Florin Horvath

46
189 IULIE Florin Horvath: Heraldică Dan Marius Drăgan: Literatură Ion Piţoiu-Dragomir: Ezoterism (Centrul de Cultură şi Arte, 11 iulie 2012) Delegaţie culturală de la Câmpulung: Pictură, literatură Leons Briedis: Literatură (Centrul de Cultură şi Arte, 18 iulie 2012) Florin Horvath Pentru că a fost prezent la CIC în mai multe rânduri, date din biobibliografia lui Florin Horvath apar de mai multe ori în cronicile anuale, cel mai recent în Cronică 2010, luna august. Consemnăm aici numai lista completă a cărţilor sale:

description

florin

Transcript of Florin Horvath

Page 1: Florin Horvath

189

IULIE

• Florin Horvath: Heraldică • Dan Marius Drăgan: Literatură

Ion Piţoiu-Dragomir: Ezoterism (Centrul de Cultură şi Arte, 11 iulie 2012)

• Delegaţie culturală de la Câmpulung: Pictură, literatură

• Leons Briedis: Literatură (Centrul de Cultură şi Arte, 18 iulie 2012)

Florin Horvath

Pentru că a fost prezent la CIC în mai multe rânduri, date din biobibliografia lui Florin Horvath apar de mai multe ori în cronicile anuale, cel mai recent în Cronică 2010, luna august. Consemnăm aici numai lista completă a cărţilor sale:

Page 2: Florin Horvath

190

1. O lacrimă pentru Maria Sa, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987, roman.

2. Coroana celor 7 mari maeştri, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2001.

3. Voievodul albastru, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2001, roman.

4. Îndreptar francmasonic, Ed. Delta III, Bucureşti, reeditare, 2005.

5. O lacrimă pentru Măria Sa, Ed. Delta III, Bucureşti, reeditare, 2005.

6. 125 de ani de lumini şi umbre în francmasoneria românească, Ed. Delta III, Bucureşti, 2005.

7. Un templier la Sarmizegetusa, Ed. Delta III, Bucureşti, 2008, roman.

8. Legenda Marelui Zalmoxis, Zalău, 2010. 9. Ultimul festin, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2011,

roman. 10. Îndreptar heraldic, Ed. Oordo ab Chao, Zalău, 2012. 11. Coroana celor 7 mari maeştri, Ed. Ordo ab Chao,

Zalău, reeditare revăzută şi adăugită, 2012.

Iată şi două cronici, la două dintre romane: Cavalerul cerului

După o perioadă extrem de agitată, în care a fost, printre

altele, ofiţer de aviaţie (1967-1972), electronist pe platforma industrială Bucureşti-Sud (1972-1979), şef de atelier la întreprinderea de Anvelope din Zalău (1985-1989), membru C.P.U.N.-Sălaj (1989-1991), şeful biroului S.N.P. de la Energy Consult România Petrom S.A. (1996-2000), Florin Horvath pare să-şi fi regăsit, în sfârşit, liniştea atât de necesară actului de creaţie. De altfel, autorul cochetează cu literatura de multă vreme, debutând editorial cu romanul O lacrimă pentru Măria Sa (1987) şi publicând, de-a lungul anilor, fie romane de o pronunţată coloratură istorică, fie lucrări de referinţă în domeniul

Page 3: Florin Horvath

191

francmasoneriei: Coroana celor 7 maeştri (2001), Voievodul albastru (2001), Îndreptar francmasonic (2004), 125 de ani de lumini şi umbre în francmasoneria românească (2005), Un templier la Sarmizegetusa (2008), Legenda marelui Zalmoxis (2010). Toate aceste cărţi probează, pe lângă harul de prozator, o laborioasă activitate de studiu şi de susţinută documentare, căci Florin Horvath este, în esenţă, un autodidact veritabil, un pasionat de istorie şi, mai ales, de heraldică.

Ultimul festin (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2011) e, însă, un roman diferit, pentru că nu se întemeiază pe obişnuitul iz livresc, pe cercetarea şi transfigurarea adevărului istoric, scriitorul preferând – de această dată – să ridice la rangul de ficţiune scurta şi tumultuoasa lui experienţă de aviator. Pornind de la ideea că „tot ce a fost este, tot ce este va fi”, Florin Horvath face dovada unei construcţii romaneşti impecabile, alternând nu doar planurile narative, ci şi relaţiile spaţio-temporale în cadrul cărora evoluează doi protagonişti îndepărtaţi şi totuşi apropiaţi prin existenţa lor de hipersensibili şi de mari singuratici, prin

Page 4: Florin Horvath

192

destinul tragic şi oarecum similar: voievodul mitic şi pilotul Ioan Alexiu – o dedublare ingenioasă a naratorului.

Prologul cărţii reconstituie, în câteva pagini dense, atmosfera medievală şi chipul melancolic al unui voievod trădat şi ucis mişeleşte. Ajungând prea târziu, Măria Sa Doamna priveşte, cutremurată, trupul „hăcuit de mercenari” şi „culege palma voievodului văduvită de degetul mare, înfăşurând-o în şal”.

Pe parcursul celor 21 de capitole, viaţa şi amintirile

pilotului Ioan Alexiu se întretaie, obsesiv şi misterios, cu imaginea omniprezentă a voievodului: „Priveşti insistent la stâlpul din spatele colegului. În apele oglinzii, voievodul închină cu voi. Poţi jura pe Biblie că eşti chiar tu, cel de-acum patru-cinci sute de ani.” Alături de realismul descrierii (cu multă fineţe!) a odăii fiecărui erou, savoarea lecturii constă în permanentul paralelism al numeroaselor situaţii: asalturile din tinereţe ale voievodului şi exerciţiile de zbor ale pilotului Alexiu, plimbarea în liniştea taberei şi plimbarea între blocurile de beton şi sticlă ori adulterul celor două soţii (Măria Sa Doamna cu paharnicul, Flavia cu directorul Matei)... în treacăt fie spus, perspectiva auctorială asupra iubirii nu pare a fi, nicidecum, una

Page 5: Florin Horvath

193

tonică: „în afara iubirii de oameni scrisă cu sângele lui Iisus, nu bagi mâna în foc că celelalte au fost generate de credinţa sacră în adevărul iubirii. Cu atât mai puţin azi, dragostea n-are de unde-şi lua trăinicia. Eventual o palidă aură din toamna vreunui romantic întârziat...” Sau: „Când ajunge să ne cunune, iubirea învaţă şi cum să ne crucifice...” Într-o viaţă aridă, totuşi există şi oaze de tandreţe. În ultimul său zbor, printre comenzi şi picaje, pilotul Ioan Alexiu rememorează prima întâlnire cu Flavia, paharul cu şampanie, ciocnit simplu, ca între camarazi, în noaptea Anului Nou, dar „pe geamul carlingii, chipul Flaviei... surâde şters, ca dintr-o altă lume.” Pe pământ, în aceleaşi clipe, idila dintre Flavia şi Matei se curmă, brusc. Prea târziu... O explozie puter-nică risipeşte, „în cele patru vânturi”, avionul şi trupul pilotului Alexiu.

Menit să dea construcţiei o alură sferică, Epilogul romanului reiterează, miraculos şi irevocabil, destinul voie-vodului. Flavia Alexiu zăreşte, pe câmp, „mormanul de fiare calcinate”, caută înfrigurată şi „culege palma însângerată, cu degetul mare lipsă, înfăşurând-o în şalul alb de muselină”.

Realizată într-o manieră cinematografică, tragica poveste a voievodului şi aviatorului este deopotrivă o satiră voalată a lumii contemporane din care a dispărut cultul onoarei şi o meditaţie amară despre condiţia umană, etern bulversată de ipostazele histrionice: „Viaţa e o suită de convenienţe între care pozăm cu o artă rar întâlnită. Mimăm bucurii şi tristeţi închipuite, după un scenariu propriu, rareori exersat. De aceea, unora le ies chiar lung metraje de prezenţă confecţionată, care, culmea, mai şi captivează.” Dar pentru Ioan Alexiu (acest Icar modern şi fe-ricit cavaler al cerului!) marea taină a vieţii stă în desprinderea de trecătoarele metehne lumeşti, desprindere ce poate echivala, uneori, cu neasemuita bucurie a zborului: „Acum, saluţi puzderia de stele cu ochii celui de atunci, înţelegând că zborul e cântecul tău în faţa nemărginirii, scara de mătase spre inaccesibil... Eşti om şi oamenii iubesc dement tot ce-i depăşeşte, tot ce e foarte sus şi de neatins.”

Page 6: Florin Horvath

194

În noua lui carte, pe cât de echilibrată, pe atât de ceremonioasă, Florin Horvath îşi invită – galant – amintirile la Ultimul festin, nutrind convingerea că estetismul şi rafinamentul stilistic încă mai pot restaura mistuitorul farmec al literaturii.

(Marcel Lucaciu, Caiete silvane, nr. 88/2012, p. 31)

De la Romanul „mitic” la „realismul artistic”

Voievodul Albastru, cea de-a treia carte a scriitorului Florin Horvath, apărută la Editura Caiete Silvane, 2001, Zalău, 258 p. (premiată cu Premiul Naţional „Duiliu Zamfirescu” pentru cel mai bun roman în manuscris în anul 2001), venind la puţin timp după Coroana celor 7 Mari Maeştri, apărută la aceeaşi editură, readuce în prim plan o preocupare mai veche a autorului – cea din primul roman istoric, O lacrimă pentru Măria Sa (roman căruia, la apariţie, în 1987, i s-a atribuit premiul Uniunii Scriitorilor), dar şi una extrem de riscantă, cel puţin pentru romanul actual, aceea a unei motivaţii ce ţine de stilizarea elementelor mitice autohtone arhicunoscute (mitul manolic), de unde şi riscul asumat al scriitorului printr-un asemenea tip de

Page 7: Florin Horvath

195

proză care ar putea fi încadrată mai degrabă în categoria romanului istoric cu inflexiuni mitice. Dintr-un alt unghi de vedere, Voivodul Albastru (chiar şi prin simbolistica titlului) este un roman „cronică” a unui destin, al jertfitului, dar şi al jertfitorului. Cartea compune o lume mitică, dar păstrează toate aparenţele unei realităţi obişnuite.

Locul zidirii (Mănăstirea de pe Argeş) este, poate, simbo-lul unei civilizaţii în asfinţit, ruptura cu miticul pur, cu legenda, în concurenţa unei alte idei, apropiate celei din drama Meşterul Manole a lui L. Blaga, redând parcă un alt „ţinut”, mai vital (europenismul renascentist) şi poate al unei civilizaţii în expansiune (Evul Mediu), sau, altfel spus, eliberarea mitului de carcerele formale, de esenţele lui devenite truistice.

Istoria – temă a cărţii în sens larg, dar şi restrâns – ur-mează preistoriei personajului mitic, Manole, martor al eve-nimentelor, personaj narator şi reflector, om şi creator, con-tribuind la travestirea prin legendă (e aici o aparentă taină a numelor – Teofana, devenită Ana). Mitizarea începe mai degrabă printr-o mistificare, cu „personaje care au origini obscure şi sânge amestecat” (Horvat, Vitus, Gaspare Trissino, Sinan-Celebi).

Uneori ni se creează impresia că personajele au două vieţi, cea profundă fiind mereu ascunsă, procedura lăsându-se descoperită destul de vizibil la Manole. Atitudinea „eroic” feminină pare a lua un avans faţă de cea masculină, încât cititorul rămâne adesea surprins de unde atâta înverşunare la tipurile feminine (Zorza, Despina, Tudora şi chiar Ana). Intuim un secret al prozatorului – asemeni lui Ştefan Bănulescu – acela de a nu explicita faptele eroilor săi nici în cadrul unei „geografii” reale (depăşind fruntariile unui topos de legendă), dar nici celei imaginare, scoase doar pe jumătate dintr-o istorie trecută, cealaltă jumătate fiind identificabilă în faptele interioare ale indivizilor.

Page 8: Florin Horvath

196

Cititorul va fi plăcut surprins să descopere în Voivodul Albastru gustul pentru mister şi miraculos, o intrigă bogată cu multe accente lirice ce ţin mai ales de ţesătura legendei, romanul „găzduind” în acelaşi timp şi o gamă de aspecte: de la asasinat la poezia naturii (situaţii similare şi la D.R. Popescu), antrenând şi o faţă a istoriei timpului lui Neagoe Basarab (ca fundal).

Detaliile romanului nu sunt izolate, discursul epic al prozatorului este permanent susţinut, mai ales atunci când presiunea faptelor intră în umbră, de tâlcuite şi verosimile respiraţii lirice, purificatoare, ce dau nebănuită savoare, dar şi notă de autenticitate cărţii: „Amintirile îl năpădeau cu încetul şi Neagoe vede ca acum osteria aceea de pe via Capitolina, în care nu mai ştie de ce intrase. Poate să mănânce, poate să golească o ulcică de vin, sau dorul de casă, de oameni... Stând câte zece şi douăsprezece ceasuri în liniştea bibliotecii călugărilor de lângă Vatican, uitase de lume, uitase de viaţă... Don Ludovico îl ducea dimineaţa, dându-l în grija superiorului bibliotecii şi-apoi pleca.

Page 9: Florin Horvath

197

Aşa a putut afla câte n-ar fi visat...” Alteori lirismul se transformă în veritabile ecouri cronicăreşti, dar şi largi sentinţe ce ţin de ecourile profund spirituale ale unui timp ce se-ntoarce prin atitudinile (şi nu puţine) reflexive ale autorului, fără a cădea în desuetudine: „Câte chemări ale sângelui nu-şi taie cărări de la suflet la suflet, pregătind bucuria nunţilor de către sărbători. Ţara – câţi fiori şi câtă nelinişte în cuvântul ăsta! Parcă miroase tot mai tare a primejdie, şi-a grijă şi-a sânge nerăzbunat, a dor de pace, şi a viaţă tresăltând în toată sălbăticia verdeţii. Şi ce tainic legământ între ţarină şi oameni. Oamenii cei mulţi care nici nu-l ştiu şi nici nu ţin să-l ştie la chip pe voivod. Pentru aceia vodă e un gând: sabia ce stă în scaunul Basarabilor...”

Autorul nu a introdus în operă o realitate gata făcută, o viaţă dinainte hotărâtă, ci a lăsat neprevăzutul, surpriza, răs-turnarea spectaculoasă a vieţii personajelor, simulând derularea actului istoric sub ochii lectorului, fapt ce dă o notă de modernitate romanului. Se creează astfel iluzia simultaneităţii, cititorul având frumoasa naivitate de a crede în ea, cum ar spune Eugen Simion, dar în acelaşi timp şi o „frumoasă risipă” de afecte ce conturează personajele feminine.

Mi-aş permite să afirm, considerând ideea ca o cheie a romanului, că prozatorul distruge adesea această iluzie şi se situează chiar în simultaneitate, acceptă riscul lucrului cunoscut şi renunţă la orgoliul de a se înfăţişa înaintea cititorului ca un creator atotştiutor (omniscient), ci ca un umil căutător de adevăr într-o lume de relativităţi (aici – spargerea cercului mitic).Vocea auctorială trădează adesea simpatia prozatorului pentru un anume personaj (Zorza reprezentând întruchiparea angelicului şi maleficului feminin): „S-o lăsăm pe Zorza şi să ne întoarcem la zidurile de la Argeş, unde Manole fremăta continuu de grija înălţării lor aşa cum însuşi le gândise în schiţele sale numeroase. Ştia că în toate există un timp al fiecărui lucru, că încă acel timp nu sosise pentru biserica aceasta şi, oricum ar explica cuiva, n-avea cum să priceapă.”

Page 10: Florin Horvath

198

Cartea, luată în ansamblul ei, ar putea da senzaţia unui mit „decăzut”, o parabolă a civilizaţiilor, pornită din eternul destin uman (zbaterea pentru creaţie).

Dincolo de „tragediile” de tip shakespearean ce trădează formule ale clasicului şi romanticului, gustul pentru „relati-vizarea adevărului” şi pentru demitizare scriitorul Florin Horvath 1-a deprins din proza modernă. Romanul este bine scris, cu mult nerv şi de-o fluenţă ce aminteşte de consacrare, fără a omite profunzimea simbolurilor create (frecvenţa trinităţii) care plasează cartea printre puţinele de acest gen în literatura postbelică şi nu numai.

(Teodor Sărăcuţ-Comănescu, Silvania, decembrie 2002, pp. 70-71)

În completarea complexului portret al lui Florin Horvath,

reluăm din Adevărul din 21 iunie 2010 un articol semnat de Paul Maghiu.

Florin Horvath, cavalerul care scrie despre cavaleri

Cea mai recentă carte semnată de Florin Horvath poate fi găsită în toate marile capitale ale Europei. Un templier la Sarmizegetusa i-a adus scriitorului din Zalău aprecierea fraţilor săi din Ordinul Cavalerilor Templieri.

S-a mutat în Zalău în 1975 şi a lucrat, pe rând, la societăţile „Armătura” şi „Anvelope”. Până în 1972, fusese pilot militar, dar, fiind o fire rebelă, comuniştii l-au suportat cu greu în elita militară. A fost obligat să renunţe şi a făcut cursuri de specializare în „Automatizări sectoare calde”. Noua meserie l-a adus la Zalău şi spune că i-a plăcut oraşul de sub Meseş, ce avea un aer patriarhal pe atunci.

O lacrimă pentru Măria Sa, carte apărută în 1987, a însemnat debutul literar al lui Florin Horvath, debut care s-a bucurat de premiul Uniunii Scriitorilor pentru Cel mai bun roman istoric. În fiecare zi la uzină, scriitorul căra după el o geantă cu cărţi. Citea când putea, în pauze şi noaptea, mai ales. Mai greu

Page 11: Florin Horvath

199

i-a fost, însă, înainte de 1990, să-şi găsească surse pentru documentarea subiectelor sale. Nu de puţine ori trebuia să le dea unele atenţii bibliotecarelor, ba un săpun „Amo”, ba altceva, pentru a avea la dispoziţie cărţi mai dosite.

Pentru publicul larg, lectura romanelor istorice scrise de Florin Horvath a reprezentat, încă din 1987, garanţia unei veritabile călătorii în timp.

Participant la Revoluţie Amic cu Noica, Steindhardt ori Andrei Pleşu, Horvath a

reuşit prin întâlnirile şi corespondenţa cu aceştia să treacă peste vicisitudinele impuse intelectualilor în timpul comunismului.

Revoluţia din Decembrie 1989 l-a găsit în balconul Comitetului Judeţean de Partid (actualul sediu al Prefecturii Sălaj). Dar, după un an şi opt luni, a plecat, nemulţumit de faptul că FSN-ul încerca să devină un nou „partid stat”.

Page 12: Florin Horvath

200

Istorie şi ezoterism Horvath mai are „la activ” două romane istorice –

Voievodul Albastru (premiul „Duiliu Zamfirescu” al Uniunii Scriitorilor, în 2001) şi Un templier la Sarmizegetusa (2009). În calitatea sa de membru al Ordinului Cavalerilor Templieri (unde are al doilea rang ca importanţă în România) şi al Francmasoneriei, Florin Horvath a publicat şi studii de specialitate despre şi pentru aceste organizaţii: Coroana celor şapte mari maeştri (2001), Îndreptar francmasonic (2004), 125 de ani de lumini şi umbre în francmasoneria românească (2005), iar în două săptămâni va ieşi de sub tipar o altă lucrare cu subiect ezoteric, Legenda lui Zalmoxis.

Declaraţie

„Faptul că eu trăiesc şi astăzi după regulile cavalereşti îmi conferă o mai mare uşurinţă în a descrie lumi şi personaje demult apuse.”

Ce-i place?

Să aducă noutăţi, să le vorbească prietenilor şi cunoscuţilor despre lucruri noi. „Din puţinul pe care îl ştiu, am încercat prin intermediul cărţilor pe care le-am scris să le prezint cititorilor aspecte inedite şi să le explic unele lucruri neştiute”. Dar toate astea după ce chiar el reuşeşte să fie suficient de sigur de spusele sale.

Ce nu-i place? Nu-i plac oamenii care se se cred „buricul pământului”,

omniscienţi şi omnipotenţi. Nu suportă compania celor care se vor atoatecunoscători fără o cuvenită acoperire. „Am parte mereu de oameni care vor să fie «vioara întâi» în orice discuţie, dar după ce «îi scuturi» vezi de fapt că nu ştiu mare lucru“, afirmă el.

Întrebare şi răspuns: Se poate trăi din scris? „Nicidecum. Nu se poate trăi din scrisul şi vânzarea

cărţilor în condiţiile în care lumea fuge de cultură. Internetul a luat demult locul cărţilor. Dar aş fi fariseu dacă n-aş recunoaşte

Page 13: Florin Horvath

201

că am un grup substanţial de cititori care se bucură şi cumpără fiecare carte pe care o scriu. Dar banii obţinuţi din vânzare nu pot reprezenta o sursă serioasă de venit.”

Dan Marius Drăgan

Dan Marius Drăgan s-a născut în Cluj Napoca la data de 16 iulie 1963.

Profesiune: Economist, lector universitar, expert contabil judiciar, expert evaluator, doctor în economie în specialitatea cibernetică şi statistică economică.

Membru al Uniunii Scriitorilor din Cluj Napoca din 2002 – Asociaţia Cluj.

Debut literar în Steaua nr 4/1992 cu povestirea „Valuri vin, valuri pleacă”. Debut în volum – 1996 cu romanul Regina Elisabeta

Page 14: Florin Horvath

202

Cărţi publicate: 1996: Regina Elisabeta, roman, Editura Zalmoxis, Cluj

Napoca; 1998: Aur, roman, ediţia a I-a, Editura Fundaţia Forum,

Cluj Napoca; 1999: Heraldice, versuri, Editura Cartimpex, Cluj

Napoca; 2002: Măreţia nisipului, versuri, Editura Cartimpex, Cluj

Napoca; 2003: Cărările gloriei, versuri, Editura Eikon, Cluj

Napoca 2004: Aur, roman, ediţia a II-a revizuită şi adăugită,

Editura Grinta, Cluj Napoca; 2005: Dracul – roman, Editura Eurograf, Cluj Napoca; 2011: Regina Elisabeta, roman, editia a doua revăzută şi

adăugită, Editura Grinta, Cluj Napoca 2011: Calea robilor, poeme, Editura Eurograph, Cluj

Napoca. În pregătire: Athanor, poeme, Editura Ordo ab Chao,

Zalău. Volume colective: Almanahurile literare editate de ASR

Cluj în perioada 2006-2009; Volumele cenaclului „O. Goga” din 2003, 2005 şi 2006; Antologii literare coordonate de Ovidiu Pecican, Cornel Udrea, Gabriel Cojocaru.

Texte publicate în revistele Steaua, Tribuna, Convorbiri literare, Cetatea culturală – Cluj Napoca, Columna – Tg-Jiu, Unu – Oradea, Caiete silvane, Zalău.

Apariţii în Dicţionarul scriitorilor clujeni – Petru Poantă şi Dicţionarul scriitorilor români – Al. Sasu

Prefeţe şi postfeţe semnate de către Constantin Zărnescu, Petru Poantă, Mircea Popa.

Articole critice scrise de Petru Poantă, Constantin Cubleşan, Mircea Popa, Adrian Ţion, Ion Popescu Brădiceni,

Page 15: Florin Horvath

203

Virgil Bulat, Constantin Dram, Daniel Vorona, Laurian Stănchescu.

De la http://dan-marius-dragan.blogspot.ro/ mai aflăm şi

alte amănunte: Introducere: Sunt un fel de scriitor (uneori şi poet) care

îşi câştigă existenţa practicând o meserie pe care se străduieşte să o facă bine, cât mai bine cu putinţă. Mi-e greu să mă extind, deoarece aş avea senzaţia (pe care aţi avea-o şi dumneavoastră) că mă laud!... Sunt un scriitor cu 7 volume publicate (romane şi poezie), am câştigat chiar anumite premii literare. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România. Dar sunt şi economist specializat în finanţe şi contabilitate. Sunt expert contabil şi am un doctorat în economie în specializarea Cibernetică şi Statistică economică.

Interese: Literatură, Proză, Poezie, Artă, Ştiinţă, Economie, Finanţe, Muzică, Marketing, Film, Fotografie, Dans, Balet, Operă, Muzică simfonică, Folk, Prietenie, Comunicare, Entertainment, Dialog, Conexiuni, Politică.

Page 16: Florin Horvath

204

Filme favorite: Kingdom of Heaven, Hurt Locker, Legionaire, 9 1/2 weeks, King Arthur, Wild Orchid, Curse of the Golden Flower, Banlieu 13 etc.

Muzică favorită: Haendel, Bach, Carl Orff, Abba, Nightwish, Loreena McKennit, Enya, Celine Dion, Chopin, Pink Floyd, Leonard Cohen etc.

Cărţi favorite: Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Sadoveanu,

Rebreanu, Constantin Zărnescu, Ion Groşan, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, A. Gide, A. Camus, A. de St. Exupery, R.M. duGard, J. London, Hemingway, S. Fitzgerald, Upton Sinclair, Alejo Carpentier, Marquez, Roa Bastos, L.S. Senghor, Paulo Coelho, Umberto Eco, Stieg Larsson, Dan Brown, E.M. Remarque, Patrick Modiano, E. Zola, Lucian Cristea, Horea Muntenuş, Mircea Petean şi, nu în ultimul rând, Ruxandra Cesereanu.

Page 17: Florin Horvath

205

Ion Piţoiu-Dragomir

Ca şi Florin Horvath, Ion Piţoiu-Dragomir a fost de mai multe ori oaspete al Clubului, ultima dată în august 2010; în capitolul respectiv al Cronicii 2010 se găsesc date biobibliografice pe care aici doar le completăm cu lista curentă a cărţilor publicate:

Poezie modernă: În răs-cruci, Ana-TEME în cântec, În-crinări, La-crima lui Moromete, Tur-nul de viespi, Prin-soare cu şoimii, Ful-ger de irişi, Scor-pioni de cleştar, Panoplia lui Nero, Sânger albastru, Dresorul de spini, Pergole pe fulger, Fire de mare-şal.

Proză scurtă: Fântâna cu flăcări. Romane: Cupa lui Socrate, Coroana de spini, Hai-Ta,

Amanţii, Doar 7611!, Fracul de lut. Poeme în structuri japoneze: Samurai de crini, Săbii

nipone de rouă, Gheişe de rubin (şi în limba engleză), Arpegii pe sakura (şi în limba franceză), Miracole (haiga), Ikebane de jad (haiga; şi în engleză, franceză şi japoneză).

Eseu (mărturisitor): Lumini în „Apocalipsa” Sf. Ioan.

Page 18: Florin Horvath

206

Cenaclul „Ion C. Negulici”, Câmpulung

Prin ’58-’59 pictorul Alexandru Donici era metodist la

Casa de Cultură Orăşenească Câmpulung şi îşi propune, cum era şi firesc, să înfiinţeze un cerc de pictură în cadrul instituţiei în care lucra, probabil gândindu-se şi la faptul că trebuia să se continue o tradiţie în pictură debutată cu ceva secole în urmă. Întâlnindu-mă şi ştiind că şi eu cochetam cu desenul şi culoarea, mi-a propus să îl ajut şi am făcut-o aducându-mi toţi prietenii care iubeau pictura. Aşa se face că primii care au înjghebat un cerc plastic au fost viitoare valori: prof. sculptor Vasile Rizeanu, prof. universitar sculptor Grigore Minea, pictoriţa Eugenia Zotta, pictoriţa Tania Samoilă, pictoriţa Tenţa Delighioz, pictoriţa Dalila Ionescu, pictoriţa Marieta Proca Jinga şi poate, nu în ultimul rând subsemnatul, grafician. Sigur, aceştia au fost primii, însă în jurul lor s-au adunat de-a lungul timpului din ce în ce mai mulţi, deoarece pictorul Donici, devenit profesor-îndrumător al cercului, era un om de o mare întindere sufletească, cu carismă, dedicat creării unei mişcări artistice extinse. Nu e mai puţin adevărat că şi politica culturală a momentului vehicula aceeaşi

Page 19: Florin Horvath

207

idee, plecată de la concepţia că socialismul trebuie să creeze un om nou, multilateral pregătit, ceea ce nu era deloc rău.

Un salt calitativ s-a realizat prin aducerea unei secţii

externe de pictură a Şcolii Populare de Artă de la Piteşti, Alex. Donici devenind, de drept, profesorul acestei forme de învăţământ. Fireşte, prima promoţie a absolvit, după trei ani, cu membrii cercului de pictură. Însă aici trebuie făcută o precizare. Pentru că între timp începuse tacit o întrecere între formaţia similară din Piteşti şi cea din Câmpulung, ne-am gândit ca Şcoala de Artă să o facem, cumva, un soi de academie de artă şi atunci am adunat profesorii de desen din oraş şi, în plus, ni s-a alăturat şi prof. Eugen Pohonţu, un erudit în domeniu, fost profesor al regelui Mihai şi care era cu domiciliul forţat în Câmpulung. Fiecare dintre aceştia preda câte un obiect de studiu: unul compoziţia, altul tehnica picturii, Eugen Pohonţu istoria artelor, dr. Cici Constantinescu anatomia artistică etc. Au fost oameni de mare valoare, care o bună perioadă de timp au polarizat în jurul lor mulţi iubitori de pictură. Se crease un nucleu elevat şi prin

Page 20: Florin Horvath

208

venirea dr. în arheologie Flaminiu Mârţu, directorul muzeului local, om de mare cultură şi, fiindcă o parte din doamnele de mai sus aveau studii de arte în străinătate, iar din umbră eram susţinuţi, începând cu vernisajele, de chiar academicianul George Oprescu (la ora respectivă Directorul General al Muzeelor din România). Situaţia a bătut la ochi, deoarece, pe nepusă masă, cercul şi Şcoala Populară de Artă sunt date afară din Casa de Cultură. A fost momentul în care Donici a dejucat planurile, ducând toată activitatea acasă la dânsul, unde avea o sală mare, adecvată, fostă cârciumă pe vremuri. Se înţelege că cineva a remediat situaţia după o vreme. Bănuiesc, acum după atâtea decenii, că a fost George Oprescu.

O parte a cenaclului în timpul expunerii referatului

„Expresionismul în arta românească” Problema gravă nu a fost aceasta, ci faptul că prof.

Donici, sufletul mişcării plastice din Câmpulung s-a îmbolnăvit grav.

Catedra Şcolii de Artă mi-a lăsat-o mie şi am păstorit-o ca profesor timp de opt ani plini, dar şi alţi patru, cu destule intermitenţe.

Page 21: Florin Horvath

209

Şcoala, cum era şi firesc, a dat culturii câmpulungene, şi nu numai, mulţi absolvenţi, unii devenind profesori, alţii arhitecţi, sculptori, pictori, scenografi profesionişti etc. Important este însă faptul că s-a realizat o efervescenţă a activităţii de artă plastică în jurul şcolii şi cercului, polarizând foarte mulţi iubitori de pictură, amatori şi profesionişti de toate vârstele, la care au mai aderat şi artişti veniţi de aiurea la Câmpulung de dragul peisajului, al aerului curat, cum au fost pictorul Ion Mândru, Gheorghe Zidaru, Dan Băjenaru, Adam Bălţatu şi alţii. La un moment dat numărul membrilor reuniţi în cerc trecea de şaizeci. Situaţia a cerut o schimbare, sau aceasta s-a impus de la sine şi anume: saltul la o nouă treaptă de calitate, adică transformarea cercului plastic în Cenaclul de Artă Plastică. Noua formă s-a legalizat într-o Adunare Generală a plasticienilor în decembrie 1970 sub bagheta dirijoare a profesorului Eugen Pohonţu (din păcate, pictorul şi profesorul sufletist Alex. Donici se stinsese din viaţă cu numai două luni înainte, pe 27 septembrie 1970).

Ca formă superioară de activitate, Cenaclul a căpătat numele pictorului revoluţionar local I.D. Negulici. Din acel moment aveam un statut similar cu al profesionaliştilor, aveam deja o sală de expoziţie în chiar centrul oraşului, aveam o şcoală de specialitate pusă la dispoziţia celor cu talent, unde se proiectau filme documentare despre pictori (luate de la Biblioteca Franceză – Bucureşti), aveam un atelier care era sala de cursuri a şcolii, unde ne adunam toţi şi unde ţineam expunerile precum şi interminabile discuţii până târziu în noapte despre pictori şi pictură.

Sigur, toate acestea s-au realizat printr-un efort colectiv, în timp şi, lângă Alex. Donici, Eugen Pohonţu şi subsemnatul, ne-au stat alături şi alţi mari sufletişti: Nelu Constantin, actualul preşedinte al Cenaclului, dr. Cici Constantinescu, înv. Victorian Stăncescu şi artistul Nicolae Mitrea.

Viaţa activităţii plastice intrând sub incidenţa unei organizări judicioase, controlate de un comitet, a dezvoltat participări la excursii de documentare la Muzeul de Stat al

Page 22: Florin Horvath

210

Republicii din Bucureşti, la Muzeul Bruchenthal din Sibiu, a realizat editarea a două albume de artă despre cenaclişti şi cenaclu până în anii 1990, iar, după această dată, recent, alte două albume şi un al treilea în fază finală, apoi, lucru deosebit, s-au organizat de la începuturile mişcării de artă plastică şi până în prezent peste treizeci de tabere de documentare şi creaţie plastică pe plan local şi în afara oraşului, dar s-a participat masiv şi la taberele organizate anual de Casa de Creaţie Judeţeană Piteşti.

Cenaclul în drum spre Bucureşti, la

„Retrospectiva Henri Catargi” Până în 1990 am reuşit să avem două săli de expoziţii:

sala „Arta” din centrul bulevardului şi sala „Agora”, tot în centru, lângă primărie. Ambele ne-au fost „rechiziţionate” de CFSN-ul primelor luni de după schimbarea din 1989, fără niciun drept de apel. Rămaşi fără spaţiu expoziţional, am expus pe panouri, direct în stradă, pe bulevard şi, protestatar de atunci, odată în fiecare an, pe treptele Palatului de Cultură, în aer liber.

Şi, fiindcă a venit vorba de expoziţii, este de remarcat faptul că lunar în sălile de expoziţie ale oraşului, respectiv, sala „Arta”, mai târziu „Agora”, Casa Armatei, holul Muzeului, holul Primăriei, holului magazinului „Big & Small”, în Casa de Cultură Orăşenească, în Casa de Cultură a Sindicatelor, în comunele muscelene, precum şi în diferite alte localităţi (Piteşti, Mioveni, Curtea de Argeş, Topoloveni, Bucureşti, Alba Iulia,

Page 23: Florin Horvath

211

Bistriţa Năsăud, Castelul Huniazilor, Târgovişte, Craiova, Sinaia, Braşov etc., etc.) au avut loc în medie 4-5 vernisaje, însumând, fără exagerare, mii de tablouri în decurs de peste cincizeci de ani. Bineînţeles că cenacliştii noştri au participat la toate concursurile bienale de artă plastică din ţară, la „Cântarea României”, unde au obţinut numeroase premii meritorii. De asemenea, s-a expus şi peste hotare. În ultimii patru ani, cenaclul nostru colaborează fructuos cu Asociaţia Localităţilor şi Zonelor Istorice şi de Artă din România cu care a organizat tabere de creaţie deosebit de prolifice, atât la Câmpulung cât şi în alte oraşe din ţară.

Nelu Constantin: „Ceaţă la munte”, ulei

Cu picturile obţinute se realizează expoziţii care, făcând

un periplu prin ţară, poposesc de regulă pe simezele capitalelor de judeţe.

O atare activitate se înţelege că a atras atenţia nu numai a presei şi a posturilor de radio şi TV locale, ci şi a celor naţionale, care au oglindit activităţile cenacliste. Dar popularizarea cenaclului s-a realizat şi datorită expunerilor cu public, proiecţiilor de artă comentate, referatelor şi conferinţelor pe teme din domeniu, emisiunilor susţinute la radio şi TV locale, referate

Page 24: Florin Horvath

212

în simpozioane. De menţionat că cenaclul are un cerc de proaspeţi începători, iubitori ai picturii, şi o Şcoală din Galeria de Artă „Ucenicii picturii”, înfiinţată de semnatarul acestor rânduri, (o contracarare a faptului că s-au desfiinţat toate şcolile de artă plastică din oraş), cu durata studiilor de trei ani şi care a început deja să mărească numărul membrilor cenaclişti.

George Paulian:

Ilustraţie pentru coperta ILIADA, ODISEIA, ENEIDA Nu aş putea să închei această succintă trecere în revistă,

dacă nu aş menţiona activitatea meritorie a unor artişti din rândurile noastre, cerându-mi iertare că nu îmi permite spaţiul să-i menţionez pe toţi câţi aş dori, deoarece foarte mulţi au depus suflet şi pasiune pentru a ajunge la împlinirile de azi.

Nelu Constantin a fost şi rămas în ciuda timpului, un împătimit al cenaclului şi ajutorul lui de dinainte şi chibzuinţa lui actuală, de când este preşedinte, a adus cenaclului numai

Page 25: Florin Horvath

213

realizări. Doctorul Cici Constantinescu, fost director al Centrului de Hematologie, om cu multe relaţii, a avut un efect benefic în timpul cât a fost preşedinte al cenaclului, facilitând nu numai realizarea unor albume de artă cu cenaliştii, dar şi contacte cu criticul de artă Radu Ionescu, care a scris laudativ despre activitatea noastră. Un alt preşedinte, deosebit de meticulos în conducere şi coordonarea activităţilor, a fost învăţătorul Victorian Stăncescu. Fireşte, au fost şi alţii, printre care şi subsemnatul.

Au fost însă artişti care trebuiesc menţionaţi, deoarece au fost unanim admiraţi pe multe simeze de-a lungul anilor. Amintesc cu plăcere pe Eugenia Zotta, cu o cromatică delicată, feminină, dar cu tuşe viguroase, bărbăteşti; Tenţa Delighioz, cu acuarele impresioniste sugerând tehnica în ulei şi uleiuri la fel de impresioniste sugerând tehnica acuarelei; Tania Samoilă, cu lucrări stilizate în tempera, părând uşor neterminate, însă cuprinzând întotdeauna esenţialul, de mare expresivitate, lucrări la care se simţea academia sovietică unde îşi făcuse studiile.

Tot aici îşi are locul doamna Dalila Ionescu care s-a abandonat acuarelei creând îndeosebi chipuri de copii, portrete risipite prin tot Câmpulungul. Lângă aceste doamne alătur pe longeviva Marieta Proca Jinga, care s-a ţinut de coada pensulei dincolo de cele optzeci de toamne transpuse în peisaje mirobolante sau în buchetele de flori cu culori de fructe coapte. Astăzi îi calcă pe urme o proaspătă absolventă a Şcolii din Galerie, doamna Maria Răduţ, o iubitoare a florilor în toate ipostazele.

Dintre pictorii apreciaţi unanim au fost Constantin Cojanu, plenerist prin excelenţă, cu o tuşă impresionistă originală, edulcorată, degradată delicat în perspectiva aeriană, în profunzime; Costel Dâmboianu, cu o compoziţie tinzând spre mari sinteze, cu o cromatică grizată în care centrul de interes este accentuat grafic, nu fără influenţe foviste, cu multă, foarte multă grafică: portrete, clădiri de patrimoniu, ori chiar grafică expresionistă de un onirism extrem de personal: un amestec de

Page 26: Florin Horvath

214

ironie, blazare şi erotism hiperbolizat. Ionel Dâmboianu, fratele celui dinainte, practică o pictură în ulei în tuşe largi sinuoase, mai cu seamă în peisajele montane, cu o paletă redusă cromatic. O pictură oarecum sobră, cu sonorităţi minore, dar bine legată, bine compusă.

Liviu Florian Cioacă: „În meditaţie”, ulei

Alexandru Marinescu, artist cu mare putere de muncă,

foarte prolific, atacând toate genurile de artă, dar excelând în peisaje pe care le construieşte cu contraste de închis-deschis, cu tuşe puternice, sugerând de departe un dinamism antrenant, bărbătesc. Între timp şi-a trecut pasiunea asupra creaţiei de icoane în cheie sobră, fără exulări cromatice ditirambice, cum adesea ne este dat să vedem la unii umblători în afara erminiei.

Bruegelian autohton, realizând un deliciu de naraţie folclorică este pictorul Nicolae Pătru, pe nedrept zis pictor naiv. Nativ, da! Dar naiv în nici un caz, având în vedere compoziţiile extrem de complexe şi elaborate.

Page 27: Florin Horvath

215

Despre mine îmi este greu să vorbesc fiindcă şi eu am frecat în căuşul paletei culorile. M-am considerat grafician, deoarece sutele de creaţii plastice le-am aşternut pe hârtie pentru copertele de carte, abecedare, preabecedare, multe cărţi de colorat, ilustraţii de interior şi pentru poveştile ilustrate în multele edituri din ţară.

Alex Marinescu:

„Punte peste râul Bughiţa”, ulei O piesă principală în acest puzzle artistic este directorul

Casei de Cultură „Tudor Muşatescu”, pictorul Liviu Florian Cioacă, cu o creaţie figurativă axată îndeosebi pe viaţa monahală, cu portrete foarte expresive ale unor călugări asceţi, cu înfăţişări a unor biserici cu siluete elegante şi majestuoase pictate în cultul credinţei, şi cu credinţa în cultul frumosului.

Page 28: Florin Horvath

216

Un artist aparte prin tehnică este Thury Ştefan care practică arta metaloplastiei. Subiectele lucrărilor sale pendulând între sacru şi profan sunt stilizări ale unor desene meticulos gândite în care formele ample ale compoziţiei cu desenul adâncit în foaia de cupru este contrabalansat de horbota suprapunerilor grafice. Expoziţiile sale au colindat multe meridiane şi paralele ale globului, iar pe plan local încă este en vogue.

Neti Andreescu Cocoş:

„Natură statică cu flori de merişor” De Cenaclul Artelor Plastice „I.D. Negulici” din

Câmpulung s-au ataşat şi artişti din alte oraşe, ca pictoriţa Neti Adreescu Cocoş (Craiova), cu o creaţie fovistă bazată pe acorduri cromatice superbe puse în valoare de griuri complementare şi tonuri rupte opuse dominantei cromatice, precum şi de contraste puternice, toate „duelate” pe pânză cu pensule mari.

Page 29: Florin Horvath

217

O altă creatoare, ce preferă tehnica în cuţit, este Ecaterina Mihai (Bucureşti), cu peisaje frumos construite pe structuri interesante, acoperite de o cromatică luminoasă, optimistă. Un artist destul de prolific este şi Ion Hultoană (Bucureşti), cu peisaje bucolice în cuţit, cu culori curate, coapte, cu tuşe foarte expresive în tratarea copacilor şi a vegetaţiei. Mai amintesc de doamna arhitect Ioana Mihăiescu (Reşiţa), cu o tehnică clasică, superbă, de acuarelă. Construcţiile dânsei sunt indiscutabil pline de esenţă, de tot ce are mai caracteristic peisajul sau clădirea aşternută pe planşă.

În încheiere, trebuie spus că Cenaclul de Arte Plastice „I.D. Negulici” din Câmpulung Muscel are o efervescentă activitate creatore pe care însă în ultimii opt ani o desfăşoară în incinte străine, inadecvate unei atari activităţi – prin excelenţă de atelier – apelând la înţelegerea binevoitoare (dar limitată!) a unor posesori de spaţii neocupate şi de regulă fără utilităţi (lumină, apă, căldură, securizare etc.), care ne „sponsorizează” (bineînţeles, limitat ca timp), deoarece ministerul culturii şi cultelor (pentru care semnatarul acestor rânduri nu mai are niciun fel de respect; de aici ortografierea respectivă cu minuscule) a dat afară colectivul Casei de Cultură „Tudor Muşatescu” din localul unde îşi avea rezidenţa pentru a începe reconstrucţia clădirii, monument istoric şi de patrimoniu.

De opt ani nu avem spaţiu, toate demersurile adresate acestui forum (forum?) au rămas fără răspuns. De opt ani se tărăgănează continuarea lucrărilor întrucât nu se pot justifica cele peste treizeci de miliarde cu care s-a realizat o cosmetizare a faţadei, în timp ce colectivul Casei de Cultură se sufocă înghesuit într-o singură cameră la Casa de Cultură a Sindicatelor.

Mulţumesc Clubului Iubitorilor de Cultură că ne-a oferit posibilitatea de a ne face cunoscuţi.

(Grafician, George Paulian)

Page 30: Florin Horvath

218

Leons Briedis

O prezentare a lui Leons Briedis este făcută în revista Curtea de la Argeş din luna octombrie 2012. Reluăm de acolo informaţiile biobibliografice, precum şi un articol al lui Florian Copcea, constantul prieten al CIC şi al revistei.

S-a născut la 16 decembrie 1949, în Madona, Letonia. A

studiat filologia la Universitatea Letonă din Riga (1968-1970), apoi Filologia Română şi Spaniolă la Universitatea din Chişinău (1972-1974), perioadă care l-a marcat în mod special, precum afirmă însuşi poetul, dar şi exegeţii creaţiei sale: „...Este importantă Moldova. Leons Briedis a studiat la Universitatea din Chişinău. Această perioadă de viaţă nu doar a influenţat esenţialmente destinul său (din Moldova a revenit cu soţia Maria), nu doar i-a dat posibilitatea să înveţe limbile spaniolă, italiană, portugheză, română, dar şi posibilitatea de a cunoaşte nemijlocit bogăţia culturală şi poezia diverselor popoare; să traducă şi astfel să aducă o parte din această bogăţie în contextul culturii letone: traduceri din Tudor Arghezi, Petrarca, Lucian

Page 31: Florin Horvath

219

Blaga, Agostino Neto; să alcătuiască antologia poeziei din Moldova – iată doar câteva realizări în acest domeniu” (Inta Ciacla, Riga, 1986). În anii 1977-1979, Leons Briedis a frecventat cursuri la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova.

Este poet, prozator, eseist, publicist şi critic literar, traducător din latină, engleză şi, în mod special, din limbile neolatine – română, spaniolă, italiană, portugheză, catalană. Este autor a peste treizeci de cărţi originale (poeme, proză, eseuri, cărţi pentru copii), iar ca traducător a editat peste 50 de volume. Din limba română a tradus şi a publicat peste 20 de cărţi.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din Letonia (1974), membru al PEN Centrului Internaţional, iar din anul 2008 este membru al Academiei de Ştiinţe a Letoniei. A primit mai multe distincţii în Lituania, România, Italia, Portugalia.

Page 32: Florin Horvath

220

Alături de soţia sa, Maria Briedis-Macovei, a fost implicat în apariţia primei reviste culturale în limba română din spaţiul ex-sovietic tipărită cu grafie latină: Glasul, 15 februarie 1989 – a se vedea numărul din luna noiembrie 2012 al revistei Curtea de la Argeş.

Mereu într-o retrospecivă alarmantă, versurile lui Leons

Briedis desluşesc mituri şi deschid perspective nebănuite în direcţia restabilirilor de norme etice, învăluite într-o perioadă degradantă de certurile desconsiderării semidocte. Astfel, rând pe rând, îşi găsesc locul în poemele cu străluciri poliedrice credinţe şi legi nescrise ale letonilor, care au fundamentat o spiritualitate şi care, odată cu metafora inspirată, îşi vestesc dăinuirea şi în epoca noastră plină de contraste şi de ambiţii sterile. De remarcat că Leons Briedis este un prieten sincer al limbii şi literaturii române, tălmăcind în ţara de pe Daugava opere esenţiale ale literaturii române, făcând cunoscute prin studii şi eseuri nenumărate aspecte ale spiritualităţii noastre clasice şi contemporane.

Stelian Gruia, 1993 Leons Briedis scrie o poezie a virtuozităţilor ideatice,

intelectuale şi stilistice în care, de altfel, constă şi una dintre particularităţile originalităţii sale. Fiind un Paganini al textului, el nu e şi adeptul poeziei înţelese (doar) ca discurs eminamente verbal, ca rezultat al unor operaţiuni de limbaj autotelic. Poetul ţine neabătut să spună, să comunice idei, să transmită stări de spirit ce se află şi dincolo de cuvinte sau, poate, mai bine spus, în prelungirea prezumtivă a acestora. De unde şi obsesia (ba nu obsesia, ci... vocaţia) mitului, inclusiv a celui biblic, şi cea a filonului folcloric, pe care le valorifică prolific, concomitent rămânând sensibil la mutaţiile ce s-au produs sau se produc în literatura modernă, fiind nu doar un cititor în câteva limbi moderne, ci şi un remarcabil traducător din literatura ce se scrie în aceste limbi. Însă nu se lasă acaparat, inconştient şi, poate,

Page 33: Florin Horvath

221

pueril, de fascinaţia unor metamorfoze „la modă”, ci reuşeşte să se menţină în matricea personală a creaţiei. Iar cel ce are vocaţia mitului, a folclorului ca ontologie a artei, a substraturilor culturale, înţelege că particularităţile poeziei nu constau doar în faptul că ea îşi creează propriile mijoace şi însemne artistice, estetice şi un limbaj relativ autonom, ci şi că poezia e avidă în dorinţa-i de a implica în propria sferă cât mai multe elemente din alte domenii, spaţii, timpuri etc.

Leo Butnaru, în prefaţa la Azil pentru ne-somn

Un poet între mythos şi logos: Leons Briedis

Apariţia volumului Azil pentru ne-somn (Editura Fundaţiei Poezia, Iaşi, 2011) ne dezvăluie una dintre căile posibile şi uşor accesibile de a intra în contact cu lumea ascunsă, aproape mitică, a poetului letonian Leons Briedis. Traducătorul cărţii, Leo Butnaru, este de părere că poezia scrisă de Briedis „sintetizează limbajul culturii, literaturii cu unele coduri naturale, supunân-du-le travaliului semiotic şi elaborând raporturile dintre ele, mobilizându-le posibilităţile expresive, de plasticizare”. Până la un anumit punct, ficţiunea poetică preia deopotrivă simboluri sacre şi apocrife, des întâlnite în circuitul scriptural al literaturii universale moderne, spre a înnobila/diversifica discursul liric aflat, el însuşi, în căutarea adevărului profund. Poetul, un excelent depozitar de motive poetice, este conştient, asemenea lui Barthes, că „sub fiecare cuvânt al poeziei moderne zace un fel geologie existenţială” şi că mythos-ul asigură supravieţuirea limbajului chiar dacă acesta din urmă, heideggerian vorbind, înseamnă şi neantizarea realului: „poezia: aceasta e liniştea Drumului pe care/ ne îndrumă să ne pierdem în intimitatea limbajului Tot –/ una dacă un atare limbaj există sau trebuie/ creat însă deja realitatea existentă în el/ ne impune a renunţa să mai exprimăm ceea ce/ ar putea dezvălui esenţa noastră Pentru că/ cea mai adevărată expresie a esenţei noastre/ e liniştea care nu aparţine nimănui.” (Poezia: ea e liniştea drumului)

Page 34: Florin Horvath

222

Poetul se află într-un labirint în care se iniţiază pentru a căpăta puterea de a-l îmblânzi pe Faust, introdus acolo anume, paradoxal, pentru a-l hărţui pe muritorul continuu în căutarea frumuseţii eterne. Criticul Mihai Cimpoi în Zeul ascuns (Ed. Prut Internaţional, Chişinău, 2002) a definit astfel poezia: „...e rostire de zeu, e însuşi Absolutul…”, lucru care nu poate fi contrazis de Leons Briedis. El şi-a asumat ipostaza Creatorului, logosul său se desfăşoară sub formă de intertext, devenit, aici, un mecanism semantico-filosofic suficient de util în construirea unui dialog antologizat (vezi poemul At this birth season of decease). Leons Briedis redimensionează în cartea sa sensurile vieţii şi ale morţii, de unde deducem că nu îi este străină concepţia lui T.S. Eliot: poetul scrie nu pentru a-şi elibera emoţia, ci pentru a se elibera de emoţie, nu pentru a-şi elibera personalitatea, ci pentru a se elibera de aceasta: „nimeni nu cunoaşte/ destinul nou-născutului:/ nici chiar Mama// nimeni nu cunoaşte/ destinul omului:/ nici chiar Destinul// la fel cum nu cunoaşte destinul frunzei căzute/ Vântul/ la fel cum destinul valului ce dispare nu-l cunoaşte/ Marea/ la fel cum destinul timpului ce-a trecut

Page 35: Florin Horvath

223

necunoscut îi rămâne/ Eternităţii// nimeni nu cunoaşte/ destinul celui mort:// nici chiar Moartea.” (Nimeni)

Poezia lui Briedis este expresia unei revolte (explicabilă, desigur) împotriva resemnării: „mă apropii încet de Cuvânt/ nici fir de fum peste/ hogeagul fumegător// poteca e năpădită de bălării/ până-n plin pridvor// uşile-s închise etanş/ la geamuri – obloane// evit să bat// încerc să ascult/ sau barem să simt/ deşi sunt demult convins că acea Linişte/ ce/ trebăluieşte-n acest Cuvânt/ în clipa de faţă/ nu este acasă.”

Dar şi profanul şi fiinţarea (cea despre care Mihai Cimpoi

ne spune că poate fi întâlnită în abis şi în „întunericul existenţial”), prin incidenţa lor în zonele existenţei, fac parte din poetica mitului (funcţia mitului fiind cognitivă). Mutaţiile

Page 36: Florin Horvath

224

propuse de poet în structura poemelor ne obligă să acceptăm mitizarea şi să ne lăsăm seduşi de temele para-biblice care conferă o dimensiune universală plăsmuirilor prin care, inspirat constată Leo Butnaru, „disperarea dă ochi cu neantul” (vezi poemul Revelaţia lui Ioan).

Leons Briedis, sugeram, are fobia re-construcţiei, fapt ce îl înscrie pe linia promovată de Mircea Dinescu (cel din Moartea citeşte ziarul sau Beţie cu Marx). Din aceste considerente, înclinăm să credem că poezia lui Leons Briedis se „consumă” în sfera unor căutări scutite de frustrări. Nu e mai puţin adevărat că poetul valorifică obsesiv – am putea risca – înţelesurile moderne ale conceptelor de mythos şi logos. Cosmosul său, ,,unicul loc de pe pământ unde/ doar eu mai pot exista”, este un spaţiu al miracolului unde vieţuiesc doar „cuvintele/ ca aerul luminii/ pe care-l respiră/ întunecaţii noştri plămâni/ iradiind/ să respire/ sensul întunericului”. (fără titlu) Miracolul de care aminteam se desprinde din chiar revelaţiile pe care le are poetul în parcursul său liric atemporal şi estetic prin „conştiinţa magică şi mitică”, corect remarcată şi de Leo Butnaru. Leons Briedis, nu mai încape dubii, este un călător prin misterele lumii, receptiv şi deschis unor „pretexte” literare moderne care, evident, dau graţie, savoare şi o strălucire parnasiană rostirii poetice: „privesc în mine însumi/ ca în oglindă// nu sunt Narcis/ mai curând – un râu// un râu/ care demult l-a dus cu sine/ pe adevăratul Narcis// pe cel care nicicând nu am fost eu/ şi care nu sunt/ dar care e posibil să fiu vreodată// un râu care/ precum o oglindă curgând/ priveşte spre mine.” (fără titlu) Volumul de poezie Azil pentru ne-somn pare să fie scris după modelul şi parabola meşterului Manole: ceea ce scrie poetul în primul poem – Elegie andaluză, nu se sfârşeşte cum am putea crede înainte de punctul ultim, nu se prăbuşeşte în timp, ci este reluat în al doilea şi totul se repetă şi se zideşte ca într-un perpetum mobile, la nesfârşit, întrucât Leons Briedis este un „păstrător de zei”, iar „metafizica e temelia întregii mele vieţi”.

Florian Copcea

Page 37: Florin Horvath

225

Revelaţia lui Ioan „şi trupurile lor vor zace pe uliţele cetăţii celei mari” nefericite şi fără alifii pe ele pe altarul care infestează cu laşitate cotidiană cu trădare obişnuită pe care tu, neam omenesc neschimbat şi nedoritor de a te schimba şi care în veci nu te vei schimba, te simţi alesul slujitor al celor ce „au putere să închidă cerul, ca ploaia să nu plouă în zilele proorociei lor” aşijderea al celor care „putere au peste ape să le schimbe în sânge şi să bată pământul cu tot felul de urgie, ori de câte ori vor voi”. ce aş putea face eu contra ta, o neamule omenesc, în nobila şi zdrenţăroasa-mi simplitate? spune, chiar dacă tu nu ai cuteza vreodată

Page 38: Florin Horvath

226

să contrazici în oarece fel, cu excepţia aleluiei şi osanalei pe care le răspândeşti cu atâta ardoare printre toţi idolii tăi succesivi, neamule omenesc jinduind să supravieţuieşti cu orice preţ, ce aş putea să-ţi reproşez? ce? câtă vreme atât timp îndelung va dura astă scenă invariabilă până nu apare niciun ins capabil până în momentul când eu nu-mi voi încheia mărturia şi fiara ce urcă din adâncul ce s-a căscat în mine „va face război cu ei, şi-i va birui şi-i va omorî” (o dacă asta s-ar întâmpla cu adevărat!) numai atunci „şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri” vor jubila dimpreună cu mine cel care deja nu-i va supravieţui „în cetatea cea mare” unde trupurile-mi vor zăcea pe uliţe nefericite şi neunse cu alifii. (Citatele sunt din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul,

cap. 11/6, 7, 8.) At this birth season of decease (1) precum înfloritul hiacint al romanilor în poezia lui Thomas Stearns Eliot şi My life is light, waiting for the death wind, Like a feathure on the back of my hand (2) primăvară de primăvară renăscând aproape ca Thot (3) ea nicicând nu a putut să-i dăruiască ceva mersului destinului său

Page 39: Florin Horvath

227

nici unui alt destin . la fel precum dânsa nu a semănat nici ură nici dragoste absolut nimic deoarece mereu îi era dat să exprime o altă voinţă – căreia dinainte îi devenea supus indiferent dacă tu vrei sau ba pentru că: viata mea nu a vietuit ca să vieţuiască viaţa mea nu a vieţuit ca să supravieţuiască viata mea a vieţuit vieţuind în pofida faptului că I am tired with my own life and the lives of those after me (4) în pofida faptului că I am dying in my own death and the deaths of those after me (5) în fiecare primăvară reînviind aproape ca Thot at this birth season of decease (1) Citatele sunt din poemul lui T.S. Eliot Cântec pentru

Simeon: în acest anotimp când se naşte moartea. (2) Viaţa mi-i uşoară, aşteptând vântoasele morţii/ Ca

fulgul pe dosul palmei mele încă vii. (3) Thot – la egipteni, zeul scrierii, al limbii şi stăpânul

cuvintelor divine. În general, era simbolul înţelepciunii. Reprezentat sub forma unui babuin sau ibis.

(4) Eu sunt obosit de propria-mi viaţă şi de vieţile celor care îmi vor urma.

(5) Eu mor în propria-mi moarte şi în morţile celor de după mine.

Page 40: Florin Horvath

228

La Clubul Iubitorilor de Cultură, întâlnire cu un cavaler templier şi incursiune prin Apocalipsă

Prima întâlnire a Clubului Iubitorilor de Cultură din luna

lui Cuptor a debutat miercuri, de la orele 16.00, în Sala Orfeu a Centrului de Cultură şi Arte „George Topîrceanu”. S-a remarcat o prezenţă mai scăzută decât de obicei, pusă atât pe seama căldurii toride de afară, care i-a determinat pe câţiva să rămână în umbra răcoroasă a locuinţelor, cât şi a unor probleme de sănătate. Acad. Gheorghe Păun a făcut oficiile de gazdă şi i-a prezentat pe oaspeţii care au trecut munţii pentru a ajunge în urbea Basarabilor. Este vorba despre clujeanul Dan Marius Drăgan, prezent cu volumul Dracul, şi doi scriitori din Zalău, Florin Horvath, care şi-a lansat în cadrul CIC-ului cartea Îndreptar heraldic, şi Ion Piţoiu-Dragomir.

Un economist scriitor sau... invers

Dan Marius Drăgan s-a născut în 16 iulie 1963, la Cluj-Napoca. A absolvit Facultatea de Ştiinţe Economice în 1987 şi este, totodată, prozator şi poet. (...) Dan Marius Drăgan s-a remarcat cu romanele Regina Elisabeta, Aur şi Dracul (vol. I – Vremuri tulburi) şi volumele de poezie Heraldice, Măreţia nisipului şi Cărările gloriei.

Acorduri medievale cu un cavaler templier

(...) Despre cartea lansată în cadrul CIC-ului, Îndreptar Heraldic, Dan Marius Drăgan a afirmat: „Cartea are mai multe dimensiuni: tehnico-ştiinţifică (pentru că prezintă elementele heraldicii), talent scriitoricesc foarte bine definit şi o lectură foarte plăcută a acestui volum. Este o carte despre un anumit mod în care a fost organizată civilizaţia de tip occidental. Heraldica este o ramură specială a ştiinţelor istorice, care a născut foarte multe discuţii pătimaşe, dar Florin Horvath prezintă foarte frumos istoria acestei simbolistici. El a intrat în posesia unor documente oficiale din arhiva secretă a Vaticanului, care

Page 41: Florin Horvath

229

schimbă puţin istoria Ţării Româneşti. Aceste documente sunt scrise în limba latină medievală, în limbajul codificat al templierilor”. Consilierul local Ştefan Dumitrache a citit Îndreptarul Heraldic şi a mărturisit că i-a plăcut foarte mult, deoarece l-a adus în mijlocul „presei” medievale. A apreciat, de asemenea, calitatea grafică excepţională, cu argintul şi aurul blazoanelor, aşa cum erau ele cu adevărat. În cadrul CIC-ului, a mai fost prezentată şi cartea Ultimul festin, de acelaşi autor, dedicată celor care prin nobleţea îndrăznelii şi-au frânt pământeştile aripi, rămânând de-a pururi neştiuţii cavaleri de la porţile nemuririi.

Apropierea de „Iubirea dintâi” Ion Piţoiu-Dragomir este profesor cumulard de Limba şi

literatura română la Liceul Reformat „Wesselenyi” din Zalău. Într-un interviu acordat în exclusivitate ziarului nostru la întâlnirea CIC de miercuri, acesta a declarat: „Scriu de zeci de

Page 42: Florin Horvath

230

ani. Am publicat 27 cărţi (poezie modernă, poeme în structuri japoneze, proză scurtă, romane, eseu religios). Sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România. Mă aflu aici (n.r. – la Curtea de Argeş) pentru lansarea cărţii Lumini în Apocalipsa Sf. Ioan. Cartea este în limbile română şi engleză, unicat pe plan mondial, conţine 45 de grafice originale care sunt într-un fel o «cheie» a lecturii acestui mirific text. Volumul a făcut impresie bună printre cititorii la care a ajuns. Este expresia a ceea ce a înţeles autorul după repetatele lecturi ale Apocalipsei Sf. Ioan. Graficele respective construiesc un adevărat vitraliu pentru acest text fascinant. Nu este compilaţie, nu creează opoziţii sau partizanate la aprecieri ale altor cititori, ci mărturiseşte ceea ce mireanul Ion Piţoiu-Dragomir a primit luminos prin lectura acestui text. Ideea dominantă care se sintetizează prin cuvântul «luminie» este aceea că apocalipsa nu trebuie să creeze spaime, deoarece portretul luminic al Mântuitorului Iisus Cristos ne dă şansa de a ne îndrepta faptele care ne-au îndepărtat de «iubirea dintâi», apropierea de Albul bineplăcut lui Dumnezeu. Mulţi cititori au mărturisit două efecte ale lecturii acestei cărţi: lectura Apocalipsei şi chiar schimbarea în bine a cititorilor acestei cărţi speciale.”

La finalul întâlnirii CIC din această săptămână, acad. Gheorghe Păun i-a oferit medalia de lut de Curtea de Argeş cu chipul lui Neagoe Basarab, realizată de graficianul Cucu Ureche, scriitorului Dan Marius Drăgan. Medalia se acordă o singură dată în viaţă.

(Silvia Oltean, Argeş Expres, 13 iulie 2012)

Oaspeţi din America şi Letonia – la „axa culturală subcarpatică”

Setea de cultură din oraşul nostru este evidentă, judecând

după mulţimea participanţilor la cea de a doua întâlnire din luna iulie a CIC-ului. Găzduită de spaţiul primitor al Centrului de

Page 43: Florin Horvath

231

Cultură şi Arte „George Topîrceanu”, a prilejuit stabilirea unor noi punţi de suflet între românii de pretutindeni şi prietenii lor. Triunghiul culturii care are drept puncte de referinţă municipiile Curtea de Argeş, Câmpulung şi Rm. Vâlcea era semnul – zodiacal, dacă vreţi – sub care urma să se desfăşoare această reuniune, avându-i ca protagonişti pe musceleni. Dar nici vâlcenii nu s-au lăsat mai prejos şi i-au trimis ca ambasadori culturali pe scriitorul Emil Lungeanu şi pe istoricul şi editorul de mare succes George Rotaru. Elementul de inedit l-au asigurat Virginia Stănescu, venită tocmai din SUA, şi letonul Leons Briedis, din nordul Europei.

„Mântuirea” de rele prin imagine şi cuvânt scris Deschiderea reuniunii s-a făcut printr-o expoziţie de 51

de tablouri semnate de 17 artişti musceleni care, din păcate şi din motive obiective, n-au putut fi alături de admiratorii operelor prezentate. Autorii sunt membri ai Cenaclului de Arte Plastice „I.D. Negulici” al Casei de Cultură „Tudor Muşatescu”.

Cunoscătorii s-au axat pe tehnica realizării acestora, iar iubitorii de cultură şi frumos şi-au bucurat sufletele, încercând să descifreze mesajele ascunse în imagini de către autori. S-au purtat discuţii interesante, unele soldate cu neaşteptate revelaţii...

Page 44: Florin Horvath

232

Cum spaţiul expoziţional era destul de restrâns pentru mulţimea participanţilor, restul programului s-a desfăşurat în sala de spectacole a instituţiei. La sunetul clopoţelului mânuit cu fermitate de către acad. Gheorghe Păun, aceştia s-au adunat pentru a asista la lansările de carte anunţate.

Vom începe prezentarea cu autoarea a 17 volume de poezie, profesoarei de limba română Maria Chirtoacă, de la care s-a putut afla că mai are încă două cărţi în pregătire, care urmează să vadă în curând lumina tiparului. Dumneaei a recitat câte o poezie din volumele prezentate miercuri seara, respectiv Creionări sentimentale, Pardon, scuzaţi!, Carte cu lipici, Miraje, Îndrăgitele cuvinte, Pasărea Phoenix, Proverbe cu haz şi fără necaz şi Carte pentru copii. A fost remarcat stilul deschis şi uşurinţa dialogului indirect cu oricare categorie de cititori. De asemenea, volumul Miraje este ilustrat cu imagini din ţările vizitate, la care textul face referire. Cât despre cărţile dedicate copiilor, dincolo de fireasca dragoste pentru aceste vlăstare ale vieţii, o amprentă decisivă şi-a pus-o şi profesiunea de dascăl a autoarei.

Tot de la Câmpulung era şi Nelu Constantin, preşedintele cu vechime de 14 ani al Cenaclului „I.D. Negulici”, care a vorbit despre proiectele în derulare, subliniind importanţa taberelor de creaţie care au adunat în ultimii ani peste 100 de pictori, din care 35 sunt colegi din această structură.

Virginia Stănescu a prezentat revista Origini, apărută peste Ocean în 1997, graţie fondatorului, Gabriel Stănescu, cunoscut poet, scriitor şi editor. Aceasta se adresează românilor din diaspora şi este distribuită în SUA, Germania şi Franţa. Dorul de ţară al acestora este oarecum alinat prin operele celor mai prestigioşi poeţi naţionali. După decesul fondatorului, în 2010, opera sa a fost continuată de soţie, Virginia Stănescu, care a ţinut să-şi îndeplinească astfel promisiunea făcută omului iubit şi admirat.

Page 45: Florin Horvath

233

Îndrăgostit de Curtea de Argeş Aşa s-a declarat letonul Leons Briedis, un mare admirator

al Mănăstirii Argeşului: „Aici mă simt ca acasă! Am citit şi am tradus mult din operele în limba română, încât de multe ori ajung să cred că eu am aparţinut acestor locuri dintotdeauna...” Tulburătoare mărturisire, nu credeţi?... Autorul venit din zona baltică a recitat în limba proprie, secondat în româneşte de poetul Gheorghe Răducan, făcându-i pe cei prezenţi să viseze sub vraja Marelui Nord. Cuvinte la fel de frumoase despre oraşul nostru a rostit şi Nicolae Dinescu, preşedintele Asociaţiei „Anton Pann”, din Rm. Vâlcea: „Un loc de tradiţie pentru poporul român, aşa văd eu Curtea de Argeş. Îmbucurător este mai ales faptul că în ultima vreme, relaţiile culturale dintre oraşele de sub sprânceana Carpaţilor Meridionali s-au consolidat extrem de mult, ceea ce ne bucură enorm...”

Page 46: Florin Horvath

234

Concitadinul Constantin Mănescu le-a vorbit celor prezenţi despre lansarea de carte de săptămâna trecută, de la Horezu, dedicată poetului martir Vasile Militaru, autorul unora dintre cele mai duioase versuri dedicate acestei fiinţe unice din viaţa noastră, a tuturor. Poezia Mama a beneficiat de transpunerea muzicală a celui mai mare compozitor român, George Enescu şi a devenit practic nemuritoare. Oare cine n-a auzit de romanţa A venit aseară mama...?

Dialogurile interculturale purtate miercuri seara au legat noi prietenii, iar printre participanţi am remarcat mai multe personalităţi din viaţa publică locală care au devenit obişnuite ale actelor culturale şi, spre lauda lor, nu-şi fac un titlu de glorie din asta. Nu le vom pomeni aici, deoarece am putea omite vreun nume şi n-am vrea să nedreptăţim pe cineva... Oricum, următoarea întâlnire a Clubului Iubitorilor de Cultură va fi la Nucşoara şi o vom anunţa la timpul potrivit.

(Melania Ilina, Argeş Expres, 20 iulie 2012)