TEMA : FOBIE SOCIALĂ

Introducere:

Capitolul I. Aspecte teoretice şi sociale ale fobiei sociale.

1. Definiţie a anxietăţii. Abordări din mai multe

perspective.

1.2. Anxietatea ca stare şi ca trăsătură de personalitate.

1.3. Nevroza anxioasă.

1.3.1. Tabloul manifest şi dinamica afectivă.

1.3.2.Factorii ce stau la baza apariţiei

comportamentului anxios.

1.3.3. Atitudinile şi conflictele centrale.

1.3.4. Mecanismele de apărare.

1.3.5. Anxietatea – factor provocator de inhibiţii.

Influenţa ei asupra activităţii şi stilului de comunicare.

1.4 Anxietatea la copii

2. Definirea şi abordarea fobiei sociale din mai multe

perspective.

2.1 Modelul biologic

2.2 Modelul psihofiziologic (comportamental)

2.3 Modelul terapiei cogniti-vo-comportamentale

2.4 Abordarea psihanalitică

Capitolul II. Teorii etiologice şi terapeutice asupra

fenomenului de tulburare anxioasă.

1. Terapia gestalistă.

2. Psihoterapia existenţială.

3.Analiza bioenergetică.

4.Psihoterapia rogersariană orientată pe client.

1

5.Hipnoterapia.

6.Psihoterapia tranzacţională

7. Din perspectiva terapiei realitate

8.Terapia cognitivă

Capitolul III. Diagnosticul fobiei sociale.

1. Tablou simptomatologic.

2. Forme şi manifestări clinice ale anxietăţii.

3. Descriere generală a instrumentelor şi procedeelor de

diagnosticare a fobiei sociale.

Capitolul 4. Obiectivele şi metodica cercetării

4.1. Scopul şi obiectivele cercetării.

4.2. Metodologie.

4.2.1. Subiecţi şi procedura.

4.3. Studii de caz.

Concluzii finale

Bibliografie

2

INTRODUCERE

În lucrarea care urmează m-am referit asupra

cunoştinţelor recente în ceea ce priveşte tratarea fobiei sociale.

Mai precis, m-am întrebat care sunt intervenţiile ce şi-au dovedit

eficienţa acestei tulburări. Am început cu o descriere a

tulburării. M-am oprit apoi asupra unor probleme importante

pentru evaluarea personabilităţii pacientului cu fobie socială.

Am făcut o încercare de prezentare scurtă a terapiilor

celor mai cunoscute incluzănd teoriile etiologice şi

teraerapeutice.privind problema ce mă interesează.

Prin alte cuvinte, m-am condus de ideea “Cum este

abordată fobia socială din punctul de vedere a mai multor şcoli”

şi care sunt strategiile, metodele cele mai eficiente în aceste

cazuri.

Am precizat, de asemenea, un rezumat conţinând indicaţii

în ceea ce priveşte eficienţa terapiei eclectice asupra

tulburărilor de anxietate, ca apoi să propun un model propriu de

psihoterapie ecletică, verificănd eficienţa ei prin aplicarea în

practică.

3

Rolul anxietăţii

Omul de rând din societatea noastră este prea puţin

conştient de importanţa pe care anxietatea. o are în viaţa

noastră. Ea poate fi un factor determinant în viaţa noastră fără a

şti lucrul acesta. Gradul de conştientizare al acestui efect nu

indică nicidecum vigoarea şi importanţa ei. Unii nevrotici sunt

pe deplin conştienţi că sunt hăituiţi de anxietate. Manifestările

acesteia variază extrem de mult : aceasta poate să apară daca

anxietate difuză, sau dimpotrivă, sub forma unor atacuri de

anxietate, poate fi asociată unor situaţii sau activităţi bine

definite, cum ar fi convorbiri importante cu o personă influentă;

poate cu un conţinut bine determinat, cum ar fi teama de a

înebuni. Alţii sesizează că au o anxietate pe moment cunoscând

sau nu condiţiile care le provacă, dar fără a-i atribui vreo

importanţă. În sfârşit există persoane nevrotice conştiente doar

de faptul că au stări depresive, stări de imperfecţiune, tulburări

ale vieţii sexuale şi altele de felul acesta, dar care nu sunt deloc

conştiente că au sau au avut vreodată stări de anxietate. De

obicei primele declaraţii în cabinetul terapeutului sunt inexacte.

Terapia acestor persoane duce la descoperirea, în pofida

aparenţelor, a unei anxietăţi la fel de intense, dacă nu cumva

mai intense.4

Un anxios ar da orice spre a scăpa de anxietatea sa spre a

evita senzaţia aceasta. Sunt şi multe inactive, principalul fiind

faptul că anxietatea intensă este unul dintre cele mai

chinuitoare afecte pe care le putem trăi.

Anumite elemente ale afectului sunt insuportabile pentru

individ. Unul dintre acestea este senzaţia de neputinţă. În

faţa unui pericol anxiosul se simte disperat, ceea ce este

insuportabil pntru acele persoane pentru care puterea,

superioritatea, ideea de a săpâni pe situaţie este un ideal

prevalent. Această reacţie ei o resimt ca pe o demonstraţie de

slăbiciune sau laşitate.

Un alt aliment al anxietăţii este aparenţa ei

iraţionalitate. Este de neîndurat pentru că se simt în pericol

fiind înghiţiţi de forţe iraţionale contrastante, ei care s-au

antrenat pentru a exercita asupra lor un strict control

intelectual.

Ultimul element al anxietăţii este avertismentul că ceva

în noi este dereglat. Cu cât mai disperată este persoana, cu

atât mai mult că se simte prinsă în plasa încâlcită a fricii sale şi

a mecanismului de apărare şi cu atât mai mult se agaţă de iluzia

sa că are dreptate şi că este perfectă în toate, respingând

instinctiv orice insinuare că ceva este în neregulă cu sine şi că

este nevoie de o schimbare.

A te teme de privirea celorlalţi, a te simţi inferior şi a evita

situaţiile care intimidează sunt care-şi au originea tot concepţiile

perfecţioniste asupra existenţei. Fobiile sociale stânjenesc viaţa

a milioane de indivizi care trăiesc cu spaima de a se trezi expuşi

privirii celorlalţi, îşi programează existenţa în aşa fel încăt să

evite o asemenea eventualitate şi sfârşesc foarte frecvent prin a

5

rămâne izolaţi şi în depresiune. După statisticile O.M.S., 24Î. din

populaţia lumii ar fi în cauză.

Persoanele având acest tip de anxietate se tem tot atât de

mult de părerea negativă a celorlalţi, cât şi de criticile pe care

aceştia le pot exprima cu voce tare. Ele au foarte adesea un

sentiment de inferioritate şi de umilinţă. Izolarea corelaţională

care rezultă din disperarea lor, îi demoralizează şi poate

împinge spre extremităţi că alcoolul, drogul, sinuciderea.

6

Capitolul 1. Aspecte teoretice şi sociale ale fobiei

sociale:

1.1 Definţii şi puncte de vedere

referitoare la anxietate

“Întreaga dinamică, a sistemului personalităţii umane

(formarea, manifestarea şi realizarea) este circumscisă şi

condiţionată în mod nemijlocit de dialectica raportului dintre

solicitările interne (stările de motivaţie proprii individului) şi

solicitările externe (existenţele şi stările de motivaţie proprii

mediului existenţial, în primul rând celui social)” (Golu Mihai,

1993).

Anxietatea este un dezechilibru social de tip reactiv şi

care se pot manifesta în grupele comunitar – umane ,

consecutiv acţiunii unor factori stresanţi, exogeni, cu acţiune

îndelungată şi repetată, care limitează capacităţile de finalizare

a comportamentului uman n raport cu propiile sale tendinţe sau

aspiraţii naturale.

În reacţia la stres un rol vital îl au procesele psihice ce

include evaluarea şi interpretarea personală. Această reacţie

apare sub formă de luptă pentru control şi stăpânire a situaţiei

lor, mai ales când ele sunt difuze, neclare pentru individ. Endler

elaborează un model interacţional al anxietăţii, conform căruia

individul are “predispoziţie” de a reacţiona la stres cu anxietate

crescută (Golu Mihai, 1993).

Lader (1977) defineşte anxietatea drept “o stare afectivă

neplăcută având calităţile subiective ale fricii, asociată cu

sentimentul unui pericol, ameninţarea fiind difuză,

7

disproporţionată în raport cu intensitatea emoţiei, sau aparent,

această ameninţare lipseşte”.

După Bălcescu şi Nicolau “anxietatea este o stare

afectivă negativă, aflată în strânsă legătură cu disconfortul creat

de instalarea unei stări de motivaţie”. Un motiv ar fi teama de a

fi respins, ceea ce se traduce prin inabilitatea şi insadisfacţia

comunicaţională şi trăirea sentimentului de incapacitate în ceea

ce priveşte menţinerea unei relaţii. Aceste persoane se

manifestă ca fiind timide, neîncrezute, încordate, anxioase,

îngrijorate şi banale, creând disconfort pentru ceilalţi cu care

interacţionaeză.

Spielberger arată că anxietatea este o stare emoţională

sau condiţie neplăcută, caracterizată printr-o senzaţie

tensoinată subiectivă, teamă şi supărare, ea fiind stimulată de

activarea sistemului nervos autonom.

V. Satir. descrie starea de anxietate în felul următor:

Atunci când percepem situaţia ca fiind periculoasă simţim,

dureri de stomac, încordare musculară, se dereglează ritmul

respiratoriu, uneori se întâmplă să avem ameţeli, în cap ne vin

idei de genul : “ Eu nu trebuiesc nimănui. Nimeni nu mă iubeşte.

Eu nu pot face nimic”. Aceasta indică scăderea autoaprecierii.

Ca urmare obţinem compartamente distorsionate, inadecvate

situaţiei.

C. Money a folosit mai înainte termenul ca fiind sinonim

cu teama, indicând prin aceasta o înrudire între anxietate şi

teamă. Ambele sunt, de fapt, racţii emoţionale faţă de un pericol

şi ambele pot fi nsoţite de senzaţii fizice, cum sunt tremurătura,

transpiraţia, palpitaţiile violente care pot fi atât de puternice

încât o spaimă instantanee poate să ducă la moarte. Dar şi în

acest caz este de făcut o deosebire între anxietate şui frică. Este 8

o simplă şi clară distincţie : frica este proporţională cu pericolul

pe care cineva îl are de înfruntat, pe când anxietetea este o

reacţie disproportţională la pericol. , ba chiar o reacţie la un

pericol imaginar. O astfel de reacţie a fost numită de către C.

Horney – anxietate nevrotică. Conţinutul anxietăţii nevrotice

proclamă o anumită atitudine neântemeiată, cu toate că nu va

întâmpina nici o dificultate ca să dea acţiunii sale o bază

raţională. Impresia de reacţie disproporţională se risipeşte de

îndată ce este înţles sensul anxietăţii. De exemplu persoana

care manifestă anxietatea în legătură cu moartea, date fiind

suferinţele pe care le îndură, ele nutresc în secret dorinţa de a

muri. Dacă cunoaştem acest factor, putem numi anxietatea cu

privire la mâncare drept o reacţie adecvată…”

Pentru teoreticienii învăţării acestă stare ar fi o reacţie

de teamă condiţionată, o tendinţă dobândită a omului la orice

ameninţare a armoniei şi echilibrului sau interior. Sunt trei tipuri

de reacţie a omului la ameninţări: frica, ruşinea, vina. Ele sunt

trezite de comentariile celor din jur, sau, şi mai rău, de

comentarii proprii, sunt uneori depăşite rapid, dar alteori

persistă (Janis, 1971).

După Hawton, Salkovskis, Kirk şi Clark (1989)

“anxietatea este definită ca fiind o teamă nespecificată, fără

legătură cu situaţiile externe şi care nu este asociată cu

comportamentul de evitare sistematică a anumitor stimuli, cum

se întâmplă în cazul fobiilor.

Cu toate acestea, interviurile realizate asupra unor

pacienţi suferind de anxietate au condus la concluzia că nu este

vorba chiar de o teamă fără obiect pentru că respectivii pacienţi

percep mediul înconjurător ca fiind ameniţător şi anxiogen.

9

astfel “anxietatea este un răspuns logic la o interpretare

eronată a realităţii” (Holdevici, 1996).

Cercetărie recente au evidenţiat prezenţa a două tipuri de

manifestare a anxietăţii. (Barlow, Blanchard, Vermilya şi Di

Nardo, 1986; Clark ş. a., 1988) :

Atacurile de panică

evaluarea nerealistă anxioasă a evenimentelor

existenţiale (ea poate fi însoţită şi de simptome somatice)

Aceste două tipuri de anxietate sunt clasificate în D.S.M

III R (1987) sub denumirea de :

tulburare de tip panică;

tulburare caracterizată prin anxietate generalizată .

Marea majoritate de pacienţi suferă de ambele tipuri de

anxietate. Lader şi Marks (1971) afirmă că tulburările de

anxietate sunt prezente la aproximativ 8Î din pacienţi care se

adresează la cabinetul de psihiatrie sau psihoterapie. Tulburările

fobice afectează un număr mult mai redus de pacienţi 13Î).

Mulţi autori tind să pună un semn de egalitate între

anxietate şi angoasă , pe care le conideră după aspecte ale

aceleiaşi stări, prima pe versantul psihologic, cea de-a doua pe

cel somatic. angoasa este reprezentată de tulburările fizice pe

care însoţesc anxietatea, traducând mobilizarea tuturor

resurselor energetice ale individului, o anxietate pe un organ

(Sârbu, Aurelia, 1979).

Dicţionarul Larousse păstrează aceeaşi poziţie. :

“Anxietatea se deosebeşte de angoasă prin absenţa

modificărilor fiziologice”. Desigur, e foarte evident faptul că

aceasta este doar o delimitare teoretică.

E binevenit, să explicăm aici ce e fobia socială în raport cu

anxietatea. Sursele susţin c fobia socială este aceeaşi anxietate 10

mai precis – anxietate generală (D.S.M III R), anxietatea

fundamentală după C. Horney, anxietatea anticipatorie fixată pe

viitor care îşi are obiectul său strict determinat – societatea şi

tot ce ţine de ea.

După Beck “trăirea noastră negativă este generată sau

amplificată de o atitudine nerealistă, de o percepţie

distorsionată a informaţiei care nu parvin, accentuându-le

caracterul negativ, şi care sunt întreţinute de un monolog

nepotrivit”.

Din perspectiva corelaţional-emotivă tulburările

emoţionale şi comportamentale sunt consecinţa sistemului

perfecţionist, catrastrofizant şi auto-evoluativ de a vedea

existenţa şi propria pesoană.

Existenţialiştii (Cassier, 1994) susţin ideea precum, că

anxietatea, teama, panica sau sentimentul de culpabilitate apar

datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării

condiţiei umane, fapt ce duce la o depersonalizare şi apariţie la

“situaţia-limită” ce determină o existenţă umană alienată,

absurdă, izolată şi lipsită de sens.

Analiza tranzacţională mai adaugă aici “Persona

anxioasă” se încadrează, într-un scenariu existenţial de pe

poziţia căruia comunică “Eu nu sunt O.K.”. Un anxios este u

hipercriticist, imatur, suferă de singurătate şi depresie, ce face

abuz de trucuri, mecanisme defensive şi recurge la diferite

jocuri psihologice, de exeplu cum ar fi jocul “Victima” (“eu sunt

fără ajutor”).

Terapia realitate se conduce de următoarea ipoteză

“Omul fără identitate, “fără nume” este anxios, nesadisfăcut …

Suferinţa” noastră se datorează unei incongruenţe între ceea ce

simţim şi ceea ce facem, iar aceasta duce la izolare, stare de 11

confuzie, anxietate socială, plictiseală, neputinţă”. “ Când

libertatea experenţială a subiectului este ameninţată, acestuia

nu-i este permis să simtă sentimentele pe care le simte totuşi în

mod manifest, sub pedeapsa de a pierde condiţiile de care

depind actualizarea sa şi, anume, afecţiunea sau stima celor din

jur. Aceasta îi produce starea confuză, de dezorientare, pe scurt

anxietatea”,(Rogers).

Conform teoriei geştaliste “anxietatea în contact cu

sine şi cu alţii este întreţinută de confuzie, ce parvine din

neconştientizarea de sine”.

Analiza bioenergetică - “Când în aceeaşi situaţie, există

şi posibilitatea plăcerii şi ameninţarea durerii trăim anxietatea”.

Pentru psianalisti anxietatea s-ar explica prin frustrarea

libidoului şi interdicţiile dictate de Supraeu, anxietatea ar fi

semnalul de pericol adresat Eului – adică persoanei conştiente –

care astfel prevenite poate reacţiona prin măsuri adecvate sau

mobilizându-şi mecanisme de apărare. Aceste pericole se

schimbă pe parcursul dezvoltării psihosexuale ale individului şi

sunt, în ordinea apariţiei lor : 1) pericolul de a pierde obiectul

dragostei; 2) pericolul de a pierde dragostea obiectului; 3)

castrare şi 4) pericolele rezultând din Supraeu.

Toate aceste definiţii prin suprapunere vin să se

completeze, dar în esenţă sensul rămîne acelaşi : “Anxietatea

este o stare afectivă de tip reacţiv, caracterizată ca fiind difuză,

greu de legat de un anumit obiect sau situaţie. Aceasta se

datorează fie neconştientizării de sine, fie lipsei de identitate

sau aotoaprecierii scăzute, ceea ce presupune o interpretare

subiectivă, distorsionată a reralităţii. Într-un cuvânt, anxietatea

apare la confruntarea propriilor solicitări şi interpretări cu

cerinţele, condiţiile mediului. Simptomatologic ea se manifestă 12

printr-o stare de nelinişte, de apăsare, tensiune, îngrijorare şi

teamă nemotivată, fără obiect, care este neconfortantă din

punct de vedere psihologic.

Sunt dominate sentimente intense de insecuritate

(generate de teama abandonului, pedepsirii, a producerii unor

accidente, a unei nenorociri şi catastrofe iminente, Dicţionar

de psihologie coord N.Schiopy, 1997). Această stare pune

stăpânire pe persoana umană şi o domină, provocând o senzaţie

penibilă de neputinţă în faţa pericolelor pe care le simt că se

apropie, au scăderi importante de randament intelectual.

Anxietatea are grade diferite de profunzime. Când este

prezentă într-o proporţie mai redusă, ca atare, generalizată de

fond, poate fi considerată fenomen normal, cu valenţe

motivaţionale şi chiar cu rol declanşator al creativităţii, când

este mai accentuată şi mai profundă devine simptom al unor

tulburări psihice (este prezentă în depresiuni, psihostenii, în cele

mai multe dintre nevroze).

1.2 Anxietatea ca stare şi ca trăsături de

personalitate

Cattel şi Scheier (1958, 1961, Cattel, 1966) în urma

unor studii, de analiză, factorială identifică doi factori distincţi ai

anxietăţii anxietatea ca stare (state anxiety) şi anxietatea

ca trăsătură (trait anxiety). Anxietatea ca trăsătură descrie o

particulă a persistenţei relativ stabilă, aceentul căzând pe

diferenţele individuale sau comportamentul anxios ce-l

caracterizează pe diferiţi indivizi. dar anxietatea se poate referi

şi la un complex de reacţii sau răspunsuri – o stare tranzitorie

sau condiţia organismului care-l poate varia în intensitate şi 13

fluctua în timp. acesta este sensul anxietăţii ca stare

(Spielberger, 1966).

Anxietatea ca particularitate stabilă a persoanelor (trait

anxiety) este considerată ca o dimensiune care-l afecteză,

nemijlocit eficienţa funcţională a sistemului cognitiv

(Spielberger, Gorsuck şi Lushene, 1970). În general i se

atribuie o combinaţie negativă în legătură cu performanţa

indiferent că este vorba de prformanţele academice sau

profesionale. În orice activitate pe care o desfăşurăm, reacţia

anxiogenă constituie o condiţie mai mult sau mai puţin

prezentă, dar existentă, uneori cu cazul uşor de identificat

(prezentarea la un examen, contractul cu o situaţie necunoscută

etc.), alteori cauzele rămân necunoscute.

C. Horney propune noţiuni care ar putea echivala cu cele

descrise de Cattel – anxietatea fundamentală şi anxietatea

specifică. Anxietatea fundamentală este o atitudine

caracterială (sau trasatură după Cattel) obţinută în urma

repetării unor reacţii specifice caracteristice.

Anxietăţile specifice sunt reacţii nevrotice la situaţii de

conflict bine motivate, determinate, nealterând structura

personalităţii.

C. Horney distinge.

Anxietate fundamentală (sau nevroză caracterială)

Anxietatăţi specifice (sau nevroze simple,

situaţionale echivalent după Cattel - anxietate ca trăsătură,

anxietate ca stare).

Anxietatăţile specifice pot fi provocate de o cauză reală,

anxietate fundamentală continuă să existe chiar dacă nu există

nici un stimul. Prima constă din reacţii nevrotice la situaţii

conflictuale de moment, din partea indivizilor ale căror relaţii 14

personale sunt netulburate şi există o relaţie neadecvată între

situaţia conflictuală şi reacţia nevrotică. Această relaţie lipseşte

în nevroza caracterială. Cea mai uşoară provocare poate

determina o reacţie din cele mai puternice.

Deşi formulele de mainifestare ale anxietăţii sau de

protecţie împotriva acesteia sunt nenumărate şi variază de la

individ la individ, anxietatea fundamentală este mereu mai

mult sau mai puţin aceeaşi, variind doar în extensiune şi în

intensitate. Aceasta poate fi descris prin senzaţia de a fi mic,

insignifiant, abandonat, periclitat, într-o lume care se arată plină

de abuzuri, înşelăciune, atacuri, umilinţă, trădare şi invidie.

Anxietatea fundamentală stă la baza tuturor relaţiilor cu

oamenii. Se manifestă printr-o neâncredere funciară faţă de

toată lumea, care se poate disimula în convingerea superficială

că oamenii în general sunt plăcuţi, iar această convingere poate

coexista cu instituirea mecanică de bune relaţii cu ceilalţi;

dispreţul profund faţă de toată lumea se poate camufla în

dispoziţia de a-i admira pe toţi.

Anxietatea fundamentală are implicaţii precise în

atitudinea individului faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Aceasta

înseamnă izolare emoţională, cu atât mai greu de suportat cu

cât ea coincide cu un simţământ de slăbiciune intrinsecă a Eului.

Aceasta înseamnă o slăbire a veritabilei temelii a încrederii în

sine. {i poartă germenul unui conflict potenţial între dorinţa de a

se încrede în ceilalţi şi imposibilitatea de a o face, din cauza

profundei suspiciuni şi a ostilităţii faţă de ei. Aceasta înseamnă

că din cauza slăbiciunii sale intrinseci, individul doreşte să

arunce toată responsabilitatea pe alţii, doreşte să fie protejat şi

ocrotit, în timp ce, pe fondul ostilităţii fundamentale, există mult

15

prea multă neâncredere pentru ca această dorinţă să fie dusă la

bun sfârşit.

Iar urmarea este mereu aceea că el are a-şi cheltui cea

mai mare parte a energiei întru asigurarea liniştii.

Cu cât mai insuportabilă este anxietatea, cu atât mai

meticuloasă trebuie să fie mijloacele de protecţie. Există în

societatea noastră patru modalităţi principale în care o persoană

încearcă să se protejeze mpotriva anxietăţii fundamentale :

afecţiunea, supunerea, puterea, retregerea.

Afecţiunea securizantă, poate fi subdivizată, în orice

formă, poate servi ca o protecţie puternică împotriva anxietăţii.

Deviza este : “Dacă mă iubeşti, nu mă vei lovi”.

Supunerea, poate fi subdivizată, după cum se referă sau

nu la anumite persoane sau la instituţii.

Aceasta poate există în supunerea la tradiţii la ritualurile

unei religii sau la cerinţele persoane puternice, adică în

ascultarea de reguli sau de cerinţe. atitudinea respectivă poate

lua forma lui a trebui să fie “bun”.

Aceasta atât poate lua o formă mai generală de

conformare la dorinţele potenţiale ale tuturor persoanelor şi de

evitare a orice ar putea să genereze resentimente. În

asemenea cazuri individul, îşi reprimă critica la adresă celorlalţi,

este dispus să se lase a fi el însuşi obiect de abuz, fără o

discriminare.

Deviza supunerii este : “Dacă mă predau nu voi fi lovit.”

Puterea. Individul caută să realizeze securitatea prin

câştigarea în fapt a puterii, ori prin succes, posesiunile,

admiraţie, superioritatea intelectuală. Deviza este : “Dacă am

putere, nimeni nu mă poate lovi”.

16

Retragerea din lume înseamnă realizarea independenţei

faţă de ceilalţi, faţă de treburile exterioare, care poate fi

dobândită, de exemplu, prin acumularea de proprietăţi. Dar

există de obicei, o îngrijorare exagerată legată de savurarea

acestora, ele fiind păstrate cu parcimonie, deoarece singurul

motiv de a fi protejat împotriva tuturor eventualităţilor. Un alt

mijloc care serveşte acelaşi scop al independenţei exterioare

este restrângerea la minimum a trebuinţelor.

Independent, în rapot cu trebuinţele interne poate fi

dobândită, de exemplu prin sforţarea individului de a se detaşa

emoţional de oameni, aşa încât nimic să nu-l poată lovi sau

descumpăni. Acesta înseamnă reducerea la tăcere a propriilor

trebuinţe emoţionale, sau renunţarea la propriile dorinţe. Deviza

este “Dacă mă retrag, nimeni şi nimic nu mă poate lovi”.

Aceste variante tentative de protejare împotriva anxietăţii

fundamentale pot duce la evaluarea unei nevroze. Dar aceasta

depinde de intensitatea lor potenţială.

Deci, “nevroza se produce numai dacă conflictul dintre

dorinţele individuale şi cerinţele sociale generează anxietate şi

dacă tentaţiile de a risipi anxietatea conduc în schimb la

tendinţe defensive care deşi, la fel de imperative, sunt totuşi

incompatibile una cu alta (Caren Horney)”

1.3 Nevroza anxioasă

În concepţia lui Freud “nevroza anxioasă” este definită în

felul următor : “Combinaţie variată de manifestări fizice şi

mintale de anxietate neprovocate de un pericol real şi survenind

sau prin accese, sau sub forma unei stări permanente.

17

Anxietatea este de obicei difuză şi poate deveni panică”. El

descria trei categorii de tulburări anxioase:

anxietate uşoară sau anxietate de aşteptare

(expectanţă);

anxietate fobică sau de situaţie ;

accesele de angoasă.

Ele se numesc traumatice, atunci când erau puternice şi

interne, şi intense, şi anxietate de semnalare în cazul unei

manifestări mai benigne. Inerente fiecăruia în anumite momente

existenţiale, anxietatea nu se înscrie întodeauna în sfera

psihopatologie, având uneori când se desfăşoară într-o

amplitudă mai redusă, rol mobilizator şi adaptiv.

Sunt cazuri când anxietatea este detaşată de concret,

nedistinctă, este proiectată în viitor, un viitor pe care individul îl

pecepe ca fiind încărcat de surprize neplăcute, cu semnificaţii

implacabile. Când atinge o amplitudine clinică, anxietatea fie

scade randamentul şi capacităţile de adaptare (în nevroze), fie

dezorganizează conduita, constituind fundalul propice

dezvoltării unor elemente psihotice (Predescu, Op. cit,

pag.183). Se întâlneşte în special în melancolia anxioasă,

psihastenia, neurastenia, stări paranoide, intoxicaţiii, în

perioadele de debut a psihozelor, în cursul unor afecţiuni

endocrine.

După Caren Korney, unul dintre criteriile la care

recurgem spre a numi nevrotică o persoană este acela dacă

modul său de viaţă coincide cu vreunul din modelele de

comportament recunoscute în prezent. Concepţia de normal

variază de la o societate la alta, variază şi în cadrul aceleeaşi

societăţi, în funcţie de persoană, în funcţie de clasa socială,

18

variază în raport cu sexul, (exemplu, în occident se presupune

că bărbaţii şi femeile au temperamente diferite).

1.3.1Tabloul manifest

Există două caracteristici pe care le putem descrie în

toate nevrozele, fără a avea o cunoaştere profundă a structurii

personalităţii:

o anumită rigiditate în reacţie;

o discrepanţă între potenţialităţi şi realizări.

Prin rigiditate în reacţii se subînţelege acea lipsă de

flexibilitate care ne face incapabile de a reacţiona diferit n

situaţii diferite. O persoană nevrotică poate fi suspicioasă tot

timpul, indiferent de situaţie, fie că este conştientă sau nu de

starea sa. Ea poate reacţiona cu duşmănie la orice insinuare,

chiar dacă înţelege că aceasta este în propriul său interes. Un

nevrotic poate fi mereu nehotărât.

Este un semn de nevroză dacă, în pofida aptitudinii lor

rămâne neproductivă sau dacă, în pofida tuturor posibilităţilor

pe care le are de a fi fericită, persoana respectivă, nu se poate

bucura de ceea ce are; sau dacă o femeie frumoasă se simte

incapabilă de a fi atractivă pentru bărbaţi. Cu alte cuvinte

nevroticul are impresia că el însuşi este o barieră în calea

propriei fericiri.

Dinamica afectivă a producerii nevrozelor e pusă în

mişcare de anxietate şi mecanismul de apărare construite

împotriva acesteia.

Stările de anxietate sau de teamă sunt omniprezente.

Este o reacţie de teamă sau de apărare. Atunci când ne e teamă

de ceva şi facem tot posibilul ca să ne apărăm de posibilele 19

accidente, factor de teamă şi apărare sunt de asemenea

prezenţi.

1.3.2 Factorii ce stau la baza

apariţiei comportamentului anxios.

Apariţia comportamentului anxiogen de tip nevrotic nu are

deloc de-a face cu gradul de conştiinţă sau de raţionalitate, şi

implică următorii doi factori.

În primul rând, condiţiile de viaţă din orice societate

generează unele temeri. Acestea pot fi cauzate

de pericolele exterioare (catastrofe naturale, duşmani)

de formele de relaţii sociale (ostilitatea reprimată,

nedreptatea, dependente forţate, frustrare)

de condiţiile culturale (frica de demoni, frica de violare

a tabuurilor).

1.3.3 Atitudinile şi conflictele centrale

De aceste temeri nu scapă nici un individ. Însă, nevroticul

nu numai împărtăşeşte temerile comune tuturor indivizilor din

societatea respectivă, ci date fiind condiţiile vieţii sale

individuale (care se întreţes cu condiţiile obşteşti), încearcă

temeri care, atât cantitativ cât şi calitativ, deviază de la acela

ale modelului social.

În al doilea rând, temerile care se manifestă într-o

societate dată sunt în general amortizate prin anumite procede

de protecţie (cum sunt tabuurile, ritualurile, obiceiurile).

Persoana normală se supune temerilor şi defensele din societate

în care trăieşte şi totodată e capabilă să-şi valorifice 20

potenţialităţile şi să se bucure de satisfacţiile pe care i le oferă

viaţa. Nevroticul are mereu de plătit un preţ exorbitant pentru

defensele sale, ceea ce duce la deteriorarea a vitalităţii şi

comunicativităţii sau lucru şi mai specific, la deteriorarea

capacităţii sale de autorealizare şi de desfătare. Ea suferă în

permanenţă.

Există o altă caracteristică esenţială a nevrozei anume

prezenţa unor tendinţe conflictuale în planul existenţei, despre

care nevroticul însuşi nu este conştient (ce priveşte conţinutul

lor) şi în legătură cu care el încearcă să găsească unele soluţii

de compromis realizate cu o mare risipă de resursele ale întregii

personalităţi.

Definiţie: Nevroza este o tulburare psihică caracterizată

de spaime şi mecanisme de apărare împotriva acestor spaime

cât şi de tendinţa de a găsi soluţii de compromis pentru tendinţe

aflate în conflict. Numim nevroza această tulburare numai în

cazul în care există o deviere de la modelul de comportament

propriu unei societăţi date.

Din perspectiva socială, formarea caracterului este mai

importantă decât simptomele, deoarece caracterul şi nu

simptomele influenţează comportamentul uman.

Se pune problema dacă persoanele nevrotice au în comun

trăsături atât de esenţiale. Similarităţile la care ne găndim nu

privesc manifestările sau căile lor de apariţie, ci privesc însuşi

conţinutul conflictului (conflictele care pun actualmente

persoana în stare de agitaţie).

Ca urmare a psihoanalizei celor mai variate categtorii de

personalităţi, ţinând cont de diferite tipuri de nevroze, diferite ca

vârstă, temperamente şi interese şi provenid din diferite straturi

sociale s-a descoperit că atât conflictele centrale cât şi 21

interelaţiile acestora în ceea ce priveşte dinamica conţinutului,

erau în esenţă similare la toate acestea.

Problemele care pot fi prezente în nevroză:

lupta cu problemele de competiţie

teama de eşec

izolarea emoţională

neâncrederea în ceilalţi şi ei înşişi

Acestea diferă doar cantitativ de problemele care în

societatea naostră le dau bătaie de cap persoanelor normale.

Similaritatea în ceea ce priveşte conflictele fundamentale

este similaritatea atitudinilor accesibile observaţiei de suprafaţă.

Ele pot fi clasificate:

1) atitudinea referitoare la acordarea şi receptarea

afecţiunii ;

2) atitudinea referitoare la evaluarea Eului;

3) atitudinea referitoare la afirmarea de sine;

4) agresiune;

5) sexualitate.

1) Una dintre tendinţele predominante ale nevroticelor

epocii noastre este excesiva lor dependenţă de aprobarea sau

de afecţiunea celorlaţi. La nevrotici există o foame oarbă de

aprecieresau afecţiune, indiferent dacă ei manifestă vreun

interes faţă de persoanele în cauză sau dacă judecata acelei

persoane are vreo importanţă pentru ei.

În afară de aceasta există o contradicţie pronunţată de

aprobare sau de afecţiune şi propria lor capacitate de a se

manifesta afectiv. Pretenţiile excesive privind luarea în

considerare a propriilor lor dorinţe pot merge mâna în m4nă cu

o mare lipsă de consideraţie pentru ceilalţi.22

2) Insecuritatea exprimată în această dependenţă de

ceilalţi este în a doua trăsătură - sentinţa de inferioritate şi lipsa

de adecvare a comportamentului. Ele pot să apară sub diferite

aspecte – cum ar fi convingerea de a fi incompetent, stupid şi

neatractivi şi pot să manifeste fără să aibă nici o bază în

realitate.

Sentimentele de inferioritate pot să apară sub form de

plângeri sau nelinişti, iar pretinsele defecte pot fi luate drept un

fapt dovedit.Nevroticii pot tăinui pe de altă parte, trebuinţe

compensatoare de automărire, manifestă o înclinaţie

compulsivă de a se pune în valoare, de a-i impresiona pe alţii şi

pe ei înşişi cu tot felul de atribute care conferă prestigiu în

societatea noastră cum sunt banii, cunoştinţe de eruditate ş.a.

3) Atât referitoare la afirmarea de sine include inhibiţii

bine definite Ei manifestă inhibări în exprimarea propriilor

dorinţe sau în cerinţe, atunci când se pune problema să facă

ceva în interes personal, în exprimarea unei opinii sau a unei

critici justificate, în punerea la punct a cuiva, în selectarea

oamenilor cu care doresc să se asocieze, în contactul cu

semenii, şi aşa mai departe există inhibiţii şi cu privire la

apărarea propriei poziţii. ei sunt adesea incapabili să se apere ei

însuşi împotriva unui atac sau să spună “nu” dacă nu doresc să

consimtă la dorinţele altora. E vorba, la urma urmei, de inhibiţii

care se referă la a şti ce vor : dificultăţi în luarea deciziilor, în

formarea opiniilor, în a îndrăzni să dea expresie dorinţelor.

4) Prin agresiune se are în vedere acte împotriva cuiva,

atacuri defăimare, uzurpare, ca şi orice comportament ostil.

Tulburări de acest fel se manifestă în două moduri diferite:

23

înclinaţiile spre agresivitate, dominaţiile,

hiperexigenţă, la pornirea de a o face pe stăpânul, de a

excroca şi de a căuta nod în papură.

Unle persoane sunt conştiente de faptul că sunt agresive,

altele în sinea lor sunt convinse că întruchipează onestitatea sau

că pur şi simplu îşi exprimă părerea, deşi în realitate sunt

ofensive.

găsim la suprafaţă atitudinea de a se simţi lesne

înşelaţi, dominaţi, dăscăliţi, manevraţi sau umiliţi. Adesea

aceste persoane nu sunt conştiente de propria lor atitudine,

ei cred cu tristeţe, că toată lumea le stă împotrivă.

5) Sfera sexualităţii include următoarele particularităţi :

trebuinţe compulsive de activitate sexuală.

fie inhibiţii legate de asemenea activităţi.

particularităţi descrise în grupele precedente.

Inhibiţii pot să apară la orice persoană care conduce la

sadisfacţia sexuală. Ele intervin în abordarea persoanelor de sex

opus, în peţit, în actul sexual ca atare sau plăcerea sexuală.

1.3.4 Mecanisme de apărare

În societatea noastră există patru modalităţi principale de

a scăpa de anxietate : să o raţionalizezi; să o negi; să o

marchezi; să eviţi gândurile, sentimentele impulsurile şi

situaţiile care ar putea să o evoce.

Raţionalizarea este cea mai bună explicaţie în ceea ce

priveşte fuga de responsabilitate. Ea constă în transformările

anxietăţii într-o frică raţională.

În cazul în care întâlnim o viguroasă apărare a atitudinilor

iraţionale, putem fi siguri atitudinea apărată îndeplineşte o 24

funcţie importantă pentru un individ. În loc să se simtă o pradă

uşoară pentru emoţiile sale, individul va simţi că poate

inteprinde ceva în situaţia dată, pentru că el se simte în

întregime raţional şi îndreptăţit.

Negarea existenţei anxietăţii înseamnă exculderea ei

den conştiinţă. În asemenea cazuri nimic nu se face în legătură

cu aanxietatea, sunt vizibile doar formele fizice care însoţesc

frica sau anxietatea, cum sunt transpiratul, transpiraţia,

accelerarea bătăilor inimii, senzaţia de sufocare, frecventul

imbold de a urina, diareea, accesele de vomă, iar în sfera

mentalului o senzaţie de nelinişte. Toate acestea pot fi expresia

exclusivă a unei anxietăţi existente, dar care este reprimată. De

exemplu, i se face greaţă în tren transpiră noaptea.

Este de asemenea posibilă o tăgăduire conştientă a

anxietăţii, o încercare conştientă de a birui, de exemplu,

tratând-o cu indiferenţă sau prin expunere. Dar tot ceea ce

nevroticul poate obţine prin “împăcarea cu sine” este să înlăture

o anumită manifestare a anxietăţii. Însă de obicei, rezultatele

sunt subestimate, ele nu au influenţat la nivel psihic în vederea

consolidării aprecierii de sine. Cu alte cuvinte, dinamica

esenţială a personalităţii rămâne neschimbată şi atunci când

nevroticul nu mai are manifestări vizibile ale tulburării sale el

pierde în acelaşi timp un stimul vital în lupta lui cu ele.

Agresivitatea uneori poate fi o expresie a procesului luptă

cu anxietatea sau cu timiditatea sub presiunea sentimentului că

este atacat, adesea fiind luată drept o expresie directă a unei

ostilităţi reale.

Narcotizarea – o modalitate de a se elibera de anxietate

inconştient prin consumarea de a face acest lucru: - de a te

consacra unor activităţi sociale din frică de singurătate, situaţia 25

nu se schimbă în cazul în care este recunscută ca atare. O altă

modalitate de narcotizare este aceea de aceea de a te cufunda

în muncă, procedeu care este recunoscut în caracterul

compulsiv al muncii şi în indispoziţiea care apare duminica şi în

zilele nelucrătoare. Aceeaşi modalitate ar putea servi drept

supapă de siguranţă prin care să fie eliminată anxietatea.

Evitarea tuturor situaţiilor, gândurilor sau

sentimentelor care ar putea să genereze anxietate. Aceasta

poate fi un proces conştient. Mai exact, o persoană poate fi

conştientă că are stări anxioase şi poate fi conştientă de faptul

că le evită. Pe de altă parte, persoana poate fi numai vag

conştientă sau nicidecum conştientă de stările sale anxioase, de

încercările sale de a le evita. Ea poate de exemplu, să

tărăgăneze pe o zi pe alta chestiuni care au legat cu anxietatea,

cum ar fi luarea de decizii participarea la o abatere, despărţirea

de cineva – acest lucruri sunt interpretate ca neavând

importanţă, sau poate să pretindă” că acest lucru nu-i sunt pe

plac şi în consecinţă, le desconsideră. Când o astfel de evitare

are loc în mod automat, avem de-a face cu fenomenul

inhibiţiei.

1.3.5 Anxietatea ca factor provocator de inhibiţie.

Influenţa ei asupra activităţii şi stilului de

comunicare

Inhibiţia constă în neputinţa de a face, de a simţi sau de a

gândi anumite lucruri, iar funcţia ei este aceea de a evita

anxietatea care ar apărea în cazul în care persoana ar încerca

să facă, să se simtă sau să gândească acele lucruri. Anxietatea

nefiind conştientă nu poate fi vorba de un efort conştient. În 26

forma lor spectaculoasă inhibiţiile au loc în blocajele funcţionale

caracteristice isteriei: orbiri, muţenii, paralizii ale membrilor; în

sfera sexuală, inhibiţiile sexuale le reprezintă frigiditatea şi

impotenţa; în sfera mentalului – inhibiţii de concentrare de

formare sau de exprimare a opiniilor, de contactare a oamenilor.

Precondiţiile necesare conştientizării inhibiţiilor.

1) Trebuie, în primul rând, să fim conştienţi de dorinţa de

a face ceva ca să fim conştienţi de neputinţă de a se trece la

faptă. De exemplu, trebuie să nutrim unele ambiţii mai înainte

de a se înţelege că ne izbim în acestă direcţie de inhibiţii.

Timiditatea în a-şi exprima observaţiile critice (inhibaţie

minoră)-> împiedicarea organizării ideilor, amânarea

prezentăriilor (inhibaţie mai puternică) -> inhibaţia nu permite

apariţia nici unei idei critice, acceptarea orbeşte a tot ce s-a

spus şi chiar de a admira cele spuse (conştiinţa inhibiţiei lipseşte

cu desăvârşire).

2) Un al doilea factor care poate să împiedice

conştientizarea se face atunci când inhibiţia are o funcţie atât

de importantă în viaţa individului încât aceasta preferă să

insiste asupra faptului că este vorba de de o situaţie imuabilă.

Individul se consideră apt de a face unei competiţii şi aceasta îl

ajută, pe când dacă i s-ar face cunoştinţă că e inhibat, el ar fi

expus unei anxietăţi îngrozitoare.

3) E imposibil să devii conştient de inhibiţiile personale în

cazul în care acestea coincid cu formele de inhibare socialmente

aprobate ori dacă ele se încadrează în ideologiile existente.

Inhibiţia oricărei revindecări se raportează uşor la dogma

că modestia este o virtute, o inhibiţie privin gândirea critică la

adresa dogmelor dominante în politică, religie sau în orice alt

domeniu poate să ne scape atenţiei şi putem fi pe deplin 27

incoştienţi de existenţa unei anxietăţi privind faptul de a ne

expune pedepsei, criticii sau ostracizării.

Proiecţia : constă în atribuirea propriilor caracteristici ale

sinelui altor oameni.

Regresia şi fixaţia - în perioadele de stres acut, o pers

poate, în mod incoştient, să caute să se întoarcă într-un stadiu

de dezvoltare anterior, cu scopul de a scăpa de anxietatea

existentă. El poate începe să se poarte în moduri care

caracterizează perioada în care avea mai puţină răspundere şi

mai multă dependenţă protectivă.

Fixaţia asupra unui aspect de personalitate reuşeşte să

elimine anxietatea care se pare că acompaniază orice

dezvoltare a personalităţii. Se caracterizează prin caracteristicile

imature la o persoană matură cronologic.

Somatizarea – reacţiile emoţionale se reflectă în

simptome fizice. Reacţiile emoţionale la situaţii puternic

semnificante să reuşească evitarea câmpului conştient printr-o

conversie somatică. Pacientul se agaţă cu disperare de

simptome oricât de dureros sau incapacitant ar fi fost.

Contrareacţia – un impuls inacceptabil este exprimat în

interesul evitării pedepsei sau ameninţării pedepsei. De

exemplu, sunt comportamente care presează individul

dinăuntru lui, reflectând tendinţa de a cuceri anxietatea, prin

provocarea ei. Individului îi este, cumva, mai frică de a-i fi frică

decât îi este de stimulul care i-o provoacă. (E. E. Levit, 1975).

Compulsivitatea – conştientizarea anxietăţii, a stresului,

a fricii, este evitată printr-un comportament care, în mod sigur,

este asociat cu o aprobare puternică, cu o recompensă pozitivă.

Cunoscut şi sub numele de “sindrom de anticompetenţă 28

copilărească”, el acţionează foarte frecvent în forme benigne,

conducând la formele benigne, conducând la formarea unor

caracteristici utile şi adaptive ale personalităţii adultului.

Acei oameni mai mult predispuşi sau expuşi la anxietate,

la stres, dezvoltă astfel de comportamente compulsive. Ele pot

varia, de la reacţii fobice la insecte sau praf la tensiuni generate

de dezordine în casă sau pe masa de lucru; de la nevoia

punctualitate exagerartă la comportamente bizare, cum ar fi

spălarea pe mâini de mai multe ori pe zi, etc. “Este cel mai bun

mecanism de apărare, cre aduce mari servicii nu numai celui cel

practică, ci şi comunităţii în care trăieşte. Condiţia care se cere

este să fie folosit în limite rezonabile, iar pericolul care apare

este de a-l transforma pe ce-l care-l foloseşte într-un “om

mecanic” atunci când nu este în apele lui, când este anxios,

frustrat sau prea stresat”. (Irina Scorban, rev. Psihologia, B,

1997).

Anxietatea conectată cu aceste atitudini exercită influenţe

asupra activităţilor ca atare:

În primul rând, a întreprinde o activitate pe care o simţim

anxioasă produce o senzaţie de tensiune, oboseală sau istovire.

Multe dificultăţi atribuite, de obicei, suprasolicitării, sunt în

realitate cauzate nu de munca însăşi, ci de anxietatea

referitoare la relaţiile cu colegii.

În al doilea rând, anxietatea raportată la activităţi va

aduce la o înrăutăţire a acelei activităţi. Dacă există, de

exemplu, o anxietate legată de darea ordinelor, atunci acestea

vor fi date de parcă s-ar prezenta scuze, aşadar ineficient.

În al treilea rând, anxietatea raportată la activitate, va

strica plăcerea care, de altfel, ar fi savurată. Lucrul acesta nu de

adevărat în ceea ce priveşte anxietăţile minore; dimpotrivă ele 29

pot să producă un exces de zel. O anxietate puternică

referitoare la relaţiile sexuale va face ca acestea să fie total

neâmbucurătoare.

Aşadar, un individ poate fi mai anxios decât crede el că

este. Anxietatea se poate ascunde în spatele unor senzaţii de

indispoziţie, cum sunt durerile cardiace şi oboseala; ea se poate

disimula în stări de teamă care par a fi raţionale şi justificate. Ea

poate să ia forma acelei forţe care ne împinge la beţie sau ne

face să ne cufundăm în tot felul de distracţii. Adesea o vom găsi

la originea neputinţei de a ne bucura de anumite lucruri şi

întodeauna o vom descoperi ca factor provocator de inhibiţii.

Bineînţeles că anxietatea condiţionează şi un anumit stil

de comunicare. După V. Satir.

30

1.4Anxietatea la copii

La copii, studiul psihopatologic al tulburărilor afective este

foarte dificil datorită labilităţii afective ce caracterizează

copilăria şi datorită faptului că ei încă nu pot exprima suficient

prin limbaj, trăirile sale. În plus unele tulburări afective întâlnite

la adult pot fi interpretate altfel la copil, ele se înscriu în aria

normalului.

În copilărie, anxietatea se manifestă de cele mai multe ori

atât de intens, încât domină întreaga personalitate. Copii anxioşi

se recunosc de exemplu, de exemplu, prin faptul că le e frică pe

întuneric, sau într-o încăpere luminată (Karl Leonard, 1975).

În prima copilărie, caracteristice pentru starea sa de

anxietate sunt intensitatea, variabilitatea, durata scurtă şi

superficialitatea.

În a doua copilărie se urmăreşte labilitatea sa afectivă,

capacitatea de stăpânire a emoţiilor, sociabilizarea, capacitatea

de a realiza comunicarea afectivă.

În a treia copilărie atitudinile afective faţă de diverse

situaţii din ambianţă, succesele în procesul instructiv educatic.

Reacţiile de frică la copii sunt considerate normale până la

un punct, atunci când sunt motivate raţional şi adecvate

situaţiei. Copilul resimte frica foarte difuz datorită lipsei de

experienţă. În aceste cazuri frica se apropie mai mult de

anxietate.

Anxietatea la copil are un caracter episodic şi uneori se

manifestă sub forma unor explozii emoţionale. Debutul

anxietăţii este brusc, crizele pot dura câteva minute, eventual

repetându-se în aceeaşi zi şi sunt însoţite de manifestări

negative.31

Examinarea istoriilor din copilărie ale unui mare număr de

nevrotici, s-a ajuns la concluzia că numitorul comun ţine de

mediu.

Principala calamitate este întodeauna lipsa de afecţiune,

de căldură sufletească autentică. Cauza pentru care un copil nu

primeşte destulă căldură şi afecţiune constă în incapacitatea

explicată de propriile lor nevroze. Acţiunile şi atitudinile acestor

părinţi nu poate decât să genereze ostilitate şi anxietate.

Factorii care generează ostilitatea la copil sunt :

frustrarea dorinţelor copilului şi gelozia. Copii pot accepta o

mulţime de privaţiuni dacă ei simt că privaţiunile sunt

îndreptăţite, fireşti, necesare. Contează şi spiritul în care

frustrările sunt impuse. Gelozia ţine de aşa factori contribuitori

ca lipsa de afecţiune şi spiritul de competenţă.

O poziţie ostilă faţă de familie sau faţă de un membru al

acesteia este nefavorabilă pentru dezvoltarea copilului. Pericolul

constă în reprimarea protestului, reflectarea criticii sau

acuzaţiilor. Ca efect copilul îşi ia asupra lui vina şi se simte

nedemn de a fi iubit. Deci, ostilitatea refulată va genera ca

urmare anxietate.

Motivele pentru a-şi refula ostilitatea într-o astfel de

atmosferă ar fi: neputinţa, frica, afecţiunea sau sentimentul

de nevinovăţie.

Neputinţa copilului este un dat biologic. El este

dependent de mediu în ceea ce priveşte împlinirea trebuinţelor

sale – mai înâi celor biologice, apoi celor ce include psihicul,

viaţa intelectuală şi spirituală, până se maturizează şi devin

capabili să-şi ia viaţa în propriile mâini. În condiţii nefavorabile

neputinţa este în mod artificial accentuată de intimidare (i se

ascund laturile dificile ale vieţii, hiperprotejarea), de alintare sau 32

menţinerea copilului în stadiul dependenţei emoţionale. Cu cât

mai neajutorat este făcut un copil cu atât mai puţin va îndrăzni

el să-şi manifeste opoziţia. Sentimentul fundamental ar fi:

“Trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru că am nevoie de

tine “ .

Frica este generată direct prin ameninţări, pedepse

precum şi prin accese de mânie sau scene violente la care

copilul este martor.

Frica mai poate fi provocată şi de intimidarea directă prin

confruntarea copilului cu marile pericole ale vieţii : microbi,

accidente de automobil, “străini” mâncători de oameni, copii

needucaţi, căţăratul pe copaci. Cu atât mai mult i se vâră

copilului spaima, cu atât mai puţin va cuteza el să manifeste

ostilitate.

Deviza ar fi:

“ Trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru că mie

frică de tine ”

Iubirea. Când copilul este intimidat, se poate agăţa de

acest substituit de iubire, fiindu-i frică să se răzvrătească pentru

ca nu cumva să piardă răsplata pentru faptul de a se arăta docil.

“Trebuie să-mi reprimi ostilitatea de teamă de a nu

pierde iubirea”.

Sentimentele de vinovăţie are două motive:

o copilului îi e teamă că ostilitatea pe care o simte să

dăuneze relaţiilor sale cu părinţii : ei l-ar părăsi, şi-ar retrage

bunăvoinţa sau se va întoarce împotriva lui.

o în societatea noastră “nu e bine să fii ostil”, altfel

“Ei sunt demni de dispreţ dacă exprimă sau ascund

33

sentimente faţă de părinţi ori încalcă regulile

instituite de ei”.

Cu cât copilul se simte mai vinovat de încălcarea unui

teritoriu interzis, cu atât mai puţin cutează el să se simtă mai

răuvoitor sau să-i acuze pe părinţi.

Sfera sexuală este interzisă pentru copii. Prohibiţiile sunt

exprimate prin tăceri, ameninţări, prin pedepse şi copilul ajunge

să simtă că curiozitatea sexuală şi activitătatea sexuală sunt

interzise şi le permite, sau există cumva vreo fantazare sexuală,

îl poate face pe copil să se simtă vinovat.

Deviza este: “Trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru

că aş fi un copil rău dacă aş face-o”.

În diverse combinaţii aceşti factori îl pot duce pe copil să-

şi refuleze ostilitatea, şi în ultima instanţă, îi produce anxietate.

Anxietatea infantilă este un factor necesar, dar nu şi o

cauză suficientă pentru dezvoltarea unei nevroze.

Circumstanţele favorabile, o schimbare timpurie a anturajului

pot să prevină o dezvoltare nevrotică. Dar aşa cum adesea se

întâmplă, condiţiile de viaţă nu sunt de natură să diminueze

anxietatea, atunci nu numai că aceasta poate să persiste ci va

creşte în mod progresiv şi pune în mişcare toate procesele care

constituie nevroza.

Se poate dezvolta în mod progresiv anxietatea generală

cu privire la “lume” sau care mai poate fi numită fobie socială.

Un copil crescut în aşa atmosferă ca aceea descrisă nu va

îndrăzni, în propriile-i contacte cu ceilalţi să fie tot atât de

întreprinzător şi de combativ ca ei. El îşi va pierde certitudinea

de a fi dorit şi va lua o şicană inofensivă drept o nemiloasă

respingere. El va fi lezat mai uşor decât ceilalţi şi va fi mai puţin

în stare să apere singur. Aceşti factori duc la dezvoltarea 34

insidioasă a sentimentului predominant de a fi singur şi

neajutorat într-o lume ostilă. Reacţiile caracteristice se

cristalizează într-o atitudine caracterială. Această atitudine

oricând poate dezvolta o nevroză. Ea a fost definită de către C.

Korney “anxietatea fundamentală”.

2. Definirea şi abordarea fobiei sociale

din mai multe perspective.

Gillian Butler (1989) arată că fobia reprezintă o teamă

exagerată şi persistentă de un obiect sau de o situaţie care de

regulă sunt nepericuloase. În cazul fobiilor sociale vedem

dezvoltându-se o “frică persistentă, iraţională şi o dorinţă

reţinută de la a evita situaţii în care subiectul poate fi observat

atent de altcineva” (W.Kuber, Psihoterapiile, 1997).

Subiectul se teme de lucruri cu ar fi evaluările negative, critică

sau teama de a fi respins. Fobiile sociale se pot contra pe unele

aspecte concrete cum ar fi teama de a vorbi, în public, de

mânca în public. În aceste cazuri evitarea situaţiei anxiogene

este mai dificil de realizat decăt în cazul altor fobii.

De regulă, nu se cunoaşte exact originea fobiilor. Rareori

pacientul fobic poate descrie un eveniment psihotraumatizant

despre care spune că stă la originea fobiei. Majoritatea autorilor

(în special comportamentaliştii) sunt de părere că acestea sunt

frici dobândite prin condiţionare ca urmare a unor experienţe

nefericite, conduite amplificate de reacţii excesive ale

anturajului sau de insecuritatea datorită absenţei mamei. Uneori

această condiţionare se fizează în perioada de stres puternic

sau în stări de supraactivare când reacţiile caracterizate prin

teama se invaţă cu uşurinţă.35

Pentru psihoanalişti, mecanismul cauzal este un conflict

intrapsihic inconştient. Subiectului îi este teamă de impulsurile

sale pe care nu şi le poate asuma le neagă realitatea efectul

fiind deplasarea acestei frici pe obiect sau situaţie. După

(Marks 1969), prezenţa şi natura factorilor precipitatori nu au o

legătură directă cu tulburarea fobică şi nu este necesar să

cunoaştem cauza care a produs fobia pentru a o trata cu succes.

2.1 Modelul biologic

Pacienţii care se plâng de fobii sociale suferă de

tahicardie, tremurături, de transpiraţie etc. atunci câd se află în

situaţii ce implică o evaluare socială.

Această indică o activitate autonomă crescută. Aceste

observaţii au dat naştere ipotezei după care fobia socială ar fi

consecinţa unei producţii excesive de catecolamie în situaţii de

stres sau a unei sensibilităţi crescute la creşterea normală de

catecolamie. Acestă ipoteză a putut fi confirmată parţial, dar nu

se dovedea suficientă pentru explicarea fobiei sociale.

Tratamentul fobiei sociale, după acest model, este

bineînţeles de natură biologică şi vizează sedarea excitaţiei

autonome prin reglarea chimică cu ajutorul mijloacelor

farmacologice care s-au arătat eficiente:

inhibitorii monoamin-oxidazei (I.M.A.O.) : (exemplu:

fenelzina propusă de Ziebowitz şi al. în 1986)

beta-blocantele : propanol (Faloon ş.a (1981),

atenalol (Gorman şi al (1985))

antidepresive triciclice şi benzodiazepinele:

clompiramina şi imipramina, alprazdamul, diazepina

36

Aceste medicamente au fost folosite în cercetări clinice;

rezultatele nu sunt totuşi clare. Ele cu mult cedează efectului

placebo.

2.2 Modelul psihofiziologic (comportamental)

Concepţia psihofiziologică subliniază interacţiunea

factorilor psihici şi biologici. Criza de panică nu este considerată

ca fiind spontană, fără stimul declanşator intern sau extern, ci

ca un produs de interacţiuni complexe între senzaţii corporale

primare (de ex. o creştere a ritmului cardiac), procesele

afectivo-cognitive şi o reacţie consecutivă a pacientului. Aşa

cum ilustrează schema de mai jos, fenomenele biologice sau

psihice sunt percepute mult mai puţin chiar şi interpretate ca

“pericol”. Aceasta antrenează dezvoltarea anxietăţii şi panicii

care acţionează, la rândul lor, asupra diferitelor elemente

intensificându-le sau modificândule. Derularea concretă e

influenţată de caracteristicile biologice şi istoria însuşirii de

cunoştinţe individuale, tipul şi eficacitatea strategiei de control,

cât şi de particularitatea situaţiei.

37

Stimulul declanșator(intern sau extern)

Perceperea amenințării

Interpretare catastrofică

Aprehersiune

Senza]ii corporale Hiperventila]ie

Schema dezvoltării unei crize de panică (după Clark şi

Salkovskis, 1987)

Tratamentul trebuie să vizeze diminuarea anxietăţii şi să

desfacă legăturile sale cu senzaţiile corporale şi procesele

cognitive ce însoţesc tulburarea. În perioada fazei diagnostice a

tratamentului se caută astfel mai întâi factorii declanşatori şi

condiţiile ce însoţesc crizele de anxietate (hiperventilaţie mod

de a se hrăni, cogniţii, situaţii interpersonale). În etapa

următoare, informaţiile obţinute sunt folosite în timpul

comunicării unui model explicativ individual care se referă la

modelul psihofiziologic al tulburările iraţionale menţionate mai

sus. Urmează apoi prezentarea metodelor de confruntare şi de

control al anxietăţii indicate pentru simptomatologia în cauză

care sunt produse pentru a rupe cercul vicios. Este vorba despre

tehnici respiratorii, cât şi de diferite strategii de stăpânire de

sine care să permită controlul simptomelor anxioase.

2.3 Modelul terapiei cognitivo-comportamentale

După acest model, fobiile sociale se dezvoltă pe un teren

cu predispoziţie biologică şi psihică la reacţii anxioase.

Totuşi se studiază mai mult comportamentul subiectului în

situaţii sociale. Din această perspectivă, persoana suferind de 38

fobii sociale reacţionează la solicitarea socială prin sentimente şi

gânduri negative, care-i orientează atenţia mai degrabă asupra

propriei persoane decît spre obligaţia creată de situaţia socială.

Individul se întreabă dacă va fi capabil să stăpânească situaţia,

dacă va fi anxios şi dacă ceilalţi îşi vor da seama de aceasta,

care vor fi consecinţele comportamentului său etc., în loc să-şi

îndrepte atenţia asupra rezolvării sarcinii (de exemplu să

asculte, să evalueze ceea ce aude, să formuleze un răspuns).

Aceasta duce la creşterea anxietăţii şi la activarea sistemului

autonom, situaţie care din nou e percepută de pacient, care

amplifică tensiunea şi împiedică găsirea unei soluţii optime

sarcinii respective. Dacă ulterior va găsi situaţii similare el va

reacţiona asemănător şi va avea tendinţa de a le evita sau de a

le suporta cu o nelinişte mai mult sau mai puţin importantă.

Tratamentul fobiei sociale se bazează, în funcţie de

această abordare, pe expunere (confruntare) şi pe restructurare

cognitivă. El vizează nu numai diminuarea anxietăţii, ci şi

punerea în ordine a competenţelor sociale şi modificarea

gândurilor şi atitudinilor care sunt la baza atitudinii anxioase. În

acest scop, se combină şi se utilizează mai multe procedee.

2.4 Abordarea psihanalitică

După Freud, fobia e legată de un conflict ce ţine de

fanteziile sexuale inconştiente. Angoasa asociată sadisfacţiei

pulsionale este deplasată şi proiectată în spaţiu. După

concepţiile psihanalitice mai recente, ar fi vorba totuşi mai puţin

de un conflict în ceea ce priveşte problema separaţiei şi a

delimitării. După aceste cercetări, miezul conflictului s-ar găsi

39

într-un conflict legat de dorinţa de a deveni autonom şi adult, şi

dorinţa de a evita angoasa care presupune emancipare.

Terapia trebuie să ia în considerare, în special,

componenta imaginară a angoasei şi are drept scop să permită

pacientului să înţeleagă conflictul fundamental, să interpreteze

şi să facă să dispară transferul care s-a dezvoltat pe parcursul

terapiei. Că acest lucru nu se poate face după procedeul clasic,

Freud a recunoscut-o deja în 1911.

“… Nu stăpâneşti niciodată o fobie dacă te astepţi ca prin

analiză bolnavul să fie convins s-o abandoneze, …, n-ai succes

decât cu condiţia de a-i putea determina prin influenţa analizei,

să meargă pe stradă şi să lupte cu angoasa, în timpul acestui

tratament.”.

Capitolul II.

Teorii etiologice şi terapeutice

asupra fenomenului de tulburare anxioasă.

1. Psihoterapia gestalistă în tulburări fobice (anxioase)

Abordarea gestalistă a personalităţii propune un model

teoretic numit “ciclul experienţei gestaltiste”. Acest model

desfăşoară elementele experienţei ca un proces continuu prin

care nevoile organismului, impun grade şi forme diferite de

contact cu mediul prin intermediul cărora, ele pot fi satisfăcute.

Ciclul experienţei gestaliste include parcurgerea a cinci stadii:

40

care se generalizează continuu, unul pe celălalt, în cadrul unui

model funcţional (Mel Robin, 1984).

1) Senzaţie 2) Conştientizare 3) Acţiune 4) Contact 5)

Retragere.

1) Ciclul integrării persoanei sau contactării la mediu

începe cu senzaţiile prin care se experimentează trăirea şi

semnificaţia stimulilor care acţionează asupra organismului.

Omul discriminează direct “ce este”, “ce nu este”. Dincolo de

experienţa personală, copii învaţă din familiile lor şi “ce pot” şi

“ce trebuie” să vadă, să audă, săsimtă şi “ce nu pot”, “ce nu

trebuie” “să perceapă”. Aceasta crează o primă confuzie şi

anxietate în modulo de contact, prefigurănd graniţe impuse.

copii introectează toate impunerile comportamentale şi ulterior

idealurile sau convingerile altora, necritic, ca o plastilină

maleabilă la “căldură şi ameninţarea perderii acesteia din cuibul

parental”, pentru ca mai târziu să devină adulţi cu o moralitate

supraîncălzită. Ei investesc o cantitate enormă de energie în

menţinerea graniţei între obligaţii şi dorinţe şi multe dintre

impunerile introectate îi determină să fie ceea ce ei nu sunt,

crescându-le rezistenţa la schimbare.

2) Conştientizarea deplină este procesul prin care se intră

în contact cu cele mai importante evenimente din câmpul

individual (intrapsihic) sau din mediu (exteropsihic). Punctul

culminant este realizarea imediată a insight-ului – condiţie

pentru restructurarea gestaltului, pentru creştere.

Orice negare a situaţiei şi a cerinţelor acesteia ca şi a

propriilor dorinţe şi răspunsuri alese de persoană - este o

perturbare a conştientizării.

41

Dacă o conştientizare deplină poate să clarifice şi să

confere siguranţa de sine, o perturbare a acestui proces

întreţine confuzie şi anxietate în contactul cu sine şi cu alţii.

Neconştientizarea de sine mută conflictul real sai imaginar

doar, din plan extern, în plan intern şi perpetuează un model de

autoafalsificare soldat cu blocaj şi suferinţă.

3) Acţiune. Persoana blocându-şi impulsul de a acţiona

resimte tensiune musculară şi durere. Ea poate experimenta

atât puterea de a acţiona eficient, cât şi acţiunea ineficientă,

aceasta din urmă favorizând inhibiţia, paralizia voinţei. Unele

persoane cu dificităţi de acţionare (absenţa iniţiativei,

susţinerea acţiunii, finalizarea acţiunii, adecvarea acţiunii) îşi

dezvoltă compensator alte abilităţi, ca de pildă fantazarea,

teoretizarea capacităţii observaţionale, dar suferă de o

incapacitate de a pune în acţiune ideile, proiectele etc.

Teoria gestalistă are în vedere în mod special stimularea

şi amplificarea acţiunii, utilizând multiple tehnici corporale

(respiratorii, posturale metafora corporală etc.)

4) Contactul. Un stadiu crucial al ciclului este

experimentarea contactului cu exteriorul (persoane obiecte,

situaţii mediu). O graniţă de contact optimă, care să menţină un

raport de echilibru dinamic între sine şi mediu, necesită o

anumită flexibilitate adaptivă, bazată pe armonizarea între

deschidere şi rezistenţă, 6ntre permeabilitate şi evitare.

5) Retragerea presupune o încheiere acceptată a vechilor

probleme de relaţie, cu sine şi cu alţii. Persoanele care nu

reuşesc să se detaşeze de vechile probleme ale unui ciclu

experienţial, se agaţă cu îneverşunare de relaţii

“nedeterminate”, se îneverşunează în a-şi păstra vechile

tranzacţii, semnificaţii şi resentimente, rămÎn fizate de un vechi 42

patern experenţial. În acest fel ele se auto sabotează în procesul

de creştere.

Figura 1

senzaţie

(a rămâne aşa) (a nu simţi

insensibilitate)

retragere conştientizare

(rezistenţe) (confuzie, anxietate)

contract acţiune

(tensiune musculară durere)

Ciclul experienţial Gestalt (după M Rabin, 1980)

Persoanele care suferă de sentimente de autorespingere,

sau care se tem să nu fie respinşi, cu complexe de inferioritate,

cei care se autoînşeală, cu acute sentimente de frustraţie, cu

dificultăţi de exprimare a sentimentelor şi opiniilor cu conduite

evitante, exitante, dubitative, inhibaţi blocaţi, anxioşi, într-un

cuvânt – toţi cei care trăiesc nefericirea şi nu ştiu cum să

depăşească această stare sunt cei mai indicaţi pentru această

formă de terapie. Ei sut direct interesaţi de modul în care pot

autoconştientiza cum să se autoregleze.

Stiluri, modalităţi şi tehnici de lucru în teoria gestalistă:

“A veni în întâmpinare” şi “a intra în rezonanţă” sunt două

atribute esenţiale în munca terapeutului gestalt.

43

- Pentru a clasifica şi a extinde experienţa ce exprimă prin

expresia “a lucra cu …” (cu corpul, cu emoţiile, cu

comportamentele proprii clientului său pe care le

experimentează din perspectiva altora).

Tehnicile de focalizare se bazează pe interogaţii ghid şi pe

exerciţii (ex. ce simţi, la ce gândeşti încearcă să faci asta)

Dintre tehnicile experimentale cele mai cunoscute sunt :

a) Exerciţii de conştientizare corporală conştientizarea

tensiunii musculare şi a relaxării psihomusculare;

conştientizarea ritm respirator şi a modificării lui în conexiune

cu emoţiile sau cu retrăirea anumitor situaţii sau cu imaginarea

altora, constientă senzaţiilor care comunică stări de disconfort,

constientizarea ritmului cardiac în conexiune cu stările şi

găndurile asociate, conştientizarea posturii, nimicirii în

conexiune cu stările sau cu gândirea pacientului,

conştientizarea rezistenţelor sau dependenţelor în contactul

corporal în directă conexiune cu problemele spaţiului personal şi

cu relaţii de intimitate, etc. Ca urmare, insul devine mai

conştient de sine şi de contactele sale cu lumea.

b) Exercitare de conştientizare afectivă şi relaţională

tehnica scaunului gol ca suport de dialog – joc de

rol cu persoane semnificative sau dialogarea dintre “părţile

eului aflate în conflict”. El îşi dezvoltă în timpul acestei

comunicări o strategie de rezolvare a acestui conflict, de

unificare a polarităţilor.

tehnica reprezentată în spaţiul personal ajută

subiectul să-şi conştientizeze imaginea de sine în relaţia cu

mediu, problemele de contact şi graniţele personale.

tehnica “zidul” – se pot conştientiza strategiile prin

care subiectul se confruntă cu obstacolele existenţiale 44

permite autoexplorarea şi găsirea soluţiei: determină

dependenţa emoţională versus maturitatea emoţională;

tehnica “cubul” – relevantă pentru modul în care

persoana face faţă la izolare, raportul dependenţă afectivă -

autonomie, nevoia de comunicare cu ceilalţi, rezistenţa în

situaţiile limtă. Poate fi un bun suport de restructurare

mentală în depăşirea propriilor blocaje, precum şi a unor

tendinţe nevrotice de tip anxios, claustrofobic şi sociofob;

tehnica “menţine-te !” încurajează pacientul să se

păstreze în ceea ce simte şi să relateze;

tehnica “scenarizării sau punerii în scenă” – se

bazează pe punerea în acţiune chiar a sentimentelor şi a

ideilor incomode, nemărturisibile, reţinute sau refuzate

conştient în a fi communicate. “Spunei-o” este încurajat să

verbalizeze sentimente la adresa unei persoane.

c) Exercitarea de conştientizare cu suport imaginativ şi de

restructurare cognitivă. Prezentăm în continuare câteva tehnici

de integrare şi restructurare, unele bazate pe suport imaginativ

şi reprezentare vizuală, altele folosind suport kinestezic -

postural ori schimbarea raportului figură - fond.

tehnica fanteziei ghidate Se utilizează în situaţia în

care pacientul îşi crează şi întreţine anxietăţi, neputinţe sau

evaluări eronate, ca urmare a unei procesări secvenţiale,

scotomizate a unor evenimente cu mare încărcătură

emoţională. Tehnica respectivă poate reconstitui, focalizănd pe

detalii semnificative, cursul evenimentelor experimentate de

subiect, reintegrându-l prin descoperirea înţelesului adevărat

care le explică sau poate crea o imagine acceptată a sinelui

sau a cuiva, ca suport pentru integrarea unei părţi respinse a 45

eului. De exemplu, un pacient care suferă de sentimentul de

autorespngere poate vizualiza imaginea mamei care-l acceptă

necondiţionat şi parcurge un dialog imaginar cu această

imagine. (suport afectiv pozitiv).

tehnica de diminuare şi integrare : pentru a

diminua sau neutraliza efectul de ancorări şi paternuri rigide,

pacientul este pus să-şi imagineze opusul a ceea ce afirmă şi

să conştientizeze un eveniment, sau relaţie dein această nouă

perspectivă.

tehnica metapoziţiilor este utilizată în scopul

restructurării scutului cognitiv în lucrul cu polarităţile. Pacientul

este antrenat într-un proces de autoconştientizare a naturii

conflictului. El câştigă treptat distanţă şi obiectivitate în

înţelegerea şi rezolvarea problemei, prin experimentarea

succesivă a rolurilor altei persoane, mai ales a acelei cu care se

află în conflict direct, apoi a celui care asistă la conflict,

ş.a.m.d.

tehnica autodezvăluirii terapeutului

Ca regulă, pacienţii singuri îşi creează şi întreţin

anxietatea. Ei nu sunt conştienţi de modul în care îşi autoinduc

unele comportamente ineficiente sau greşite, fiind de fapt

autorii sau programatorii inconştienţi, ai acestora, pe baza unor

judecăţi sau evaluări pripite sau care le scapă de sub control

conştient, sau care pur şi simplu le emit din inerţie sau

stereotipie cultural – educaţională.

Gestalt terapia propune pentru situaţii date tehnica

fanteziei ghidate cu ajutorul căreia pacientul poate reconstitui,

focalizând pe detalii semnificative, cursul evenimentelor

experimentate pe subiect, reintegrându-le prin descoperirea

înţelesului adevărat care le explică sau poate crea o imagine 46

acceptată a sinelui sau a cuiva, ca suport pentru integrarea unei

părţi respinse a Eului. Restructurarea aici se produce la nivel

mental, imaginativ, care este simultan şi o expresie afectivă.

Noul “proiect” mental antrenează o restructurare emoţională

pozitivă constând într-o mai bună acceptare. Acest tip de

contact relaţional va fi transferabil în experienţe actuale de

relaţie.

Foarte frecvent persoanele sunt constrânse de graniţele

modurilor obişnuite de a gândi, aşa încât, în câmpul conştiinţei

lor nu încape nici o alternativă posibilă. Sunt implicate aici

mecanisme de reprimare şi negare, ca şi învăţarea, imitaţia,

modelele culturale. Pentru a diminua şi neutraliza ac. efect de

ancorare a patternurilor rigide, pacientul este pus să să-şi

imagineze opusul a ceea ce afirmă, sau consideră a fi adevărat

şi să conştientizeze un anumit eveniment sau relaţie din această

nouă perspectivă. Efortul imaginativ îi poate revela şi aspectele

şi semnificaţiile noi, în raport cu care el se deschide şi

reexperimentează situaţia.

I se propune pacientului să reconsidere o situaţie o relaţie

sau propria imagine negativă, autorespinsă, din perspectiva a

cel puţin 3 calităţi, avantaje sau beneficii, după ce a precizat

toate elementele reprobabile, respinse sau negative a

respectivului obiect, situaţii, relaţii, tc. O astfel de tehnică

solicită pacientului să exprime sentimente pozitive şi negative în

legătură cu o aceeaşi persoană, sau să exprime verbal stări

negative inexplicabile, cum ar fi tensiunea internă, frica, plânsul.

O altă tehnică (Lowen, analiza bioenergetică) : atunci

când relatează pacientului despre o anumită emoţie pozitivă sau

negativă, este rugat s-o localizeze în corp şi să lucreze asupra

ei.47

2. Psihoterapia existenţialistă sau

experienţa căutării sensului fiinţei

În concepţia existenţialiştilor nu există boală psihică ci

numai situaţii problematice şi impasuri existenţiale, ceea ce

înseamnă pierderea sensului existenţei ca urmare a scăderii şi

reprimării potenţialului uman.

Nevroza este expresia disperării existenţiale. Anxietatea

teama, panica şi sentimentul de culpabilitate apar datorită unei

subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiţiei

umane, fapt ce duce la o depersonalitate şi apariţie, la “situaţii

limită” ce determină o existenţă umană alienată, absurdă,

izolată şi lipsită de sens.

Anxietatea este considerată a fi pozitivă, deoarece prin

intermediul ei individul conşitentizează faptul că existenţa este

limitată (fragilă) şi de aceea individul este singurul responsabil

de scopul şi direcţia propriei vieţi.

Se consideră că maturizarea reprezintă o precondiţie

esenţială a libertăţii şi realizării de sine, iar sinceritatea şi

umorul sunt condiţii ale creşterii autentice. Rolul hotărâtor în

maturizare revine însă capacităţii de comunicare, pasiunii rostirii

cuvântului, transmiterii mesajelor interumane, socializării prin

cuvânt şi informaţie. Nici un fenomen smuls din comunicare, nu

mai poate fi numit fenomen de adaptare psihologică. {i aceasta

pentru că alături de limbajul conceptual există un limbaj

emoţional, alături de limbajul logic sau ştiinţific există un limbaj

al imaginaţiei poetice “La origine limbajul nu exprimă gânduri şi

idei, ci sentimente şi emoţii” (E. Cassirer, 1994).

48

Rollo May (1967) consideră că anxietatea poate avea

atăt un rol pozitiv cât şi unul negativ. Anxietatea se consideră a

fi pozitivă atunci când clientul înfruntă situaţiile de viaţă care-l

fac anxios, atunci când se aruncă în luptă pentru a deschide

posibilităţile vieţii. Anxietatea are un rol negativ atunci când

subiectul evită aceste posibilităţi, mulţumindu-se să trăiască

limitat şi resemnat.

În viaţă, subiectul nu se poate conduce după nevroza

existenţială care impune reducerea sau chiar anularea

autonomiei determinând instalarea anxietăţii, lipsa valorii şi a

sensului existenţial. Se urmăreşte nu atât eliminarea anxietăţii

cât transformarea anxietăţii nevrotice în anxietatea normală cât

şi a capacităţii de a trăi în condiţiile acestei anxietăţi normale”

(I. Holdevici şi I. P. Vasilescu, 1993).

Pacientul va învăţa să se confrunte cu propriile reacţii,

sentimentele, temeri şi anxietăţi într-o manieră constructivă.

Existenţialiştii susţin că o persoană poate fi schimbată numai

printr-o viaţă schimbată. Scopul analizei nu este acela de a alina

simptomul sau de a ajuta clientul să se “ajusteze” la societate,

ci de ajuta clientul să să-şi descopere fiinţa să devină deplin

conştient de propria existenţă În felul acesta schimbarea este

văzută ca posibilă, ajută el să ia o atitudine de angajare în viaţă,

în proiecte existenţiale.

3. Anxietatea din perspectiva analizei bioenergetice

Orientarea în viaţă este către plăcere şi departe de

durere. Nu deschidem şi ne îndreptăm spontan către plăcere; ne

contractăm şi ne retragem la fel de spontan din faţa durerii.

Când, în aceeaşi situaţie, există posibilitatea plăcerii şi 49

ameninţarea durerii, trăim anxietate. Acest tip de situaţii, în

care sunt incluse semnale mixte, sunt cauza anxietăţii de fond

care însoţeşte orice tulburare nevrotică sau psihotică. Ele apar

în copilărie, în relaţia părinte – copil. Atâta timp cât oferă hrană,

contact de stimulare senzorială, părinţii sunt o sursă de plăcere.

Foarte curând însă ei încep să fie asociaţi şi posibilităţii durerii

semnalul mixt generează anxietate, iar apărarile se dezvoltă.

Ele reduc anxietatea, dar concomitent reduc viaţa şi vitalitatea

organismului.

Însă aparările nu blochează, în totalitate impulsurile către

obţinerea plăcerii. Dacă s-ar întâmpla astfel, aceasta ar

conduce, în cele din urmă, la moartea persoanei. Într-o analiză

dusă la extrem, moartea reprezintă apărarea totală, completă

împotriva anxietăţii. şi în măsura în care orice apărare

reprezintă o limitare a vieţii, o putem considera ca pe o moarte

parţială.

Schema generală care explică problemele personalităţii:

privare – căutarea plăcerii – frustrare

anxietate – mecanism de apărare – pedeapsă

Pentru a alege un caz individual, sunt importanţi trei

factori:

a) timpul : cu cât anxietatea a apărut mai timpuriu, cu

atât apărările sunt restructurate la un nivel mai profund;

b) situaţia care a produs anxietate;

c) mecanismul de apărare mobilizate pentru a-i face faţă.

Funcţie de modul în care se adaptează la lume,

personalitatea poate oscila între două extreme: persoanele care

se apără pe sine şi persoanele care se exprimă pe sine. Le-am

mai putea denumi şi persoane care stagnează şi persoane care 50

cresc. Primele se raportează defensiv la lume, cealaltă expresiv

şi creator.

Persoana defensivă este caracterizată prin prezenţa

mecanismelor de apărare. Cum acestea pot fi de mai multe

tipuri şi persoana defensivă poate îmbrăca mai multe forme (5),

cunoscute sub denumirea de forme caracteriale: schizoidă,

orală, psihopată, masochistă, rigidă. Rolul mecanismului de

apărare este de a proteja inima împotriva anxietăţii. O astfel de

persoană va ridica o mulţime de baricade în calea anxietăţii şi

nu va permite ca inima sa să fie uşor atinsă (zona instinctelor).

În acelaşi timp, ea nu va răspunde lumii din inimă. Defensele

trebuie înţelese ca un proces evolutiv, la nivele diferite ele luând

forme diferite, aşa cum se poate observa în schema de mai jos:

Criteriul inimă : ceea ce trebuie apărat : a iubi şi a fi

iubit

Nivelul emoţional : sentimente suprimate de teamă,

panică, durere, tristeţe, furie, disperare.

Nivelul muscular : tensiuni musculare cronice, care

împiedică sentimentele reprimate să ajungă la nivelul Eului

(constient).

Nivelul eului : negarea, proiecţia, raţiona;izarea,

blamearea, neâncrederea.

Terapia bioenergetică

Orice persoană nevrotică, trăieşte într-o măsură mai mare

sau mai mică, în afara lumii, prin urmare, unul din scopurile

terapiei va fi amplificarea contactului cu lumea persaona trebuie

să stabilească ma itntâi un bun cantact cu sine. Cim zona de

contact cu lumea a oricărei fiinţe este scopul, relaţia cu el

devine esenţială.

51

Majoritatea exerciţiilor bioenergetice au drept scop

înlăturarea sau reducerea blocajelor ce împiedică asimilarea

experienţei. Atâta timp cât energia individului este fie blocată în

trecutul său infantil, fie orientată către un viitor compensator,

populat cu scopuri nerealiste, el va rămâne suspendat, în afara

prezentului şi a realităţii. Analiza bioenergetică urmăreşte să

elibereze această energie, şi făcând-o disponibilă pentru “acum

şi aici”, să redeclanşeze procesul creşterii.

Analistul bioenergetician lucrează simultan la două

nivele : nivelul energetic (lucrul cu corpul) şi nivel verbal (munca

analitică).

a) Lucrul cu corpul are drept scop restabilirea balanţei

energetice, adică a echilibrului dintre încărcare şi descărcare.

Încărcarea cu energie se obţine, în principal, prin tehnici cu

exerciţii care provoacă o respiraţie completă şi profundă de

cantitate de oxigen din corp crescănd nivelul energetic creşte.

Descărcarea energiei presupune înlăturarea blocajelor

exprimate sub forma tensiunilor musculare cronice, emoţiilor

reprimate, de obicei prin strigăt sau plâns, se alătură în mod

natural.

b) Secvenţa analitică constă în ascultarea istoriei

pacientului: “citirea” ei aşa cum este întimpărită la nivelul

corpului.

52

4. Psihoterapia rogersiană centrată pe persoană

Comportamentul nostru este determinat de conjugarea a

doi factori : tendinţa la actualizare şi noţiunea Eului. Prima

reprezentare a factorului dinamic, a doua factorul reglator, una

furnizează energia, cealaltă direcţia.

Actualizarea Eului succesul şi eficacitatea lui nu depind

deloc de situaţia “reală”, “obiectivă”, ci de situaţia aşa cum o

percepe subiectul. Ori subiectul percepe situaţia în funcţie de

noţiunea Eului său; ceea ce se raportează la Eu are tendinţe să

fie perceput în relief şi este succeptibil de a fi modificat în

funcţie de dorinţele, neliniştile subiectului ceea ce nu se

raportează la Eu are tendinţe de a fi perceput mai vag sau să fie

total neglijat.

Dacă există congruenţe între “percepţii” şi “realitate”, în

ceea ce priveşte noţiunea “Eului”, acţiunea tendinţei

actualizante va fi adecvat condusă de noţiunea “Eului”, acţiunea

tendinţei actualizante va fi adecvat condusă de noţiunea Eului

şi individul va avea toate şansele pentru a-şi atinge scopurile

pe care şi le propune de asemenea comportamentul său va

avea tendinţa de a asigura menţinerea şi îmbogăţirea Eului. În

caz negativ, adică acolo unde îmbogăţirea Eului comportă

lacune şi erori, tendinţa actualizantă va fi prost luminată, ea îşi

va propune scopuri greu de atins dacă nu irealizabile, şi orice alt

lucru fiind la fel va ajunge la eşec, cu toate frustrările care

rezultă şI care împiedică bună funcţionare.

Pentru ca noţiunea Eului să fie realistă ea trebuie să fie

fundamentată pe experienţa autentică a subiectului, adică pe

ceea ce simte în mod real. Astfel spus, subiectul este psihic liber

când nu se simte pentru a păstra fie afecţiunea sau stima 53

celorlalţi care joacă un rol important în “economia” sa internă,

fie stimă de sine.

Când liberteatea experienţială a subiectului e ameninţată,

acestuia nu-i este permis să simtă sentimentele pe care le simte

pentru a păstra fie afecţiunea sau stima celorlalţi care joacă un

rol important în viaţa sa. Neliniştea e cauzată de exteriorizarea,

apoi existenţa sentimentelor sale. Procedeul dovedindu-se

“fecund”, adică reprimând condiţiile conservării şi ridicării

moralului Eului, tinde să-l adopte ca mod de viaţă. Totuşi o parte

a experienţei sale trăite reale scăpând cunoaşterii sale, controlul

comportamentului său îi scapă în aceiaşi măsură. Din acel

moment se produc dezamăgiri şi decepţii şi subiectul devine

confuz, dezorientat, pe scurt, nevrotic. Deci această alienare a

subiectului în raport cu experienţa trăită ste chiar ceea ce

constituie personalitatea nevrotică.

Scopul terapiei rogersiene este să-l ajute pe pacient să-şi

înţeleagă pe deplin sentimentele, gândurile şi dorinţele, fără a

trebui să recurgă la manevre defensive, va fi corespondenţă

între experienţa sa reală, trăită şi percepţiile sale. Experienţele

negative de ostilitate, de inferioritate, de frică, vor fi

reprezentate în conştiinţă, la fel de uşor şi fidel ca experienţele

pozitive de securitate, succes, afecţiune. Dacă există

corespondenţă strânsă între experienţă şi percepţie, nu va

rezulta decât faptul că, prin comportament va fi adecvat

condus, căci este percepţia, mai ales percepţia Eului, ceea ce

determină direcţia acestuia (atenţie “adecvat” şi nu “perfect”).

Tehnicile propuse de Rogers sunt:

1) Clasificarea sentimentelor clientului : se face prin

reflecţie, meditaţie şi afirmaţie. Accentul este pus pe

sentimemntele prezente.54

2) Reformularea conţinutului afirmatiilor clientului se

folosesc alte cuvinte decât cele ale clientului pentru a revărsa

mai multă lumină asupra problemelor cu care acesta se

confruntă, pentru a elimina confuziile.

3) Acceptarea necondiţionată, sintetic redată, presupune

comunicare empatică autentică, acceptare pozitivă verbală, şi

non verbală (mimică şi pantomimică de tip compresiv) .

5.Hipnoterapia.Viziune conceptuală

Din perspectiva hipnoterapiei simptomul (inclusiv şI

anxietatea) se manifestă ca o reacţie de apărare a Eului

pacientului împotriva unor conflicte mai profunde sau mai

superficiale. Diverse simptome sunt mesaje ale organismului

prin care acesta comunică faptul că nu este în regulă cu el,

conflicte care îşi găsesc calea de exprimare în sistemul gastro -

intestinal produc simboluri de tipul:

“mi se pune un nod în gând”

“acesta îmi face rău”

“nu mai pot să înghit situaţia aceasta”

O mare cantitate de agresivitate sau frustrare care nu

este exprimată verbal, poate să se manifeste sub forma unor

simtome. Astfel, de pildă, insomnia poate ascunde o teamă

inconştientă de moarte, iar în cazul colitelor ulceroase

55

psihomaticienii spun că pacientul “se rode pe dinăuntru” din

cauza eforturilor pe care le face de a scăpa de problema sa.

Conflictele mai superficiale pot fi abordate prin simpla

terapie centrată pe simtom, în cazul conflictelor mai severe este

absolut necesară terapia de profunzime care se referă la

combinarea tehnicii de hipnoză cu unele metode specifice

psihoanalizei. Ea se numeşte hipnoanaliză.

Demersul terapeutic

Hipnoterapia reprezintă tratamentul psihoterapeutic

realizat cu ajutorul hipnozei. Hipnoza e o terapie centrată pe

simptom şi se înscrie printre psihoterapiile de profunzime “care

prin sugestii verbale precum şi imaginile sugerate îşi propune să

restructureze personalitatea subiectului şi modificări durabile în

psihicul acestuia urmărind astfel eliminarea unor probleme

psihice.

Specialiştii au demonstrat că, pentru simpla eliminare de

simptom nu este neapărat necesară o transă profundă ,

obiectivele pe care şi le propune terapeutul putând fi atinse şi

printr-o relare sau transă medie.

Un avantaj important al hipnozei îl reprezintă faptul că

această metodă se poate combina cu succes şi cu alte tehnici

de psihoterapie scurtă, abordarea pacientului putându-se realiza

din unghiuri diferite, ceea ce creşte şansa de vindecare a

acestuia.

Factorii hipnozei sunt : sugestia, sugestibilitatea,

hipnotizabilitatea, vizualizarea şi imageria mentală.

Prin hipnoză se induc sugestii directe, vizănd dispariţia

simtomului. Sugestibilitatea este reacţia faţă de sugestie şi

intensitatea acestei reacţii. Hipnotizabilitatea reprezintă 56

aptitudinea unui subiect de a atinge un anumit nivel al stării

hipnotice.

Hipnoterapia acordă un rol deosebit tehnicilor de

vizualizare şi imagerie mintală, mai ales în primele faze ale

tratamentului, atunci când se cere pacientului să-şi reprezinte

propria tulburare , pentru a se putea trece ulterior la

constituirea sugestiilor terapeutice. O astfel de tehnică este

tehnica de desensibilizare. Aflat în stare de transă hipnotică,

subiectul este instruit să repete mental o anumită situaţie, de

regulă anxioasă, imaginându-şI că îi va face faţă cu bine, fiind

calm şi controlat.

De exemplu, unei paciente cu trac la examen i se sugera

că se află în ziua examenului , că intră în sală şi se aşează în

bancă fiind calmă, relaxată stăpână pe situaţie. În continuare i

se cere să-şi imagineze că în momentul în care primeşte

subiectele e cuprinsă de un fel de inspiraţie care o ajută să - şi

amintească precis pe cele invăţate.

Tehnica hipnotică este atât de adaptabilă şi flexibilă încât

ea serveşte adesea la facilitarea intervenţiilor altor tehnici

crescându-le în acest mod capacităţile curative. De asemenea

ea se foloseşte cu succes la faza de investigare a conflictelor,

precum şi în stadiul terminal, atunci când se administrează

sugestiile generale de întărire a Eu-lui.

Aplicarea hipnoterapiei presupune :

Explicarea în ce constă terapia, spunându-i-se

pacientului că tratamentul va fi gratulat, iar succesele se

vor instala treptat.

Realizarea exerciţiilor de relaxare (exemplu autogen

Schultz, Iacobson).

57

Aplicarea testelor pentru măsurarea gradului de

succesibilitate hipnotică (testul încleştării degetelor şI al

catalepsei pleoapelor).

Inducerea în starea de transă (tehnica bazată pe

numărare asociată cu o tehnică de imagerie vizuală -

coborârea scării ş.a).

Administrarea sugestiilor ţintite . Aplicarea lor în mod

repetat.

Aplicarea metodelor întăririi Eu-lui (exemplu metoda

lui Harţland), ce presupun sugestii menite să ducă la

creşterea încrederii în sine, precum şi la reducerea

anxietăţii.

Evaluarea proceselor : practicarea independentă a

tehnicii de relaxare, stăpânirea simtomului.

Hipnoanaliza are două etape principale (Hartland, 1975)

1. Analitică : se referă la descoperirea de către pacient a

conflictelor inconştiente care sunt generatoare de boală.

2. Sintetică : prin intermediul “insightului” şi reducării,

pacientul este ajutat săşi elaboreze noi deprinderi de gândire şI

noi modele de comportament şi în consecinţă, să-şi

reconstruiască încrederea în sine, în capacitatea sa de

autocontrol şI de a face faţă existenţei aşa cum este ea.

Principalele tehnici ale hipnoanalizei.

1. Tehnica asociaţiei libere.

2. Inducerea visului. Pacientul este instruit să viseze în

timpul şedinţei hipnotice. Visul este interpretat din

perspectiva analitică.

3. Tehnica scrisului automat. Se plasează un creion în

mâna pacientului aflat în transă. 58

4. Desenul hipnotic

5. Terapia prin joc. Pacientul aflat în hipnoză se joacă cu

materialele puse la dispoziţie.

6. Terapia dramatică. Pacientul este instruit să

reproducă în stare de hipnoză incidentele dramatice din

cursul existenţei sale ca şi cum le-ar trăi din nou. Tehnica

este deosebit de utilă mai ales pentru exprimarea deschisă

a agresivităţii şi a ostilităţii.

7. Regresia de vârstă

8. Tehnica privirii în bila de cristal. Pacientului i se

sugerează că vede bila de cristal trecutul său, conflictele

sale, situaţii psihomatizante. Scenele pot fi modificate şi

reţinute în formă schimbată.

9. Tehnica tensiunii experimentale – inducerea unui

conflict experimental.

10. Tehnica teatrului

11. Tehnica mozaicului.

6. Analiza tranzacţională

Analiza tranzacţională propune modelul care consideră că

în fiecare individ coexistă trei stadii ale eului (active, dinamice şi

observabile): de părinte, de adult, de copil. fiecare stare

“operează” atât la nivel individual cât şi interpersonal,

manifestându-se în maniera de a simţi, gândi şi acţiona la un

moment dat.

Stadiul Eului copil : reprezintă o stare regresivă a

eului, un psihic arhaic. Uneori este intuitiv creativ şi 59

spontan, alteori rebel sau neconformist, alteori dependent şi

comformist.

Stadiul Eului Părinte : gândeşte, simte şi se

compară în maniera propriilor părinţi sau alte figuri

parentale preluate în timpul copilăriei. Conţine norme,

morală, atitudini şi credinţe moştenite.

Stadiile coexistă într-o manieră latentă şi întreţin un dialog

dinamic şi continuu în interiorul nostru funcţionând dependent

unul de altul. O schimbare într-o anumită stare a eului va

antrena modificări şi în celelalte stări. De exemplu, un anxios va

avea copilul dezvoltat diminuând sau contaminând stadiul de

părinte şi adult. Se va manifesta imatur, isteric.

PC PE A CL CA

60

P

A

C

Stadiile eului sunt distincte si separate(Persoana

P

A

C

Contaminarea de catre copil a celorlalte studii

Egograma unui anxios (hipercriticist, singuratic,

imatur)

2) Comunicarea şi scenariile de viaţă

Fiecare persoană se încadrează într-un anumit scenariu

esenţial de pe poziţia căruia comunică şi se relaţionează cu

celelalte persoane. A Harris (1967) distinge patru scenarii

existenţiale cuprinse în manifestările comportamental –

relaţionale.

Eu sunt O.K. – tu eşti O.K. : relevă o biografie (mentalitate)

de câştigător

Eu sunt O.K. – tu nu eşti O.K. : persoana se raportează la

lume cu frustraţie, furie. Blamează şi nu are încredere în

oameni. Este o poziţie “paranoidă”.

Eu nu sunt O.K. – tu eşti O.K. : reprezintă un scenariu de

viaţă “depresiv”. Această Persoană sunt cuprinse de teamă,

vinovăţie depresie, inadaptabilitate, manifestă comportament

defensiv, neputincios.

Eu nu sunt O.K. – tu nu eşti O.K. : exprimă inutilitate,

zădărnicie. Manifestă lipsă de speranţă. Este specific persoane

psihotice.

Individul anxios experimentează scenariul de viaţă “Eu nu

sunt O.K. - tu nu eşti O.K”.

Idealul terapiei este obţinerea unui scenariu existenţial

normal.

3) Planul de viaţă sau matricea biografică

Planul de viaţă este originat în copilărie, întărit de către

figurile parentale, justificat prin evenimentele ulterioare şi 61

culminănd cu o alternativă de schimbare. Cuprinde diferiţi

protagonişti : eroi şi eroine, călăi şi victime persecutori şi

salvatori. Poate fi comic, tragic, fascinant, plictisitor, banal sau

glorios. Nu de puţine ori, aceste planuri pot fi ratate, schimbate

sau îmbunătăţite.

Potrivit acestei viziuni, viaţa este văzută ca fiind rezultatul

interacţiunii dintre ereditate, evenimente exterioare, plan de

viaţă şi decizii independente.

4) Tranzacţii – reprezintă legătura stimul răspuns dintre

2 stări ale Eului aparţinând la două persoane diferite. Ele pot fi

pozitive sau negative; complementare, încrucişate sau

ulterioare.

Trenzacţii pozitive (de încredere, afecţiune, valorizare,

apreciere) determină continuarea comunicării. Tranzacţia

negativă (de dominare, umilire, ridiculizare) stopează sau

alterează comunicarea. Tranzacţii complementare : răapunsul

vine de la acelaşi stadiu al Eului căruia i-a fost adresat stimululu

şi se întoarce spre acelaşi stadiu al Eului care a trimis stimulul

respectiv.

s

r

Tranzacţii încrucişate : răspunsul nu mai revine de la

aceeaşi stare şi este destinat unei anumite stări a Eului alta

decât cea care a trimis stimulul.

62

A A

P P

C C

Tranzacţiile ulterioare se desfăşoară pe două planuri. Pe

unul explicit, manifest, conştient şi pe altul psihologic, ascuns,

subânţeles (mimică, gest ş.a).

5) Jocurile psihologice

Sunt trucuri, mecanisme defensive, strategii demodate

care confirmă scenariu de viaţă în care funcţionează individul

respetiv. Fiecare individ are la dispoziţie un repertoriu de jocuri

la care apelează circumstanţial, în funcţie de rolurile care i se

oferă pe scena vieţii. De regulă, jocurile sunt învăţate în

copilăria timpurie, când s-a apelat la diferite strategii pentru a

obţine recunoaşterea şi valorizarea.

Se joacă fără înştiinţarea Eu-lui Adult, datorită

repetitivităţii, lasă un sentiment de împlinire.

Fără să vrea îl provoacă pe partener să comunice la nivel

psihologic codificat, ceea ce crează o senzaţie de confuzie “de

surpriză”

Specialiştii în analiza tranzacţională consideră că indivizii,

dacă întodeauna unul din următoarele trei roluri biografice:

Rolul de persecutor “sunt mai bun decât tine, îmi eşti

inferior”

Defavorizarea, desconsideră celelalte persoane

Rolul de salvator “{tiu de mai mult decât tine, îmi eşti

inferior ”63

A A

P P

C C

A A

P P

C C

Caută să ofere sprijin.

Rolul de victimă “sunt fără ajutor”, “Nu sunt O.K.”

Se simte înfrânt. Anxiosul, de regulă, preia acest rol.

Aceste roluri sunt strategii de a “smulge” valorizarea din

partea celorlalţi. În timpul vieţii victima va căuta tot timpul un

persecutor care să o învingă şi căruia să-i slujească. În acelaşi

timp va căuta şi un salvator care să o ajute şi să-i confirme

neputinţa.

Scopuri şi strategii terapeutice

Evaluarea şi schimbarea scenariilor de viaţă prin

dezvoltarea şi implementarea unor decizii personale. Practic se

rescrie scenariu de viaţă. De obicei se foloseşte tehnica

regresiei de vârstă.

Realizarea unor tranzacţii autentice prin

conşitentizarea, înţelegerea şi interpretarea jocurilor

psihologice. Se examinează seturile comportamentale, afective

şi cognitive (tehnica jocurilor ca rol).

Identificarea stadiilor Eului şi recunoaşterea

influenţelor acestora în timpul interacţiunilor social (tranzitorii).

Învăţarea obţinerii autonomiei personale şi poziţionarea pe un

scenariu de învingător.

Echilibrarea egogramelor prin transfer energetic între

stadiile Eului. Dinamica energetică să fie controlată şi dirijată

conştient.

7. Din perspectiva terapiei realitate

Acest gen de terapie consideră că nevoia psihică

transcedentă tuturor comunităţilor şi religiilor este nevoia de

identitate de individualitate care se dobândeşte prin 64

interelaţionarea social–umană şi se reflectă în sistemul axiologic

şi religios, în statusul socio–economic şi în filozofia de viaţă.

Orice fiinţă umană are nevoie de libertate respect aprecieri

pozitive sau negative, de a i se rosti numele şi de a fi

recunoscut ca om. Cristalizarea şi consolidarea identităţii

personale precede performanţa.

Primul pas pentru schimbare este depistarea unui

comportament, autentic, cinstit corect. Acceptăm realitatea aşa

cum este ea pentru că nu putem să o schimbăm în sensul

rescrierii istoriei personale. Dar în general, suntem autonomi şi

responsabili pentru prezent şi viitor.

Omul fără identitate, “fără nume” este anxios, depresiv,

nesadisfăcut şi neâmplinit. Subiecţii cu identitate se simt iubiţi,

acceptaţi, sunt sadisfăcuţi, deţin speranţe şi bucurie.

- Suferinţa noastră se datorează unei incongruenţe între

ceea ce facem, iar peste Golgota noastră proprie se aşterne

izolarea, întunericul, anxietatea de relaţie socială, plictiseala,

insadisfacţia, urătul şi neputinţa.

Regula de bază a vieţii nu este alta decât transparenţa.

Terapia realitate se opune tuturor raţionalizărilor, scuzelor

sau explicaţiilor distorsiunilor, urmărind sensul şi logistica vieţii.

Metode şi tehnici terapeutice

Umorul – dezvoltă abilitatea de a vorbi liber şi a râde de

propriile greşeli şi erori. Râsul şi umorul reprezintă bucurie,

fericire şi bună dispoziţie.

Strategii

Pozitivitate : discutarea şi întărirea planurilor ce pot

determina comportamente pozitive.

Controlul percepţiilor : meditaţie.65

Confruntarea.

Planuri şi contracte.

Rezolvarea conflictelor.

8.Terapia cognitivă

Cuvântul cogniţie este folosit în general în psihologie

pentru a desemna orice reprezentare mentală şi subiectivă a

realităţii obiective (lumea exterioară, pe noi înşine, viitorul

nostru, pe ceilalţi etc.) Terapia cognitivă pleacă de la ipoteza

potrivit căreia, majoritatea trăirilor noastre negative sunt

generate sau amplificate de o atitudine nerealistă, de o

percepţie distorsionată a informaţiilor care ne parvin,

accentuându-le caracterul negativ, şi care sunt întreţiunute de

un monolog interior nepotrivit.

Terapia cognitivă este un demers firesc, ce permite

subiectului să conştientizeze acest mecanism şi să-şi schimbe

starea sufletească.

În situaţia dificilă unii se fac aproape instantaneu, altora le

ia ceva mai mult timp, pe când alţii par să se cufunde într-o

melancolie care alternează considerabil cursul normal al

existenţei lor. În principal, e vorba de discursul interior pe care

şi-l ţin referitor la aceeaşi experienţă. Acesta e motivul pentru

care oamenii reacţionează atât de diferit.

Terapia cognitivă este foarte eficientă în tratarea fobiilor

sociale.

Fobia socială (cum ar fi teamă de a fi evaluat negativ,

criticat sau de a fi respins) în interpretarea cognitiviştilor este

dobândită prin condiţionare. Ea se instalează de regulă gradat, 66

ca rezultat al repetări unor experienţe mai mult sau mai puţin

nxiogene, sau prin învăţarea socială. Uneori acestă condiţionare

se fixează în perioada de stres puternic sau în stări de

supraactivare, când reacţiile caracterizate prin teamă se învaţă

cu uşurinţă.

După Marks (1969) “prezenţa şi natura factorilor

precipitatori nu au legătură directă cu tulburărea fobică”. Ea

este rezultatul interpretării situaţiei percepute ca periculoasă.

Fobia reprezintă o frică o frică disproporţionată faţă de

sursa care o produce, iar reacţiile, cum ar fi grija exagerată sau

reacţia de evitare sunt inadecvate. Reacţiile menţin problema

pentru că sporesc starea afectivă negativă iniţială şi chiar mai

mult, produc noi simptome, cum ar fi anxietatea anticipatorie,

apare tensiunea unui pericol şi frustrarea. Este vorba aici despre

cercul vicios din care nu poate ieşi pacientul.

“Cercul vicios” al anxietăţii de tip fobic.

67

Stimul

Criza de panica spontana

Comportamentele

Senza]ii corporale

Cogni]ii concomitente

Evitarea menţine anxietatea pentru că subiectul nu mai

învaţă că obiectul sau situaţia care îl sperie nu sunt periculoase

deloc sau nu sunt atât de periculoase pe cât îşi închipuie. Aceşti

factori importanţi care întăresc simptomele sunt gândurile

negative în legătură cu menţinerea anxietăţii sau în legătură cu

anticiparea consecinţelor confruntării cu situaţia fobică.

Pentru succesul tratamentului este necesară identificarea

exactă a acestor factori (condiţii) care menţin simptomul.

Modul lui A.T. Beck, părintele fondator al termenului

cognitiv este unul elaborat, în care se disting trei nuveluri parţial

suprapuse pe reprezentările realităţile. Gândurile automate

corespund nivelului celui mai superficial (celmai trector). Ele

sunt reflectarea proceselor cognitive mai durabile, pe care le

putem asimila cu raţionamente (nivelul cognitiv 2). Aceste

raţionamente depind de structuri fundamentale cum sunt

postulatele, valorile şi credinţele noastre (nivelul 3).

Munca de punere în evidenţă apoi de reformarea modului

de percepţie şi de gândire se face gradat, de la nivelul cel mai

superficial, la nivelul cel mai profund. Modificarea valorilor şi

cerinţelor morbide ale unui subiect dezichilibrat produce

ameliorări durabile ale sentimentului şi comportamentului său.

Reformarea gândurilor disfuncţionale se însoţeşte şi de de un

program de reeducare comportamentală.

Deformările de raţionament

Tulburările sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi

descurajant. Există stereotipuri de distorsiuni ale

raţionamentului, capcanele în care cad persoanele vulnerabile

psihic – cronic sau temporar. Iată principalele ei manifestări.

1.Radicalizarea : a vedea totul fie în negru, fie în alb.

68

2.Suprageneralizarea : a dramatiza o dificultate

obişnuită, generalizând-o în mod excesiv, folosind adverbe ca

“totdeauna” şi “niciodată”.

3.Deformarea selectivă : a nu reţine decât partea

negativă a lucrurilor, a minimaliza ceea ce e pozitiv, amplificând

ceea ce e negativ.

4.Autoaprecierea : a crede că toate calităţile noastre,

atuurile şi succesele noastre n-au nici o valoare şi nu servesc la

nimic.

5.Inferenţa:

a citi gândurile altora;

a ghici viitorul;

a face declaraţii pripite.

6.Emotivitatea : a en proiecta stările sufleteşti asupra

realităţii.

7.Prezenţa lui “ar trebui” : a socoti că lumea, viaţa

“trebuie”

8.Etichetarea : a identifica persoana cu acţiunile şi

componentelor lor.

9.Personalizarea : a pune întreaga răspunde pentru o

problemă în circa şi acelaşi persoane.

Deformări cognitive legate de anxietate, de panică şi de

nervozitate:

a ghici viitorul : “O să ieşim”.

a face deducţii pripite: “Oamenii m-ar dispreţui dacă

ar şti că sunt neliniştită, nervoasă”.

“ar trebui” : ”Nu trebuie să intru în panică. Nu e

normal”

emotivitatea : “Simt că voi avea un accident” 69

deformarea selectivă : “Faptul că nu-i plac lui M, îmi

strică seara”.

Starea de indispoziţie se permanentizează atunci cînd au

loc:

Reacţii exagerate la persoanele deosebit de sensibile.

Resemnarea. Individul va resemna anxietatea ca o a

doua natură, fără a căuta să remedieze cauzele care le

provoacă pe care ar fi dorit să le să o atace cu tărie.

Aberaţiile judecătoreşti. Prezenţa regulată a unor

deformări de raţionament.

Problemele de exprimare. A nu sţi când şi cum să-ţi

exprimi sentimentele, a le exprima mereu de teamă că ele să nu

vă trădeze.

A se da cu capul de pereţi. Lucrurile scapă de sub

control şi depăşeşte capacitatea individului.

Idealismul. Încăpăţânarea în vizarea obiectivelor

nerealiste şi irealizabile, ambiţia de creştere şi evoluţie.

Disperarea,

Pierderea de viteză. Pierderea încrederii în sine,

pierderea gustului pentru plăcerile vieţii.

Principalele scheme disfuncţionale

Există idei preconcepute dar bine înrădăcinate, irealiste şi

iraţionale dar care primesc adeziunea unui număr mare de

oameni. Dr. Ellis a găsit zece din ele:

1.Trebuie să obţin aprobarea sau dragostea tuturor

oamenilor care contează pentru mine.

2.Trebuie să demonstrez că sunt competent şi apt de

reuşită cel puţin într-un anumit domeniu.

3 Unele persoane sunt răutăcioase. Ele ar trebui să fie

condamnate şi pedepsite pentru răutatea lor.70

4. Dacă lucrurile nu merg cum vreau eu, totul devine

insuportabil, îngrozitor şi catastrofal.

5. Dispoziţiile mele sunt rezultatul factorilor externi şi nu

am capacitatea să le schimb.

6. Trebuie să fiu mai precaut în legătură cu tot ce este,

pare sau poate deveni priculos sau neliniştitor..

7. E mai uşor să evit dificultăţile şi să-mi abandonez

răspunderile, decât să le fac faţă.

8. Sunt cu totul tributar trecutului meu, în ceea ce

priveşte sentimentele şi comportamentele mele naturale.

9.Ar trebui, totuşi, să pot schimba lucrurile care îmi

displac.

10. Fericirea poate fi atinsă şi fără să te străduieşti prea

mult

Abordarea deformărilor prezente în schemele cognitive

mai profunde, precum postulatele. Valorile, credinţele pentru a

le îndepărta sau pentru a modifica “propria hartă a lumii”

presupune dezvoltarea treptată a unui sistem de valori mai

sănătos şi mai apt să ne aducă bucuria şi fericirea la care

aspirăm. Pentru aceasta condiţia principală este acţiunea,

aplicarea, confruntarea directă cu situaţia. Doar prin acţiuni ne

angajăm personal pe deplin, şi dezvoltăndu-le dorinţele şi

intenţiile.

Fazele pe care le rostim în sinea noastră, cel mai adesea

pentru a amâna executarea unei sarcini:

1.N-am chef de asta acum. Nu trebuie aşteptat să avem

o motivaţie pentru a acţiona, ci dacă am hotărât ceva s-o facem

îndată ce se poate, iar impresiile negative de la început se vor

estompa.

71

2. Am impresia că o să fie greu şi neplăcut. Foarte

puţine lucruri se obţin fără effort, fără trudă şi fără frustrare.

Unii se pleoştesc încă de la prima dificultate, din cauza unui

nivel prea slab de rezistenţă la frustrare şi rezistenţă la frustrare

şi eşec - el s-a lăsat înfrânt. Pe când câştigătorii sunt gata să ia

în piept orice provocare, inclusiv pe aceea de a suferi înfrângeri

repetate.

3 Teama de eşec. Prefer să nu fac nimic, decât să risc

să eşuez. Ei se tem de ceea ce întreprind pentru a fi acceptat

în societate. Eşecul este pentru ei sinonim respingerea şi

singurătatea, ei trebuie să reuşeşti.

4. Prefer să nu fac nimic decât să risc să fac ceva

imperfect

5. Oricum nu mi-ar aduce nimic bun.

6. Trebuie neapărat să mă pun pe treabă. Cu cât

spunem că “trebuie” să facem un anumit lucru, care nu ne

entuziasmează, cu atât avem tendinţa să-l amânăm pe mai

tărziu.

7. N-am să mă las călcat pe bătătură. Protestul prin

“nu” la ceva ce nu ne place.

8. “Repunerea în discuţie.”

Există strategii care permit depăşirea timidităţii, anxietăţii

sociale. Depăşind aceste neajunsuri individuale recăpătate o

doză de libertate foarte importantă pentru echilibru şi

vitalitatea.

1. A fi cu inima deschisă. A împărtăşi sincer

sentimentele cu alţii este cel mai bun mod de a depăşi temerile

sociale pe care le are individul. A disimula sentimentele

negative e o atitudine care întreţine tensiunileexistente în

relaţiile dintre oameni, şi care determină ca individul să simtă 72

respins, altfel decât ceilalţi şi inadaptat (când de fapt căuta

exact inversul, prin refulare). Dar a fi sinceri şi deschişi cu alţii

înseamnă o relaţie profundă şi satisfăcătoare.

2. Cel mai bun antidot împotriva anxietăţii sociale constă

în înfruntarea situaţiei temute şi nu în evitarea ei, o tehnică pe

care o numim "expunerea gradată”. Metoda interpretării unui

rol, permite organizarea cu un prieten sau în cabinetul unui

terapeut un fel de scenariu, pretinzând ceea ce se poate

întâmpla mai înfricoşător cu individul în realitate. E vorba, deci,

despre o pregătire pentru o adevărată expunere care s-ar putea

substitui acesteia din urmă, şi care prezintă următoarele

avanaje:

1. Pacientul nu se va teme că va fi ridicularizat umilit sau

rănit din cauza scenei, deoarece este vorba de un joc cu un

prieten binevoitor, ce inspiră încrederea pe care nimeni

altcineva n-o poate arăta.

2. Va putea monta scenariu cel mai înspăimântător care

există, adică cel care corespunde situaţiei celei mai catastrofale

pe care şi-o poate imagina şi deci, se va pregăti să suporte

situaţii care în viaţa reală au puţine şanse să fie atât de

evidente.

3. Sfidarea neliniştilor. Expunerea în faţa obiectului

spaimei este o metodă fundamentală pe principiul că, intrând

deliberat în contact cu ea, fără a o combate şi fără a fugi de ea,

acesta cu siguranţă o va reduce.

Jurnalul stărilor mele sufleteşti

1) Împrejurările indispoziţiilor mele: ……………………………

…………………………………………………………………………………….

73

……………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………..

2) Sentimentele mele negative. Exemplu: tristeţe,

anxietate, furie etc şi intensitatea lor pe o scară între 1 (minim)

şi 100 (maxim).

mă

simt:anxios ruşinat

mi-e

teamă

intensit

ate70Î 60Î 60Î

(3) Gândurile mele automate cotate de la 1 la 100 după

creditul pe care şi-l acordă

(4) Deformările

prezente

Alternativele

raţionale

1

2

..

…

Pacientului i se cere sub formă de exerciţiu să-şi

imagineze situaţii provocative sau să joace vre-un rol, astfel

terapeutul va afla ce gânduri îi trec prin cap, care-i sunt

temerile, cum ar completa el coloana a treia.

O trăsătură comună tuturor celor care suferă de anxietate

socială, anume credinţa complet eronată că o persoană

“normală” şi echilibrată trebuie să acţioneze totdeauna cu

dezinvoltură, cu uşurinţă, cu precizie, să nu facă niciodată

greşeli sau să se încurce. Orice abatere în raport cu această

normă este considerată dramatică şi umilitoare, putând genera 74

o reacţie de respingere din partea celorlalţi. Numai perspectiva

unei asemenea eventualităţi îi îngheaţă pe fobicii şi îi determină

să facă totul pentru a rezolva situaţiile în care acestea s-ar

putea produce. Este un raţionament care rezultă în general din

una din schemele următoare:

sunt nedemn şi inferior celorlalţi;

trebuie să mă dovedesc excepţional sau chiar perfect

pentru a fi acceptat.

O generalizare abuzivă (“toată lumea ei”) este frecventă

el se simte singur, cu incertitudinile şi neliniştele lui, în timp ce

restul lumii funcţionează fără probleme, ca o maşină bine unsă.

Pare incapabil să conceapă că societatea e alcătuită din indivizi

obişnuiţi, fiecare cu slăbiciunile, fragilitatea şi dificultăţile sale

personale.

Vine să adauge şi să mărească anxietatea,

autocondamnarea cu privire la neliniştea resimţită, un

sentiment de vinovăţie: e vorba de sindromul “ar trebui”, “n-ar

trebui”. Aceste revendicări trădează adeziunea la un

perfecţionism emoţional latent, care exclude, în mod arbitrar,

posibilitatea oricărei forme de anxietate la o persoană

echilibrată.

Sfidarea ridicolului. Este o metodă foarte eficace de

desensibilizare prin expunere rezervată celor cărora nu le

lipseşte îndrăzneala. Ea constă în sfidarea lucrurilor de către

individul care se teme. Dacă îi este teamă să fie remarcat – să

se arate în public; dacă îi e teamă să râdă de el – să-l facă

înadins pe măscăriciul. Toate acestea trebuie practicate, în

general, în locurile publice, suficient populate ca să-i păzească

anonimatul. Prezenţa la distanţă a unui prieten complice va fi

75

adesea mai mult decât utilă pentru a-i da un minim de încredere

necesar.

Aceste exerciţii sunt prea complicate pentru unii atunci se

recomandă practicarea unor strategii mai puţin stresante :

cursurile de teatru, de dans sau de expresie corporală, unde va

învăţa progresiv să iasă din izolare.

Capitolul III.

Diagnosticul fobiei sociale.

1.Tabloul simptomatologic

Iang (1968) distinge

1) Simptome fiziologice :

tahicardie, transpiraţii tremur, respiraţie accelerată,

tensiune sau dimpotrivă slăbiciune musculără, furnicături în

stomac, senzaţie de greaţă, senzaţie de sufocare.

2) Simptome comportamentale :

senzaţia că subiectul este stană de piatră sau

tendinţa de fugă (evitarea).

3) Simptome subiective :

variază de la subiect la subiect şi include gănduri de

tipul : “a-şi fi putut să mor” şi stări afective cum ar fi : jenă,

ruşine teamă şi furie.

Deci, fobicii reacţionează pe plan fiziologic,

comportamental şi subiectiv şi aceste reacţii împiedică dispariţia

simptomelor (aceste simptome pot să nu fie asociate). Reacţiile

menţin problema pentru că sporesc starea afectivă negativă

iniţială şi chiar mai mult, produc noi simptome, cum ar fi

anxietatea anticipatorie, aprehersiunea unui pericol şi frustrarea

76

Declanşator situaţional

Tehnicardie Reacţii de fugă “O să cad”

Tremurat Strigăt de ajutor “E îngrozitor”

Transpiraţii Reacţia “stană de piatră” teamă, jenă

Tahicardie Retragere şi evitarea “Nu pot face faţă”

Oboseală unor activităţi agreabile Scăderea încrederii

Îngrjorare, Frustrare

2. Formele şi manifestării clinice ale anxietăţii.

Se întâlnesc următoarele forme ale anxietăţii:

1. Forme izolate, care cuprind:

o criza paroxistă de anxietate, cu debut brusc sau pe

un fond anxios preexistent

o starea de anxietate cronică, cu un caracter

permanent şi care este resimţită ca o tensiune

internă, asociată cu manifestări somatice

2. Forme asociate ale anxietăţii:

77

Fiziologi Comportament Subiectiv

SimptomeReacţii

Fiziologic Comportament Subiectiv

o nevroza fobică şi obsesivă în isterie;

o psihozam, în special, în faza delirului la schizofrenie,

la melancolici;

o medicina somatică : însoţitoarea tuturor bolior;

Manifestări clinice majore ale anxietăţii

după Clark, 1988 după D.S.M. III R

criza de anxietate tulburarea de tip

panică.

anxietatea de aşteptare anxietate

generalizată

echivalenţele somatice ale anxietăţii.

a) Atacurile de panică apar brusc, neaşteptat, indiferent

de situaţie. Aceasta constau în trăirea unui sentiment puternic

de pericol iminent, sentiment însoţit de o serie de manifestări

psihofiziologice de mare amploare; senzaţie de leşin,

tremurături, trăirea sentimentului de irealitate.

Caracterul brusc şi neaşteptat al manifestărilor respective

îi sugerează pacientului ideea că ar putea fi victima unei boli

somatice sau psihice grave; infarct, pierderea controlului,

instalarea unei stări psihotice (de nebunie).

În absenţa atacurilor de panică pacienţii sunt calmi

neliniştiţi, cu toate că mulţi dintre ei trăiesc o anumită stare de

anxietate anticipatorie cu privire la un posibil atac în viitor.

b) A doua formă sub care se manifestă tulburarea

anxioasă reprezintă evaluarea nerealistă şi anxioasă a unor

evenimente existenţiale. Si în acest caz anxietatea poate fi

însoţită de o serie de simptome somatice ca de pildă : 78

supraîncărcarea musculară, tremurături, nelinişte, fatigabilitate,

tulburări respiratorii; palpitaţii, transpiraţii excesive, uscăciune a

gurii, ameţeli, senzaţie de greaţă, diaree, micţiuni frecvente,

dificultăţi de concentrare a atenţei, senzaţie de nod în gât,

insomnie, irascibilitate etc.

Un număr mare de pacienţi suferă de toate trei tipuri de

anxietate.

Atacurile de panică debutează, de regulă, brusc,

aproximativ între 20 şi 30 ani (Rapel, 1985). Anxietatea

generalizată poate avea şi ea un debut brusc dar cel mai adesea

acesta are un caracter insiduos.

Aceste tulburări emoţionale sunt însoţite de anumite

modele cognitive:

a) Gândurile negative ce apar în mod automat atunci când

subiectul trăieşte starea de anxietate;

b) Afirmaţiile şi regulile cu caracter disfuncţional care

reprezintă seturi de atitudini şi credinţe pe care le împărtăşesc

indivizii în legătură cu ei înşişi şi cu lumea înconjurătoare şi care

îi determină să interpreteze diverse situaţii într-un mod negativ.

Mai precis, individul are o autoapreciere scăzută, iar lumea este

percepută ca fiind ostilă, duşmănoasă.

Procese care contribuie la menţinerea tulburărilor

(Clark. 1986, 1988).

1.Tendinţa de a interpreta o serie de simptome

corporale într-un mod catastrofic (”Eu sunt nebun”)

79

Stimuli declan}atori (interni sau externi percepu]i ca o

amenin]are)

2) Hipervigilenţa : în mod frecvent îşi explorează stările

proprii, cea ce îi face să remarce senzaţii pe care majoritatea

nici nu le observă. Aceste senzaţii sunt, la rândul lor,

interpretate ca semne ale unei boli grave.

3) Anumite comportamente de tip evitant – ceea ce

întăreşte interpretările negative ale pacienţolor.

Aceste trei tipuri de anxietate însoţesc fobia socială, ami

ales, când ea a devenit cronică şi destul de intensă.

Aşadar, fobia socială se caracterizează printr-o reacţie

anxioasă în legătură cu o situaţie concretă - atunci când

individul se află în societate şi se simte evaluat. Această stare

poate fi însoţită de o criză de panică sau nu, ea poate deveni

cronică, sau altfe zis, anxietate generalizată (sau de aşteptare).

Această stare presupune anumite modele cognitive

disfuncţionale care pun în acţiune procesele de menţinere a

tulburării descrise mai sus : hipervigilenţa, comportamentul

evitant ş.a.

Capitolul IV.

Obiectivele şi metodica cercetării

80

Interpretarea senza]iilor corporale

ca fiind semnele unei catastrofe

Aprehersiune

Senza]ii corporale

1.Scopul şi obiectivele lucrării

Lucrarea cuprinde abordarea terapeutică a câteva cazuri

de fobie socială, cu scopul urmăriri evoluţiei sub tratament a

persoanelor respective. Obiectivele cercetării sunt:

1. Urmărirea efectului demersului terapeutic propus

asupra cazurilor de fobie socială.

2.Ameliorarea simptomelor principale ale pacientului.

Obiectivele generale ale terapiei:

1. Scoaterea pacientului din criza existenţială.

2. Reducerea, eliminarea simptomului.

3. Întărirea Eu-lui şi capacităţilor integrative ale Eu-lui.

4. Modificarea opiniilor eronate ale subiectului despre ei

însuşi şi despre lumea înconjurătoare.

5. Dezvoltarea la subiect al unui sistem clar al identităţii

personale.

6. Rezolvarea, restructurarea conflictului intrapsihic al

pacientului.

Metodologie:

1. Antrenamentul de relaxare (treninghul autogen

Schultz).

2. Procedee comportamental cognitive.

procede de expunere (in vivo, în plan imaginativ)

restructurarea cognitivă

antrenamentul abilităţilor sociale

3. Tehnici pentru întărirea Eu-lui (sugestii ţintite).

Materiale

Instrumente de autoevaluare (C.P.I.) Allport.81

Chestioanr de anxietate (D.S.M. III - R).

Autoevaluarea zilnică a anxietăţii.

Tehnici proiectice (testul familiei, arborelui, psihodrama).

Interviul clinic

Etapele desfăşurării interviului clinic :

1. Se determină natura exactă a fobiei.

2. Se evaluează nivelul corect al anxietăţii (DSM III - R).

3. Manifestarea simptomului în viaţa pacientului. Rolul său

perturbator.

4. Factorii declanşatori şi condiţiile ce însoţesc criza de

anxietate (hiperventilaţie, modul de a se hrăni, cogniţii, situaţii

interpersonale)

5. Evaluarea comportamentului fobic în scale ierarhice

gradate.

6. Evaluarile de tip cognitivist şi anume gândurile negative

sau predicţiile în legătură cu ceea ce crede că se va întâmpla.

7. Evaluarea pozitivă şi negativă a simptomului de către

pacient. Conştientizarea beneficiului secundar.

8. Scoaterea în evidenţă a resurselor pacientului (hobby –

uri, prieteni, particularităţi ale persoanelor).

Interviul de evaluare

(conform teoriei cognitiv comportamentale)

1) Istoria instalării comportamentului fobic

2) Factorii care-l menţin

3) Gândurile cu privire la problema sa82

4) Strategii adaptive pe care le-a folosit

5) Definiţia scopurilor tratamentului

1) Istoria instalării comportamentului fobic nu este absolut

necesară. E mult mai important să fie cunoscuţi factorii care o

menţin

2) Sunt importanţi factorii de natură cognitivă:

o gândurile cu privire la situaţiile considerate

periculoase, îndoielile cu privire la eficienţa tratamentului

sau cu privire la posibilitatea de a-l urma;

o dacă nu cumva mai apar şi alte simptome:

depresia, anxietatea generalizată

o dacă această fobie este importantă pentru subiect

– e un mod de adaptare (beneficiu secundar).

3) Mulţi pacienţi vorbesc cu dificultate despre fobiile lor

pentru că aceasta le trezeşte anxietatea. Pentru uni vizita la

cabinet îi face să se cofrunte cu situaţii anxiogene reale

(exemplu de a vorbi cu cineva). Ca regulă, ei se tem să arate

ridicol pentru că fobiile lor li se par iraţionale.

4) Terapeutul trebie să se informeze cu privire la

strategiile adoptive pe care le-a folosit înainte pacientul, pentru

că ar putea fi incorporate, de pildă, în cazul depresiv (dacă

pacientul obişnuieşte să se gândească la altceva pentru a-şi

calma anxietatea).

Situaţia se complică în cazul în care pacientul recurge la

strategii cu efecte nocive, precum e abuzul de acool,

tranchilizante. Ei obţin efecte benefice pe moment, dar devin

dependenţi în perspectivă. În astfel de cazuri se recomandă un

tratament special. Tratamentul psihoterapic poate fi de folos

mai târziu : pacientul va fi învăţat să abordeze situaţii dificile, să 83

achiziţioneze strategii adaptive mai eficiente şi fără efecte

nocive, să-şi descopere resursele proprii : hobby-uri, aspecte ale

existenţei neafectate de comportamentul fobic; existenţa unor

persoane apropiate care să-l ajute; particularităţile personalităţii

lui.

5) Obiectul general al terapiei aste evident :

rermisiunea simptomelor;

modalităţi concrete de rezolvare a problemelor;

masuri de ameliorare a relaţiilor sociale.

Acordul între pacient şi terapeut în privinţa scopurilor

terapiei este absolut necesar pentru ca pacientul să se angajeze

plenar în tratament. Este important să se discute cu pacientul

care sunt obiectivele specifice. De exemplu pacientul poate dori

să nu mai simtă niciodată anxietate în situaţii sociale. El se

aşteaptă la miracole. Pacientului i se va explica că efectul

tratamentul va depinde de modul în care el îşi asumă

responsibilitatea; că pentru succesul terapiei este nevoie de

perseverenţă şi curaj. {edinţele de terapie trebuie însoţite de

fiecare dată de o temă pentru acasă. I se va explica pacientului

că scopul terapiei este spargerea cercului vicios. Doar pacientul

va face acest lucru, el va trece la o treaptă la alta, iar terapeutul

trebuie să-l încurajeze şi să-i “arate” progresele obţinute de

către pacient.

Tehnici şi proceduri terapeutice

Terapia ţine de următorul plan de acţiune:

1) Exploatarea eului Se examinează felul cum pacienţii

îşi interpretează propriile existenţe şi este ajutat să-şi

recunoască principiile pe care se fundamentează acţiunile sale.84

2) Schimbarea direcţiei vieţii. Se analizează şi

evoluează toate alternativele posibile şi să selecteze pacienţii

apoi varianta optimă.

3) Manifestarea noii vieţi demne. Se implementează şi

manifestă noul sistem anxiologic.

o Tratarea anxietăţii : se analizează cauzele

anxietăţii clientului. Dacă anxietatea este resimţită ca un fapt

negativ, terapeutul, în schimb, o vede ca pe o posibilitate de

schimbare. Aceasta trebuie încurajat să ia decizia pentru

schimbare şi să-şi asume responsabilitatea alegerii. De

asemenea trebuie decodificate semnalele date de către

anxietate.

Mulţi pacienţi răspund prin anxietate din cauza

incertitudinilor precum ar fi îndoiala de sine în orice situaţie,

preocuparea de “lipsa soinelui”, Îşi pune întrebare “cine sunt

eu ?”. Încearcă o nemulţumire profundă faţă de stilulu său de

viaţă confortabil şi plictisitor. Parcurge unele crize de evoluţie,

atât personală, cât şi familială. Relaţia cu sine şi cu cei apropiaţi

sunt total nesadisfăcătoare. Anxietatea creşte în intensitate cu

cât conştientizează mai mult această problemă. Răspuns sau

soluţii la aceaste dileme nu are încă. Doar problematizează. Este

evident rolul pozitiv pe care-l are anxietatea în acest caz,

deoarece o determină la problematizare şi căutarea

posibilităţilor de soluţuionare.

Soluţiile existenţiale pe care le încearcă sunt conţinute cu

noile decizii şi orientări: renunţarea la valorile religioase în

spiritul cărora a fost crescută, reântoarcerea la colegiu pentru

completarea studiilor, motivaţia puternică pentru schimbare,

încrederea acordată psihoterapiei în descoperirea noului sens

existenţial. Deci scopul terapeutului este de a provoca clientei 85

“insight”- urile asupra unei vieţi limitate şi asupra descoperirii şi

folosirii de care dispune.

Tulburări de anxietate

Paternul de simtome ce se încadrează specific criteriilor

diagnostice de atacuri de panică.

Câteva dintre simptome sunt:

scurtarea suflului

ameţeli

accelerarea suflului

tremur

transpiraţia (căldurii şi transpiraţiei reci)

frică de muribunzi

frică de a înnebuni

Atacurile generale de panică încep ca o năvală

imprevizibilă a unei aprehensiuni intense a terorii

Simptomele tipice asociate cu aceste atacuri sunt :

o scurtarea respiraţiei;

o ameţeli

o depersonalizare

o palpitaţii

86

o valuri de căldură

o tremur

o frică de moarte şi de a nu înebuni

Tulburări de identitate

incertitudinea în privinţa identităţii

incapacitatea de acceptare a sinelui

imobilitate de dezvoltare a scopurilor pe

termen lung

conflicte în privinţa alegerilor privind cariera

confuzie în privinţa dezvoltării prietenilor

incertitudine faţă de orientarea şi

comportamentul sexual.

lipsa de calitate în privinţa identificării a

sistemului valorii.

87