PE TEMA:

Funcţiile şi rolul bǎncilor centrale

Coordonator: Boariu Angela

1

Cuprins:

1. Repere istorice ............................................................................3

2. Funcţiile bǎncilor centrale..........................................................4

2.1 Funcţia de emisiune..............................................................42.2 Funcţia de bancǎ a statului...................................................62.3 Funcţia de bancǎ a bǎncilor..................................................72.4 Funcţia de centru valutar......................................................92.5 Funcţia prudenţialǎ şi disciplinarǎ......................................112.6 Funcţia economicǎ..............................................................13

3. Operatiunile bǎncilor centrale...................................................14

4. Funcţii noi ale bǎncilor centrale apǎrute în contextul evoluţiei

sistemului bancar.......................................................................19

5. Rolul bǎncilor centrale în perioada crizelor bancare.................25

6. Bibliografie................................................................................31

2

1. Repere istorice

Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiazǎ cǎ acestea sunt structurate pe

doua nivele, respectiv banca centralǎ şi bǎncile de rang secundar, denumite şi bǎnci de

sistem. Apariţia tuturor bǎncilor centrale în perioada secolelor XVII-XVIII s-a bazat pe

bǎncile comerciale existente şi cǎrora li s-a încredinţat, de cǎtre guvernele ţǎrilo

respective, rolul de “bancher” al statului, cum a fost cazul Olandei şi al ţǎrilor

scandinave.

În alte ţǎri bǎncile centrale s-au infiinţat pentru a emite moneda necesarǎ rǎzboaielor sau

pentru a urmǎri stabilitatea monetarǎ dupǎ cheltuielile generate de derǎzboaie, prin

emisiunea de titluri guvernamentale.Analiza cronologicǎ a bancilo centrale evidenţiazǎ cǎ

acestea s-au constituit prin transformarea unor bǎnci comerciale, prin dobândirea

gradualǎ a unor drepturi de monopol asupra emisiunii de moneda, şi prin acceptarea

responsabilitaţii de împrumutǎtor de ultim resort.

La începutul formǎrii sistemului bancar, nu exista o delimitare între operaţiunile

realizate de bǎncile comerciale şi cele centrale. Aceleaşi bǎnci efectuau atît operaţii de

mobilizare a disponibilitaţilor bǎneşti şi de acordare de credite, cît şi operaţii de emisiune

a bancnotelor. Drept rezultat, emisiunea era realizatǎ concomitant de un mare numǎr de

bǎnci. Astfel în perioada convertibilitaţii monetare, activitatea de emisiune nu constituia

un privilegiu al bancii centrale, treptat, însǎ, prin concentrarea emisiunii de monedǎ la

nivelul unei singure bǎnci are loc şi o delimitare între cele doua tipuri de autoritaţi

bancare.

Acest proces poate fi situat, în timp, la momente diferite, în funcţie de gradul de evoluţie

economicǎ şi socialǎ a ţǎrilor. Astfel, în Anglia, banca centralǎ s-a infiinţat în anul 1694,

sub formǎ de societate privatǎ pe acţiuni; în anul 1880 se organizeazǎ Banca Franţei, iar

3

în 1863 bǎncile naţionale din SUA.Instituirea monopolului asupra emisiunii, prin

reglementǎri ale statului, s-a realizat mai tîrziu , printr-o serie de legi, care au marcat

evoluţia sistemelor monetare.Pot fi enumerate cîteva momente: în anul 1844, în Anglia se

stabileşte sistemul de emisiunii (prin legea lui Robert Peel); în 1848 în Franţa, se

eliminǎ dreptul de emisiune monetarǎ al bǎncilor departamentale; în 1913 în SUA se

creeazǎ Sistemul Federal de Rezerve, constituit din 12 bǎnci federale de reserve.

Deşi, în perioada actualǎ, bǎncile centrale ale tuturor ţǎrilor, cu excepţia celor 12 bǎnci

federale de rezervǎ din SUA, sunt bǎnci cu capital de stat, de-a lungul evoluţiei lor în

timp, s-au identificat mai multe categorii de bǎnci, în funcţie de provenienţa

capitalului.Astfel, în Anglia, banca de emisiune a fost cu capital privat; în Suedia,

Finlanda, Austria, Bulgaria, bǎncile s-au constituit prin participarea capitalului de stat, iar

în ţǎrile, precum România şi Belgia, capitalul bǎncilor a fost mixt.

Bǎncile centrale, diferite de la o ţarǎ la alta, ca formǎ şi dimensiune, şi-au dezvoltat

propria lor politica, în contextul economic şi cultural respectiv, însǎ, de-a lungul secolelor

şi-au îndeplinit obiectivul lor principal, de menţinere a valorii interne şi externe a

monedei.Interpretarea acestui obiectiv prezintǎ particularitaţi de-a lungul timpului

Obiectivul bǎncilor centrale a evoluat de-a lungul timpului. Astfel, în perioada

etalonului aur, obiectivul a fost formulat în termenii convertibilitaţii metalice; ulterior,

prin erodarea rolului aurului ca etalon al valorii, obiectivul bǎncii centrale a fost

reformulate in termini de stabilitate a preţurilor.Alǎturi de acestea, obiectivele

intermediare au przentat o mare variabilitate, însǎ , indiferent de modificǎrile în

formularea obictivelor, bǎncile centrale au acceptat idea cǎ stabilitatea monetarǎ

constituie o contribuţie importanta la stabilitatea financiarǎ,Si, de asemenea, rolul lor a

evoluat o datǎ cu dezvoltarea sistemului financiar.

De remarcat cǎ banca de emisiune, prin importanţa activitaţii sale privind determinarea

stǎrii monetare la nivel micro şi macroeconomic,prin influienţele pe care le poate exercita

asupra celorlalte instituţii financiar-bancare şi asupra economiei, în general, deţine o

poziţie prioritarǎ în cadrul oricǎrui sistem bancar.

4

2. Funcţiile şi operaţiunile bǎncilor centrale

Într-o economie de piaţǎ, bǎncile de emisiune îndeplinesc urmǎtoarele funcţii:

Funcţia de emisiune;

Funcţia de bancǎ a statului, a administraţiei şi a serviciilor publice;

Funcţia de bancǎ a bǎncilor;

Funcţia de centru valutar şi de gestionare a rezervei valutare;

Funcţia prudenţialǎ şi de supraveghere;

Funcţii economice ocazionale;

2.1 Funcţia de emisiune

Etapa hotǎrîtoare în dezvoltarea bǎncilor de emisiune a fost reglementarea de cǎtre stat a

sistemului de emisiune şi mai ales instituirea monopolului asupra emisiunii prin

atribuirea acestui privilegiu unor bǎnci şi, în final,unei singure bǎnci sau unor bǎnci

încadrate într-un sistem federal.

Monopolul emisiunii provine din vechiul drept de batere a monedei, care a fost atribuit,

de-a lungul timpului, suveranilor, în detrimental celorlalţi demnitari ai regatelor sau

imperiilor.Obţinerea acestui monopol a reprezentat unul dintre momentle esenţiale ale

construcţiei statelor moderne. În secolul al XVII- lea, datorita unei insuficienţe a cantitǎţii

de metale preţioase faţǎ de creşterea dimensiunilor producţiei, anumite bǎnci au procedat

la emisiunea de bilete de bancǎ, sub forma certificatelor de depozit sau a unor înscrisuri

care atestau existenţa de cantitǎţi de metal monetar în depozite bancare. Acestea au

dobîndit ulterior putere liberatorie legalǎ.

Prima apariţie a bancnotelor s-a realizat în Suedia în 1656, când banca centralǎ a

eliberat deponenţilor bilete de bancǎ, la purtǎtor, fǎrǎ dobândǎ, care puteau circula ca

instrumente de plata. Datorita emisiunii în exces a acestora, banca a înregistrat faliment

în 1776, dar rolul sǎu a rǎmas considerabil, prin realizarea unei inovaţii în domeniul

plǎţilor.

5

O a doua experienţǎ a avut loc în Anglia, unde în perioada 1640-1694 se produce

transformarea bǎncii publice din Turnul Londrei în Banca Angliei, cu drept de a primi

depozite, de a sconta efecte şi de a emite bilete la purtǎtor. În 1697, Banca Angliei obţine

monopolul de emisiune monetarǎ asupra Londrei.Prin legea lui Robert Peel din 1844 s-a

stabilit pentru Anglia un sistem în care emisiunea bancnotelor, dincolo de un anumit

nivel, trebuia sǎ beneficieze de o acoperire în aur de 100%. Aceastǎ lege s-a bazat pe

principiile şcolii “monetare”, şi sistemul a durat pânǎ în anul 1931, când a fost suspendatǎ

convertibilitatea în aur a lirei sterline. A fost un sistem auster de emisiune, în care, pentru

a asigura stabilitatea puterii de cumpǎrare a banilor,au fost îngreuiate accesul la

emisiunea monetarǎ şi adaptarea la necesitǎţi a stocului de monedǎ.

În schimb, celelalte bǎnci de emisiune de pe continental European au adoptat în general

principiile şcolii “bancare”. Ele au menţinut un stoc de metal preţios de circa o treime din

valoarea bancnotelor emise, care a servit la operaţiunile de convertire, iar emisiunea

bancnotelor s-a fǎcut pe baza cambiilor comerciale rescontate. Aceste principii au fost

adoptate şi de autorii legii de înfiinţare a BNR.

În comparaţie cu şcoala monetarǎ, punctele de vedere ale şcolii bancare sunt considerate

mai realiste, fapt ce a permis şi o bunǎ “aprovizionare” cu bani a economiei.

Acoperirea în aur a emisiunii monetare a fost treptat redusǎ, întrucât numai o parte a

deţinǎtorilor de semen bǎneşti apelau la convertire. Multǎ vreme, stocul de acoperire în

aur a reprezentat 41% din masa monetara, apoi el a coborît la 33%, la 25%, pentru ca în

final, aceastǎ prevedere, care de cele mai multe ori devenise pur formala sǎ fie abolitǎ.

Emisiunea monetarǎ este în present separatǎ de aur, nu doar în unele ţǎri, ci pe plan

generalizat. S-a elaborat şi se aplicǎ alte mecanisme de limitare a emisiunii monetare. În

acest scop banca de emisiune apeleazǎ la o serie de pârghii monetare şi de credit

specifice, urmǎrind prin aceasta transpunerea în practicǎ a obiectivelor unor politici

monetare adecvate (rezervele minime obligatorii, rata de rescont, operaţiunile de open-

market,cumpǎrarea şi vinderea devizelor).

În present banca centralǎ deţine dreptul exclusive de a emite însemne monetare ca

mijloace legale de platǎ, este singuara în drept sǎ stabileascǎ valoarea nominalǎ,

dimensiunile, greutatea, desenul, precum şi alte caracteristici ale bancnotelor şi

monezilor. În virtutea aceluiaşi drept, banca centralǎ asigurǎ tipǎrirea bancnotelor,

6

baterea monezilor metalice şi punerea lor în circulaţie, precum şi retragerea şi distrugerea

însemnelor monetare retrase.De asemenea,banca centralǎ poate dispune anularea sau

retragerea din circulaţie a oricǎror bancnote sau monede metalice care au fost emise şi , în

locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare.

Pentru a preveni emiterea de monedǎ fǎrǎ acoperire,prin statut se stabileşte obligaţia ca

tranşa de numerar aflatǎ în circulaţie, emisa de BC, peste nivelul rezervelor

internaţionale, sǎ fie acoperitǎ integral prin titluri de stat deţinute în portofoliul de

investiţii, prin active rezultate din credite acordate bǎncilor şi altor personane juridice, în

condiţiile legii, sau prin cecuri, cambia şi alte titluri de credit scontate sau deţinute în

portofoliu.

2.2 Funcţia de banca a statului, a administratiei publice şi a serviciilor publice

Aceastǎ funcţie reflectǎ sarcina bǎncii de a deţine şi a administra conturile statului, ale

cǎror solduri figureazǎ în pasivul bilanţului.

Bǎncile de emisiune, prin unitaţile de trezorǎrie, sunt în general “casierul” statului, în

conturile lor, la nivel central, reflectîndu-se execuţia bugetului de stat. Totodatǎ, statul

este pentru banca de emisiune unul dintre principalii beneficiari de credite.Titlurile de

credit emise de cǎtre stat în postura sa de debitor(bonuri de tezaur, titluri de rentǎ,

obligaţiuni) ocupǎ un loc important printre activele bǎncilor de emisiuni.

În ţǎri precum Franţa, Germania, Italia, Spania, serviciile Trezorǎriei asigurǎ

operaţiunile de încasǎri şi plǎţi, rolul bǎncii centrale fiind doar acela de a le înregistra. În

Anglia, Tezaurul deţine un cont deschis pentru operaţiunile din întreg teritoriu, dar banca

centralǎ este cea care asigurǎ încasǎrile şi plǎţile. Un sistem diferit se manifesta în SUA,

unde bǎncile private intervin în circuitul fondurilor statului. Tezaurul deţine conturi

deschise în numele sǎu la bǎncile de reserve federale, iar acolo unde nu existǎ acestea, la

marile bǎnci private, denumite ”depozitari generali”. În plus, alte bǎnci denumite “

depozitari speciali”, care au achiziţionat pentru ele sau pentru clienţii lor titluri

7

guvernamentale, crediteazǎ un cont al Tezaurului, deschis în numele bǎncii de rezervǎ a

destrictului respectiv.

În afara acestor diferenţieri în gestionarea depozitelor şi plǎţilor publice, banca centralǎ

joacǎ un rol direct sau indirect în finanţarea statului sau administraţiei publice. Astfel, în

activul BC figureazǎ creanţele asupra Tezaurului, care constituie fie anticipǎri asupra

veniturilor fiscale, fie acoperiri parţiale ale deficitului bugetar. În al doilea rând, sunt

înregistrate creanţele asupra guvernului, care benefeciazǎ de sprijin la un nivel plafonat

de legea bugetarǎ anualǎ. De asemenea, BC finanţeazǎ statul, direct sau indirect, prin

achiziţia de titluri publice pe piaţa de “open- market”.

Datoritǎ intervenţiilor de finanţare directǎ sau indirectǎ, bǎncile centrale îndeplinesc

rolul esenţial de consilier şi realizator al emisiunilor de titluri pentru contul statului.

Astfel, BC organizeazǎ sindicate pentru achiziţii de împrumuturi, administreazǎ datoria

publicǎ şi plata anualǎ a dobânzilor la titluri de stat, toate aceste atribuţiuni atestând, într-

o mǎsurǎ considerabila, funcţia de banca a statului.

În cazul BNR , aceasta în calitate de bancǎ a statului are mai multe atribuţiuni, printre

care aceea de acorda împrumuturi statului român.Astfel, B.N.R. deschide trezoreriei un

cont current, pentru a asigura acesteia suficientǎ flexibilitate în gestionarea bugetarǎ

curentǎ. Art. 29 alin.3 prevede cǎ B.N.R. poate acorda trezoreriei împrumuturi pe termen

de maxim 180 zile şi în condiţii de dobândǎ în vederea acoperirii decalajului temporar

dintre încasǎri şi plǎţi din contul current general al acesteia. Totalul acestor împrumuturi

nu poate sǎ depǎşeascǎ 7% din veniturile bugetului de stat realizate în anul precedent, iar

soldul permanent al împrumuturilor acordate şi nerambursate nu poate depǎşi dublul

capitalului B.N.R şi fondul de razervǎ.

Potrivit art. 28 alin.1 din statut, B.N.R are obligaţia de a administra contul current general

al trezoreriei statului, fǎrǎ a percepe comisioane pentru operaţiunile efectuate, dar cu

obligaţia de a pǎti dobânzi pentru disponibilitǎţile din acest cont.

Deasemenea, B.N.R. poate acţiona ca agent în contul statului în urmǎtoarele situaţii:

plasarea emisiunilor de titluri de stat şi alte efecte negociabile de îndatorare a statului

roman; exercitarea funcţiei de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor de

stat; plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi aspezelor aferente; executarea

decontǎrilor în contul current general al trezoreriei statului.

8

Tot în calitate de bancǎ a statului, B.N.R. participǎ în numele acestuia la stabilirea şi

dezvoltarea relaţiilor financiare internaţionale .

2.3 Funcţia de bancǎ a bancilor

Aceasta funcţie reuneşte trei activitǎţi, srtîns legate între ele, pe care le desfaşoarǎ banca

centralǎ.

1. fiecare bancǎ de rang secundar are un cont la banca centralǎ, care nu poate fi

debitor, şi pe baza caruia pot fi realizate viramente şi compensǎri interbancare.

2. dacǎ în procesul compensǎrilor, anumite bǎnci au nevoie de refinanţare, atunci

banca cenralǎ poate , în anumite condiţii, sǎ furnizeze resursele necesare,

alimentând piaţa monetarǎ. Se poate manifesta şi situaţia în care BC poate absorbi

lichiditǎţi de pe piaţǎ, dacǎ se considerǎ ca acestea sunt în surplus.

3. BC trebuie sǎ utilizeze intervenţiile pe piaţa monetarǎ pentru a menţine masa

monetarǎ şi rata dobânzii în limitele fixate de cǎtre autoritatea monetarǎ

BC poate, în majoritatea ţǎrilor, sǎ procedeze la refinanţarea prin operaţiuni de

rescontare, prin acordare de avansuri garantate prin titluri sau prin cumpǎrarea titlurilor,

în cadrul operaţiunilor de “open-market”

În procesul scontǎrii şi rescontǎrii se creazǎ o legǎturǎ între creditul commercial,

creditul bancar şi emisiunea monetarǎ.Ea este şi o componentǎ a relaţiilor dintre bǎncile

comerciale şi banca de emisiune, o expresie concludenta a rolului de “bancǎ a bǎncilor”

îndeplinit de cǎtre banca de emisiune.

Metoda tradiţionalǎ de finanţare directǎ este rescontarea. Prin aceastǎ tehnicǎ, banca

centralǎ resconteaza efectele eligibile, prezentate fie derect de cǎtre bǎnci, fie de cǎtre

intermediari sau case de rescontare. Acest mod de refinanţare a avut întotdeauna rezultate

favorabile în ţǎrile anglo-saxone şi în cele latine.În acest context, este necesar un plafon

de rescontare, dincolo de care refinanţarea BC devine foarte scumpǎ. Atunci când

macanismul rescontǎrii este foarte importanat, rata dobânzii practicatǎ de BC la

rescontare joacǎ rolul director şi reprezintǎ pivotal întregului sistem bancar.

9

De asemenea, banca centralǎ poate proceda la acordarea de avansuri garantate prin

titluri pe care le preia în pensiune sau le cumpǎrǎ. Astfel, în Germania modul tradiţional

de refinanţare îl constituie avansurile garantate cu titluri cumpǎrate, denumirea datǎ

acestor avansuri sunt credite de Lombard. Rata dobânzii practicatǎ la operaţiunile de

Lombard este mai mare decât rata de rescont. În acelaşi sens acţioneazǎ “ casele de

scontare” britanice, care practicǎ împrumuturi de minim 7 zile, garantate cu titluri: bonuri

de tezaur, obligaţiuni de stat.În Franţa, unde rescontul este din ce în ce mai puţin utilizat,

se practicǎ douǎ tehnici: pensiunea de titluri pentru 7 zile şi împrumuturile zilnice,

preferate în perioada de tensiune asupra monedei şi atunci BC trebuie sǎ controleze

nivelul dobânzilor.

Indiferent dacǎ titlurile sunt achiziţionate sau constituie doar o garanţie, aceste

avansuri au drept scop refinanţarea bǎncilor, conducând la ceea ce se numeşte piaţa de

refinanţare prin titluri sau open-market.

Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bǎnci şi în calitate de autoritate,

de “for monetar”, care adoptǎ mǎsuri obligatorii, de genul nivelului minim al rezervelor

pe care celelalte bǎnci trebuie şa le deţinǎ la banca centralǎ sau al unor coeficienţi de

lichiditate, nivel relative al fondurilor proprii, coeficienţi de dispersie a riscului.

Politica monetarǎ reprezintǎ ansamblul mijloacelor utilizate de cǎtre autoritǎţile

monetare din fiecare ţarǎ pentru atingerea obiectivelor monetare fixate.

În unele ţǎri, politica monatarǎ este consideratǎ, în exclusivitate, un mijloc de menţinere

a stabilitǎţii preţurilor şi de luptǎ contra inflaţiei ,iar în altele se apreciazǎ cǎ trebuie sǎ

acompanieze politica bugetarǎ în reglementarea creşterii economice.

Banca de emisiune apare în raporturile sale cu celelalte bǎnci şi în calitate de “for

monetar”, care adoptǎ mǎsuri obligatorii, de genul nivelului minim al rezervelor pe care

celelalte bǎnci trebuie sǎ le deţinǎ la banca centralǎ sau al unor coeficienţi de lichiditate,

niveluri relative al fondurilor proprii , coeficienţi de dispersie a riscului.

Poziţia privilegiatǎ a Bǎncii Naţionale a României ca bancǎ a bǎncilor poate fi privitǎ

dintr-o triplǎ perspectivǎ: 1. B.N.R. acţioneazǎ ca o veritabilǎ bancǎ, acordând credite

bǎncilor din sistem şi primind depozite; 2. B.N.R. realizeazǎ activitatea de

supraveghere bancarǎ; 3. are sarcina de a reglementa sistemele de plǎţi.

10

B.N.R. poate acorda bǎncilor credite pe un termen de cel mult 90 zile. Aceste credite pot

fi garantate:

Titluri de stat provenite din emisiuni publice cu scadenţe de platǎ în termen de

maximum un an de la data constituirii garanţiei;

Cambia şi bilete la ordin;

Warante sau recipise de deposit;

Depozite constituite la B.N.R. sau la alte personae juridice agreate de aceasta.

Pentru operaţiunile efectuate în cadrul activitǎţii de creditare, B.N.R. percepe dobânzi

şi comisioane. B.N.R. are dreptul de a stabili plafoane de creditare, niveluri ale ratei

dobânzii, termene de rambursare sau alte condiţii în care se pot acorda credite.

Potrivit art.15 din Regulament, pentru a obţine lichiditate pe termen foarte scurt bǎncile

pot apela facilitatea de creditare-credit de lombard. În vederea obţinerii creditului, banca

solicitantǎ trebuie sǎ adreseze o cerere scrisǎ Bǎncii Naţionale, care se va pronunţa asupra

ei pânǎ la sfârşitul zilei bancare. Perioada de acordare a creditului de lombard este

overnight. Garantarea creditului se va face cu active eligibile, valoarea acestora trebuind

sǎ acopere în proporţie de 100% creditul şi dobânda aferentǎ şi sǎ fie constituite pânǎ la

momentul acordǎrii acestui credit.

Atribuţiile B.N.R. de împrumutǎtor de ultimǎ instanţǎ împuterniceşte banca sǎ acorde

bǎncilor credite garantate sau negarantate, în mod excepţional şi numai de la caz la caz,

în scopul limitǎrii riscului de sistem bancar şi de plǎţi.

2.4 Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervelor valutare

Sub aceastǎ denumire este desemnatǎ o triplǎ funcţie a bǎncii centrale:

Asigurarea ,singurǎ sau la concurenţǎ cu bǎncile de rang secundar, a

schimbului de monedǎ naţionalǎ în devize;

Pǎstrarea şi gestionarea rezervelor valutare;

11

Supravegherea ratei de schimb a monedei naţionale.

Abandonarea etalonului aur clasic, a convertibilitaţii nestânjinite a bancnotelor în metal

monetar ca şi a circulaţiei libere a aurului între ţǎri a blocat mecanismele de autoreglare a

masei monetare în circulaţie, ca şi tendinţele de echilibrarea automatǎ a balanţei de plǎţi

cu strǎinǎtatea.

Banca de emisiune, ca centru valutar al ţǎrii, dobândeşte atribuţii pe linia aplicǎrii

politicii valutare a statului sub forma unor restricţii valutare(a contingentǎrii importurilor

şi controlul plǎţilor în devize, a preluǎrii unei pǎrţi din încasǎri valutare din exporti) sau

aplicǎrii unor stimulente la export de genul primelor la export, al subvenţionǎrii

axportului.

În anumite ţǎri, în perioade critice, schimburile valutare sunt controlate de banca

centralǎ, iar piaţa valutarǎ nu funcţioneazǎ liber.Toate schimburile de moneda naţionalǎ,

în orice devize,trebuie sǎ se realizeze printr-un oficiu de schimb valutar, constituit ca

anexa a bǎncii centrale,numai tranzacţiile în scopuri turistice putând fi efectuate liber.

În toate ţǎrile,bǎncile centrale, la concurenţǎ cu bǎncile comerciale, furnizeazǎ devize

agenţilor economici solicitanţi în condiţii mult mai atractive, comparative cu cele impuse

de celelalte bǎnci. Totodatǎ, bǎncile centrale îşi menţin monopolul valutar chiar şi în

perioadele de practicare a cursurilor libere, întrucât sunt obligate sǎ garanteze

convertibilitatea monedei naţionale în devize, la cursurile stabilite prin sistemul de

cursuri fixe.

În acest scop, bǎncile apeleazǎ la propriile reserve valutare, apeleazǎ la împrumuturi de

la alte bǎnci centrale, iar în situaţiile critice, procedeazǎ la ajustarea paritǎţilor, respective

la subevaluarea şi supraevaluarea anumitor monede.

Având calitatea de gestionar al rezervelor, majoritatea bǎncilor centrale deţin în primul

rand o rezervǎ de aur, consideratǎ drept o remanenţǎ a epocii în care emisiunea era

garantatǎ cu acest metal.Dupǎ liberalizarea pieţei aurului, bǎncile centrale au intervenit

liber pentru obtinerea de metale preţioase pe care le considerau utile. De la o ţarǎ la alta

apar o serie de diferenţe:valoarea deţinerilor de aur este sporitǎ comparative cu restul

rezervelor în activul bilanţului Bancii Franţei şi al Italiei, în timp ce în cazul Deutsche

Bundesbank acestea reprezintǎ doar 1/6 din active.

State precum SUA, Franţa, şi Germania nu şi-au utilizat niciodatǎ rezervele de aur.

12

Alǎturi de aur, bǎncile centrale deţin devize strǎine, pe care le obţin din operaţiile de

schimb, efectuate în poziţia de monopolul sau cea de concurenţǎ.În gestionarea acestor

reserve bǎncile centrale urmǎresc divizarea riscurilor, evitând orice concentrare a

rezervelor într-o singurǎ monedǎ. În plus, acestea au responsabilitǎţi internaţionale

particulare, respective în sistemul cursurilor fixe- responsabilitatea provine din obligaţii,

iar în sistemul cursurilor flotante-prin solidaritatea monetarǎ sau presiuni politice.Astfel,

la începutul anilor’70, înainte de declararea renunţǎrii la convertibilitatea dolarului,

bǎncile centrale germane şi japoneze au fost obligate sǎ acumuleze dolari, sub presiunea

politicǎ a SUA.

Legatǎ de funcţia de gestionare a rezervelor valutare apare subfuncţia de supraveghere

a cursului de schimb. Astfel, bǎncile centrale, în concordanţǎ cu puterea politicǎ din

fiecare ţarǎ, pot avea misiunea de a menţine cursul de schimb al monedei naţionale în

anumite limite, sau de a-l lǎsa sǎ funcţioneze liber.Bǎncile centrale exercitǎ, tehnic,

funcţia de supraveghere a cursului de schimb.Beneficiile sau pierderile din operaţiile de

schimb valutar pot fi conservate de cǎtre banca centralǎ sau de stat care, fiind acţionar al

bǎncii centrale, este şi beneficiarul rezultatelor acesteia. În anumite ţǎri, secretul

operaţiilor valutare este garantat prin existenţa unei entitǎţi speciale, ca instituţie a

statului, aceasta fiind singura cunǎscǎtoare a soldurilor operaţiunilor. În Anglia

funcţioneazǎ Fondul de Egalizare a Schimburilor creat în 1932, şi care dispune de stocul

de aur şi de devize, fǎrǎ ca soldul acestuia sǎ figureze în activul bǎncii centrale. Fondul

de Egalizare emite în permanenţǎ bonuri de tezaur, în schimbul devizelor cedate, în mod

regulat,de cǎtre stat, titlurile respective figurînd în bilanţul bǎncii centrale.

În Franţa, Fondul de stabilizare a schimburilor, a fost creat în anul 1936, precum”un cont

special al Tezaurului” în care sunt contabilizate toate operaţiunile în devize, astfel încât,

în activul bilanţului ne se regǎseşte decât soldul operaţiunilor ascunse publicului, în

scopul evitǎrii speculaţiilor. Rubrica respectivǎ poartǎ denumirea de avansuri cǎtre

Fondul de stabilizare a schimburilor.

În SUA, Fondul de stabilizare a schimbului creat în 1934 este gestionat precum un cont

al statului, de cǎtre Banca Rezervelor Federale a statului New York.

În stabilirea regimului valutar din România, B.N.R. îndeplineşte urmǎtoarele atribuţii:

13

Emite reglementǎri cu privire la operaţiunile cu active externe şi aur, în vederea

protajǎrii monedei naţionale;

elaboreazǎ balanţa de plǎţi şi a altor lucrǎri privind poziţia investiţionalǎ a ţǎrii;

privitor la cursul de schimb:

1. stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale pentru operaţiunile

proprii pe piaţa valutarǎ;

2. calculeazǎ şi publicǎ cursurile de schimb medii ale pieţii în scop statistic;

3. cursul de schimb al pieţii valutare interbancare este determinat libe de

cǎtre cererea şi oferta de valutǎ;

4. intervine pentru atenuarea fluctuaţiilor mari ale cursului de chimb al

monedei naţionale (regim de flotare susţinuta);

autorizarea şi retragerea autorizaţiei, precum şi supravegherea persoanelor

juridice care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare;

pǎstreazǎ şi administreazǎ rezervele internaţionale ale statului.

Conform art. 31 alin. 1 din statut, aceste reserve sunt alcǎtuite cumulative sau

selective din urmǎtoarele elemente:

aur deţinut în ţarǎ sau depozitat în strǎinǎtate;

active externe sub forma de banknote şi monede metalice sau disponibil în

conturi la bǎnci sau la alte instituţii financiare din stǎinǎtate, exprimate în

acele monede şi deţinute în acele ţǎri stabilite de B.N.R. ;

orice alte ctive de rezervǎ recunoscute pe plan internaţional, inclusive

dreptul de a cumpǎra de la F.M.I. în cadrul tranşei de rezervǎ, precum şi

deţinerile de D.S.T.;

cambia, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori

mobiliare,negociabile sau nu, emise sau garantate de persoana juridice

nerezidente;

bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de

guverne strǎine sau de instituţii financiare interguvernamentale,

negociabile sau nu, exprimate şi plǎtibile în valutǎ în locuri acceptabile

pentru B.N.R.;

14

stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe şi operaţiuni

cu aur şi cu activepentru personae fizice şi juridice;

stabilirea plafonului şi a condiţiilor de îndatorare externǎ a persoanelor fizice şi

juridice care intrǎ sub incidenţa regimului valutar.

2.5 Funcţia prudenţialǎ şi disciplinarǎ

Prin funcţia disciplinarǎ este înţeleasǎ exercitarea controlului asupra bǎncilor şi

instituţiilor de credit, în scopul asigurǎrii securitǎţii depozitelor si al prevenirii

falimentelor bancare.

Câmpul de aplicare al acestei funcţii este urmǎtorul:

- autorizarea exercitǎrii activitǎţii bancare, crearea şi transformarea bǎncilor;

- concentrarea şi divizarea riscurilor bancare

- lichiditatea şi solvabilitatea bancarǎ

Referitor la controlul exercitat de banca cantralǎ în domeniul înfiinţǎrii bǎncilor,

criteriile în adoptarea deciziilor sunt, aproximativ, aceleaşi în toate ţǎrile:

- forma juridicǎ(în general societǎţi comerciale)

- capitalul minim

- importanţa mijloacelor utilizate şi pregǎtirea profesionalǎ

- planul de activitate

- nevoile economice ale pieţei financiare

În prezent, deşi, tendinţa bǎncilor este universalizarea, totuşi anumite restricţii impuse

unor activitǎţi, precum cele imobiliare, datoritǎ ponderii sporite în dimensionarea riscului

şi operaţiunilor pe baza de titluri, altele decit cele emise de stat. În schimb sunt favorizate

fuziunile dintre instituţii bancare şi instituţii de asigurǎri, bǎncilor fiindu-le interzisǎ

activitatea de asigurǎri.

Fuziunile bancare sunt controlate, în majoritatea ţǎrilor, di punct de vedere al

concurenţei. În cea mai mare parte, dreptul concurenţei interzice monopolul sau situaţii

dominante. Uneori, autoritǎţile au tendinţa de a permite bǎncilor fuziuni şi absorbţii în

scopul atingerii unor dimensiuni”mondiale”, sau al sporirii productivitǎţii. În anumite

15

cazuri, în perioada de crizǎ, fuziunile sunt autorizate pentru a permite “salvarea” unor

bǎnci de la falimet, dupǎ cum evidenţiazǎ evoluţiile din sistemul bancar american.

Concentrarea riscurilor bancare. Diversificarea riscurilor bancare a fost întotdeauna

consideratǎ o regulǎ prudenţialǎ esenţialǎ. Întrucât numǎrul falimentelor bancare este

determinat de o concentrare puternicǎ a riscurilor bancare asupra unui singur client, a

unui singur sector geografic, a unei ţǎri sau asupra unei singure activitǎţi, bǎncile cautǎ o

specializare în domeniile în care dispun de competenţe profesionale şi avantaje

comparative.

În ultimele douǎ decenii controlul asupra activitǎţii bancare a înregistrat o tendinţǎ de

accentuare şi de lǎrgire a câmpului de acţiune.Prima tendinţǎ s-a manifestat prin

majorarea raportului de acoperire a riscului prin fondurile proprii. Lǎrgirea controlului s-a

realizat pe plan geografic; în majoritatea ţǎrilor, ca urmare a internaţionalizǎrii activitǎţii

bancare, controlul se realizeazǎ asupra conturilor consolidate. Totodatǎ, lǎrgirea ariei de

control s-a realizat atât asupra riscurilor, cât şi asupra instrumentelor controlate, fiind

luate în considerare noile instrumente financiare precum şi riscurile pentru operaţiuni

extrabilanţiere.

Lichiditatea bancarǎ reprezintǎ , de asemenea, un domeniu asupra cǎruia intervenţia

bǎncii centrale se remarcǎ puternic, în toate ţǎrile.

Asigurarea unei asemenea capacitǎţi a fost posibilǎ prin îndeplinirea de cǎtre bǎnci a

unor condiţii care au evoluat în timp astfel:

- dispunerea, în permanenţǎ, de active lichide pentru a rǎspunde exigibilitǎţii. Ca

alternativǎ, banca putea face apel la lichiditǎţi suplimentare puse la dispoziţia de

piaţa monetarǎ sau de banca centralǎ.Controlul lichiditǎţii se efectuau, în

asemenea condiţii, pornind de la stocurile de active şi pasive bancare.

- Evoluţiile bancare din ultimele douǎ decenii evidenţiazǎ cǎ bǎncile sunt tot mai

mult angajate în operaţiuni pe pieţele interbancare naţionale şi

strǎine.Concomitent, au evoluat şi modalitǎţile de control, în sensul cǎ elementele

de active şi pasiv sunt analizate pe fiecare scadenţǎ, iar lichiditatea este mǎsuratǎ

în termini de fluxuri de trezorerie.

16

Într-o serie de ţǎri, nivelul lichiditǎţii bancare este imperative(Franţa, Germania), dar

existǎ o muţime de alte state în care banca centralǎ îşi rezumǎ rolul de supraveghere şi

control prin solicitarea unor raporturi globale sau pe scadenţe şi în supravegherea

acestora.

O astfel de metodǎ este mai judicioasǎ, întrucât ea nu impune acelaşi nivel al raportului

de lichiditate unor instituţii diferite, iar în funcţie de specificul activitǎţii, banca centralǎ

poate considera dacǎ un raport este satisfǎcǎtor sau nu, putând interveni direct asupra

acestuia, în sensul şi dimensiunea doritǎ.

Controlul solvabilitǎtii bancare se realizeazǎ prin fondurile proprii, care la nivelul

instituţiilor financiar-bancare trebuie sǎ acopere imobilizǎrole corporale şi necorporale,

precum şi o parte variabilǎ a diverselor active financiare, diferenţiate dupǎ gradul de risc.

Raportul dintre fondurile proprii şi angajamentele unei bǎnci constituite un indicator

insuficient, dar sigur, al prudenţii bancare.

Pentru ţǎrile din spaţiul European, raportul de solvabilitate constituie cel mai important

indicator al prudenţii bancare, având drept obiectiv garantarea capacitǎţii bǎncilor de a

face faţǎ falimentelor şi de a atenua inegalitǎţile concurenţiale dintre diferitele sisteme

naţionale. Obligavitatea respectǎrii RSE a început la 1 ianuarie 1993, acest raport fiind

construit dupǎ modelul normei Cooke ( prin care raportul de solvabilitate de minim 8%s-

a impus tuturor instituţiilor de credit).

Urmǎrirea stabilitǎţii intemediarilor financiari, respectiv a bǎncilor, pe de o parte, şi a

menţinerii stabilitǎţii preturilor, pe de altǎ parte, reprezinta un compromise al autoritǎţilot

monetare, în sensul cǎ ambele funcţii conduc la anumite aşteptǎri din partea industriei

bancare cu privire la obiectivele de politicǎ monetarǎ.

În concluzie, atît numǎrul falimentelor bancare cât şi nivelul ratei inflaţiei demonstreazǎ

cǎ banca centralǎ nu are capacitate de-a îndeplini eficient ambele funcţii, în sensul cǎ nu

mai sunt îndeplinite corespunzǎtor nici stabilitatea monetarǎ, si nici supravegherea şi

controlul bancar.

O situaţie particularǎ se regǎseşte în cazul ţǎrilor aflate în tranziţie, la nivelul cǎrora idea

crearii unui organism separat de supraveghere bancarǎ nu este susţinutǎ de cǎtre

specialişti, care utilizeazǎ urmǎtoarele argumente.

17

Astfel, în asemenea ţǎri, calitatea comunicǎrii sau transmiterea de informaţii false pot

crea dificultǎţi pentru banca centralǎ, structura sistemului financiar este simplǎ,

comparative cu sitauaţia din ţǎrile dezvoltate,între funcţia de politicǎ monetarǎ şi cea de

supraveghere existǎ o mai srtânsǎ legǎturǎ în ţǎrile aflate în curs de dezvoltare, bǎncile

centrale dispun de o independenţǎ sporitǎ faţǎ de factorul politic, ceea ce le conferǎ

acestora capacitatea de-a supraveghea sistemul bancar.

Alte argumente în favoarea localizǎrii acestei funcţii la banca centralǎ comparative cu

un Birou de Supraveghere Bancarǎ pot fi formulate astfel:

-în afarǎ bǎncii centrale gradul corupţiei şi ineficienţii este sporit;

-un birou nu ar deţine suficiente resurse tehnice financiare şi umane;

-intervenţia factorului politic asupra unor organisme de supraveghere bancarǎ, altele

decât banca centrala, este mai mare într-o asemenea situaţie.

Conform art. 26 alin 1, B.N.R. deţine dreptul exclusive de autoriza funcţionarea

bǎncilor şi îi revine responsabilitatea de supraveghere prudenţialǎ a bǎncilor, în scopul

asigurǎrii viabilitǎţii şi funcţionǎrii sistemului bancar. Potrivit statutului, în vederea

realizǎrii suprevegherii bancare, B.N.R.poate acţiona în douǎ direcţii principale: pe de o

parte, B.N.R. este abilitatǎ sǎ emitǎ reglementǎri, sǎ ia mǎsuri pentru impinerea

respectǎrii acestora şi sǎ aplice sancţiunile în caz de nerespectare, iar pe de altǎ parte este

împuternicitǎ sǎ controleze la faţa locului şi sǎ verifice registrele, conturile şi orice alte

documente ale bǎncilor.

2.6 Funcţia economicǎ

Toate funcţiile precedente ale bǎncii centrale presupun şi o implicare economicǎ a

acesteia. Astfel, atunci când se realizeazǎ emisiunea monetarǎ, sau se supravegheazǎ

cursul valutar sau rata de schimb, sau atunci când se intervine pe piaţa monetarǎ, pentru a

influenţa rata dobânzii, bǎncile centrale îndeplinesc şi o funcţie economicǎ.În anumite

perioade, aceasta a fost îndeplinitǎ în mod explicit.Astfel, între cele douǎ rǎzboaie

18

mondiale, Bnca Angliei a participat la activitatea de reconstrucţie şi modernizare a unor

ramuri industriale prin crearea de filiale, dintre care Societatea bancherilor pentru

dezvoltarea industrialǎ, cu o contribuţie importantǎ la susţinerea activitǎţii economice.

Mai mult, întrucât serviciile de trezorǎrie erau reduse în Anglia, Banca Angliei a

îndeplinit, pânǎ în anii ’80, rolul care ar fi revenit acestora,salvând, astfel, întreprinderile

aflate în dificultate.

3. Operaţiunile bǎncilor centrale

Individualizarea şi manifestarea efectivǎ a funcţiilor bǎncilor centrale, descrise anterior

se face prin intermediul operaţiunilor pe care aceasta le efectueazǎ.

Exista mai multe tipuri de operaţiuni, dupa cum urmeaza:

Operaţiuni active

Operaţiuni pasive

Operaţiunile active

Acestea se concretizeazǎ în:

Operaţiuni de creditare

Operaţiuni interbancare

Operaţiuni de vînzare-cumpǎrare de aur şi devize.

Ponderea cea mai mare o deţin operaţiunile de creditare, concretizatǎ în acordarea de

credite, atît statului sub forma creditelor guvernamentale cît şi celorlalte bǎnci din

sistemul bancar, prin operaţiuni de rescontare şi refinanţare.

In relaţiile cu bǎncile comerciale, banca centrala realizeazǎ operaţiuni de rescontare,

respectiv acceptǎ titlurile de credit pe care bancile le deţin în portofoliul lor şi care provin

din vînzǎrile de credit ale mǎrfurilor.

Banca centralǎ mai poate accepta credite pe gaj de efecte comerciale, situaţii în care

titlurile de credit rǎmîn în proprietatea bǎncii comerciale, servind bancii de emisiune doar

19

ca garanţie de rambursare a împrumutului. Un astfel de credit se practicǎ atunci cînd

operaţiunile de rescontare nu sunt favorabile, datoritǎ dobînzilor sau atunci cînd perioada

de timp este mai micǎ decît în cazul rescontului. Nivelul maxim care se poate acorda sub

forma unui astfel de credit reprezintǎ mai puţin de 100% din valoarea portofoliului de

titluri.

O altǎ formǎ de creditare pe care o practicǎ bǎncile centale este creditul pe gaj de efecte

publice numit şi credit de lombardare. Titlurile care constitue garanţia unui astfel de

credit sunt obligaţiunile şi bonurile de tezaur, cumparate de cǎtre bǎncile comerciale, cu

ocazia emisiunilor lansate de cǎtre stat, pentru acoperirea deficitelor bugetare.

Legislaţia cere reglementeazǎ activitatea bǎncilor centrale din diferite ţǎri, prevǎd şi

posibilitatea acestora de a acorda şi credite guvernamentale în mod direct, în general pe

baza bonurilor de tezaur, pe o perioadǎ mai micǎ de 1 an.

Operaţiunile de decontare, inter-, şi intrabancare prezintǎ importanţǎ datoritǎ locului pe

care îl deţine banca centralǎ printre participanţii la compensarea multilateralǎ a plǎţilor.

Prin operaţiunile de vînzare cumpǎrare de aur şi valutǎ banca centralǎ işi

consolideaza rezerva valutarǎ şi influenţeazǎ cursul valutar al monedei naţionale faţǎ de

valutele principale, în funcţie de obiectivele politicii monetare şi valutele practicate în

ţara respectivǎ.

Operaţiunile pasive

Existǎ urmǎtoarele operaţiuni de pasiv:

Formarea capitalului propriu

Depunerile sau sursele atrase

Emisiunea monetarǎ

Capitalul propriu al bǎncilor centrale au o pondere redusǎ în totalul

pasivului,comparativ cu nivelul înregistrat la bancile comerciale. In structura capitalului

propriu se includ: fondul statutar, prevǎzut în Statutul de funcţionare al bǎncilor centrale,

fondul de rezervǎ şi profitul bancar.

Sursele atrase ale bǎncii centrale constau în depozitele celorlalte bǎnci, în depunerile

întreprinderilor cu capital de statsau ale unor mari întreprinderi şi în Contul Trezoreriei

Statului (datoritǎ rolului de casier al statului îndeplinit de cǎtre banca centralǎ).

20

Printre sursele atrase figureazǎ si dobînzile unor organisme internaţionale sau ale unor

bǎnci strǎine, precum şi împrumuturile de la bǎnci strǎine şi cumpǎrǎri de DST de la

FMI.

Emisiunea monetarǎ reprezintǎ cea mai importantǎ operţiune pasivǎ a bǎncilor

centrale. Prin aceasta se are în vedere emisiunea de monedǎ scripturalǎ( bani de cont), şi

a cantitǎţii de numerar, corespunzǎtoare structurii masei monetare.

Operaţiunile de activ si de pasiv ale bǎncilor centrale se gasesc in cadrul bilanţului,

structurate dupa destinaţia plasamentelor şi originea resurselor.

Dacǎ se face o comparaţie a structurilor bilanţurilor din diferite ţǎri se se poate evidenţia

urmatoarele aspecte.

Din punct de vedere al activelor, se remarcǎ o pondere sporitǎ a aurului în ţari precum

Franţa şi Olanda. In alte ţǎri , mai sensibile la „campania” în potriva aurului declanşatǎ de

SUA în anii 1970, nu se acordǎ importanţǎ acestui post bilanţier. Aici este cazul

Germaniei, Belgiei, Spaniei care compenseazǎ ponderea scǎzutǎ a aurului cu cea sporitǎ a

devizelor, ca urmare a orientǎrii cǎtre finanţare internǎ;

- ţǎrile membre ale Sistemului Monetar European au deţinut pînǎ la înfiinţarea

monedei EURO importante rezerve în ECU, cu excepţia Bancii Centrale a

Germaniei, care a fost întotdeauna rezervatǎ faţǎ de aceastǎ monedǎ. In prezent

ţǎrile care au aderat la UEM îşi deţin rezervele monetare în EURO în proporţie

cu ponderea comerţului exterior realizat cu aceastǎ monedǎ.

- Creanţe asupra statului comesurate cu valoarea titlurilor emise de cǎtre acestea,

care au o pondere importantǎ în cazul Italiei si Japoniei.

- Sprijinul acordat economiei mai ales prin intermediul bǎncilor, deţine o pondere

importantǎ în cadrul Bilanţului Sistemului Federal de Rezerve din SUA, al

Franţei, Germaniei şi Japoniei deţinînd între 30% -40% din bilanţ.

Dacǎ se realizeazǎ o analizǎ asupra structurii pasivului, va rezulta cǎ postul cu cea mai

importantǎ pondere îl are emisiunea monetarǎ. In SUA şi Japonia acesta reprezintǎ mai

mult de ¾ din bilanţul bǎncii, iar în Olanda şi Germania aproximativ 40%.

Deasemenea o pondere importantǎ în cadrul pasivului o deţine depozitele celorlalte

bǎncii în special sub forma rezervelor obligatorii ale bǎncilor comerciale si ale altor

conturi de disponibilitaţi.

21

Creaţia monetarǎ

În cadrul procesului creaţiei monetare sunt implicate bǎncile comerciale, sau într-un

context mai larg, instituţiile de credit, pe de o parte, şi banca centralǎ pe de altǎ parte.

Capacitatea bancilor de a crea monedǎ poate fi evidenţiatǎ prin analiza procesului de

multiplicare a monedei scripturale, prin acordarea de credite. Asupra procesului de

creaţie monetarǎ se exercitǎ controlul de cǎtre banca centralǎ, care deţine monopolul în

acest domeniu. Moneda centralǎ, denumitǎ şi moneda de prim rang creatǎ de banca

centralǎ, cuprinde suma bancnotelor aflate în circulaţieşi a activelor care aparţin bǎncilor

şi Trezoreriei şi care se gasesc în pasivul bǎncii centrale. Moneda centralǎ se creazǎ prin

mecanismul de acordare de credite bǎncilor comerciale şi Trezoreriei, sau prin cumpǎrare

de devize şi titluri de piaţǎ.

Oferta de monedǎ şi lichiditatea bancarǎ

Creaţia de monedǎ prin acordarea de credite de cǎtre o bancǎ centralǎ, poate antrena si

efectul ca acel credit sǎ iasǎ din reţeaua de atragere a depozitelor.

La baza unei asemenea situaţii se pot afla urmatorii factori:

1. în condiţiile în care banca nu deţine decît o parte din piaţa activelor monetare,

prin procesul de acordare a creditelor,acestea îşi va reduce depozitele in favoarea

concurenţilor. Pentru a face faţǎ unei asemenea pierderi banca creditoare trebuie

sǎ dispunǎ de rezerve în monedǎ centralǎ, care constitue forma superioarǎ a

lichiditaţii bancare, este posibil şi afluxul de depozit rezultat din procesul de

creaTie monetarǎ a bǎncilor concurente, ceea ce antreneazǎ un efect

favorabilasupra depozitelor bancare;

2. la nivelul bǎncilor comerciale, în asamblul lor, pot aparea pierderi determinate de

factorii de lichiditate bancarǎ şi care impun necesitatea de monedǎ centralǎ

pentru sistemul bancar;

Necesarul de monedǎ centralǎ poate fi explicat prin urmǎtoarele argumente:

22

- cererile de conversie ale depozitelor la vedere ale publicului, în numerar, induc

nevoia de monedǎ centralǎ;

- necesitatea constituirii rezervelor obligatorii;

- existenţa Trezoreriei publice, ale caror conturi se afla la banca centralǎ,

antreneazǎ, în momentul plǎţiiimpozitelor de catre agenţii economici,

transformarea depozitele la vedere ale acestora în moneda centralǎ;

- relaţiile economice internaţionaleale unei ţari antreneazǎ pierderi pentru bǎnci, ca

urmare a transformǎrii monedei naţionale în devize.

Dintre toţi factorii analizaţi, rezervele minime obligatorii au un caracter

instituţional, în sensul cǎ sunt create şi gestionate de cǎtre banca centralǎ pentru

asigurarea controlului monetar.

Ceilalţi factori de lichiditate bancarǎ sunt denumiţi autonomi, întrucît originile lor se

aflǎ înafara sisitemului bancar şi, deci, înafara controlului autoritaţilor monetare.

Factorii enunţaţi pot avea, ocazional, şi un efect favorabil asupra lichiditaţii bancare. De

exemplu, în cazul regimurilor cursurilor de schimb fixe, banca centralǎ poate susţine

cursul monedei naţionale, cumpǎrînd sau vînzînd valutǎ. Cumpǎrarea de valutǎ

antreneazǎ creaţia de monedǎ centralǎ, care alimenteazǎ rezervele bǎncilor comerciale,

diminuînd cererea globalǎ de lichiditate.

Factorii de lichiditate conduc bancile la exprimarea cererii nete de monedǎ centralǎ,

banca centralǎ oferind aceastǎ monedǎ prin refinanţǎri.

Din acest punct de vedere, se ridicǎ întrebarea dacǎ banca centralǎ este în mǎsurǎ sǎ

controleze cantitatea de monedǎ centralǎ pe care o creazǎ în favoarea bancilor

comerciale, şi dacǎ rolul acesteia se rezumǎ numai la fixarea ratei de dobîndǎ pentru

refinanţare.

În cazul regimurilor de schimb fixe, banca centralǎ nu controleazǎ baza monetarǎ;

intervine pe piaţǎ pentru a asigura fixitatea, valorii cursurilor de schimb, dar rezervele

valutare nu sunt supuse controlului. Din acest motiv, banca centralǎ nu ajusteazǎ

refinanţarea la variaţiile rezervelor sale, drept pentru care, într-o asemenea situaţie, nu

controleazǎ oferta de monedǎ centralǎ.

23

4. Funcţii noi ale bǎncilor centrale apǎrute în contextul

evoluţiei sistemului bancar

Funcţia de supraveghere bancarǎ între partajare şi asumare şi politica monetarǎ

În ultimii ani, în care competiţia financiarǎ a sporit datoritǎ noilor tehnologii de

informare şi comunicare şi instabilitǎţii financiare crescute, a devenit cu atît mai

importantǎ rolul bǎncilor centrale şi al unor agenţi cu responsabilitaţi în domeniul

supravegherii diferitelor componente ale sistemului financiar bancar.

Bǎncile centrale au diferite roluri în menţinerea stabilitǎţii sistemului financiar la nivelul

diferitelor ţǎri şi la nivelul politicii monetare practicate de fiecare ţarǎ în parte, aceastǎ

condiţie este relevantǎ din faptul ca bǎncile trebuie sǎ aibǎ acces la informaţie sistemului

financiar, şi corespunzǎtor la instrumentele de politica monetarǎ.

Dupa modul în care bǎncile centrale exercitǎ supravegherea prudenţialǎ conduce la

diferenţierea acestora în 3 categorii sau modele de bazǎ:

primul model, cel mai restrîns, include acele ţǎri a cǎror preocupare de stabilitate

financiarǎ se caracterizeazǎ prin buna funcţionare a sistemurilor de plǎţi şi

asigurare a necesarului de lichiditate( Australia, Canada, Ungaria, Tarile Nordice,

Marea Britanie), ceea ce implicǎ şi acţiunea unor instituţii neguvernamentale sau

chiar private;

al doilea model, sunt incluse ţǎrile care pun accentul pe soluţionarea crizelor

sistemului financiar( dupǎ cum este cazul bǎncilor din America Latinǎ);

cel mai extins model include acele bǎnci centrale preocupate de o varietate de

scopuri: lichiditate, crize bancare, sisteme de plǎţi, asigurarea depozitelor, în

aceasta categorie fiind incluse ţǎrile aflate în perioada de tranziţie.

Implicarea bǎncilor centrale în asigurarea stabilitǎţii financiare reprezintǎ o serie de

caracteristicişi necesitǎ îndeplinirea unor criterii:

24

- instituţia de supraveghere are nevoie de o bunǎ reputaţie, astfel încît sǎ deţinǎ

personal şi resurse corespunzǎtoare;

- bǎncile centrale au nevoie de un acces oportun la informaţiile de supraveghere,

astfel încît sǎ îşi îndeplinescǎ responsabilitǎţile de politicǎ monetarǎ şi funcţia de

împrumutǎtor de ultim rang;

- devizarea responsabilitǎţilor între banca centralǎ, ale autoritǎţilor de

supraveghere şi guvern, trebuie sǎ fie transparentǎ şi publicǎ, ceea ce sporeşte

posibilitǎţile de a îndeplinire a acestora, protecţia consumatorului si menţinerea

încrederii în piaţa financiarǎ;

- cooperarea între banca centralǎ şi alte organisme de supraveghere trebuie sǎ facǎ

obiectul unor aranjamente formale sau chiar includerea în textul unor legi , aspect

deosebit de important pentru supravegherea crizelor bancare;

- indifferent de modul în care bǎncile centrale îndeplinesc funcţiile de

reglementare şi supraveghere, ele îndeplinesc un rol foarte important în:

1. promovarea unei infrastructure sǎnǎtoase

2. supravegherea şi managementul crizelor bancare

- bǎncile tind sǎ îşi exercite funcţiile, atît în economiile dezvoltate, precum şi în

cele sǎrace, responsabilitǎţile autoritǎţilor monetare fiind strîns corelate cu

nivelul PIB pe locuitor.

Modificarile în structura sistemelor financiare au antrenat o anumitǎ configuraţie a

organismelor de supraveghere şi au facut obiectul la numeroase dezbateri politice, în care

s-a formulat întrebarea dacǎ banca centralǎ îşi pierde din rolul sǎu macroeconomic, în

favoarea supravegherii prudenţiale.

Înctrucît nu a fost elaborate un model ideal referitor la responsabilitaţile autoritaţilor

monetare, pe marginea acestei teme au fost formulate opinii diferite. Existǎ, deci, o

puternicǎ intercondiţionare între politica monetarǎ şi stabilitatea financiarǎ, fǎrǎ ca rolul

bancilor centrale în aplicarea politicilor monetare sǎ fie diminuat.

Pentru ca bǎncile sǎ adopte cele mai bune decizii referitoare la politica monetarǎ ele

trebuie sǎ aibǎ acces la informaţii, furnizate de catre indicatorii pieţei, agregatele

monetare, volumul creditelor, supravegherea pieţei, investitorii individuali. Asemenea

informaţii reprezintǎ principalul argument al implicǎrii bǎncilor centrale şi în operaţiunile

25

de supraveghere, alǎturi de operaţinile în materie de politicǎ monetarǎ, între gradul de

independenţǎ a bǎncii centrale în aplicarea politicii monetare şi responsabilitǎţile sale

prudenţialeexistînd o puternica intercondiţionare.

Existǎ astfel formulate mai multe rǎspunsuri la întrebarea referitoare la implicaţiile

pentru politica monetarǎ ale operaţiunilor de supraveghere:

în cazul SUA, FED-ul evidenţiazǎ “sinergia” existentǎ între funcţiile de

supraveghere şi responsabilitǎţile de politicǎ monetarǎ; informaţiile obţinute de

cǎtre autoritatea monetarǎ prin operaţiunile de supraveghere, pot fi utilizate printr-

o politicǎ monetarǎ adecvatǎ în domeniul şomajului şi al inflaţiei;

în opinia unor autori, responsabilitǎţile bǎncilor centrale în operaţiuni de

reglementare şi supraveghere pot compromite obiectivele de politicǎ monetarǎ din

motive de stabilitate financiarǎ. Acest posibil motiv poate fi considerat a fi unul

dintre motivele pentru care bǎncile centrale nu îşi asumǎ responsabilitǎţile de

supraveghere.

în anumite cazuri bǎncile centrale realizeazǎ ajustǎri în instrumentele de politicǎ

monetarǎ, careacţie la crizele care afecteazǎ întreaga economie, prin scǎderea

rezervei obligatirii sau prin ajustarea nivelului ratei dobînzii pe termen scurt. De

asemenea acestea se manifestǎ în cazuri în care obiectivele de politicǎ monetare

sunt compromise. De exemplu, în Bulgaria, în perioada 1991-1997, s-a manifestat

o tensiune considerabilǎ între obiectivul de creştere monetarǎ şi stabilitatea

sistemului bancar ( bǎncile slabe fiind puternic susţinute prin injectǎri de

lichiditate). De asemenea în Thailanda prin abandonarea regimului cursului de

schimb fix, pentru protejarea monedei naţionale, aufost injectate importante

lichiditaţi catre instituţiile financiare. Ambele exemple evidenţiazǎ faptul cǎ

pentru asigurarea stabilitǎţii financiare bǎncile centraale au trebuit sǎ dovedeascǎ

flexibilitate în aplicarea instrumentelor de politicǎ monetarǎ.

în argumentarea separǎrii politicii monetare de operaţiunile de supraveghere vine

şi idea cǎ prin acestea se reduce riscul ca, în condiţiile de crizǎ a sistemului

bancar, bǎncile falimentare sǎ afecteze reputaţia autoritǎţilor monetare şi, astfel,

credibilitatea politicii monetare.

26

de asemenea, guvernele considerǎ cǎ este imprudent ca bǎncile centrale sǎ

manifeste independenţa în înfaptuirea politicii monetare şi sǎ deţinǎ şi

responsabilitǎţi în supravegherea sistemului bancar, întrucît reprezintǎ o

concentrare de putere la nivelul unui organism neales pe cale democraticǎ.

Studiile realizate pe marginea acetui subiect demonstreazǎ cǎ, pe mǎsurǎ ce

bǎncile şi au cîştigat independenţa în planul politicii monetare, rolul lor în

supravegherea sistemului bancar s-a diminiuat. Cazul Marii Britanii este elocvent,

Banca Angliei şi-a dobîndit independenţa în politica monetarǎ în anul 1997, iar

dupǎ douǎ sǎptǎmîni mai tîrziu aceasta şi-a anuntat reducerea responsabilitǎţilor

în supravegherea sistemului bancar.

evoluţiile bǎncilor centrale demonstreazǎ cǎ, pe mǎsurǎ ce independenţa acestora

în aplicarea politicii monetare este mai mare, se manifestǎ o reducere a rolului lor

în reglementarea şi supravegherea sistemului bancar.

În favoarea separǎrii responsabilitǎţii bǎncilor centrale se aflǎ o serie de argumente,

dintre care pot fi reţinute urmǎtoarele:

- modificǎri în structura sistemului financiar;

- internaţionalizarea pieţelor financiareşi fenomenul de globalizare;

- conflictele de interes între guvern şi autoritatea monetarǎ.

De asemenea, în favoarea unificǎrii responsabilitǎţilor şi a îndeplinirii acestora de cǎtre

banca centralǎ, au fost formulate urmǎtoarele argumente:

- este posibilǎ o soluţionare a riscului sistematic, prin îndeplinirea de cǎtre banca

centralǎ a celor douǎ tipuri de responsabilitǎţi;

- deţinerea informaţiilor colectate prin îndeplinirea responsabilitǎţilor de

supraveghere, conduce la o mai bunǎ înfaptuire a politicii monetare;

- se asigurǎ mai buna funcţionare a sistemului de plǎţi.

la structura sistemului de stat, practica a demonstrate cǎ, în condiţiile unei structuri de

oligopol, care limiteazǎ competiţia şi reduce probabilitatea de faliment a instituţiilor

financiar bancare, banca centralǎ îşi manifestǎ cu mai puţin intens funcţia de

supraveghere. Perioada anilor 1944-1970, marcatǎ de trendul de la Bretton-Woods şi de o

stabilitate financiarǎ asiguratǎ, a limitat nevoia de supraveghere a bǎncilor centrale.

27

De asemenea, în Marea Britanie, în perioada crizei bancare din anii 1974-1975, Banca

Angliei şi-a limitat acţiunile de supraveghere la un numǎr redus de bǎnci, respective

bAncile de scontare. Funcţia de supraveghere a fost astfel înfaptuitǎ de un organism

specializat, Oficiul Principal de Rescont. Un exemplu elocvent îl constitue şi cazul SUA,

unde banca centralǎ îndeplineşte un rol important în reglementarea şi supravegherea

bǎncilor, prin intermediul unei autoritǎţi, înfiinţatǎ în anul 1956, Bank Holding

Companies (BHC).

Astfel, idea de bazǎ care se desprinde din abordarea istoricǎ a rolului bǎncii centrale,

este cǎ, deşi teoretic se spune NU supravegherii, totuşi în practicǎ , aceastǎ activitate de

ţine o pondere relativ însemnatǎ în cadrul preocupǎrii unei instituţii monetare centrale.

Perioada actualǎ, caracterizeazǎ prin existenţa bǎncilor universale, pe de o parte, şi a

bǎncilor specializate, pe de altǎ parte, a condus la separarea funcţiei de supraveghere

pentru fiecare tip de instituţie în parte.

De asemenea, existǎ propuneri de devizare a funcţiei de supraveghere, nu dupǎ structura

pieţei financiare (bǎnci, asigurǎri, fonduri de investiţii), ci în funcţie de scopurile

urmǎrite. O asemenea abordare sugereazǎ cǎ supravegherea trebuie organizatǎ în douǎ

scopuri: stabilitatea sistematicǎ (sau supravegherea prudenţialǎ) şi protecţia clienţilor

(asigurarea supravegherii afacerilor), pentru fiecare din aceste douǎ obiective funcţionînd

organisme specializate.

Deschiderea internaţionalǎ a activitǎţii financiare a condus la existenţa unui numǎr

sporit de entitǎţi multinaţionale, ceea ce creazǎ un contrast între caracterul acestora şi

caracterul naţional al activitǎţii de supraveghere. Presiunile pe care le produce o astfel de

situaţie au fost evidenţiate, de exemplu, în documentul elaborate pe baza analizei tǎrilor

din G-30 “Instituţiile Globale, Supraveghere Naţionalǎ a Riscului Sistematic”(1997), care

demonstreazǎ cǎ fiecare societate multinaţionalǎ poate influenţa alegerea unei structuri

naţionale. Astfel, ţǎrile dominate de bǎncile strǎine, îşi relaxeazǎ supravegherea bancarǎ

(precum în cazul Noii Zeelande), ceea ce influenţeazǎ, la rîndul sǎu, structura internǎ a

sistemului financiar.

28

Activitaţile multinaţionale ale unui numǎr sporit de bǎnci şi instituţii financiare pot

reduce abilitǎţile bǎncilor centrale în asigurarea controlului macro al politicii monetare, la

nivelul fiecǎrei ţǎri. Trecerea de la ratele de schimb flotante la cele fixe, cum este cazul

zonei euro, al ţǎrilor marcate de fenomenul dolarizǎrii, precum Panama, Ecuador sau

ţǎrile estice sau ale ţǎrilor cu Consiliu Monetar (Argentina, Bulgaria, Estonia, Hong-

Kong), echivaleazǎ cu o pierdere a puterii de control monetare din partea autoritǎţilor

monetare centrale, deci şi a capacitǎţii de supraveghere.

Ca soluţie la o asemenea problemǎ a fost adoptatǎ varianta unei supravegheri şi

reglamentǎri combinate, naţionalǎ, regionalǎ şi internaţionalǎ. Standardele impuse prin

Directivele Comunitǎţii Europene, prin Acordul de la Basel, sau monitorizarea

activitǎţilor prin agenţii financiare internaţionale constitue cîteva exemple în acest sens.

Referitor la partajarea puterii bǎncii centrale cu cea a factorului politic, tendinţa este

aceea a obţinerii independenţei operaţionale a bǎncii centrale şi a deplasǎrii

responsabilitǎţilor de supraveghere cǎtre un corp de specialişti. In cazul alegerilor

democrate, suveranitatea guvernelor presupune ca Ministerul Finanţelor sǎ deţinǎ

capacitatea de a delega o parte din puterea saunor alte organisme, precum banca centralǎ,

ceea ce înseamnǎ cǎ existǎ centre de influenţǎ separate şi competitive.

Anumite dificultǎţi apar, din acest punct de vedere, în Europa, unde Comisia Europeanǎ

şi Preşedintele acesteia nu sunt aleşi, în mod direct.

Conflictele de interese care se manifestǎ între asigurarea stabilitǎţilor preţurilor, pe de o

parte şi stabilitatea financiarǎ, pe de altǎ parte, prin supravegherea sistemului bancar, pot

fi argumentate astfel:

- timpul destinat supravegherii sistemului bancar ester limitat, ceea ce poate

distrage atenţia bǎncilor centrale de la alte aspecte mai importante;

- un alt argument al conflictelor de interese este acela cǎ prin realizarea

operaţiunilor de supraveghere poate fi umbritǎ reputaţia bǎncii şi pusǎ la îndoialǎ

credibilitatea acesteia;

- conflictele se pot manifesta şi între obiectivele interne şi externe de politicǎ

monetarǎ (ca de exemplu, între cursul de schimb şi rata de dobîndǎ).

Funcţia de dirijare a a politicii monetare în cazul Bǎncii Naţionale a României, este

consideratǎ ca fiind o activitate definitoare,este consacratǎ de lege prin Legea nr.

29

101/1998 prin art. 2 alin.2, care stipuleazǎ cǎ:”pentru atingerea obiectivului sǎu

fundamental BNR elaboreazǎ, aplicǎ şi rǎspunde de politica monetarǎ [...] în cadrul

politicii generale a statului, urmǎrind funcţionarea normalǎ a sistemului bancar şi

participarea la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţǎ”

Regulamentul stabileşte modul de desfǎşurare a operaţiunilor de piaţǎ monetarǎ prin

intermediul licitaţiei, etapele operaţionale ale procedurii de licitaţie, anunţarea

licitaţiei şi modul de realizare a acesteia.

În ceea ce priveşte rezervele minime obligatorii, art.8, din statut prevede dreptul

BNR de a stabili regimul rezervelor minime obligatorii pe care bǎncile trebuie sǎ le

menţinǎ în conturi deschise la acestea. Pentru depozitele deschise în valutǎ, rezervele

minime obligatorii se vor stabili doar în valutǎ. Pentru nivelul efectiv al rezervelor

obligatorii, BNR plǎteşte dobîndǎ pînǎ la nivelul minim prevǎzut ale rezervelor

minime obligatorii.

5. Rolul bǎncilor centrale în perioada crizelor bancare

Dupǎ cum bine ştim, majoritatea crizelor bancare, consitue o manifestare complexǎ şi

interactivǎ a unor puncte slabe în domeniul economic, financiar şi structural.

Crizele financiare implicǎ urmǎtoarele sectoare: cel monetar, financiar şi cel al

întreprinderilor, un fenomen recent fiind cel al legǎturii care se manifestǎ între balanţa de

plǎţi externe şi criza sistemului bancar.

Într-un numǎr sporit de cazuri, crizele sistemice sunt precedate de ajustǎri

macroeconomice majore care, deseori, conduc economiile cǎtre stǎri de recesiune, dupǎ

ce au fost previzionate stǎri de creştere economicǎ.

Deşi cauzele crizelor sunt în zona macroeconomicǎ, totuşi este o greşealǎ a considera

originea crizelor în acest domeniu, întrucît cele mai multe puncte slabe se aflǎ în

interiorul sistemului bancar (împrumuturi peste linia autorizatǎ, o slabǎ monitorizare a

ricurilor şi controlului).

30

Analizele recentelor crize financiare în ţǎrile dezvoltate şi slab dezvoltate, evidenţiazǎ

anumite cauzecaracteristice ale acetora:

- analiza necorespunzǎtoare a riscului;

- managementul şi controlul neadecvat;

- supravegherea oficialǎ necorespunzǎtoare;

- publicarea unor informaţii neadecvate;

- guvernantǎ corporativǎ necorespunzǎtoare ( la nivelul bǎncilor şi al societǎţilor

cliente ale bǎncilor).

În scopul limitǎrii amplorii crizelor bancare, bǎncile centrale intervin, acţionînd ca

împrumutǎtor de ultim rang sau impunînd sistemelor bancareanumite cerinţe, în ceea ce

priveşte mǎrimea capitalului.

Cerinţele de capital şi controlul falimentelor bancare

Dezvoltarea sistemului financiar promoveazǎ creşterea economicǎ, prin asigurarea

utilizǎrii eficiente a capitalurilor corespunzǎtoare pentru firme şi autoritǎţilor monetare.

În cadrul sistemului financiar, cu cît sectorul bancar şi este mai liberalizat, cu atît mai

mult bǎncile îndeplinesc un rol central în asigurarea lichiditǎţilor şi alocarea capitalului.

Din acest motiv, crizele bancare afecteazǎ, într-o proporţie sporitǎ, finanţele

întreprinderilor, buna funcţionare a pieţelor financiare şi a PIB-ului, ca urmare a

costurilor antrenate pentru soluţionarea lor.

O abordare statisticǎ demonstreazǎ cǎ dupǎ crizele sistemului bancar, în SUA în perioada

1929-1933, cînd un numǎr de 10.000 de bǎnci au falimentat, pînǎ în anii 1970 media

falimentelor a fost de 20 anual, însǎ la sfîrşitul anilor 1990, numǎrul falimentelor a fost

de pînǎ la 24.000 în decursul unei perioade de cîţiva ani, adicǎ a avut loc o sporire

dramaticǎ.

Fenomenul falimentelor bancare nu este, însǎ, izolat, ci în unele perioade a îmbrǎcat

aspectul unor crize de proporţii, cum s-a manifestat în 1970-1998, în decursul cǎreia 86

de crize bancare au afectat 69 de ţari, iar pierderile suferite de bǎnci au însemnat 10% din

totalul activelor.

Întrucît efectele crizelor bancare se manifestǎ în costurile suportate de cǎtre societate,

rezultǎ necesitatea unor reglementǎri care sǎ corecteze falimentul pieţei, buna funcţionare

31

a sistemului de plǎţi şi eliminarea efectelor asupra activitǎţilor economice, ca urmare a

restricţionǎrii acesteia.

Existǎ o varietate de instrumente prin care se poate acţiona împotriva falimentelor

bancare, dintre care cerinţele de capital sunt cele mai importante. Bǎncile pot, de

asemenea, sǎ protejeze împotriva riscului prin operaţiuni de acoperire, însǎ monitorizarea

riscurilor şi monitorizarea calitǎţii debitorilor necesitǎ un volum sporit de informaţii.

Şi cerinţele de capital prezintǎ un dezavantaj potenţial, în sensul cǎ obligaţiile de

constrîngere a capitalului pot provoca o reducere a volumului creditelor, motiv pentru

care s-au formulat o serie de interogaţii de interogaţii cu privire la obligativitatea

cerinţelor de capital.

Astfel, s-a evidenţiat cǎ asemena cerinţe de capital indeplinesc un rol neînsemnat, dacǎ

bǎncile doresc sa-şi constitue un nivel mai mare decît cel impus, de cele mai multe ori

iind preocupate sǎ le demonstreze deponenţilor cǎ dispun de fonduri proprii însemnate.

De asemenea în SUAînainte de reglementarile guvernamentaledin 1840, bǎncile deţineau

un capital social excedentar, în proporţie de 50% din proporţia activelor.

În prezent, cerintele de capital au contribuit la declinul fondurilor propriial bǎncilor care,

în raport cu activele riscante, reprezentau înainte de 1988 pentru grupul G10, 9,3%, iar

dupǎ 1996 s-au situat la 11,2%. O asemenea evoluţie evidenţiaza cǎ, şi în prezent,

bǎncile deţin un capital propriu peste limita minimǎ eglementatǎ.

Impunerea unor cerinţe minimede capital nu previnemanifestarea falimentelor bancare,

întrucît aceasta depinde de acţiunile care sunt adoptate atunci cînd limitele de capital nu

sunt respectate.

În SUA, Sistemul Federal de Rezerve deţine puterea discreţionarǎ de a limita activitǎţile

bǎncilor care nu îndeplinesc cerinţele de capital, printr-o corectare promptǎ, realizatǎ de

Corporaţia Federalǎ de Asigurare a Depozitelor, care divide bǎncile în 5 categorii, variind

de la bǎncile”bine capitalizate” la cele “subcapitalizate”. Bancile incadrate în ultimile 3

categorii sunt impuse unor restricţiiîn activitatea de creditare, deşi s-a constatat cǎ mai

multe din bǎncile falimentare din perioada 1984-1989 fuseserǎ încadrate în categoria

celor “bine capitalizate”.

În Marea Britanie, organismul “Autoritatea de Supraveghere Financiarǎ” stabileşte

pentru fiecare bancǎ o ţintǎ a raportului de solvabilitate, care se situeazǎ peste nivelul

32

impus de norma Coocke. Daca nivelul capitalului scade sub limita ţintǎ, atunci autoritatea

de supraveghere poate adopta mǎsuri prin caresǎ fie îndeplinit raportul de solvabilitate.

Implicarea bancilor centrale în managementul crizelor bancarese realizeazǎ prin

îndeplinirea rolului de împrumutǎtor de ultim rang. Din acest punct de vedere s-au

formulat unele întrebǎricu privire la motivul suportului financiar pe care îl acordǎ banca

centralǎ instituţiilor financiareşi în mod special bǎncilor, fiind excluse entitǎţile

nefinanciare. La aceastǎ întrebare rǎspunsul se poate formula în funcţie de distincţia

dintre cele 2 caracteristici fundamentale ale bǎncilor, respectiv vulnerabilitatea la

pierderea încrederii şi externalitǎţile asociate cu falimentul bǎncilor.

Vulnerabilitatea bǎncilor provine din lipsa de lichiditaţi a acestora, care în cazul unor

puternice crize antreneazǎ, prin contagiune, asupra întregului sistem monetar şi bancar.

Falimentul unui numǎr sporit de bǎnci sau a unei serii de bǎnci importante poate

influenţa politica economicǎ şi în special sistemul de banci. Asemenea externalitaţi

implicǎ sau sugereazǎ cǎ falimentul bǎncilor, generat fie de probleme de lichiditate, fie de

neîndeplinirea solvabilitǎţii, poate, uneori, justifica intervenţia autoritǎţilor publice, fǎrǎ a

mai fi necesarǎ intervenţia bǎncii centrale. Dar fiecare intervenţie este justificatǎ numai

dacǎ alte soluţii nu sunt posibile, şi dacǎ beneficiile stabilitǎţii financiare depǎşesc

costurile implicate, respecti creşterea riscului de hazard.

În aceste condiţii, managementul crizelor bancare implicǎ şi o anumitǎ preocupare

pentru prevenirea acestora, ceea ce este posibil de realizatprin: asigurarea depozitelor,

reglementare şi supraveghere.

Privite în ansamblu, asemenea mǎsuri adoptate pot reduce risculsistematic generator de

crize bancare, dar nu îl eliminǎ în totalitate.

Astfel, pentru unele autoritaţi publice, evitarea falimentelorbancare este posibilǎprin

dezvoltarea sectorului privat, furnizor de importante lichiditǎţi, caz în care bǎncile

centrale îndeplinesc rol de intermediari, încercînd sǎ convingǎ bǎncile individuale de

potenţialul pe care îl deţin cele care par mai puţin solvabile. In asemenea caz , sectorul

privat subvenţioneazǎ bǎncile falimentareşi reduce disciplina pieţii.

Coordonarea acţiunilor bǎncii, prin sectorul privat, antreneazǎ o serie de dificultǎţi

datoritǎ avantajului competitiv pe termen scurt al bǎncilor cu surplus de lichiditǎţi în

decursul crizelor. In asemenea circumstanţe, persuasiunea moralǎ şi reglementǎrile

33

autoritǎţilor publice sunt necesare pentru a instura o atitudine de cooperare între bǎncile

competitive.

Experienţele ultimele douǎ secole demonstreazǎ cǎ, atunci cînd instituţiile financiare

sunt insolvabile, autoritǎţile încearcǎ sǎ organizeze sectorul privat de capital. In ţǎrile în

care competiţia sistemului financiar prezintǎ anumite grade de limitare, s-au înfinţat

instituţii semi-private, cu scopul soluţionǎrii problemelor de lichiditate a bǎncilor mici.

Este cazul Germaniei unde, în anii 1970 s-a creat LikoBank, la care Bundesbank se referǎ

ca la un împrumutǎtor de penultim resort.

Atunci cînd nu este posibilǎ organizarea problemelor de lichiditate prin intermediul

bǎncilor individuale şi al organizǎrii sectorului privat, trebuie abordatǎ nevoia de

lichiditate la nivelul întregului sistem bancar si prin intervenţia bǎncii centrale, ca

împrumutator de ultim rang.

O altǎ problemǎ referitoare la rolul de împrumutǎtor de ultim rang al bǎncii centrale este

aceea a ratei de dobîndǎ la care aceasta acordǎ împrumuturile, respectiv la o ratǎ

penalizatoare a dobînzii.

Asemenea practicǎ genereazǎ o serie de efecte, dintre care reţinem:

- agraveazǎ starea de crizǎ a bǎncilor care nu pot rambursa împrumuturile acordate

la o ratǎ sporitǎ a dobînzii;

- furnizeazǎ semnale de piaţǎ, ceea ce favorizeazǎ o evoluţie necorespunzǎtoare a

activitǎţii şi oferǎ managerilor posibilitatea asumǎrii unor riscuri sporite;

Ideea de bazǎ, care trebuie reţinuta dintr-o asemenea situaţie, este aceea cǎ bǎncile

centrale, împreunǎ sau separat de alte instituţii de supraveghere a sistemelor bancare,

impun condiţii de îndeplinirea rolului de împrumutǎtor de ultim rang, dintre care ratele de

dobîndǎ penalizatoare, ceea ce limiteazǎ abilitatea acestora de a se angaja într-o

multitudine de activitǎţi.

Alǎturi de acest aspect, este important ca bǎncile centrale sǎ practice o înştiinţare a

politicii practicate înaintea manifestǎrii crizelor bancare, rolul acestor anunţuri în avans

fiind acela de a reduce incertitudinea şi hazardul moral. Mai concret, anunţurile din

partea bǎncilor centrale sunt necesare pentru ca bancile cu probleme de solvabilitate sǎ

cunoascǎ daca vor fi sprijinite sau nu.

34

Aspectul prezintǎ o importanţǎ deosebitǎ, ceea ce rezultǎ şi din elementele care se

regǎsesc în Raportul ţarilor din G10 (1998), şi în care se precizeazǎ cǎ în acţiunile de

sprijinire a instituţiilor financiare este necesar a se preciza cum, cînd, şi în ce condiţii

poate fi acordat sprijinul. Scopul unei asemenea transparenţe este de eliminare a

ambiguitǎţilor din interventiile bǎncilor centrale.

Drept concluzie la problema intervenţiei bǎncii centrale în managementul crizelor

bancare se pot forma urmatoarele enunţuri:

- implicarea bǎncilor centrale în soluţionarea crizelor bancare se bazeazǎ pe

vulnerabilitatea bǎncilor la criza de lichiditate şi pe impactul pe care falimentul

bancar il antreneazǎ asupra întregului sistem financiar şi asupra economiei;

- întrucit distincţia între lipsa de lichiditate şi insolvabilitate nu este clarǎ în

activitatea practicǎ, banca centralǎ se implicǎ indirect prin facilitǎţi acordate

sectorului privat, sau prin acţiunea directǎ care include asigurarea depozitelor,

precum şi activitatea de supraveghere a sistemului bancar;

- soluţionarea falimentelor bancare antreneazǎ costuri oficiale, concretizate în

provizioanele constituite pentru acoperirea riscului de capitalsau în pierderile

produse prin acordarea de lichiditǎţi bancilor care pot deveni insolvabile. Din

acest motiv scopul fiecǎrei intervenţii a bǎncii centrale, termenii şi condiţiile în

care se realizeazǎ acestea trebuie limitatenumai la situaţiile prin care se asigurǎ

menţinerea stabilitǎţii sistemului financiar;

- creşterea complexitǎţii activitǎţii bǎncilor internaţionale, în ultimii ani care are ca

efect adoptarea a o serie de mǎsuri în vederea menţinerii disciplinei pieţei

interbancare şi a funcţionǎrii sistemelor de platǎ în timp real. Din acest motiv,

asistǎm la partajarea responsabilitǎţilor de supraveghere cu alte tipuri de instituţii

bancareşi nebancare cu rol în prevenirea şi managementul crizelor, precum şi cu

Ministerul Finanţelor.

35

6. Bibliografie

1. Nicolae Dardac, Teodora Barbu, “Monedǎ, bǎnci şi politici monetare”, editura

Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti 2005;

2. Aurelian Alexandru, Paul Berea, “Bǎncile.Modernizarea sistemului bancar”,

editura Expert, Bucureşti 2003;

3. Vasile Turliuc, Angela Boariu, Vasile Cocriş, “Moneda şi credit”, editura

Economicǎ, Bucureşti, 2005;

36

4. Alina Bratu, “Monedǎ, credit, bǎnci”, editura Ex Ponto, Bucureşti,2005;

5. www.bnr.ro

37