Fluxurile Si Circuitele re

80
Capitolul I. Fluxurile şi circuitele financiare Intreprinderea este un sistem complex, deschis, în care au loc procese specifice activităţii economice. Ea funcţionează în ansamblul economiei naţionale şi se integrează în sistemul general al pieţei. In economia de piaţă, schimburile de activităţi dintre agenţii economici reprezintă condiţia de viaţă a întreprinderii. Orice schimb implică fluxuri compensatorii. De exemplu, unui flux real de bunuri şi servicii îi corespunde un flux financiar echivalent în termeni monetari. Cantităţile de bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici se numeşte flux. Cantitatea de bun sau monedă existentă la un moment dat se numeşte stoc. Relaţiile dintre fluxuri şi stocuri stau la baza mecanismelor financiare. Prin mecanisme financiare ale întreprinderii se înţeleg metode, p’rghii, instrumente şi proceduri de formare, colectare şi gestionare a capitalurilor. Mecanismele sunt foarte diversificate: mecanismele privind autofinanţarea, creditarea şi finanţarea bugetară, mecanismul amortizării activelor fixe, mecanismele circuitului capitalului, mecanismele formării şi utilizării surplusului monetar, etc. Fluxurile financiare pot fi: De contrapartidă; Decalate; Multiple; Autonome. Fluxurile financiare de contrapartidă presupun înlocuirea imediată a unui activ fizic cu monedă sau invers. Aceste fluxuri apar în cazul achiziţionării unui bun cu plata imediată îm numerar. Fluxurile financiare decalate apar atunci c’nd, fluxurilor fizice nu le corespund imediat fluxuri financiare. Echilibrul stocurilor este rupt şi se restabileşte prin apariţia unui activ financiar, adică o creanţă la furnizor şi o datorie la cumpărător. Aceste fluxuri se nasc în cazul 3

Transcript of Fluxurile Si Circuitele re

Page 1: Fluxurile Si Circuitele re

Capitolul I. Fluxurile şi circuitele financiare

Intreprinderea este un sistem complex, deschis, în care au loc procese specifice activităţii economice. Ea funcţionează în ansamblul economiei naţionale şi se integrează în sistemul general al pieţei.In economia de piaţă, schimburile de activităţi dintre agenţii economici reprezintă condiţia de viaţă a întreprinderii. Orice schimb implică fluxuri compensatorii. De exemplu, unui flux real de bunuri şi servicii îi corespunde un flux financiar echivalent în termeni monetari. Cantităţile de bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici se numeşte flux. Cantitatea de bun sau monedă existentă la un moment dat se numeşte stoc.Relaţiile dintre fluxuri şi stocuri stau la baza mecanismelor financiare.Prin mecanisme financiare ale întreprinderii se înţeleg metode, p’rghii, instrumente şi proceduri de formare, colectare şi gestionare a capitalurilor. Mecanismele sunt foarte diversificate: mecanismele privind autofinanţarea, creditarea şi finanţarea bugetară, mecanismul amortizării activelor fixe, mecanismele circuitului capitalului, mecanismele formării şi utilizării surplusului monetar, etc.Fluxurile financiare pot fi:

De contrapartidă; Decalate; Multiple; Autonome.

Fluxurile financiare de contrapartidă presupun înlocuirea imediată a unui activ fizic cu monedă sau invers. Aceste fluxuri apar în cazul achiziţionării unui bun cu plata imediată îm numerar.Fluxurile financiare decalate apar atunci c’nd, fluxurilor fizice nu le corespund imediat fluxuri financiare. Echilibrul stocurilor este rupt şi se restabileşte prin apariţia unui activ financiar, adică o creanţă la furnizor şi o datorie la cumpărător. Aceste fluxuri se nasc în cazul operaţiunilor comerciale însoţite de credite.Fluxurile financiare multiple apar atunci c’nd, pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice şi cele financiare, întreprinderea îşi schimbă creanţele pe monedă, apel’nd la un terţ. Acesta este de regulă un intermediar financiar. Fluxurile se desfăşoară astfel:

- Bunurile v’ndute de furnizor sunt transferate la cumpărător, deci are loc un flux real;

- Furnizorul vinde creanţa unei terţe persoane şi încasează c/val produselor, adică primul flux financiar;

- Cumpărătorul de mărfuri achită suma, adică stinge datoria faţă de terţi, ceea ce reprezintă al doilea flux financiar.

Fluxurile financiare autonome se degajă din operaţiuni financiare privind acordarea sau primirea de împrumuturi, c’nd au loc transferuri de monedă de la o persoană la alta. Aceste fluxuri dau naştere la active financiare, creanţe şi datorii.Pe de altă parte, fluxurile sunt :

Instantanee PeriodiceCele instantanee, la r’ndul lor sunt:

3

Page 2: Fluxurile Si Circuitele re

- Reale- Monetare

Fluxurile reale presupun un contract între agentul economic şi un agent exterior. Aceste fluxuri presupun o tranzacţie care are în vedere un bun, un serviciu, o creanţă şi corespund unui schimb de valori între cei doi. Se numesc instantanee pentru că sunt concepute sa se producă în momentul consemnării angajamentului respectiv şi al înregistrării contabile, baz’ndu-se pe o evaluare monetară făcută anterior.Fluxurile monetare, care se mai numesc de lichidităţi, sunt formate din plăţile care au loc în urma fluxurilor reale.Fluxurile periodice, la r’ndul lor sunt:

- De trezorerie;- De fonduri.

Fluxurile de trezorerie au în vedere lichidităţile agenţilor economici care sunt în permanentă mişcare exprim’ndu-se în intrări şi ieşiri de monedă. Specialiştii de trezorerie procedează la însumarea încasărilor zilnice, a plăţilor zilnice, analizează soldurile şi le extrapolează, la anumite perioade- trimestru, semestru, obţin’nd astfel o viziune a rentabilităţii unei activităţi economice.Fluxurile de fonduri sunt de fapt fluxuri potenţiale de trezorerie care, dacă sunt corect gestionate devin chiar fonduri de trezorerie.. Aceste fluxuri sunt:

o Fluxuri de fonduri necesareo Fluxuri de fonduri de resurse

Fluxurile de fonduri necesare sunt lichidităţile imobilizate, de obicei stocuri sau creanţe, iar fluxurile de fonduri de resurse duc la creşterea lichidităţilor prin diferite metode care urmăresc reducerea stocurilor şi obţinerea de credite. Există 3 categorii de fluxuri de fonduri de resurse:

1. fluxuri de fonduri de investiţii şi finanţare care sunt uşor remarcate în bilanţul agenţilor economici în contul de investiţii:

2. fluxuri de fonduri interne, care corespund capacităţii de autofinanţare a agenţilor economici, av’nd drept contrapondere fluxurile reale, eidenţiate în contul de rezultate:

3. fluxurile ce exprimă decalajul dintre fluxurile reale şi cele de trezorerie.

Alături de fluxurile financiare trebuie precizată şi noţiunea de ciclu financiar. Un ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operaţiuni şi proceduri care intervin între momentul transformăriimonedei în bunuri şi servivii p’nă la cel în care se recuperează.Activitatea unei întreprinderi cunoaşte trei cicluri financiare principale:

ciclul de investiţii- amortizare; ciclul de explaoatare; ciclul operaţiunilor financiare.

Ciclu de investiţii – amortizare presupune în primul r’nd ramura investiţii prin care se crează capital de producţie. Cu ajutorul acestuia se obţin venituri o anumită perioadă de timp. Odată creat, capitalul de producţie începe să se deprecieze fizic şi moral. Recuperarea acestei deprecieri se face prin mecanismele şi sistemele de amortizare.Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor pe care le desfăşoară întreprinderea pentru a-şi atinge obiectivele propuse. În general, aceste operaţiuni presupun achiziţii de materii prime şi materiale, transformarea lor în produse finite şi

4

Page 3: Fluxurile Si Circuitele re

v’nzarea lor. Întruc’t acest proces este continuu, intervine noţiunea de stocuri. În acest ciclu, capitalul ia forme diferite, transform’ndu-se permanent. Astfel, fluxurilor reale le corespund fluxuri financiare şi acitve financiare ( creanţe şi datorii).Ciclul operaţiunilor financiare priveşte operaţiunile şi procedurile de acordare sau luare de împrumut, precum şi achiziţiile de titluri de proprietate. Aceste operaţiuni dau naştere la fluxuri financiare. Între fluxurile financiare iniţiale şi cele finale nu există echivalenţă. Diferenţa este determinată de dob’ndă.

Circuitul financiar are la bază:- un concept de forme ( spaţiu);- un concept de timp( durată).

El integrează 4 componente fundamentale:a. o componentă spaţială. Toate activităţile economice se produc într-un cadru

geografic definit, de cele mai multe ori, o ţară;b. o componentă temporală. Activităţile unei întreprinderi se desfăşoară în timp,

continuu şi se analizează pe perioade, de regfulă, un an;c. o componentă tranzacţională. Au loc permanent schimburi cu extriorul. Toate

tranzacţiile îmbracă forma fluxurilor;d. o componentă dinamică. Circuitele se plasează la nivelul combinării

operaţiunilor microeconomice interdependente realizate pe diferite pieţe.Circuitele financiare sunt o componentă a circuitelor economice şi se constituie prin interacţiunea fluxurilor determinate de operaţiuni în care intervin resurse pecuniare afectate nevoilor pe orice perioadă. Ele pot fi:

- pur financiare, şi vizează resursele pecuniare pentru diverse nevoi, pe termen lung;

- monetare, dacă se referă la resurselepecuniare destinate satisfacerii nevoilor pe termen scurt.

Circuitele financiare stau la baza dezvoltării unei economii. Eficienţa lor reprezintă una din condiţiile creşterii economice.Pentru ca acest circuit financiar să fie eficient, el trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

1. trebuie să întrunească un număr mare de participanţi plasaţi în aceleaşi condiţii;2. trebuie să ofere transparenţă, adică informaţii disponibile legate de preţuri şi riscuri;3. trebuie să permită unui participant potenţial să intre sau să iasă din circuit.4. Orice circuit trebuie să fie legat de altele cu minimum de restricţii pentru a se putea

adapta în timp şi spaţiu nevoilor agenţilor economici cu capacităţi de finanţare faţă de agenţii economici cu nevoi de finanţare.

Cicuitele financiare pot fi clasificate astfel: Circuite financiare primare Circuite financiare secundare

Circuitele financiare primare presupun: Finanţare directă Finanţare indirectă

Circuitele financiare secundare cuprind: Pieţe monetare

5

Page 4: Fluxurile Si Circuitele re

Pieţe financiarePentru a înţelege mai bine conceptul de circuit financiar trebuie analizată cererea de

active.În schimbul obţinerii de monedă, agenţii economici trebuie să creeze active

financiare. Aceste active reprezintă contrapartida necesară cererii de lichidităţi pentru finanţare. Ofertanţii de monedă vor , în schimb, titluri de proprietate sau de creanţă. Teoretic, ar trebui ca procesul de creare de active în scopul obţinerii de lichidităţi să pună în legătură directă agenţii economici cu nevoi de lichidităţi şi agenţii economici care au excedent de lichidităţi. În practică însă, acest lucru nu se înt’mplă din motive diferite: necunoaşterea reciprocă a părţilor, riscul de lichiditate, lipsa de supleţe a pieţei, respectiv a cererii şi ofertei, etc. De aceea, circuitele financiare sunt organizate în principal, de organisme financiare , care intermediază realizarea circuitelor financiare prin crearea de mijloace de plată şi transformare de titluri.

Finanţarea directă este destul de rar înt’lnită şi vizează sume at’t de mari înc’t un singur ofertant de fonduri nu poate face faţă marilor cerinţe. Este o tehnică de finanţare spacifică marilor întreprinderi şi se concretizează în emisiunea unui număr mare de active identice de valoare nominală mică, care se achiziţionează de un număr mare de subscriitori. Astfel de active pot face obiectul tranzacţiilor la bursele de valori mobiliare. Activele create pot fi din cele care se integrează în capitalul propriu sau care se integrează în capitalul de împrumut.

Astfel, cele mai cunoscute sunt: Acţiunile şi părţile sociale; Obligaţiunile.Există deosebiri între aceste două forme de active, at’t din punct de vedere al

ofertantului , cât şi din punct de vedere al solicitantului. Astfel, pentru ofertant, acţiunile implică un drept de propietate şi generează venit variabil, iar obligaţiunile reprezintă un drept de creanţă şi generează venituri fixe. Pentru solicitant, acţiunile şi părţile sociale se integrază în capitalul propriu , iar obligaţiunile reprezintă un capital de împrumut. Activele integrate în capitalul propriu – deci acţiunile în principal- oferă deţinătorilor dreptul de coproprietar şi de participant la repartizarea profiturilor. Acţiunile dau naştere la două fluxuri impozabile: când se obţin dividende anuale şi c’nd se v’nd acţiunile. Dividendele sunt veniturile acţionarilor şi sunt supuse impozitării.

Activele financiare integrate capitalului împrumutat se realizează prin emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni. Există multe categorii de obligaţiuni cu caracteristici diferite pentru a atrage cumpărătorii şi a putea fi uşor plasate: cu dobândă fixă, cu dobândă variabilă, convertibile, etc.Finanţarea indirectă crează 2 tipuri de active:

1. active reprezentând resursele instituţiilor financiare, constituite din active monetare şi active constituite din plasamente disponibile la vedere, care pot fi convertite în orice moment în mijloace de plată;

2. active reprezentând creanţe asupra clienţilor bancari în care se cuprind toate categoriile de creanţe acordate întreprinderilor sau persoanelor fizice.

Circuitele financiare secundare presupun obţinerea surselor de finanţare de la diverse instituţii financiare specializate. Aceste instituţii joacă rolul de intermediari, deoarece ele nu lucrează numai cu capitaluri proprii ci şi cu capitaluri de împrumut.Ele au un rol de verigă intermediară între cei care au capitaluri de plasat şi cei care au nevoi de capitaluri

6

Page 5: Fluxurile Si Circuitele re

suplimentare. Aceste instituţii financiare crează două feluri de active:- active reprezentând resursele instituţiilor financiare, constituite din active

monetare-monedă, cecuri, cărţi de credit.;- active reprezentând creanţele asupra clienţilor bancari în care se cuprind

toate categoriile de credite acordate întreprinderilor sau persoanelor fizice.Pieţele monetare presupun schimburi de bani pe termen lung, înglobând toate relaţiile de împrumut, bancare şi nebancare. Ele presupun şi piaţa interbancară, piaţa ipotecară refinanţările şi intervenţiile bămcii centrale.Pieţele financiare reprezintă totalitatea pieţelor pe care titlurile pe termen lung sunt schimbate pe monedă. Există două tipuri de pieţe financiare:

- pieţe bursiere care sunt speculative;- pieţe la termen, care deşi au şi ele elemente speculative urmăresc acoperirea

riscului respectiv şi evitarea pierderilor de randament sau de capital.

7

Page 6: Fluxurile Si Circuitele re

Capitolul II. Structura financiară a întreprinderii

2.1. Conţinutul finanţelor

Finanţele întreprinderii reprezintă ansamblul de măsuri şi activităţi care au ca obiect fenomenul financiar. Acest fenomen este urmărit de fiecare întreprindere pentru că îşi doreşte derularea unei acitivtăţi în condiţii de rentabilitate. Sunt urmărite în special fondurile necesare exerciţiilor financiare cu tot ce presupun acestea: procurare, cuamtum, mod de rambursare, etc. Deşi problema pare simplă la prima vedere, îm realitate ea implică o analiză profundă, cunoştinţe temeinice şi capacitatea de a lua decizii de finanţare ferme şi la timp. Astfel, procurarea acestor fonduri se poate realiza fie din surse interne, fie din surse externe. Fiecare din aceste categorii de resurse presupun anumite costuri şi riscuri, astfel încăt selecţionarea lor presupune de cele mai multe ori puţin arbitrariu şi multă analiză după criterii economice.

Pe de altă parte, fluxurile pot fi de intrare sau de ieşire, iar între aceste două categorii trebuie să existe o stare de echilibru, de care depind în ultimă instanţă lichiditatea sau capacitatea de plată a întreprinderii. Dezechilibrele, în orice parte din întreprindere s-ar manifesta, dovedesc o proastă gestionare a activelor şi pasivelor întreprinderii. O bună activitate financiară influenţează pe de o parte rezultatele economice şi financiare ale întreprinderii, iar pe de altă parte raporturile acesteia cu băncile, organele fiscale ale statului, partenerii de afaceri, acţionarii şi angajaţii ei.

În orice analiză financiară este esenţial să ştim să interpretăm corect financiar bilanţul contabil. El presupune cele două laturi: activ şi pasiv.Activul presupune:

Active imobilizate aconstituite din cheltuieli care nu sunt consumate dintr-o dată, ci se amortizează în fiecare an ( după anumite metode) sau se stabilesc rezerve. Sub aspect financiar asadar, activele imobilizate reprezintă o cheltuială recuperabilă pe mai multe exerciţii financiare. Există trei tipuri de imobilizări:materiale, nemateriale şi financiare. Imobilizările materiale cum ar fi terenuri, construcţii, utilaje, sunt prinse în inventarul unei întreprinderi şi , în ultimă instanţă, reprezintă substanţa acesteia. Aceste active se înregistrează la preţul de achiziţie şi prin metode specifice se amortizează anual. Aceasta este valoarea contabilă şi nu trebuie pus semnul egalităţii între această valoare a întreprinderii şi valoarea sa financiară. Valoarea financiară a unei întreprinderi depinde, pe lăngă valoarea contabilă şi de rentabilitatea ei, de cursul bursier dacă este cazul, de alte imobilizări, de fluxurile pozitive şi negative pe care activele contabile le generează. Imobilizările nemateriale sunt alcătuite din cheltuieli care de asemenea se recuperează pe mai multe exerciţii financiare, dar sunt lipsite de substanţă. Pot fi imobilizări nemateriale cum ar fi cheltuieli de cercetare dezvoltare, licenţe, mărci, procurări de brevete. Sunt cheltuieli adesea foarte consistente, dar care pot mări substanţial valoarea financiară a întreprinderii. De exemplu mărcile aduc averi colosale atunci cănd sunt cunoscute. Marca Coca Cola valorează 35 mild. Dolari, adică mai mult decăt toate acvivele sale contabile de pe glob, la un loc, deci dublează valoarea întreprinderii. În acelaşi timp însă, aceste imobilizări sunt fragile şi necesită o atenţie deosebită, întrucăt pot fi fictive ( cum sunt cheltuielile de cercetare). Ele se înscriu în Activ doar pentru a putea fi amortizate, în perioadele următoare.Imobilizările financiare sunt alcătuite din creanţe şi titluri, obligaţiuni,

8

Page 7: Fluxurile Si Circuitele re

acţiuni, care sunt evaluate cel puţin o dată pe an şi se înscriu în patrimoniu.Activele imobilizate pot fi evaluate la valoarea de cumpărare ( cum se procedează de cele mai multe ori), la valoarea economică actuarială sau la valoarea pieţei. Activele circulante sunt constituite din stocuri, creanţe, plasamente pe termen scurt, disponibilităţi băneşti, s.a. Modificarea valorii activelor circulante se poate realiza dacă, la data bilanţului se constată fluctuaţii ale valorii acestora. De exemplu, se constată ca valoarea stocurilor este inferioară/superioară preţului curent.Este nevoie ,în acest caz, de reevaluarea lor, pe bază se inventar.

Pasivul bilanţier cuprinde, în principa, capitalul propriu şi datoriile întreprinderii.Capitalul propriu este compus din capitalul social, din creşteri ulterioare de capital,

din reevaluări, beneficii nedistribuite, subvenţii.Cuantumul capitalului propriu poate înregistra modificări, în funcţie de voinţa proprietarului. El este supus riscului de rentabilitate, lichiditate şi solvabilitate. Participănd la finanţarea întreprinderii şi totodată condiţie a fiinţialităţii acesteia, capitalul propriu nu este rambursabil şi nici garantat. Sub aspect financiar, capitalul propriu arată în ce măsură întreprinderea este sau nu rentabilă, la un moment dat. Astfel, dacă o întreprindere înregistrează pierderi mai mari de jumătate din capitalul său social, ea trebuie să se dizolve, sau pănă la bilanţul următor, să reconstituie capitalul social avut anterior pierderilor.

Rezervele bilanţiere, sunt de mai multe feluri:- legale, deci în virtutea legii, prin care întreprinderea îşi poate constitui un fond utilizat pentru creşteri de capital sau acoperirea unor pierderi (el are o anumită pondere, de obicei 10%);- statutare sau contractuale, constituindu-se, într-o anumităproporţie, în cazul unor amănăriale plăţii impozitului pe profit sau constituirea unei rezerveîn cazul în care primesc subvenţii de la buget- alte rezerve, stabilite de obicei, de adunarea generală a acţionarilor pentru diverse situaţi care urmăresc reducerea unor riscuri legate de fluctuaţii valutare, creşterea dobănzilor bancare, deprecieri ale stocurilor, etc.

Provizioanele reprezintă resurse ale întreprinderii, deşi presupun o depreciere a patrimoniului.Ele sunt constatări ale pierderilordein valoare, fără consecinţe directe asupra nevoilor şi resurselor întreprinderii. Se cunosc mai multe tipuri de provizionane:

-provizioane pentru deprecieri de active;-provizioane pentru pierderi şi cheltuieli;-provizioanereglementate sau speciale;-provizioane pentru riscuri generale sau excepţionale.

Provizioanele au o triplă influenţă: asupra rentabilităţii, asupra lichidităţii şi asupra fiscalităţii .

Pasivul exigibil, se referă la acea parte importantă a pasivului, care este reprezentată de datorii. Acestea, în funcţie de termenul de scadenţă, se împartz în:

datorii pe termen lung şi mijlociu, cum sunt împrumuturile obligatare şi creditele;

datorii pe termen scurt, cum sunt creditele comerciale, avansurile primite, obligaţiile fiscale.

Pe de altă parte, datoriile pot fi:- datorii de exploatare;- datorii financiare:

9

Page 8: Fluxurile Si Circuitele re

- alte datorii.Datoriile de exploatare se compun din credite de furnizor, datorii sociale sau

fiscale.Datoriile financiare presupun împrumuturi obligatare, împrumuturi de la instituţii de

credit şi alte asemenea,Alte datorii cuprind avansuri primite pentru comenzi, sume vărsate de clienţi ca şi

aocnt, etc.

2.2. Conţinutul structurii financiare a întreprinderii

Întreprinderea, indiferent de forma sa de organizare, de ramura de activitate, de forma de utilizare a capitalului său, de natura capitalului îşi desfăşoară activitatea în legătură cu un ansamblu de norme ce se cer respectate în cadrul unor fluxuri de natură bănească şi financiară. Aceste fluxuri sunt dependente de o serie de variabile dintre care unele ţin de întreprinderile respective, altele de mediul său exterior.

Prin structura financiară a întreprinderii se înţelege raportul existent între finanţările sale pe termen scurt şi finanţările pe termen mijlociu şi lung. Structura financiară reflectă deci compoziţia capitalurilor întreprinderii.

Structura poate fi definită ca raportul dintre finanţările pe termen scurt şi finanţările pe termen lung, sau ca un raport dintre resursele de trezorerie şi capitalul permanent.

Resursele de trezorerie sunt formate din credite bancare pe termen scurt precum şi din credite comerciale. Ele acoperă o parte a activelor circulante.

Capitalul permanent se compune din fonduri proprii ale întreprinderii şi din împrumuturi pe termen mijlociu şi lung acoperind activele imobilizate şi o parte a activelor circulante sub forma fondului de rulment.

Simplificat, structura financiară a întreprinderii se poate aprecia şi după raportul datoriilor totale supra capitalul propriu. Această formulă reflectă ponderea finanţării pe baza resurselor împrumutate faţă de resursele proprii.

Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă un aspect important al politicii financiare a întreprinderii. decizia de structură financiară depinde de obiectivele întreprinderii, de nivelul rentabilităţii scontate şi de riscurile pe care şi le asumă. În aceiaşi măsură cu factorii interni, decizia de structură financiară depinde şi de factori externi întreprinderii, mai ales de conjunctura economică, adică situaţia pieţei financiare, oscilaţiile ratei dobânzii, inflaţia. În strânsă legătură cu analiza structurii financiare se situează efectul de îndatorare.

Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul pozitiv sau negativ pe care îl obţine agentul economic ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital. Efectul de îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a întreprinderii cu costul capitalului împrumutat, adică dobânda.

Dacă rentabilitatea economică este mai mare decât dobânda efectul de îndatorare este pozitiv, deci favorabil agentului economic. Dacă rentabilitatea economică este mai mică decât dobânda, efectul de îndatorare este negativ, deci prin activitatea sa agentul economic nu reuşeşte să-şi asigure un profit sau, nici măcar să-şi plătească costul capitalului împrumutat.

Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre rentabilitatea economică şi dobânda.

10

Page 9: Fluxurile Si Circuitele re

, unde:

Re = rentabilitatea economicăd = costul capitalului împrumutat (dobânda).

2.3. Alegerea structurii financiare

Decizia întreprinderii privind structura financiară presupune, pe de o parte alegerea raportului între capitalul permanent şi capitalul pe termen scurt, iar pe de altă parte alegerea proporţiei fiecărei surse din capitalul permanent în totalul pasivului bilanţier, astfel încât să permită maximizarea valorii întreprinderii.

Structura capitalului marchează compoziţia fondurilor la dispoziţia unei societăţi comerciale şi este un aspect important al managementului. Importanţa structurii capitalului decurge din rolul pe care îl are îndatorarea asupra rentabilităţii financiare, adică a rentabilităţii capitalului propriu precum şi asupra riscului financiar.

Beneficiul unui agent economic porneşte de la rentabilitatea economică a acestuia având în vedere activul bilanţier din care se scade costul capitalului împrumutat.

B = Re A – i D, unde:A = activul bilanţieri = rata dobânziiD = datoriile totale ale agentului economic.Activul bilanţier al întreprinderii cuprinde atât capitalul propriu (C) cât şi datoriile

totale ale agentului:B = Re (C + D) – i D

Pe lângă rentabilitatea economică avem şi rentabilitatea financiară, care se calculează ca fiind raportul dintre beneficiu şi capitalul întreprinderii:

Dacă datoriile sunt egale cu zero rentabilitatea financiară este egală cu rentabilitatea economică.

Dacă datoriile sunt mai mari decât zero, rentabilitatea economică va fi diferită de rentabilitatea financiară.

Urmărind optimizarea rezultatelor economice societăţile comerciale pot folosi şi indicatorul „beneficiu/acţiune” în locul rentabilităţii financiare, rezultatele fiind identice dacă se promovează aceiaşi politică de îndatorare.

În strânsă legătură cu alegerea structurii financiare trebuie analizată capacitatea de îndatorare. Capacitatea de îndatorare a unei întreprinderi (C i) reprezintă posibilitatea acesteia de a primi credite care să fie garantate şi a căror rambursare, inclusiv plata dobânzilor să nu creeze greutăţi financiare de nesuportat.

În stabilirea capacităţii de îndatorare sunt interesaţi atât agenţii economici respectivi cât şi banca. Astfel agenţii economici trebuie să-şi comensureze cât mai exact atât garanţiile disponibile cât şi fluxurile financiare pozitive viitoare, astfel rambursarea

11

Page 10: Fluxurile Si Circuitele re

creditelor şi plata dobânzilor să poată fi posibilă. Pe de altă parte banca este şi ea interesată întrucât, acordând credite ea îşi asumă anumite riscuri (de incapacitate de plată, de neplată a dobânzii, de devalorizare a monedei) şi de aceea este direct interesată să cunoască situaţia financiară a viitorului debitor pentru a putea aprecia dacă acceptă cererea de credit sau o respinge.

Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla întreprinderea banca utilizează anumiţi indicatori denumiţi uzual CIG (coeficient îndatorări globale) şi CIT (coeficient îndatorări la termen).

Dacă societatea comercială aduce valori maxime ale indicatorilor înseamnă că are capacitatea de îndatorare saturată şi nu mai poate primi credite. Este suficient ca numai unul din indicatori să fie depăşit pentru ca operaţiunea de creditare să nu se realizeze.

2.4. Structura financiară a întreprinderii

Examinarea structurii pasivului întreprinderii pune în evidenţă cvasitotalitatea resurselor de forme financiare variate:

– acţiuni ordinare– acţiuni preferenţiale– împrumuturi– obligaţiuni.

Sunt foarte rare întreprinderile care sunt finanţate 100% din capitalul propriu şi nu au nevoie de datorii. Problema care se pune este de a şti modul de utilizare a unui mijloc financiar şi impactul său asupra costului unei alte surse financiare. De asemenea trebuie apreciat atent efectul contractării de datorii asupra capitalului întreprinderii.

Când se analizează structura financiară se urmăresc trei aspecte:1. structura financiară comparativ cu structura de capital2. pârghiile financiare3. costul capitalului în realizarea structurii financiare.

Structura financiară este desemnată de structura întregului bilanţ al întreprinderii.Structura capitalului desemnează structura financiară pe termen lung şi cuprinde

acţiuni, obligaţiuni, împrumuturi.Pasivul bilanţier cuprinde:

– structura capitalului capital propriu datorii de termen mediu şi lung

– structura financiară capital propriu datorii pe termen mediu şi lung

datorii pe termen scurtAlegerea unei structuri financiare implică, în primul rând stabilirea datoriilor pe

termen lung şi a datoriilor pe termen scurt, proporţia acestor fonduri în ansamblul întreprinderii fiind dependentă de natura activelor întreprinderii şi, pe de altă parte

12

Page 11: Fluxurile Si Circuitele re

alegerea proporţiei fiecărei resurse de capital permanent în totalul pasivului.Pârghiile financiare au ca efect posibilitatea de apreciere a influenţei îndatorării

asupra rentabilităţii întreprinderii. În ceea ce priveşte costul capitalului acesta este determinat în primul rând de

dobânda pe care banca o percepe (când capitalul este împrumutat) şi de comisioanele pe care banca le percepe pentru operaţiuni (care fac ca dobânda efectivă să fie mai mare decât dobânda nominală).

Aplicaţii 1. Să se calculeze efectul de îndatorare şi randamentul financiar al capitalului

propriu ştiind că: capitalul propriu = 10.250.000 u.m., capitalul împrumutat = 5.000.000 u.m;Re = 25%Rd = 27,5%.

Rezolvare:

Rdf = Re + Ei = 25% - 1,21% =

23,79%

2. Să se calculeze efectul de îndatorare şi randamentul financiar al capitalului propriu ştiind că: capitalul propriu = 5.000.000 u.m., capitalul împrumutat = 15.000.000 u.m;Re = 12%Rd = 8,5%.

Rezolvare:

Rdf = Re + Ei = 12% + 10,5% = 22,5%

4. Trei societăţi comerciale sunt identice din toate punctele de vedere cu excepţia politicii de îndatorare. Prima societate financiară se finanţează integral cu capital propriu, deci rata de îndatorare este 0. A doua societate are o rată de îndatorare de 50%, iar a treia societate de 75%.

SC1 SC2 SC3Total capital utilizat 800.000 800.000 800.000

Fonduri proprii 800.000 400.000 200.000Datorii - 400.000 600.000

Rd 6% 6% 6%Nr. acţiuni 8.000 4.000 2.000

Valoarea acţiunii 100 100 100Să se stabilească incidenţa îndatorării asupra rentabilităţii financiare în ipoteza în

care rentabilitatea economică se modifică de la 3% în primul an la 3,75% în anul 2 şi 7,5% în anul 3. Beneficiile sunt 24.000 u.m. în primul an, 30.000 u.m. în al doilea an, 60.000 u.m. în al treilea an. Impozitele totale sunt 38%.

13

Page 12: Fluxurile Si Circuitele re

Rezolvare:SC1 I II III

B 24.000 30.000 30.000D - - -

Impozit 9120 11.400 22.800Bnet

Rf

SC3 I II IIIB 24.000 30.000 30.000D

ImpozitBnet

Rf

4. Pasivul bilanţului unei societăţi comerciale se prezintă astfel:Cp = 1.400.000 u.m.Datorii la termen = 700.000 u.m.Datorii termen scurt = 950.000 u.m.

Să se stabilească capacitatea de îndatorare maximă.Rezolvare:

Cp = 1.400.000Datorii termen = 700.000 cap. permanent = 2.100.000 Datorii pe termen scurt = 950.000 datorii totale = 1.650.000 Total pasiv = 3.050.000 u.m.

;

; .

Datorii totale = 2.800.000 CIG = 2Cim = 2.800.000Înou = 1.150.000 datorii la termen = 700.000

datorii termen scurt = 450.000

5. Pasivul balanţei unei societăţi comerciale este:

SC2 I II IIIB 24.000 30.000 30.000D

ImpozitBnet

Rf

AnulI II III

Rf -6% 3% 7,44%

14

Page 13: Fluxurile Si Circuitele re

capital propriu = 250.000 u.m.datorii termen = 200.000 u.m.datorii termen scurt = 300.000 u.m.

Societatea doreşte un credit bancar nou de 100.000 u.m.Rezolvare:

Cap îndatorat = 450.000 u.m. (250.000 + 200.000)Datorii totale = 500.000 u.m. (200.000 + 300.000)Total pasiv = 750.000 u.m. (250.000 + 200.000 + 300.000)

;

; .

Datorii totale maxime = 2250.000 = 500.000

6. Capitalul propriu al unei societăţi comerciale este 420.000. datoriile la termen = 280.000. datoriile pe termen scurt = 500.000. Societatea doreşte să împrumute 350.000 lei.

Rezolvare:Cap îndatorat = 700.000 u.m. (420.000 + 280.000)Datorii totale = 780.000 u.m. (280.000 + 500.000)Total pasiv = 1.200.000 u.m. (420.000 + 280.000 + 500.000)

;

; .

Datorii totale maxime = 2420.000 = 840.000840.000 – 780.000 = 60.000Datorii la termen = 280.000 + 350.000 = 630.000

Cap îndatorat = 1.050.000 u.m. (420.000 + 630.000)Datorii totale = 1.130.000 u.m. (630.000 + 500.000)Total pasiv = 1.550.000 u.m. (420.000 + 630.000 + 500.000)

;

; .

Notăm cu x minimul de capital propriu şi cu y maximul de datorii.

Cap îndatorat = 1.050.000 u.m. (420.000 + 96.667 + 516.667)Datorii totale = 1.033.333 u.m. (280.000 + 253.333 + 500.000)Total pasiv = 1.550.000 u.m.

;

; .

Datorii la termen = 516.667533.333 – 516.667 = 16.667Cap îndatorat = 1.033.334 u.m.

15

Page 14: Fluxurile Si Circuitele re

Datorii totale = 1.033.334 u.m.Total pasiv = 1.550.001 u.m.

;

; .

7. Pasivul bilanţier al unei întreprinderi este:capital propriu = 1.200.000datorii termen = 520.000datorii termen scurt = 650.000

Se doreşte un credit de 1.600.000 lei.Rezolvare:

Cap îndatorat = 1.720.000 u.m.Datorii totale = 1.170.000 u.m.Total pasiv = 2.370.000 u.m.

;

; .

Datorii termen = 520.000 + 1.600.000 = 2.120.000.

16

Page 15: Fluxurile Si Circuitele re

Capitolul III. Finanţarea pe termen lung

Finanţarea pe termen lung poate proveni din:I. fonduri propriiII. fonduri împrumutate.

I. Finanţarea din fondurile proprii pot fi, la rândul ei:1. finanţare internă din fonduri proprii2. finanţare externă din fonduri proprii.

1. Finaţarea internă din fonduri proprii poate fi:– autofinanţare– creştere de capital prin raporturi noi de numerar

a) Autofinanţarea este un procedeu de finanţare foarte răspândit şi presupune ca întreprinderea să îşi asigure dezvoltarea cu forţe proprii folosind drept surse de finanţare o parte din profitul obţinut în exerciţiul expirat şi fondul de amortizare. Autofinanţarea presupune două aspecte:

capacitatea de autofinanţare costul beneficiilor reinvestite

Capacitatea de autofinanţare (CAF) a agentului economic reprezintă un surplus monetar care se obţine ca rezultat al tuturor operaţiilor de încasări şi plăţi efectuate de un agent economic într-o perioadă de timp având în vedere şi incidenţa fiscală. Pentru determinarea capacităţii de autofinanţare trebuie avute în vedere atât variabilele economice cât şi cele financiare.

Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzări (cantitate preţ) şi de la previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale), în timp ce variabilele financiare au în vedere politica de împrumut promovată de agentul economic care ocazionează cheltuieli financiare fixe, politica de amortizare şi politica de repartizare a veniturilor.

CAF = (V – C – Cf – A) + A, unde:

V = venituri totale obţinute din activitatea economică şi financiară;C = cheltuieli de exploatareCf = cheltuieli financiareA = cheltuieli cu amortizareaI = cota de impozit pe profit.De cele mai multe ori cota de autofinanţare efectivă este mai mică de cota de

autofinanţare deoarece nu întreaga capacitate de autofinanţare rămâne la dispoziţia întreprinderii pentru necesitatea de finanţare internă şi mai puţin beneficiile distribuite acţionarilor sub formă de dividende şi participaţiile la beneficii ale salariaţilor.

CrealăAF = CAF – dividende – participaţii la beneficii.Costul beneficiilor reinvestite profitul obţinut de o societate comercială poate fi

reinvestit sau poate fi distribuit acţionarilor sub formă de dividende.În cazul distribuirii de dividende acţionarii vor suporta impozitul pe venituri din

dividende astfel că lor le rămâne un venit net mai mic pentru al utiliza spre exemplu în vederea achiziţionării de noi acţiuni.

Dacă societatea comercială nu distribuie dividende sau distribuie într-un volum mai mic ea poate reinvesti întregul beneficiu sau o parte a acestuia formând astfel o bază

17

Page 16: Fluxurile Si Circuitele re

pentru venituri viitoare sporite. Este necesar însă ca randamentul net pentru acţionari să rămână acelaşi fie că se distribuie dividende fie că profitul se reinvesteşte. Situaţia trebuie să rămână aceiaşi din punct de vedere al patrimoniului acţionarului.

Pentru calcularea ratei rentabilităţii beneficiilor reinvestite este necesar să se ţină cont şi de incidenţa fiscală.

, unde:

Rr = rata beneficiilor reinvestiteR = rentabilitatea generală a agentului economicIp = impozitul asupra venitului din dividende (impozit personal)Is = impozit asupra beneficiilor reinvestite (impozit societal).b) Creşterea de capital prin raporturi noi de numerar capitalul unei societăţi

pe acţiuni este divizat în părţi egale concretizate în acţiuni a căror valoare nominală este egală cu suma capitalului adus de acţionari raportată la numărul acţiunilor emise.

Suplimentarea sau creşterea capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni şi punerea lor în vânzare antrenează un nou aport de capital, capitalul suplimentat fiind egal cu numărul de acţiuni emise înmulţit cu preţul de emisiune.

Preţul de emisiune trebuie să fie mai mic decât cursul vechilor acţiuni (pentru a putea fi plasate) şi mai mare decât valoarea nominală (pentru a proteja vechii acţionari şi a obţine fonduri suplimentare pentru capitalul social).

Creşterea de capital prin noi aporturi de numerar se poate realiza prin două metode, fie se procedează la creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni păstrându-se nemodificat numărul acţiunilor, fie se emit noi acţiuni cu aceiaşi valoare nominală ca şi a vechilor acţiuni.

2. Finaţarea externă din fonduri proprii poate fi:– creştere de capital prin încorporarea rezervelor– creştere de capital prin conversiunea datoriilor

a) Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor nu aduce resurse financiare noi pentru societatea respectivă fiind operaţiune fără flux financiar pozitiv. Practic, o parte a fondului de rezervă se transformă în capital social.

Din punct de vedere contabil se diminuează soldul unui cont de pasiv majorându-se corespunzător soldul altui cont de pasiv cu influenţă neutră asupra pasivului total.

Încorporarea rezervelor acţionează ca o îngheţare a capitalului propriu total cu consecinţe favorabile asupra grantării creditelor şi credibilităţii societăţii comerciale.

b) Creşterea de capital prin conversiunea datoriilor reprezintă o posibilitate de achitare a unor datorii atunci când lipsesc lichidităţile. În contul datoriei agentul economic emite acţiuni în favoarea creditorului. Operaţiunea nu aduce fluxuri financiare pozitive ci, dimpotrivă stabileşte obligaţii, de aceea, în practică se stabilesc de cele mai multe ori clauze precise prin care agentul economic poate răscumpăra acţiunile respective.

II. Finanţarea din fonduri împrumutate reprezintă o posibilitate a agentului economic de finanţare a operaţiunilor sale. Cele mai importante instrumente de îndatorare sunt:

1. împrumuturi pe termen lung (ordinale)2. împrumuturi obligatoare

1. Împrumuturile pe termen lung sunt obţinute pe lângă o bancă sau o altă instituţie financiară şi trebuie rambursate într-o perioadă mai mare de un an. Împrumutul pe termen

18

Page 17: Fluxurile Si Circuitele re

lung este, în mod obişnuit negociat direct între cel care solicită împrumutul şi banca. Perioada pentru care se acordă aceste împrumuturi variază, în România fiind considerate împrumuturi pe termen lung cele a căror scadenţă depăşeşte 5 ani. Aceste împrumuturi sunt, de multe ori preferabile celor de pe termen mediu şi scurt deoarece asigură celui ce ia un împrumut un grad mai mare de siguranţă.

La angajarea unui împrumut pe termen lung firma trebuie să ia în calcul trei factori:– costul cu dobânda– garanţiile cerute de creditor– termenele de rambursare.

De regulă aceste împrumuturi sunt considerate avantajoase din trei motive: rapiditate în obţinere flexibilitate costuri de obţinere relativ modeste.

De asemenea, pentru că se negociază direct documentele formale sunt mai puţine ca la cele pe termen scurt.

Flexibilitatea este determinată şi de posibilitatea modificării mutuale a condiţiilor contractuale (lucru care nu este posibil în cazul împrumuturilor obligatoare).

Rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă. Ea poate fi ajustată anual, trimestrial, lunar sau pe baza altor date specificate în contract. De cele mai multe ori contractele de împrumut prevăd că rambursarea creditelor se face în rate concomitent cu achitarea dobânzii (se reduce astfel riscul creditului), în umele cazuri este prevăzută şi o perioadă de graţie (nu se începe rambursarea).

Obligaţiile anuale sau pentru oricare altă perioadă (semestru, trimestru, etc) de rambursare plus obligaţia plăţii dobânzii la creditul nerambursat formează anuităţi de plată. Rambursările periodice ale împrumutului se numesc, în limbaj bancar amortismente, deci anuitatea este amortismet periodic plus dobândă.

Suma împrumutului este egală cu suma amortismentelor, iar valoarea actualizată a împrumutului este egală cu valoarea actualizată a amortismentelor.

Cel mai simplu mijloc de rambursare a împrumuturilor reale este cel cu anuităţi constante şi rată fixă a dobânzii.

, unde:

c = capital împrumutata = anuităţi de platăi = rata dobânziin = numărul perioadelor de rambursare

.

2. Împrumutul obligatar are la bază obligaţiunile. Obligaţiunea face parte din categoria împrumuturilor pe termen lung şi este, în mod obişnuit o obligaţie creată în urma împrumutării unor sume de bani de către o firmă. Obligaţiunile pot fi oferite investitorilor spre cumpărare numai dacă solicitarea împrumuturilor este însoţită de un prospect. Acesta este definit ca un pliant de înştiinţare, circulare, prin care se oferă publicului posibilitatea subscrierii sau cumpărării unei acţiuni sau obligaţiuni emise de o firmă. Firma se angajează să ramburseze creditul celui care a dat un împrumut (a cumpărat obligaţiuni) la o dobândă (o rată a dobânzii aplicată asupra valorii obligaţiunii).

19

Page 18: Fluxurile Si Circuitele re

Pentru utilizarea fondurilor deţinătorul obligaţiunii, deci cumpărătorul, este un creditor al firmei şi are prioritatea de a fi plătit în caz de faliment faţă de acţionari.

Emisiunea de obligaţiuni poate fi publică şi privată. Principala diferenţă dintre emisiunea publică şi cea privată este că datoria privată este plasată la o instituţie creditoare şi nu publicului larg.

Emisiunea publică a obligaţiunilor are nevoie de următoarele proceduri:– oferta trebuie aprobată de consiliul de administraţie al firmei;– pregătirea unui document de înregistrare la comisia valorilor mobiliare;– dacă acest document este acceptat el devine efectiv şi obligaţiunile pot fi vândute.

Pe lângă acestea mai trebuie să existe un contract între firmă şi o firmă trust desemnată de firma emitentă. Aceasta trebuie să procedeze astfel: să urmărească şi să fie sigură că termenii contractului sunt respectaţi să gestioneze fondul de amortizare să reprezinte pe deţinătorii de obligaţiuni dacă firma emiţătoare nu îşi respectă

obligaţiile.Încă din anii ’80 pe piaţa SUA au avut loc multe inovaţii în ceea ce priveşte piaţa

obligaţiunilor. Acestea au fost determinate, în primul rând de inflaţie şi apoi de variaţia mare a ratei dobânzii asupra valorilor mobiliare cu venit fix. Emitenţii şi creditorii în astfel de active financiare au fost confruntaţi cu riscuri şi incertitudini ridicate privind ratele dobânzii, reinvestirea, puterea de cumpărare, insolvabilitatea.

Cele mai cunoscute obligaţiuni care au încercat să reducă aceste riscuri sunt:– obligaţiunile actualizate puternic sau obligaţiunile cu cupon zero sau foarte scăzut;– obligaţiunile cu rată fluctuantă;– obligaţiunile cu posibilitatea prelungirii duratei;– obligaţiunile riscante sau cu randament ridicat;– obligaţiunile revânzabile emitentului.

Obligaţiunile actualizate puternic nu acordă plăţi de dobândă anuală dar se vând cu un discount sub valoarea nominală furnizând astfel o compensaţie investitorilor sub forma aprecierii capitalului. Obligaţiunile cu cupon zero ajută la protejarea investitorilor care pot reinvesti discount-ul (diferenţa dintre preţul plăti pentru o obligaţiune şi valoarea nominală a acesteia) în proiecte cu rate variate ale dobânzii.

Ex. Firma Pepsi-Cola a emis în 1981 obligaţiuni de acest tip cu următoarele caracteristici: durată de 3 ani; preţ de emisie 67,25 % din valoarea nominală; rata dobânzii 14,14%. Aceasta însemna că emitentul primea de la emisiunea obligaţiunii 67,25 USD şi rambursa la scadenţă 100 USD. Avantajul firmei a fost că ea a avut o protecţie foarte bună împotriva răscumpărării timp de 3 ani (rata dobânzii era între 5-8% pe an). Dezavantajul a fost, însă, după 3 ani când a necesitat plăţi mari la scadenţă.

20

Page 19: Fluxurile Si Circuitele re

Capitolul IV. Gestiunea financiară pe termen scurt

Gestiunea financiară pe termen scurt presupune decizii de corelare curente care sunt subordonate deciziilor pe termen lung. Aceasta nu înseamnă că sunt mai puţin importante, întrucât aplicarea lor greşită poate afecta negativ profitul întreprinderii.

Deciziile de finanţare pe termen scurt se mai numesc „gestiuni de trezorerie” şi reprezintă un domeniu larg al gestiunii financiare.

Gestiunea de trezorerie are drept obiectiv stabilirea şi urmărirea nevoilor de mijloace băneşti pentru realizarea obiectivelor întreprinderii, constituirea şi utilizarea fondului de rulment, stabilirea nevoilor de credite pe termen scurt şi a costului capitalului utilizat pentru exploatare.

Gestiunea financiară pe termen scurt are în vedere:– gestiunea stocurilor– gestiunea fondului de rulment– gestiunea creditului dintre întreprinderi– politica de îndatorare pe termen scurt şi implicaţiile asupra rentabilităţii şi riscului

financiar– gestiunea încasărilor şi plăţilor.

4.1. Gestiunea stocurilor

Stocurile reprezintă o investiţie pentru societatea comercială. Fondurile investite în stocuri sunt imobilizate pentru o perioadă de timp mai mare sau mai mică, ele au un cost şi trebuie rentabilizate.

Efortul financiar de investire în stocuri se analizează pe baza lichidităţilor efectiv imobilizate, ţinând seama de durata imobilizării, de fluxurile intermediare de lichiditate, de costurile ocazionate de păstrare-depozitare şi alte cheltuieli administrative, pentru ca, în final, să se poată evalua pierderea sau câştigul din deţinerea de stocuri.

Construirea de stocuri însemnate la nivelul agentului economic, cu scopul asigurării ritmicităţii procesului economicşi evitării rupturii dintre aprovizionare şi desfacere poate avea următoarele influenţe:

– pozitive, dacă preţurile materialelor din stoc ceşte, iar din partea clienţilor se primesc comenzi mari;

– negative, dacă preţurile respectivelor materiale scade, dacă apar înlocuitori calitativi, dacă se produc dereglări sau pierderi din stoc.

Gestiunea stocurilor presupune:a) dimensionarea stocurilorb) lichiditatea stocurilor

a) Dimensionarea stocurilor este operaţiunea prin care se stabileşte necesarul optim pentru exerciţiul financiar, în vederea realizării în bune condiţii a activităţii respective.

Cele mai importante metode de dimensionare a stocurilor sunt:– metoda extrapolării– metoda standard– metoda analitică

Metoda extrapolării (globală) porneşte de la ideea unei legături directe dintre

21

Page 20: Fluxurile Si Circuitele re

fondul de rulment (Fr) şi cifra de afaceri (CA), trebuie exprimată sub forma unui raport

. Această metodă se poate aplica când în exerciţiile financiare anterioare s-a constatat o valoare constantă a raportului, iar în exerciţiul curent nu se prevăd modificări substanţiale.

În astfel de cazuri indicatorul realizat în perioadele anterioare poate fi păstrat şi

pentru anul curent.

.

Determinarea necesarului de active circulante nu se realizează numai în funcţie de stocuri, ci şi de alte active şi pasive de exploatare. De aceea, necesarul global al ciclului de exploatare se determină ca diferenţă dintre active de exploatare şi pasive de exploatare.

Metoda globală nu ţine seama de natura relaţiilor cu clienţii, de natura relaţiilor cu furnizorii şi nici de evoluţia stocurilor.

Metoda standard sau a termenelor de plată vizează determinarea nevoilor de finanţat ale ciclului de exploatare, exprimate iniţial în zile/cifră de afaceri, şi ulterior în cuantum valoric.

Metoda are două etape: evaluarea duratei de rotaţie, în zile, a posturilor din active şi pasive de exploatare

(durata stocajului, durata creditului client, durata creditului furnizor); fiecare durată se converteşte în zile/cifră de afaceri, coeficientul de conversie

depinzând de ponderea costurilor în cifra de afaceri.Metoda analitică vizează determinarea necesarului pentru fiecare element al

activelor circulante, urmând ca, în final să se însumeze.Pentru mărfuri, necesarul de finanţat este egal cu stocul final, recalculat în preţuri de

reaprovizionare:Nfm = Sf – B – TVA + Ch, unde:Nfm = necesar de finanţat pentru mărfuriSf = stoc finalB = beneficiul aferent stocurilorTVA = taxa pe valoarea adăugatăCh = cheltuieli de transport, magazinaj, etc.

, unde:

CA = cifra de afaceri;Sz = stoc zile/CA, exprimat în procente.Pentru ambalajele de circulaţie necesarul se stabileşte în funcţie de stocul de mărfuri

şi de ponderea ambalajelor faţă de stocul de mărfuri realizat în exerciţiul anterior:

, unde:

Na = necesarul de ambalajeSmf1 = stocul final de mărfuri în anul curentPa0 = ponderea ambalajelor faţă de mărfuri în exerciţiul anterior.Pentru obiectele de inventar necesarul de finanţat se stabileşte astfel:

, unde:

22

Page 21: Fluxurile Si Circuitele re

Noinv = necesar de finanţat pentru obiecte de inventar;S0 = stocul obiectelor de inventar din anul de bază;Sf = stocul obiectelor de inventar în folosinţă în anul de bază;U = norma obiectelor de inventar;P = creşterea sau descreşterea suprafeţei comerciale în anul curent faţă de anul de

pază (exprimată în procente).

.

Pentru materiale şi piese de schimb, necesarul de finanţat:

, unde:

Nmat = necesar de finanţat pentru materiale;S0 = stoc de materiale şi piese de schimb, în anul de bază;P = ponderea parcului de transport auto şi a dotării cu utilaje în anul curent faţă de

anul de bază .

b) Lichiditatea stocurilorStocurile sunt cu atât mai lichide cu cât pot fi transformate mai repede în bani.

Indicatorul „viteza de rotaţie” marchează starea de lichiditate a stocurilor şi eficienţa folosirii acestora. Accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor prezintă însemnătate pentru întreprindere întrucât conduce la creşterea masei beneficiului şi la economii de fonduri ce ar putea fi utilizate pentru alte destinaţii, dacă nu se are în vedre creşterea activităţii de exploatare.

Viteza de rotaţie se poate exprima sub două forme:– viteza de rotaţie în zile– viteză în număr de circuite (coeficientul vitezei de rotaţie Nc).

.

4.2. Gestiunea fondului de rulment

Fondul de rulment serveşte, împreună cu creditul furnizor şi creditele bancare pe termen scurt, la finanţarea activelor circulante. Fondul de rulment exprimă condiţiile echilibrului financiar pe termen scurt care rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt.

La o anumită dată, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor cu lichidităţi mai mici de un an, asupra pasivelor cu exigibilităţi mai mici de un an.

Fondul de rulment este un mijloc de finanţare şi, în acelaşi timp, un indicator de lichiditate.

Cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât cu cât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru finanţarea activelor circulante.

Fondul de rulment poate fi: fond de rulment brut (total), cuprinzând ansamblul elementelor de activ susceptibile a fi transformate în bani într-un termen mai mic de un an; fond de rulment net (Frn), adică partea din capitalul permanent ce poate fi utilizată pentru finanţarea activelor circulante, adică excedentul activelor cu lichidităţi mai mici de un an

23

Page 22: Fluxurile Si Circuitele re

asupra pasivelor cu exigibilităţi mai mici de un an sau excedentul capitalului permanent asupra activelor imobilizate; fond de rulment propriu (Frp), reprezentând excedentul capitalului propriu asupra activelor imobilizate; fondul de rulment străin (Frs), reprezentând diferenţa dintre fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu, adică datoriile la termen.

4.3. Gestiunea creditului dintre întreprinderi

Creditul reciproc dintre întreprinderi se prezintă sub două aspecte:– creditul-client– creditul-furnizor

Orice întreprindere poate avea concomitent atât creanţe asupra clienţilor, cât şi credite primite de la furnizori.

Creditul-client reprezintă o imobilizare pentru întreprin-dere, care încetineşte viteza de rotaţie a activelor şi micşorează lichiditatea financiară. Gestiunea creditului-client presupune măsuri pentru minimizarea sumei creditului, a termenelor de acordare, precum şi a riscului de nerecuperare.

Creditul-furnizor reprezintă o mobilizare pentru întreprin-dere, adică o finanţare pe seama surselor partenerilor de contracte, mărind lichiditatea financiară. Gestiunea creditului-furnizor presupune măsuri de maximizare a volumului şi a termenelor pentru care sunt acordate.

Aşadar, firma, pe lăngă faptul că în relaţiile ei cu exteriorul ( deci piaţa) este nevoită să văndă pe credit, la răndul ei beneficiază de credite comerciale acordate de furnizori. Cu alte cuvinte. Datoriile ei faţă de terţi(inclusiv salarii, impozite faţă de stat) reprezintă, pănă la scadenţă, surse atrase de capital pentru finanţarea activelor circulante. Aceste surse cresc automat cu extinderea activităţii firmei. În plus, acest tip de credite este gratuit, în sensul că nu se plăteşte în mod explicit dobăndă pentru aceste surse atrase.Cu toate acestea, firma nu poate, în mod obişnuit, să controleze integral pasivele stabile ( să le mărească de exemplu), deoarece scadenţa pentru unele dontre acestea ( salarii, impozite) sunt stabilite prin lege. Totuşi, o gestiune eficientă a pasivelor stabile presupune realizarea unui decalaj de plăţi ale firmei ( mai ales către furnizori) mai mari decăt decalajele de încasări ale acestora. Sursele atrase sunt practic, nişte împrumuturi pe termen scurt indirecte care se crează prin decalajul de timp dintre momentul vănzării sau prestării de servicii şi momentul în care beneficiarul îl plăteşte. Această formă de împrumut indirect este foarte frecvent ea reprezentănd aproximativ 40% din obligaţiile curente ale firmelor. Acest procent eate mai mare la firmele mici pentru că ele, de cele mai multe ori nu au acces la alte finanţări.

Prin pasive stabile se înţelege datoria minimă permanentă a firmei către terţi rezultată de decalajul de timp dintre apariţia obligaţiei de plată şi data efectuării plăţii. Deoarece au caracter permanent, pasivele stabile sunt asimilate fondurilor proprii, fiind folosite pentru finanţarea activelor circulante.

Elementele concrete generatoare de pasive stabile sunt: salariile, impozitele pe salarii, impozitul pe profit, alte impozite şi taxe, obligaţii izvorăte din aprovizionare, energie gaze, dobănzi bancare, avansuri primite.

Există două metode de calcul a pasivelor stabile:1. metoda însumării soldurilor zilnice. Se foloseşte la estimarea surselor atrase din

datorii la termen fix de plată cum sunt energia, salarii, CAS, impozite, care au solduri 24

Page 23: Fluxurile Si Circuitele re

crescătoare pănă în momentul plăţii. Există sase etapa în acest calcul:- se alege trimestrul cu activitatea minimă, iar calculul se face pentru o singură lună

de 30 zile din acest trimestru;-determinarea datoriei zişnice pe fiecare categorie prin raportarea obligaţiei

trimestriale la numărul de zile din trimestru;-stabilirea soldului din fiecare zia lunii luate în calcul;-se însumează soldurile din fiecare zi la toare sursele atrase;se alege soldul zilnic total cel mai mic, care va reprezenta pasive stabile al

respectivelor elemente de finanţare.2.metoda analitică calculează pasivele stabile pentru fiecare element generator în

parte, pentru fiecare trimestru sau perioadă în parte. Spre deosebire de metoda însumării soldurilor zilnice, metoda analitică determină pasivele stabile din aprovizionări, chirii, garanţii, avansuri. In general, Bci

PS= ------- *nzi T

Unde PS sunt pasive stabile; Bci baza de calcul trimestriala la elementul i;T trimestrul; nzi numar de zile intarziere a platii.

4.4. Împrumuturi pe termen scurt

Creditele de trezorerie, numite şi credite cu caracter general, sunt deschise de bancă, în funcţie de situaţia de trezorerie a întreprinderii, fără legătură cu alte creanţe sau operaţiuni.

Creditele se acordă în vederea acoperirii plăţilor curente, fără alte garanţii decât bonitatea întreprinderii cunoscută de bancă şi solvabilitatea acesteia pe termen scurt. Volumul creditelor se stabileşte pe baza situaţiei de trezorerie întocmită de agentul economic la începutul trimestrului, pe baza datelor contabile din trimestrul anterior, a programelor de producţie şi comerciale, potrivit contractelor şi a altor documente din care să rezulte diferenţa dintre totalul stocurilor şi cheltuielilor, pe de o parte, şi totalul resurselor şi încasărilor, pe de altă parte, în perioada curentă.

Creditele de trezorerie prezintă pentru bancă un risc relativ mare pentru că ele nu sunt garantate cu active certe, ci ele sunt dependente de activitatea curentă a firmei. De asemenea, aceste credite nu au stabilite termene de rambursare, acestea din urmă realizându-se în funcţie de asigurarea echilibrului dintre cheltuielile şi încasările din exploatare ale firmei.

Una din formele de acordare a creditelor de trezorerie este descoperirea de cont (overdrafts) care este o formă foarte flexibilă care, în limitele sumei şi a duratei fixată de bancă, oferă firmelor posibilitatea să aibă la conturile lor din bancă solduri debitoare pe anumite perioade. În cazul acordării unui astfel de credit, băncile îşi rezervă posibilitatea solicitării construirii unor garanţii reale sau personale dacă le consideră necesare ţinând cont de situaţia financiară a clienţilor lor, de nivelul descoperirii şi de modul de funcţionare al creditului.

Banca trebuie să fie convinsă că preţul bunurilor sau mărfurilor oferite garanţie nu sunt volatile astfel încât să nu se piardă din valoarea garanţiei. De asemenea, băncile doresc adeseori să aibă dreptul unui executor în cazul în care firma falimentează până la scadenţa rambursării overdraftului sau depăşeşte limitele acestuia.

25

Page 24: Fluxurile Si Circuitele re

Firma împrumutată trebuie să fie atentă ce face cu banii pe care i-a obţinut. Dacă aceştia sunt solicitaţi să fie rambursaţi, firma trebuie să fie în măsură să-i ramburseze, ceea ce va fi destul de dificil dacă fondurile au fost utilizate pentru cumpărarea de active imobilizate, spre exemplu.

Linia de credit este o înţelegere între bancă şi firmă prin care aceasta din urmă poate să împrumute până la o limită maximă stabilită pentru o perioadă de timp specificată. Pentru perioada de nefolosire integrală a sumei maxime, corespunzător sumei neangajate, banca percepe o sumă procentuală. Suma creditului se stabileşte de regulă, pe un an.

Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a sumei pusă la dispoziţia acesteia deoarece rambursările efectuate permit firmei, în perioada următoare, obţinerea de noi credite, în limitele stabilite iniţial (creditul se reînnoieşte).

O serie de alte credite bancare, puse la dispoziţia firmelor, necesită din partea acestora motivarea solicitării, garantarea lor şi condiţionarea utilizării creditelor. Acest gen de credite pot fi, în ansamblu, considerate drept credite pentru stocuri. Banca preferă astfel de credite care se mai numesc credite care se autolichidează (self-liquidating) deoarece aceste credite sunt probabil rambursate în mod automat şi rezonabil de repede odată cu lichidarea obiectului pentru care au fost acordate. Firmele care au nevoie de stocuri de materiale pot obţine un credit sau un overdraft garantat prin gajarea stocurilor; stocurile sunt păstrate în gaj (garanţie) şi orice ieşire sau intrare de stocuri este reportat băncii.

4.5. Gestiunea încasărilor şi plăţilor

Agestiona încasările şi plăţile zi cu zi, înseamnă a avansa sau devansa în timp cheltuielile şi încasările întreprinderii astfel încăt, respectănd angajamentele asumate, excedentele de trezorerie să fie finanţate la timp, cu costuri minime. De aceea este necesară o estimare precisă a încasărilor şi plăţilor fiecărei zile, sau cel puţin a fiecărei săptămăni. Întrucăt este o metodă foarte laborioasă şi dificilă este puţin folosită, în ciuda faptului că se obţin informaţii sigure şi reale. În practică se foloseşte mai des metoda termenelor de plată/încasări. Această metodă are în vedere a cunoşte la ce dată poate întreprinderea să utilizeze efectiv sumele cuvenite ajunse la scadenţă sau cănd apar în cont cecurile depuse la bancă de către partenerii de afaceri, iar pe de altă parte cînd trebuie să-şi plătească obligaţiile către terţi. Se iau astfel în considerare termenele de plată din contracte, cele legate de bugetul statului, termenele acordate întreprinderii, etc. Se calculează doi indicatori: cifra de afaceri, de fapt vănzări previzionate şi cumpărări de mărfuri. Aceşti indicatori sunt estimaţi în încasări/plăţi ce se vor efectua cash. Se ţine cont de asemenea de creditul-client şi creditul furnizor şi de termenele de încasare respectiv de plată.Metoda are două momente:

- în primul moment se calculează încasările efective şi plăţile către furnizori pe trimestru, pentru întregul an;

- în al doilea moment, se întocmeşte situaţia trezoreriei prin compararea încasărilor şi plăţilor şi stabilirea trezoreriei pozitive sau negative, după caz.

În cazul trezoreriei pozitive, se încearcă eficientizarea ei prin plasamente pe termen scurt, extinderea creditului client, reducerea creditului furnizor sau reducerea fondului de rulment.Cănd se constată trezorerie negativă se încearcăsporirea fondului de rulment, apel la credite bancare pe termen scurt, sau majorarea creditului furnizor.

26

Page 25: Fluxurile Si Circuitele re

O altă problemă importantă pentru gestiunea încasărilor şi plăţilor este optimizarea lor. Optimizarea constă în a aplica anumite mijloace tehnice ( cvasiîncasări) pentru a avita risipa de fonduri, în scopul intensificării utilizării lichidităţilor întreprinderii şi reducerii la maxim a apelării la credite bancare pe termen scurt. Mijloacele tehnice avute în vedere presupun două aspecte: accelerarea încasărilor şi reducerea volumului fondurilor neutilizate.

Accelerarea încasărilor se realizează prin alegerea inspirată a locului unde să se facă plata şi a băncii care să o efectueze. În acest fel, se poate scurta timpul dintre emisia instrumentelor de plată de către debitor şi momentul introducerii în bancă pentru încasare.( De exemplu, se poate cere debitorului să se introducă instrumentul de plată la o bancă anume). Reducerea fondurilor care stau neutilizate este de asemenea un obiectiv important al întreprinderii.Existenţa unor asemenea fonduri poate face parte din strategia acesteia în ceea ce privesc lichidităţile, dar nu înseamnă neapărat o gestionare eficientă. Soluţia optimă este centralizarea fondurilor, deschiderea conturilor la aceeaşi bancă pentru a le putea uşor coordona şi folosi eficient. Operaţiunile cu numerar au o importanţă relativ redusă la întreprinderi în prezent. Datorită dezavantajelor legate de riscuri şi costuri pentru utilizarea lor, sont folosite pe scară largă încasările şi plăţile fără numerar. Aceste mijloace de plată sunt:

- tradiţionale: cecul, cambia, biletul la ordin, viramentul, compensarea, cărţile de credit;

- informatizate: compensarea informatizată, cambia, cecul şi biletul la ordin cu bandă magnetică.

Aplicaţii:1. Să se determine necesarul de finanţat pentru exploatare pe baza datelor contabile

privind exerciţiul financiar expirat şi a previziunilor pentru anul curent.A Bilanţ (anul N) BImobilizări ...............5000000Stocuri .....................7500000Clienţi .....................2000000Disponibil .................500000 Total A 15000000

Capital propriu............. 8500000Datorii la termen ......... 4000000Furnizori ..................... 2500000

Total P 15000000

reviziuni pentru anul n+1:– cifra de afaceri ....................28.000.000 – costul mărfurilor vândute ...19.880.000 (71% din CA)– cumpărări de mărfuri ..........16.000.000

Rezolvare:I. Evalurea duratei de rotaţie în zile, a posturilor de activ şi de pasiv:

Durata stocajului =

Durata creditului client =

Durata creditului furnizor =

27

Page 26: Fluxurile Si Circuitele re

II. Fiecare durată de rotaţie se converteşte în zile/cifra de afaceri, coeficientul de conversie depinzând de ponderea costurilor în cifra de afaceri.

– stocaj (135,871%) = 96,4 zile/CA– credit-client = 25,7 zile/CA– credit furnizor (56,271%) = 39,9 zile/CA

Fondul de rulment în zile = 96,4+25,7-39,9 = 82,2 zileFondul de rulment însumează:

Acesta reprezintă 22,83% din CA.

2. Valoarea aprovizionărilor pe trimestru este următoarea:

Numărul de zile întârziere a plăţii este de 3 zile. Să se calculeze pasivele stabile.Rezolvare:

Trim I:

Trim II:

Trim III:

Trim IV:

3. În anul precedent baza de calcul trimestrială pentru concedii de odihnă a fost:Trim I Trim II Trim III Trim IV3500 3750 3000 3750

Soldul preliminărilor la finele anului = 350.000 lei. Baza de calcul medie în anul de bază este de 350.000 lei. Ponderea soldului preliminărilor faţă de baza medie este:

.

Numărul mediu de zile de întârziere a plăţilor de calculează după regula de trei simplă:

3500 .......................... 90350 ............................. x

zile.

Dacă pentru anul de plan sunt prevăzute următoarele baze de calcul trimestriale (mii lei):Trim I Trim II Trim III Trim IV3800 4100 4000 4200

Pasivele stabile trimestriale vor fi:– folosind ponderea:

Trim I: mii lei

Trim II: 410 mii leiTrim III: 400 mii lei

Trim I Trim II Trim III Trim IV30180 19754 25825 18853

28

Page 27: Fluxurile Si Circuitele re

Trim IV: 420 mii lei.– folosind numărul de zile de întârziere:

Trim I: mii lei

Trim II: 410 mii leiTrim III: 400 mii leiTrim IV: 420 mii lei.

4. Determinaţi pasivele stabile, cunoscând următoarele date:Nr crt

Salarii Impozit CAS

Energie electrică

Termofic. apă

Gaze Total

1 Baza de calcul

1170 210 270 240 840 -

2 Cota pe zi = 39 7 9 8 28 -

3 Data plăţii 23 şi 8 8 Din 5 în 5 Din 5 în 5 15 şi 30 -1 624 217 9 8 28 8862 663 224 18 16 56 9773 702 231 27 24 84 10684 741 238 36 32 112 11595 780 245 0 0 140 11656 819 252 9 8 168 12567 858 259 18 16 196 13478 312 56 27 24 224 6439 351 63 36 32 252 73410 390 70 0 0 280 74011 429 77 9 8 308 83112 468 84 18 16 336 92213 507 91 27 24 364 101314 546 98 36 32 392 110415 585 105 0 0 0 69016 624 111 9 8 28 781...

.

.

.30 585 210 0 0 0 795

29

Page 28: Fluxurile Si Circuitele re

Capitolul V. Calcularea dobânzii pentru creditele pe termen scurt

Formula utilizată pentru calculul dobânzii este:

unde: D este suma anuală a dobânziic este capitalulT timpul ce se scurge până la scadenţăD rata anuală a dobânzii.

Aplicând această formulă asupra capitalului, se poate afla capitalul final (cf):

.

Această formulă se aplică şi în calcularea dobânzii la bonuri de casă, bonuri de trezorerie şi certificate de depozit.

Bonurile de casă sunt titluri de îndatorare la termen (scurt), emise de societăţi comerciale sau de bănci şi subscrise de diverşi agenţi economici. Suma dobânzii se antecalculează astfel încât, la cumpărare se achită valoarea nominală diminuată cu suma dobânzii, iar la scadenţă se restituie valoarea nominală. În general, scadenţa este la 3 luni.

Bonurile de trezorerie sunt titluri de credit pe termen scurt, negociabile, emise de societăţi comerciale. Scadenţa se stabileşte după un număr fix de săptămâni (13 până la 52).

Certificatele de depozit sunt eliberate de bănci, în sume fixe. Dobânda este avantajoasă urmărându-se atragerea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei.

Suma dobânzii se poate calcula şi plăti la scadenţa creditului sau certificatului de depozit. În acest caz rambursarea va cuprinde atât creditul acordat cât şi suma calculată a dobânzii. Această dobândă se numeşte dobândă simplă post-calculată.

Dacă suma dobânzii se calculează şi se bonifică în momentul achiziţionării creditului (bonul de casă), înseamnă că preţul plătit în momentul încheierii contractului (captalul efectiv, ce) este egal cu valoarea nominală minus dobânda. Această dobândă se numeşte simplă antecalculată. La scadenţă, investitorul primeşte valoarea nominală a creditului, acesta fiind deci capitalul final (cf).

.

Această dobândă este foarte avantajoasă pentru investitor. El utilizează un capital mai mic decât valoarea nominală a creditului (bonului de casă), în schimb beneficiază de o dobândă calculată la valoarea nominală. Prin urmare, rata efectivă a dobânzii (De) este mai mare decât rata nominală (D).

.

O particularitate în calculul dobânzilor o reprezintă disponibilităţile depuse în conturi bancare sau pe librete de economii.

În acest caz se ia în calcul factorul timp, calculându-se dobânda în funcţie de chenzine. Se consideră că orice depundere reprezintă un credit acordat înstituţiei bancare iar orice retragere din cont semnifică un împrumut acordat de instituţie (aceasta în cazul când, prin contract se stabileşte că dobânda se calculează la sfârşitul anului).

În acest caz:

30

Page 29: Fluxurile Si Circuitele re

, unde Nq numărul de chenzine

L este luna depunerii sau retragerii din cont, t coeficient de timp.În aplicarea formulei se aplică următoarele reglementări: la depunere: – dacă depunerea se face între 1 şi 15 ale lunii, t = 1

– dacă depunerea se face între 16 şi 30, t = 2 la retragere: – dacă retragerea se face între 1 şi 15 ale lunii, t = 0

– dacă retragerea se face între 16 şi 30, t = 0Acest sistem de calculare a dobânzilor crează un avantaj bănesc instituţiilor

respective; comparabil cu calcularea dobânzilor în funcţie de numărul de zile, la fiecare depunere se bonifică un volum mai mic de dobândă, iar la fiecare retragere se percepe un volum mai mare de dobândă.

Un alt aspect important în calculul dobânzii îl reprezintă operaţiunile de încasări şi plăţi în contul curent.

În acest caz, calcularea dobânzilor este o operaţiune periodică (anuală, trimestrială, lunară) sau alte termene stabilite în prealabil cu banca, pe baza formulei dobânzii simple, dar adaptată pentru aceste operaţiuni. Astfel:

, unde:

N = numere

Div.fix este divizor fix .

La contul curent, sumele sau soldurile produc dobânzi debitoare sau creditoare (după natura lor) pornind de la o anumită dată numită „dată-valoare” sau „zi-valoare” şi care corespunde înscrierii operaţiunii în cont de către bancă (şi nu la data efectuării operaţiunii în contabilitatea agentului economic).

Termenul până la care se calculează dobânzile se numeşte epocă. Pot fi utilizate trei metode:

a) metoda directă cu dobânzi reciproceb) metoda directă cu dobânzi diferitec) metoda hamburgheză sau în scară

a) Se caracterizează prin faptul că rata dobânzii este aceeaşi atât pentru numerele debitoare, cât şi pentru cele creditoare.

Numerele se obţin înmulţind sumele debitoare şi cele creditoare, succesiv, cu numărul de zile de la înregistrarea operaţiunilor în cont, până la epocă. Se totalizează apoi numerele debitoare şi separat numerele creditoare, se face diferenţa dintre ele şi se obţine soldul numerelor, care poate fi debitor sau creditor. Se raportează soldul numerelor la divizorul fix, şi rezultă volumul dobânzii cu care se corectează soldul contului curent.

b) Procedeul de calcul este asemănător cu prima metodă. Diferenţa constă în faptul că, nu se mai stabileşte soldul numerelor ci se aplică rate diferite de dobândă separat pentru numerele debitoare şi pentru numerele creditoare. În final, se obţine suma dobânzii cuvenită numerelor debitoare şi suma cuvenită numerelor creditoare; se face diferenţa şi se dă semnul celei mai mari. Ulterior, se corectează corespunzător soldul contului curent cu suma dobânzii.

c) Această metodă presupune următoarele operaţiuni:– operaţiunile din extrasul de cont se ordonează cronologic, ceea ce permite

31

Page 30: Fluxurile Si Circuitele re

determinarea soldului după fiecare operaţiune;– un slod oarecare generează dobânzi de la data înscrierii operaţiunii în cont (zi-

valoare), până la data operaţiunii următoare. Rezultă că numerele se calculează înmulţind soldul cu numărul de zile de la o operaţiune la alta (şi nu până la epocă);

– metoda permite aplicarea unor rate diferite de dobânzi de la o etapă la alta.O problemă de mare actualitate în perioada contemporană o reprezintă dobânda reală.Rata nominală a dobânzii este cea înscrisă în contractul de credit şi depinde de factori

diferiţi; cum ar fi: cererea şi oferta de capital de împrumut, riscul de capital, garanţiile debitorului, etc.

În condiţii de instabilitate economică, când au loc procese inflaţioniste, băncile îşi pun problema recuperării capitalului împrumutat şi obţinerii unui profit care să-i asigure cel puţin aceeaşi putere de cumpărare existentă în momentul acordării împrumutului. În acest context, se calculează indicatorul dobândă reală.

Dobânda reală exprimă gradul de apărare a intereselor creditorului şi se stabileşte în funcţie de evoluţia ratei nominale a dobânzii şi a ratei inflaţiei:

D = rata nominală a dobânziiI = rata inflaţieiDr = dobânda realăDobânda reală poate fi:

– real-pozitivă (D > 1)– real-negativă (D < 1).

Costul creditului pe termen scurt suportă două influenţe:a) comisioanele bancareb) „zilele-valoare”a) Băncile comerciale aplică, în relaţiile lor cu clienţii, diverse comisioane:

comision de mişcare, comision de confirmare, comision de securitate, etc. Numărul comisioanelor practicate şi mărimea lor poate să difere de la o bancă la alta, dar toate influenţează costul creditului, în sensul majorării lui. Practic, rata efectivă a dobânzii devine mai mare decât rata nominală (De > D).

b) „Zilele-valoare” constituie un element de cost pentru debitorii băncii şi se calculează ca diferenţă între numărul de zile pentru care banca percepe dobânzi şi numărul de zile de folosire efectivă a creditului de către clientul bancar (de exemplu, băncile comerciale debitează contul unui client, în cazul unui credit, cu o zi mai devreme, astfel încât creditul să fie disponibil începând din ziua următoare, la prima oră a băncii; la fel se procedează şi în cazul creditării, dar cu o zi întârziere). Aceste „zile-valoare”, scumpesc creditul, deci măresc rata dobânzii efective faţă de rata nominală.

Cea mai importantă problemă pentru agenţii economici constă în alegerea creditului pe termen scurt în funcţie de cost.

Ei au la dispoziţie trei criterii de selectare a creditelor pe termen scurt:– accesibilitatea– supleţea– costul

Alegerea creditului cel mai puţin costisitor reprezintă mijlocul cel mai eficient de reducere a cheltuielilor financiare.

Pentru stabilirea costului unui credit pe termen scurt se porneşte de la rata nominală

32

Page 31: Fluxurile Si Circuitele re

a dobânzii, se iau în considerare numărul şi nivelul comisioanelor, data plăţii lor şi data plăţii dobânzii, numărul de zile de folosire efectivă a creditului.

Rata nominală a dobânzii se stabileşte de către bancă, în funcţie de rata de bază a dobânzii bancare, la care se adaugă diverse majorări, în funcţie de natura creditului şi bonitatea clientului.

Numărul de zile pentru care se calculează dobânzi se situează între ziua înregistrării creditului în contabilitatea băncii („zi-valoare”) şi scadenţă. Dacă acest interval este mai mic de 10 zile, banca aplică forfetar, numărul minim de 10 zile, la care adaugă şi o zi în plus (aşa numita zi de bancă).

Nivelul comisioanelor şi al altor cheltuieli suportate de clientul bancar depinde de felul creditului acordat şi de instituţia de credit. Comisioanele pot fi legate direct de utilizarea creditului sau independent de utilizarea lui.

Durata de utilizare efectivă a creditului fiind, de regulă, mai mică decât perioada pentru care se percep dobânzi de către bancă face ca de fapt costul real al creditului să fie mai mare.

Aplicaţii:Dobânda simplă post calculatăC = 75.000D = 8%T = 45 zile

I.

II.

III.

IV.

33

Page 32: Fluxurile Si Circuitele re

Capitolul VI. Amortizarea activelor fixe

Activele fixe, din punct de vedere material se concretizează în utilaje, instalaţii, mijloace de transport, clădiri şi formează baza tehnică a oricărui agent economic.

Activele fixe reprezintă aceea parte a aparatului de serviciu care se consumă şi transmit valoarea asupra serviciilor nu dintr-o dată, ci treptat, în decursul mai multor cicluri de exploatare, păstrează forma fizică şi au o durată îndelungată de funcţionare.

Transmiterea treptată a valorii este determinată de faptul că consumul activelor fixe, uzura fizică şi morală acţionează tot în mod treptat.

Înlocuirea activelor fixe presupune acumulare sistematică de resurse financiare sub forma fondului de amortizare.

Înlocuirea şi expansiunea activelor fixe au loc prin investiţii.Sunt considerate active fixe, acele instrumente care împlinesc cumulativ condiţiile:

- au o durată de serviciu mai mare de 1 an - au o valoare de investiţie mai mare decât limita prevăzută de lege.

Activele fixe au o pondere mare în cadrul bunurilor care formează patrimoniul agenţilor economici si au o durată mai mare de transformare în lichidităţi.

Clasificarea activelor fixe

1) După natura lor:- cheltuieli de instalare - imobilizări corporale( clădiri, construcţii)- imobilizări necorporale( brevete, licenţe, mărci)- alte valori imobilizate(împrumuturi acordate mai mari de1 an, depozite, titluri de participare)

Imobilizările mai pot fi clasificate: - imobilizări de exploatare( direct productive)- imobilizări în afara exploatării(bunuri indirect productive , ex.: locuinţele angajaţilor)2) După deprecierea lor:- imobilizări care se depreciază- imobilizări care nu se depreciază( terenuri)

Activele fixe se grupează in 9 categorii mari:( clădiri, construcţii speciale, maşini de forţă si utilaje energetice, maşini, utilaje si instalaţii de lucru, mijloace de transport etc.) si apoi pe trepte mai analitice3) După criteriul apartenenţei- active proprii- active închiriate

Necesarul de active fixe depinde de volumul activităţii. Mărimea activelor fixe influenţează rentabilitatea, deoarece sunt purtătoare de cheltuieli de amortizare, întreţinere, chirii, sarcini financiare, astfel că la stabilirea volumului imobilizărilor este necesar să se ţină seama de criteriul rentabilităţii.

Din momentul în care se produc, dar mai ales din momentul de folosire, activele fixe se uzează fizic si moral.

Uzura fizică reprezintă baza materiala a pierderii valorii activelor fixe, fiind determinată de întrebuinţare, acţiunea unor factori naturali şi de scurgerea timpului.

34

Page 33: Fluxurile Si Circuitele re

Ca efect al uzurii, activele fixe trebuie supuse reparaţiilor, întreţinerilor, dar toate acestea presupun cheltuieli.

Uzura morala are loc atunci când activele fixe se demodează , se învechesc din punct de vedere tehnologic, apar altele mai perfecţionate şi mai bine adaptate la condiţiile de lucru. Uzura morala poate şi trebuie luată în calculul volumului de amortizare prin stabilirea unei durate de serviciu (mai mic) nu numai în funcţie de uzura fizică ci şi de cea morală (ca metodă, amortizarea accelerată).

Atât uzura fizica cât şi cea morala reprezintă cadrul obiectiv al funcţiei de amortizare.

Deoarece activele fixe sunt supuse unui proces continuu de uzură şi amortizare şi ca ele influenţează nivelul profitului, este necesară utilizarea lor la întreaga capacitate. Acţiunea se poate realiza atât pe cale extensiva cât şi intensivă.

Conţinutul, destinaţia si durata amortizării

Amortizarea poate fi privită sub 3 aspecte:a) ca proces, care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe asupra producţieib) ca o cheltuială, ce se include în costuric) ca fond sau resursă financiară care trebuie să asigure recuperarea valorii activelor fixe şi deci, finanţarea înlocuirii acestora.

Amortizarea este expresia băneasca a uzurii. Amortizarea poate fi definită şi ca o sursă de bani ce se detaşează din activele fixe şi

care permite:a) menţinerea constantă a activelor fixe, atunci când a utilizat resurse financiare proprii pentru obţinerea acestorab) rambursarea exactă a creditelor, atunci când a utilizat resurse financiare împrumutate pentru procurare activelor fixe.

Amortizarea ca element al costurilor se referă la o parte însemnată a cheltuielilor munca trecută ce se va recupera odată cu celelalte cheltuieli, adică odată cu vânzarea şi încasarea produselor.

În activitatea curentă a unităţii, pentru creşterea profitului este necesar să se reducă cheltuielile privind amortizarea., ceea ce se poate realiza prin creşterea producţiei, reducerea activelor fixe inactive şi micşorarea valorii de inventar prin reducerea cheltuielilor efectuate pentru obţinerea activelor fixe.

Prin procesul de amortizare se recuperează valoarea activelor fixe, constituindu-se fondul de amortizare. Acest fond este destinat înlocuirii activelor fixe, scoase din uz (în economia de piaţă, temporar, poate fi utilizat si pentru alte scopuri - procurare de active circulante).

Fondul de amortizare se consideră o componenta a fondului de dezvoltare.Rolul amortizării este de a evidenţia valoric deprecierea activelor fixe şi permite

repartizarea acesteia pe costuri. Amortizarea mai are rolul de a elibera resurse de finanţare pentru reînoirea activelor fixe.

Amortizarea este absolut necesară, chiar daca nu obţine profit. O unitate care nu amortizează va săraci. Deci ea apare ca o sursă a autofinanţării.

2 probleme:

35

Page 34: Fluxurile Si Circuitele re

a) trebuie să se tină seama de inflaţii( trebuie stabilit corect nivelul amortizării căci sumele care trebuie reinvestite vor fi mai mari.

b) un activ fix nu se înlocuieşte cu unul identic ci calitativ superior, cu alte performanţe şi implicit alte costuri.

Pentru ca un agent economic să fie competitiv, trebuie sa aibă capacitatea de a investi cât mai mult şi trebuie ca fondul de amortizare şi alte resurse să aibă un nivel corespunzător.

Există mai multe posibilităţi ca fondul de amortizare să poată contribui la dezvoltarea agenţilor economici pentru că procesul de rotaţie a activelor fixe este decalat între momentul constituirii şi cel al folosirii şi deci fondul poate fi folosit în alte scopuri.

Amortizarea trebuie să înceapă în momentul punerii în funcţiune a mijloacelor fixe până când a fost recuperata integral valoarea acestuia.

Evaluarea si reevaluarea activelor fixe

Subevaluarea şi supraevaluarea mijloacelor fixe au efect nedorit asupra costurilor, rezultatelor financiare şi a profitului.

În evidenţa agenţilor economici, mijloacele fixe sunt înregistrate la o anumită valoare de inventar, care poate fi: 1) o valoare iniţială sau de origine2) o valoare de înlocuire, reproducţie sau actualizată1. nivelul cheltuielilor de inventar în mijloacele fixe, montarea si punerea în funcţiune efectuate de agenţii economici în momentul procurării.2. este totalitatea cheltuielilor ce s-ar efectua de unitate, pentru înlocuirea mijloacelor fixe cu altele identice; această valoare se stabileşte ori de câte ori este necesară reevaluarea activelor fixe.

Activele fixe sunt înscrise în bilanţ la clasa 1. Această valoare poate fi actualizata prin tehnica de reevaluare prin procesul amortizării.

Reevaluarea are la bază preţurile existente în momentul în care are loc această operaţiune.

Ca tehnici de evaluare:- valoarea de intrare corectată cu un indice de preţuri specific familiei de bunuri căreia îi aparţine elementele de active fixe. - valoarea de intrare corectată cu indicele care exprimă variaţiile nivelului general al preţurilor.

În cadrul reevaluării se stabileşte şi valoarea actualizată rămasă (Var) în funcţie de valoarea de investiţii actualizată (Via), durata consumată (Dc) si durata rămasă (Dr), după

relaţia

Cu ocazia reevaluării se stabilesc de obicei şi noi durate normate de serviciu concomitent cu duratele rămase şi cele consumate.

Durata de serviciu (normată) este o perioadă medie de timp în care activele fixe vor putea să funcţioneze. La stabilirea acestei durate, în toate cazurile trebuie să se ţină seama de următorii factori:- uzura fizică, adică deprecierea datorată folosirii, timpului, factorilor naturali - demodarea(uzura morala), adică învechirea tehnologiei - care poate face necesară înlocuirea unui sistem încă în stare de funcţiune cu altul mai modern.

36

Page 35: Fluxurile Si Circuitele re

- condiţiile de folosire date de mediul în care funcţionează activele fixe, numărul de ore de lucru într-o zi.

Normele de amortizare

Pentru stabilirea fondului de amortizare este necesar să se cunoască normele sau cotele de amortizare care sunt exprimate de regulă în procente.

Aceste norme au un caracter mediu şi se stabilesc pe principalele grupe de produse omogene sau categorii mari de active fixe. De aceea normele pot fi: analitice, pe categorii mari şi globale (unice). În stabilirea normelor de amortizare trebuie să ţină seama de crearea bazei financiare pentru înlocuirea activelor fixe după un număr corespunzător de ani, ceea ce presupune luarea în considerare a uzurii fizice şi morale, astfel încât norma trebuie să fie bine fundamentată tehnic şi economic. Există în practica financiară următoarele categorii de norme:a) proporţionaleb) regresive sau acceleratec) progresive

a) Normele proporţionale au mai multe variante, cele mai des întâlnite fiind următoarele:

1) Normele proporţionale în timp - au caracter uniform, egal constant, şi dau naştere unui fond de amortizare egal în fiecare an la aceleaşi active fixe, astfel că şi costurile, rezultatele financiare vor fi egal afectate de fiecare dată. Aceste norme crează un cadru favorabil pentru previziune, analiză si urmărirea amortizării, dar nu ţine cont de variabilitatea în timp a uzurii.

Relaţia de calcul: sau

unde:Vi-valoarea de inventar Dn - durata normală de servire

2) Normele proporţionale / unitatea de produs se aplică la agenţii economici care au un număr limitat de active fixe (clădiri, construcţii speciale).

Relaţia de calcul:

unde:Vi – valoarea de inventarVr - valoarea rămasăRe - rezerva exploatabila3) Norme de amortizare pe km sau 1000 km pentru mijloacele de transport:

unde:Np - normă de parcurs

b) normele regresive - se caracterizează prin descreşterea nivelului lor de la un an la altul, aplicarea lor dând naştere la fondul de amortizare mai mare în primii ani de funcţionare a activelor fixe şi mai mica la sfârşitul duratei de servire. Această metodă este

37

Page 36: Fluxurile Si Circuitele re

avantajoasă pentru ca asigură: - concordanţă între norme pe de-o parte şi starea tehnică şi randamentul mijloacelor fixe pe de altă parte; - procurarea mai rapidă a resurselor financiare;- micşorarea pierderilor provocate de uzură;- reducerea valorii rămase neamortizate ca urmare a scoaterii premature din uz a mijloacelor fixe.

Dezavantaje:- contravine desfăşurării obiective a uzurii fizice;- transformă o parte din beneficiu în amortizare la începutul perioadei;- complică munca de calcul a amortizării;- nu asigură cunoaşterea la un moment dat a valorii reale a mijloacelor fixe întrucât există diferenţe între uzura fizică şi amortizare.

Normele regresive cunosc 2 variante principale:a) constanteb) descrescătoarea) constante - deşi sunt constante, aplicarea lor dă naştere unui sistem regresiv prin

baza de calcul a fondului de amortizare, care este valoarea rămasă şi care se micşorează de

la un an la altul (prin scăderea amortizării din valoarea de inventar)

unde:n - durata de serviciuVr - valoarea reziduala la sfârşitul duratei de serviciuVi - valoarea de inventar

b) descrescătoare

unde:Dr - durata rămasă Nu - suma numărătorilor utilizaţi în calcul

c) Normele progresive - se caracterizează prin creşterea lor în fiecare an, conducând la formarea unor fonduri din ce în ce mai mari.

Deci fondurile vor fi mai mici la începutul perioadei şi mai mari la sfârşitul perioadei.

Dezavantaje:- nu ţine seama de starea tehnică şi scăderea randamentului mijloacelor fixe pe măsură ce acestea se apropie de limita de scoatere din uz; - întârzie constituirea masivă a fondului de amortizare neţinând seama de uzura morală decât prin stabilirea nivelului duratei de serviciu;- conduce la variaţii foarte mari ale amortizării in costuri, influenţând astfel profitul ( transformă amortizarea în profit la darea în funcţiune a mijloacelor fixe şi invers la sfârşitul perioadei).

De aceea această metodă se aplică foarte rar şi numai la bunuri imobiliare.

unde:Dc - durata consumată

Sistemul normelor de amortizare s-a bazat până în prezent pe normele proporţionale şi în special pe cele proporţionale în timp.

38

Page 37: Fluxurile Si Circuitele re

În scopul simplificării muncii, la nivel de agenti economici se pot accepta şi norme unice (globale). Aceasta presupune stabilirea fondului de amortizare pe baza normelor analitice.

In acest scop, calcularea fondului de amortizare pe baza normelor analitice se face pe perioade mai lungi când se determină şi norma unică ce se va aplica în următorii câţiva ani.

Exemplificând, în cazul unui agent economic cu mijloace fixe ce au durată de

serviciu exprimată în ani, îşi poate calcula şi o normă unică, după relaţia:

unde:Nu - norma unicăFat - fond de amortizare stabilit pe baza normelor analitice Vmatt - valoarea medie anuală totală sau de amortizat pentru toate activele fixe existente

În cazul mijloacelor de transport:

P - parcursul total exprimat în mii de km. Normele de amortizare ar putea avea un nivel care să asigure nu numai finanţarea

înlocuirii mijloacelor fixe ci şi cea aferentă Rk

În acest caz:

Norma de amortizare ar putea ţine seama şi de valoarea reziduală ce se obţine cu ocazia lichidării mijloacelor fixe.

Sisteme de calcul a fondului de amortizare

În funcţie de categoria de normă de amortizare există mai multe sisteme de calcul a fondului de amortizare.a) sistem proporţional b) sistem regresiv (accelerat)c) sistem progresiv

a) sistemul proporţional cunoaşte 3 variante principale: 1. proporţional în timp (liniar)2. proporţional pe unitate de produs 3. proporţional pe km. (sau 1000 km.)

1. Fondul de amortizare anual rămâne constant şi se stabileşte astfel:

Vmat - valoarea medie anuala totala sau de amortizat Vmat = Vi + Vmai – Vmas

Vi – valoarea de inventar a mijloacelor fixe ce vor intra în funcţiune în cursul anuluiTf - timpul de funcţionare exprimat în luni întregi si calculat începând cu luna următoare celei de intrare până la sfârşitul anului

39

Page 38: Fluxurile Si Circuitele re

unde:Tnef - timpul de nefuncţionare exprimat în luni întregi şi calculat începând cu luna următoare celei de ieşire până la sfârşitul anului

2. Sistemul proporţional pe unitate de produs: unde:Pa - producţia anuală exprimată în unităţi fizice

3. Sistemul proporţional pe km sau 1000 de km:

unde:Vi - valoarea medie a unui autovehicul Vii - valoarea de inventar individuală a unui autovehicul când nu se poate calcula Vi P - parcursul total anual exprimat în mii de km. echivalent pentru toate autovehiculele care au aceeaşi valoare medie

Daca agentul economic foloseşte Nu(norma unică) în cazul activelor fixe cu durata

de servire exprimată în ani, fondul de amortizare se va calcula:

unde:Vmatt = valoarea medie anuală totală sau de amortizat pentru toate mijloacele fixe

existente în unitate Agenţii economici au nevoie şi de fondul lunar efectiv de amortizare (Fla):

1. proporţional în timp:

unde:Vite - valoarea de inventar totală existentă la sfârşitul lunii precedente.2. proporţional pe unitate de produs:

unde:Pl - producţia lunară efectivă

3. În cazul normelor proporţionale pe km:

unde:Pl - parcursul lunar efectiv total

În sistemul nostru de amortizare, unele active au durata de servire exprimată atât în ani cât şi în ore. Pentru aceste mijloace fixe, daca depăşesc normativul anual exprimat în ore, amortizarea se recalculează anual, procedându-se astfel:- se stabileşte normativul anual in ore de funcţionare prin raportul dintre durata de servire normată exprimată în ore şi durata de servire normată exprimată în ani;- se stabileşte norma de amortizare în lei/ora de funcţionare prin raportul dintre valoarea de inventar şi durata de servire exprimată în ore; - se face diferenţa dintre numărul de ore de funcţionare efective şi normativul anual în ore de funcţionare;- se calculează amortizarea în plus prin înmulţirea diferenţei de mai suscu normativul

40

Page 39: Fluxurile Si Circuitele re

annual în lei/oră.b) sistemul regresiv are 2 variante:

1) cu normă constantă 2) cu normă descrescătoare

1. Baza de calcul a fondului de amortizare este valoarea rămasă neamortizată (Vr), valoarea care variază de la un an la altul ăn sensul descreşterii, in timp ce norma de amortizare ramâne aceeaşi.

Făcând abstracţie de intrările şi ieşirile în şi din funcţiune a mijloacelor fixe în cursul

anului:

Valoarea rămasă neamortizată se obţine în fiecare an prin scăderea fondului de amortizare din Vi.

2. Baza de calcul a fondului de amortizare este Vi, valoare care rămâne aceeaşi pe toată durata de serviciu a mijloacelor fixe, dar ceea ce asigură caracterul regresiv este

norma de amortizare care se micşorează care se micşorează de la un an la altul.

c) Sistemul progresiv. Baza de calcul a fondului de amortizare este tot valoarea de inventar, valoare care

rămâne constantă de-a lungul duratei de serviciu, progresivitatea asigurată prin norma de amortizare, normă care creşte de la un an

la altul.

Pe plan mondial - sistemul mixt regresiv cu cotă constantă şi proporţional în timp. Fondul de amortizare se determină prin aplicarea la baza de calcul, care este valoarea rămasă, a unei norme de amortizare până la un moment de când urmează să se utilizeze o normă proporţională ( de timp ). Se urmăreşte să se amortizeze valoarea totala a mijloacelor fixe fără a rămâne o valoare reziduală la sfârşitul perioadei de serviciu.

Aplicaţii:

1. Valoarea de inventar este 72.000.000 lei. Norma unică de amortizare 5,85.Intrări:– aprilie 720.0000– octombrie 600.000Ieşiri:– februarie 120.000– iunie 360.000

Rezolvare:

Vma = Vi + Vint – Vieş

41

Page 40: Fluxurile Si Circuitele re

Vma = 72.000.000 + 580.000 – 280.000 = 72.300.000

2. Să se calculeze fondul de amortizare anual, în regimul amortizării regresive pentru un mijloc fix de 1.500.000 şi o durată normată de utilizare de 5 ani.

Rezolvare:Anuităţi = 1 + 2 + 3 + 4 + 5 = 15

Anul 1: 1.500.000 = 500.000

Anul II: 1.500.000 = 400.000

Anul III: 1.500.000 = 300.000

Anul IV: 1.500.000 = 200.000

Anul V: 1.500.000 = 100.000

3. Să se calculeze fondul de amortizare anual în sistem progresiv pentru un mijloc fix cu Vi = 600.000 şi durată de serviciu normată de 3 ani.

Rezolvare:Anuităţi = 1 + 2 + 3 = 6

Anul I: Fda = 600.000 = 100.000

Anul II: Fda = 600.000 = 200.000

Anul III: Fda = 600.000 = 300.000

42

Page 41: Fluxurile Si Circuitele re

Capitolul VII. Echilibrul financiar al întreprinderii: lichiditate, capacitate de plata şi solvabilitatea

Echilibrul - o proprietate a mişcării, care exprima starea de armonie a diverselor situaţii, având un caracter temporar, relativ, datorita modificărilor permanente ale comportamentelor.

Echilibrul economic- concordanta dintre laturile interdependente ale producţiei. Dezvoltarea firmei este indisolubil legata de asigurarea echilibrului financiar, care

reprezintă o parte constitutiva a echilibrului economic in expresie valorica. Echilibrul financiar exprima egalitatea si corelaţiile dintre necesarul de resurse financiare si posibilităţile de constituire a acestor resurse.

Echilibrul poate fi dimensionat prin metode matematice dar nu trebuie limitat numai la acestea pentru a nu se ignora factorii calitativi care provoacă variabilitatea endogena. Instrumente de urmăriri a echilibrului, bilanţul contabil, programe financiar elaborate pe termene mici, medii, lungi.

Echilibrul financiar se poate exprima la un moment dat prin egalitatea intre capitalul economic si resursele sale de constituire, intre încasări si plaţi.

Analiza echilibrului poate fi făcută cu ajutorul ratelor calculate pe baza datelor de bilanţ, a indicatorului fondului de rulment, etc. ex: - rata data de raportul dintre capitalul permanent si activul economic

- raportul dintre datoriile fata de furnizori .si activele circulante (gradul de acoperire a activităţilor prin datorii fata de furnizori).

- rata de lichiditate imediata, ca raport intre valorile disponibile si datoriile pe termen scurt.

Echilibrul financiar se poate realiza si cu ajutorul plăţilor de investiţii si de finanţare întocmit pe o perioada mai îndelungată, precum si pe baza BVC.

Activitatea unei întreprinderi trebuie sa se desfăşoare astfel încât sa se asigure o egalitate intre resursele financiare si folosinţele acestora F , adică R=F .

Din aceasta relaţie in fundamentarea BVC trebuie sa se tina seama ca in R sunt:- venit din activitatea de baza si alte activităţi (V)- pasive din exploatare si sector de investiţie (Pe) - credite de la bănci si alte organizaţii (C)- finanţări de la bugetul statului (Fb)- aporturi in numerar a acţiunilor (A)- alte resurse = Ar

R=V+Pe+C+Fb+A+ArFolosinţele pot fi:

- stocuri, clienţi si asimilate -S- cheltuieli cu personalul P- cheltuieli cu activităţi sociale, culturale, sportive, protecţie sociala - cheltuieli cu investiţii Ci- cheltuieli cu tehnica noua Ctu- cheltuieli ce se suporta din venituri (Csv)- plata impozitelor, restituirea creditelor, plata dobânzilor (Of)- alte cheltuieli (Ac)

F=S+P+Ci+Ctu+Csv+Of+Ac

43

Page 42: Fluxurile Si Circuitele re

Se înlocuiesc R si FV+Pe+C+Fb+A+Ar=S+P+Ci+Csv+Of+Ac

- capitalul economic= fonduri proprii si împrumutate sau activul bilanţier = pasivul bilanţier- veniturile= cost de producţie + cheltuieli neevidenţiate in cost + rezultate financiare - beneficiu = destinaţiile .....- necesarul financiar al exploatării = fondul de rulment + credite de trezorerie - sold iniţial al trezoreriei + încasări = plaţi + sold final

Caile prin care se poate acţiona asupra asigurării echilibrului financiar: - desfăşurare unei activităţi eficiente - realizarea ritmica a producţiei, aprovizionării. si comercializării produselor- realizarea de venituri acoperitoare si obţinerea de rezultate financiare bune- reducerea cheltuielilor si plăţilor inutile - înlăturarea stocurilor excedentare si prevenirea apariţiei lor- accelerarea vitezei de rotaţie - folosirea raţională a capitalului de producţie si fondul de munca- îmbunătăţirea cooperării intre compartimente

Lichiditate, capacitate de plata si solvabilitate

Prin lichiditate se înţelege capacitatea unei firme de a-si onora in orice clipa datoriile. Intreprinderile, pentru a face fata datoriilor, trebuie să dispună de mijloace băneşti cel puţin la nivelul plăţilor exigibile.

Lichiditatea depinde de felul cum au loc fluxurile de bunuri si servicii si fluxurile băneşti; de ritmicitatea aprovizionării, producţiei; desfacerii, de calitatea activelor.

Lichiditatea exprima laturile calitative si cantitative de activitate economic-financiara, gradul de menţinere a echilibrului financiar, eforturile de a răspunde obligaţiilor ce decurg din angrenarea întreprinderilor in mecanismul economic si financiar.

Lichiditatea ( L ) scade când fondul se avansează in activele circulante cu rotaţie încetinita sau întrerupta cum sunt stocuri de prisos, mărfuri fără desfacere asigurata, stocuri supranecesare, produse refuzate..

Lipsa de lichiditate se manifesta prin plaţi restanta, nerambursarea la timp a creditelor. O lichiditate precara inferioara – capitalul de plata, echivalând cu incapacitatea

intreprinderii de a-si transforma activele in moneda in cuantumul necesar. Lichiditatea se poate exprima in mai multe moduri, prin mai multe rate: Rata generala de lichiditate=(Active circulante / datorii+ stocuri)*100. Fondul de rulment = active circulante-(datorii+stocuri)Fondul de rulment in zile= (fondul de rulment*360) / cifra de afaceri

Lichiditatea sau lipsa acesteia este generata de modul de derulare si organizare a activităţii si pasivelor circulante

Lichiditatea poate fi măsurată si cu ajutorul altor indici, sau a unor coeficienţi C1= (disponibilităţi băneşti +credite / plăti exigibile )*100

Daca Ce> 100% activitatea este satisfăcătoareCapacitatea de plata reprezintă puterea firmei la un moment dat de a face fata

plaţilor scadente (fata de furnizori , bugetul statului , bănci, etc.

44

Page 43: Fluxurile Si Circuitele re

Menţinerea capacităţii de plata este un rezultat al activităţii complexe pe care o desfăşoară întreprinderea in sectoarele de aprovizionare, producţiei si comercializare si gospodărirea resurselor, reclamând luarea de măsuri tehnice, economice si financiare care sa asigure un circuit normal capitalurilor.

Capitalul de plata este sau va fi corespunzător atunci când firma dispune sau va dispune la un moment dat de disponibilităţile băneşti si alte valori transformabile in scurt timp in moneda corespunzătoare acoperirii obligaţiilor exigibile.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii e a achita toate obligaţiile băneşti imediate si îndepărtate fata de terţi. O întreprindere este solvabila când suma activelor circulante, fixe si financiare este mai mare sau cel puţin egala cu totalul datoriilor sau obligaţiilor.

O întreprindere poate sa fie solvabila la un moment dat, din lipsa de lichiditate, nu prezintă capacitatea de plata. Lipsa capacităţii de plata si a lichidităţii pot avea un caracter temporar daca întreprinderea se bazează pe o solvabilitate generala. Solvabilitatea are la baza o activitate eficienta, care se soldează cu beneficii. Pierderile atrag după sine starea de insolvabilitate. Solvabilitatea să se măsoară cu ajutorul unui coeficient, care, exprimat in procente, poarta denumirea si de grad de solvabilitate Gs:

Gs= (capitalul propriu/ capitalul străin*100

Gs=( capitalul străin / capitalul propriu)*100

Gs=(capitalul propriu / datorii + capitalul propriu)*100

Din literatura de specialitate, rezulta ca daca ultimul coeficient se încadrează intre 40-60% starea solvabilităţii este satisfăcătoare.

45

Page 44: Fluxurile Si Circuitele re

Capitolul VIII. Previziunea financiară şi echilibrul financiar

În procesul de previziune se aleg obiectivele, activităţile viitoare, se apreciază politicile economice, financiare şi procedurile menite să asigure condiţii pentru realizarea acestora.

Prin documentarea de previziune se stabilesc proporţiile şi priorităţiile în activitatea economică şi financiară, se concretizează strategia şi tactica financiară.

La elaborarea programului financiar, întrucat trebuie să ţină cont de organizarea activităţilor de producţie, învăţământ, sociale, de folosinţă a potenţialului uman, tehnic, material şi financiar, şi alocarea resurselor financiare, achitarea la timp a tuturor obligaţiilor. Programul financiar trebuie elaborat în aşa fel încât să mobilizeze firma în folosul tuturor capitalurilor de producţie, ridicarea nivelului calităţii produselor, reducerea costurilor, productivitatea, depistarea resurselor interne, aplicarea unui regim sever de economii, etc.

În faţa previziunii stau o serie de sarcini: - determinarea corecta şi obţinerea de venituri, cheltuieli rezultate, resurse financiare şi

utilizarea optimă a acestora. - colectarea capitalurilor în funcţie de nevoi, costuri şi alte criterii.- descoperirea şi mibilizarea rezervelor interne.- accelerarea circuitului capitalurilor.- impulsionarea realizării programelor economice.- stabilirea de indicatori financiari mobilizatori.- asigurarea echilibrului financiar.

Previziunea financiară se realizează în economia noastră prin BVC. BVC îndeplineşte următoarele funcţii:

- funcţia de planificare - funcţia de control- funcţia de asigurare a rentabilităţii, lichidităţii, echilibrului financiar şi de prevenire şi

înlăturare a riscului. Scopul de bază al previziunii financiare constă în a se asigura că resurselor băneşti li

se va da o utilizare eficientă.

Forme şi instrumente de previziune financiară; tipuri de bugete

Există următoarele forme de previziune:a) previziune strategică (pe termen lung ) b) previziune pe termen mediu (operaţională) c) previziune pe termen scurta) prospectarea pe o perioadă îndelungată a cadrului general de conducere şi dezvoltare a

firmelor în strânsă legatură cu relaţiile cu mediul în care evoluează. Obiectivul principal: produse ce se vor.fabrica, sistemul pieţelor de aprovizionare, etc.

b) are ca obiect stabilirea diferitelor resurse materiale, umane şi financiare necesare întreprinderii.

c) Este cunoscută sub denumirea de bugete: 1) bugete de exploatare 2) bugete financiare

46

Page 45: Fluxurile Si Circuitele re

1) cuprind: bugetul vânzărilor, bugetul cumpărăturilor, bugetul de producţie 2) au următoarele forme principale: - bugetul general sau director, care reflectă indicatori de sinteză privind toate categoriile

de activitate, venit, cheltuieli rezultate - bugetul de investiţii şi de finanţare (1 an) - bugetul de trezorerie – regrupează toate fluxurile financiare financiare (încasări şi plăţi)

Există următoarele tipuri de bugete: - buget continuu sau glisant prin care se realizează o activitate permanentă de îndrumare

şi control. - bugetul periodic se referă la o anumită perioadă de timp (bugetul anual , cu defalcări)- bugetul proiect- ia în considerare un an proiect. (se foloseşte de regulă pentru

fundamentarea şi execuţia investiţiilor de capital).- bugetul general sau director- cuprinde un ansamblu de indicatori sintetici- buget de responsabilităţi (se întocmesc şi se execută ţinând seama de răspunderile ce

revin diferitelor posturi pentru realizarea operaţiilor planificate).- bugete pe activităţi – scot în evidenţă cheltuielile şi venitul antecalculate pe feluri de

activităţi- bugete statistice- previzionarea cheltuielilor considerate constante- bugete flexibile- stabilesc nivelul acestor cheltuieli considerate variabile în raport cu

volumul activităţilor.

47

Page 46: Fluxurile Si Circuitele re

Capitolul IX. INVESTIŢII

Orice plasament de fonduri, pe termen scurt sau lung, în scopul obţinerii unui profit, reprezintă o investiţie. Aşadar investirea reprezintă o imobilizare de capital făcută în prezent, în speranţa unui profit viitor.

Politica de investire reprezintă un capitol foarte important din politica generală a unei întreprinderi, de ea depinzând practic viitorul acesteia. Totuşi , este o problemă dificilă pentru ca presupune costuri ridicate , care pun problema alegerii surselor de finanţare şi a rentabilităţii.

Întrucât joacă un rol multiplicator în CE , influenţând întreaga economie naţională ,statul încurajează deciziile de investire, fiind interesat să stimuleze investiţiile interne, cât şi cele externe, pentru care încearcă să creeze condiţii favorabile în lupta de concurenţă internaţională. Astfel, toate statele lumii au o politică intervenţionistă în economie în ceea ce privesc investiţiile, urmărind anumite obiective. El utilizează, atunci când analizează obiectivele de interes , două criterii:

- criteriul sectorial- criteriul finalităţiiCriteriul sectorial are în vedere sectorul spre care îşi îndreaptă atenţia statul pentru a-l

sprijini în politica sa de investiţii. Poate fi vorba de agricultură, informatică, siderurgie, industria alimentară. Indiferent de sectorul ales, statul trebuie să respecte doua condiţii :

- trebuie să ajute creşterea investiţiilor şi nu exploatarea obiectivelor;- intervenţia statului trebuie să fie temporară.Criteriul finalităţii urmăreşte acordarea unor ajutoare şi sprijinul unor sectoare care sunt

foarte importante pentru economia naţională, dar presupun cheltuieli atât de mari, încât fără acest sprijin ele nu ar putea exista. Statul nu poate asista pasiv la dispariţia acestor sectoare , care, de obicei, pe termen lung, dezvoltă societatea. Este vorba în principal de cercetarea fundamentală, dar şi de domenii cum ar fi automatica , cibernetica, robotica, lansarea de noi generaţii de produse, activităţi care urmăresc protecţia mediului, combaterea poluării, etc..

În acest context există mai multe modalităţi de intervenţie a statului în economie. Cele mai des întâlnite sunt:

- subvenţia - care reprezintă un transfer nerambursabil de la bugetul statului către întreprindere cu scopul de a menţine capacitatea productivă a unei întreprinderi care în altă situaţie nu ar acoperi costul din vânzarea produselor ; ea poate fi eşalonată în timp , sau acordată într-o singură tranşă; urmăreşte acoperirea pierderilor efective ale întreprinderii.

- subvenţia rambursabilă – este o formă intermediară între subvenţie şi credit. Ea funcţionează astfel: dacă proiectul astfel subvenţionat are succes , subvenţia este rambursată, dacă proiectul eşuează, subvenţia rămâne definitivă, deci nu se mai rambursează. Este o practică des întâlnită în domeniul cercetării aplicate.

- participaţia statului cu capital la o anumită operaţiune economică ,completând fondurile întreprinzătorului .Agentul economic este interesat, pentru că îşi procură în acest fel fondurile necesare, iar statul are şi un interes financiar, întrucât ia parte la repartizarea profitului.

- exonerările fiscale , cu tot complexul pe care îl presupune (reduceri, amânări, strategii de datorii), sunt înlesniri pe care statul le face agenţilor economici pentru ca

48

Page 47: Fluxurile Si Circuitele re

aceştia ca să poată trece de momentele mai grele ale rambursărilor de credite pentru investiţiile făcute.

- garanţia statului , acordă băncilor sau altor instituţii specializate , permite agenţilor economici să obţină credite.

Şi întreprinderile sunt direct interesate să aibă o politică dinamică a investiţiilor. Doar prin modernizare şi retehnologizare ea poate rămâne un personaj activ pe piaţa concurenţială. Atunci când se hotărăşte acţionarea în domeniul investiţiilor , trebuie parcurse mai multe etape:

- preselecţia proiectelor- studierea proiectelor selectate - adoptarea variantei optime de investire.Preselecţia proiectelor urmăreşte îndeplinirea obiectivelor generale ale întreprinderii,

încadrarea acestora în posibilităţile acesteia atât sub aspect financiar, cât şi sub aspectul recrutării forţei de muncă, posibilitatea efectivă de producţie , desfacere, etc..

Studierea proiectelor selectate se face sub aspect comercial, financiar, tehnico-economic, de personal, etc..

Studiul comercial ( de marketing) este primul care se realizează întrucât însăşi rentabilitatea întreprinderii este dependentă de rezultatele acestui studiu. Se decide, în principal cantitatea de bunuri sau servicii care trebuie şi pot fi realizate , se analizează firmele concurente şi potenţialul acestora, dinamica pieţelor interne şi externe. Rezultatul acestui studiu este de fapt C A posibil de realizat.

Studiul tehnico-economic rezolvă probleme constructive ale proiectului , ordinea execuţiei, costurile proiectului, costul exploatării după darea în funcţiune.

Studiul fiscal urmăreşte consecinţele impunerii fiscale, în special când există reglementări care încurajează investiţiile (subvenţii, amortizări accelerate, exonerări, etc.).

Studiul de personal analizează categoriile de personal angrenate în procesul investiţiei, sub aspect cantitativ şi calitativ, precum şi cheltuielile pentru calificare , recalificare, continuarea de studii.

Studiul financiar analizează posibilităţile de folosire a diverselor surse de finanţare , costul acestor surse , posibilitatea de a obţine împrumuturi pe termen mediu şi lung. Există mai multe criterii financiare prin care , de obicei se compară mai multe proiecte în vederea adoptării unei decizii cât mai avantajoase. Cel mai des întâlnite sunt trei criterii:

1. criteriul rentabilităţii2. criteriul lichidităţii3. criteriul riscului.

1. Acest criteriu este considerat a fi cel mai important , căci rata rentabilităţii , ca regulă generală, trebuie să fie mai mare decât costul surselor de finanţare (proprii sau împrumutate) R > K , unde R- rata rentabilităţii K- capital de finanţare

Sunt cunoscute mai multe metode de evaluare a rentabilităţii investiţiilor:- metoda contabilă- metoda financiară- indicele de profitabilitate.Metoda contabilă este simplă şi presupune raportarea beneficiului net la valoarea netă a

investiţiei

49

Page 48: Fluxurile Si Circuitele re

R= beneficiul net Investiţia netă

Beneficiul net este beneficiul obţinut atunci când investiţia este pusă în funcţiune , după deducerea obligaţiilor fiscaleInvestiţia netă – valoarea iniţială a proiectului din care se scade fondul de amortizare constituit.

Această metodă este rar folosită din mai multe motive:1. este greu să se calculeze profitul net pentru investiţia respectivă (dacă aceasta este un utilaj, complex de utilaje, maşini), întrucât de obicei se calculează beneficiul total al întreprinderii.2. calculându-se investiţia netă, adică scăzându-se amortizarea , numitorul formulei se reduce de la an la an , determinând obţinerea unei rentabilităţi nereale. Astfel , deşi întreprinderea poate obţine indicatori foarte buni sub aspectul rentabilităţii , în practică ea nu are creşteri semnificative care să îi permită o dezvoltare autentică.

Metoda financiară porneşte de la ideea că o investiţie este rentabilă atunci când încasările generate de investiţia respectivă sunt mai mari decât cheltuielile realizate cu investiţia. Sunt importante trei aspecte:

lichidităţile se obţin progresiv , pe durata de viaţă economică a obiectivului se compară fluxurile financiare negative cu fluxurile financiare pozitive,adică

cheltuielile realizate pentru investiţii şi amortizările şi beneficiile obţinute fluxurile financiare pozitive sunt actualizate dec se realizează un calcul , care

permite compararea directă a fluxurilor.Prin metoda financiară, se pot calcula:- rata rentabilităţii investiţiilor – porneşte de la formula R= F1 – v0 sau v0 ( 1+R) = F1 unde R- rata rentabilităţii v0 F1,F2,…,Fn–fluxurile anuale de intrare (A+B) v0- costul iniţial al investiţieiPentru mai mulţi ani , formula devine:v0(1+R)ⁿ = F1(1+R)n-1+ F2( 1+R)ⁿ-2 +…+Fn / (1+R)ⁿv0 = F1_ + _F2__ + … + _Fn__ adică v0 = Σ __Ft__ (1+R)¹ (1+R)2 (1+R)ⁿ (1+R)t

În felul acesta , se calculează rata rentabilităţii capitalului investit, echivalând cu rentabilitatea care s-ar obţine dacă acelaşi capital ar fi plasat la o bancă , având dobândă compusă, pe o durată de timp egală cu durata de viaţă a obiectivului realizat prin investiţia respectivă. Această rata se mai numeşte rata rentabilităţii interne sau rata rentabilităţii actuariale . Această tehnică prezintă un mare dezavantaj legat de faptul că estimarea fluxurilor pozitive este cu atât mai incertă cu cât proiectele au o viaţă economică mai lungă.

- valoarea actuarială netă (VAN)Valoarea AN reprezintă diferenţa dintre valorile actuariale ale fluxurilor de cheltuieli ( fluxurile negative) şi veniturile viitoare ( fluxurile pozitive)

VAN=-C+B[__B1____ + __B2__ + __B3___ +…+ __Bn__ ] + _V_ (1+D/100)1 (1+D/100)2 (1+D/100)3 (1+D/100)n (1+D/100)n

D= rata actualizată a dobânzii

50

Page 49: Fluxurile Si Circuitele re

i= D/100; V= valoarea rezidualăDacă B1,B2,…, Bn sunt egali şi constanţi, se obţine :

VAN = -C+B [ __1__ + __1__ +…+__1__ ] + __V__ (1+D/100)1 (1+D/100)2 (1+D/100)n (1+D/100)n

VAN=-C+B 1-(1+i) -n + __V__ i (1+i)n

(1+i)-n cu care se ponderează fiecare venit anual (B ) se găseşte în tabele financiare.VAN poate fi pozitivă, negativă sau nulă. Când este pozitivă înseamnă că

rentabilitatea investiţiei este mai mare decât costul acesteia. Proiectul este în acest caz acceptabil. Dacă VAN este negativ , proiectul nu poate fi acceptabil, întrucât rata rentabilităţii acestei investiţii este mai mică decât costul investiţiei. La valoarea zero a VAN , se constituie limita minimă de acceptare a proiectului.

- indicele de profitabilitate , ia în calcul tot fluxurile negative şi cele pozitive actualizate , dar nu le face diferenţa, ci le raportează

Iprof = flux +_ flux –

__Ft__ + __V 6 __ Ip = Σ (1+i) t (1+i) t K

Calculând acest indice , investiţia poate fi acceptată când valoarea raportului este mai mare decât 1 , ceea ce arată un randament favorabil pe unitatea de monedă. Datele obţinute de VAN nu coincid cu Ip .Astfel există situaţii când un proiect are o VAN favorabilă , adică un cash - flow superior , iar alte situaţii când Ip este mai bun indicând un randament superior pe unitatea monetară.

2. Criteriul lichidităţii Prin lichiditate financiară se înţelege capacitatea întreprinderii de a transforma în

bani activele de care dispune. Acest criteriu aplicat investiţiei urmăreşte recuperarea ei în termen cât mai scurt, adică o perioadă de timp cât mai mică, la capătul căreia fluxurile financiare pozitive să devină egale cu K.

Nr. de ani = _______K_________ Fluxuri anuale pozitive

Dacă fluxurile anuale pozitive nu sunt egale , se însumează an de an aceste fluxuri până când ele ajung la un nivel cât mai apropiat de valoarea investiţiei. Pentru fracţiunile de ani se aplică metoda interpolării liniare, obţinându-se numărul de luni , zile sau trimestre.

Criteriul lichidităţii nu ţine seama de veniturile pe care le poate aduce proiectul după recuperarea integrală a valorii. De aceea întreprinderea poate fi pusă în situaţia de a opta între două variante : să acorde prioritate timpului , caz în care valoarea investiţiei se recuperează foarte repede, dar rentabilitatea este mai scăzută, sau să acorde prioritate

51

Page 50: Fluxurile Si Circuitele re

rentabilităţii , care aduce beneficii mari, dar după anumite perioade de timp. Se ţine cont de această variantă, de obicei , în situaţia în care uzura morală este mai scăzută sau activitatea concurenţei este foarte slabă.3. Criteriul riscului

Orice investiţie comportă un risc pentru investitor. Riscul investiţiei, poate fi economic şi financiar.

Riscul economic are la bază incertitudinea încasării fluxurilor pozitive scontate , sub toate formele pe care le presupune apariţia acestor fluxuri. Ca metodă de protecţie împotriva acestui risc întreprinderile obişnuiesc să ia în considerare aplicarea unei cote de risc care să majoreze rentabilitatea aşteptată R+r > K.

Riscul financiar este legat de lichiditatea investiţiei , adică de capacitatea de a transforma în bani activele, într-un timp cât mai scurt, fără pierderi de capital investit.

Riscul financiar se exprimă în :- costuri de oportunitate , atunci când investitorul constată că valoarea

investiţiei sale scade ca urmare a apariţiei altor oportunităţi;- valoare de piaţă , când riscul este cu atât mai mare cu cât piaţa secundară

este mai slabă.În general riscul financiar este strâns legat de durata de viaţă a proiectului de

investiţii. Investitorul îşi mobilizează fondurile o perioadă determinată de timp. Creditorii au parte de un risc financiar pronunţat , dacă nu îşi negociază actualizarea dobânzilor , deoarece în timp ,ei pot pierde posibilitatea unor plasamente mai bune.

Cel care primeşte fondurile riscă de asemenea dacă investiţia este de lungă durată , deoarece fluxurile pozitive devin tot mai incerte şi greu de cuantificat , pe măsură ce timpul este mai îndepărtat. D e asemenea costul capitalului poate suporta influenţe semnificativ negative, prin rata de actualizare.

În practică , la acest capitol se mai calculează doi indicatori. Investiţia specifică şi valoarea totală a investiţiei.

Investiţia specifică = ____Valoarea totală a investiţiei______ Capital de producţie ( desfacere sau depozitare)

Valoarea totală a investiţiei este un indicator înscris în devizul general al investiţiei. Ea cuprinde pe lângă valorile cunoscute şi cele determinate de construirea căilor de acces , racorduri la apă, canalizare, gaze naturale, energie electrică, etc.. Indicatorul poate influenţa hotărâtor decizia de investiţie.

Mai poate fi analizat şi riscul determinat de incidenţa fiscală. Gradul ridicat de fiscalitate , nesiguranţa fiscală, lacunele din legislaţie pot fi criterii care influenţează decizia de investiţie în special în cazul investiţiei străine.

Sursele de finanţare a investiţiei

Obiectivul esenţial al finanţelor în cea ce priveşte investiţia o constituie asigurarea la timp a resurselor pentru acoperirea financiară a investiţiei. Investitorii nu dispun de la început , de toată suma necesară unei investiţii. Resursele financiare se formează paralele şi corelat cu efectuarea cheltuielilor. In acest fel, disponibilităţile băneşti ale unei întreprinderi nu sunt stocate , ci sunt folosite eficient. Pe de altă parte însă, întârzierea formării resurselor în raport cu obligaţiile de plată sunt extrem de nefavorabile pentru că presupun întreruperea lucrărilor cu toate consecinţele ce derivă de aici : prelungirea

52

Page 51: Fluxurile Si Circuitele re

termenului de dare în folosinţă , imobilizări de capital în investiţii neterminate, dobânzi pentru credite, etc..

Pentru finanţarea investiţiei sunt important de analizat următoarele surse:- fondul de amortizare- beneficiulalte surse- resurse interne- credite bancareFondul de amortizare serveşte înlocuirii activelor imobilizate, formând principala

resursă proprie de finanţare a obiectivelor de investiţii. Mărimea acestei surse se stabileşte anual, prin planul de amortizare , care se utilizează exclusiv pentru constituirea fondurilor destinate finanţării investiţiilor.

Beneficiul este o sursă importantă de finanţare , mai puţin în ceea ce privesc înlocuirile ( care se realizează prin amortizare) şi mai mult pentru dezvoltarea şi lărgirea activelor existente şi realizarea altora. Cuantumul beneficiului care va fi folosit pentru investiţii se stabileşte de către consiliile de administraţie. Acestea analizează oportunitatea investiţiei , volumul acesteia , alte priorităţi care trebuie plătite din această sursă, etc..

Alte surse sunt alcătuite în principal din vânzarea unor active, din lichidarea unor stocuri , valorificarea unor materiale.

Resursele interne pentru investiţii reprezintă o modalitate de a finanţa investiţiile , aceasta consumându-se pe măsura apariţiei, şi influenţând necesarul de finanţare.

Mobilizarea sau invers , imobilizarea resurselor interne pentru investiţii , apar ca diferenţă între valoarea investiţiei realizate la un moment dat şi fondurile consumate până atunci. Dacă valoarea investiţiei este mai mică decât suma cheltuielilor efectuate , diferenţa poartă numele de imobilizări ( de materiale , utilaje). Dacă valoarea investiţiei este mai mare decât cheltuielile efectuate , diferenţa poartă numele de mobilizări. De obicei acest lucru se datorează consumării stocurilor existente în perioadele anterioare , efectuării unor lucrări care au fost plătite în avans sau vor fi plătite ulterior. Aşadar această sursă de finanţare poate apărea atât în activul cât şi în pasivul bilanţului. Orice creştere de stoc care a presupus un consum bănesc şi care nu s-a materializat efectiv în lucrări de investiţii, va apare ca o creştere de sold a unui cont de activ şi apare ca o imobilizare. Invers , orice scădere de sold, va arăta o atragere în circuit a stocurilor imobilizate , care se vor transforma in mobilizări.

La conturile de pasiv , situaţia este inversă: orice creştere de sold va însemna o mobilizare ( lucrarea de investiţie pe seama resurselor unor terţi) şi orice scădere de sold va arăta o imobilizare ( achitarea datoriilor către terţi).

Creditele bancare sunt o modalitate de completare a surselor proprii şi pot fi :- pe termen scurt – până la 1 an – servesc la acoperirea decalajelor

trimestriale dintre cheltuielile prevăzute şi sursele existente în acea perioadă (trimestru);- pe termen mijlociu sau lung , care servesc completării resurselor ( în

situaţia în care acestea se dovedesc a fi insuficiente pentru finalizarea investiţiei.

53