Formele educatiei

41
Formele educaţiei Formele educaţiei Conf. Conf. univ. dr. Crenguţa Oprea univ. dr. Crenguţa Oprea 1. 1. Educaţia formală (şcolară, Educaţia formală (şcolară, oficială) oficială) 2. 2. Educaţia non-formală (şcoala Educaţia non-formală (şcoala paralelă) paralelă) 3. 3. Educaţia informală (spontană) Educaţia informală (spontană) 4. 4. Educaţia permanentă Educaţia permanentă 5. 5. Autoeducaţia Autoeducaţia

description

modul pedagogic

Transcript of Formele educatiei

Formele educaţieiFormele educaţiei

Conf.Conf. univ. dr. Crenguţa Oprea univ. dr. Crenguţa Oprea

Formele educaţieiFormele educaţiei

Conf.Conf. univ. dr. Crenguţa Oprea univ. dr. Crenguţa Oprea

1.1. Educaţia formală (şcolară, oficială)Educaţia formală (şcolară, oficială)2.2. Educaţia non-formală (şcoala Educaţia non-formală (şcoala

paralelă)paralelă)3.3. Educaţia informală (spontană)Educaţia informală (spontană)4.4. Educaţia permanentăEducaţia permanentă5.5. AutoeducaţiaAutoeducaţia

Formele educaţiei

• Reprezintă toate influenţele şi acţiunile educative care intervin în viaţa individului, în mod organizat şi structurat (în conformitate cu anumite norme generale şi pedagogice, desfăşurate într-un cadru instituţionalizat) sau, dimpotrivă, în mod spontan (întâmplător, difuz, neoficial).

Educaţia formală

este “sistemul educaţional structurat ierarhic şi gradat cronologic, pornind de la şcoala primară şi până la universitate, care include, în plus faţă de studiile academice, o varietate de programe de specializare şi instituţii de pregătire profesională şi tehnică cu activitate “full-time”;(Philip Coombs, 1973)

Educaţia nonformală

cuprinde“orice activitate educaţională, intenţionată şi sistematică, desfăşurată de obicei în afara şcolii tradiţionale, al cărei conţinut este adaptat nevoilor individului şi situaţiilor speciale, în scopul maximalizării învăţării şi cunoaşterii şi al minimalizării problemelor cu care se confruntă acesta în sistemul formal (stresul notării în catalog, disciplină impusă, efectuarea temelor etc.)” (J. Kleis 1973)

Educaţia informală

se referă la experienţele zilnice ce nu sunt planificate sau organizate şi conduc către o învăţare informală. Când aceste experinţe sunt interpretate de către cei mai în vârstă sau de către membrii comunităţii ele se constituie în educaţie informală;

este procesul care se întinde pe toată durata vieţii, prin care individul dobândeşte informaţii, îşi formează priceperi şi deprinderi, îşi structurează convingerile şi atitudinile, se dezvoltă, prin intermediul experienţelor cotidiene.

În analiza formelor educaţiei vom folosi 8 criterii:

1. etimologia termenului;2. definirea conceptului;3. dezideratele urmărite;4. trăsăturile caracteristice;5. evaluarea;6. avantajele şi importanţa;7. elementele critice;8. dezvoltarea domeniului;

1. Educaţia formală - trăsături caracteristice: 1. etimologic: lat.“formalis” ‘-“organizat”, “oficial”. În

acest sens, educaţia formală reprezintă educaţia oficială;

2. Definiţie: educaţia formală cuprinde totalitatea activităţilor şi a acţiunilor pedagogice desfăşurate şi proiectate instituţional (în grădiniţe, şcoli generale, licee, universităţi, centre de perfecţionare etc.), în cadrul sistemului de învăţământ, în mod planificat şi organizat pe niveluri şi ani de studii, având finalităţi educative bine determinate; se realizează cu rigurozitate, în timp şi spaţiu: pe bază de planuri, programe, manuale, cursuri, materiale de învăţare etc.

Educaţia formală:

3. Dezideratele majore ale educaţiei formale:

- asimilarea sistematică şi organizată a cunoştinţelor din diferite domenii de interes cultural-ştiinţific, practic şi tehnologic;

- folosirea acestora în vederea dezvoltării personale şi a inserţiei optime în viaţa activă a societăţii;

- formarea şi stimularea capacităţilor intelectuale şi aptitudinale, a priceperilor şi deprinderilor, a atitudinilor şi convingerilor.

- înzestrarea individului cu metode şi tehnici de muncă intelectuală şi dezvoltarea pe cât posibil a inteligenţei sociale şi emoţionale.

Educaţia formală:

4. Trăsăturile caracteristice ale educaţiei formale rezultă din caracterul său oficial:

1. Este instituţionalizată, realizându-se în mod conştient, sistematic şi organizat în cadrul sistemului de învăţământ.

2. Obiectivele şi conţinutul educaţiei sunt prevăzute în documente şcolare. Ele sunt elaborate pe cicluri, niveluri şi ani de studii, fiind proiectate pedagogic prin planuri de învăţământ, programe şi manuale şcolare, cursuri universitare, ghiduri etc.

3. Scopurile şi obiectivele pedagogice, deduse din idealul educaţional sunt realizate în cadrul procesului de învăţământ, sub îndrumarea unui corp profesoral specializat. Cadrele didactice, persoane investite special cu conducerea acţiunii educative, se adresează unui public ce beneficiază de un statut aparte – cel de elevi sau de studenţi.

4. Face apel la un context metodologic organizat, dezvoltat în concordanţă cu cerinţele idealului educaţional, în condiţii pedagogice determinate, cu materiale didactice special elaborate pentru atingerea scopurilor şi cu mijloace de învăţământ investite cu funcţii pedagogice precise.

Educaţia formală:

5. Evaluarea

a) Ca formă oficială, este întotdeauna evaluată social.b) Evaluarea în procesul didactic se realizează pe criterii socio-

pedagogice riguroase şi vizează:- cunoaşterea rezultatelor activităţii instructiv-educative;- cunoaşterea procesului didactic de predare-învăţare realizat în

diferite condiţii;- dezvoltarea capacităţilor de autoevaluare ale elevilor şi

studenţilor;

Evaluarea şcolară se realizează de către fiecare cadrul didactic şi de către instituţia şcolară în sine, concretizându-se în note, calificative, aprecieri, caracterizări etc.

Educaţia formală:

6. Importanţa:

- facilitează accesul la valorile culturii, ştiinţei, artei, literaturii şi tehnicii, la experienţa social-umană;

- îndeplineşte un rol decisiv în formarea personalităţii umane, conform dezideratelor individuale şi sociale;

- individul este introdus progresiv în vastele domenii ale existenţei umane;

- permite asimilarea cunoştinţelor ca sistem, prin apelul cadrelor didactice la o varietate de metode şi tehnici de exersare şi dezvoltare a capacităţilor şi aptitudinilor umane;

- este “un autentic instrument al integrării sociale” (Ioan Cerghit)

Educaţia formală:

7. Cu toate că educaţia formală este generalizată şi indispensabilă ea înregistrează câteva critici şi limite:

1. centrarea pe performanţele înscrise în programe lasă mai puţin timp liber imprevizibilului şi studierii aspectelor cotidiene, cu care se confruntă elevii;

2. există tendinţa de transmitere-asimilare a cunoştinţelor în defavoarea dezvoltării-exersării capacităţilor intelectuale şi a abilităţilor practice;

3. cufundarea într-o calmă monotonie şi erodarea prin rutină a practicii didactice;

4. orientarea predominantă spre informare şi evaluare cumulativă;5. lipsa iniţiativei elevilor şi slaba participare a părinţilor în activităţile

şcolare fapt ce conduce şi la o comunicare defectuoasă între aceşti agenţi pedagogici importanţi;

6. dotarea materială şi tehnică insuficientă a sălilor de clasă şi a laboratoarelor din şcoală care nu mai satisfac cerinţele tot mai crescute ale elevilor conexaţi în permanenţă la noi mijloace de transmitere, prelucrare şi actualizare rapidă a informaţiilor;

Educaţia formală:8. În ideea deschiderii şcolii faţă de problematica lumii contemporane sunt

propuse următoarele modalităţi menite să înlăture treptat carenţele semnalate la nivelul educaţiei formale:

1. descongestionarea materiei şi crearea ocaziilor tot mai numeroase de afirmare a talentelor şi a intereselor tinerilor, prin creşterea şi diversificarea ofertei de opţionale şi de alternative educaţionale;

2. şanse reale pentru fiecare unitate de învăţământ de a-şi determina propriul curriculum (prin curriculum la decizia şcolii);

3. posibilitatea utilizării flexibile a segmentului neobligatoriu din programe în funcţie de nevoile locale de educaţie şi formare;

4. asigurarea sinergiei dintre învăţarea formală, nonformală şi informală, în sensul deschiderii şcolii înspre influenţele educative nonformale şi informale şi găsirea modalităţilor optime de articulare între acestea;

5. armonizarea politicilor şi practicilor privind instruirea initială şi continuă, regândirea tuturor nivelurilor şi structurilor învăţământului din perspectiva educaţiei permanente;

6. integrarea rapidă a noilor tehnologii comunicaţionale în procesul de învăţământ.

2.Educaţia nonformală - trăsături caracteristice:

1. Etimologic: lat. “nonformalis” preluat cu sensul “în afara unor forme special/oficial organizate pentru un anume gen de activitate”.

Nonformal nu e sinonim cu needucativ, ci desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formativ-educative.

2. Definţie: cuprinde ansamblul activiţăţilor şi al acţiunilor care se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat, în mod organizat, dar în afara sistemului şcolar, constituindu-se ca “o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate informal”. (George Văideanu, 1988)

Educaţia nonformală:

3. Deziderate:1. să lărgească şi să completeze orizontul de cultură,

îmbogăţind cunoştinţele din anumite domenii;2. să creeaze condiţii pentru desăvârşirea profesională sau

iniţierea într-o nouă activitate3. să sprijine alfabetizarea grupurilor sociale defavorizate; 4. să contribuie la recreerea şi destinderea participanţilor

precum şi la petrecerea organizată a timpului liber;5. să asigure cadrul de exersare şi de cultivare a diferitelor

înclinaţii, aptitudini şi capacităţi, de manifestare a talentelor;

Raportul educaţiei nonformale cu educaţia formală este unul de complementaritate, atât sub aspectul conţinutului, cât şi al formelor şi modalităţilor de realizare.

Educaţia nonformală:4. Trăsături caracteristice:

- cadru instituţionalizat, dar în afara sistemului şcolar, cuprinzând: = activităţi extraclasă/extradidactice (cercuri pe disciline, interdisciplinare sau

tematice, ansambluri sportive, artistice, concursuri şcolare, olimpiade, competiţii) şi -

= activităţi de educaţie şi instruire extraşcolare, denumite paraşcolare şi perişcolare; - paraşcolare: în mediul socio-profesional (activităţile de perfecţionare şi de reciclare,

de formare civică sau profesională); - perişcolare: în mediul socio-cultural (activităţi de autoeducaţie şi de petrecere

organizată a timpului liber în cadrul universităţilor populare, al cluburilor sportive, la teatru, în muzee sau în cluburile copiilor, în biblioteci publice, în excursii, acţiuni social-culturale sau în familie ori prin intermediul mass-mediei, denumită adesea “şcoală paralelă”);

- Coordonatorii sunt animatori, moderatori. Educatorului nonformal i se solicită mai multă flexibilitate şi entuziasm, adaptabilitate şi rapiditate în adoptarea variatelor stilurilor de conducere a activităţii, în funcţie de nevoile şi cerinţele educatului.

- Conţinutul şi obiectivele urmărite sunt prevăzute în documente special elaborate ce prezintă o mare flexibilitate, diferenţiindu-se în funcţie de vârstă, sex, categorii socio-profesionale, interesul participanţilor, aptitudinile şi înclinaţiile lor.

- Sunt cuprinse activităţi care corespund intereselor, aptitudinilor şi dorinţelor participanţilor, folosindu-se o metodologie atractivă.

- Caracterul opţional al activităţilor extraşcolare, desfăşurate într-o ambianţă relaxată, calmă şi plăcută, dispunând de mijloace menite să atragă publicul de diferite vârste.

- Presupune uneori achitarea unor taxe (dacă răspunde unei cereri de perfecţionare profesională).

Educaţia nonformală:

5. Evaluarea:

- este facultativă, - neformalizată, - prioritar stimulativă, - fără note sau calificative oficiale.

Există şi situaţii în care acestea se finalizează prin certificate sau diplome de absolvire.

Educaţia nonformală:6. Avantaje pedagogice:1. este centrată pe cel ce învaţă, pe procesul de învăţare nu pe cel de predare

solicitând în mod diferenţiat participanţii;2. dispune de un curriculum la alegere (“cafeteria curriculum”), flexibil şi variat

propunându-le activităţi diverse şi atractive, în funcţie de interese, de aptitudini speciale, de aspiraţii;

3. contribuie la lărgirea şi îmbogăţirea culturii generale şi de specialitate, oferind activităţi de reciclare profesională, de completare a studiilor şi de sprijinire a categoriilor defavorizate sau de exersare a capacităţii indivizilor supradotaţi;

4. creează ocazii de petrecere organizată a timpului liber, într-un mod plăcut, urmărind destinderea şi refacerea echilibrului psiho-fizic;

5. asigură o rapidă actualizare a informaţiilor din diferite domenii fiind interesată să menţină interesul publicului larg, oferind alternative flexibile tuturor categoriilor de vârstă şi pregătirii lor profesionale, punând accentul pe aplicabilitatea imediată a cunoştinţelor;

6. antrenează noile tehnologii comunicaţionale, ţinând cont de progresul tehnico-ştiinţific, valorificând oportunităţile oferite de internet, televiziune, calculatoare etc.;

7. este nestresantă, oferind activităţi plăcute şi scutite de evaluări riguroase, în favoarea strategiilor de apreciere formativă, stimulativă, continuă;

8. răspunde cerinţelor şi necesităţilor educaţiei permanente.

Educaţia nonformală:

7. Limitele educaţiei nonformale:

- include uneori programe mult prea flexibile, centrate doar pe obiective pe termen scurt şi o prea mare “libertate” metodologică a educatorilor.

- avansarea unui proiect dependent doar de mijloacele tehnice disponibile, care pot dezechilibra corelaţia funcţională dintre subiectul şi obiectul educaţiei;

- eludarea posibilităţilor de validare socială reală a rezultatelor în raport cu “diplomele şi certificatele” obţinute la nivelul educaţiei formale.

Educaţia nonformală:

8. Expansiunea domeniului:

- a devenit o problemă de interes general în politica educaţiei începând cu anii ‘60-’70, pe fondul afirmării preocupărilor de educaţie permanentăeducaţie permanentă şi recurentă şi al extensiei formelor de instruire de-a lungul întregii vieţii în afara sistemului şcolar.

Relaţia dintre educaţia formală şi educaţia nonformală este de complementaritale sub raportul conţinutului, al formelor de organizare şi de realizare.

Nu trebuie neglijat faptul că există şi o relaţie concurenţială între cele două forme de educaţie.

Ţinând cont că dezvoltarea educaţiei nonformale poate oferi sugestii şi chiar soluţii pentru depăşirea prelungitei “crize a şcolii”, în ultimii ani se vorbeşte tot mai mult despre acreditarea activităţilor de educaţie nonformală.

3. Educaţia informală - trăsături caracteristice:

1. Etimologic: lat. “informis/informalis” preluat cu sensul de “spontan”, “neaşteptat”. Ca urmare prin educaţie informală înţelegem educaţia realizată spontan.

2. Definiţie: ansamblul influenţelor cotidiene, spontane, eterogene, incidentale, voluminoase – sub aspect cantitativ – care nu îşi propun în mod deliberat atingerea unor ţeluri pedagogice, dar au efecte educative, ocupând cea mai mare pondere de timp din viaţa individului.

Aceste influenţe spontane, incidentale nu sunt selectate, prelucrate şi organizate din punct de vedere pedagogic.

Educaţia informală:

3. Dezideratele:- nu apar în mod explicit;- nu-şi propune în mod deosebit, realizarea unor obiective

pedagogice, însă prin influenţele sale exercitate continuu poate avea efecte educative deosebite atât pozitive cât şi negative;

- oferă individului ocazia de a adopta anumite atitudini, de a exterioriza anumite comportamente şi de a interioriza anumite valori, conturându-se astfel profilul său psihosocial;

- completează informaţiile achiziţionate prin intermediul celorlalte forme de educaţie. Aceste influenţe pot fi concordante unele cu altele sau în dezacord, sarcina de a le orienta şi direcţiona revenindu-i în principal educaţiei formale.

Educaţia informală:

4. Trăsături caracteristice:

- în afara unui cadru instituţionalizat, influenţele fiind provenite din micro-mediul social de viaţă al individului (familie, grupul de prieteni, colectivul de muncă, cartierul, satul sau oraşul);

- Influenţele pedagogice de tip informal pot fi:a) neorganizate, neselectate, spontane, neprelucrate – rezultatul

interacţiunilor umane în mediul familial, stradal, din cadrul anturajului;

b) organizate şi instituţionalizate – transmise de la nivelul instituţiilor mass-media, care le proiectează şi le orientează însă din perspectiva altor scopuri decât cele pedagogice;.

Acestea din urmă se diferenţiază însă de programele speciale de educaţie din presă, de la radio sau de la televiziunile şcolare şi universitare, ce au finalităţi educative şi intră sub incidenţa educaţiei nonformale.

Educaţia informală:

5. Evaluarea se realizează :

- la nivelul opiniilor şi reuşitelor personale şi sociale ale cetăţenilor;

- pe baza analizei comportamentale şi factuale.

În acest sens, literatura de specialitate semnalează faptul că “viaţa socială se desfăşoară sub dublu impact: acela al opiniei colectivităţii şi al cenzurării pe care o operează conştiinţa în sine.” (Teodor Cozma, 1997)

Educaţia informală:

6. Avantajele care pot fi sesizate în plan didactic:

- completează achiziţiile acumulate prin intermediul celorlalte forme de educaţie;

- este o învăţare cu caracter pluridisciplinar, informaţiile provenind din variate domenii;

Educaţia informală:

7. Dezavantajele:

- are o funcţie formativă redusă, puţine informaţii devenind cunoştinţe;

- prin intermediul influenţelor incidentale individul are acces la informaţii care pot veni în contradicţie cu scopurile educaţiei formale şi nonformale.

Importantă devine intervenţia educatorului, manifestată prin capacitatea acestuia de a valorifica experienţa de viaţă a fiecărui elev.

Educaţia informală:

8. Expansiunea domeniului:

- se poate realiza prin sporirea caracterului educativ al influenţelor spontane provenite în special din mass-media şi din mediul comunitar.

În ţările dezvoltate se manifestă tendinţa instituţionalizării educaţiei informale în cadrul organizaţiilor de tineret şi comunitare.

În acest sens, specialiştii (de multe ori voluntari), încurajează oamenii să se gândească la propriile experienţe şi situaţii de viaţă şi să discute despre acestea cu ceilalţi membrii prezenţi (vezi întrunirile şi cluburile pentru dezalcolizare şi dezintoxicare, şi camponiile împotriva SIDA)

Interdependenţa formelor educaţiei

Fiecare formă are raţiunea ei de a fi şi câmpul propriu de acţiune în ansamblul procesului de educaţie.

Toate îşi justifică rolul în formarea şi dezvoltarea personalităţii, conturând deziderate educaţionale şi/sau sociale şi răspunzând nevoilor de educaţie şi civilizaţie.

Formele educaţiei permit realizarea conţinuturilor generale ale educaţiei (educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică, educaţia tehnologică, educaţia fizică), îmbogăţite permanent prin contribuţia tuturor disciplinelor de învăţământ şi a noilor educaţii (educaţia ecologică, educaţia pentru democraţie, educaţia sanitară, educaţia pentru schimbare şi dezvoltare, educaţia pentru pace etc.)

Interdependenţa formelor educaţiei

Raportate una la cealaltă, educaţia formală şi educaţia nonformală se regăsesc fiecare într-un cadru instituţionalizatcadru instituţionalizat, stucturat şi organizat din punct de vedere pedagogic, deosebindu-se prin formele şi modalităţile lor de realizare.

Mai puţin structurată şi organizată din punct de vedere pedagogic, educaţia informală este situată în afara unui cadru în afara unui cadru instituţional de tip şcolarinstituţional de tip şcolar. Ea are ponderea cea mai mare în timp şi spaţiu, însă, neîndeplinind deziderate de ordin educativ, nu poate susţine singură procesul formării şi dezvoltării personalităţii umane.

Relaţia dintre cele trei forme generale ale educaţiei este una de complementaritate, înregistrându-se tendinţe de interpenetrare şi de deschidere a uneia faţă de cealaltă.

Interdependenţa formelor educaţiei

Efectele fiecăreia dintre ele se repercutează asupra celorlalte, în condiţii în care pot fi de acord sau în dezacord.

Interdependenţa formelor de educaţie creează premisele desfăşurării eficiente a activităţii de formare şi dezvoltare socio-culturală a individualităţii umane, în mod direct sau indirect, didactic sau extradidactic.

Contribuie la educaţia permanentă a individului;

educaţie informală educaţie nonformală educaţia formală CIVILIZAŢIA URBANĂ PARTICIPĂRI VIAŢA SATULUI SOCIO- GRUPUL CULTURALĂ ACTIVITĂŢI DE PARAŞCOLARE ACTIVITĂŢI PRIETENI FAMILIA PERIŞCOLARE ACTIVITĂŢI DE PERFECŢ. EXCURSII STRADA ŞCOALA ACTIVIT. TABERE EVENIMENTE CIVICE COTIDIENE RADIOUL CERCURI ACTIV. EXTRADIDACTICE PRESA MAGAZINELE TELEVIZORUL COMUNITATEA COLECTIVUL DE MUNCĂ

Fig. 1: Modalităţile de realizare a formelor educaţiei

Relaţia dintre învăţarea formală - învăţarea nonformală - învăţarea informală şi autoeducaţia

Tipul de învăţăre Controlul asupra finalităţilor

Controlul asupra modalităţilor de

realizare

Învăţarea formală Instituţia şcolară Instituţia şcolară

Învăţarea nonformală

Individul Instituţia organizatoare

Învăţarea informală

Mediul educativ Individul

Autoinstruirea Individul Individul

AUTOEDUCAŢIE

EDUCAŢIE INFORMALĂ

EDUCAŢIE NONFORMALĂ

EDUCAŢIE FORMALĂ

AUTOÎNVĂŢARE

ÎNVĂŢARE INFORMALĂ

ÎNVĂŢARE NONFORMALĂ

ÎNVĂŢARE FORMALĂ

Educaţia permanentă

Proces de perfecţionare a dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe durata întregii vieţi, în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii individuale şi colective (vezi UNESCO, 1976);

Include ed. formală, nonformala, informală, autoeducaţia sub toate aspectele (intelectuală, morală, fizică, tehnologică, estetică);

Educaţia permanentă-necesitate:

Factori sociali:- Dinamismul vieţii sociale;- Mobilitatea şi diversificarea profesiilor;- Uzura morală a cunoştinţelor;- Progresele accelerate în ştiinţă şi tehnică;- Multiplicarea şi diversificare mass-mediei;- Creşterea gradului de democratizare a vieţii

sociale;

Educaţia permanentă-necesitate:

Factori individuali:- Doinţa individului de perfecţionare, de adaptare continuă

şi promtă la ritmul schimbărilor economice, sociale, culturale;

- Nivelul crescand al aspiraţiilor culturale şi al nevoilor diferitelor varste;

- Creşterea standardului de viaţă, concomitent cu expansiunea demografică (prelungirea duratei medii de viaţă);

Autoeducaţia

Educaţia prin sine însuşi, personală, susţinută de efort conştient organizat şi de motivaţie intrinsecă;

E adecvată unei decizii proprii de autoangajare într-o activitate sistematică, direcţionată către atingerea unui ţel propus;

Caracteristici şi funcţii ale conştiinţei de sine:Funcţia anticipativă – oferă individului

posibilitatea de a se autoproiecta, de a-şi canaliza eforturile în mod intenţionat şi sistematic către atingerea obiectivelor;

Funcţia normativă – rezultat al unei interiorizări treptate a cerinţelor sociale, modeland continuu comportamentul;

Capacitatea omului de a se reflecta pe sine însuşi – dedublandu-şi conştinţa în contrarii: ceea ce este şi ceea ce doreşte să fie;

Condiţiile autoeducaţiei:Conştiinţa de sine;Motivaţie intrinsecă;Calităţi de voinţă şi caracter;Capacitate de discriminare, de automobilizare

şi de autoevaluare corectă a progreselor;Efort intelectual şi fizic susţinut;Abilităţi de muncă intelectuală independentă şi

de gandire;Cunoştinţe, deprinderi, priceperi de lucru cu

informaţia;Capacitatea de a-şi organiza propriul regim de

muncă intelectuală şi repaus;

CONCLUZII:• Educaţia prin alţii este o premisă dar şi o condiţie

pentru autoeducaţie;• Autoeducaţia e produsul superior al formelor

educaţiei şi criteriul de apreciere al eficienţei acestora;

• Autoeducaţia este a consecinţă şi o condiţie a educaţiei permanente;

• Menirea şcolii e aceea de a-l învăţa pe elev cum să înveţe eficient pentru sine şi pentru societate;

MULŢUMESCMULŢUMESC