FUNDAMENTELE

DREPTULUI

DE

PROPRIETATE Elaborat de: Lect. univ. drd. Eduard Jürgen Prediger Coordonator: Prof. univ. dr. Ovidiu Ungureanu

FUNDAMENTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

Cuprinsul rezumatului Prolegomena ………………………………………………………………… 1 Partea I. Despre numele, definiŃia şi forma proprietăŃii Capitolul 1. Despre etimologia proprietăŃii ………………………………….. 2 Capitolul 2. DefiniŃia proprietăŃii ……………………………………………. 2 Capitolul 3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate ……………….. 3 Capitolul 4. Despre originea proprietăŃii …………………………………….. 6 Capitolul 5. Despre fundamentul proprietăŃii în cele trei ordini …………….. 6 Capitolul 6. Timpul şi proprietatea ………………………………………….. 9 Partea a II-a. Istoria conceptului de proprietate Capitolul 1. Preistoria ……………………………………………………….. 10 Capitolul 2. Statele antichităŃii ………………………………………………. 11 Capitolul 3. Proprietatea în evul mediu ……………………………………… 13 Capitolul 4. Religia şi proprietatea …………………………………………… 14 Capitolul 5. Proprietatea în epoca modernă a. Industrialismul …………………………………………………………….. 15 b. Capitalismul ……………………………………………………………….. 16 c. Comunismul ……………………………………………………………….. 16 d. Reglementările moderne …………………………………………………… 18 Capitolul 6. Actele de apărare a proprietăŃii adoptate la nivel internaŃional …. 18 Capitolul 7. Viitorul proprietăŃii ……………………………………………… 19 Capitolul 8. Concluziile tezei ………………………………………………… 20

1

PROLEGOMENA Platon în „Scrisoarea a şaptea” stabileşte modul în care trebuie structurată o analiză: pentru orice lucru există trei aspecte prin care se ajunge la cunoaşterea lui, la care se adaugă un al patrulea, ca fiind cunoaşterea însăşi, iar al cincilea, fiind ceea ce este obiectul cunoaşterii şi fiinŃarea adevărată a lucrului. Cele trei aspecte sunt : i) numele, ii) definiŃia şi iii) forma sub care se prezintă lucrul. Am structurat potrivit acestei scheme analiza chestiunii proprietăŃii, studiind etimologia – adică numele – proprietăŃii, definiŃia, caracterele şi conŃinutul acesteia. În toate definiŃiile date am încercat să respect logica aristotelică a structurii gen proxim – diferenŃă specifică. În ceea ce priveşte forma sub care se prezintă proprietatea, a fost esenŃială regula lui Aristotel, potrivit căreia pentru a înŃelege un lucru, acesta trebuie studiat în devenirea sa de-a lungul timpului. Din istoria conceptului de proprietate a rezultat faptul că de-a lungul devenirii sale, proprietatea a îmbrăcat – şi îmbracă – trei forme: proprietatea necesară, plus-proprietatea şi proprietatea excesivă. În analiza istoriei conceptului de proprietate am putut să verific ideea lui Unamuno a relaŃiei determinante dintre cultură şi civilizaŃie: germenii civilizaŃiei viitoare se găsesc în cuceririle culturale ale civilizaŃiei ce sfârşeşte. Dreptul roman a născut ideea celor două tipuri de proprietari simultani: de o parte titularul lui dominium eminens şi de cealaltă parte titularul lui dominium utile, iar această împărŃire avea să marcheze întregul Ev mediu, fiind modelul proprietăŃii feudale. Am încercat de asemenea să descopăr înŃelesul arhaic al noŃiunilor analizate, concentrându-mă pe etimologia numelui actual al acestora. În ceea ce priveşte al cincilea element al structurii lui Platon, „obiectul cunoaşterii

şi fiinŃarea adevărată” a proprietăŃii, acesta trebuie să rezulte din coroborarea celorlalte patru elemente analizate aici. Însă după cum spunea Platon „din cauza

slăbiciunii expresiilor verbale nici un înŃelept nu va îndrăzni să îmbrace în această

limbă slabă cele gândite de el, şi cu atât mai puŃin în forma imobilă a scrisului”. Cert este că proprietatea se prezintă ca un fenomen subiectiv, cunoscut de toŃi, dar care pentru fiecare înseamnă altceva: pentru unul proprietatea este chemată doar să-i asigure supravieŃuirea, altul o caută pentru a avea un trai liberal şi cumpătat, în fine al treilea o urmăreşte pentru ea însăşi, uimit de nelimitarea bunurilor care pot fi apropriate.

2

PARTEA I. DESPRE NUMELE, DEFINIłIA ŞI FORMA PROPRIETĂłII CAPITOLUL 1. Despre etimologia proprietăŃii Proprietas vine de la pro privo. Iar privo vine de la privus, care mai înainte de a avea sensul de particular, propriu, însemna izolat, singuratic. Din punctul de vedere al izolării avem un dublu efect: obiectiv, un bun este izolat de celelalte bunuri existente – Locke vorbeşte de scoaterea unui bun din masa devălmaşă a tuturor bunurilor aflate pe Pământ -, iar subiectiv, proprietarul se izolează de ceilalŃi oameni în vederea utilizării unui bun. Aşadar, proprietatea se prezintă în opoziŃie faŃă de ideea de public, de aceea expresia „proprietate publică” este din punct de vedere etimologic greşită. La origini, tot ceea ce nu se afla în proprietatea cuiva, era în afara proprietăŃii sau altfel spus nu era în proprietatea nimănui. Abia când oamenii s-au aşezat statornic pe un teritoriu a apărut proprietatea „publică” pentru a delimita teritoriul unei comunităŃi, faŃă de cel al altei comunităŃi. Şi în prezent, proprietatea publică desemnează bunurile care sunt proprietatea comunităŃii şi care în consecinŃă nu pot fi luate în proprietate „privată”, adică nu pot face obiectul izolării. Şi în celelalte limbi mai recente, proprietatea subliniază izolarea bunului şi a deŃinătorului său: „Eigentum” în limba germană vine de la „eigen”, însemnând „propriu”, iar în limba engleză „ownership” vine de la „own” având de asemenea înŃelesul de „propriu”. În schimb în limbile mai vechi, se constată o identitate între noŃiunea de proprietate şi modul de luare în stăpânire. Astfel, în limba ebraică Gôrāl avea simultan înŃelesul de tragere la sorŃi şi pe cel de lot de pământ, iar în limba greacă cleros însemna lotul de pământ ce putea face obiectul moştenirii, dar în acelaşi timp însemna şi tragere la sorŃi. AcŃiunea, adică modul de luare în stăpânire, se substantivizează devenind proprietatea. Cu timpul, bunul aflat în proprietate ajunge să fie desemnat şi prin cuvinte ce subliniază legătura dintre om şi bun: kyrioteta – în limba greacă –, fiind prelungirea unui kyrios, adică a unui stăpân sau domn, precum şi bajit – în limba ebraică – care este corespondentul latinescului familia, însemnând însă nu doar casa şi familia – mare – ci şi toată gospodăria: membrii dependenŃi ai familiei, animalele, uneltele. CAPITOLUL 2. DefiniŃia proprietăŃii În antichitate lucrurile erau simple: proprietar era cel care putea face ce dorea cu un bun. Acest accent pe latura pozitivă a proprietăŃii îl regăsim în două întrebări retorice care conŃin definiŃia proprietăŃii: una la Socrate, „deci, tu crezi cumva că

3

acela este al tău, asupra căruia tu poŃi decide şi cu care tu poŃi face ceea ce vrei?”, iar alta în Noul testament, la Matei 20,15: „nu este oare dreptul meu să fac cu

bunurile mele ceea ce doresc?”. În schimb, Platon pune accentul pe latura negativă: „nimeni să nu se atingă, cât îi stă în putinŃă, de ceea ce este al meu, nici să nu

mişte ceva de la locul său, dacă nu are învoirea mea”. Continuând linia de gândire a civilizaŃiilor menŃionate mai sus, pentru romani proprietatea era dreptul titularului de a dispune de bunul său, cu excluderea intervenŃiei terŃilor. De menŃionat că cel care plătea impozit nu era considerat proprietar, situaŃie în care se aflau „proprietarii” provinciali, adică persoanele care deŃineau terenuri în provinciile cucerite de romani şi care ca expresia a lui pax romana rămâneau proprietarii terenurilor lor culegând fructele acestuia, plătind însă un impozit statului roman. Avem practic doi proprietari de specie diferită asupra aceluiaşi obiect, pentru statul roman terenul era dominium eminens, în timp ce pentru provincialul care îl folosea era dominium utile. Astfel, de jure statul roman era proprietar, iar de facto provincialul se bucura la modul deplin de proprietate sa. În Evul mediu, accentul în definirea proprietăŃii este luat de la atributul de utilizare a bunului şi este pus pe posibilitatea proprietarului de a putea dispune de bunul său. DefiniŃiile moderne ale proprietăŃii încearcă să cuprindă toate atributele proprietarului, subliniind faptul că acestea se exercită „în limitele legii”. În opinia noastră această sintagmă este inutilă, întrucât ea nu diferenŃiază – diferenŃa specifică aristotelică - cu nimic dreptul subiectiv civil de proprietate de celelalte drepturi subiective, toate drepturile trebuind să fie exercitate conform legii. Noi am propus următoarea definiŃie: dreptul de proprietate este acel drept subiectiv civil absolut care conferă titularului său puterea de a decide singur modul în care va destina un bun. Am optat pentru verbul „a destina”, în sensul de a hotărî soarta bunului, pe considerentul că acest verb acoperă toate acŃiunile pe care proprietarul le are la îndemână pentru a întrebuinŃa, a pune în valoare, a distruge sau a înstrăina bunul său ori a-l lăsa în nelucrare. Cu alte cuvinte, destinul bunului este în mâna proprietarului său. Spre deosebire de alte drepturi reale, în care titularul nu poate decide soarta bunului, ci doar anumite aspecte care Ńin de utilizarea bunului. CAPITOLUL 3. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate Ockham şi Rousseau au fost unii dintre cei care au fost preocupaŃi de diferenŃa dintre dreptul subiectiv de proprietate şi proprietatea ca stare de fapt. Astfel, Ockham susŃine că despre dominus ca drept de proprietate putem vorbi doar dacă acest drept poate fi afirmat în faŃa unei autorităŃi recunoscute de stat, care poate garanta proprietarului exercitarea prerogativelor sale.

4

În fond, dacă obligaŃiei i se recunoaşte în funcŃie de sancŃiune, clasificarea în obligaŃie civilă – care poate fi impusă cu ajutorul forŃei de constrângere a statului – şi respectiv obligaŃie naturală – care poate fi adusă la îndeplinire doar de bună voie -, aceeaşi structură o putem recunoaşte şi dreptului subiectiv civil: dreptul natural – care se poate exercită doar dacă nu există o opoziŃie – şi respectiv dreptul subiectiv civil – care conŃine dreptul natural, la care se adaugă însă posibilitatea impunerii dreptului cu ajutorul forŃei de constrângere a statului. Cu toate că în mod tradiŃional, dreptul de proprietate este considerat un drept absolut, din ce în ce mai multe voci îi contestă această calitate. Ce înseamnă însă drept absolut? Evident nu doar opozabilitatea erga omnes, calitate pe care o au toate drepturile subiective civile, în măsura în care prin aceasta înŃelegem interdicŃia tuturor subiectelor de a întreprinde acŃiuni de natură a-l împiedica pe titular în satisfacerea dreptului său. Etimologic, „absolut” vine de la solutus, liber, fără piedică, fără legătură ajungând să însemne ca adjectiv – absolutus - liber, desăvârşit, iar ca adverb – absolute -

complet, integral. Aşadar, prin acest cuvânt era desemnat ceva ce era liber de orice legături, fiind de aceea complet, spre deosebire de „relativ”, care vine de la relatio, însemnând relaŃie, raport, adică ceva legat de altceva, ceva ce nu poate exista prin sine însuşi. Pornind de la acest argument, putem constata faptul că diferenŃa esenŃială dintre absolut şi relativ vine de la in/dependenŃa acestora: absolutul nu are nicio legătură cu ceva exterior lui, se naşte din sine însuşi şi există prin sine însuşi, în timp ce relativul se naşte doar în legătură cu ceva exterior şi nu există decât prin această legătură. În consecinŃă, dreptul absolut se naşte prin sine însuşi, în afara oricărei relaŃii, adică extra-relatio, în timp ce dreptul relativ apare doar ca efect al naşterii unei relaŃii, adică ex-relatio. Putem afirma aşadar că drepturile care se nasc în afara unui raport juridic sunt drepturi absolute. Aici se încadrează dreptul la viaŃă, la libertate, la nume – drepturi extrapatrimoniale ce se nasc odată cu subiectul care este titularul lor – precum şi dreptul de proprietate – care se naşte odată cu bunul asupra căruia poartă. Spre deosebire, drepturile relative se nasc prin intrarea subiectelor într-un raport juridic. Putem spune aşadar că adevăratul criteriu de clasificare al drepturilor subiective în absolute şi relative îl constituie izvorul lor. Pornind de aici, se dovedeşte că expresia „oricărui drept îi corespunde o obligaŃie” nu este valabilă decât pentru drepturile relative. O altă caracteristică greşit atribuită drepturilor absolute, o constituie faptul că le-ar corespunde „obligaŃia generală

negativă de a nu li se aduce atingere”. Deja în vechea doctrină franceză, la Colin şi Capitant, găsim următorul argument: „a numi obligaŃie datoria fiecăruia de a

respecta proprietatea altuia, înseamnă a întoarce cuvântul obligaŃie de la sensul

său normal. ObligaŃia, prin natura ei, este ceva anormal , o excepŃie de la dreptul

comun, în sensul că în situaŃiunea lor normală oamenii sunt independenŃi între ei,

şi numai în mod excepŃional o persoană are asupra alteia un drept de creanŃă.

5

Dimpotrivă, datoria de a respecta proprietatea altuia este tocmai situaŃia normală

şi condiŃiunea normală a oricărei vieŃi sociale; dacă considerăm această datorie

ca o obligaŃie, va rezulta că obligaŃia este situaŃia normală a oamenilor, când ea

trebuie să fie o excepŃie”. Aşadar, respectarea drepturilor absolute şi implicit a celui de proprietate este expresia convieŃuirii paşnice şi independente a oamenilor, este expresia normalităŃii, iar încălcarea ei este privită ca o faptă extrem de gravă împotriva societăŃii şi pedepsită ca atare. În mod natural, toate drepturile absolute se execută fără a întâmpina vreo opoziŃie. Abia când un alt subiect împiedică exerciŃiul dreptului absolut, atunci se naşte un raport juridic obligaŃional între persoana vătămată şi autorul încălcării. Din punct de vedere al conŃinutului, dreptul de proprietate este un drept real, adică un drept subiectiv civil în virtutea căruia titularul poate exercita toate atributele asupra unui bun fără a fi necesară conduita altei persoane. Ca o consecinŃă a caracterului său absolut, proprietatea este un drept exclusiv, perpetuu şi inviolabil. Dincolo de caracterele juridice, proprietatea mai are două aspecte, şi anume cel economic şi cel social. Caracterul economic al proprietăŃii a avut ca efect naşterea celor două forme de organizare statală care au împărŃit lumea secolului XX: capitalismul şi comunismul. De vreme ce orice om are nevoie de proprietate pentru a supravieŃui, se pune şi problema administrării proprietăŃii astfel încât să asigure şi pe viitor cele necesare traiului. Practic există două posibilităŃi de rezolvare a acestei probleme: i) fiecare individ decide singur cum îşi administrează averea pentru a-şi asigura dobândirea acelor bunuri pe care el însuşi le consideră necesare, sau ii) statul administrează întreaga proprietate ce se găseşte pe cuprinsul său, hotărând în numele cetăŃenilor săi genul şi cantitatea de bunuri necesare fiecărui cetăŃean, precum şi activitatea pe care fiecare o va desfăşura pentru dobândirea acestora. Evident, prima variantă corespunde capitalismului, iar a doua comunismului. Caracterul social al proprietăŃii a marcat de-a lungul timpului structura socială a comunităŃii. Dacă iniŃial conducerea societăŃii era rezervată celor care dovediseră merite îndeosebi în conflictele cu alte comunităŃi – ceea ce grecii numeau vremea eroilor – cu timpul situaŃia se va schimba. Prada de război acumulată de conducători avea să fie transmisă împreună cu funcŃia moştenitorilor lor, astfel că s-a ajuns ca în funcŃiile de conducere să se regăsească persoanele cele mai bogate, independent de meritele şi talentele lor în conducerea societăŃii. De-a lungul multor secole proprietatea imobiliară avea să asigure supremaŃia patrimonială a conducătorilor. Cu timpul, activitatea comercială avea să ducă la acumularea unor averi în patrimoniile unor oameni care nu se regăseau în sfera conducătorilor societăŃii. Averea mobiliară concurează averea imobiliară. RevoluŃia franceză va avea drept catalizator frustrarea burghezilor ŃinuŃi departe de sferele

6

guvernamentale cu toate că îi depăşeau din punct de vedere al averii pe nobilii conducători. Cucerirea RevoluŃiei franceze a fost egalitatea în faŃa legii a tuturor, indiferent de situaŃia patrimonială, însă proprietatea a rămas un factor important în asigurarea „dreptăŃii sociale”. Astfel, ConstituŃia Germaniei pornind de la ideile protestantiste ale lui Martin Luther prevede şi în zilele noastre: „proprietatea obligă”. CAPITOLUL 4. Despre originea proprietăŃii A cerceta originea proprietăŃii înseamnă să descoperim modul de apariŃie a dreptului de proprietate, sau – cu alte cuvinte – să răspundem la întrebarea cum a apărut proprietatea. Originea proprietăŃii poate fi cercetată din punct de vedere metafizic – pornind de la Vechiul testament – sau din punct de vedere natural. Vechiul testament ne relatează cum oamenii după căderea în păcat au avut ca primă reacŃie dobândirea unor bunuri în proprietate: „Atunci li s-au deschis ochii la

amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut

acoperăminte1”. Primul lucru pe care l-au făcut oamenii după ce au dobândit

conştiinŃa de sine, a fost să-şi facă fiecare o îmbrăcăminte, fiecare dorea să aibă ceva ce este numai al lui, ceva pro privo. Până la săvârşirea păcatului omul era un obiect al creaŃiei, care nu avea nevoie de proprietate. După aceea însă a devenit asemenea lui Dumnezeu, adică subiect care poate să cunoască celelalte obiecte ale creaŃiei şi – la nevoie – să creeze el însuşi noi obiecte. Din acel moment omul a avut nevoie de proprietate. Din punct de vedere natural, conştientizarea înseamnă momentul în care omul şi-a dat seama de existenŃa sa şi de faptul că dacă nu se întâmplă nimic deosebit, atunci va exista şi în ziua următoare. Această supravieŃuire nu poate fi asigurată decât prin intermediul proprietăŃii. Proto-proprietatea reprezintă primul bun pe care omul l-a luat în proprietate în vederea supravieŃuirii, probabil un bun consumptibil. La începuturi – pe vremea arhe-proprietăŃii – omul consuma aproape instantaneu bunurile apropriate, odată cu trecerea la agricultură bunurile vor putea fi depozitate şi conservate pentru o utilizare ulterioară, iar drumul spre acumularea proprietăŃii a fost deschis. CAPITOLUL 5. Despre fundamentul proprietăŃii în cele trei ordini Toma d’Aquino a statornicit cele trei ordini ale evoluŃiei umane: ordinea divină, ordinea naturală şi ordinea legală (ori civilă, cum o denumeşte Rousseau). Ordinea

1 Geneza 3.7.

7

divină se desfăşoară după legea lui Dumnezeu, ordinea naturală după legea naturală, iar ordinea legală, după legea omului. Aceste trei ordini compun – potrivit lui Amzăr - rânduiala. Rânduiala înseamnă modul în care stau lucrurile, modul în care acestea sunt rânduite, fundamentate. Aşa cum rânduiala este un concept care din punct de vedere transcendental este neschimbat, dar care se materializează în fiecare moment printr-o ordine diferită de cea anterioară, la fel şi proprietatea este un concept care se prezintă transcendental neschimbat, dar care primeşte o expresie diferită în timp. Modurile de fundamentare a proprietăŃii încercate de-a lungul timpului neglijează faptul că proprietatea pe care o vedem astăzi nu este aceeaşi cu cea din momentul apariŃiei sale. Proprietatea în ordinea divină. Non-proprietatea. În ordinea divină funcŃiona legea lui Dumnezeu, conform căreia Omul nu are nevoie de proprietate, întrucât în paradis nu duce lipsă de nimic, are tot ce-i trebuie şi atunci nici nu are dorinŃe. Din punctul de vedere al omului avem în această ordine o „non-proprietate”, proprietatea inexistentă sau, în limbaj matematic, „proprietatea 0”, zero fiind numărul bunurilor aflate în proprietatea omului sau care s-ar putea afla în proprietatea sa. Acest „0” semnifică totodată şi faptul că omul nu poate avea proprietate, pentru că nu are nevoie de proprietate. Ordinea naturală. Arhe-proprietatea. Ordinea naturală se caracterizează printr-o rânduială potrivit legii naturale. Această lege – spunea Toma d’Aquino – poate fi înŃeleasă de om cu raŃiunea lui, dar nu poate fi schimbată. Natura l-a creat pe om aşa cum apare el în prezent, făcându-l să evolueze faŃă de modul în care fusese pus pe Pământ de Dumnezeu. Principala lege a naturii este supravieŃuirea. Dacă omul nu ar fi reuşit să-şi aproprieze bunurile necesare, ar fi murit. În materia proprietăŃii totul începe de la cuvântul necesitate: omul având conştiinŃa de sine, vrea să supravieŃuiască şi ştie că pentru aceasta îi este necesară proprietatea. Fundamentul proprietăŃii îl reprezintă aşadar necesitatea, iar scopul ei, asigurarea supravieŃuirii. Putem acum să dăm răspunsul la întrebarea: de ce a luat omul un bun în stăpânire exclusivă? Din necesitate. Aşadar în ordinea naturală apare proprietatea. Din momentul în care proprietatea se manifestă, ea îmbracă diverse forme sub care poate fi recunoscută: proprietatea necesară, plus-proprietatea şi proprietatea excesivă. După ce îşi va crea propriile bunuri, omul se va rezuma la câte unul din fiecare gen: o haină, o pereche de încălŃări ori o suliŃă. Putem simboliza matematic această proprietate prin cifra „1”, după numărul de bunuri de acelaşi gen pe care omul şi le însuşea la un moment dat. El nu aleargă după mai multe bunuri deodată. În această ordine au trăit primii oameni, dar oricine poate opta să trăiască doar la limita proprietăŃii necesare, aşa cum aveau să o facă primele comunităŃi creştine, iar mai

8

târziu franciscanii. Cu fiecare pas pe care omul îl face în evoluŃia civilizaŃiei umane, conŃinutul conceptului de proprietate necesară se va lărgi. Dacă la începuturi obiectul ei îl forma doar hrana, cu timpul se vor adăuga îmbrăcămintea şi armele de vânătoare, apoi odată cu renunŃarea la traiul nomad se va adăuga locuinŃa, pe urmă inventarul locuinŃei, şi în final terenul pe care se afla gospodăria. Proprietatea necesară reprezintă limita de bunuri necesară omului pentru a supravieŃui. Căderea sub această limită pune în pericol însăşi fiinŃa omului, motiv pentru care statele au obligaŃia de a garanta fiecărui om păstrarea bunurilor care se încadrează în această limită. Astfel, Codul de procedură civilă al României stabileşte în cadrul art. 406-409 care sunt bunurile care se află dincolo de limita proprietăŃii necesare, şi care sunt pentru acest motiv intangibile şi insesizabile. Ordinea legală. Plus-proprietatea şi proprietatea excesivă. După concepŃia tomistă ordinea legală este cea în care omul trăieşte după propria sa lege. Dacă însă vom considera că trecerea la ordinea legală s-a produs atunci când oamenii şi-au stabilit primele reguli de convieŃuire, atunci vom constata că ordinea naturală a fost foarte scurtă, întrucât este de presupus că în cadrul primei comunităŃi s-au format cu timpul anumite obiceiuri cu valoare normativă general obligatorie. Fără asemenea reguli, comunitatea nu putea funcŃiona. Însă, considerăm că mai apropiată de concepŃia tomistă este ideea potrivit căreia trecerea la ordinea legală s-a produs atunci când omul a abandonat legea naturii şi şi-a trăit viaŃa după propria lege. Adică atunci când şi-a schimbat modul de viaŃă forŃând natura să lucreze pentru el. Iar acest moment este cel al trecerii la practicarea agriculturii. Agricultura permite omului să se aşeze, să devină statornic şi în acelaşi timp să acumuleze bunuri, ceea ce îi va oferi omului posibilitatea de a trăi la un nivel superior celui al simplei supravieŃuiri. Aristotel numeşte acest mod de viaŃă ca fiind „cumpătat şi liberal”, adică potrivit cu calea de mijloc atât de dragă grecilor. Însă această limită este una subiectivă, întrucât fiecare om are o altă Weltanschauung şi înŃelege altceva prin viaŃă cumpătată şi liberală. Găsim tot la Aristotel un indiciu: bunurile şi banii sunt mijloace pentru a trăi bine, cu condiŃia de a nu depăşi o anumită limită, peste care bunul încetează a mai fi „bun”. Depăşirea limitei se realizează de exemplu atunci când banii nu mai sunt dobândiŃi ca un mijloc folosit pentru a obŃine în schimbul lor alte bunuri, ci sunt dobândiŃi ca un scop în sine, atunci bunurile devin mijloace pentru obŃinerea banilor. Când dobândirea proprietăŃii devine un scop în sine şi nu un mijloc pentru procurarea celor necesare unui trai bun, atunci se trece în categoria proprietăŃii excesive. Peste stratul plus-proprietăŃii, îndeosebi datorită comerŃului care a permis acumularea de mari averi, nejustificate prin trudă sau măcar prin moştenire, ci doar prin specularea nevoilor şi chiar inducerea nevoilor, se depune cu timpul un nou strat, cel al proprietăŃii excesive. Proprietatea dobândită dincolo de nivelul unei

9

vieŃi cumpătate şi liberale, este in-utilă pentru om, ea nu face decât să-l descalifice – în sensul avut în vedere de C. Noica în comentariile la Categoriile lui Aristotel – şi să-l înrobească, să-l facă să devină sclavul proprietăŃilor sale. Proprietatea excesivă este proprietatea care nu se justifică printr-un merit, şi care depăşeşte evident necesarul unei vieŃi cumpătate şi liberale. Cert este că nivelul proprietăŃii excesive este contrar fiinŃei umane şi de regulă neacceptat de comunitate, motiv pentru care recent biserica catolică prin vocea Papei Benedict a şi declarat proprietatea excesivă ca fiind unul din păcatele lumii moderne. Obiectul proprietăŃii în această ordine îl constituie nu doar bunurile necesare supravieŃuirii, ci şi cele necesare atingerii unui trai cumpătat şi liberal, şi chiar şi dincolo de această limită: orice bun aflat în circuitul civil. De aceea semnul acestei proprietăŃi este „+ ∞”. CAPITOLUL 6. Timpul şi proprietatea Atât timpul universal – cel cronometrat -, cât şi destinul – timpul propriu fiecărui om - produc consecinŃe juridice în materia proprietăŃii: curgerea timpului poate conduce la dobândirea proprietăŃii, la obŃinerea dreptului de a exercita atributele proprietăŃii, la consolidarea sau chiar la pierderea proprietăŃii. Dobândirea proprietăŃii. Efectul patrimonial al epuizării destinului unui om îl constituie transmiterea patrimoniului acestuia către succesorii săi, care astfel dobândesc proprietatea. Uzucapiunea reprezintă modul de dobândire a proprietăŃii ca efect al posedării bunului altuia în perioada de timp prescrisă de lege. La momentul împlinirii timpului legal, posesorul devine proprietarul bunului posedat. Consolidarea proprietăŃii. Problema consolidării proprietăŃii se pune în acele situaŃii juridice în care o persoană a dobândit un drept de proprietate însă există riscul să-l piardă. Doctrina analizează două astfel de cazuri: proprietatea rezolubilă şi proprietatea anulabilă. Noi am adăugat şi pe al treilea, al cazului în care un bun imobil a fost înstrăinat de proprietar de două ori. Pierderea proprietăŃii. Pe timpul vieŃii proprietarul poate pierde dreptul său ca efect al trecerii timpului în cazul prescripŃiei achizitive şi a celei extinctive. Doctrina austriacă face distincŃia între pierderea dreptului ca efect al prescripŃiei, şi respectiv ca efect al inacŃiunii. Deosebirea de esenŃă este dată de existenŃa sau inexistenŃa titlului de dobândire a bunului de către posesor, titlu care să provină de la proprietarul adevărat. Astfel, dacă posesorul actual a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului în baza unui act juridic încheiat cu adevăratul proprietar, act care este însă afectat de nulitate relativă sau care poate fi supus rezoluŃionării, atunci suntem în prezenŃa consolidării dreptului dobânditorului ca efect al intervenŃiei prescripŃiei extinctive, întrucât dobânditorul este deja proprietar, iar înstrăinătorul a pierdut anterior dreptul, având acum doar posibilitatea de a-l

10

redobândi. Dacă însă, actualul posesor nu are un titlu asupra bunului care să emane de la adevăratul proprietar, atunci acesta din urmă are la dispoziŃie acŃiunea în revendicare, iar dacă nu o exercită în termenul prevăzut de lege, atunci pierde dreptul său ca efect al inacŃiunii şi posesorul dobândeşte dreptul în virtutea aceluiaşi efect, devenind din posesor proprietar. Alte situaŃii care pot duce indirect la pierderea proprietăŃii sunt decăderea şi perimarea.

PARTEA A II-A ISTORIA CONCEPTULUI DE PROPRIETATE CAPITOLUL 1. Preistoria Se consideră îndeobşte că primele comunităŃi de oameni erau nomade, însă această afirmaŃie nu are acoperire logică. Omul nu s-a născut nomad, ci a devenit nomad, şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu: asigurarea supravieŃuirii. Putem presupune că iniŃial mediul oferea micii comunităŃi umane tot ceea ce îi era acesteia de trebuinŃă, cu timpul însă, în principal, din cauza înmulŃirii oamenilor, natura nu a mai putut face faŃă cerinŃelor comunităŃii. Abia atunci oamenii au ales să se mute dintr-un teritoriu în altul, rămânând într-un anumit spaŃiu doar atâta vreme cât acolo găseau hrana necesară. Şi Vechiul Testament ne spune de fapt acelaşi lucru: la origine omul s-a aflat în grădina Edenului, care îi oferea tot ce avea nevoie, însă după comiterea păcatului originar şi al înmulŃirii, omul a trebuit să părăsească acel loc, devenind nomad şi trudind pentru hrană. În zorii evoluŃiei umane, oamenii nu aveau nevoie de proprietate, fiind îndeplinită condiŃia enunŃată de Locke, ca bunurile de acelaşi gen să fie prezente în cantitate suficientă pentru a satisface nevoile tuturor membrilor comunităŃii. Această etapă însă este foarte scurtă, iar oamenii adoptă traiul nomad. Acum proprietatea va cuprinde doar bunurile necesare supravieŃuirii. Acestea sunt bunuri pe care omul fie le crease - îmbrăcămintea, armele, uneltele –, fie le consuma - hrana. Cândva între mileniile X şi IX î. Chr. oamenii abandonează traiul nomad, între altele forŃaŃi şi de schimbările climaterice, şi trec la agricultură şi păstorit, combinate cu vânătoarea. De acum vor fi posibile conservarea şi acumularea de produse, rezultate din agricultură şi meşteşug, creându-se premisele naşterii marilor civilizaŃii mesopotamiene şi egiptene. Până la constituirea statelor, oamenii trăiesc în societăŃi segmentare, perioadă în care la conŃinutul proprietăŃii se adaugă - faŃă de cel înregistrat în societatea anterioară - pământul şi turmele mari de animale domestice, care se aflau de regulă în proprietatea comunităŃii de rude, în timp ce indivizii aveau doar un drept de folosinŃă asupra pământului. Avem de acum proprietatea individuală asupra

11

bunurilor necesare, transmise din ordinea naturală, şi asupra animalelor domestice, dar şi proprietatea comunităŃii asupra terenurilor şi a turmelor mari de animale. În acest punct se înregistrează un fenomen special: mai multe popoare îşi încep aventura în civilizaŃia umană în acelaşi mod, luând aceeaşi măsură, fără a avea contact unul cu celălalt, cum ar fi împărŃirea pământului. Acest fenomen este întâlnit la egipteni, la vechii evrei, la daci, azteci, greci şi romani. După trecerea la agricultură tribul s-a aşezat pe un teritoriu de pământ, pe care îl stăpânea în comun. Aşa a apărut proprietatea colectivă. Fiecare familie primea prin tragere la sorŃi o suprafaŃă de teren pe care îşi întemeia gospodăria, în timp ce terenul agricol se lucra în colectiv, iar recolta se împărŃea între toŃi membrii tribului. Cu timpul, s-a trecut la împărŃirea prin tragere la sorŃi şi a terenului agricol între familiile care compuneau tribul. La început împărŃirea avea loc în fiecare an, însă cu timpul s-a abandonat acest procedeu, iar terenurile au rămas în proprietatea familiilor. Aşa a apărut proprietatea familială, ca o variantă a proprietăŃii colective. Unele terenuri au rămas în proprietatea colectivă (vatra satului, islazul, etc.), însă cele mai multe au intrat în proprietatea familiilor. Aceste terenuri se transmiteau din generaŃie în generaŃie, fără a se fărâmiŃa şi fără a se putea transmite prin acte între vii. Din cauza înmulŃirii numărului de membrii ai familiei, terenurile devin insuficiente, iar comunitatea caută să-şi extindă teritoriul. Pentru aceste motiv grecii colonizează întreaga zonă mediteraneană. Cum proprietatea comună nu putea rezista în timp din cauza deficienŃelor semnalate şi de Aristotel, apare proprietatea individuală asupra terenului. Dovada acestui fapt o constituie testamentul şi actele de vânzare-cumpărare a terenurilor. CAPITOLUL 2. Statele antichităŃii Trecând în ordinea legală, statele adoptă primele reglementări general obligatorii şi publice. În Mesopotamia, după fiecare extindere teritorială, respectiv invazie suferită, se adoptă o nouă reglementare care se impune tuturor celor aflaŃi sub autoritatea statului. Cea mai veche reglementară cunoscută sunt legile lui Urukagina, adoptate pe la 2360 î. Chr. Reformele acestui legiuitor aveau ca obiect în principal garantarea proprietăŃii persoanelor lipsite de apărare. Toate reglementările adoptate ulterior în statele mesopotamiene au ca punct central dreptul de proprietate. Codul lui Ur-Nammu instituie sancŃiuni severe împotriva încălcărilor proprietăŃii, care merg până la pedeapsa cu moartea pentru furt. După o sută cinzeci de ani, Lipit-Ishtar va sancŃiona furtul doar cu amendă, ca dovadă a faptului că triburile nomade fuseseră asimilate total şi învăŃaseră respectul proprietăŃii. Celebrul Cod al lui Hammurabi reglementează deja pe la 1700 î. Chr. importante instituŃii juridice, cum ar fi instituŃia dispărutului, uzucapiunea,

12

accesiunea şi acŃiunea în revendicare. Toate acestea cu 1250 de ani înainte de adoptarea de către romani a Legii celor XII table! Egiptenii nu ne-au lăsat reglementări juridice, însă din numeroasele papirusuri descifrate, rezultă că aceştia sancŃionau încălcarea proprietăŃii încă de la 2500 î. Chr., semn al proprietăŃii individuale. Bunurile – inclusiv pământul – puteau fi transmise prin moştenire, iar într-un papirus de la 1.500 î. Chr. găsim instituŃia partajului succesoral. Şi până la adoptarea de către romani a legii celor XII table care va aduce în lumea romană partajul succesoral, vor mai trece 1.000 de ani! Vechiul testament a început să capete contur pe la 1.400 î. Chr., prin cele X porunci date de Dumnezeu lui Moise. Şi aici încălcarea proprietăŃii este sancŃionată cu plata unei amenzi. Pe continentul asiatic, cândva între secolele al XIII-lea şi al VI-lea înainte de Hristos, apare în India, Legea lui Manu, o scriere cu conŃinut filosofico-religios cu aplicare socială. Aici vom găsi acŃiunea în revendicare, grăniŃuirea, ocupaŃiunea. În Europa grecii sunt cei care pun bazele dreptului. La 30 de ani după legile lui Dracon de pe la 620 î. Chr., marele legiuitor Solon adoptă reglementări cu un pronunŃat caracter social, întemeind în acelaşi timp dreptul de proprietate: „nicio

posesiune fără drept”. Cea mai mare operă legislativă pe care ne-au lăsat-o moştenire grecii este Codul de la Gortyn, o veche localitate din Creta. Acest cod adoptat pe la 500 î. Chr., cu puŃin timp înainte de Legea romană a celor XII table, conŃine reglementări în vigoare şi în sistemele de drept moderne, cum ar fi separaŃia de patrimonii între soŃi, cotele moştenirii legale, partajul succesoral, societăŃile comerciale şi daunele cominatorii. Romanii au realizat primul sistem de drept, care să cuprindă norme materiale şi procedurale precise. Multe din soluŃiile lor juridice constituie baza reglementărilor moderne, însă altele au fost receptate eronat. Astfel, distincŃia între actio in rem şi actio in personam ca mod de clasificare a acŃiunilor în funcŃie de persoana împotriva căreia puteau fi îndreptate, a dus la clasificarea drepturilor în reale şi personale (de creanŃă) pe criteriul opozabilităŃii. În materia proprietăŃii, romanii considerau proprietatea ca fiind un drept absolut care nu suportă în principiu nicio intervenŃie exterioară. Astfel, proprietarul nu era obligat să plătească impozit. În întreaga antichitate, accentul se pune pe aspectul de usus al proprietăŃii, oamenii fiind relativ apropiaŃi de momentul în care omul şi-a însuşit primul bun pentru a-l consuma. În acelaşi sens, sunt şi reglementările romanilor, care s-au concentrat pe modul de utilizare a bunului. Abia într-o epocă avansată a civilizaŃiei romane întâlnim modurile de transmitere a proprietăŃii imobiliare. Cum doar cetăŃenii romani puteau deŃine terenuri în proprietate, a apărut necesitatea rezolvării problemei terenurilor deŃinute de persoanele din provinciile cucerite de romani. Potrivit principiului pax romana, teritoriile care nu se opuneau anexării, îşi păstrau proprietăŃile şi religia. De jure aceste terenuri erau

13

proprietatea statului roman, cu titlu de dominium eminens, însă cum posesia şi folosinŃa se aflau în patrimoniul provincialului, iar potrivit concepŃiei mai sus amintite cel care are usus este proprietar, a trebuit să se găsească o soluŃie. Iar aceasta a fost ficŃiunea de dominium utile, potrivit căreia şi provincialul este proprietar dar unul subsidiar care plătea impozit proprietarului suprem, statul roman. Cu timpul această ficŃiune va dispărea din lumea romană, făcând loc dreptului subiectiv de proprietate, ca plenum dominium, plena in re potestas. Însă ficŃiunea va rămâne ca moştenire culturală şi va întemeia viitoarea civilizaŃie, cea feudală. Raportarea oamenilor la proprietate în antichitate era clară: nu se condamna proprietatea, ci doar modurile abuzive în care cei bogaŃi îşi multiplicau averea. CAPITOLUL 3. Proprietatea în evul mediu În Evul mediu proprietatea apare sub forma dreptului feudal complex, aflat sub împărŃirea moştenită de la romani, în dominium utile şi dominium eminens. Lipsa unei autorităŃi statale a permis instituirea unei dominaŃii locale, extinse apoi asupra unor teritorii din ce în ce mai vaste. Raportul de vasalitate dintre suzeran şi vasal se va replica şi la nivelurile inferioare ale societăŃii, până la ultima verigă, Ńărănimea. Conducătorul unităŃii statale era titularul lui dominium eminens, iar vasalul său avea posesia şi folosinŃa pământului, fiind titularul lui dominium utile, drept care putea fi transmis pe cale succesorală. Însă dominium utile ca expresie al lui feudum (însemnând etimologic împrumut) putea fi pierdut prin voinŃa titularului lui dominium eminens. Prima reglementare importantă va apărea chiar la începutul evului mediu, şi anume Codul lui Justinian. Acesta reprezintă chintesenŃa dreptului roman şi a fost aplicat la început numai în estul Europei, mai precis în Imperiul roman de răsărit. În Vestul Europei a apărut pe la anul 500 Lex salica, o lege a francilor care era expresia cutumelor locale, fără a fi influenŃată de dreptul roman, decât eventual prin rămăşiŃe ale acestuia rămase în amintirea locuitorilor. Din secolul al XII-lea încep să se schimbe lucrurile. Mai întâi apar reglementările canonice, care încearcă o conciliere a principiilor creştine cu cele juridice laice, iar pe urmă reglementările edictate de conducătorii statelor. Prima astfel de reglementare a fost Magna Charta Libertatum adoptată în Anglia, urmată la scurt timp de Der Sachsenspiegel, adoptat în partea germană a Europei. De acum începe să se pună accentul pe atributul de dispoziŃie al proprietarului, căruia i se recunoştea dreptul de a transmite în principiu cui doreşte dreptul său. Astfel începe să dispară dreptul de preemŃiune (cunoscut şi sub drept de protimis), care avea drept scop păstrarea pământurilor în proprietatea familiei sau cel puŃin a unui membru din cadrul aceleiaşi comunităŃi teritoriale.

14

Lovitura finală dată feudalismului va veni din dezvoltarea comerŃului. Acesta va submina ierarhia socială şi politică pe care se baza feudalismul, iar pe baza nemulŃumirii burgheziei formate îndeosebi din comercianŃii bogaŃi care nu aveau acces la conducerea statului, se va produce RevoluŃia franceză. Înainte de acest eveniment care marchează sfârşitul feudalismului, apar pe două continente reglementări ce se apropie de cele specifice statelor liberale. În Europa, Friedrich cel Mare dădea în lucru un Cod civil, care va apărea însă abia în 1794 şi stipula expres obligaŃia statului de a-l apăra pe fiecare cetăŃean împotriva oricăror încălcări ale proprietăŃii sale, în schimbul obligaŃiei de a plăti un impozit. Pe continentul Nord-American apărea la Virginia în 12.06.1776 DeclaraŃia

drepturilor şi îndatoririlor omului, care garanta cetăŃenilor dreptul de a se bucura de viaŃă şi de libertate, precum şi posibilitatea de a dobândi şi deŃine proprietate şi de a dori şi dobândi fericire şi siguranŃă. La scurt timp a fost adoptată şi DeclaraŃia de independenŃă a Statelor Unite ale Americii, la 04. iulie 1776 la Philadelphia. Thomas Jefferson şi ceilalŃi autori ai declaraŃiei vor prelua din ConstituŃia Virginiei principiului egalităŃii înnăscute în drepturi, arătând că printre drepturile inalienabile se numără dreptul la viaŃă, la libertate şi la aspiraŃia către fericire. În fine, RevoluŃia franceză s-a finalizat din punct de vedere al reglementărilor, prin adoptarea DeclaraŃiei drepturilor omului şi ale cetăŃeanului, din 26.08.1789. De acum, dreptul de proprietate este proclamat ca drept subiectiv al omului, chiar mai mult un drept natural pe care statul trebuie să i-l garanteze omului. Aceasta se va produce abia în următoarea etapă a civilizaŃiei umane, cea a statului liberal, care avea deja fundamentul ei cultural prin instituŃia drepturilor fundamentale ale omului enunŃate de Hobbes, Locke şi Rousseau. Aceasta avea să fie moştenirea lăsată de Evul mediu. CAPITOLUL 4. Religia şi proprietatea Mult timp viaŃa omului nu cunoştea împărŃirea pe aspecte laice şi religioase, ci toate actele vieŃii aveau un singur sens, cel al absolutului. De aceea, în Evul mediu textele religioase au un rol important în structurarea fenomenului juridic, cu deosebire a instituŃiei proprietăŃii. Coranul aduce ca noutate în lumea arabă dreptul de moştenire al femeii, care până atunci nu avea vocaŃie succesorală. De asemenea, se punea accentul pe atributul de dispoziŃie al proprietarului, care avea dreptul de a transmite dreptul său prin acte între vii sau prin testament. Rolul Bisericii creştine în evoluŃia societăŃii este – prin prisma dreptului de proprietate - incontestabil. Dacă atât în antichitate cât şi în Evul mediu timpuriu proprietatea era privită ca o necesitate, iar proprietatea excesivă era criticată sau cel mult privită cu îngăduinŃă, în urma decretului Papei Urban de abolire a proprietăŃii

15

private ca păcat, optica omului în raport cu proprietatea este gata să se schimbe. Dacă proprietatea nu este un păcat, Luther – tatăl protestantismului - face un al doilea pas spunând că ea este de fapt benefică pentru viaŃa creştinului. Iar cei care vor duce mai departe Reforma, vor ajunge la concluzia că omul trebuie să-şi dorească să acumuleze cât mai multă proprietate: cu cât este mai bogat, cu atât înseamnă că are mai multă graŃie Dumnezeiască. Abia în secolul al XXI-lea, biserica catolică va condamna proprietatea excesivă ca fiind un păcat capital. Raportul omului cu proprietatea în Evul mediu a trecut de la considerarea acesteia ca fiind o normalitate, la condamnarea ei şi în final la dorinŃa de dobândire a proprietăŃii nelimitate. CAPITOLUL 5. Proprietatea în epoca modernă Epoca modernă debutează prin cuceririle juridice ale RevoluŃiei franceze: egalitatea în drepturi, garantarea drepturilor naturale. Etapele periodizării epocii moderne sunt industrializarea, capitalismul şi comunismul. A. Industrialismul La sfârşitul secolului al XVIII-lea apare industrialismul, odată cu invenŃia lui James Watt a maşinii cu aburi. De acum mărfurile puteau fi produse mai rapid şi mai uşor, munca manuală a început să fie înlocuită treptat de manufacturi şi fabrici, iar capitalul – în înŃelesul de bunuri aducătoare de profit – a devenit legat de producŃie. Dacă în Evul mediu producŃia de mărfuri era destinată exclusiv celor bogaŃi, revoluŃiile industriale vor avea ca efect realizarea unei producŃii de masă. Cel care investea în producŃia de mărfuri avea şansa să-şi asigure un nivel de trai superior. Ca urmare, în secolul al XIX-lea întâlnim deja o nouă pătură de proprietari: deŃinătorii de fabrici, de manufacturi şi de societăŃi de comerŃ. Iar proprietatea investită în producŃia de marfă ajunge să depăşească împreună cu capitalurile comerciale şi financiare, proprietăŃile funciare. De acum, cel mai important bun nu mai avea să fie terenul agricol, ci un bun mobil: banul, însă investit în mod profitabil. Statele vor adopta de acum legi prin care să protejeze şi să stimuleze investiŃiile în industrie. De exemplu, în Anglia a fost adoptată în anul 1812 o lege care instituia pedeapsa cu moartea împotriva celui care distrugea o maşină industrială. Cele mai importante reglementări adoptate vor fi însă codurile civile: cel francez la 1804 şi cel german la 1900. Industrialismul a avut ca efect dezvoltarea producŃiei de mărfuri, ceea ce a dus la creşterea numărului oamenilor care beneficiau de plus-proprietate şi chiar a celor care atingeau nivelul proprietăŃii excesive. Teoriile economice oscilau între a lăsa

16

fiecare individ să-şi administreze singur proprietatea şi viaŃă, respectiv între a pune pe umerii statului sarcina aceasta. B. Capitalismul Prin capitalism definim modelul economic în care fiecare persoană poate decide asupra modului de valorificare pe o piaŃă liberă a bunurilor aflate în proprietatea sa, în vederea obŃinerii de profit. În acest sistem bunurile nu au o valoare în sine, ci în vederea a ceva, şi anume în vederea aducerii unui profit. IniŃial în economia naturală fiecare om urmărea să dobândească bunuri pe care să le poată consuma. Ulterior, pe următoarea treaptă, omul adaugă pe listă bunurile care au o folosinŃă practică şi care nu dispar după prima întrebuinŃare (bunurile neconsumptibile). În fine, capitalismul mai adaugă pe listă şi bunurile care pot fi utilizate pentru a aduce un profit. Dreptul de proprietate privată stă la baza sistemului capitalist. Pentru a putea face investiŃii trebuie în primul rând să ai bunuri în proprietate, pe care să le investeşti, şi în al doilea rând să ai garanŃia că fructele bunurilor tale, adică profitul investiŃiei, vor rămâne tot proprietatea ta. Putem recunoaşte un stat de drept în care proprietatea privată este garantată după următoarele trei caracteristici în modul de reglementare a regimului juridic al proprietăŃii: 1) proprietarul are asigurată folosinŃa exclusivă a bunului său, 2) proprietarul are la dispoziŃie mijloacele juridice necesare pentru a reintra în posesia bunului său ori a obŃine repararea prejudiciului cauzat prin acte de încălcare a dreptului de proprietate, şi 3) proprietarul are dreptul de a înstrăina când şi cui doreşte bunul său. Să mai spunem că economia capitalistă nu este de conceput fără garantarea aspiraŃiei la proprietatea infinită, întrucât dacă proprietatea ar fi limitată, oamenii s-ar opri din progres în momentul în care vor fi atins limita permisă de lege. C. Comunismul Din punctul de vedere al proprietăŃii, comunismul poate fi definit ca fiind sistemul de organizare socială, politică şi economică în care toate mijloacele de producŃie se află în proprietatea statului, care le administrează într-un sistem centralizat şi planificat, prin intermediul persoanelor aflate în conducerea partidului unic. Dacă economia capitalistă nu poate exista fără proprietatea infinită, comunismul şi-a propus exact opusul: proprietatea „zero”, lipsa proprietăŃii. Liga comuniştilor enunŃă chiar în primul articol al statutului său care este scopul ligii: „întemeierea

unei societăŃi noi, fără clase şi fără proprietate privată”. Comunismul s-a remarcat prin impunerea cu forŃa a ideologiei sale, începând cu colectivizările forŃate şi naŃionalizarea fără despăgubire a fabricilor, societăŃilor de

17

asigurări, băncilor şi nu în ultimul rând a locuinŃelor. Cei care aveau alte opinii decât ideologia oficială erau fie eliminaŃi fizic, fie supuşi unor torturi în urma cărora erau eliminaŃi social. În „Manifestul partidului comunist” sunt arătate pas cu pas măsurile care trebuie luate pentru instaurarea comunismului: exproprierea proprietăŃii funciare, aplicarea unui impozit progresiv ridicat, desfiinŃarea dreptului de moştenire (!), confiscarea proprietăŃii tuturor emigranŃilor şi rebelilor (!?), centralizarea creditului în mâinile statului cu ajutorul unei bănci naŃionale cu capital de stat, centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mâinile statului, sporirea numărului fabricilor de stat şi a uneltelor de producŃie, egală obligativitate a muncii pentru toŃi. Toate aceste măsuri au fost aplicate în statele care au căzut în tabăra comunistă după un algoritm aproape identic, comandat de la Moscova. Timp de patruzeci de ani cetăŃenii statelor comuniste au fost supuşi încălcării drepturilor fundamentale, până când sistemul şi-a arătat limitele. În 1988 în URSS Mihail Gorbaciov încearcă să instaureze democraŃia – glasnost -, păstrând însă economia planificată şi proprietatea colectivă. Cum însă democraŃia nu poate funcŃiona fără economie de piaŃă, liderul sovietic este nevoit să treacă la perestroika, descentralizarea. Putem constata ironic că de fapt Marx a avut dreptate atunci când a afirmat că „comunismul este posibil în mod empiric doar ca act al poporului conducător, toŃi

deodată şi simultan pretutindeni”. Cum comunismul nu a fost aplicat decât local, oamenii au avut în permanenŃă un criteriu de comparaŃie şi mulŃi şi-au abandonat Ńările de obârşie pentru a se refugia în Ńările capitaliste. În anul 1989 practic în întreaga Europă asistăm la abandonarea regimului economist de către cetăŃenii care nu l-au mai suportat. Atunci s-a trecut la reinstaurarea democraŃiei şi a drepturilor fundamentale. Una dintre cele mai spinoase probleme ale statelor care au abandonat regimul comunist a fost cea a restituirii proprietăŃilor abuziv confiscate de statul comunist. În România numeroase acte normative şi decizii ale instanŃelor de judecată au încercat să ofere o soluŃie corectă acestei probleme, însă aceasta se lasă aşteptată şi după douăzeci de ani de la abolirea comunismului. Comunismul şi-a propus să instaureze proprietatea „zero” şi a dat greş. De fapt, proprietatea „zero” înseamnă o proprietate inexistentă, nu lipsa proprietăŃii, ci o situaŃie în care omului nu-i lipseşte proprietatea. ÎŃi poate lipsi un lucru doar dacă l-ai avut şi constaŃi că îŃi este mai greu fără el, iar comunismul şi-a propus să creeze omului o viaŃă în care acestuia să nu-i lipsească proprietatea, pentru că nu va avea nevoie de ea. Însă o asemenea viaŃă nu a existat decât înainte de căderea în păcat a omului. Comunismul nu a reuşit să facă omul să nu-şi dorească proprietatea, ci dimpotrivă a dus nivelul de civilizaŃie atât de jos încât omul ajunsese să-şi dorească de la proprietatea asupra bunurilor necesare supravieŃuirii, până la proprietatea

18

infinită. Astfel, comunismului nu îi corespunde proprietatea „zero” ci proprietatea „minus infinit”, pentru că în acest sistem omului îi lipseşte într-adevăr proprietatea. După cum bine constata filozoful Peter Sloterdijk, „până la urmă comunismul s-a

dovedit a fi doar o etapă spre consumism”. D. Reglementările moderne În prezent toate constituŃiile naŃionale recunosc dreptului de proprietate caracterul de drept fundamental al omului, cu menŃiunea că în constituŃia Germaniei se precizează că „Proprietatea obligă. FolosinŃa proprietăŃii trebuie în acelaşi timp

să servească şi binelui comun.” Regăsim aici ideea protestantismului luteran, atenuată, care vine să ne amintească faptul că trebuie să beneficiem cu toŃii de proprietate, însă avem obligaŃia să o folosim spre binele tuturor. Pentru omul modern proprietatea nu mai este de mult doar ceva necesar. Ea asigură majorităŃii oamenilor un nivel de trai cumpătat şi liberal, iar unora accesul la proprietatea excesivă. Luările de poziŃie filozofică în materie se întrepătrund cu cele economice în cadrul dezbaterilor privind rolul social al proprietăŃii. CAPITOLUL 6. Actele de apărare a proprietăŃii adoptate la nivel internaŃional Pentru a asigura la nivel internaŃional apărarea drepturilor fundamentale, statele lumii au trecut la adoptarea unor tratate internaŃionale în acest sens. În cadrul ConferinŃei de la San Francisco din 26 iulie 1945, statele lumii au adoptat Carta ONU. În art. 55 se arăta că "în vederea creării condiŃiilor de stabilitate şi

bunăstare necesare pentru a asigura între naŃiuni relaŃii paşnice şi prieteneşti

fondate pe principiul egalităŃii în drepturi a popoarelor şi a dreptului de a dispune

de ele însele, NaŃiunile Unite vor favoriza respectul universal şi efectiv al

drepturilor omului şi al libertăŃilor fundamentale pentru toŃi, fără distincŃie de

rasă, sex, limbă sau religie". La data de 10.12.1948 a fost adoptată DeclaraŃia Universală a Drepturilor Omului, care stipulează în art. 17 faptul că “orice persoana are dreptul la proprietate, atât

singură, cît şi în asociaŃie cu alŃii”, iar în alineatul al doilea faptul că „nimeni nu

poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”. Ulterior, au mai fost adoptate şi alte acte internaŃionale cu referire la materia drepturilor omului, cele mai importante fiind Pactul internaŃional pentru drepturile civile şi politice, adoptat pe 16.12.1966, având două protocoale adiŃionale, şi Pactul internaŃional pentru drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat la aceeaşi dată.

19

Pe plan european, a fost adoptată ConvenŃia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăŃilor fundamentale, care a intrat în vigoare pe data de 3 septembrie 1953. Cum pe atunci situaŃia coloniilor franceze, olandeze şi britanice nu era încă stabilizată, aceste state nu au dorit ca dreptul la proprietate să fie inclus printre drepturile omului. Aşa se face că abia în Protocolul adiŃional, semnat în anul 1952 şi intrat în vigoare la data de 18.05.1954 avea să fie recunoscut dreptul de proprietate ca drept fundamental al omului. FranŃa în 1974, Olanda în 1954 şi Marea Britanie în 1952 au ratificat cu declaraŃie de teritorialitate acest protocol, iar în cazul celei din urmă chiar cu o rezervă. Vom afla aşadar dreptul de proprietate reglementat în articolul 1 la Protocolul Nr. 1 la ConvenŃie: „1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică

şi în condiŃiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului

internaŃional.

2. DispoziŃiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe

care le consideră necesare pentru a reglementa folosinŃa bunurilor conform

interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuŃii

sau a amenzilor.” Garantarea respectării dreptului de proprietate se realizează prin intermediul CurŃii europene pentru drepturile omului, organ jurisdicŃional suprastatal, care verifică la sesizarea persoanei vătămate, dacă statele semnatare ale ConvenŃiei au încălcat sau nu dreptul persoanei petente. CAPITOLUL 7. Viitorul proprietăŃii Viitorul proprietăŃii va „demasifica producŃia, pieŃele şi societatea” (A. Toffler), iar activitatea centrală a economiei nu va mai fi producŃia de bunuri, ci „finanŃarea,

conceperea, planificarea, cercetarea, plasarea pe piaŃă, publicitatea, distribuŃia,

administrarea, service-ul şi reciclarea” (A. Toffler). ProducŃia va fi însoŃită de o cantitate de servicii care depăşesc energia necesară producerii bunului. Existând deja un număr atât de mare de bunuri, dar şi o piaŃă care la un anumit moment dat îşi va dovedi caracterul natural finit, fiecare producător trebuie să afle înainte de a se apuca de producŃie ce fel de bun va fi căutat şi în ce loc va fi căutat. Aşadar, serviciile şi ideile vor fi sursa de îmbogăŃire în viitorul care a început ieri, ceea ce înseamnă că bunurile incorporale vor constitui cele mai importante obiecte ale proprietăŃii.

20

CAPITOLUL 8. Concluziile tezei EvoluŃia conceptului de proprietate dovedeşte faptul că avem de-a face cu un drept absolut al omului, fără de care acesta nu poate trăi în mod liber. Problema proprietăŃii o constituie recunoaşterea limitei între plus-proprietate şi proprietatea excesivă. SoluŃiile propuse de-a lungul timpului au fost autarhia, limitarea proprietăŃii sau educaŃia. Prima variantă propusă în istorie este autarhia, renunŃarea cu totul la proprietate. Se spune că primul care ar fi exprimat filosofia autarhiei a fost Antisthenes, un elev al lui Socrate. Acesta a spus că „înŃeleptul îşi este suficient lui însuşi”. Această soluŃie a fost practicată de primii creştini şi de franciscani. Însă autarhia nu se poate practica decât în afara oricărei activităŃi productive sau ca omul să muncească doar atât cât are nevoie. Dar cine stabileşte cât are nevoie fiecare om? Dacă un om este angajat al cuiva, se poate opri în momentul în care a câştigat atât cât are nevoie? Îl mai angajează apoi cineva când va mai avea nevoie, dacă va şti că nu se poate baza pe munca neîntreruptă a acestuia? Se pare că, nici eliminarea absolută a proprietăŃii nu este posibilă, nici autarhia, neputându-se fixa o limită clară între nevoile fiecăruia şi funcŃionarea statului. În ceea ce priveşte limitarea proprietăŃii, soluŃie îmbrăŃişată de socialişti, aceasta constituie o frână în dezvoltarea societăŃii. Ideologia egalitarismului a eşuat între altele şi pentru că a impus încă de la instaurarea sa oamenilor anumite norme, care sunt contrare firii: să nu gândeşti şi să nu vorbeşti altceva decât permite ideologia statului, să nu ai în proprietate decât ceea ce consideră statul că trebuie să ai în proprietate. Încălcarea acestor norme fiind pedepsită după caz cu închisoarea, exproprierea fără despăgubire sau chiar moartea. În acest mod nu poŃi face oamenii fericiŃi. Rămâne a treia cale: educaŃia. Aceasta este ideea lui Aristotel, care afirma că „o

societate lipsită de rele este dată de proprietate, deprinderea muncii, cumpătarea

şi filozofie”. În opinia noastră doar această ultima variantă pentru rezolvarea problemei proprietăŃii este acceptabilă, întrucât este la îndemâna opŃiunii libere a oricărui om. __________________________________________