,767 km2), o

republică federală formată din 26 de state. Dominația portugheză

îndelungată (cu scurte întreruperi când teritoriul brazilian a fost ocupat de

spanioli sau olandezi) și sclavagismul practicat timp de peste 300 ani au

marcat profund societatea - prin diversitate etnică, multiculturalitate și

mentalități.

Argentina este o republică alcătuită din 23 provincii și regiunea autonomă a

capitalei, Buenos Aires.

Majoritatea statelor Americii Centrale au fost colonii fie britanice, fie

franceze sau spaniole. Condițiile sociale, istorice și economice nu au

permis pentru multe dintre ele o dezvoltare progresivă, fiind și astăzi

dependente de aportul financiar și investițiile statelor dezvoltate.

Teritorii dependente. Cu excepția teritoriilor nord-canadiene, în America

Latină există numeroase entități insulare care aparțin politico-administrativ

statelor dezvoltate: Puerto Rico este un teritoriu aflat sub jurisdicția SUA,

iar arhipelagurile Georgia de Sud, Sandwich de Sud, Falkland și Orkney de

Sud aparțin Marii Britanii (care se află din această cauză în conflict

teritorial cu Argentina).

În Africa, majoritatea statelor sunt republici independente sau regate.

Unele caracterizate prin regimuri dictatoriale care au produs și menținut

stări conflictuale grave mai ales în regiuni ca Darfur și Khordofan (Sudan),

Africa de Vest (Mali), etc. Situația politico-administrativă a Saharei

Occidentale este incertă, deocamdată aflându-se sub jurisdicția Marocului.

Dealtfel, acesta este unicul stat african care nu a aderat la Uniunea

Africană, o structură federală înființată în anul 2001 în scopul stabilirii unei

convenții economice favorabile pentru toți membrii săi.

Cel mai recent stat african este Sudanul de Sud, cu capitala la Juba. S-a

format prin scindarea teritoriului Sudanului la data de 9 iulie 2011.

Schimbarea s-a produs în urma unui îndelungat conflict armat între

guvernul sudanez și armata de eliberare SPLA/M, care a măcinat țara timp

de decenii, a cauzat un declin economic pronunțat, a dus la pierderea a




circa 2,5 milioane de vieți omenești și la refugierea altor milioane de

oameni peste hotare.

2.3. Tipologia habitatelor

De-a lungul timpului, peisajele au comportat modificări induse de

intervenția omului în permanenta încercare de a se adapta condițiilor

naturale și schimbărilor societății. Diversitatea habitatelor derivă din marea

varietate etnică și culturală a populației celor trei continente.

2.3.1. Structuri urbane

Generalități. Orașul a constituit întotdeauna forma superioară de

organizare a habitatului, cu rol mobilizator, polarizator al fluxurilor de

populație, materii prime și/sau produse finite. Ariile metropolitane sunt

structuri care indică expansiunea orașelor și potențialul productiv al

acestora. Ele concentrează o populație care adesea este mai numeroasă

decât a orașelor în jurul cărora s-au format. Cele mai complexe forme de

urbanizare sunt conurbațiile și megalopolisurile.

Conurbațiile sunt structuri compuse din mai multe orașe învecinate, care

prin expansiune teritorială și creșterea numărului populației au ajuns să

formeze o singură arie urbană uniformă, cu industrie bine dezvoltată. În

SUA, cele mai puternice conurbații sunt New York-Boston, Marele Boston,

San Francisco-Oakland, Marele Los Angeles-San Diego-Santa Barbara și

Washington-Baltimore. În America de Sud conurbațiile sunt adesea

identificate cu marile arii metropolitane: Buenos Aires, Rio de Janeiro, Sao

Paulo, Lima-Callao. În Africa se conturează trei conurbații: Rabat-Salé în

Maroc, Lagos în Nigeria (UN-HABITAT, 2006) și Johannesburg-

Ekurhuleni-Marea Pretoria în Africa de Sud, aceasta având aproximativ

14,6 milioane de locuitori (Baker, 2010).

Megalopolisurile sunt cele mai evoluate structuri urbane, apărute și

dezvoltate teritorial în decursul secolului al XX-lea. Termenul megalopolis

este menționat de către J. Gottman în anul 1961, referindu-se la

aglomerarea urbană foarte extinsă în regiunea litorală atlantică a Statelor

Unite ale Americii.

Tehnopolisuri. Tendințele moderne generate de industria high-tech s-au

concretizat în dezvoltarea foarte rapidă a unor regiuni urban-tehnologice,

exemplul cel mai elocvent fiind Silicon Valley (vezi U.I. 3).

Megalopolisul reprezintă cea mai spectaculoasă structură urbană de tip coridor, care se distinge prin continuitatea în teritoriu a diferitelor categorii de oraşe, individualitatea administrativă a fiecărei formaţiuni urbane, un număr mare de locuitori, restrângerea spaţiilor agricole şi eventual, predominarea spaţiilor forestiere.




Urbanizarea teritoriilor andine. Așezări urbane puternice au apărut în

regiunea înaltă a platourilor intraandine încă din perioada dominației Inca

(Machu Picchu). În regiunea andină interioară (Altiplano), mai ales în jurul

Lacului Titicaca, s-a păstrat unul dintre nucleele cele mai importante ale

populațiilor precolumbiene. Puno este capitala folclorică a Perului, cel mai

mare oraş din Altiplano (100.000 locuitori). Populația se ocupă în special

cu creşterea animalelor (lama, alpaca), producția obiectelor de artizanat și

turismul.

Urbanismul în Africa de Nord. Dinamizat relativ târziu, procesul

urbanizării este în plină dezvoltare în această parte a Africii, dominată de

populație de origine arabă. Suprapopularea orașelor este stimulată parțial și

de marele vid demografic al Saharei, unde numărul populației este infim

comparativ cu regiunea de coastă a Mediteranei și Oceanului Atlantic,

precum și cu Valea Nilului. Cairo este cel mai populat oraș din Africa de

Nord și din Orientul Mijlociu și al doilea din Africa după Lagos. Aria sa

metropolitană cuprinde peste 20 milioane de locuitori (2011). În Maroc, cea

mai mare parte a populației urbane se concentrează în Casablanca și Rabat.

Descoperirea zăcămintelor de hidrocarburi a atras după sine o explozie a

industriei extractive și prelucrătoare: orașe precum Fes (Maroc) și Sfax

(Tunisia) au specific industrial. Mult mai recent, deschiderea unităților de

producție și asamblare de către marile companii din domeniul construcțiilor

de mașini (datorită mâinii de lucru ieftine comparativ cu statele din sud-

estul Europei) a determinat demararea unui proces de dezvoltarea

accelerată a orașelor. Toate aceste transformări au accentuat mai mult ca

oricând exodul rural, populația fiind din ce în ce mai atrasă de mediul

urban. Arhitectura dominantă este cea islamică, prezența moscheilor și a

locuințelor extinse mai mult în suprafață dând caracteristica orașelor nord-

africane.

Parcuri forestiere și păduri urbane. Tendința de înverzire a orașelor s-a

manifestat de timpuriu în America. Extinderea rețelei de parcuri forestiere

sau păduri urbane face în mod firesc parte din planurile de management

urban, fie că este vorba de metropole precum New York (Central Park), fie

de marile orașe braziliene (Pădurea Tijuca din Rio de Janeiro este integral

plantată și deține o biodiversitate impresionantă).

Într-un studiu amplu efectuat de EIU (Economist Intelligence Unit) cu

sprijinul financiar al companiei Siemens, a fost evaluat indicele orașului

verde (GCI) al 27 de metropole nord-americane (US & Canada).

Rezultatele au plasat pe primele locuri orașele San Francisco (scor 83,8),

Vancouver (81,3) și New York City (79,2), iar pe ultimele locuri ale

clasamentului s-au situat Cleveland (39,7), St. Louis (35,1) și Detroit

(28,4). Dintre componentele evaluate, utilizarea spațiului și transporturile

au înregistrat o eficiență maximă în New York City, în timp ce gestionarea

deșeurilor este excelentă în San Francisco, cu un punctaj maxim de 100

(Wander, 2011).

ORAȘELE VERZI




Figura 2.7. Arhitectura urbană islamică în Cairo (Foto: A. Nedelea, 2008)

Identitatea arhitecturii coloniale. Arhitectura colonială olandeză și

portugheză din Brazilia a fost ingenios conservată și valorificată în orașele

Salvador da Bahia, Ouro Preto și Olinda. Centrele istorice ale acestora sunt

incluse pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. În Salvador da Bahia,

centrul istoric Pelourinho datează din perioada cuprinsă între secolele

XVII-XIX. Fermele argentiniene (estancias) din pampasul argentinian,

apărute în perioada colonială, continuă să dețină un rol important în cultura

sud-americană (Lockhart & Schwartz, 1983).

2.3.2. Locuințe și așezări rurale tradiționale

Un specific local sau regional deosebit îl conferă arhitectura tradițională

rurală, derivată din potențialul natural și cultural al fiecărei regiuni în parte,

dar și din nivelul de dezvoltare al comunităților care le populează. În

Amazonia se mai întâlnesc încă locuințe comunale de tipul celor primitive,

care adăpostesc întreaga comunitate a unui sat. O astfel de locuință sau

”casa grande” se numește maloca și este înconjurată de terenurile agricole

(chagras), obținute prin tăieri urmate de incendierea pădurii (slash-and-

burn). Această agricultură primitivă este de tip itinerant. Un alt tip de sat

este kraito, de forma unui inel care cuprinde în interior terenurile agricole

aparținând comunității. Se întâlnește frecvent și la comunitățile africane.




Figura 2.8. Așezări rurale din Amazonia de tip maloca și kraito (Surse: www.imeditores.com; Clawson et al., 2006)

Satele fortificate ale berberilor din Africa de Nord poartă denumirea de

ksar (ksour) și sunt construite conform arhitecturii ghorfa. Satele berbere

au o alcătuire complexă, constând în locuințele propriu-zise, acareturi,

hambare (grânare) comunale şi alte structuri: moschei, băi, cuptoare, etc.

Sunt larg răspândite la popoarele din nordul Africii şi reprezintă una dintre

cele mai elaborate forme ale arhitecturii berbere ghorfa. Exemple:

Tataouine, Chenini, Ouled Soltane.

Arhitectura oazelor. Oazele nord-africane sunt localizate fie în lungul unor

aliniamente la baza catenelor muntoase, unde apar izvoarele, fie izolat,

acolo unde pânza freatică ajunge la suprafață. Locuințele au formă

rectangulară, sunt vopsite în alb și sunt grupate la adăpostul plantațiilor de

curmal. Acestea conferă protecție împotriva vânturilor deșertice, care

altminteri ar îngropa rapid așezările și totodată favorizează practicarea

agriculturii la umbra coronamentului (culturile stratificate tipice oazelor).

2.4. Regiuni și axe economice

Arii metropolitane și axe de populare. Toate structurile urbane

menționate anterior nu funcționează independent, ci în cadrul unor sisteme

teritoriale extinse de tipul ariilor metropolitane și axelor de populare.

Pe teritoriul Canadei se disting două axe (coridoare) majore de populare:

Quebec-Windsor și Calgary-Edmonton din provincia Alberta. Se adaugă

Regiunea Joasă a Columbiei Britanice, dezvoltată în jurul metropolei

Vancouver.

Regiunea Marilor Lacuri - Culoarul Sf. Laurențiu cuprinde teritorii și

municipalități atât canadiene, cât și americane. Alături de regiunile

industriale din New England, Pennsylvania, New York, Virginia de Vest,

Arhitectura berberă ghorfa aparține unui tip particular destul de răspândit: arhitectura vernaculară. Aceasta presupune clasificarea metodelor de construcţie care implică folosirea resurselor disponibile şi a mijloacelor tradiţionale pentru a răspunde nevoilor locale. Acest tip tinde să reflecte în timp contextul cultural, geografic şi istoric în cadrul căruia există.

AMERICA DE NORD

http://www.imeditores.com/




Ohio și Indiana, a format în secolele XIX-XX Centura Manufacturieră a

Americii de Nord, în care era concentrată cea mai mare parte a industriei.

După 1980 a intrat în declin (devenind Rust Belt), urmând o perioadă de

redresare economică prin reorientarea către servicii și high-tech.

Regiunea Litorală Atlantică. Teritoriul se extinde la sud de estuarul

fluviului Sf. Laurențiu până în nordul peninsulei Florida, pe o fâșie lată de

aproximativ 250 km. Cuprinde metropolele și coridoarele de transport din

cadrul Megalopolisului Bos-Rich, de la Boston (Massachussetts) și până la

Richmond (Virginia). Spre sud continuă cu vechile orașe portuare

Charleston și Savannah. În Florida, 75% din populație este concentrată în

regiunea costieră, în orașe precum Jacksonville, Miami sau Tampa.

Câmpia Perimexicană, desfășurată în jurul Golfului Mexic, a oferit condiții

propice populării și întemeierii unor așezări stabile încă din perioada

colonizării inițiale. Orașe precum New Orleans, Veracruz sau. Totuși,

distrugerile periodice provocate de uragane constituie elemente de regres

economic.

Culoarul Mississippi a constituit o axă de populare favorabilă dezvoltării

economiei datorită facilităților transportului pe apele fluviului și afluenților

săi principali (Missouri și Ohio).

Axa pacifică este o regiune extrem de înfloritoare din punct de vedere

economic. Marile orașe californiene care alcătuiesc Megalopolisul San-San

sunt legate prin axe importante de transport cu Regiunea Joasă a Columbiei

Britanice (la nord) și orașele de pe coasta pacifică a Mexicului. Realizează

totodată legături cu estul american prin autostrăzi transcontinentale.

Principalele centre sunt: Vancouver, San Francisco, Los Angeles și San

Diego.

Litoralul atlantic al Braziliei și Argentinei cuprinde Megalopolisul

Brazilian, dar și o serie de orașe cu specific industrial, agricol și portuar de

pe teritoriul Argentinei. Se evidențiază următoarele centre: Salvador, Rio

de Janeiro, Sao Paulo, Porto Alegre (în Brazilia); Buenos Aires, Mar del

Plata, Bahia Blanca, Viedma, Comodoro Rivadavia, Santa Cruz, Rio

Gallegos și Ushuaia (cel mai sudic oraș din lume).

Axa subandină este orientată nord-sud și se desfășoară în partea estică a

Anzilor, paralel cu aceștia. Sunt predominante orașele mici cu specific

agricol, care conservă perfect atât elementul tradițional cât și pe cel

colonial: Jujuy - Salta - Tucuman - Catamarca - La Rioja - San Juan -

Mendoza - San Rafael - Neuquen.

Axa Paranei se desfășoară în lungul fluviului Parana La Plata (Buenos

Aires) - Rosario - Parana - Santa Fe - Resistencia - Corrientes - Formosa.

Litoralul mediteranean, cu o îndelungată tradiție a populării și antropizării

mediului subtropical. În antichitate s-a aflat sub dominația succesivă a

fenicienilor și romanilor, aceștia din urmă lăsând urmașilor o bogată

moștenire culturală (siturile arheologice de la Cartagina, El-Djem și Leptis

AMERICA DE SUD

AFRICA




Magna). Axa urbană principală este definită de câteva centre importante:

Casablanca - Alger - Tunis - Alexandria - Cairo.

Axa Nilului este un vechi leagăn al civilizațiilor antichității, favorizat de

prezența fluviului și luncii sale fertile, unde revărsările periodice au

îngăduit practicarea agriculturii din cele mai vechi timpuri. Tot aici s-au

păstrat elemente cultural-istorice aflate astăzi în Patrimoniul Mondial

UNESCO: Valea Regilor, Piramidele și Sfinxul Egiptean, etc.

Sahelul este poate cea mai populată regiune africană, caracterizată printr-o

presiune umană imensă asupra terenurilor agricole și a altor resurse, extrem

de puține față de numărul mare de locuitori. Regiunea se extinde între

izohietele de 250 și 900 mm/an, conform SDRN-FAO (1961-1990).

Climatul este semiarid, dar în ultima vreme secetele puternice au provocat

foametea în rândul populației și așa lipsită de accesul la resursele

elementare traiului. Majoritatea sunt seminomazi care se ocupă în mod

tradițional cu agricultura și creșterea animalelor, precum și cu schimburile

comerciale cu populația arabă. Deșertificarea este principala problemă cu

care se confruntă comunitățile umane de aici (Dai et al., 2004).

Figura 2.9. Regiunea Sahelului (Sahel SDSN, 2014)






La finalul acestui capitol, ați acumulat suficiente cunoştinţe încât să:

cunoașteți diferențele macroregionale înregistrate de indicatorii geodemografici și principalele cauze ale acestora;

distingeți particularitățile marilor structuri urbane regionale și arealul lor de extindere;

explicați importanța conservării elementelor de patrimoniu socio-cultural și istoric al națiunilor.

Din această perspectivă, încercați să identificați particularitățile complexe ale sistemului de așezări pentru o singură regiune, la alegere. Trasați caracterul geodemografic general, apoi specificați tipul de structură urbană dominant, dimensiunea teritorială a acesteia, precum și modul în care sunt conservate elementele de arhitectură tradițională.

Care sunt marile axe de populare din America de Sud? Ce aliniamente formează acestea?





În contextul creșterii continue a numărului populației Globului, Africa și

America Latină contribuie considerabil la intensificarea fenomenului. Cu

excepția SUA (care deține și suprafața cea mai mare), Brazilia, Mexic și

Nigeria sunt statele cu populația cea mai numeroasă. Statele mici sunt și

cele mai suprapopulate, în timp ce valori reduse ale densității populației

(sub 3 loc./km2) le revin statelor africane în care deșerturile ocupă

suprafețe mari. Africa și relativ America Latină înregistrează în medie și

valorile cele mai nefavorabile ale indicatorilor demografici - rate ridicate

ale natalității și mortalității (inclusiv a mortalității infantile), valori mici ale

speranței de viață la naștere și ale indicelui dezvoltării umane. Piramidele

populației au structură variată, în funcție de indicatorii enumerați, dar și de

unii complementari: nivel de educație, accesul la serviciile medicale și la

informație, etc.

Patrimoniul etno-cultural este consistent și caracterizat prin varietate, de

aceea numeroase componente au fost cuprinse în planurile de conservare și

dezvoltare a activităților economice tradiționale. Se remarcă populațiile:

inuiții din Canada, navajo din SUA, quechua din Anzi, berberii din

Regiunea Atlas, tuaregii din Sahara, ș.a.

Marile structuri urbane actuale de tipul conurbațiilor și meglopolisurilor

se remarcă prin complexitate și dimensiune. Fenomenul fuzionării este

frecvent, spațiul urban fiind supus continuu unor transformări ireversibile.

Megalopolisurile sunt prezente doar în America (Bos-Wash, Chi-Pitts, San-

San și Braziliei), în Africa fiind conturate conurbații în plină expansiune

(Maghreb, Nigeria, Africa de Sud).

Arhitectura rurală tradițională este prezentă în foarte multe regiuni, mai

ales din America de Sud și Africa. În Amazonia este caracteristică maloca

sau satele inelare de tip kraito, în Anzi locuințele de stuf ale populației

quechua; în Africa de Nord mai există încă așezările fortificate kasbah din

regiunea Atlas sau ksour (satele berberilor), iar în Sudan locuințele de lut -

toate constituie expresii ale arhitecturii vernaculare.

Regiunile și axele de populare și dezvoltare economică se suprapun

ariilor metropolitane, conurbațiilor și megalopolisurilor. Unele se extind

formând coridoare de legătură transcontinentale, de însemnătate crucială

pentru economie. Se disting axele din lungul marilor artere hidrografice

(Mississippi, Parana, Nil), din regiunile de coastă (axa pacifică, regiunile

litorale atlantice ale SUA, Braziliei și Argentinei) sau desfășurate la baza

lanțurilor muntoase (axa subandină sau aliniamentul oazelor subsahariene).







Tipul constrictiv de piramidă este caracteristic unei populații îmbătrânite,

aflate în regres. Natalitatea a scăzut sub limita la care numărul populației se

mai poate autosusține. Numărul adulților și al persoanelor vârstnice este

mare, ceea ce va determina în viitor un număr mai redus al populației

totale. Principalele caracteristici ale unei astfel de populații sunt: speranța

de viață ridicată; nivelul de trai relativ ridicat; accesul facil la educație și

serviciile medicale. Modelul constrictiv este caracteristic statelor dezvoltate

și tinde să se generalizeze.


În America de Nord sunt trei megalopolisuri: Bos-Rich în lungul litoralului

atlantic, Chi-Pitts în jurul Marilor Lacuri și San-San în California. Există

numeroase legături spațiale între primele două, dată fiind apropierea lor și

apartenența la regiunea americană cea mai dezvoltată din punct de vedere

industrial. În timp, extinderea celor două megalopolisuri a generat o

tendință de fuziune în regiunea sud-estică a Marilor Lacuri. Fenomenul va

duce la formarea unui megalopolis gigant, cel mai mare de pe Glob.




CAPITOLUL 3

STATELE UNITE ALE AMERICII:

NORD-ESTUL AMERICAN ȘI CALIFORNIA

Conținut:

Regiunea de Nord-Est a SUA

Geografia Californiei

3.1. Nord-Estul American

Denumirea este atribuită regiunii de nord-est a Statelor Unite ale Americii,

caracterizată de timpuriu printr-o dezvoltare economică accentuată.

Cuprinde două subregiuni:

New England, cu 6 state componente: Maine, Massachusetts, New

Hampshire, Vermont, Rhode Island și Connecticut;

Middle Atlantic, cu 7 state și 1 district federal: New York, New

Jersey, Pennsylvania, Delaware, Maryland, Washington, D.C.,

Virginia și Virginia de Vest.

New England a fost prima regiune din Statele Unite ale Americii care a fost

colonizată de europeni începând din secolul al XVII-lea (în urma fondării

coloniei Plymouth în 1620). A urmat colonia olandeză dezvoltată în lungul

râului Hudson în 1625, care a ajuns curând după aceea în posesia englezilor

(Clawson et al., 2006). Regiunea se desfăşoară între litoralul atlantic şi

Marile Lacuri, până la Minnesota. Peisajele montane (Munţii Appalachi),

deluroase (piemonturi, coline marginale) şi de câmpie (Câmpia Litorală

Atlantică) constituie mediul în care au apărut şi au evoluat cele mai

puternice aglomerări urbane din S.U.A.

Litoralul atlantic s-a confruntat cu o populare timpurie şi mult mai intensă

decât alte regiuni ale Americii de Nord, datorită legăturilor lesnicioase

(prin intermediul căilor maritime) cu alte zone ale lumii şi în special cu

Europa. Aici şi-au obţinut independenţa primele state americane, şi tot

regiunea atlantică a fost teatrul confruntărilor civile din secolul al XIX-lea

(Războiul Civil), care a dus la transformări radicale pe plan social, politic şi

economic.




Middle Atlantic este regiunea geografică extinsă la sud de New England, un

ansamblu de aglomerări urbane definit drept ”regiunea tipic americană” a

Statelor Unite. Economia sa a fost dominată de activitățile portuare și

comerț încă de la începutul perioadei coloniale. Marile metropole s-au

dezvoltat în jurul centrelor portuare, în punctele cheie ale rutelor

transoceanice. Au constituit furnizori ai produselor finite din industria grea

pentru celelalte regiuni atlantice și puncte de intrare pentru valurile

succesive de imigranți europeni, asiatici sau africani.

New England și Middle Atlantic formează în prezent una dintre

megaregiunile emergente ale Statelor Unite ale Americii: Megalopolisul

Bos-Rich.

Megalopolisul Bos-Rich

Megalopolisul reprezintă cea mai spectaculoasă structură urbană de tip

coridor sau litoral, care se distinge prin continuitatea în teritoriu a

diferitelor categorii de oraşe, individualitatea administrativă a fiecărei

formaţiuni urbane, un număr mare de locuitori, restrângerea spaţiilor

agricole şi eventual, predominarea spaţiilor forestiere.

În nord-estul SUA se află cea mai mare aglomerare urbană a ţării,

megalopolisul Bos-Rich, care cuprinde numeroase oraşe cu peste 200.000

locuitori. În 1957, Jean Gottmann a numit megalopolis marea concentrare

urbană localizată în nord-estul litoralului atlantic, pe o lungime de 600 km,

asociind la acea vreme 5 aglomerări milionare principale şi coagulate.

Aceasta îngloba 16 arii metropolitane localizate între Boston şi

Washington, cu aproape 45 milioane de locuitori și o densitate medie de

290 loc./km2: „20% din populaţia americană pe 2% din suprafaţa Uniunii”

(Béthemont & Breuil, 1989; Gottmann, 1957, 1961).

Primul megalopolis al lumii, Bos-Wash (cristalizat dupa cel de-al doilea

război mondial), rămâne cel mai tipic, reprezentând în acelaşi timp cea mai

puternică concentrare mondială de bunuri materiale şi umane. A fost

denumit de J. Gottmann “strada principală a naţiunii”, deoarece este un

centru guvernamental, un centru bancar, un centru media, un centru

academic şi, de curând un centru al imigraţiilor (Bonnet, 2000). Lungimea

sa totală este de aproape 1000 km, având o lăţime ce oscilează între 40 şi

150 km. Cu o suprafaţă de circa 140.000 km2, Bos-Rich reprezintă circa

2% din suprafaţa S.U.A. Populaţia întregului areal urbanizat ajunge la 52,3

milioane de locuitori (în 2010), remarcându-se totuşi zone cu densităţi

foarte ridicate în alternanţă cu altele mai scăzute.

Agricultura acestei mari concentrări urbane este specializată pentru piaţă, în

câmpiile de coastă obţinându-se produse perisabile destinate direct

consumului. Deşi condiţiile pedoclimatice sunt în general puţin favorabile

(soluri nisipoase, frecvenţa uraganelor tropicale şi a furtunilor de coastă),

apropierea pieţei asigură o rentabilitate sporită a investiţiilor făcute pentru

fertilizare, irigare şi protejare a culturilor.




Sunt dezvoltate în mod deosebit ramurile industriei uşoare: confecţii,

pielărie şi încălţăminte, textile şi tricotaje, iar dintre ramurile industriei

alimentare: a tutunului, a produselor zaharoase, conservelor de peşte şi de

carne etc. Industria grea este reprezentată de ramurile: siderurgie,

electrotehnică şi electronică, material rulant şi rutier, maşini-unelte şi

chimice. Ramurile prelucrătoare sunt bine reprezentate în statele

Pennsylvania, New York şi Maryland.

Necesităţile energetice sunt acoperite prin aportul unor mari termocentrale

la Boston, New York, Philadelphia şi centrale atomoelectrice la Indian

Point şi New Haven. Bos-Rich este conectat la un întreg sistem de conducte

de gaze (,,Transco” şi ,,Big Inch”) şi petrol (din zona Golfului Mexic), prin

care i se asigură necesarul energetic şi de materii prime pentru industria

petrochimică.

Aproape toate oraşele mari ale megalopolisului nord-est american sunt

imense complexe industriale de origine portuară. Această activitate de

transport maritim cunoaşte intensificări deosebite, existând 7 porturi cu un

trafic de peste 20 mil. tone (din care New York - peste 300 mil. tone,

Philadelphia - 60 mil. tone, Baltimore - 50 mil. tone, Boston - 30 mil. tone).

Megalopolisul Bos-Rich poate fi împărţit în 4 sectoare (conurbații): sudul

Noii Anglii, New York, Valea Delaware şi Baltimore-Washington.

Sudul Noii Anglii. Aria metropolitană a Marelui Boston însumează o

populaţie de peste 3,55 mil. locuitori, concentrată într-o zonă centrală, dar

şi într-o serie de oraşe satelit dispuse sub formă de semicercuri în jurul

oraşului propriu-zis. Primul, în imediata apropiere a Bostonului, include

oraşe industriale: Cambridge, Sommerville şi Watertown, al doilea oraşele:

Lynn, Salem, Waltham şi Quinsy, al treilea: Haverhill, Lawrence, Lowl, iar

al patrulea semicerc este alcătuit din: Fitenburg, Worchester, Woonsocket

şi Providence. Legăturile dintre aceste oraşe şi centru se fac printr-o reţea

radiară de căi ferate şi şosele ce pornesc din oraşul propriu-zis. Boston este

considerată capitala istorică și culturală a Noii Anglii (Steinbicker, 2000).

Aria metropolitană a oraşului New York este cea mai mare și complexă

din S.U.A., având o populaţie ce depăşeşte 22,1 milioane locuitori (U.S.

Census, 2010), din care circa 8,2 milioane (estimare 2011) revin oraşului

propriu-zis. Dezvoltarea oraşului New York s-a datorat în special

avantajelor naturale ale amplasării portului, poziţiei favorabile în raport cu

căile maritime şi hinterland-ului său. Arealul oraşului New York

corespunde cu o zonă puternic remaniată de glaciaţia cuaternară, fluviul

Hudson însuşi fiind un mare canion glaciar pe 240 km, până în portul Troy.

Este cel mai important centru industrial al S.U.A., posedând circa 1/8 din

totalul marilor întreprinderi ale ţării. În ceea ce priveşte repartiţia populaţiei

în arealul metropolitan, se constată că circa o jumătate aparţine oraşului

New York cu cele 5 cartiere ale sale: Brooklyn (2,6 mil. locuitori), Queens

(2 mil. locuitori), Bronx şi Manhattan (câte 1,5 mil. locuitori) şi Staten

Island (0,3 mil. locuitori), restul revenind oraşelor-satelit. Densitatea cea

mai mare se constată în Manhattan (depăşind 30.000 loc./km2), cartier spre




care se deplasează zilnic circa 3 milioane persoane din celelalte zone ale

oraşului. Oraşul New York este cel mai important centru al lumii

contemporane prin intensitatea legăturilor comerciale, financiare, bancare

şi diplomatice.

Valea Delaware formează o subunitate în cadrul megalopolisului,

întinzându-se de la sud de Trenton până la sud de Philadelphia şi

Washington. Oraşul Philadelphia împreună cu suburbiile însumează circa

5,6 mil. locuitori, fiind a patra concentrare urbană din S.U.A. şi este aşezat

la confluenţa râurilor Delaware şi Schuylkill. La nord şi vest, Philadelphia

este înconjurat de oraşe mici: Easton, Bethlehem, Allentown, Lancaster.

Figura 3.1. Megalopolisul Bos-Rich (New England și Middle Atlantic)

Conurbaţia Baltimore – Washington reprezintă partea cea mai sudică a

megalopolisului nord-est american, cu o populaţie de peste 6 mil locuitori.

Teritoriul conurbaţiei aparţine statelor Maryland şi Virginia şi Districtului

Columbia, guvernat de comitetul Congresului. Nucleele de bază ale

concentrării urbane sunt oraşele Baltimore şi Washington. Oraşul

Baltimore este localizat la capătul navigaţiei de pe râul Patapsco, la circa




18 km de golful Chesapeake, dispunând de condiţii propice dezvoltării

activităţii portuare. Populaţia oraşului este de 632.323 locuitori, iar

împreună cu cea a ariei sale metropolitane de 5.703.948 locuitori (estimare

2012), din care 20% o reprezenta populaţia de culoare. Baltimore este un

centru care s-a dezvoltat exclusiv pe baza produselor importate.

Washington, D.C. este localizat pe râul Potomac, înainte de vărsarea

acestuia în estuarul Chesapeake în zona de contact între Munţii Appalachi,

care se întind la vest şi nord-vest şi zona de câmpie nisipoasă din est şi sud-

est. Washington a devenit capitala S.U.A. în anul 1800, cunoscând o

dezvoltare continuă până în preajma anilor 1950, când populaţia sa a

început să scadă numeric. Din cei peste 3 milioane locuitori, cât are cu

suburbiile sale, circa 54% reprezintă populaţia de culoare, Washington

fiind singurul oraş mare al S.U.A. în care aceasta este majoritară. Oraşul

Washinghton nu are o industrie puternic dezvoltată, aceasta reprezentând

numai 10% din producţia realizată în oraşul Baltimore. Sunt remarcate doar

industriile ușoară şi alimentară. Washington reprezintă un centru pentru

turism şi convenţii, pentru educaţie şi artă, important centru bancar, mai

ales de când a crescut rolul guvernului federal în economia naţională. Sub

aspect urbanistic este evidentă ponderea foarte mare a spaţiilor verzi

(revenind în medie 53 m2/locuitor), a clădirilor cu 10-11 etaje în partea

centrală a oraşului şi a vilelor în zonele limitrofe. În oraş se situează

Capitoliul (sediul Congresului S.U.A.), Casa Albă (reşedinţa preşedintelui),

sediile ministerelor şi ale reprezentanţelor sociale. Funcţia fundamentală a

oraşului rămâne cea politico-administrativă.



Care sunt principalele centre metropolitane ale regiunii New England?




3.2. California

Așezare și limite. Statul american California, înfiinţat în anul 1850, este

situat în partea de V-SV a Statelor Unite ale Americii. La nord se

învecinează cu statul Oregon, la est cu Nevada, în sud-est cu Arizona, în

sud cu Mexic, iar coastele vestice sunt scăldate de apele Oceanului Pacific.

Evoluţia paleogeografică şi geologia. Teritoriul Californiei s-a format în

urma mişcărilor orogenetice din era mezozoică (orogeneza nevadiană). Cu

65 milioane de ani în urmă, Sierra Nevada era un lanţ de culmi domoale,

joase, de numai câteva sute de metri înălţime; ulterior a început înălţarea

masivului, iar râurile au tăiat canioane adânci pe ambele părţi.În timpul

glaciaţiunii cuaternare, gheţarii au acţionat creând văi caracteristice cu

formă parabolică (văi glaciare). Acţiunea agenţilor externi (mai ales a

râurilor şi a gheţarilor) a scos la suprafaţă masivele plutonice de granit,

doar câteva vârfuri păstrând urme ale rocilor metamorfice. Sierra Nevada

continuă să se înalţe şi în prezent, regiunea în care se află fiind afectată de

cutremure puternice (ex.: cutremurul din Lone Pine, 1872). Depozite

sedimentare se regăsesc la partea inferioară a versanţilor şi în cadrul văilor;

în estul Californiei, unde climatul este arid, predomină sărurile şi argilele

mai consistente (datând din perioadele mai umede, când acopereau fundul

lacurilor). Complexul de văi din estul Sierrei Nevada este axat pe falia San

Andreas, cu rol important în tectonica regiunii şi modificarea liniilor

reliefului; falia San Andreas se prelungeşte mult spre sud. Erupţiile recente

(neozoice) au dat naştere vulcanilor din nordul Californiei şi ca urmare a

ridicării Munţilor Cascadelor; în unele regiuni vulcanice, eroziunea a

individualizat coloane bazaltice (Devils Postpile).

Figura 3.2. Poziţia geografică a Californiei în cadrul SUA




Relieful este predominant muntos, culmile fiind orientate nord-sud, cu

excepţia Munţilor Transversali din sud, orientaţi vest-est.

Sierra Nevada este masivul central al Californiei, cu cel mai înalt

vârf din partea continentală a SUA – Mt. Whitney (4418 m). La

baza Sierrei Nevada se găsesc o serie de cuvete lacustre secate, care

în timpul ultimei perioade glaciare erau pline cu apă (erau

alimentate de către gheţarii alpini, dar neafectate direct de aceştia).

Multe din lacuri (cuveta fostului lac Owens şi fostul lac Manly din

Death Valley) conţin depozite de precipitare, mai ales săruri (în

special borax) exploatate timp de mai mulţi ani.

Figura 3.3. Sierra Nevada (vedere din Central Valley)

Munţii Cascadelor se desfășoară în nordul Californiei și s-au

format în urma activităţii vulcanice sin- și postorogenice; aici există

o serie de vulcani activi: Lassen (parc naţional) şi Shasta (4317 m);

Munţii Coastei se desfășoară în sectorul central; se întind din

Alaska până în Peninsula California (Munţii Peninsulari) de-a

lungul litoralului pacific;

Masive muntoase secundare: Munţii Transversali – un sector din

Munţii Coastei care a suferit deformări, orientarea lui devenind

vest-est datorită unei rupturi transversale a faliei San Andreas; prin

urmare, relieful a fost înălţat de-a lungul acestei rupturi (falie

transformantă); Munţii Tehachapi – separă Central Valley de

Deşertul Mojave şi unesc M. Transversali cu Sierra Nevada; Munţii

Peninsulari – se prelungesc din Peninsula California şi împart

California de Sud în două regiuni: vestul arid şi estul deşertic.

Valea Centrală a Californiei (Sunnyvale) face parte din Sun Belt

(Centura Soarelui). Este cea mai mare vale a statului California, în

acelaşi timp şi cea mai fertilă (datorită sedimentelor provenite din

Sierra şi depuse pe grosimi de sute de metri). Este un fost golf al

Oceanului Pacific, apărut în depresiunea tectonică dintre Sierra

Nevada şi Munţii Coastei, în prezent umplut cu materiale aluviale

fertile. Este drenată de râurile Sacramento (la nord) şi San Joaquin

(la sud), care se unesc înainte de vărsarea în golful San Francisco şi

tind să formeze o deltă comună. Valea este alimentată şi de alte

cursuri de apă montane (San Joaquin, Kings şi Sacramento), care se

varsă în Golful San Francisco. Râurile sunt destul de mari şi adânci,

astfel încât unele oraşe interioare (Stockton, California) sunt porturi

cu legătură la ocean.




Regiunile deşertice ale Californiei:

Platoul Modoc – un vast platou vulcanic situat în NE Californiei,

care face parte din Marele Bazin, constituind partea de NV a

acestuia.

Deşertul Mojave este încadrat spre nord-vest de Munţii Tehachapi,

iar spre sud-vest de Munții San Gabriel şi San Bernardino (masive

din Munţii Transversali). Primeşte anual mai puţin de 150 mm de

precipitaţii, iar altitudinea sa variază între 1000-2000 m. Majoritatea

oraşelor de aici sunt mici, cu excepţia lui Palmdale şi Lancaster.

Unele sunt chiar faimoase, precum Barstow, o escală obişnuită pe

Route 66 (în sudul deşertului Mojave).

Death Valley este situată în sud-estul Californiei, unde se găseşte

cel mai jos punct din SUA, la –86 m sub nivelul Oceanului

Planetar; a fost declarată rezervaţie a biosferei în 1984 şi parc

naţional în 1994. Valea este mărginită la est de Munţii Amargosa,

iar la est de Munţii Panamint. Formaţiunile geologice sunt extrem

de variate: roci metamorfice, granite, dolomite şi alte roci

carbonatice, bazalte şi depozite glaciare. Precipitaţiile medii anuale

variază de la cca 48 mm pe fundul văii la 380 mm pe culmile

muntoase din jur. Pe teritoriul parcului se găsesc şi alte văi şi culmi

muntoase: Owens Valley, Panamint Valley, Munţii Panamint şi

Munţii Amargosa.

Deşertul Colorado – situat în sudul Californiei; aici se află Salton

Sea, formată printr-un accident de inginerie în 1905, drenată spre

sud prin Imperial Valley către fluviul Colorado.

Clima. Masivele muntoase, în special Munţii Coastei şi Sierra Nevada, au

rolul de bariere orografice în calea maselor de aer umed care se deplasează

tot timpul anului de la vest la est, dinspre ocean către interiorul

continentului. Deşerturile din sudul şi estul Californiei s-au format datorită

unui complex de factori, dintre care se remarcă existenţa curentului rece al

Californiei (care limitează evaporaţia) şi a barierei orografice costiere.

Vânturile bat dinspre ocean către uscat. Când aerul trece pe deasupra

munţilor, răcirea adiabatică determină căderea precipitaţiilor în etajul

montan. Când aerul coboară pe versantul opus, se încălzeşte şi devine

uscat. Temperaturile sunt foarte ridicate (în Death Valley, ele ajung

frecvent la 50⁰C la sfârşitul lui iulie şi începutul lui august). La 10 iulie

1913 s-a înregistrat temperatura record de 56,7⁰C, cea mai ridicată de pe

glob (El Fadli et al., 2013). Iarna, temperaturile coboară noaptea frecvent

sub 0⁰C. Pe coasta pacifică a Californiei, precipitaţiile sunt cuprinse între

250 şi 1500 mm/an.




Figura 3.4. Harta precipitațiilor medii anuale, 1961-1990 (OCS, 1995)

Hidrografia. Oceanul Pacific scaldă ţărmurile Californiei la vest.

Temperatura apei oceanice depăşeşte rar 18⁰C, chiar şi vara, datorită unui

upwelling al apelor de adâncime, care conţin nutrienţi dizolvaţi. Prin

urmare, fauna marină a Californiei trăieşte în biotopuri cu caracteristici

apropiate mai degrabă de cele arctice decât de cele tropicale. Râurile

Californiei sunt alimentate de izvoarele montane, de ploi şi de zăpezile

montane. Principalele cursuri de apă sunt: Sacramento şi San Joaquin în

Central Valley; Kings; Owens și Amargosa în Death Valley; râul Mojave

reprezintă o sursă importantă de apă în regiunea deşertică. Lacurile sunt

situate în majoritatea lor în estul statului. Au origine tectonică şi dimensiuni

în general mari (L. Tahoe, L. Mono). Datorită prelevărilor iraţionale de apă,

unele lacuri au secat complet (L. Owens), la acest lucru contribuind şi

secetele frecvente. Lacul Mono, aflat la vest de P.N. Yosemite, are o

salinitate mare (circa 70 g/l), favorizând formarea unor concreţiuni de sare

(insule): I. Pahoe şi I. Negit.

Principalele ecosisteme din California. Condiţiile climatice şi

configuraţia reliefului au imprimat teritoriului californian trăsături

ecologice variate. Ca urmare, s-au diferenţiat mai multe ecoregiuni:




Megalopolisul Californian

În California există două mari areale urbanizate: San Francisco – Oakland

(în California de Nord) şi Los Angeles – San Diego (în California de Sud).

Împreună formează unul dintre cele trei megalopolisuri de pe teritoriul

Statelor Unite ale Americii: Megalopolisul Californian.

În Statele Unite, 39 de metropole depăşesc 1 milion de locuitori şi

regrupează jumătate din populaţia ţării. Metropolizarea progresează mai

ales în California, unde aglomerarea Los Angeles-ului, al doilea oraş din

ţară după New York (3.792.621 locuitori în anul 2010 şi 14.940.000

locuitori în aria metropolitană), a câştigat peste 2 milioane locuitori între

1970 şi 1980 şi 3 milioane între 1980 şi 1990 – un flux impresionant care

se explică prin aportul migrator provenind din America Latină şi Asia.

Această creştere urbană avantajează periferiile ariilor metropolitane

(suburbanizare şi exurbanizare). Se opun astfel bogăţia şi dinamismul

periferiilor recente, unde transferurile de activităţi de servicii au însoţit

stabilirea populaţiilor înstărite, marii sărăcii din zonele urbane centrale, din

mahalalele şi cartierele pericentrale.

Regiunea Californiei de Nord este în general mai puţin populată decât

California de Sud. Predomină relieful muntos (Munţii Coastei, Sierra

Nevada şi Munţii Cascadelor), cu excepţia unei câmpii litorale înguste şi a

Văii Sacramento (care constituie sectorul nordic al Văii Centrale). Climatul

este umed în cea mai mare parte a teritoriului, cantitatea de precipitaţii

scăzând semnificativ la est de Sierra Nevada.Vegetaţia este bogată în zona

de coastă (pădurile pacifice) şi în zona montană (păduri de conifere).

ecoregiunea deşerturilor în care predomină vegetaţia xerofilă (la est de Sierra Nevada în Deşertul Mojave, iar în sud Deşertul Sonoran);

ecoregiunea stepei mixte (cu ierburi şi arbuşti) în Valea Owens şi Platoul Modoc, care aparţin Marelui Bazin;

ecoregiunea vegetaţiei de chaparral şi a zonelor umede (în regiunea golfului San Francisco şi regiunea Los Angeles) – include numeroase asociaţii de plante: păduri de stejar, chaparral, păduri de conifere, asociaţii de ierburi şi tufişuri în regiunea litorală;

ecoregiunea Văii Centrale, în care predomină asociaţii ierboase dezvoltate pe un teren extrem de fertil; este supranumită „Serengeti-ul Americii”;

ecoregiunea pădurilor de conifere din munţii Californiei de Nord, dezvoltate în condiţile unui climat mai rece şi mai umed: pădurile din Sierra Nevada (Sequoiadendron giganteum), pădurile litorale (Sequoia sempervirens), cele din Munţii Cascadelor şi din Munţii Klamath-Siskiyon.




Figura 3.5. Reţeaua principalelor oraşe din California

Golful San Francisco s-a format ca rezultat al dinamicii plăcilor tectonice

din zonă (placa Juan de Fuca şi Placa Americană) şi a principalelor falii –

San Andreas la vest şi Hayward la est. Blocul dintre aceste falii a suferit o

scufundare şi a dat naştere golfului. Falia San Andreas apare sub forma

unei văi în care sunt cantonate lacurile San Andreas (lac natural), Crystal

Springs Superior şi Crystal Springs Inferior (ambele artificiale, create prin

construcţia unor baraje). Aceste lacuri asigură alimentarea cu apă a oraşului

San Francisco.

Cea mai importantă aglomerare urbană o constituie zona Golfului San

Francisco, cu două mari metropole: San Francisco şi Oakland. Cei doi poli

urbani, suburbiile și orașele-satelit cuprind o populație de 4.516.276

locuitori (estimare pentru anul 2013, conform statisticilor guvernamentale

ale SUA).

San Francisco este al patrulea oraş ca mărime al Statelor Unite (837.442

locuitori în anul 2013), fiind nucleul central al ariei metropolitane din

Golful San Francisco, arie ce concentrează o populaţie de circa 7 milioane

locuitori. Regiunea golfului a fost locuită încă din preistorie (cu 10.000 –

20.000 ani în urmă) de o populaţie indigenă numită mai târziu Ohlone

(„oamenii din vest”), în limba Miwok. Primii europeni care s-au stabilit în

San Francisco au fost spaniolii, în anul 1776. Oraşul s-a dezvoltat foarte

repede după anul 1848, când a început Goana după Aur din Vestul

American. Din 1848 până în 1849, populația a crescut de la 1.000 locuitori

la circa 25.000 locuitori.




Universitatea din San Francisco a fost printre primele înfiinţate în SUA

(1855). Cartierul Chinezesc este unul dintre cele mai mari din Statele

Unite. În anul 1906, un cutremur foarte puternic a devastat oraşul. Se

estimează că magnitudinea sa a atins 8,25 grade pe scara Richter. Podurile

San Francisco-Oakland Bay şi Golden Gate au fost deschise în anii 1936 şi,

respectiv, 1937. San Francisco este uşor de recunoscut după relieful colinar

pe care se află situat oraşul. Cele mai cunoscute sunt Nob Hill, Russian Hill

şi Telegraph Hill.

San Jose este situat în Silicon Valley. Avea 925.000 locuitori în anul 2003,

fiind cel mai populat oraş din California de Nord şi al treilea din întregul

stat californian, după Los Angeles şi San Diego. Fondat în 1777 (El Pueblo

de San José de Guadalupe), a fost prima aşezare din colonia spaniolă din

California, de asemenea şi capitala statului începând din 1850. După ce

timp de 150 de ani a fost principalul centru agricol din Sunnyvale,

expansiunea agresivă în anii 1950-1960 din partea companiilor de high-

tech a transformat oraşul într-o comunitate-dormitor pentru Silicon Valley,

polarizând apoi afacerile din domeniu.

Figura 3.6. Evoluţia populaţiei oraşului San Jose între anii 1980-2000

630000

782000

894943

500000

550000

600000

650000

700000

750000

800000

850000

900000

950000

1980 1990 2000

Nr.

locu

ito

ri

La circa 60 km sud de San Francisco se află Silicon Valley, numită astfel deoarece aici se află centrul industriei de high-tech şi al afacerilor în domeniul tehnologiei informaţionale. Silicon Valley este numele regiunii care cuprinde partea de sud a Golfului San Francisco şi sectorul inferior al Văii Santa Clara, având ca nucleu oraşul San Jose, situat aproximativ în centrul Văii Centrale (Valea Soarelui). Denumirea Silicon Valley îi aparține jurnalistului Don C. Hoefler (1971). Silicon se referă la marea concentrare a industriei producătoare de semiconductoare şi alte componente pentru computere (Packard-Bell, Apple Computer), iar Valley – Valea Santa Clara. Termenul poate fi aplicat şi regiunii înconjurătoare în care s-a extins această ramură industrială. Mii de companii de înaltă tehnologie îşi au sediile în Silicon Valley. Printre ele se află: Adobe Systems, Apple Computers, BEA Systems, Hewlett-Packard, Intel, Maxtor, Network Appliance, Sun Microsystems, Symantec, National Semiconductor și Yahoo!.

TEHNOPOLISUL SILICON VALLEY




După 1990, oraşul s-a autodeclarat capitala acestei regiuni. Odată cu

„explozia” industriei electronice, producătoare în special de computere

personale şi circuite integrate, San Jose şi aria înconjurătoare s-au dezvoltat

rapid.

Regiunea Californiei de Sud prezintă particularităţi fizico-geografice

distincte faţă de regiunea nordică, situaţie impusă de orientarea culmilor

muntoase şi specificul climatului. Sierra Nevada, White Mountains şi o

parte din Munţii Coastei au orientare generală paralelă cu litoralul pacific.

Excepţia o constituie un sector al Munţilor Coastei (numit Munţii

Transversali), cu orientare V-E, datorită unei deformări a faliei San

Andreas, de-a lungul căreia s-au ridicat aceşti munţi. Crestele muntoase, în

special Sierra Nevada, blochează pătrunderea maselor de aer umed,

oceanic, spre regiunile din sud şi sud-est, fapt ce accentuează caracterul

arid al climatului. Astfel s-au format deşerturile Sonoran şi Mojave, iar în

partea de est Death Valley. Vegetaţia regiunii litorale este cea caracteristică

de chaparral. Climatul mediteranean a favorizat prezenţa orhideelor, iar în

grădini a pădurilor de camelii. În regiunile aride vegetaţia este reprezentată

de unele graminee, cactuşi şi o specie ocrotită, copacul lui Joshua (Yucca

brevifolia), în Parcul Naţional Joshua Tree.

California de Sud cuprinde şi cele mai întinse arii protejate de pe teritoriul

statului, în prezenţa parcurilor naţionale Mojave Desert, Death Valley şi

Sequoia-Kings Canyon. Cea mai populată zonă este conurbaţia Los Angeles

– San Diego – Santa Barbara, situată în regiunea litorală a Californiei de

Sud.

Los Angeles constituie o regiune urbană care acoperă peste 10.000 km2 și

concentrează 45% din populaţia statului: între Santa Barbara la nord, San

Diego la sud şi Palm Springs la est trăiesc peste 16 milioane de locuitori.

Sinonim al modernismului, desemnat de unii drept prototip al oraşului

viitorului sau al societăţii postindustriale, este organizat după trei elemente

esenţiale: casă individuală, policentrism și reţea de comunicaţii fondată pe

autostradă şi automobil. Urbanismul orizontal este marca individualismului

dominant. Originalitatea sa constă în faptul că habitatul sub formă de

pavilioane, care reprezintă două treimi din locuinţe, nu caracterizează

numai periferia, ci şi partea centrală a oraşului, atât cartierele sărace (Watts,

populat de muncitori negri, sau East LA, populat de latinos), cât şi

cartierele bogate (colinele Bel Air, Beverly Hills sau Brentwood). Este cel

mai populat oraş al Californiei (3.884.307 locuitori în 2014) şi al doilea în

Statele Unite ale Americii, după New York. Aria sa metropolitană cuprinde

o populaţie de peste 16.000.000 locuitori. În aglomerarea urbană sunt

cuprinse oraşele: Pasadena, Anaheim, Santa Clara, Santa Monica, Santa

Ana și Long Beach. Economia metropolei s-a dezvoltat în următoarele

direcţii: agricultură, exploatarea şi prelucrarea petrolului, cinematografie,

industrie aerospaţială, comerţ internaţional şi turism. Primeşte cel mai mare

număr de imigranţi şi este oraşul cu cea mai mare diversitate etnică din

lume. De asemenea, este un centru important al cinematografiei,

televiziunii şi deţine cele mai mari studiouri de înregistrări.






Care sunt principalele caracteristici ale regiunii de sud a Californiei?





Nord-Estul American constituie în prezent regiunea cea mai dezvoltată a

Statelor Unite ale Americii sub aspect social și economic. Este alcătuit din

două regiuni coloniale: New England și Middle Atlantic, care s-au

dezvoltat din primele așezări coloniale europene de pe teritoriul SUA,

fondate la începutul secolului al XVII-lea. Industria și imigrația masivă au

impulsionat emergența principalelor centre, în special din Middle Atlantic.

Principalele centre urbane și ariile metropolitane ale acestora sunt: Boston,

New York, Philadelphia, Baltimore și Washington.

Boston s-a impus ca centrul cultural și educațional principal al Noii Anglii

și al întregii regiuni de Nord-Est. New York, Philadelphia și Baltimore au

concentrat activitățile industriale, iar Washington pe cele politico-

administrative ale SUA.

La mijlocul secolului al XX-lea, în acest areal s-a conturat cea mai

importantă structură urbană a Americii și totodată a lumii, care a fost

denumită megalopolisul Bos-Wash (Boston-Washington). Treptat, aceasta

s-a extins spre sud până la Richmond (Virginia), înglobând și alte centre

urbane. În prezent cuprinde patru conurbații de bază:

Marele Boston (4,7 milioane locuitori în 2013);

New York City (23,5 mil. loc. în 2013);

Valea Delaware (6,1 mil. loc. în 2010);

Washington-Baltimore (9,3 mil. loc. în 2012).

În partea opusă a continentului, pe litoralul pacific, s-a dezvoltat începând

de la jumătatea secolului al XIX-lea o regiune mult mai restrânsă ca

suprafață, dar la fel de importantă pentru istoria și economia Statelor Unite

ale Americii: California. Dominată de un relief predominant muntos

(Munții Coastei, Sierra Nevada, Munții Transversali), se caracterizează prin

succesiunea unor tipuri variate de climă de la nord către sud, pe măsură ce

scade umiditatea: temperat oceanic, subtropical și tropical arid (deșertic).

Se deosebesc două areale urbanizate - de nord și de sud ale Californiei,

dominate de centre industriale cu mare influență în Vestul Cordilier: San

Francisco, Los Angeles și San Diego. Tendințele moderne ale economiei,

axate pe sectorul înaltei tehnologii, a generat noi tipuri de structuri urbane:

tehnopolisurile (Silicon Valley).







Principalele centre metropolitane ale regiunii New England sunt: Boston

(Massachusetts), Hartford, New Haven (Connecticut) și Portland (Maine).

Cea mai mare arie metropolitană este Marele Boston. Regiunea New

England formează sectorul nordic al megalopolisului Bos-Rich, o structură

urbană complexă care se extinde în lungul litoralului atlantic din nord-estul

Statelor Unite ale Americii.


Regiunea de Sud a Californiei se caracterizează prin următoarele trăsături:

Relief predominant muntos, cu lanțuri muntoase paralele (cel mai

important este Sierra Nevada);

Prezența unei depresiuni tectonice cu soluri fertile, intens utilizată

pentru agricultură (Valea Soarelui);

Climat subtropical, arid și semiarid spre sud, cu vegetație

caracteristică de chaparral și asociații xerofile;

Concentrează cel mai mare număr de arii protejate de pe teritoriul

statului, îndeosebi parcuri naționale: Joshua Tree, Sequoia-Kings

Canyon, Deșertul Mojave, etc.

Conurbația Los Angeles-San Diego-Santa Barbara concentrează

45% din populația statului California;

Industria este bazată pe siderurgie, construcții de mașini, aeronave

(Boeing), textile, produse alimentare.




CAPITOLUL 4

AMERICA DE SUD: BRAZILIA

Conținut:

Repere geografice

Geologia și relieful unităților naturale

Hidrografia

Climatele și biomurile

Populația

Sistemul de așezări

Economia Braziliei

Diferențieri regionale

4.1. Repere geografice

Brazilia este cel mai mare stat din America de Sud și totodată din America

Latină, având o suprafață de 8.515.767 km2 (IBGE, 2014). Este o federație

formată din 22 de state, 4 teritorii federale și un district federal cu capitala

la Brasília. Se învecinează cu aproape toate statele Americii de Sud, cu

excepția Ecuadorului și Chile: la nord împarte granițele u Guyana

Franceză, Suriname, Guyana și Venezuela, la vest cu Columbia, Peru și

Bolivia, iar la sud cu Paraguay, Argentina și Uruguay. Linia țărmului

brazilian al Oceanului Atlantic măsoară 7.491 km (CIA, 2014).

Teritoriul statului se desfășoară între 5⁰16ʼ20” latitudine nordică și

33⁰44ʼ32” latitudine sudică, iar în sensul meridianelor între 34⁰47ʼ30” și

73⁰59ʼ32” longitudine vestică. Două paralele importante din punct de

vedere climatic traversează Brazilia: Ecuatorul (0⁰) trece prin dreptul

Câmpiei Amazonului și sudul Podișului Guyanei (Podișul Maracana-

quara), iar Tropicul Capricornului (23⁰26ʼ14,3”) străbate extremitatea

sudică a federației, trecând prin statele Matto Grosso do Sul, Paraná (orașul

Maringá) și São Paulo. Consecințele desfășurării spațiale asupra zonalității

climatelor și ecosistemelor sunt remarcabile, Brazilia având un potențial

climatic extrem de variat care se reflectă direct asupra biodiversității.

Totodată, varietatea latitudinală a culturilor agricole constituie unul dintre

factorii care au făcut din Brazilia cel mai mare producător mondial în acest

sens.




4.2. Geologia și relieful unităților naturale

Teritoriul Braziliei cuprinde următoarele unități fizico-geografice: Podișul

Braziliei și Câmpia Amazonului aproape în totalitate, iar la extremități

cuprinde porțiuni din Podișul Guyanei (N), Câmpia Pampasurilor (S) și

Gran Chaco (SV). Spre Oceanul Atlantic relieful coboară, formând o

câmpie litorală îngustă care însoțește extremitatea estică a Podișului

Braziliei pe toată lungimea sa.

Podișul Braziliei

Deși Amazonia este cea mai întinsă unitate naturală din America de Sud,

Podișul Braziliei ocupă cea mai mare parte din teritoriul Braziliei,

extinzându-se în partea centrală și estică a țării. Podișul prezintă o înclinare

generală dinspre est către regiunile interioare, consecință a mișcărilor

tectonice de ridicare care au afectat scutul în regiunea atlantică.

Geostructurile. Podișul Braziliei corespunde unei platforme asociate

Scutului Brazilian, vechi nucleu continental care a aparținut Gondwanei și

de care s-a desprins în Mezozoicul timpuriu. Scutul Brazilian a fost exondat

încă din Precambrian, fiind apoi supus unei lungi etape de peneplenizare.

Au fost identificate o serie de unități cratonice care au aparținut acestui scut

și care în prezent au caracter fragmentar. Cratonul Amazonian (în nord-

vest) și cratonul São Francisco (în est) sunt cele mai mari dintre acestea,

restul având iviri insulare (Cordani et al., 2000).

La sfârșitul Proterozoicului și începutul Paleozoicului s-a desfășurat

orogeneza braziliano - pan-africană (900-520 m.a.), ca efect al coliziunii

marginilor cratonice ale nucleelor São Francisco și Congo (Porada, 1989).

Acest eveniment tectonic major a adăugat noi suprafețe de uscat celor

cratonice deja existente. Ele sunt în prezent înglobate în Platoul Atlantic

Înalt, formând o parte din sistemul sierrelor sublitorale. Orogeneza

braziliană a mobilizat bazinele tectonice pericratonice, formându-se catene

muntoase extinse care au sudat unitățile cratonice preexistente (Brito Neves

& Cordani, 1991; Saalmann et al., 2005). Acestea sunt: Borborema,

Tocantins și Mantiqueira (Fig. 4.2). În Paleozoic s-au acumulat depozite

continentale care au format o scoarță de alterare groasă. Transgresiunile

mezozoice au transformat regiunile joase în platforme continentale pe care

s-au depus sedimente. Mișcările epirogenetice manifestate în Cenozoic au

determinat înălțarea marginii estice a scutului. Puternic fragmentată,

aceasta s-a transformat până în prezent într-un ansamblu complex de culmi

și masive muntoase (sierrele sublitorale). Sistemele de platouri alungite ale

Podișului Braziliei se desfășoară în evantai, desprinzându-se din

mănunchiul orografic sudic și răsfirându-se către centru și nord. Ele

alternează cu bazine depresionare uneori extinse, iar structura geologică și

litologia au creat o diversitate remarcabilă în peisajul geomorfologic.




Figura 4.2. Unitățile tectono-structurale din Brazilia (după Alkmim, 2015)

Unitățile de relief. Morfologia distinctă, strâns dependentă de litologie și

tectonică, alături de particularitățile biopedoclimatice și socio-economice,

sunt factori care au stat la baza divizării regionale a Podișului Braziliei în

trei subunități majore: Platoul Atlantic Înalt, Podișul Central și Podișul

Braziliei de Sud.

1) Platoul Atlantic Înalt. Desfășurate paralel cu litoralului atlantic,

marginile puternic înălțate ale scutului au fost puternic fragmentate de

eroziune, rezultând subregiunea sierrelor care formează Platoul Atlantic

Înalt. Cele mai importante subdiviziuni ale acestuia sunt Planalto da

Borborema, Serra do Mar, Serra dos Orgãos, Serra da Mantiqueira și Serra

d'Espinhaço. Un șir de depresiuni sublitorale realizează tranziția

morfologică spre câmpia litorală joasă.

Platoul Borborema formează extremitatea nordică a Platoului Atlantic,

fiind un nucleu orografic bine individualizat. Orogeneza braziliano-pan-

africană a generat iviri magmatice masive și metamorfism de contact,

concretizat în paleta litologică a regiunii (Guimarães et al., 2004). Astfel,

granitoidele precambriene constituie osatura centrală a platoului, care îi

conferă o rezistență mare la eroziune. Platoul prezintă abrupturi rezultate în

urma mișcărilor epirogenetice generate de dezmembrarea

supercontinentului Gondwana (Corrêa et al., 2010).

I. Platoul Atlantic Înalt

II. Podișul Central al Braziliei

III. Podișul Braziliei de

Sud

PODIȘUL BRAZILIEI

(Subdiviziuni)




Serra do Mar cuprinde un sistem de culmi muntoase desfășurate paralel cu

litoralul atlantic pe o lungime de 1500 km. Se disting două elemente

geomorfologice: Marele Abrupt tectonic în est și platourile interioare cu

altitudini medii cuprinse între 500 și 1300 m. Rocile dominante sunt șisturi

cristaline cu intruziuni gnaisice de vârstă precambriană. Evoluția sa a fost

comună cu cea a majorității sierrelor sublitorale, înălțate în intervalul

Cretacic-Paleogen. Regiunea Golfului Guanabara aparține așa-numitului

Rift Continental din Sud-Estul Braziliei (Riccomini et al., 2004). Aici este

caracteristic relieful de tip pâo de açucar (”căpățâni de zahăr”), rezultat în

urma eroziunii selective prin alterare și dezagregare a micaşisturilor şi a

expunerii masivelor plutonice din structura platoului. Aceste intruziuni sunt

gnaise granitice timpurii, (Neoproterozoic-Paleozoic) (Fernandes et al.,

2010). Cele mai cunoscute masive sunt Muntele Corcovado (care face parte

din Masivul Tijuca) şi Pão de Açucar. Local, se diferențiază mai multe

sectoare ale Serrei do Mar, în funcție de particularitățile geomorfologice.

Serra Geral constituie extremitatea sudică a Serrei do Mar.

Serra da Mantiqueira se impune în sudul sistemului montan atlantic drept

cel mai înalt compartiment al Scutului Brazilian, ca efect al unor reactivări

tectonice de la sfârșitul Paleozoicului. Prezența piscurilor și culmilor

proeminente a fost favorizată de intruziunile sienitice (alcaline) generate în

intervalul Cretacic-Paleogen (Silva et al., 2005). Dintre acestea, masivele

Itatiaia (2700 m) și Passo Quatro sunt cele mai reprezentative. Tectonica

regională este încă activă, fapt susținut de prezența văilor suspendate, a

abrupturilor de falie bine evidențiate și a câmpiilor de acumulare extinse de

la bază (Neto et al., 2015). Culmile montane și abrupturile frontale au o

direcție SSV-NNE.

Serra do Caparaó este cel mai înalt masiv din Platoul Atlantic Înalt (Pico da

Bandeira, 2892 m). Rocile dominante sunt migmatitele și gnaisele dioritice

și granitice ale Seriei de Caparaó, datate la 2,2 miliarde ani (Novo et al.,

2011).

2) În Podișul Central al Braziliei predomină platourile structurale

(chapadas) formate pe roci cristaline. Cea mai importantă subunitate este

Chapada Diamantina.

Figura 4.3. Chapada Diamantina în Podișul Braziliei

3) Podișul Braziliei de Sud este format din bazalte și roci sedimentare. În

Podișul Mato Grosso au avut loc în Mezozoic erupții puternice, care au

generat un platou bazaltic extins. Biomurile caracteristice sunt pădurea

subtropicală atlantică și asociațiile de savană (cerrado).




Câmpia litorală atlantică mărginește partea de est a Podișului Braziliei.

Este în general îngustă, cu plaje bine dezvoltate spre sud. În nord, la

Genipabu, există sectoare cu dune de nisip (Natal). Este cea mai populată

regiune a Braziliei, aici concentrându-se cele mai numeroase și importante

centre urbane și complexe industriale nu numai din țară, dar și de pe

întregul continent: Rio de Janeiro, Sao Paulo, Porto Alegre și vechile orașe

coloniale cu o istorie și cultură extrem de complexe.

Câmpia Amazonului s-a format pe un sector de scufundare a

fundamentului cristalin, acesta fiind acoperit cu o cuvertură groasă de

materiale sedimentare de vârstă cretacică și terțiară (formațiunea de

Barreiras ajunge la circa 2200 m grosime). Este o câmpie de subsidență

activă, în care acumularea de sedimente se manifestă permanent.

Altitudinile se mențin sub 50 m pe suprafețe foarte întinse, cauzând

inundații frecvente în arealul de răsfirare a brațelor Amazonului și

afluenților săi principali.

4.3. Hidrografia

Teritoriul Braziliei se subscrie marilor bazine hidrografice ale Americii de

Sud, aparținând fluviilor Amazon, Parana-Paraguay și Orinoco. Secundar,

se remarcă bazinele râurilor São Francisco, Tocantins-Araguaia și Parnaiba,

tributare Oceanului Atlantic.

În câmpiile joase, marcate de subsidență activă, se extind vaste regiuni

mlăștinoase cu biodiversitate remarcabilă, unice la nivel mondial: Pantanal

și Iberá aparțin rețelei Ramsar, care cuprinde regiuni umede extrem de

importante sub acest aspect.

Fluviul Amazon este cel mai lung curs de apă de pe Glob (7040 km), având

totodată și cel mai mare volum anual al debitelor (209.000 m3/s). Bazinul

său hidrografic se suprapune în cea mai mare parte regiunii centrale și

nordice a Braziliei. Cursul Amazonului se formează la confluența râurilor

Marañon și Ucayali. Originea fluviului Amazon, sau mai corect izvorul

celui mai îndepărtat tributar indirect al acestuia (Rio Apurímac), la rândul

său afluent al lui Ucayali, este considerat din septembrie 2011 la altitudinea

de 5150 m în Muntele Quehuisha din Anzii Nordici, situat pe teritoriul

Perului (Sociedad Geografica de Lima, 2011). Altitudinea generală redusă

pe o lungime de mii de kilometri face ca panta fluviului să fie aproape nulă.

La aceasta se adaugă cantitățile foarte mari de precipitații care duc la

ridicarea nivelului apelor cu până la 9 m în timpul episoadelor de scurgere

maximă. În consecință, suprafețe foarte întinse sunt cuprinse în zona

inundabilă (varzea), cu numeroase difluențe, în care fluviul atinge lățimi de

sute de kilometri. Gura de vărsare este foarte largă, în fapt o deltă-estuar

care își modifică permanent topografia și configurația din cauza acțiunii

combinate a fluviului (prin debitul imens adus) și a oceanului (prin mareele

puternice care preiau surplusul solid). Aici s-a format un adevărat

arhipelag, în cadrul căruia se remarcă Insula Marajó. Fenomenul pororoca




este caracteristic Amazonului și se manifestă prin înaintarea apelor în

amonte în timpul orelor de flux, dând naștere unui val care poate atinge și

4,5 m înălțime. Bazinul hidrografic al Amazonului se suprapune celui mai

diversificat și totodată fragil ecosistem din lume, pădurea tropicală

amazoniană.

4.4. Climatele și biomurile

Amazonia. În Câmpia Amazonului este caracteristic climatul ecuatorial

(Aw). Temperaturile sunt constante, circa 25⁰-26⁰C, iar precipitațiile

însumează cantități anuale în jur de 2000-3000 mm. Este zona calmelor

ecuatoriale, desfășurată de o parte și de alta a Ecuatorului între 0⁰-5⁰/0⁰-12⁰

latitudine nordică și sudică. Se subscrie ariei de joasă presiune din lungul

Ecuatorului, în care aerul se ridică permanent. Temperaturile mari și

constante accentuează fenomenul.

Vegetația dominantă este cea forestieră: pădurea amazoniană sau selva, cu

numeroase specii arboricole de esență rară sau endemice: palisandrul

(Dalbergia nigra), mahonul (Swietenia mahagoni), pernambucul

(Caesalpinia echinata), arborele-de-cauciuc (Hevea brasiliensis).

Figura 4.4. Principalele ecosisteme ale Braziliei (după Simon, 2009)

Podișul Braziliei. Partea de nord a Podișului Braziliei are un climat

subecuatorial. În sezonul umed cad precipitații de circa 1500-2000 mm/an,

cu excepția sectorului de nord-est. Vegetația tipică este cea de savană.

Asociațiile sunt numite regional campos (ex.: campos cerrados, campos




mimosos, campos limpos), în care se remarcă yerba maté (Ilex

paraguariensis). Condițiile climatice au un caracter arid mai pronunțat în

partea de nord-est a Podișului Braziliei, unde factorul orografic are un rol

esențial. Aici precipitațiile nu depășesc 500-1000 mm/an. Cauza principală

o constituie efectul de barieră orografică a Platoului Atlantic Înalt, care

blochează advecția maselor de aer dinspre Oceanul Atlantic și implicit

aportul de umiditate al acestora. În Podișul Borboremei, dar mai ales pe

câmpia litorală, climatul este arid. Asociațiile vegetale cu specii xerofile și

semixerofile din regiunea Sertão sunt cunoscute sub numele de caatinga. În

sudul podișului apar asociațiile subtropicale de stepă (pampasurile).

În regiunea litorală predomină pădurea tropicală (mata atlântica). În

această parte a Braziliei este caracteristic arborele-candelabru (Araucaria

brasiliensis), uneori numit pinul de Parana.

4.5. Populația

În anul 2014, populația Braziliei a ajuns la 202.656.788 locuitori, ocupând

astfel locul 5 pe Glob. Dacă ne raportăm însă la suprafața enormă a țării,

densitatea populației se menține totuși sub media globală: 23,7 loc./km2.

Colonizarea Braziliei. A fost populată dinspre est către vest, în etape de

fiecare dată acestea având o corespondentă în activitatea majoră a timpului

respectiv astfel: perioada trestiei-de-zahăr (secolul al XVII-lea) care s-a

remarcat prin introducerea acestei culturi îndeosebi în nord-est. Cultura

trestiei-de-zahăr a fost asociată treptat cu altele, suprafaţa cultivată

extinzându-se către sud. Urmează perioada mineritului, mai exact a

începutului explorării unor resurse de subsol (secolul al XVIII-lea),

îndeosebi a aurului şi diamantelor; aceasta a continuat cu o nouă etapă de

expansiune și diversificare a activităților agricole: cultivarea cafelei,

exploatarea cauciucului natural și cultivarea bumbacului. Concomitent,

creşterea intensivă a animalelor s-a menținut la cote ridicate. De la sfârșitul

secolului al XIX-lea, după obținerea independenței, s-a desfășurat ultima și

cea mai accelerată perioadă economică: industrializarea.

Tabelul 4.1. Rolul activităților economice în istoria Braziliei

Intervalul Activitatea economică dominantă

1500-1700 Perioada cultivării trestiei-de-zahăr

1700-1800 Perioada mineritului

1800-1960 Perioada producției de cafea

1890-1990 Perioada industrială

(după Demangeot, 1972, cu rectificări)

Structura etnică. Grupurile etnice majore (rasiale) sunt: albi 47,73%,

pardo 43,13%, negri 7,61%, asiatici 1,09% și amerindieni 0,43%.




Figura 4.5. Statele și teritoriile federale ale Braziliei (hartă realizată prin utilizarea resurselor cartografice Natural Earth)

4.6. Sistemul de așezări

Cel mai tipic peisaj al Braziliei atlantice este oferit de regiunea Golfului

Guanabara şi a căpăţânilor de zahăr (pão de açucar). Adăpostul oferit de

golf a fost ideal pentru întemeierea unei aşezări, care a devenit până în

secolul al XX-lea cel mai cunoscut oraş din Brazilia: Rio de Janeiro.

Alături de São Paulo, care este cel mai populat centru urban, el face parte

din categoria oraşelor supraurbanizate (Timberlake, 1987). În cadrul unor

astfel de oraşe există diferenţe mari între economia formală şi cea

informală, între mediul urban şi zona rurală şi, nu în ultimul rând, între

diferitele grupuri sociale. Megalopolisul brazilian se concentrează în jurul a

trei mari oraşe: São Paulo – Rio de Janeiro – Belo Horizonte, capitale ale

statelor São Paulo, Rio, respectiv Minas Gerais (Statul de Aur). São Paulo

este cel mai mare dintre cei trei poli de concentrare a populaţiei. Având

peste 19 milioane de locuitori, este cel mai populat oraş din America de

Sud şi totodată din întreaga emisferă sudică. Un element caracteristic îl

reprezintă contrastul urban dintre centrele moderne (CBD sau Central

Business District) și suburbiile aglomerate și insalubre numite favelas.

Rocinha din Rio de Janeiro este cea mai mare favela din Brazilia.




Rio de Janeiro este al doilea oraş al Braziliei ca mărime. A fost capitala

Braziliei timp de 200 de ani, este în prezent capitala statului omonim şi are

6,45 milioane locuitori (12,1 milioane locuitori în aria metropolitană)

(IBGE, 2013). Are importante funcţii portuare, comerciale, industriale

(automobile, nave, prelucrarea petrolului, textile, produse chimice

(cauciuc), bunuri metalice, pielărie-încălţăminte, celuloză şi hârtie) şi

turistice (plaja Copacabana, Carnavalul de la Rio). În apropiere se află

următoarele centre urbane:

Petropolis a fost fondată în 1845 de imigranţi bavarezi, având în

prezent circa 286.000 locuitori. Este un oraş în stil elveţian, aşezat

pe o colină la nord de Rio de Janeiro. A fost reşedinţa de vară a

ultimului împărat al Braziliei, Pedro al II-lea. Principalele

elemente de interes urbanistic sunt Palatul de Cristal, Catedrala

Gotică și Muzeul Imperial.

Nova Iguaçu este situat în nord-vestul oraşului Rio de Janeiro; are

funcţie industrială: industrie alimentară, produse chimice şi

farmaceutice. În împrejurimi predomină culturile de portocali.

Niterói are circa 382.000 locuitori şi a fost fondată în anul 1671.

Principalele funcţii sunt cea rezidenţială și industrială (construcţii

şi reparaţii de nave, produse farmaceutice, etc.).

São Paulo este cel mai mare oraş din Brazilia (11,9 milioane locuitori,

respectivi 20,3 milioane în aglomerarea urbană) şi din America de Sud (a

treia metropolă din lume ca mărime, după Tokyo și Jakarta). Este

considerat capitala multiculturalității mondiale, concentrând cea mai mare

populație de etnici italieni, spanioli, portughezi, japonezi, libanezi și arabi

care trăiesc în afara granițelor țărilor lor. São Paulo este capitala statului cu

acelaşi nume și are ca principale funcţii:

a. industrială (siderurgie, automobile, prelucrarea petrolului,

electronice-computere, cauciuc, textile, mobilă, produse

alimentare, materiale de construcţie);

b. comercială: prin portul Santos (64 km sud-est) se realizează un

intens trafic comercial;

c. financiar-bancară.

În secolul al XVII-lea devine o bază de penetrare spre interior a

expediţionarilor; oraşul rămâne un minor centru comercial pentru trestia de

zahăr până în 1880 când se cultivă pe suprafeţe mari cafeaua, ceea ce

determină un aflux de imigranţi europeni. Oraşul deţine circa 30 de parcuri

urbane, totalizând 15 milioane m2 de teren verde; cel mai renumit este

Ibirapuera şi este considerat „Plămânul oraşului São Paulo”.

Belo Horizonte este capitala statului Minas Gerais, cel mai bogat stat

brazilian. Planificarea urbană a avut în vedere modelul capitalei SUA,

Washington, D.C. Populația este de 2,5 milioane locuitori, respectiv 5,2

milioane în aria metropolitană (IBGE, 2013). Belo Horizonte face parte din

conurbația supranumită ”Valea Oțelului” (Belo Horizonte-Uberlândia-

Uberaba), localizată în valea râului Doce. Sectorul industrial este puternic

dezvoltat, mai ales ramurile siderurgie și metalurgie (consecință a bogăției

minereurilor feroase). Constituie un centru de procesare și distribuție a

produselor miniere și agricole, pe care se bazează economia statului Minas

Megalopolisul Brazilian

RIO DE JANEIRO SÃO PAULO

BELO HORIZONTE




Gerais. Principalele categorii de produse sunt: oțelul, automobilele și

textilele. Cercetările în domeniul biotehnologiei, în special pentru

combustibili biodiesel, l-au consacrat la nivel mondial.

O serie de oraşe importante, vechi centre comerciale încă din secolul al

XVI-lea, completează peisajul urban atlantic al Braziliei. Ele se

concentrează în Regiunile de Nord-Est, de Sud-Est şi de Sud, remarcate

fiind (de la nord spre sud): Belém, Macapá, Fortaleza, Natal, Recife, San

Salvador, iar la sud de São Paulo, Pôrto Alegre.

4.7. Economia Braziliei

4.7.1. Agricultura

Agricultura reprezintă o componentă extrem de importantă a economiei

braziliene. Primele culturi extensive care au stat la baza dezvoltării

sistemului economic și a societății braziliene au fost cele de cafea,

condițiile naturale fiind ideale în acest scop. Plantațiile de cafea, numite

fazendas, au constituit un magnet pentru milioane de imigranți europeni

care au ajuns pe teritoriul brazilian la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În prezent, cu toate progresele tehnologice înregistrate, încă există regiuni

în care agricultura și-a păstrat caracteristicile ancestrale. În Amazonia se

mai practică tehnica slash-and-burn sau agricultura itinerantă de

subzistență. de asemenea, tipul extensiv este destul de des întâlnit, în

opoziție cu cel intensiv, comercial. Agricultura comercială se axează pe

culturi în benzi, corespunzătoare regiunilor climatice (Tabelul 4.2).

Tabelul 4.2. Regionarea agricolă a Braziliei

Nr. Relief și climat Tipuri de culturi agricole

1 Câmpia cu climă tropicală Banane, citrice, legume, tutun,

manioc, cafea, cacao, orez, trestie-de-

zahăr, leguminoase, etc.

2 Regiunea nordică a Podișului

Braziliei, cu climat subecuatorial

Cacao, cafea, bumbac, trestie-de-

zahăr, arahide, citrice, soia, porumb.

3 Regiunea sudică a Podișului

Braziliei, cu climat subtropical

Cereale (grâu, porumb, orez), viță-de-

vie, tutun, soia.

4 Sudul extrem (Pampas) Creșterea animalelor: bovine,

porcine; pescuit.

Produse agricole de bază (în procente - ponderea din totalul mondial; sursa:

US Department of Agriculture):

suc de portocale (82%)

boabe de soia (38%)

lapte de soia (34%)

zahăr (29%)

carne de pui (29%)

cafea (29%)




ulei de soia (28%)

tutun (23%)

carne de vită (20%)

4.7.2. Industria

Dezvoltarea industriei braziliene s-a bazat tot pe progresele înregistrate în

agricultură de-a lungul timpului. Profitul obținut a fost în general investit în

diverse ramuri industriale și în modernizarea continuă a infrastructurii

rutiere și feroviare. Inițial, fabricile și producția erau de mici proporții, dar

diversificate și se bazau mai mult pe materiile prime locale (ceea ce genera

costuri reduse de transport). Treptat, exploatarea la nivel național a

resurselor naturale, creșterea producției de hidroenergie și a sprijinului

financiar guvernamental au creat condițiile propice dezvoltării industriei

Braziliei la scară mondială (Baer, 2001). În ansamblu, economia statului

este susținută prin exportul de materii prime și produse semifinite (cu

valoare scăzută) și pe importul de produse prelucrate (cu valoare de piață

ridicată), ceea ce înclină balanța economică mai mult spre deficit.

Principalele domenii care s-au dezvoltat recent în Brazilia sunt: producția

de bunuri manufacturiere și de consum, telecomunicațiile, procesarea

electronică a datelor, biotehnologia și producția de materiale noi. S-a pus

accentul pe sectoare-cheie, precum: producția de oțel și obiecte din oțel,

autoturisme, petrochimie și servicii publice, care au contribuit la

impulsionarea întregii economii braziliene.

Repere generale:

Industria constructoare de mașini. Industria construcțiilor de

automobile și de fabricare a pieselor de schimb a înregistrat un salt

uriaș în ultimii 25 de ani. Majoritatea companiilor de renume

mondial și-au stabilit în Brazilia sedii și centre de producție cu

volum anual impresionant: Ford, Audi, Mercedes, Peugeot, Renault,

Honda, Hyundai, Asia Motors, etc.

Exploatarea hidrocarburilor și petrochimia. Petrobras, înființată în

anul 1953, este cel mai mare producător de produse petroliere din

Brazilia și totodată cea mai mare companie din America Latină, cu

118,3 miliarde dolari obținutți din vânzări în anul 2008. Din 1997,

guvenul a adoptat măsuri pentru scăderea dependenței de petrolul

din import, prin extinderea prospecțiunilor și finanțarea consistentă

a activităților de explorare, exploatare și producție (Legea

9478/1997). În același an, ca efect al acestor măsuri, Petrobras a

pierdut monopolul asupra pieței braziliene de petrol, dar a continuat

să fie un producător important.

Producția de biocombustibili. În ultimii ani, Brazilia și-a dezvoltat

foarte mult tehnologia de producție a biocombustibililor (H-Bio și

biodiesel) în scopul reducerii dependenței de hidrocarburi.




Industria aeronautică și activitatea aerospațială. În Brazilia se

produc aeronave marca Embraer, din anul 1969. Odată cu

înființarea bazei de la Alcantara, Brazilia și-a asigurat un loc select

printre cele 8 state posesoare ale unor centre de lansări spațiale în

regim comercial. Baza aerospațială de la Alcantara este situată

foarte aproape de Ecuator, deasupra căruia operează sateliții

geostaționari.

4.7.3. Regiuni și axe geoeconomice

Triunghiul de Aur reprezintă regiunea cea mai dinamică din punct de

vedere demografic și economic a Braziliei. Spațial, este definit de

ansamblul primelor trei metropole ale statului, dispuse sub forma unui

triunghi: São Paulo, Rio de Janeiro și Belo Horizonte. Aici se regăsesc

două dintre cele mai emergente subregiuni din punct de vedere al

expansiunii industriale din ultimii 60 de ani:

Belo Horizonte - Uberlândia - Uberaba (Valea Oțelului) este cea

mai importantă conurbație cu specific industrial din Brazilia

(industrie extractivă și prelucrătoare a minereurilor feroase).

Valea Paraíba – situată între São Paulo și Rio de Janeiro, a

înregistrat un progres remarcabil încă din perioada culturii cafelei,

de la începutul secolului al XIX-lea. Începând din anii 1950 s-a

produs industrializarea la scară largă, cele mai importante centre

fiind: São José dos Campos, Taubaté, Jacareí, Guaratinguetá și

Volta Redonda.

4.8. Diferențieri regionale

Din punct de vedere geografic, teritoriul Braziliei este compus din șase

regiuni (Clawson et al., 2006):

1. Regiunea São Paulo

2. Regiunea de Nord

3. Regiunea Central-Vestică

4. Regiunea de Nord-Est

5. Regiunea de Est

6. Regiunea de Sud

Regiunea São Paulo este cea mai dezvoltată din punct de vedere

economic. Aici se produc circa 2/3 din bunurile industriale naționale

(aproape toate autovehiculele din Brazilia, materiale de construcție, textile,

încălțăminte, hârtie, cafea, produse farmaceutice și electronice). Industria

extractivă și prelucrătoare este foarte bine dezvoltată: rafinarea petrolului,

petrochimia și producția de oțel. Regiunea se caracterizează printr-o

urbanizare rapidă, impulsionată de creșterea în salturi a numărului

populației în perioada 1940-1990. Producția agricolă este de asemenea la

nivel de vârf, centralizată în ferme tehnologizate: cafea, soia, bumbac,

trestie-de-zahăr, arahide, orez și creșterea animalelor (vite).

Cea mai dezvoltată regiune a Braziliei




Regiunea de Sud se remarcă prin specificul economic și arhitectural

determinat de imigranții italieni și germani care s-au stabilit aici în număr

mare în decursul secolului al XIX-lea. Agricultura este activitatea

dominantă, cu creșterea animalelor (porcine) în rândul comunităților

germane și cea a viței-de-vie în zonele locuite de etnicii italieni. În zona de

coastă sunt centrele industriale Pôrto Alegre și Curitiba (mai ales subramuri

ale industriei alimentare).

Regiunea de Est cuprinde aria metropolitană a orașului Rio de Janeiro și

un număr apreciabil de centre industriale bine dezvoltate. Activități diferite

au caracterizat succesiv regiunea: epoca trestiei-de-zahăr, ”Goana după

Aur” (și diamante în cazul Braziliei), urmând culturile tradiționale de cafea,

orez și citrice (Clawson et al., 2006). Agricultura și mineritul constituie de

altfel preocupările economice de bază ale populației. O mare parte a

terenurilor sunt destinate pășunatului pentru creșterea animalelor. Industria

extractivă și prelucrătoare se realizează în cadrul așa-numitului Triunghi

Mineral. Se exploatează în primul rând minereu de fier, dar și aur,

diamante, pietre prețioase și semiprețioase, mangan, crom, molibden,

nichel și tungsten.

Regiunea de Nord-Est a constituit centrul cultural al țării vreme de câteva

secole, rezultat al colonizării timpurii și a dezvoltării economice pe baza

extinderii plantațiilor de trestie-de-zahăr. Sclavagismul a jucat un rol

important în stabilirea matricei etnice și culturale a regiunii. În prezent,

depopularea și sărăcia au atins cote destul de înalte. Comunitățile umane

sunt mai frecvente în regiunea interioară numită ”sertão”, iar pe litoral sunt

trei orașe mari, a căror populație depășește 2 milioane de locuitori: Recife,

Salvador și Fortaleza.

Regiunea Central-Vestică se extinde în centrul Podișului Braziliei, are un

relief în general monoton, cu platouri netede și suprafețe ușor rotunjite.

Aici se află capitala Brasília, cel mai nou oraș al țării, întemeiat în anii

1960 departe de orașele tradiționale din regiunea litorală. Scopul a fost

încurajarea populării regiunii interioare a Braziliei și stabilirea unui

echilibru policentric în cadrul rețelei urbane. Activitățile dominante sunt tot

agricultura și mineritul, dar se constată extinderea rețelei de căi rutiere spre

interior și dezvoltarea unor noi centre urbane (Goiânia). Agricultura

mecanizată pentru grâu și soia se practică extensiv, cu oarecare rezultate.

Regiunea de Nord corespunde în cea mai mare parte câmpiei inundabile a

Amazonului. Încercările de extindere a terenurilor agricole prin defrișări și

monoculturi au eșuat, în principal din cauza solurilor lateritice sărace în

nutrienți. Totuși, activitățile agroforestiere rămân dominante, iar la Carajás,

în sud, a fost dezvoltat cel mai mare district de exploatare a resurselor

minerale (fier, bauxită, hematit, mangan, cupru și nichel). Principalele

centre urbane sunt Manaus și Belém. Lucrările la autostrada

Transamazonian au fost sortite eșecului, din cauza deteriorării constante ca

urmare a condițiilor climatice improprii și a insuficienței fondurilor de

întreținere. Agricultura de subzistență practicată de unele triburi de

amerindieni constituie o caracteristică a regiunii.

Regiune săracă, slab populată, cu

agricultură de subzistență

Specific agricol, dar și

centre industriale

mari

Estul puternic industrializat: Rio de Janeiro

Triunghiul Mineral

Regiune defavorizată: depopulare,

peisaje degradate

Regiune expansivă: urbanizare, agricultură mecanizată




CAPITOLUL 5

AFRICA DE NORD (MAGHREB)

Conținut:

Unitățile naturale

Populația și așezările

Diferențieri economice

Maghrebul reprezintă o uniune geopolitică realizată la 17 februarie

1989 de către statele din nord-vestul Africii: Maroc, Algeria, Tunisia,

Libia și Mauritania (5 state membre), în scopul unificării resurselor

economice și politice (Tamburini, 2008).

5.1. Unitățile naturale

Teritoriul Africii de Nord corespunde unor mari unități naturale, ale căror

limite geomorfologice și bioclimatice sunt foarte bine individualizate:

Regiunea Atlas și Sahara.

Regiunea Atlas (Berberia) se întinde pe o suprafaţă de circa 925.000 km2,

fiind limitată la vest de Oceanul Atlantic, la nord de Marea Mediterană, iar

la est de Golful Sirta Mică (Golful Gabés). Limita sudică (faţă de Sahara)

se trasează la marginea sudică a Munţilor Atlas, de la Oceanul Atlantic în

lungul uedului Dra'a, la poalele Atlasului Saharian şi apoi prin regiunea

chotturilor Melrhir şi Djerid (Tunisia), până la Golful Gabés. Structura

geologică şi caracterele fizico-geografice o apropie mai mult de Europa

decât de Africa. Sistemul orografic al Atlasului se diferenţiază net de masa

tabulară africană din sud, corespunzătoare unităţii scutului african. Dar, sub

raport climatic şi al întregului peisaj determinat de aceasta, Regiunea Atlas

poate fi înfăţişată ca o zonă de tranziţie, uneori mai bruscă, alteori gradată,

în funcţie de relief, de la zona tipic mediteraneană din partea de nord, la

deşert. Structurile alpine (caracteristice Europei de Sud) sunt strâns

îmbinate cu cele de tip african: blocuri cristaline reprezentând vechi

structuri hercinice sau precambriene au fost integrate masei depozitelor

sedimentare mai recente, supuse ulterior cutărilor şi mişcărilor verticale.

Unele, datorită durităţii lor (fragmentele înălţate) conferă masivelor




muntoase altitudinile cele mai mari (peste 3500-4000 m), iar altele

constituie platouri înclinate cuprinse între şirurile de munţi cutaţi.

Figura 5.1. Unitățile de relief ale Regiunii Atlas

Lanțurile muntoase au o direcţie VSV-ENE și însumează o lungime de peste 2000 km. Sunt dispuse pe două şiruri principale paralele, unul nordic şi altul sudic:

1) Catenele nordice se desfăşoară în lungul litoralului mediteranean, începând din dreptul Strâmtorii Gibraltar cu Munţii Rif, continuând cu Atlasul Tellian până la Capul Blanc;

2) Catenele sudice formează un sistem mai complicat, datorită amalgamului muntos din vest, care se înalţă în partea sudică a Marocului, format din trei şiruri paralele: Atlasul Mijlociu, Atlasul Înalt şi Antiatlasul, continuând apoi către est cu Atlasul Saharian.

Atlasul Tellian și Atlasul Saharian se unesc în partea estică, pe teritoriul

Tunisiei, formând un singur lanţ muntos cu altitudini medii și joase (1000-

1500 m): Tellul Tunisian.

Platourile interioare sunt vechi structuri hercinice cuprinse în cutările

alpine. ele s-au păstrat ca blocuri rigide mai coborâte decât unitățile

montane limitrofe (Gârbacea, 1964). Sunt denumite mesete: Meseta

Marocană și Meseta Algeriană (Oraneză) sau Podişul Chotturilor. În

Tunisia, chotturile ocupă șirul depresiunilor tectonice formate la contactul

dintre Tell și Sahara: Melrhir și El Djerid.

Tranziția către Sahara se realizează prin intermediul Regiunii Presahariene,

formată din Munții Antiatlas și Provincia oazelor. Aliniamentul oazelor

subliniază regiunea piemontană în care este cantonată pânza freatică, având

o importanță vitală pentru comunitățile umane locale (Figuig, Laghouat,

Biskra, Douz, Tozeur).

Sahara este cel mai mare deșert tropical de pe Glob (peste 9,4 mil. km2).

Scutul african constituie fundamentul geostructural, fiind acoperit de




formaţiuni în cea mai mare parte continentale acumulate pe grosimi mari

(Shaw, 1997). Calcarele cretacice și terțiare formate în mediu marin în

perioada în care Sahara a funcționat ca platformă ocupă suprafețe întinse în

Egipt, Tunisia și Algeria, mai puțin în Libia.

Unităţile de relief ale Saharei:

Masive muntoase formate din cristalin şi intruziuni granitice:

Ahaggar, Tibesti, Adrar des Iforas, Aïr; soclul ridicat apare şi în

Dorsala Regueibat (Mauritană), care se termină spre est cu masivul

El Eglab;

Podişuri structurale cu relief monoclinal formate din sedimentar

paleozoic, caracteristice mai ales Saharei Centrale (Ahenet,

Mouydir, Ennedi, Tummo), dar şi celei Occidentale (Tassili des

Ajjer, Tassili des Ahaggar, Tassili tan Adrar – care sunt dispuse

circular în jurul masivelor cristaline); sunt denumite hamade (lb.

arabă) sau tassili (lb. berberă).

Podişuri vulcanice (Harrudj şi Gebel Soda) în nordul Libiei;

Podişuri monoclinale formate pe calcare mezozoice: Tademaït,

Hamada de Tinrhert, Hamada el Homra;

Podişuri terţiare calcaroase (Cirenaica – sub 500 m altitudine);

Depresiuni largi în care s-au acumulat mari cantităţi de nisip

(ergurile): Iguidi, Chech, Ourane, Marele Erg Occidental, Marele

Erg Oriental, Erg Issaouan, Erg Murzuch;

Depresiuni joase, sub nivelul mării (Depresiunea Qattara la -133 m,

în nordul Libiei şi al Egiptului; Depresiunea Kharga). Sunt

frecvente izvoarele care au favorizat stabilirea aşezărilor

permanente.

În ansamblu, în Africa de Nord altitudinea reliefului este mai joasă decât în

Africa Subsahariană. Aici predomină marile bazine de sedimentare și

câmpurile de dune, iar regiunile înalte au aspect insular (Munții Ahaggar și

Tibesti, Platourile Air și Darfur).

Rețeaua hidrografică a Africii de Nord este sumară, formată din râuri

puține și scurte care se găsesc doar în Regiunea Atlas. Evaporaţia puternică

şi absența ploilor în timpul verii au dus la transformarea văilor râurilor în

ueduri, seci în cea mai mare parte a anului, având un regim tipic torenţial.

Uedul Dra'a, care delimitează la sud Antiatlasul, este cel mai mare ued din

Africa de Nord (are o lungime de peste 1000 km). Dintre râurile cu ape

permanente, mai mari sunt Moulouya, Chélif, Sebou și Oum er R’bia. În

bazinele endoreice s-au format chotturi - depresiuni extrem de plate

acoperite cu cruste groase de săruri, care în timpul sezonului ploios se

transformă în lacuri cu adâncimi reduse.

Tipurile de climă dominante:

a) Climat subtropical, mediteranean în Regiunea Atlas (Csa);

b) Climat tropical arid în Sahara (BWh).

Izohietele de 125 mm și 250 mm delimitează teritoriul Saharei la nord față

de Regiunea Atlas, respectiv la sud față de Sahel.




Vegetația caracteristică a Regiunii Atlas este formată din: păduri

subtropicale de stejar semperviriscent (Quercus ilex, Q. suber), pin (Pinus

halepensis) și cedru (Cedrus libani); asociații arbustive secundare (garriga),

dezvoltate pe locul pădurilor defrișate; asociații de stepă subtropicală cu

iarba alfa (Stipa tenacissima) și gigifa (Ziziphus lotus). În Sahara vegetația

este extrem de săracă. Predomină specii de Acacia, Salicornia și Aristida,

iar pe nisipuri crește Cornulaca monocantha. Se remarcă endemitele din

regiunea platourilor centrale: chiparosul saharian (Cupressus dupreziana) și

măslinul saharian (Olea laperrini).

Fauna este reprezentată de feneci (Vulpes zerda), dromaderi (Camelus

dromedarius), antilope addax (Addax nasomaculatus), ghepardul saharian

(Acinonyx jubatus hecki). Ultimele două specii se află pe lista roșie a

IUCN4, fiind considerate ca fiind amenințate critic cu dispariția.

Figura 5.2. Uedul Dra'a (http://commons.wikimedia.org/wiki/File%3ADraa_near_Zagora.jpg)

5.2. Populația și așezările

Statele maghrebiene au o populație totală de 92.517.056 locuitori (estimare

2013). Densitatea variază de la 73,1 loc./km2 în cazul Marocului la 3,2

loc./km2 în Libia.

Cele mai importante grupuri etnice native ale Marocului şi Algeriei sunt

berberii şi tuaregii, cărora li s-au suprapus în decursul istoriei elementele

civilizaţiei islamice şi ale colonialismului francez. În mileniul I î.H.,

fenicienii au întemeiat pe coastele Africii de Nord câteva colonii

comerciale: Cartagina, Utica, Hadrumetum, Kerkouane. Dintre acestea s-a

remarcat Cartagina, care a supus triburile libiene înconjurătoare. Odată cu

prăbuşirea Cartaginei (în anul 146 î.H.) şi cucerirea posesiunilor ei de către

4 Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii




romani, ambele regate libiene şi-au pierdut independenţa. Treptat, în

izvoarele latine menţiunile despre libieni şi numidieni devin tot mai rare;

populaţia băştinaşă din Africa de Nord capătă numele de mauri, iar după

apariţia arabilor, de berberi.

Arabii, care au cucerit teritoriul Africii de Nord începând din secolul al

VII-lea (632 d.H.), au lăsat urme adânci în istoria ţărilor din Regiunea

Atlas. În secolul al XIII-lea, în Africa de Nord s-au constituit trei state

feudale (ale căror frontiere coincideau, în linii mari, cu actuala împărţire a

Maghrebului în Maroc, Algeria şi Tunisia): Marinid, Zaianid şi Hafsid. Ele

s-au menţinut până în secolul al XVI-lea, când cea mai mare parte a

Maghrebului a fost cucerită de turci.

Perioada colonială a debutat cu interesul Franței pentru teritoriul algerian,

pe care l-a acaparat în 1830. Treptat, între 1860 și 1890 se definesc

granițele coloniilor, împărțite între marile puteri europene. Hotărâtoare în

acest sens este Conferința de la Berlin din 1884. Printre alte posesiuni,

Franța devine suveranul teritoriilor maghrebiene, în timp ce Marea Britanie

domină estul Africii de Nord (Hârjoabă & Rusu, 1995). Incursiunile

timpurii ale Spaniei în nordul Marocului pot fi atribuite cu greu unei

dominații de tip colonial. Posesiunile sale erau limitate la cele două exclave

mediteraneene - Ceuta și Melilla - care au avut permanent un rol strategic,

iar în perioada contemporană au servit drept porți de emigrare către Europa

pentru sute de mii de persoane (De Blij & Muller, 2005b). Rezistența

rebelilor din Sahara Occidentală împotriva dominației guvernului marocan

este puternic sprijinită de spanioli, ceea ce face ca statutul acestui teritoriu

să rămână incert. Se discută însă despre declararea sa ca regiune autonomă,

ceea ce ar reprezenta un pas înainte spre independență.

Figura 5.3. Distribuția berberilor în Africa de Nord

COLONIALISMUL




În prezent, grupurile berbere au o distribuția heterogenă pe teritoriul Africii

de Nord: în nordul Marocului trăiesc triburile rifilor (circa 450.000

locuitori), în Marocul central – beraberii şi zenaga (20.000 locuitori), în

partea de vest a Atlasului Înalt şi a Antiatlasului – triburile sloh (1,2

milioane locuitori), iar în Algeria – kabylii (1 million de locuitori). Aceste

zone muntoase (Kabylia în Atlasul Tellian şi Djebel Aurés în Atlasul

Saharian) au devenit primele regiuni controlate de armata de eliberare în

timpul războiului de aproape opt ani (1954-1962), sfârşit cu obţinerea

independenţei Algeriei. În Sahara Centrală, până în regiunea cursului

mijlociu al Nigerului, duc o viaţă nomadă tuaregii. Aceștia reprezintă

principalul grup etnic care populează teritoriul Saharei, cu o populație ce

depășește un milion de locuitori (Brown & Ogilvie, 2010). Ei locuiesc de

obicei în corturi dispuse în ansambluri numite douare. Cortul are o

importanță deosebită în viața socială și culturală a comunităților tuarege

(Rasmussen, 1996).

Așezările urbane sunt concentrate în regiunea litorală, însă există și câteva

orașe interioare cu funcție industrială, bazată pe extracția minereurilor de

subsol. În Sahara, așezările s-au format în jurul oazelor și au ajuns să fie

identificate cu acestea. Există numeroase centre care și-au reorientat

economia către turism, o sursă de venituri consistente, dar nesigură în

condițiile instabilității ideologice și insecurității persoanei din statele

islamice maghrebiene.

Tabelul 5.1. Populația statelor și capitalelor maghrebiene

Statul Nr.

locuitori Capitala (nr.

locuitori)

Alte orașe

Maroc 33.250.000 Rabat (620.000) Casablanca, Fes, Agadâr

Marrakech, Tanger,

Algeria 38.700.000 Alger (4.988.145) Oran, Setif, Blida,

Constantine

Tunisia 10.982.754 Tunis (728.453) Sfax, Sousse, Kairouan,

Gabes, Gafsa, Bizerte

Libia 6.244.174 Tripoli (2.127.000) Tripoli, Benghazi

Mauritania 3.537.378 Nouakchott (958.400) Nouakchott, Nouadhibou

Casablanca este cel mai mare oraș și totodată port al Maghrebului (3,5

milioane locuitori). Este dominat de arhitectura colonială franceză și de cea

islamică veche, cu numeroase geamii din secolele XIV-XV. În nordul

orașului se conturează zona modernă, construcțiile multietajate fiind

proprietatea marilor concerne americane și franceze. Rabat este capitala

Marocului. Orașe importante, cu tradiții, cultură și economie vibrantă, sunt

Marrakech și Fes. Agadâr şi Tanger sunt două porturi importante pentru

cabotaj (transport de coastă) şi centre de construcţie a navelor; în rest cele

mai multe centre sunt mici şi se bazează pe exploatarea resurselor de subsol

şi centre ale industriei alimentare. În zona algeriană, oraşul care polarizează

litoralul de la Marea Mediterană este capitala Alger, cu aproape 5 milioane

locuitori. Este o veche aşezare feniciană, denumită în antichitate Icosium.

Arhitectura are un stil eclectic, de amestec între cea europeană de tip

colonial, tradiţională maură şi cea modernă de-a lungul litoralului. Atracţia

TRIBURILE BERBERE:

rifi beraberi zenaga

sloh kabyli

tuaregi




o reprezintă piaţă de bazaruri, cetatea romană, portul antic, Marea Moschee

şi muzeele numeroase de artă islamică. Oran este un oraş industrializat

(“oraş-dormitor” pentru centrul industrial de la Arzew), înconjurat de

staţiuni balneare folosite la 50% din capacitate. De remarcat sunt

Mostaganem, Sidi’bel sau Tlemencen. Metropola din Estul Algeriei o

reprezintă oraşul Constantine, fondat în secolul IV î.e.n. de către romani,

fiind la acea dată capitala provinciei Numidia şi Lybia. Cea mai mare

atracţie o reprezintă acropolea, cetatea Rummel şi multitudinea minaretelor.

În Tunisia se individualizează trei regiuni: Tellul, Regiunea centrală a

chotturilor și Sahara. Nordul este dominat de capitala Tunis, centrul

polarizator al populației și economiei. Anticul oraș Cartagina formează

acum cea mai mare și modernă suburbie a Tunisului, fiind o zonă cu funcții

rezidențiale, recreative și cultural-științifice (campus universitar). La sud,

Kairouan este considerat cel mai mare centru de pelerinaj musulman din

Africa de Nord și al doilea din lumea islamică după Mecca. În centru,

oazele presahariene Douz, Tozeur și Gabes sunt cele mai importante

așezări. Spre sud, teritoriul Saharei este dominat de satele berbere

(Matmata, Chenini, Tataouine, Ouled Soltane).

Figura 5.4. Regionarea complexă a Tunisiei (Tîrlă, 2009)

Libia are un cadru natural defavorizant sub aspectul utilizării terenurilor,

deșertul fiind dominant. Cele trei mari regiuni care îi compun teritoriul

sunt: Tripolitania, Cyrenaica și Fezzan. Populația se concentrează în

orașele litorale, dintre care cele mai mari sunt capitala Tripoli (în

Tripolitania occidentală) și Benghazi (în Cyrenaica orientală).




Teritoriul Mauritaniei este deșertic în proporție de 90%; prin urmare

așezările mai importante se concentrează în sud, unde precipitațiile sunt

mai ridicate. Capitala Nouakchott, situată pe litoralul atlantic, este orașul

cel mai important (peste 2 milioane locuitori).

5.3. Diferențieri economice

Economia Africii de Nord este subordonată condițiilor naturale care au

impus diferențierea a două mari regiuni: Atlasul și Sahara. Elementul

comun îl constituie dominarea sectorului agricol în ponderea economiei

regionale. În Regiunea Atlas, predominant muntoasă, agricultura este

dualistă, axată în parte pe producția de export, iar pe de altă parte pe

agricultura de subzistență. Industria s-a dezvoltat în ultimele decenii ca

urmare a exploatării resurselor de subsol și adeschiderii unor puncte de

lucru importante de către mari concerne internaționale.

În Sahara se diferențiază două tipuri de economie: sedentară a oazelor și

nomadă (caravanieră).

Agricultura statelor Maghrebului nu poate fi susținută fără

implementarea unor sisteme eficiente de management al apei. Climatul arid

din majoritatea subregiunilor și cel semiarid din nord constituie bariere care

nu pot fi depășite fără intervenții tehnologice și financiare. Doar litoralul

atlantic și cel mediteranean vestic beneficiază de un climat mai blând, cu

precipitații suficiente pentru agricultura subtropicală.

Predomină anumite tipuri de sisteme agricole, care nu implică neapărat

amplasarea unor instalații pentru irigare, ci construirea unor sisteme

tradiționale complexe menite să capteze și să dirijeze apa către terenurile

cultivate. În Algeria este destul de întâlnit sistemul foggara, care presupune

captarea apei freatice și dirijarea prin canale subterane sau deschise către

terenurile agricole. În Tunisia, amenajările se realizează în funcție de

pretabilitatea terenului și se disting trei tipuri principale: 1) meskat-

mankaa; 2) jessour; 3) canale de tip seguias.

În statele Maghrebului, agricultura urmează două direcții de dezvoltare:

agricultura tradițională de subzistență (Rusu, 2007) și plantațiile

specializate pentru export. În Maroc se cultivă citrice, curmali, orz, floarea

soarelui, viţă-de-vie, migdali și piersici.

În Algeria agricultura se practică mai mult în oaze şi pe coasta

mediteraneeană: viţă-de-vie, migdali, rodii, caişi, legume şi zarzavaturi; în

Meskat – mankaa (sisteme de terase pentru captarea apei meteorice – implică amenajarea versanţilor);

Jessour (amenajări pe văile montane şi colinare); Captarea apei freatice (în oaze şi în câmpiile litorale).

AGRICULTURA




zona Kabyliei se cultivă cereale şi se practică zootehnia. Alte culturi: orz,

grâu, sfeclă de zahăr, măslini, cartof, etc.

Tunisia are ca principale produse agricole de export cerealele (grâu),

măslinele și lâna de ovine. Deține locul I în Africa de Nord la exportul de

măsline, înaintea Marocului, Algeriei și Egiptului (Tabelul 4.5). Plantațiile

de măslini și viță-de-vie sunt concentrate în regiunea de nord (Tellul

Tunisian). Alte produse: curmale, citrice, vin, tomate, migdale.

Tabelul 5.2. Producția de măsline în țările Maghrebului

Țara Producția (tone/an) Suprafața cultivată (ha)

TTuunniissiiaa 500.000 1.500.000 MMaarroocc 470.000 550.000 AAllggeerriiaa 300.000 178.000

Creșterea animalelor este o activitate care și-a păstrat tradițiile ancestrale,

frecvent cu caracter rudimentar. Se cresc mai ales ovine și caprine, în

condiții de subzistență și transhumanță.

Agricultura oazelor este condiționată aproape exclusiv de existența

curmalului (Phoenix dactylifera), care furnizează cantități însemnate de

fructe. Pe lângă aceasta, în oaze este caracteristică etajarea culturilor

agricole. Plantațiile de curmal realizează adevărate umbrare care susțin

pomicultura, legumicultura și cerealicultura. Totuși, eficiența producției în

oaze nu poate fi susținută fără implementarea unor tehnici de irigare

rațională a culturilor (Omrani & Ouessar, 2009).

Triburile nomade care desfășoară comerțul tradițional transsaharian (în

special tuaregii) realizează în prezent schimburi între comunitățile sudice

(ex.: Agadez-Bilma). Principalul produs comercial este sarea.

Industria marocană este concentrată în marile porturi, mai ales în oraşul

Casablanca, care concentrează circa 50% din potenţialul industrial al ţării:

construcţii de maşini (şantier naval), textile, metalurgie pe baza materiei

prime din sudul ţării, industrie alimentară, chimică, electrotehnică etc. Alte

centre importante ale industriei chimice şi montaj autovehicule se găsesc la

Fes, Kenitra și Mohammedia. În Rabat se remarcă o puternică industrie

tradiţională din produse de marochinărie şi pielărie.

În Algeria, domeniul prioritar îl constituie cel petrolier, principalele

exploatări aflându-se în special în sudul ţării (Hassi Messaoud, Zarzaitine,

In Amenas, Tindouf, etc.). De asemenea se exploatează şi minereuri de fier,

plumb şi zinc, recent descoperite. Se conturează trei areale industriale

importante:

1) regiunea Constantine-Annaba–Skikda cu petrochimie, siderurgie

textilă, industrie alimentară;

2) Alger, capitala ţării, cu o intensă activitate portuară;

3) Regiunea Oran-Arzew cu petrochimie, materiale de construcţii,

porţelan, pielărie.

INDUSTRIA




Industria Tunisiei se bazează pe confecționarea de textile și pielărie,

producția de componente auto și utilaje electrice. Turismul contribuie cu

7% din PIB. Extracția și prelucrarea minereurilor (mai ales fosfați, la Gafsa

și săruri în Chottul El Djerid) constituie de asemenea o ramură importantă,

alături de rafinarea petrolului. Principalul partener comercial al Tunisiei

este Uniunea Europeană.

Întrucât agricultura este aproape imposibil de practicat într-un sistem

centralizat național, din cauza lipsei apei și investițiilor, economia Libiei

se bazează aproape exclusiv pe extracția și distribuția hidrocarburilor, care

se găsesc din belșug în subsolul său. Câmpul petrolier imens care se

extinde la sud de Benghazi este conectat printr-o rețea impresionantă de

conducte de terminalele din regiunea de coastă. Legătura cu districtul

Fezzan (SV) și oaza Kufra (SE) se realizează prin intermediul unei căi

rutiere importante (De Blij & Muller, 2005a).

Resursele Mauritaniei sunt variate și consistente: minereuri de fier, cupru,

aur, diamante, fosfați, gips, petrol, pește. Cu toate acestea, PIB-ul pe cap de

locuitor este unul dintre cele mai scăzute din Africa. Un procent însemnat

din populație depinde dramatic de agricultura de subzistență, mai ales

creșterea animalelor (nomazi și seminomazi). Descoperirea petrolului în

anul 2001 în largul coastei atlantice a inclus Mauritania pe lista noilor

veniți în domeniul exploatării hidrocarburilor. Deșertificarea este una dintre

problemele care afectează direct țara, iar gestionarea defectuoasă a

fondurilor financiare a cauzat creșterea datoriei externe.

În Africa de Nord se individualizează câteva axe urban-economice majore.

Cea mai importantă este axa sublitorală, care unește toate marile centre de

pe litoralul mediteranean și vest-atlantic: Cairo, Benghazi, Tripoli, Gabes,

Sfax, Tunis, Oran, Alger, Rabat, Nouakchott și Dakar.

Rutele comerciale tradiționale, utilizate de caravanele care traversau în

trecut deșertul de la nord spre sud, au fost în mare parte abandonate, iar

altele sunt incluse în ample proiecte de modernizare (Aur et al., 2013). Trei

magistrale transsahariene sunt parțial asfaltate și constituie singurele

legături terestre cu Africa Subsahariană:

1) Alger - Tamanrasset - Agadez - Kano - Lagos;

2) Tripoli - NDjamena;

3) Cairo - Khartoum - Addis Ababa.

Cu tot progresul tehnologic, vechile rute comerciale sunt urmate și astăzi cu

mijlocul de transport tradițional saharian: dromaderul. Situația este valabilă

mai ales pentru distanțele scurte, între oazele învecinate cu rol comercial

important.

MAGISTRALE TRANSSAHARIENE




În ansamblu, economia Africii de Nord și în special a statelor

Maghrebului aparține tipului aflat în curs de dezvoltare, trasând

particularitățile majore ale acestei regiuni:

uniformitate etnică mare comparativ cu Africa Subsahariană,

rezultată în urma fuziunii arabo-berbere;

dominarea ideologiei religioase islamice;

suprapopularea centrelor urbane și slaba populare a Saharei;

concentrarea economiei pe agricultură (extensivă și de

subzistență);

rolul important al hidrocarburilor în economia regională și

competiția pentru monopolul asupra acestora;

orientarea unei părți a industriei către construcții de mașini

(asamblări) și ramurile ușoare (textile, pielărie, alimentară);

turismul constituie o alternativă viabilă, exploatată pe scară mai

largă în Tunisia, Egipt și Maroc; persistă însă pericolul atentatelor

organizate de grupări rebele extremiste (ex. în Egipt), care inhibă

frecvent dezvoltarea acestei ramuri economice.



Explicați care sunt legăturile dintre particularitățile cadrului natural și distribuția principalelor centre economice din Africa de Nord.

ECONOMIA AFRICII DE NORD

(CONCLUZII)





America Latină și Africa sunt macroregiuni aflate în curs de dezvoltare.

Brazilia și Africa de Nord (în esență statele Maghrebului) sunt entități

teritoriale reprezentative la nivel macroregional.

Brazilia este cel mai mare stat sud-american, un mozaic etno-cultural

rezultat în urma schimbărilor demografice și economice care au survenit

după colonizarea europeană. Regional, se subdivide în 6 unități (São Paulo,

Regiunea Central-Vestică, Sud-Estul, Sudul, Nord-Estul și Nordul), fiecare

purtând amprenta cadrului natural căruia îi aparține. Centrul este dominat

de regiunea capitalei Brasilia, dar cele mai numeroase arii urbanizate se

concentrează în regiunea litorală, formând în parte Megalopolisul

Brazilian: Recife, Salvador, Fortaleza, Rio de Janeiro, São Paulo, Belo

Horizonte și Porto Alegre. Economia este impulsionată de agricultură, dar

și de progresul tehnologic (high-tech, genetică, biotehnologie), înregistrând

rate anuale de creștere considerabile.

Africa de Nord este una dintre principalele regiuni ale Africii și cuprinde

unitățile naturale Atlas și Sahara. Statele Maghrebului sunt: Maroc,

Algeria, Tunisia, Libia și Mauritania. Populația este reprezentată de arabo-

berberi și se concentrează în regiunile litorale și sublitorale în centre urbane

suprapopulate (Rabat, Casablanca, Alger, Constantine, Oran, Tunis,

Bizerte, Sfax, Gabes, Tripoli, Benghazi). Regiunea Saharei se

caracterizează printr-o populație dispersată reprezentată de nomazi și

seminomazi (ex. tuaregii). Localitățile sunt asociate cu oazele, în care

activitățile agricole sunt dominante (plantații de curmali și culturi

subsidiare de pomi fructiferi, legume, leguminoase și cereale).

Agricultura este principala activitate economică, având două direcții:

producția pentru export și culturile de subzistență. Pentru randament, se

bazează aproape exclusiv pe irigații, care sunt implementate cu ajutorul

tehnologiilor tradiționale (datorită costurilor mai scăzute): meskat-mankaa,

jessour, foggara. Sunt caracteristice culturile de măslini, viță-de-vie,

citrice, curmali, leguminoase, legume și cereale. Industria este reprezentată

de exploatarea și valorificarea resurselor de subsol, îndeosebi hidrocarburi

(în Algeria, Libia și mai recent în Mauritania), minereuri feroase și

neferoase (Mauritania), sare (Tunisia, Algeria). Alte ramuri: activități

portuare, construcții de mașini, textile și pielărie, industrie alimentară.

Turismul joacă un rol important în economie (Maroc, Tunisia).

Magistralele transsahariene, aflate în diferite stadii de modernizare, sunt

vitale pentru realizarea legăturilor între marile centre din nordul Africii și

Africa Subsahariană.







Litoralul mediteranean al Africii a constituit din antichitate un teritoriu

strategic și prielnic locuirii, generând de-a lungul istoriei conflicte politice

și fiind supus de entitățile influente (fenicieni, romani, bizantini, arabi,

francezi, englezi șu spanioli). Climatul subtropical favorabil și deschiderea

spre Europa au determinat formarea unor centre urbane durabile, care au

susținut economia Africii de Nord (inclusiv capitalele maghrebiene):

Casablanca, Rabat, Alger, Oran, Constantine, Tunis, Sfax, Bizerte, Gabes,

Tripoli, Benghazi.

În schimb, climatul arid extrem al Saharei a împiedicat popularea

extensivă, doar oazele răzlețe constituind puncte de concentrare a

populației și activităților economice, unite între ele prin legături care și-au

menținut caracterul ancestral, tradițional: Tamanrasset, Kufra, Kharga, etc.




Bibliografie

Amos, J. (2013). Coldest spot on Earth identified by satellite, BBC News. Retrieved from

http://www.bbc.com/news/science-environment-25287806.

Aur, N. I., Gherasim, C. C., & Eremia, D. (2013). Geografia Africii. București: Magic Print.

Baer, W. (2001). The Brazilian Economy: Growth and Development. Westport: Praeger.

Baker, D.-P. (2010). South Africa's threat environment: a guide for the National Planning

Commission. African Security Review, 19(3), 54-64.

Baker, V. R. (2009). The Channeled Scabland: A Retrospective. Annu. Rev. Earth Planet.

Sci., 37, 6.1-6.19. doi: 10.1146/annurev.earth.061008.134726.

Baruch, Z. (1984). Ordination and Classification of Vegetation along an Altitudinal

Gradient in the Venezuelan Páramos. Vegetatio, 2 (55), 115-126. doi:

10.1007/BF00037333

Béthemont, J., & Breuil, J.-M. (1989). Les Etats-Unis: une géographie régionale. Paris:

Elsevier-Masson.

Bonnet, J. (2000). Marile metropole mondiale. Iaşi: Institutul European.

Bridges, E. M. (1990). World Geomorphology. Cambridge: Cambridge Univ. Press.

Brito Neves, B. B., & Cordani, U. G. (1991). Tectonic evolution of South America during

the Late Proterozoic. Precambrian Research, 53, 23-40.

Brown, K., & Ogilvie, S. (2010). The total Tuareg population is well above one million

individuals. In Elsevier (Ed.), Concise Encyclopedia of Languages of the World.

Oxford: Elsevier.

Carson, R. J., & Pogue, K. R. (1996). Flood Basalts and Glacier Floods: Roadside Geology

of Parts of Walla Walla, Franklin, and Columbia Counties, Washington (pp. 47).

Olympia, WA: Washington Division of Geology and Earth Resources.

CIA. (2014). The World Factbook. Retrieved from

https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2060.html.

Clawson, D., Johnson, D., Haarmann, V., & Johnson, M. (Eds.). (2006). World Regional

Geography (9th

ed.): Pearson Prentice Hall.

Coe, M. T., & Foley, J. A. (2001). Human and natural impacts on the water resources of the

Lake Chad basin. Journal of Geophysical Research, 106 (D4), 3349-3356. doi:

10.1029/2000JD900587.

Commission for Environmental Cooperation (1997). Ecological regions of North America -

toward a common perspective (pp. 71). Retrieved from

http://www3.cec.org/islandora/en.

Cordani, U., Milani, E. J., Thomaz Filho, A., & Campos Neto, M. C. (Eds.), (2000).

Tectonic Evolution of South America. 31st International Geological Congress. Rio

de Janeiro: Geological Society of America.

Cordani, U. G., & Teixeira, W. (2007). Proterozoic accretionary belts in the Amazonian

Craton. GSA Memoirs, 200, 297-320. doi: 10.1130/2007.1200(14).

Corrêa, A. C. B., Tavares, B. A. C., Monteiro, K. A., Cavalcanti, L. C. S., & Lira, D. R.

(2010). Megageomorfologia e morfoestrutura do Planalto da Borborema. Rev. Inst.

Geol., 31 (1-2), 35-52. doi: 10.5935/0100-929X.20100003.

Coteț, P., & Băcanu, L. (1972). Australia, Oceania, Antarctica: Geografie fizică. București:

Editura Didactică și Pedagogică.

CSSS. (2015). Soils of Canada. Retrieved 19-03-2015, from

http://www.soilsofcanada.ca/soil_classification/forest_tundra_soils.php.

http://www.bbc.com/news/science-environment-25287806

https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/fields/2060.html

http://www3.cec.org/islandora/en

http://www.soilsofcanada.ca/soil_classification/forest_tundra_soils.php




Dai, A., Lamb, P. J., Trenberth, K. E., Hulme, M., Jones, P. D., & Xie, P. (2004). The recent

Sahel drought is real. International Journal of Climatology, 24 (11), 1323-1331. doi:

10.1002/joc.1083.

Davies, B. J., & Glasser, N. F. (2012). Accelerating shrinkage of Patagonian glaciers from the

Little Ice Age (∼AD 1870) to 2011. Journal of Glaciology, 58 (212), 1063-1084. doi:

10.3189/2012JoG12J026.

De Blij, H. J., & Muller, P. O. (2005a). Concepts and Regions in Geography. Hoboken, NJ:

Wiley.

De Blij, H. J., & Muller, P. O. (Eds.). (2005b). Concepts and Regions in Geography (2nd

ed.).

Hoboken, NJ, USA: John Wiley & Sons, Inc.

Demangeot, J. (1972). Le continent br silien. Paris: Société d'édition d'enseignement

supérieur.

Dickinson, W. R. (2004). Evolution of the North American Cordillera. Annu. Rev. Earth

Planet. Sci., 32, 13-45. doi: 10.1146/annurev.earth.32.101802.120257.

El Fadli, K. I., Cerveny, R. S., Burt, C. C., Eden, P., Parker, D., Brunet, M., . . . Pace, M. B.

(2013). World Meteorological Organization Assessment of the Purported World

Record 58°C Temperature Extreme at El Azizia, Libya (13 September 1922). Bull.

Amer. Meteor. Soc., 94, 199-204. doi: http://dx.doi.org/10.1175/BAMS-D-12-00093.1.

Fenneman, N. M., & Johnson, D. W. (1946). Physiographic divisions of the conterminous

U.S. Retrieved from http://water.usgs.gov/lookup/getspatial?physio.

Fernandes, N. F., Tupinambá, M., Mello, C. L., & O. Peixoto, M. N. (2010). Rio de Janeiro:

A Metropolis Between Granite-Gneiss Massifs Geomorphological Landscapes of the

World (pp. 89-100). Amsterdam: Springer.

Fernandez y Fernandez, J. A., de Iscar, C. C., Perez, B. G., Gil Quindos, J. M., Luengo

Estelan, M. L., & Blanco, R. R. (Eds.). (1998). The 21th

Century World Atlas. Naples,

Florida (U.S.A.): Trident Press Int.

Florea, N., Săvulescu, I., & Geanana, M. (2005). Solurile pe Glob. București: Editura

Universității din București.

Gadd, B. (2008). Geology of the Rocky Mountains and Columbias. Retrieved from

http://www.webcitation.org/673vl3jwm.

Gârbacea, V. (1964). Africa: Geografie fizică. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Gottmann, J. (1957). Megalopolis, or the urbanization of the Northeastern Seaboard.

Economic Geography, 33(3), 189-200. doi: 10.2307/142307.

Gottmann, J. (1961). Megalopolis. The Urbanized Northeastern seaboard of the United

States. New York: The Twentieth Century Fund.

Grady, W. (2007). The Great Lakes. Vancouver: Greystone Books and David Suzuki

Foundation.

Guimarães, I. P., Da Silva Filho, A. F., Almeida, C. N., Van Schmus, W. R., Araújo, J. M.

M., Melo, S. C., & Melo, E. B. (2004). Brasiliano (Pan-African) granitic magmatism

in the Pajeu-Paraíba belt, Northeast Brazil: an isotopic and geochronological

approach. Precambrian Research, 135, 23-53. doi: 10.1016/j.precamres.2004.07.004.

Hârjoabă, I., & Rusu, E. (1995). Geografia continentelor: Africa. București: Editura Didactică

și Pedagogică.

IBGE. (2013). Estimativas da população residente nos municípios brasileiros com data de

referência. Brasilia: Instituto Brasileiro de Geografia e Estatistica.

IBGE. (2014). Área Territorial Brasileira Retrieved 11-04-2014, from

http://www.ibge.gov.br/home/geociencias/cartografia/default_territ_area.shtm.

Ielenicz, M. (2000). Geografie generală. Geografie fizică. București: Editura Fundației

”România de Mâine”.

http://water.usgs.gov/lookup/getspatial?physio

http://www.webcitation.org/673vl3jwm

http://www.ibge.gov.br/home/geociencias/cartografia/default_territ_area.shtm




King, M. A., Bingham, R. J., Moore, P., Whitehouse, P. L., Bentley, M. J., & Milne, G. A.

(2012). Lower satellite-gravimetry estimates of Antarctic sea-level contribution.

Nature, 491 (7425), 586-589. doi: 10.1038/nature11621.

Kottek, M., Grieser, J., Beck, C., Rudolf, B., & Rubel, F. (2006). World Map of Koppen-

Geiger Climate Classification updated. Meteorol. Z., 15 (3), 259-263. doi:

10.1127/0941-2948/2006/0130.

Kuentz, A., Gala´n de Mera, A., Ledru, M. P., & Thouret, J. C. (2007). Phytogeographical

data and modern pollen rain of the puna belt in southern Peru (Nevado Coropuna,

Western Cordillera). Journal of Biogeography, 34 (10), 1762-1776. doi:

10.1111/j.1365-2699.2007.01728.x.

Lambrinos, J. G., Kleier, C. C., & Rundel, P. W. (2006). Plant community variation across a

puna landscape in the Chilean Andes. Revista Chilena de Historia Natural, 79, 233-

244.

Lockhart, J., & Schwartz, S. (1983). Early Latin America: A History of Colonial Spanish

America and Brazil. Cambridge: Cambridge University Press.

Luteyn, J. L. (1999). Páramos: A Checklist of Plant Diversity, Geographical Distribution,

and Botanical Literature. Bronx, New York: New York Botanical Garden Press.

Mackel, R. (1985). Dambos and related landforms in Africa; an example for the ecological

approach to tropical geomorphology. Z. Geomorphol., N.F. Supplementband 52, 1-

23.

Marin, I., Rusu, E., & Marin, M. (2012). Geografia Continentelor. București: Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

McKee, E. D. (1982). Sedimentary structures in dunes of the Namib Desert, South West

Africa. Special Paper 188. Boulder, CO: The Geological Society of America.

McKnight, T. L., & Hess, D. (2005). The Fluvial Processes Physical Geography: A

Landscape Appreciation. Upper Saddle River, New Jersey: Pearson, Prentice Hall.

NASA. „Ngorongoro topo“ von NASA - NASA Earth Observatory, Topography of Olduvai

Gorge, East Africa (Outcut). Lizenziert unter Public domain über Wikimedia

Commons - Retrieved from

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ngorongoro_topo.jpg#mediaviewer/File:Ng

orongoro_topo.jpg.

NASA (2001). Africa's Lake Chad Shrinks By 20 Times Due To Irrigation Demands,

Climate Change, Goddard Space Flight Center-EOS Project Science Office.

Neto, R. M., Perez Filho, A., & Oliveira, T. A. (2015). Itatiaia Massif: Morphogenesis of

Southeastern Brazilian Highlands. In B. C. Vieira, A. Salgado & L. J. C. Santos

(Eds.), Landscapes and Landforms of Brazil (pp. 299-308).

Novo, T. A., Noce, C. M., Pedrosa-Soares, A. C., & Pereira Batista, G. A. (2011). Rochas

granulíticas da Suíte Caparaó na região do Pico da Bandeira: embasamento oriental

do Orógeno Araçuaí. Geonomos, 19 (2), 70-77.

NRCS/USDA (2005). Map of global soils according to US soil taxation system. Retrieved

from http://soils.usda.gov/use/worldsoils/mapindex/order.html.

NSIDC (2013). Ladsat 8 helps unveil the coldest place on Earth. Retrieved 19-09-2014,

from National Snow & Ice Data Center (NSIDC)

http://nsidc.org/news/newsroom/2013_ColdestPlace_PR.html.

OCS (1995). Average Annual Precipitation, California. Retrieved from

http://www.wrcc.dri.edu/precip.html.

Okaya, N., Tawackoli, S., & Giese, P. (1997). Area-balanced model of the late Cenozoic

tectonic evolution of the central Andean arc and back arc (lat. 20°-22°S). Geology,

25, 367-370.

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ngorongoro_topo.jpg#mediaviewer/File:Ngorongoro_topo.jpg

http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ngorongoro_topo.jpg#mediaviewer/File:Ngorongoro_topo.jpg

http://soils.usda.gov/use/worldsoils/mapindex/order.html

http://nsidc.org/news/newsroom/2013_ColdestPlace_PR.html

http://www.wrcc.dri.edu/precip.html




Omernik, J. M. (1987). Ecoregions of the conterminous United States (map supplement),

scale 1:7,500,000. Annals of the Association of American Geographers, 77 (1), 118-

125.

Omrani, N., & Ouessar, M. (2009). Technical perspectives of irrigation efficiency

improvement in the oasis systems - cases of southern Tunisia. Options

Méditerranéennes, A, 88, 267-274.

Peel, M. C., Finlayson, B. L., & McMahon, T. A. (2007). Updated world map of the Köppen-

Geiger climate classification. Hydrol. Earth Syst. Sci., 11, 1633-1644. doi:

10.5194/hess-11-1633-2007.

Porada, H. (1989). Pan-African Rifting and Orogenesis in Southern to Equatorial Africa and

Eastern Brazil Precambrian Research, 44, 103-136.

PRB (2014). World Population Data Sheet (2014). Washington, D.C.

RAS (2014). Vostok station: Surface air temperature (C). Retrieved 19-09-2014, from

Russian Antarctic Stations (RAS) http://www.aari.aq/data/data.asp?lang=0&station=6.

Rasmussen, S. (1996). The Tent as Cultural Symbol and Field Site: Social and Symbolic

Space, "Topos", and Authority in a Tuareg Community. Anthropological Quarterly,

69 (1), 14-26. doi: 10.2307/3317136.

Riccomini, C., Sant’Anna, L. G., & Ferrari, A. L. (2004). Evolução geológica do Rift

Continental do Sudeste do Brasil. In V. Mantesso-Neto, A. Bartorelli, C. D. R.

Carneiro & B. B. Brito Neves (Eds.), Geologia do Continente Sul-americano:

Evolução da Obra de Fernando Flávio Marques de Almeida (pp. 383-405). São Paulo:

Beca.

Rignot, E. (2008). Changes in West Antarctic ice stream dynamics observed with ALOS

PALSAR data. Geophysical Research Letters, 35 (12), L12505. doi:

10.1029/2008GL033365.

Rignot, E., Bamber, J. L., Van Den Broeke, M. R., Davis, C., Li, Y., Van De Berg, W. J., &

Van Meijgaard, E. (2008). Recent Antarctic ice mass loss from radar interferometry

and regional climate modelling. Nature Geoscience, 1 (2), 106. doi: 10.1038/ngeo102.

Rusu, E. (2007). Geografia continentelor: Africa. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Saalmann, K., Hartmann, L. A., & Remus, M. (2005). Tectonic Evolution of Two Contrasting

Schist Belts in Southernmost Brazil: A Plate Tectonic Model for the Brasiliano

Orogeny. International Geology Review, 47 (12), 1234-1259. doi: 10.2747/0020-

6814.47.12.1234.

Seiler, R., Csaplovics, E., & Vollmer, E. (2005). Monitoring landcover changes of the Niger

Inland Delta (Mali) by means of Envisat-Meris data. In B. A. Huber, B. J. Sinclair &

K.-H. Lampe (Eds.), African Biodiversity: Molecules, Organisms, Ecosystems:

Springer.

Shaw, P. A. (1997). Africa and Europe. In D. S. G. Thomas (Ed.), Arid Zone Geomorphology:

Process, Form and Change in Drylands (pp. 467-486). Chichester: John Wiley &

sons.

Silva, d. L. C., McNaughton, N. J., Armstrong, R., Hartmann, L. A., & Fletcher, I. R. (2005).

The neoproterozoic Mantiqueira Province and its African connections: a zircon-based

U–Pb geochronologic subdivision for the Brasiliano/Pan-African systems of orogens.

Precambrian Research, 136, 203-240. doi: 10.1016/j.precamres.2004.10.004.

Simon, M. F. (2009). Recent assembly of the Cerrado, a neotropical plant diversity hotspot,

by in situ evolution of adaptations to fire. PNAS, 106 (48), 20359-20364.

Sklenář, P., & Jorgensen, P. M. (1999). Distribution Patterns of Paramo Plants in Ecuador.

Journal of Biogeography, 26 (4), 681-691. doi: 10.1046/j.1365-2699.1999.00324.x.

http://www.aari.aq/data/data.asp?lang=0&station=6




Steinbicker, E. (2000). 50 one day adventures—Massachusetts, Rhode Island, Connecticut,

Vermont, Maine, and New Hampshire. Hastings House/Daytrips Publishers. p. 7.

ISBN 0-8038-2008-9.

Tamburini, F. (2008). L'Union du Maghreb Arabe, ovvero l'utopia di una organizzazzione

regionale africana. Africa, 3, 405-428.

Thompson, C. (2011). Treasure Island: New biodiversity on Madagascar (1999-2010),

WWF.

Timberlake, M. (1987). World-system theory and the study of comparative urbanisation. In

M. P. Smith & J. Feagin (Eds.), The Capitalist City (pp. 37-65). Oxford: Basil

Blackwell.

Tîrlă, L. (2009). Tipuri de culturi agricole şi sisteme de gestiune a resurselor de apă în

Tunisia. Terra, 38-39, 158-161.

UN-HABITAT (2006). African Cities Driving the NEPAD Initiative: United Nations

Human Settlements Programme (UN-HABITAT).

USGS (2014). Lake Chad, West Africa. Earthshots: Satellite Images of Environmental

Change Retrieved 29-08-2014, from http://earthshots.usgs.gov/earthshots/Lake-

Chad-West-Africa#.

Van Schmus, W. R., & Hinze, W. J. (1985). The Midcontinent Rift System. Annual Review

of Earth and Planetary Sciences, 13 (1), 345-383. doi:

10.1146/annurev.ea.13.050185.002021.

Von der Heyden, C. J., & New, M. G. (2003). The role of a dambo in the hydrology of a

catchment and the river network downstream. Hydrology and Earth System Sciences,

7 (3), 339-357.

Wander, P. (2011). U.S. & Canada Green City Index (Vol. 3). Munich: Economist

Intelligence Unit.

Watson, I., & Lemon, R. R. (1985). Geomorphology of a coastal desert: the Namib, South

West Africa/Namibia. Journal of Coastal Research, 1 (4), 329-342.

G E O G R A F I A -...

Documents

Transcript of G E O G R A F I A -...