Florian Tănăsescu - Istorie Socială

294
FLORIAN TĂNĂSESCU ISTORIE SOCIALĂ

Transcript of Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Page 1: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

FLORIAN TĂNĂSESCU

ISTORIE SOCIALĂ

Page 2: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000ISBN 973-582-301-2

Page 3: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

UNIVERSITATEA SPIRUHARET

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

FLORIAN TĂNĂSESCU

ISTORIE SOCIALĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINEBucureşti, 2000

Page 4: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

CUVÂNT ÎNAINTE

Istoria socială captează atenţia şi fertilizează imagi-naţia tineretului, oferindu-i, nu în puţine situaţii, adevăratedelicii intelectuale. Este acea parte a istoriei care renaştelumi trecute, cu elemente spectaculare, surprinzătoare saufascinante, ce se regăsesc în aşa-zise povestiri, caresurprind o diversitate de aspecte ale vieţii oamenilor dinîndepărtate timpuri sau din vremuri mai recente.

Cine nu este captivat de scrieri care fac incursiuni învechile civilizaţiiprecolumbiene ale indienilor „americani"sau în istoria mai recentă a aborigenilor din Australia? Şieste firesc, credem, ca viaţa cotidiană din Roma regiloretrusci sau existenţa dacilor din epoca lui Burebista să fiesubiecte la fel de atractive.

„Povestirile " sunt de fapt realizări publicistice foar-te importante, care nu presupun doar o doză de talent,cum se poate aprecia la prima vedere, ci un rafinamentştiinţific ce se obţine printr-o tenace muncă, printr-untravaliu asiduu şi permanent, printr-o maximă deschiderespre cunoaştere. Toate la un loc înseamnă, în esenţă,ştiinţă, or ştiinţa se construieşte prin învăţare, apoi princercetare, prin studiu intens.

Acest curs este conceput într-o asemenea viziune. Aremenirea să deschidă orizontul intelectual al studenţilor,prin noi şi importante cunoştinţe, şi să consolideze pe celedobândite. Se vrea să fie deopotrivă şi un mijloc de acomo-dare cu cercetarea istoriei sociale, cu acel domeniu dificilde activitate care furnizează mereu date noi şi relevantecelor aflaţi la catedră.

Structura cursului este corelativă orelor afectate unuisemestru; selecţia temelor s-a impus de la sine, dar s-arealizat în bazo unor criterii bine determinate.

Page 5: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Fiecare temă este insolită de o sinteză, care răspundepunctual la problemele prezentate. Sinteza are menirea de afacilita perceperea şi însuşirea temei respective. De aseme-nea, la finalul temelor se găsesc o listă cu termeni-cheie şiextinderi, o bibliografie minimală şi sursele citate în textultemei. O listă de întrebări referitoare la cele mai importanteaspecte pe care le conţine tema este plasată după bibliogra-fia minimală şi are menirea de a fixa cât mai bine şi maicorect noţiunile fundamentale ale părţii respective din curs.

In finalul său, cursul conţine o bibliografie generalăextinsă.

Dată fiind situaţia particulară a cursului, in sensul că,la această disciplină, este tipărit pentru prima oară, oricesugestie constructivă şi motivată va fi luată în consideraţie înrealizarea unei eventuale noi ediţii, completate şi revizuite.

Page 6: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

I. CUNOAŞTERE SOCIALĂ VERSUS LEGITIMAREAŞTIINŢELOR SOCIO-UMANE

Geneza precum şi evoluţia ştiinţelor sociale fac, de mai multăvreme, obiectul unor preocupări distincte ale istoriei ştiinţelor sausociologiei ştiinţei. Dacă, în cele ce urmează, ne referim sintetic laaspecte relative la geneza şi evoluţia unor ştiinţe sociale, o facem dindouă motive: în primul rând, pentru a evita unele posibile eroriinterpretative privind plasarea istoriei sociale în perimetrul acestorştiinţe şi, în al doilea rând, pentru a configura, cât mai corect posibil,propria sa identitate ştiinţifică.

1. Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale

Prin „finalitatea esenţialmente cognitivă" a ştiinţelor socialeRaymond Boudon înţelege „capacitatea pe care o au de a produce unsupliment de cunoaştere, de a rezolva enigme" sau „de a oferi oexplicaţie clară - în teorie - universal acceptabilă unor fenomene cepar la prima vedere opere pentru spirit" (1997, p. 19).

Acest supliment de cunoaştere, cum defineşte Boudon rezulta-tele investigaţiilor asupra socialului, apropie sau distanţează ştiinţelesociale, antrenându-le într-o perpetuă ..mişcare". Fenomenul nu estenou, din contră are o vechime respectabilă. Devine sesizabil şi apoiviguros când cunoaşterea socială depăşeşte faza empirică, trecându-sede la stocarea datelor, faptelor sau informaţiilor la prelucrarea,cuantificarea şi interpretarea lor.

Două sunt însă condiţiile necesare depăşirii empirismului: societateasă fie în măsură să reclame „surplusul de cunoaştere" şi ştiinţele socialesă aibă capacitatea de a răspunde adecvat solicitărilor macrosociale.

Ambele condiţii se împlinesc anevoios. Ritmurile dezvoltăriigeneral umane precum şi avansul ştiinţelor sunt amendate de mentalităţişi manifestări cu un pregnant caracter mistic. Timp de secole umanitateaplăteşte un tribut greu ignoranţei, intoleranţei, iraţionalităţii şi refuzuluilibertăţii de gândire şi de manifestare a individului. Renaşterea (sec.X1V-XVI) şi „epoca luminilor" (sec. XVII-XIX) pregătesc revanşa spi-ritului, eliberat de constrângeri obscurantiste, împotriva elitelor politice

7

Page 7: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

şi religioase feudale, care trebuie să cedeze în faţa ordinii raţionale şidemocratice a lumii modeme.

Cele două condiţii, pe care le menţionam înainte, o dată cu edifi-carea societăţii moderne, chiar dacă nu se îndeplinesc integral şiuniform în întreg spaţiul socio-uman, generează comenzi sociale pecare ştiinţele sunt chemate să le onoreze. „Finalitatea esenţialmentecognitivă" se părea că avea şanse să atingă dimensiunea sa reală, cuatât mai mult cu cât ea era susţinută de noile achiziţii în planulştiinţelor sociale, îndeosebi de sociologie. Cunoaşterea socială înregis-trează, în adevăr, un autentic salt cantitativ şi calitativ, „soluţionând"nu numai numeroase „enigme", ci şi deschizând perspectiva pros-pecţiei ştiinţifice a socialului. O dată cu aceasta, însă, sistemul concu-renţial, care se instalează şi pe piaţa intelectuală, se accentuează.

Statutul incert al sociologiei, nu puţinele contestări ale auto-nomizării sale ca disciplină ştiinţifică, rivalitatea cu filosofia şi istoria,neputinţa acoperirii întregului spectru al realităţii sociale cu cercetărisolide sunt doar unii dintre factorii care, în contextul amintit, concurăla adâncirea fragmentării şi recombinării ştiinţelor sociale, la creareaunor ramuri şi subramuri ale sociologiei şi altor discipline (MatteiDogan, Robert Pahre, 1997, p. 12). Concomitent, se trasează noi fron-tiere disciplinare.

Pare neverosimil ca în ultima jumătate de veac, când sociologia,îndeosebi, dar şi alte ştiinţe sociale au făcut progrese spectaculoase,spaţiul social să prezinte în continuare numeroase „pete albe". Situaţiaeste reală, fără îndoială, fiind unul din efectele perverse ale expan-siunii furibunde a ştiinţelor socio-umane. Se imaginează şi se pun înoperă proiecte impresionante de investigare ştiinţifică a socialului, ceantrenează importante forţe umane ale comunităţilor ştiinţifice, caredesfăşoară un arsenal nou şi performant de tehnici şi metode decercetare. Proiectele şi rezultatele obţinute în urma materializării lor,în genere notabile, nu acoperă integral spectrul problematic al sfereisociale, zone relativ numeroase rămân opace cercetării, altele apar şise dilată în punctele de contact între disciplinele sociale.

Aspectul de neverosimil dispare, după părerea noastră, dacă sereţine ca argument şi faptul că spaţiul ştiinţific este extrem de mobil,generând noi structuri şi relaţii sociale care, la rândul lor, amplificăconsiderabil zonele ce trebuie studiate.

Cunoaşterea socialului, în componentele, dar şi în integralitatea saapare, astfel, ca un perpetuum mobile ştiinţific, ca o depăşire continuă apropriilor sale frontiere. Este, în esenţă, vehicolul aflat în mişcare care

Page 8: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

stimulează pennanent gândirea socială pentru a da răspunsuri la provo-cări mai vechi, mai noi sau în devenire ale socialului.

Din cele expuse sunt de reţinut următoarele aspecte esenţiale:• realităţile sociale au trezit de timpuriu curiozitatea oamenilor;• curiozitatea se transformă în interes, apoi în necesitate, când

structurile, relaţiile şi manifestările sociale sunt percepute ca fiindesenţiale pentru progresul general-uman;

• de la simpla observare şi înregistrare a unor fragmente alevieţii sociale şi până la interpretarea şi valorificarea superioară adatelor factuale, prin eforturi de generalizare şi teoretizare, s-au consu-mat multe energii umane, într-o dimensiune temporală apreciabilă;

• cunoaşterea socială începe să genereze „suplimentul" amintitcând societatea ajunge la înţelegerea că destinul şi evoluţia sa suntcondiţionate de perceperea cât mai corectă a vieţii sociale, care estestimulată de avansul general al societăţii şi de abilitatea ştiinţelorsociale de a da răspunsuri prompte, realiste şi operaţionale în planulaşteptărilor imediate macrosociale;

• prefaceri în sfera socială se produc în permanenţă; acesteaantrenează o dinamică mai lentă sau mai alertă a ştiinţelor sociale,care se divid (fragmentează), se recompun, se apropie sau se distan-ţează unele de altele, amplificând considerabil numărul lor şi, totodată,perspectivele de abordare a socialului;

• cunoaşterea socială nu este un scop în sine; ea este un mijlocprin care ştiinţele sociale îşi aduc aportul la progresul general-uman şi,deopotrivă, îşi justifică raţiunea lor de a fi.

2. Istorie, filosofie, sociologie - convergenţe şi distincţii

Ştiinţele umanist-sociale, după cum s-a relevat, au o mobilitateremarcabilă.

Istoria şi filosofia, în hotarele cărora se configurează primelepreocupări de istorie socială, nu se pot sustrage acestui demers.Ambele traversează epoci ce evidenţiază „mai mult rupturi decâtcontinuităţi" (Guy Bourde, Herve Martin, 1983, p. 8).

Se recunoaşte - aşa cum a făcut-o la vremea respectivă şiEugeniu Sperantia - că „faptele omeneşti nu interesează istoria decâtprin latura trăită de subiectivitatea individuală" (1944, p. 73). Laturasocială este cea care generează „rupturile" şi modalităţile foartediferenţiate de concepere a demersurilor analitice şi explicative aleistoricilor sau, mergându-se chiar mai departe, însăşi definirea istorieica ştiinţă. Abordările devin progresiv parcelare (pe tipuri de activităţi:

9

Page 9: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

economice, politice, juridice, sociale, culturale, educaţionale etc. şi pespaţii geografice, care tind să se restrângă), inclusiv în acelaşi registrutematic, încurajate fiind de curente noi de idei şi concepţii privitoare lacercetarea istorică, precum şi de proliferarea „şcolilor" istoriografice.

Independent de istorie, dar asemănător acesteia, filosofiatraversează o astfel de perioadă. Interesul pentru cunoaşterea socialăsedimentează filosofici socială (sau filosofia istoriei), ca disciplinăfilosofică distinctă, ale cărei demersuri ştiinţifice sunt centrate pestudierea sensului şi dinamicii evoluţiei societăţii. Noua disciplină,datorită „metodei sale speculative, s-a simţit mai în largul ei tocmai înabordarea frontală a problemelor complexe ale societăţii şi omului, darîntr-o manieră mai aproximativă, fără date sistematice şi lipsită deposibilităţi de testare a enunţurilor sale" (Cătălin Zamfir, LazărVlâsceanu, 1998, p. 251).

Filosofia socială precede constituirea sociologiei, care are loc totîn cadrul filosofiei. Procesul de autonomizare a sociologiei este dificilşi complicat, dar încununează un remarcabil demers ştiinţific al noiiştiinţe sociale, marcat de numeroase bătălii pentru obţinerea recu-noaşterii sale academice. Automatizarea n-a fost o problemă deambiţie sau de orgolii ştiinţifice, ea fiind reclamată de însăşi evoluţiasocietăţii moderne care plasa omul, pentru prima oară de la devenireasa, în faţa unei alternative grave, dar îndrăzneţe: modernizareaautentică a socialului, în noul cadru socio-istoric, era posibilă numaiprintr-o redefinire a sa din interior şi prin redefinirea valorilor general-umane. Sociologia era ştiinţa chemată să preia iniţiativa şi să dearăspunsuri la noile provocări ale dezvoltării umane, evident într-o altăperspectivă decât o făcuse până atunci filosofia socială. Diferenţeleesenţiale dintre cele două discipline, dincolo de asemănarea funda-mentală definită de acelaşi obiect de studiu - societatea -, sunt deviziune şi de metodă. „în timp ce sociologia cercetează constituţia defapt a proceselor sociale, a instituţiilor, ocupându-se de problemaexistenţei reale a societăţii, filosofia socială urmăreşte determinareasensului ei" (subl. în text - n.n.) (Petre Andrei, 1936, p. 66).

Un alt motiv pentru care sociologia s-a distanţat de filosofiasocială îl reprezintă şi faptul că filosofia socială studiază schimbareanecontenită a fenomenelor, în timp ce sociologia caută să identificenumai ce este persistent.

Initial, sociologia a fost nedivizată, ulterior, însă, ea se fărâmi-ţează în sociologii de ramură. între care şi sociologia istorică, „specia-lizată în cunoaşterea dimensiunii temporale a fenomenelor sociale",

10

Page 10: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

spre deosebire de istorie, care este „centrată pe analiza timpului istoricca structură a desfăşurării vieţii sociale (Cătălin Zamfir, LazărVlăsceanu, 1998, p.571).

Sidney Aronson consideră că „sociologia istorică cere de laistoricul obişnuit cu metodele tradiţionale de investigare o schimbareradicală a metodelor", în sensul înfrânării „înclinaţiei pentrupovestire" (1969, p. 300).

Aportul contributiv determinant la dezvoltarea preocupărilorprivind studiul istoriei sociale, în contextul expansiunii acestora înmodernism, aparţine însă istoriei şi sociologiei, chiar dacă, mai multsau mai puţin, şi alte ştiinţe sociale îl revendică. Raporturile dintresociologie şi istorie influenţează vizibil elementele configurative aleistoriei sociale, îndeosebi confluenţele şi împrumuturile reciproce demetode şi tehnici de cercetare.

Pentru a evita „lungimile" explicative, raţionalizăm la maximumconvergenţele şi distincţiile dintre sociologie şi istorie, care, într-un felsau altul, au semnificaţie şi în planul distingerii obiectului de cercetareal istoriei sociale, precum şi al instrumentelor sale de investigare.

Asemănări şi convergente:Sociologie si istorie

• aparţin disciplinelor socio-umane;• beneficiază de o „materie primă" de cercetare asemănătoare

sau identică;• dispun de instrumente intelectuale suficiente şi necesare

investigării socialului;• utilizează, în bună măsură, aceleaşi tehnici şi metode de

investigare.

Distincţii:Vechimea

• Istoria apare în antichitate.• Sociologia se constituie în epoca modernă.

Perspectiva cercetării• Sociologia studiază predilect realităţile sociale „prezente" şi

mai puţin cele din trecut.• Istoria investighează faptele omeneşti din trecut (din

momentul în care omul dobândeşte simţul istoric) către „prezent".

11

Page 11: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Obiective ştiinţifice*Sociologia:

• „... fenomenele şi procesele de apariţie a diferitelor forme deviaţă colectivă a oamenilor, structurile acestor colectivităţi, care derivădin interacţiunea reciprocă a oamenilor (unul asupra celuilalt), forţelecoercitive şi forţele care dispersează aceste colectivităţi, mutaţiile şitransformările care survin în cadrul lor" (Jan Szczepanski, 1972, p. 10).

• „Fiind studiul realităţii sociale, ea (sociologia - n.n.) nu are caobiect societatea, una sigură şi aceeaşi în toate timpurile şi în toatelocurile, ci unităţile sociale concrete, singurele forme în care trăieştesocietatea. Când spunem ştiinţa realităţii sociale înţelegem, deci,ştiinţa unităţilor sociale (subl în text. - n.n.), în formele numeroase şivariate în care se găsesc ele răspândite pe pămânf' (D. Guşti. 1934, p. 50).

Istoria:• Devenirea popoarelor, în înlănţuirea cauzală a proceselor

istorice (Petre Andrei, 1936, p. 154).• „... istoria este, în primul rând, o ştiinţă de reconstituire a

trecutului, a unor fenomene care au fost cândva reale, deci perceptibiledirect, iar la data cercetării nu mai există ..." (Traian Herseni, 1982,pp. 38-39).

• „... istoria implică cercetarea detaliului, dar, în acelaşi timp,ea invită pe specialist, în nu mai mică măsură, să-şi lărgească vederilesale generale pentru a putea cuprinde marile evenimente cardinale aleevoluţiei structurilor sociale" (C.W. Mills, 1974, pp. 215-217).

• Studiază fenomenele de succesiune şi diferenţierile dintreacestea, urmăreşte identificarea senilor în care se înlănţuie în chipireversibil fenomenele. în cadrul cărora cele precedente explicăproducerea şi modul de a fi al celor ce le succed. (Sociologia, dincontră, se preocupă de identificarea asemănărilor dintre fenomene -succesiunea lor -, a aspectelor generale şi repetabile, până la stabilireaunor legi valabile în toate locurile şi timpurile pentru realităţilesimilare) (A.D. Xenopol, 1905, p. 21).

Trăsături esenţiale:Sociologia

• Este o ştiinţă concretă (Frank W. Blackmar).

Sintagma exprimă varietatea impresionantă a opiniilor care vizeazăobiectul de studiu al celor două discipline, îndeosebi al sociologiei. „Toţi sociologiisau aproape toţi au încercat să definească obiectul sociologiei. Ceea ce constituie unalt mod de a o spune că nimeni nu a atins acest deziderat [...] nici o definiţiepropusă n-a fost universal acceptată" (Raymond Boudon, I997,p. 11).12

Page 12: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

.VDAPA JiOMÂNIA

.NIVXMSITATEASFIKU HAHET

•Jr. !nv . . . . « £ O T S ;•

• Este o disciplină sintetică (1. Tonnies).• Are un caracter normativ (D. Guşti, H. Kelsen).• Este o ştiinţă reformatoare (formulează soluţii, se implică în

reformarea societăţii, eradicarea stărilor de patologie socială, preveni-rea şi soluţionarea crizelor sociale etc.) - A. Comte, E. Durkheim.

Istoria• Reprezintă o „dimensiune" a oricărei ştiinţe sociale

(Fernand Braudel) sau• Este „nervul" ştiinţelor sociale (C. Wright Mills).• Este o ştiinţă de reconstrucţie a trecutului.Metodologia cercetării

Sociologia• Dispune de şi utilizează o gamă substanţială şi variată de

metode si tehnici de cercetare (ancheta, sondajul, chestionarul,interviul, tehnici de scalare şi de analiză a conţinutului comunicării,cercetarea panel, cercetarea sociometrică etc.).

• Ca ştiinţă teoretică, tinde spre formularea unor legi, spreidentificarea invariantelor, a relaţiilor de profunzime dintre variabile.Trecerea de la cunoaşterea faptelor la cunoaşterea legilor care producfaptele se realizează prin ipoteze.

• Aplicarea experimentului în studiile sociologice „contribuie laintegrarea datelor în modele explicative, în sisteme teoretice din ce înce mai structurate" (Septimiu Chelcea, loan Mărginean, Ion Cauc,1998, p. 423).

• Experimentul este, deci, „un mijloc principal de verificare aunei ipoteze sociologice" (Traian Brăileanu, 1923, p. 79).

Istoria• „Istoria [...] se bazează, în primul rând, pe mărturiile scrise

ale contemporanilor, deci pe observarea indirectă" (P.P. Panaitescu,1969,p. 68).

• Metoda comparativ-istorică „lasă [...] cale deschisă pentruanaliza completă a comunităţii în raport cu orice alt sistem autonom,arătând că raporturile între comunităţile omeneşti numite state suntcele mai importante, deoarece ele dau diferenţierea completă acomunităţii, structura cea mai complexă, dar şi cea mai stabilă acomunităţii, care abia în acest stadiu ne dă icoana cosmosului social"(Traian Brăileanu, 1923, p. 80).

13

Page 13: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Rezultatele cercetărilor:Sociologie

• Conduc la concluzii teoretice care sunt validate, în bunămăsură, de realităţi sociale sau se confundă cu acestea. (Ipoteza estemotivată şi susţinută de rezultate).

Istorie• Concluziile nu pot fi validate şi nu sunt verificabile decât prin

analogii (studii comparative) sau dacă mai există unele corespondenţeîntre prezent şi trecut.

Economia, demografia, geografia, dreptul, psihologia şi alteştiinţe umanist-sociale consacră, la rândul lor, studii asupra unei marivarietăţi de aspecte sociale, inclusiv în perspectivă istorică (demogra-fia istorică, istoria dreptului, istoria economiei, antropogeografia etc.).Studiile de acest tip se constituie în elemente de convergenţă ştiin-ţifică, cu impact asupra evoluţiei istoriei sociale.

Repere importante ale raporturilor interdisciplinare în orizontulştiinţelor socio-umane, cu referire la istoria socială ar fi:

• istoria, ca şi filosofia, în fieful cărora se înregistrează mai detimpuriu preocupări ce vizau zone ale socialului, manifestă tendinţa deparcelare a preocupărilor, ca efect al apariţiei şi proliferării unor noiconcepţii, curente, şcoli istorice şi filosofice;

• filosofia socială fixează cadrul apariţiei, la mijlocul veaculuitrecut, a sociologiei;

• distincţiile esenţiale între filosofia socială şi sociologie suntgenerate de viziunile şi metodele lor diferite de cercetare a socialului;

• sociologia, o dată cu depăşirea provizoratului statutului săuştiinţific, dă o nouă dimensiune investigării realităţilor sociale, dublatăde o redefinire a poziţiei şi rolului ştiinţelor umanist-sociale;

• prin fărâmiţarea sociologiei în domenii particulare decercetare (ramuri şi subramuri), se deschid noi orizonturi aprofundăriistudiilor asupra vieţii sociale; în acest demers apare sociologiaistorică, specializată „în cunoaşterea dimensiunii temporale a fenome-nelor sociale" (în opoziţie cu istoria care îşi centrează studiile peanaliza timpului istoric ca structură a vieţii sociale);

• convergenţele şi distincţiile dintre istorie şi sociologie facili-tează înţelegerea plasării istoriei sociale în raport de acestea, precum şipropria sa identitate ştiinţifică.

14

Page 14: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

3. Originile şi evoluţia istorici sociale

3 A. De la începuturi până la Şcoala ,AnaIelor"

Divizarea şi specializarea ştiinţelor sociale au efecte greu decuantificat. Părerile sunt împărţite: unii specialişti consideră că suntsalutare, pe câtă vreme alţii le deplâng. Preocupările ce vizează istoriasocială sunt mai vechi decât divizarea şi specializarea ştiinţelor, iarefectele acestora sunt evidente mai târziu.

Germenii istoriei sociale se identifică în scrierile primilor creatoride istorie. Herodot (cea. 484-420 î.Hr) este important pentru informaţiilepe care le oferă despre sciţi şi traci, iar Tacitus (55 - cea. 120 î.Hr.),pîin descrierile asupra instituţiilor triburilor germanice.

La o primă analiză, aceste scrieri istoriografice, precum şimajoritatea celor realizate înainte de veacul al XVIII-lea se înfăţişea-ză, aproape invariabil, ca fragmente puţin semnificative şi imobile alevieţii sociale. Factura lor evenimenţială şi descriptivă primează. Cutoate acestea, au o importanţă semnificativă dacă le raportăm la timpulistoric în care au fost realizate: marchează şi delimitează deopotrivă,în câmpul istoriei, preocupările consacrate aspectelor de natură socialăde alte tipuri de preocupări (1) şi relevă tendinţa de a plasa cercetărileasupra individului şi societăţii pe baze empirice cât mai solide (2). Seconturează, astfel, germenii apariţiei istoriei sociale.

Veacul al XVIII-lea, „iluminat" de virtuoşi ai ştiinţei şi culturii,este hotărâtor pentru destinul istoriei sociale. Voltaire, în Franţa, şiIustus Moser, în spaţiul german, sunt consideraţi primii „agenţi"importanţi ai configurării istoriei sociale. Este dificil să atribuim prio-ritar unuia din cei doi paternitatea istoriei sociale, chiar dacă scrierilelor esenţiale în acest domeniu apar la distanţă de 17 ani.

Prin Secolul lui Ludovic al XJV-lea (1751), Voltaire deschide uncapitol nou în istoria socială: societatea franceză a acelei epoci estetratată global.

Ca şi cronicarii de până la el, Voltaire acordă atenţie, mai întâi,vieţii de la curtea regală, dar realizează , concomitent, o panoramă asocietăţii franceze din epoca lui Ludovic al XlV-lea, analizândeconomia, administraţia, finanţele, instituţiile, religia, cultura, arta,ştiinţa, cutumele. Este o tentativă de definire a etosului (trăsăturilorspecifice) monarhiei absolutiste, care îşi pune amprenta asupra perioa-dei pe care o evocă în scrierea sa. Asemănător procedează şi înîncercare asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor (1756), dar

15

Page 15: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

extinde aria de investigare: de la Carol cel Mare (768-814) la Ludovical XIV-lea (1634-1715).

Al doilea autor este recunoscut ca realizând deschideri sprestudiul mai aprofundat asupra comunităţilor sau regiunilor, îndeosebiprin monografia Istoria Osnabruck-ului (1768), o localitate tipic ger-mană, situată în Saxonia Inferioară.

într-un secol dominat de spiritul iluminist, deschiderile realizatespre studiul istoriei sociale - şi, evident, nu numai spre acest domeniu- au ecou şi sunt urmate, ca un fel de reacţie în lanţ, de apariţia unornoi focare intelectuale interesate să contribuie la extindereacercetărilor de istorie socială. Acestea se identifică în spaţiile istorieiculturii, economiei, istoriei politice.

Lui Voltaire i se atribuie şi pionieratul în istoria culturii(cunoscută şi sub denumirea germană de Kuîturgeschichte, care s-aimpus), date fiind preocupările sale în orizontul descrierii şi analizeimodelului (pattern-ului) cultural francez, dar un aport semnificativ laîncurajarea studiilor de istorie socială, după scrierile datorate luiJohan Gotfried von Herder", Turgot" şi Condorcef" şi dupăorientarea istoriei culturii înspre orizontul socio-uman, îl aduc FrancoisGuizot, Burckhard, Gustav Freytag şi îndeosebi, Karl Lamprecht.

Guizot (1787-1874) se remarcă drept unul din cei mai notabilispecialişti în istoria civilizaţiei europene, realizând, între altele, ocuprinzătoare frescă a societăţii franceze în perspectiva evoluţieiculturii ei materiale şi spirituale - Istoria civilizaţiei franceze.

Prin istoricul elveţian Burckhard (1818-1897), după cum apre-ciază J. Jean Hecht, istoria socială „dobândeşte maturitate,deschizându-se, astfel, noi perspective evoluţiei sale". Cele trei lucrărifundamentale - Viaţa lui Constantin cel Mare, Civilizaţia Renaşteriiîn Italia şi Istoria civilizaţiei greceşti - dau imagini sugestive, de mareacurateţe, asupra culturii materiale şi spirituale într-o succesiune de

Filosof iluminist german (1744-1803). autor al uneia din primelesinteze despre istoria civilizaţiei universale - Idei asupra filozofiei istorieiomenirii. în 4 volume (1784-1791).

Economist şi om politic francez (1727-1781), dă o perspectivăinterpretativă proprie ideii de progres.

*** Filosof, economist, matematician şi om politic francez (1 743-1794),scrie în închisoare remarcabila sinteză Schiţa unui tablou istoric alprogresului spiritului uman, în care demonstrează că istoria are înfăţişareaunui proces cumulativ şi că fiecare din etapele sale reprezintă o construcţiepentru prezent şi viitor.16

Page 16: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

tablouri cu forţă evocatoare, relevând deopotrivă şi mutaţiile care seproduc în unele din societăţile analizate (cum este cea italiană), ce sepliază progresiv spre modernism. Interesează, de asemenea, şiresorturile care pun în mişcare aceste mutaţii şi pe care autorul leidentifică în tentativele de legitimare a noii puteri politice.

Detalierile, mergând până la „intimităţi" din viaţa socială apopulaţiei germane de Ia mijlocul veacului trecut, reprezintă un nouexperiment în domeniul istoriei sociale pe care îl efectuează Freytag.„Experimentul", care înseamnă publicarea volumului Imagini dintrecutul vesel al germanilor (1859-1867), se bucură de o popularitateimensă în landurile germane, îndeosebi pentru picanteriile sale carefac deliciul cititorilor. Ecourile în lumea ştiinţifică sunt însă limitate,dar „tehnica" utilizată („serii" de detalii care, nu în puţine rânduri,forţează intimitatea individuală), va fi redescoperită, nu peste multtimp, şi întrebuinţată în scrierile privind istoria socială.

Prin germanul Lamprecht, istoria socială are un „prototippozitiv", deoarece „se inspiră din progresul natural al ştiinţei, înspecial în elaborarea ipotezelor evoluţioniste şi în aplicareaconceptului de selecţie naturală" (Jean Hecht).

In orizontul istoriei culturii se înscriu şi unele din contribuţiilelui Auguste Comte (1798-1857), Herber Spencer (1820-1903),Franklin Giădings - 1855-1931 (îndeosebi acelea care proiectează suc-cesiunea fazelor evoluţiei socio-culturale), Henry T. Buckle (1822-1862)*sau Kurt Breysig".

Concomitent cu mişcarea cunoscută sub denumirea deKulturgeschichte, istoria economică dezvoltă în interiorul său un câmpdistinct de cercetare care îşi propune şi realizează deschideri sprestructuri sociale şi instituţionale (Henry Maine, Frederic Seebohm,Gustav Schmoller) sau se declară pentru unirea eforturilor specia-liştilor din cele două domenii, deoarece, considerau ei. istoria socialăşi economia reprezintă „un câmp unic şi complementar de cercetare"(Henri Pirenne, Henri See). Conjuncţia dintre economiştii cu deschi-dere spre social şi cercetătorii din domeniul istoriei sociale se producela mijlocul acestui veac, având ca efect reconsiderarea activităţiieconomice de către istoria socială, acceptarea conceptului de

' Iniţiază publicarea unei istorii a civilizaţiei universale, din care nureuşeşte sa editeze decât două volume.

Autor al unei interesante lucrări: Kulturgeschichte der Menschheii(Istoria culturii omenirii), 1907.

17

Page 17: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

determinism economic şi împrumutul unor tehnici şi metode decercetare din arsenalul altor ştiinţe sociale.

Tentativele de apropiere între diversele grupuri de specialişticare recunoşteau şi practicau istoria socială, grupuri care navigau,după cum s-a văzut, în apele învolburate ale istoriei, sociologiei,filosofiei, economiei, istoriei culturii (revendicată atât de istorici, câtşi de filosofi şi sociologi), sunt estompate de ceea ce unii sociologi şipolitologi definesc a fi „dominaţia istoriei politice'", reflectatăîndeosebi prin scrierile lui Eduard A. Freedman (care accentua căistoria reprezintă trecutul politic al societăţii). August Bockh (ce insistaasupra faptului că statul şi societatea trebuie tratate egal) şi Thomas B.Macaulay (în lucrările căruia se susţinea ideea că analiza evoluţieiistorice se realizează masiv sub raport politic). Istoria politică se aratădeosebit de rezistentă la schimbare, ce se manifestă inclusiv laspecialişti de marcă, cum a fost şi istoricul german Leopold von Ranke(1795-1886), care exagerează aspectele factuale, respingând genera-lizările. El, ca şi alţi reprezentanţi ai istoriei politice, preferăpovestirile, în locul analizelor, acordă atenţie indivizilor şi nu colec-tivităţilor etc.

O privire panoramică asupra evoluţiei istoriei sociale până laprimul război mondial ne relevă următoarele aspecte esenţiale:

• în interiorul unor ştiinţe socio-umane se configurează grupuricare îşi centrează eforturile pe studiul prioritar sau exclusiv al istorieisociale;

• rezistenţa la dezvoltarea unor astfel de cercetări cedează cutimpul, favorizând apropierea între grupurile respective şi chiarfuziunea lor; terenul demersurilor acestor grupuri este interdisciplinar,dar se observă şi tendin(a de a-1 părăsi şi de a acţiona în spaţii caredepăşesc graniţele disciplinelor din care fac parte acestea;

• extinderea considerabilă a studiilor de istorie socială, mai alesde la jumătatea veacului trecut, între altele şi ca efect al apariţiei şidezvoltării sociologiei, determină configurarea unui anume „punct devedere'1 al istoriei sociale, în sens de orientare ceva mai clară adirecţiilor sale evolutive;

• diversitatea sub raport tematic, metodologic precum şi aperspectivei interpretative este nota generală a istoriei sociale: de lasubiecte parcelare, minore şi puţin semnificative la vaste panorameasupra evoluţiei unor societăţi; de la simple observaţii şi înregistrări laautentice monografii sociale etc.

18

Page 18: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

3.2. Prima şcoală de istorie socială; consolidarea ,, statutului"ştiinţific al disciplinei

Statutul ştiinţific al istoriei sociale, prin urmare, era încă incert.Deşi numeroase, studiile atacă o problematică parcerală, în majoritateasituaţiilor, fără să aibă o viziune clară asupra obiectivelor pe care leurmăreau autorii lor şi, nu în puţine situaţii, fiind lipsite de rigoareaştiinţifică necesară. Sunt explicabile, astfel, rezervele şi criticileformulate de sociologi şi istorici îndeosebi, dar şi de reprezentanţi aialtor discipline socio-umane la adresa manierei în care era conceputăşi se producea istoria socială.

Un reviniment are loc atunci când un grup de istorici franceziiniţiază detaşarea de propria lor comunitate ştiinţifică, inaugurândstudii de istorie socială într-o viziune pluridisciplinară. Evenimentulare loc la Strassbourg, în 1929, iar principalii lui protagonişti suntMarc Bloch (1886-1944) şi Lucien Febvre (1878-1956). Cei doiistorici editează revista „Annales d'Histoire economique et sociale" *(„Analele de Istorie Economică şi Socială"), în jurul căreia seformează numeroşi specialişti în istorie socială, constituind prima şiuna din cele mai cunoscute şcoli de istorie socială - Şcoala „Analelor ",cu influenţe şi adepţi şi în prezent.

Mişcarea Bloch-Febvre nu este străină de concepţiile avansatecândva de Emile Durkheim şi Max Weber, aspirând să apropie istoriade sociologie şi de alte ştiinţe socio-umane. Obiectivele sale se anunţăambiţioase: pornind de la ideea că diferite contexte socio-culturale seîntrepătrund (comprehensiunea contextelor), grupul „Analelor" conce-pe şi orientează demersurile istoriei sociale spre studiul totalităţiiaspectelorsociale, încercând să convertească socialul într-o istoriesocietală. în acest sens, în reconstrucţia fiecărei epoci reprezentanţiigrupului includ demersurile psihice, ideatice şi normative, apreciindcă dau o notă suplimentară de acurateţe şi înţelegere „ştiinţei" şi„umanului".

Mişcarea Bloch-Febvre are rezonanţă în epocă şi mai târziu,succesul ei constând în realizarea unei sinteze coerente între istorie,sociologie, psihologie, economie şi geografie. Concomitent, suntreconsiderate sursele documentare, în sfera studiilor inteprinse decomponenţii Şcolii dobândind importanţă interpretarea dovezilorarheologice, izvoarelor cartografice, lingvistice, folclorice şi, în

Ia succesiv alte denumiri: „Annales d'Histoire sociale" (din 1939),.,Annales. Economie. Societe. Civilisation" (din 1946).

19

Page 19: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

genere, a documentelor care au caracter social. ,$coala «Analelor»",a însemnat, în esenţă, nu numai crearea unui curent viguros de studiiprivind istoria socială, ci şi în iniţierea unui mod propriu decercetare, care consta în antrenarea a numeroase discipline umanisteîntr-un demers comun, cu finalităţi comune.

Mişcarea declanşată de „Anale", prin însăşi existenţa şidemersurile sale ştiinţifice, marchează, evident, o nouă fază evolutivăa istoriei sociale. Oricâte comentarii a generat şi produce încă, Şcoalaa statuat automatizarea relativă a istoriei sociale faţă de istorie.conferind preocupărilor în acest domeniu articulaţii suplimentare îndemersul de recunoaştere a propriei sale identităţi ştiinţifice.Continuatori de mare prestigiu ai şcolii sunt Femand Braudel (1902-1985), Ernest Labrousse (1895-?), Pierre Chaunu (1923), care sedepărtează însă de spiritul şi principiile iniţiale ale „Analelor". ErnestLabrousse şi Franqois Sminard introduc conceptul de „timp lung"(„longue duree"), împrumutat de la economişti (şi pe care îl va utilizaşi Braudel), pentru a marca ideea că schimbările reale din societate seproduc la intervale temporale mari. care depăşesc durata vieţii unuiom sau a unei generaţii. Fernand Braudei, care, în 1949 (în lucrareaMediterranee) extindea frontul de cercetare în sferele geografiei,economiei, demografiei, culturii, politicii, religiei, tehnicii ş.a.m.d.(dincolo de cea socială), trei decenii mai târziu se pronunţa pentru ana-lize sectoriale. „Cert, «globalitatea» este o utopie - releva Braudel -, darcătre ea trebuie să tindem" (Marc Guillaume, 1986, p. 66). Istoriafamiliei, a cărţii, sexualităţii, educaţiei, viaţa oraşului şi a regiunii şiatâtea alte aspecte sectoriale, „care îşi proclamă autonomia", trebuiecercetate distinct, cu metode diferite, cu grupuri de cercetare diferite -susţinea istoricul francez.

Basculările unor continuatori ai Şcolii ..Analelor" între tradiţie şi„noul stil" sunt percepute ca ameninţătoare atât pentru prestigiulacesteia cât şi pentru relaţiile dintre sociologie, istorie şi istoriesocială, tensionate îndeosebi datorită achiziţiilor metodologice aleultimelor două domenii de cercetare. Sociologii îi acuză pe istorici că„împrumută" metode şi tehnici din propriul lor arsenal metodologic.Tensiunile se diminuează, iar din anii "60 continuatorii Şcolii„Analelor" revin la „intenţii mai bune" faţă de tradiţiile propriei lorcomunităţi ştiinţifice.

Reabilitarea raporturilor dintre istorie, sociologie şi istorie socia-lă permite îmbunătăţirea substanţială a comunicării între acestea, ceeace reactivează tentativele de unificare a sistemului teoretic al ştiinţelor

20

Page 20: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

configurarea fie în interiorul lor, fie în afara acestora, a unor grupurispecializate în istorie socială, cu evidente tendinţe de automatizare. înFranţa, unde tradiţia studiilor de istorie socială este remarcabilă, încadrul comunităţii istoricilor funcţionează o puternică şi respectabilăgrupare de specialişti în istorie socială, motivaţi, cu sau fără voie, despiritul Şcolii „Analelor". După 1965, în special, graţie utilizării unormetode de cercetare împrumutate din arsenalul sociologiei, psihologieisociale, etnologiei, demografiei etc., studiile sociale se dezvoltă înforţă, sesizându-se „realităţi materiale şi spirituale" noi şi incitante,inclusiv prin „redescoperirea" şi utilizarea unor vechi concepte, ideietc. Sub influenţa unor curente materialist-istorice, se configurează ozonă extrem de fertilă în studii de istorie socială: „faimosul «cupluantagonist» burghezie şi muncitorime" (Marc Guillaume, 1980, p. 48).Mentorul spiritual şi susţinătorul marcant al acestui nou curent în istoriasocială este un continuator important al Şcolii „Analelor" - E. Labrousse.Sunt atacate îndeosebi problemele privind „cuplul antagonist", „condi-ţiile de viaţă, mentalităţile şi revendicările muncitoreşti", „formarea şidezvoltarea grupurilor muncitoreşti regionale", „influenţele conjugateasupra dezvoltării industriale" etc.

• Un nou şi viguros traseu ştiinţific al istoriei sociale îl daustudiile asupra „societăţilor^ urbane şi rurale", care antrenează gru-puri mixte de cercetători. încep să fie imaginate şi se desfăşoarăinvestigaţii complexe asupra unor teme de interes regional, cum ar fi„Mişcările ţărăneşti în epoca contemporană" realizată de cătrespecialişti europeni. Rezultatele cercetătorilor se dezbat în două etape:în 1970, la Moscova şi în 1976, laNeapole.

Dobândesc o consistenţă remarcabilă demersurile ştiinţificeasupra claselor mijlocii, multiplicându-se eforturile de monografiere aunor grupuri sociale (funcţionari, profesii libere etc.).

• .J'rovincializarea studiilor de istorie socială' (PhilippeVieger, 1985, p. 51), prin acordarea unei atenţii marcante studiuluiregiunilor şi localităţilor (rurale şi urbane), conduce la apariţia unorformaţiuni autonome de cercetare centrate pe studiul aspectelorsociale, inclusiv a unor instituţii regionale şi locale care au în obiectivo astfel de problematică (Centrul de Istorie Economică şi Socială aRegiunii Lyonese - Franţa etc.).

• Identificarea mentalităţilor colective şi studierea lor este unalt domeniu al istoriei sociale, care se dezvoltă chiar dacă se manifestăsuficientă rezistenţă din partea reprezentanţilor altor ştiinţe sociale, aşacum a luat curs ascensional, îndeosebi în ultimele decenii, şi istoriaorală, asupra căreia vom reveni, dată fiind însemnătatea sa deosebită.22

Page 21: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

• Extinderea spaţiului de cercetare a istoriei sociale obligă pespecialişti să recurgă la utilizarea mai intensă a documentelor socialeşi a altor surse istorice.

• Instituţional'izarea marchează o etapă importantă a evoluţieiistoriei sociale, definind mai clar procesul autonomizării sale cadisciplină socială. în 1935. la Amsterdam (Olanda) este inauguratInstitutul Internaţional de Istorie Socială (Internationaal Instituut vorSociale Geschiedenis) ale cărui studii sunt axate pe problematica miş-cării muncitoreşti sub aspect socio-politic. Nuclee, centre sau instituteconsacrate istoriei sociale sunt înfiinţate în Franţa (Comisia de IstorieEconomică şi Socială a Revoluţiei Franceze; Centrul Meridional deIstorie Socială a Mentalităţilor şi Culturilor din Epoca Preindustrială,Centrul de Studii şi Cercetări asupra Societăţii din [zona] OceanuluiIndian - toate în Aix - an - Provence; Centrul de Cercetări de IstorieSocială şi Culturală a Franţei de Est şi Confederaţiei Elveţiene -Besancon ş.a.m.d.), S.U.A. (Centrul pentru Istorie Socială, CentrulShelby Collum Davis pentru Studii Istorice - Pittsburg etc.). învăţă-mântul superior include în programele sale de studii cursuri care au caobiect istoria socială (Franţa, Marea Britanie, Germania, Olanda.S.U.A. etc.). Asociaţii profesionale şi manifestări ştiinţifice internaţio-nale sunt alte repere importante în conturarea identităţii istoriei sociale(din 1979 se desfăşoară congrese periodice ale Asociaţiei de IstoriaŞtiinţelor Sociale - Social Science History Association; ComisiaInternaţională pentru Mişcări şi Structuri Sociale iniţiază, începând cu1975, anchete, ale căror rezultate au fost comunicate la Congresulmondial de istorie de la Bucureşti - 1980). Sunt editate publicaţii despecialitate, cum este şi „Journal of Social History" („Revista deIstorie Socială"), apărută la Pittsburg - S.U.A., „International Reviewof Social History" („Revista Internaţională de Istorie Socială"), editatăla Amsterdam, începând cu 1956 etc.

Istoria socială se prezintă, astfel, ca o disciplină socială al căreigrad de autonomizare este condiţionat de raporturile cu alte ştiinţesociale. îndeosebi, cu sociologia şi istoria. Unele comunităţi ştiinţifice,cum sunt cele din S.U.A., Canada, Marea Britanie, Olanda, Italia,Austria, Ungaria etc. îi recunosc statutul de ştiinţă socială autonomă,altele (cum sunt cele franceză, germană ş.a.m.d.), fără a nega existenţasa, o consideră drept domeniu distinct de studiu în istorie. Individual,părerile unor reprezentanţi de primă dimensiune ai ştiinţelor socialesunt mai mult sau mai puţin diferenţiate decât ale comunităţilorŞtiinţifice din care fac parte.

Page 22: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Autonomizarea, în condiţiile pluridisciplinarităţii ştiinţifice, numai are semnificaţia din trecut. Importante sunt alte criterii de apre-ciere, cum ar fi: spaţiul propriu de cercetare, mijloacele şi metodele deinvestigare, proiecţiile teoretice, contribuţiile aduse în planul „supli-mentului de cunoaştere" invocat la începutul cursului nostru, care, toate,dau identitate unui domeniu specific, particular de cercetare socială.

3.3. Preocupări şi concretizări româneşti in spaţiul istorieisociale

Gândirea şi cercetarea socială românească, care au realizat nota-bile realizări în domeniul sociologiei şi istoriei, mai ales în perioadainterbelică, au rezultate, unele chiar importante, şi în domeniul istorieisociale. Seria precursorilor istoriei sociale, fără a forţa nota, dacă neraportăm la procedeele „clasice" de identificare a originilor uneiştiinţe sociale, poate fi extinsă şi înainte de Dimitrie Cantemir (1673-1723) sau Nicolae Spătarul Milescu (1636-1708). Ne interesează maipuţin etapa anterioară acestora deoarece vrem să punctăm câtevaaspecte importante ale preocupărilor ulterioare de istorie socială.

Spătarul Milescu apropie spaţiul social asiatic de înţelegereaeuropenilor prin informaţiile asupra populaţiilor pe care le-a întâlnit înperiplul său spre îndepărtata Chină, iar Cantemir surprinde prinmaniera modernă de realizare a unei monografii destinate Moldovei şiprin teoretizările asupra originii claselor sociale şi rolului de arbitru aldomnului în raporturile dintre boieri şi ţărani.

O seamă de intelectuali prepaşoptişti lărgesc orizontulpreocupărilor vizând spaţiul social. Cei care dau un contur mai claracestor preocupări sunt Ion G.Ghica (1816-1897), Nicolae Bălcescu(1819-1859) şi Mihail Kogălniceanu (1817-1891). Fiecare îşi aducecontribuţia la apariţia unui punct de vedere românesc asupra istorieisociale, fiind capi de serie în joncţiunea preocupărilor pentru istoriesocială din economie, istorie şi sociologie (în măsura în care toţi suntconsideraţi şi sociologi). Ghica iniţiază analiza şi explicareafinalităţilor sociale ale factorilor economici, de pe poziţiaeconomistului ce era, iar Bălcescu detaşează în câmpul istoriei studiulistoriei sociale, conferind o nouă viziune asupra „misiei istoriei"' şianume: „de a ne arăta, de a ne demonstra această transformarecontinuă, mişcarea progresivă a omenirii, această dezvoltare asentimentului şi a minţii omeneşti, sub toate formele din lăuntrul şi dinafară, în timp şi spaţiu" (Nicolae Bălcescu, 1887, p. 3).

24

Page 23: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Asemănător lui Kogălniceanu, Xenopol şi Iorga, NicolaeBâlcescu respinge istoria evenimenţială. El consideră că viziuneadinamică asupra ei trebuie să prevaleze, accentuând analiza factoruluiuman şi a evoluţiei sociale, pe două dimensiuni esenţiale: în timp şi înspaţiu. Bălcescu realizează în scrierile sale o sinteză între perspectivaanalitică istorică şi cele economice, sociologice şi filosofice (filosofiasocială), concepând, astfel, tratarea istoriei în viziune pluridisciplinară.EI poate fi apreciat drept fondator al studiilor de istorie socială inRomânia.

Investigarea ştiinţifică a socialului în optica lui MihailKogălniceanu trebuie să ţină seama prioritar de dimensiunea istorică asocietăţii din două raţiuni: în primul rând, pentru că, în acest mod, eraposibilă cunoaşterea mai adecvată a vieţii sociale şi, în al doilea rând,fiindcă se puteau identifica. în condiţii mai bune, particularităţileevoluţiei societăţii moderne.

Un „model" original de istorie socială era propus deNicolae Blaramberg (1834-1896) în lucrarea Studiu comparat asuprainstituţiilor, legilor şi moravurilor României din timpurile cele maivechi până in zilele noastre (Essai compare sur Ies institutions, Ieslois et Ies moeurs de la Roumanie depuis Ies temps Ies plus reculesjusqu'ă nosjours) (1886-1887).

„Modelul" a fost şi este încă puţin cunoscut „în interior", fiind însăbine primit şi apreciat în străinătate la vremea respectivă. Semnificativesunt, în ideea relevanţei lucrării juristului român, aprecierile datoratecelebrului istoric francez Hippolyte Taine (1828-1893). Acesta îimărturisea fără reticenţă: „Personal învăţ mult citindu-vă, sau, maibine, am totul de învăţat. Studiile mele nu fuseseră îndreptate înaceastă direcţiune. Dar, regăsesc în cartea D-tale, atâtea ştiinţe precise,un aşa bogat seceriş de texte preţioase, o aşa de frumoasă ordine, încâtcineva poate lesne să adune o informaţie desăvârşită. Aceste marimonografii sistematice sunt baza oricărei concluzii politice: când levom avea în număr destul de mare, vom ajunge poate a ne scăpa deformele ţepene şi mecanice. în care spiritul de libertate s-a ţinut închispână acum; vom cădea mai puţin des în încercările noastre de reformăşi vom datora aceasta istoricilor care, ca D-ta, ne vor fi explicat de laorigine şi până în timpii de astăzi dezvoltarea unei naţiuni" (Apud:Lucian Radu Stanciu, 1998, p. 427).

Obiectivul lui Blaramberg a fost să reconstituie „istorianaturală" a societăţii româneşti, demers pe care chiar el însuşi ÎIdefineşte ca fiind sociologie descriptivă şi comparată, fapt ce nu ne

25

Page 24: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

împiedică să apreciem că are inclusiv un rol distinct şi important înapropierea studiilor de istorie socială de recunoaşterea lor capreocupare de sine stătătoare.

Din păcate, cum spuneam şi înainte, deşi recunoscut în cercurisavante din Europa (Herbert Spencer, faimosul sociolog englez,Cesare Cantu, celebru istoric italian, Alfred Jourdan, reputat juristfrancez, Dora district - născută Ghica, verişoară cu Blaramberg -scriitoare de notorietate internaţională, Georg Weber, istoric germanş.a.) şi, pentru prima dată pentru ştiinţele sociale din România, şi înAmerica de Sud (P. Pradier Fodere, decanul Universităţii de ŞtiinţePolitice şi Administrative din Lima), autorul primei monografii asocietăţii româneşti şi importanta sa lucrare rămân practic necunoscuţimarelui public, probabil şi datorită faptului că a fost scrisă în francezăşi publicată la Paris.

Nu ştim dacă şi în ce măsură Blaramberg a avut cunoştinţă de unimportant antecesor - Nicolae Locusteanu (1821-1900) — în orientareastudiilor sociale înspre identificarea şi motivarea ştiinţifică a genezei„naţiunii române", precum şi a formelor ei de agregare socială. Certeste că aceasta publica la Bruxelles, tot în limba franceză. în 1855, unfel de „supliment" la o lucrare istorică datorată lui Elias Regnault", iarmai târziu (1879) o interesantă monografie asupra Dobrogei.

Cercetarea monografică a evoluţiei societăţii româneşti, care seimpune şi în planul istoriei sociale, nu are un aspect întâmplător şipasager. Dacă se acceptă ideea că Dimitrie Cantemir este, într-un fel.deschizător de drumuri în monografismul autohton şi incluzându-l înacelaşi demers pe Ion lonescu de la Brad, cu monografiile sale zonale,precum şi pleiada de autori care i-au urmat cu lucrări monografice (dedimensiuni, valori şi cuprindere tematică dintre cele mai variate), sepoate vorbi de un tip de cercetare preponderent monografică ce seimpune ca metodă atât în sociologie cât şi în istoria socială.Expansiunea maximă a monografismului din perioada interbelică are,prin urmare, o tradiţie deja consolidată la sfârşitul veacului trecut şiînceputul secolului nostru.

Tot în această foarte fertilă perioadă de trecere de la un veac laaltul îşi înscrie contribuţia în istorie şi sociologie, dar cu relevanţă şi înplanul studiilor de istorie socială, A.D. Xenopol (1847-1920). „Pentrua înţelege organizarea unui popor, trebuie studiate elementele vieţii

* Lucrarea lui N. Locusteanu se intitula Suite au supplement ă l'histoirepoiitique et social? dps Prinripautes Danubienneex de M. EUas Regnoult.26

Page 25: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

sale, căci numai din combinarea acestor elemente rezultă formagenerală a traiului său", aprecia ilustrul nostru istoric, în cursul său dinanul 1883/1884 predat la Universitatea din laşi. Preocupat pentru adesluşi „organizarea unui popor", Xenopol procedează la reconstrucţiasocială a istoriei, potrivit elaboratului său teoretic cunoscut sub nume-le de „teoria serialităţii în istorie". Conform acesteia, în succesiuneaproceselor şi fenomenelor istorice se manifestă nu legi, ci „seriiistorice"', istoria societăţii devenind astfel succesiunea ireversibilă, înesenţă repetabilă, a unor serii de fapte înlănţuite cauzal. Seria arecaracter de „cadru obştesc" (general), care înlănţuie fapte individuale.„Orice serie de dezvoltare înlănţuieşte o succesiune care pleacă de laun sâmbure, se suie sau se scoboară, pentru a ieşi la un rezultat care dănumele seriei" (A.D. Xenopol, 1905, p. 21).

Teoria, ca şi opera ştiinţifică în ansamblu, dau istoricului româno prestanţă ştiinţifică internă şi internaţională remarcabilă. Revendicatîn egală măsură de istorici şi de sociologi, Xenopol conferăfundamente teoretice şi studiilor de istorie socială şi, deopotrivă, lasăposterităţii Istoria românilor din Dacia Traiană, remarcabilă operă desinteză şi analiză socio-istorică.

Traiectoria evolutivă a istoriei sociale, este asemănătoare, înunele privinţe, cu cea din Occident, datorită formaţiei intelectuale aunor istorici, sociologi, economişti, filosofi şi apoi chiar a propriilorsăi reprezentanţi şi, deopotrivă, datorită influenţei pe care o exercităcorifei ai ştiinţelor sociale din vest asupra Orientului European(Condorcet, H. Spencer, E. Durkheim, A. Comte, H. Taine ş.a.). Are,însă, la fel ca şi istoria şi sociologia, o particularitate esenţială: estecaptivată de reconstrucţia evoluţiei „naţiunii" şi a „societăţii", datefiind însăşi particularităţile şi specificul devenirii lor istorice.

Deschiderile spre „naţie", „naţiune", „naţionalitate", „popor" potfi interpretate ca având o dublă motivaţie: sunt, în primul rând,expresia frustrărilor provocate de lunga noapte a dominaţiei străineasupra societăţii româneşti şi, în al doilea rând, sunt, raţional vorbind,expresia unor căutări ştiinţifice pentru definirea cât mai aproape deadevăr a unei stări de fapt, schimbătoare evident şi necum imuabile.

Particularităţile dezvoltării istorice a românilor imprimă un tipspecific de raporturi interdisciplinare în cadrul ştiinţelor sociale:contradicţiile, deşi nu lipsesc, sunt considerabil mai estompatecomparativ cu cele din Occident, favorizând raporturi de cooperareîntre istorici, sociologi, economişti, jurişti, demografi care au efectbenefic în orizontul consolidării studiilor privind istoria socială. Forţa

27

Page 26: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

studiilor multidisciplinare este dată de extensia mişcării monografice,care, sub directiva tutelară a sociologiei, îndeosebi în perioadainterbelică, conferă un caracter unitar cercetării realităţilor sociale.

Istoria socială, în acest trend de concentrare progresivă astudiilor sociologice într-o mişcare coordonată la nivel naţional, prinreprezentanţii săi, reacţionează diferit: unii se lasă antrenaţi şi seintegrează mişcării monografice („pregustiene'* şi „gustiene"), alţii,fără să o respingă, rămân solitari în demersurile lor ştiinţifice.Valoarea contributivă a specialiştilor din domeniul istoriei sociale nupoate fi amendată de apartenenţa sau neapartenenţa la Şcoalamonografică românească, dar integrarea unora dintre ei în demersurileştiinţifice ale acesteia denotă spaţiul generos al interoperabilităţiiştiinţelor sociale din România.

Contribuţii de certă valoare ştiinţifică aduc istoriciiConstantin C. Giurescu (1875-1918), îndeosebi în planul identificăriioriginilor clasei boiereşti, IC. Filitti (1878-1945), prin scrierileasupra evoluţiei raporturilor agrare, care îl plasează în rândurilecelor mai reprezentativi istorici sociali români şi Vasile Părvan(1882-1927). cu monumentalele sale lucrării Getica, Dacia, Civiliza-ţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene şi începuturile vieţiiromane la gurile Dunării.

Formula interdisciplinarităţii ştiinţelor sociale, care este în vogăşi care este susţinută teoretic şi aplicativ de către Şcoala sociologicăgustiană. nu-l lasă indiferent pe Nicolae lorga (1871-1840). Vocaţiaclasică a istoriei, de a contribui la cunoaşterea trecutului unei „naţii" şia lumii, nu este periclitată de expansiunea sociologiei. Astfel, după N.lorga, sociologia are rolul de a studia „categorii ştiinţifice" (societate,clase sociale etc.), fiind acceptată ca o „ştiinţă a generalizărilor'", carenu ignoră realitatea naţională. Apreciază, însă, că este inacceptabilăpoziţia acelor sociologi care studiază activitatea umană în afaraformelor ei istorice, etnice şi naţionale. în acest caz, respectiviisociologi ar practica o „ştiinţă fără ideal'". Se pronunţă pentru o„sociologie naţională", care să opereze concomitent cu două serii decategorii ştiinţifice: a) general abstracte (societate, stat, clase) şib) particular-istorice (popor, naţiune, cultură). Pentru evitarea sepa-rării celor două tipuri de categorii sociologice sau transferăriirezultatelor obţinute prin investigaţii de la o serie de categorii la alta,N. lorga susţine ideea ca acestea să fie subordonate evaluării ştiinţificea idealului social, care, în cazul românilor, nu poate să fie decâtnaţional. Cum ţărănimea reprezenta trăsătura definitorie a structurii28

Page 27: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

sociale autohtone, idealul naţional trebuie să pornească de la aceasta,deoarece fiind majoritară (în proporţie de cea 80% din structurapopulaţiei) se poate identifica cu însăşi poporul român.

Nicolae lorga apreciază că „dată fiind unitatea în timp şi spaţiu aîntregii vieţi istorice", este necesar ca fenomenul istoric să fie studiatîn întreaga lui dimensiune, „pe foarte lungi intervale", pentru a fi înmăsură să recunoaştem şi să interpretăm corespunzător un fapt istoric.Această respiraţie foarte largă a istoriei o defineşte cu termenul deistoriologie, care, în viziunea sa, nu trebuie confundată cu metaistoriapracticată de istoricul german Karl Lamprecht şi nici cu .,senileistorice" propuse de Xenopol. In raport cu ultimul, lorga exprimă unpunct de vedere clar. care, evident, îl detaşează de acei istorici şisociologi care consideră că trebuie neapărat şi prioritar să identificelegităţile generale ce guvernează viaţa socială pentru a stabili şiverifica cursul istoric al unei comunităţi. Nu acceptă „tendinţaîntrupată într-o îndrăzneaţă şi frumoasă operă a unui învăţător al meu.Xenopol, de a supune faptele istorice la legi care nu se pot stabili, nuse pot verifica", considerând că pentru un istoric important este săstabilească „similitudini", „paralelisme" sau „repetiţii istorice", dincare se alcătuieşte istoriologia (N. lorga, 1968, p. VI).

Viziunea nouă asupra conceperii istoriei care îl stăpâneşte pe N.lorga şi care, din nefericire, este decât fragmentar materializată(savantul este asasinat înainte de a-şi desăvârşi opera) îl apropie deunele concepţii ale Şcolii „Analelor" precum şi de unele proiecţii mairecente care vizează orientările istoriei sociale.

Convergenţele dintre sociologie şi istorie conduc şi la formu-larea unor puncte de vedere deosebit de interesante de către profesorulDimitrie Gusli (1880-1955) şi alţi membrii ai Şcolii sociologice de laBucureşti. îndeosebi de către H.H. Stahl (1901-1991), Traian Herseni(1907-1980) şi Miron Constantinescu (1917-1974). Aceştia din urmă,mai puţin pregnant în perioada interbelică, dar consistent mai târziu,au contribuţii originale remarcabile cu valoare teoretică şi aplicativă şiîn planul istoriei sociale.

Un aport semnificativ la promovarea istoriei sociale în epoca ceamai fertilă a ştiinţelor sociale din România (1918-1944) îl aduc şi altepersonalităţi ştiinţifice şi culturale, pe care, fără nici o intenţie de a lediminua meritele, le amintim doar: Constantin Dobrogeanu-Gherea(1855-1920), Eugen Lovinescu (1881-1943), Stefan Zeletin(1882-1934), Stefan Antim (1879-1937), Nicolae Petrescu (1886-1954),Gheorghe I. Brătianu (1898-1953) ş.a.

29

Page 28: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Contribuţiile personale ale unor specialişti se coroborează cu for-me instituţionalizate de exprimare a preocupărilor pentru istoria socială,cum sunt: iniţierea unor rubrici în publicaţii periodice, consacrateacestora („Revista Română de Istorie", care apare între 1931-1947);organizarea unor simpozioane, sesiuni de comunicări ştiinţifice etc.sub patronajul unor asociaţii, fundaţii etc.; crearea de secţiispecializate în instituţii de cercetare ştiinţifică (Secţiunea de IstorieSocială din cadrul Institutului de Ştiinţe Sociale al României*) etc.

Interdicţia practicării sociologiei de către regimul comunist înperioada 1948-1965 constrânge la identificarea unor soluţii pentrusupravieţuirea reprezentanţilor ei şi, evident, a disciplinei ştiinţifice pecare o serveau. Foştii membrii ai Şcolii de la Bucureşti, şi nu numaiaceştia, îşi maschează continuarea preocupărilor ştiinţifice abordândsubiecte de istorie socială, teren fertil de manifestare dată fiind„adoptarea" perspectivei marxiste de cercetare şi utilizarea istoriei cainstrument propagandistic şi de manipulare a conştiinţei istorice. Esteperioada în care H.H. Stahl publică: Contribuţii la studiul satelordevălmaşe româneşti (1958-1965), lucrare de proporţii, care dă un nouorizont vieţii rurale în devenirea ei istorică.

M. Constantinescu şi H.H. Stahl continuă studiile asupra unorteme de istorie socială şi după 1965, formulând puncte de vederepersonale interesante privind incitanta „problemă" a orânduirii tribu-tale (Date noi cu privire la orânduirea tributală - 1974, primul. Teoriişi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale - 1980, al doilea).

Interesant este că istoria socială nu constituie un subiect delitigiu între istoricii şi sociologii români nici în această secvenţătemporară, al cărui efect în planul ştiinţelor socio-umane estedramatic, posibil fiind ca situaţia să derive tocmai din soarta ingrată a

* Potrivit proiectului de program al Institutului de Ştiinţe Sociale, publicat în1942, Secţiunea de Istorie Socială avea înscrise în sfera sa de activitate următoarele:I. Factorii geografici ai istoriei românilor. In ce mod au putut determina sauînrâuri aceşti factori formaţiunea şi dezvoltarea societăţii româneşti. 2. Factorietnici în istoria românilor. Factorii etnici care au intrat în alcătuirea poporuluiromân, în ce măsură au contribuit aceşti factori prin forme de organizare şi culturădeosebite la evoluţia societăţii româneşti. 3. Factori politici, economici şi spirituali.Factorii politici, economici şi spirituali (generali şi locali), care au determinattransformări în evoluţia societăp'i româneşti. 4. Fazele istoriei românilor.Examinarea amănunţită a principalelor faze din evoluţia societăţii româneşti.Proiectul Secţiei este votat în Adunarea generală a I.S.R. din 1940 („SociologieRomâneasca", an IV, nr. 7-12. iulie-decembrie. 1942, p. 571).30

Page 29: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

sociologiei şi geo-politicii din epoca comunisto-dejistă. Fiecareconsideră că este un domeniu distinct de studiu, al cărui plasament saupoziţionare, în raport cu cele două comunităţi ştiinţifice, are maipuţină relevanţă comparativ cu studiile de istorie socială în sine.Aspectul, semnificativ desigur, este motivat de confluenţele spaţiilorde cercetare ale ştiinţelor sociale, amplificate de practicarea pe scarălargă a metodei monografice de tip gustian în perioada interbelică.Civilizaţia vechilor sale româneşti (1968), Controverse de istoriesocială românească (1969) şi Studii de sociologie istorică (1972).lucrări de referinţă ale sociologului H.H. Stahl, Obştea ţărănească înŢara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală (1969),Introducere la istoria culturii româneşti (1969) şi Forme străvechi decultură populară românească (1977), volume datorate istoricului P.P.Panaitescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-leapână la mijlocul secolului al XVI-lea (1967), publicată de ConstantinCI. Giurescu, Incursiuni în istoriografia vieţii sociale, semnată deAurel Răduţiu întregesc peisajul policrom al contribuţiilor adusecunoaşterii evoluţiei sociale din trecut.

Unele manifestări care se înregistrează după 1989 par să dea unoarecare impuls istoriei sociale în zone nefertilizaţe sau prea puţincultivate până atunci. Avem în vedere îndeosebi istoria mentalităţilorşi istoria orală (care marchează şi apariţia primei publicaţii cu acestprofil din spaţiul românesc). Unele cursuri de la facultăţile de istoriesunt mai aplicate pe problematica sociată, iar la Institutul Naţionalpentru Studiul Totalitarismului, care are în obiectiv studiul feno-menului totalitar din societatea românească, se efectuează cercetări deistorie orală centrate, deocamdată, pe recuperarea informaţiei privindrezistenţa anticomunistă din România şi procesul cooperativizăriiforţate din agricultură. In sfârşit, traducerile din literatura de specia-litate străină şi republicarea operei unor istorici şi sociologi, care auavut un aport important la conturarea unor puncte de vedere în studiilede istorie socială (N. Iorga, Gh.I. Brătianu) dau speranţă că viitorul leva conferi o poziţie pe măsura aşteptărilor şi importanţei lor.

Rezumativ, cele mai semnificative aspecte şi momente ale evo-luţiei istoriei sociale în orizontul ştiinţelor sociale din România sunt:

• deschideri spre social se înregistrează încă înainte de N.Milescu şi D. Cantemir (îndeosebi la cronicari); cei doi marchează,însă, debuturile interesului ştiinţific pentru cunoaşterea şi interpretareaacestei „zone", esenţială pentru existenţa umană;

• N. Bălcescu poate fi apreciat ca fondator al istoriei sociale, iarIon Ghica ca iniţiator al joncţiunii studiilor economice cu cele sociale;

31

Page 30: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

• un prim „model" de istorie socială îl propune N. Blarambergprin monografia consacrată naţiunii române, apreciat a fi unul dinavangardiştii acestui tip de investigare şi proiecţie socială a trecutului;

• „teoria serialităţii în istorie" elaborată de A.D. Xenopol esteun punct de referinţă în apropierea istoriei de sociologie şi în demersuldezvoltării cercetărilor de istorie socială;

• perioada interbelică este favorabilă consolidării statutuluiştiinţific al istoriei sociale prin expansiunea cercetărilor pluridis-ciplinare de tip monografic şi prin începuturile instituţionalizării sale;

• după 1948, în condiţiile regimului comunist, istoria socialădevine teren de refugiu pentru unii sociologi, care aduc contribuţiiteoretice şi aplicative notabile;' studii şi lucrări, unele importantepentru clarificarea unor aspecte de natură socială, sunt publicate încontinuare;

• raporturile predominant de cooperare între istoricii şi socio-logii români favorizează istoria socială, dar amână promovareaautonomizării ei depline, pe care nu o consideră necesară dată fiindaceastă situaţie benefică tuturor;

• după 1989 se conturează tendinţa creării unui spaţiu relativimportant pentru abordarea istoriei mentalităţilor şi istoriei orale.

Concepte-cheie şi extinderi

Achiziţie metodologică. „împrumut" al unor instrumente decercetare pe care îl fac reprezentanţii unei discipline din arsenalulmetodologic al altei discipline cu care se înrudeşte.

Autonomizare. Faza finală a evoluţiei unei discipline ştiinţifice,care presupune crearea propriului său corpus teoretico-metodologic,fixarea obiectului specific de studiu, dezvoltarea unor cercetări potrivitobiectivelor sale ştiinţifice şi configurarea structurilor sale instituţionale.

[mtituţionalizare. Este o componentă esenţială a autonomizăriiunei ştiinţe, care reclamă. în esenţă, „organizarea" ştiinţei respectivecu obiectivul perpetuării existenţei şi dezvoltării acesteia. De regulă,prin instituţionalizare se înţelege crearea unui sistem propriu decercetare (institute, centre, laboratoare etc.); introducerea înînvăţământul şcolar şi universitar a disciplinei respective ca materie destudiu; valorificarea cercetărilor prin sistemul propriu publicistic-editorial, reuniuni ştiinţifice etc.

Interdisciplinaritate. Cooperarea care se realizează între diferitediscipline ştiinţifice cu obiective limitate sau extinse, temporare sau dedurată.32

Page 31: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Tratare evenimenţială. Manieră în care sunt concepute unelescrieri istorice în care prevalează prezentarea strictă a succesiunii întimp a evenimentelor. Mai poartă şi denumirea de tratare cronologică(specifică cronicarilor din vechime, dar şi unor istorici tradiţionalişti,„conservatori")-

BIBLIOGRAFIE

Andrei, Petre (1936), Sociologie generală, Craiova, Tiparul „ScrisulRomânesc" S.A.

Aranson, Sidney H., (1969), Obstacles to a Rapprochement betweenHistory and Sociology: A Sociologist's View, în Sherif Muzofer and CarolynW.. Interdisciplinary Relationship in the Social Sciences, Chicago.

Bălcescu, Nicolae (1887), Istoria românilor sub Michaiu Vodă Vitea-zul. Edit, a II-a, Bucureşti, Tipografia Academiei Române.

Blackmar, Frank W. (! 908), The Elemente of Sociology, New York.Baudon, Raymond (1971), La crise de la sociologie. Geneve, Droz.Baudon, Raymond (I997), Tratat de sociologie. Bucureşti, Humanitas.Bourde, Guy, Herve, Martin (1983), Les ecoles historiques, Paris,

Edition du Seuil.Braudel, Fernand (1962), Histoire et sociologie, in Trăite de sociologie

(dir. G. Gurvich). voi. I, Paris, P.U.F.Brăileanu, Traian (1923), Introducere în sociologie. Cernăuţi, Editura

Librăriei „Ostaşul Român".Chelcea, Septimiu, Mărginean. Ion. Cauc. Ion (1998), Cercetarea so-

ciologică. Metode şi tehnici, [Deva], Editura Destin.Constantinescu, Miron (! 974). Date noi cu privire la orânduirea tribu-

tală. Bucureşti, Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1947.Dogan, Mattei, Pahre, Robert (1997), Noile ştiinţe sociale. Interpe-

netrarea disciplinelor. [Bucureşti], Editura Alternative.*** Dicţionar de sociologie (1998) (coordonatori Cătălin Zamfir.

Lazăr Vlăsceanu). Bucureşti. Editura Babei.Guşti, D. (1934), Sociologia militam. Introducere în sociologia poli-

tică. [Bucureşti], Editura Institutului Social Român,Herseni, Traian (1968). Sociologie şi etică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.lorga, Nicolae (1968), Materiale pentru o istoriologie umană. Bucu-

reşti, Editura Academiei R.S.R.Mills, Wright C. (1974), Imaginaţia sociologică, Bucureşti. Editura

Ştiinţifică.33

Page 32: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Sperantia, Eugeniu (1944), Introducere în sociologie, tom. I. Istoriaconcepţiilor sociologice. Ediţia a Il-a. Bucureşti. Casa Şcoalelor.

Stanciu. Radu Lucian (1998). Nicolae Blaramberg - întemeietor almonografiei naţiunii române, în ..Revista Română de Sociologie'', an IX, nr. 5-6.

Szczepânski, Jan (1972). Noţiuni elementare de sociologie. Bucureşti.Editura Ştiinţifică.

Xenopol, A.D. (1905), Noţiunea valorii în istorie. Bucureşti.

întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor

• Care este semnificaţia iniţierii şi extinderii cunoaşterii socialepentru ştiinţele socio-umane?

• în ce constau convergenţele dintre istorie şi sociologie? Dardistincţiile dintre acestea?

• Care este imaginea ce vă rămâne după comparareaasemănărilor şi distincţiilor dintre sociologie şi istorie?

• Care sunt principalele repere ale evoluţiei istoriei sociale înplan universal?

• Ce semnificaţie are Şcoala „Analelor'' pentru destinul ştiinţifical istoriei sociale?

• Prin ce se remarcă I. Ghica. N. Bălcescu, N. Blaramberg şiA.D. Xenopol? Cum se poate aprecia. în general, contribuţia lor lapromovarea unui punct de vedere românesc în istoria socială?

• Cum evoluează istoria socială în sistemul totalitar comunist?

34

Page 33: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

II SURSELE ISTORIEI SOCIALE, OBIECTIVEŞTIINŢIFICE, METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE

Convergenţele şi distincţiile dintre sociologie şi istorie sunt denatură să uşureze înţelegerea poziţiei pe care o deţine istoria socială înansamblul ştiinţelor sociale şi, deopotrivă, sâ contribuie la clarificareastatutului său ştiinţific.

1. Surse

înţelegem prin surse, informaţiile pe care le cercetează şiutilizează istoria socială pentru realizarea obiectivelor sale ştiinţifice.

Virtual, sursele istoriei sociale sunt multiple. în realitate, elesunt mai puţin numeroase, deşi nu există interdicţii pentru între-buinţarea oricărui izvor.

Spre deosebire de sociologie, care dispune practic de totalitateainformaţiilor, dată fiind situaţia privilegiată de reconstrucţie a vieţiisociale pe baza investigaţiilor directe şi mai puţin pe surse din trecut,istoria şi istoria socială utilizează aproape exclusiv izvoare din trecut.Valoarea documentară a acestora. în perspectiva obiectului de studiual celor două „tipuri" de istorie, este diferită şi. prin urmare, reprezintăun criteriu de selecţie a surselor.

Vestigiile arheologice - cum se ştie - constituie o autentică minăde aur pentru istorici, în timp ce pentru istoricii sociali acestea potdeveni interesante după punerea lor în valoare de către arheologi.

Diferenţierea viziunii asupra utilităţii practice a urmelormateriale (cum Ie definesc istoricii) nu are caracter speculativ şi nueste conjuncturală. Ce s-ar întâmpla dacă istoria socială sau sociologiaar suplini funcţia ştiinţifică a arheologiei? Atunci ar rezulta căarheologia, ca ramură a istoriei, şi-ar pierde obiectul de studiu care îiconferă identitatea ştiinţifică, iar sociologii şi istoricii sociali arconsuma un timp prea mare pentru a face ei înşişi aceste investigaţii.Arheologii oferă şi unora şi altora un bogat material informativ, darfoarte rar în forma sa brută şi extrem de rar imediat după identificare.Sociologii, istoricii sociali şi alţi reprezentanţi ai ştiinţelor sociale

35

Page 34: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

receptează. în majoritatea situaţiilor, informaţii indirecte şi „prelu-crate" de la colegii lor arheologi.

Accentele noastre asupra acestui aspect nu sunt întâmplătoare,date fiind unele diferenţieri de vederi între istorici şi sociologi asupranoţiunii de document.

Potrivit istoricului francez Ch. Seignobius (1854-1942), urmelelăsate de fapte anterioare sunt de două tipuri: urme directe (edificii,unelte, maşini etc.) şi indirecte (acte, texte scrise în general), primelefiind acelea care trebuie luate în consideraţie de ştiinţele sociale, ştiin-ţe care cercetează raporturile abstracte dintre faptele sociale. Tendinţade abstractizare, desigur reală, nu este uniformă. Ea diferă de la odisciplină socială la alta. în afară de aceasta, desconsiderarea urmelordirecte, după cum apreciază unii specialişti (Septimiu Chelcea, 1985),este neproductivă, cel puţin, adăugăm noi, în perspectiva unor ştiinţesociale particulare. Eliminarea operată de Seignobius nu-i împiedicăînsă nici pe istorici şi nici pe sociologi să le considere ca importantepentru reconstrucţia vieţii sociale din trecut.

„Discriminarea1* statuată de istoricul francez are efecte şi înplanul sensurilor date unor concepte. El include ambele tipuri de„urme" în conceptul de documente, pe care sociologii le definesc dreptsociale, având, fiecare în parte, o anume valoare informaţională.

în accepţiunea istoricilor, noţiunea de documente are înţeles deact (text scris sau tipărit), făcându-se distincţie faţă de urma materială(urmadirectă).

întrebarea este pe ce pozifie se poate plasa un istoric social înrelaţie cu interpretarea care trebuie dată conceptului de document? înraport strict, răspundem noi. de obiectivele ştiinţifice ale demersurilorsale ştiinţifice: investigarea şi analizarea lor pentru recompu-nereatrecutului social. Din acest punct de vedere, specialistul care acceptărolul de istoric al socialului trebuie să discearnă ce tipuri de surse îisunt necesare, inclusiv cele ce poartă generic denumirea de documentesociale. Părerile sunt diferite.

Lista „documentelor" care sunt utile istoricului social, potrivitunora, trebuie să cuprindă rapoarte oficiale, publicaţii periodice, scri-sori, jurnale personale, „care relevă în profunzime şi în detaliu ariileinterne ale experienţei umane" (Jan Hecht). Aceasta trebuie să maicuprindă literatura hagiografică (Sofia Boesch Gajano, 1980, p. 177 şiurm.), relatări parohiale (Mattei Dogan, Robert Pahre, 1997, p. 237),„arhivele fiscale", „inventare de bunuri", „liste electorale" etc.(Philippe Vigier, 1980, p. 50).

36

Page 35: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

în afara lor, istoria socială penetrează zone sociale din trecut şiprin mijlocirea însemnărilor de călătorie, condicilor domneşti şi biseri-ceşti, registrelor de dijme, catagrafiilor, actelor de vistierie, hotărârilorinstanţelor judecătoreşti, instituţiilor politice etc.. jurnalelor de front,foilor de zestre, genealogiilor, biografiilor sociale, fotografiilor deepocă, monografiilor, ş.a.m.d. Marea varietate de informaţii, a impuselaborarea unor sisteme de clasificare, care au la bază criterii diferite(Septimiu Chelcea, loan Mărginean. Ion Cauc, 1998, p. 33 şi urm.).

Se admite, în general, că documentele sociale se pot împărţi încifrice şi necifrice (iar ambele, în publice şi personale). In cazulultimelor, întâlnim documente oficiale şi neoficiale. întregul set dedocumente sociale, care se încadrează în aceste divizări, are oconsistenţă remarcabilă de fapte sociale care sunt surse virtuale aleistoriei sociale. Fiecare document are însă o relevanţă diferită. Deexemplu, unele documente cifrice, cum sunt recensăminte alepopulaţiei, buletine şi anuare statistice sau alte tipuri de înregistrărirealizate de autorităţile de ocupaţie ungare sau ruseşti, în mod necesartrebuie coroborate cu alte surse, deoarece datele pe care le furnizaudiminuau considerabil cuantumul românilor din spaţiul transilvăneansau basarabean. Situaţia evocată are un caracter particular şi nu trebuiesă conducă la concluzia că toate documentele cifrice (în afara celormenţionate, cum sunt catagrafiile, condicile pentru dijme, catastifeledomneşti, urbariile etc.) conţin date eronate.

Cu prudenţă, dar fără exagerări, este necesar să utilizăm infor-maţiile cuprinse în jurnalele intime sau scrisori, biografii sociale sauunele ştiri, comentarii etc. din presă, unele dintre acestea fiind suscep-tibile de subiectivism.

In general, însă, documentele sociale reprezintă una din surseleesenţiale ale istoriei sociale, deoarece:

• sunt un suport important în efortul reconstrucţiei unor aspectesemnificative ale vieţii sociale în devenirea sa istorică;

• pot conduce la determinări cantitative şi calitative ale faptelorşi proceselor sociale;

• contribuie la decantarea veridicului de ceea ce este ireal saufals (cu sau fără intenţie);

• prin imaginile sau panoramele istorice pe care le contureazăaduc un aport considerabil la conexarea trecutului cu prezentul, spriji-nind, astfel, efortul sociologilor în compararea realităţilor sociale con-temporane cu cele din trecut şi în surprinderea dinamicii unorschimbări sociale într-o cuprindere temporală generoasă.

37

Page 36: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Surse ale istoriei sociale sunt considerate şi „obiectele de artă",„desenele", „faptele artistice" (Jan Hecht), imaginile picturale, ilustra-tele, filmele documentare (pentru timpurile mai apropiate zilelornoastre) ş.a., limbajul istoric şi istoria orală.

.faptele artistice", cum sunt denumite generic picturile,desenele, frescele, litografiile etc. pot să fie, în adevăr, surse pentruinspiraţia imaginaţiei istoricilor numai în măsura în care reproducscene autentice de viaţă sau portrete de epocă reale, fără stilizări sau„corecţii" artistice. O natură moartă, în afară de talentul pictorului,este puţin probabil să mai sugereze altceva, pe când peisagisticaurbană a şcolii olandeze de pictură, scene din războiul deindependenţă de la 1877/78 realizate de N. Grigorescu, portrete deţărani şi crâmpeie din viaţa satului românesc redate de Th. Aman,„Edecarii de pe Volga" — celebrul tablou al pictorului rus Repin etc.sunt reconstituiri care au un dublu efect: vizualizează realităţi trecuteşi, deopotrivă, oferă, limitat, informaţii utile.

Limbajul istoric este o sursă foarte importantă pentru istoriasocială. Dacă pentru istorici interesul faţă de acest izvor este evident,materializat deja în studii valoroase, elaborate în baza unor meto-dologii proprii de cercetare, pentru istoricii sociali apare mai puţinreliefat. Este adevărat, un reviriment s-a produs în ultimele decenii,dar reconsiderarea autentică a sursei este departe de finalizare. Unelereţineri pentru o astfel de sursă au, se pare, un substanţial coeficient deconfuzie. Limbajul istoric este un teritoriu foarte vast, presupunândinvestigarea a sute sau mii de texte scrise sau tipărite, ceea ce,recunoaştem, este foarte dificil. Esenţa problemei nu constă însă înaceasta. Important este să se facă distincţie între limbajul istoric, îngeneral, şi limbajul social, ca parte componentă a acestuia şi,bineînţeles, a lexicului.

Limbajul social reprezintă fondul de cuvinte care se creează şiare circulaţie într-o îndelungată deschidere temporală exprimândrealităţile sociale trecute şi actuale. în viziunea unor sociologi şiistorici, este o sursă care trebuie intens exploatată, deoarece circulaţiacuvintelor şi a sintagmelor cu semnificaţie socială, volumul acestoraprecum şi acurateţea cu care exprimă realităţi sociale constituie unplus de informaţie deosebit de valoros. Pentru un istoric social nupoate scăpa atenţiei importanţa deosebită pe care o reprezintă apariţiaîn lexic a cuvintelor sau expresiilor cu încărcătură socială. Termeniprecum familie, clan, grup. popor, naţiune, comunitate, societate,neam, spiţă de neam, clasă socială (care exprimă şi conştientizează, în

38

Page 37: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

esenţă, forme de agregare socială), vatra satului, sălaş, ocol, hotar (însens de spaţiu social sau socio-politic), căsătorie, rudenie (instituţiisociale) sau noţiuni şi expresii ce configurează raporturi interumane(legătură, conflict, înţelegere, apropiere) ş.a.m.d., în forme etimolo-gice evolutive, reînvie un univers uman, nebănuit de bogat în imaginişi sensuri, care modifică, uneori substanţial, idei. perspective, aprecierietc. Asupra aspectelor relevate fugitiv acum, vom reveni ulterior.

Istoria orală, care se constituie într-o altă sursă a istoriei sociale,a dobândit. în ultima jumătate de veac, o importanţă deosebită. Serecunoaşte, fără prea multe rezerve, că este o sursă complexă şi rele-vantă sub raportul informaţiilor pe care le furnizează. Sunt şi păreri căistoria socială este, de fapt, istorie orală. Congresul mondial de istoriede la Bucureşti din vara anului 1980 i-a acordat un spaţiu considerabilîn dezbaterile sale. Este unul din momentele importante alereconsiderării locului, rolului şi importanţei istoriei sociale ca sursăpentru sociologie, istorie şi alte ştiinţe socio-umane. Există, îndeosebiîn Franţa. Spania, Marea Britanie, S.U.A., Canada, dar şi în altecomunităţi ştiinţifice naţionale preocupări foarte serioase privindutilizarea informaţiilor orale. Dată fiind cantitatea şi varietatea lorextraordinară a fost şi este nevoie de îmbunătăţirea tehnicilor şimetodelor de investigare, clasificarea materialului empiric colectat,decodificarea şi interpretarea lui. raportarea informaţiilor la alte sursede informaţii etc. Cu atât mai mult aceste surse se constituie în izvoaremajore pentru istoria socială atunci când avem de a face cu unelecomunităţi umane ale căror fapte de viaţă socială sunt mai puţinînregistrate şi reţinute de istorie (cum sunt, de pildă, comunităţiafricane din Sahara, din spaţiul sub-saharian sau Centrul Africii saucum sunt, de pildă, comunităţile româneşti din Siberia, inclusiv cele dela graniţa Chinei cu Rusia sau grupurile etnice româneşti care segăsesc răspândite pe aproape întreg teritoriul fostei U.R.S.S.).

Pentru aceste comunităţi, tradiţiile orale devin şi sunt şi în prezentsingurele sau puţinele surse de informaţie, dată fiind lipsa arhivelor saualtor instituţii specializate care să fi păstrat mărturii despre existenţa şievoluţia lor. Informaţiile sunt însă haotice, imperfecte, uneori de calitateinferioară şi fără o doză suficientă de credibilitate. Acestea sunt şimotivele care au determinat şi determină pe istorici şi pe sociologi săfacă eforturi deosebite sub raport metodologic.

2. Obiective ştiinţifice

In 1927. când Ştefan (Motaş) Zeletin publica interesanta sa lu-crare Istoria socială, discuţiile asupra obiectului de studiu al istoriei

39

Page 38: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

sociale nu lăsau să se întrevadă spectaculoasa detaşare ce avea să seproducă peste doi ani. Zeletin considera că istoria socială nu putea fiştiinţă decât dacă studiază „cauzalitatea genetică a fenomenelor şiproceselor istorice1" care apar ca un produs colectiv al societăţii,faptele reversibile ce se ivesc ori de câte ori sunt create condiţiilepentru configurarea lor.

Deplasarea studiilor de istorie socială de la perspectiva limitata(„parcelară") la perspectiva de largă respiraţie temporală pe care orealizează Şcoala „Analelor", le dă o nouă şi consistentă motivaţieştiinţifică. Labrousse, Braudel şi alţi corifei ai Şcolii, chiar dacă maitârziu recunosc că tentativa lor a fost o forţare care sfida limiteleposibilului, au lansat o fertilă provocare. Ambiţia reconstrucţieiistorice a naţiunilor, a colectivităţilor regionale sau locale pe mariperioade de timp merită tot respectul. în ceea ce ne priveşte, spiritul„Analelor" poate şi ar trebui să reînvie cel puţin pentru stimulareageneraţiilor actuale asupra unor eforturi conjugate în edificarea vieţiisociale din trecut a societăţilor care au fost într-o evoluţie „de lungădurată" şi cât mai aproape de ce au reprezentat acestea cândva.

Pentru profesorul D. Guşti, istoria socială trebuia să înscrie înprogramul său ştiinţific, cu prioritate, influenţele exercitate de factoriigeografici, etnici, politici şi spirituali în evoluţia unei societăţi,precum şi fazele istorice pe care le-a parcurs societatea respectivă dela constituire şi până în contemporaneitate.

Esenţială pentru dezvoltarea studiilor de istorie socială este nudescrierea evoluţiei sociale, ci elaborarea unei teorii a acestei evoluţii,consideră lan Topolski.

Pentru H.H. Stahl, obiectul de studiu al istoriei sociale constă în„reconstituirea formaţiunilor social-economice". care implică„obligaţia de a analiza atât structurile economice de bază, cât şisuprastructurile aferente" (1980, p. 10).

Potrivit lui Philippe Vigier, istoric contemporan francez, istoriasocială are ca obiect de studiu omul în societate, adică omul careaparţine unui grup social, şi nu omul izolat (1980. p, 48).

Istoria socială — consideră istoricul ungur Gyorgy Ranki - nu sepoate mărgini la un anumit model general al structurii sociale, ci arepropriul său obiect de studiu ce reclamă o metodologie care să permităanaliza istorică a trăsăturilor caracteristice ale unei anumite societăţi.„Structura socială. în cadrul acestei discipline — susţine autorul -, est*studiată din punct de vedere al evoluţiei sale istorice, al transformăsale progresive" (1977, p. 778).40

Page 39: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Pentru Ranki, istoria socială este o disciplină care trebuie să-şidobândească deplina autonomie în raport cu istoria şi sociologia.„Istoria socială reprezintă, în cadrul ştiinţelor istorice, o disciplină desine stătătoare, care are ca obiect de studiu un domeniu specific alexistenţei sociale, domeniul unor funcţii vitale, fundamentale vieţiicotidiene. Acestea nu au fost studiate nici de istoria economică, carese ocupă cu evoluţia proceselor economice, şi nici de istoria politică.Este evident că fără istoria economică nu există istorie socială, darfără istorie socială nu se poate realiza o imagine completă a proceselorsociale [...] Istoria socială studiază schimbările sociale şiparticularităţile concrete ale puterii politice, procesul dezvoltăriiconducerii politice şi al legislaţiei'" — demonstrează el în continuare,fără însă a epuiza „obiectivele principale" ale cercetărilor dindomeniul istoriei sociale. Autorul apreciază că ar trebui studiate şi„implicaţiile istorice ale demografiei, urbanizarea, structura socială şimobilitatea, opinia publică, istoria ideologiei şi culturii, modificărilesociale [...]" etc.

în sfârşit, pentru a încheia enumerarea referirilor la obiectul destudiu al istoriei sociale, menţionăm şi consideraţiile lui Jan Hecht:„Istoria socială, în viziune ideală, presupune studiul structurii şiproceselor acţiunii şi interacţiunii umane, aşa cum au fost acestea încontexte socio-culturale trecute".

Există, în afara părerilor enunţate, numeroase altele, inclusivîncercări de teoretizare a obiectului de studiu al istoriei sociale, carefie extind aria de acţiune a acesteia, fie o restrâng. Numărul lorconsiderabil este un indicator ce ne relevă sensibilitatea specialiştilorfaţă de istoria socială, dar oricât de substanţial ar fi nu presupune cănu există totuşi un anume consens asupra liniilor de forţă alecercetărilor care intră în incidenţa obiectului său de studiu.

Importante pentru identitatea şi obiectul său de studiu, oricât deciudat ar părea, este atmosfera de relativ calm care s-a instalat înzonele de confluenţă dintre istorie, sociologie şi istorie socială şipredispoziţia ţoţ mai evidentă de acceptare a aportului ştiinţific pe careîl oferă şi îl aduce istoria socială. într-un astfel de climat, „raporturiletradiţionale dintre ştiinţe, bazate, pe «frontiere» şi «autonomie», suntînlocuite cu raporturi de colaborare, de completare una prin alta, peprincipiul «vaselor comunicante», al «combinatelor multidisci-plinare», de tip «orchestral». Ştiinţele sociale, ştiinţele antropologice.]n general, formează din ce în ce mai mult o singură preocupare,articulată, ramificată, faţetată, dar tară frontiere şi bariere artificiale,

41

Page 40: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

obiectul lor de cercetare fiind de fapt unul şi acelaşi proces social -istoric de dezvoltare a umanităţii. în diferitele lui momente sau etape"(Traian Herseni, 1968, p. 13-14).

Noul climat fertilizează ideea că socialul, ca obiect de studiupentru toate ştiinţele socio-umane. este un spaţiu mult prea generosîncât nu poate să fie revendicat doar de una singură. Astfel, istoriasocială îşi centrează demersurile pe studiul sferei sociale a societăţilorde la începuturile genezei sale şi până în prezent. Acest „prezent" areînsă o altă importanţă şi interpretare. Pentru istoria socială reprezintălimita până la care se pot extinde investigaţiile sale. evident o limitămobilă, dar permanent considerată ca atare.

Dacă pentru sociologie prezentul înseamnă deschiderea unuivast orizont de investigare, pentru istoria socială orizontul se închide.

„Timpul istoric" este o dimensiune esenţială, definitorie pentruistoria socială şi, totodată, unul din conceptele-cheie cu careoperează. Nicolae lorga şi, înaintea lui, A.D. Xenopol, ca şi ulteriorBraudel, au pus un accent deosebit pe timpul istoric. ..Inovaţia"acestuia din urmă, aplicată cu mare succes o vreme în istorie, de undes-a detaşat şi grupul de istorici care a dat un alt sens evolutiv istorieisociale, se referă la o nouă abordare a noţiunii de timp istoric.Renunţarea la analiza fenomenelor şi proceselor sociale în perspectivatemporară limitată (îngustă) şi trecerea la analiza acestora pe mariîntinderi de timp este emblematică pentru istoria socială.

Interpretările care s-au dat scrierilor concepute în spiritul „tim-pului lung" („longue duree"), recunosc, în esenţă, noutatea, valoarea şiimportanţa reconstrucţiilor istorice ale vieţii sociale, dar manifestăreticenţă faţă de întinderile temporale prea largi, superdimensionate înraport cu posibilităţile unui specialist sau unui grup de specialişti. Or,tocmai acest model îi dă istoriei sociale un important acreditiv ştiin-ţific şi. deopotrivă, un sens direcţiilor de studiu. Istoria socială are,deci, în obiectiv, redefmirea şi recompunerea cât mai fidelă a socie-tăţilor trecute, a succesiunii formelor lor. în raport cu elementele cons-titutive ale socialului, dar nu detaşate de contexte, ci integrate acestora.

Aşa cum profesorul Dimitrie Guşti şi'-a propus să forţeze timpulprezent, realitatea socială din vremea sa, imaginând cercetareamonografică integrală a spaţiului social românesc, cu rezultate specta-culoase care au repoziţionat locul şi rolul sociologiei româneşti în plannaţional şi universal, tot aşa şi reconstituirea integrală a formelor deviaţă socială trecute. în dinamica lor istorică, din acelaşi spaţiu social,reprezintă obiectivul primordial al istoriei sociale şi pentru specialiştii42

Page 41: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

români. Astfel, cele trei discipline înrudite - sociologie, istorie şiistorie socială - fără a evita interferările, îşi fixează teritoriile decercetare într-o manieră care reînvie oarecum tradiţia şi care,deopotrivă, le plasează pe un teren mai apt de sporuri „productive".Sociologia investighează prioritar „prezentul social", societatea reală azilelor noastre în integralitatea ei; istoria se preocupă de reînviereatrecutului istoric al aceleiaşi societăţi sau al altora, în totalitateaformelor, structurilor, manifestărilor şi mecanismelor lor defuncţionare, iar istoria socială are în obiectiv studierea şi reconstrucţiacâl mai fidelă cu putinţă a genezei şi evoluţiei grupurilor sociale, aacţiunii şi interacţiunii umane în contextele socio-economice trecute.

Raporturile dintre cele trei discipline sociale dobândesc înaceastă perspectivă funcţională un caracter de complementaritate, decooperare şi de coparticipare la efortul de investigare a socialului îndimensiunea sa istorică şi în înfăţişarea lui actuală.

Atât istoricii, cât şi sociologii au resimţit şi resimt încă limitelepropriilor discipline în cercetarea societăţii. Sociologii nu pot renunţala caracterul de ştiinţă „vie" a disciplinei pe care o servesc, în sensulcă aceasta „trăieşte" şi se dezvoltă o dată cu societatea pe care ostudiază, cum nu pot renunţa la caracterul său reformator şi predicativ,având înscrise între obiectivele sale şi reformarea societăţii, solu-ţionarea problemelor sociale, prevenirea tensiunilor, conflictelor şicrizelor sociale. Istoricii, la rândul lor, renunţând de mult la abordareacronologică şi evenimenţială a disciplinei pe care o promovează autrecut tot mai viguros pe aliniamentele investigaţiilor pluridisciplinare,împrumutând metode şi tehnici de cercetare de la ştiinţele „înveci-nate", îndeosebi de la sociologie.

Istoria socială, dată fiind această situaţie, este chemată, pe de oparte, să suplinească rolul istoricilor sau sociologilor în acele teritoriiîn care istoricii sociali sunt mai bine plasaţi, adâncind studiile sautinalizându-le, iar pe de altă parte să reînvie imaginea lumilor trecutetn însăşi esenţa lor: modul în care oamenii, ca fiinţe sociale, au înţelessă intre în raporturi unii cu alţii, să-şi făurească forme variate deagregare socială, să răspundă la provocările naturii, să imagineze şi săcreeze în paralel cu sistemul social alte sisteme (economic, juridice t c ) , să-şi făurească propriul univers mental despre lume, natură,viaţă, moarte, să adopte norme şi criterii de comportament social etc.

Analiza de conţinut a unor reviste şi lucrări consacrate istorieisociale relevă, în prezent, câteva direcţii bine conturate de cercetare:

43

Page 42: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

• revenirea la intenţia mai veche de a construi, cu forţe conju-gate (sociologi, istorici, economişti, jurişti, demografi etc.), imagineaglobală a unor societăţi trecute:

• continuarea preocupărilor pentru a se reliefa „infinitatea varie-tăţii societăţilor" (Philippe Vigier), obiectiv care se realizează prin„renaşterea" vieţii sociale din vremurile apuse, mai accentuat înultimul timp la nivelul comunităţilor locale sau regionale („societateatoulousiană este mult diferită de cea pariziană sau lyoneză, studiată deP. Leon şi discipolii săi", despre care, se spune că este şi foartedinamică - Philippe Vigier); nu s-a renunţat la studii comparate(diferenţe şi asemănări între societăţile americană şi canadiană înepoca postmodern istă; capitalism - socialism două lumi, două destineistorice umane; continuitate şi schimbare în societăţile nord-africane);

• dezvoltarea spectaculoasă a istoriei orale în S.U.A., Canada,Marea Britanie, Franţa, Rusia, statele centrale şi nord-africane.Japonia, Coreea de Sud, India etc. şi revigorarea sa în spaţiul europeanfost comunist, inclusiv în România;

• accentuarea şi aprofundarea investigaţiilor unor mari grupurisociale (intelectualitate, ţărănime, muncitorime, „clasele mijlocii" etc.)sau cu „statut special" („boşii" şi „pigmeii din comerţul american,veteranii de război, rentierii funciari etc.");

• penetrarea investigaţiilor în teritorii ignorate de sociologi,istorici şi alţi specialişti care au sau nu caracter spectacular: bogăţiileSpaniei din epoca colonială; evoluţia proprietăţii în zone alpine; forţacomunitară a cătunelor franceze şi elveţiene; atelierele şi buticurilelondoneze din epoca victoriană; masacrele din timpul revoluţiilor;listele electorale şi relevanţa lor istorică ş.a.m.d.;

• acordarea unei atenţii speciale istoriei mentalităţilor şi amemoriei colective, îndeosebi pentru identificarea „specificului istorical stării de spirit al mulţimilor" (Maurice Agulhon) sau „cadrelor soci-ale ale memoriei colective".

Repertoriul priorităţilor tematice ale istoriei sociale atestădiversitatea studiilor care acoperă noi spaţii de cercetare cât şi zone deconvergenţe pluridisciplinare, conferind disciplinei o considerabilăimportanţă ştiinţifică.

44

Page 43: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

3. Metode şi tehnici de cercetare

„înţelegerea conceptului de metodă ştiinţifică - remarcă unul dinexegeţii operei lui Bronislav Malinowski (1884-1942)" - este oproblemă de atitudine"'. Metoda, afirmă acesta în continuare, repre-zintă ceva mai mult decât un ansamblu de tehnici: este, înainte detoate, o anumită atitudine adoptată în timpul cercetării, atitudine cerezultă din concepţia asupra obiectului studiilor respective (KrzysztofBrozi, 1979, p. 112). Rezultă că cercetarea ştiinţifică trebuie să mani-feste mobilitate în alegerea instrumentelor pe care le utilizează înraport de propriile sale obiective. Mobilitatea reflectă ea însăşi oatitudine şi rezidă din înţelegerea faptului că asumarea apriorică ametodelor şi tehnicilor de cercetare, fără corelarea lor cu obiectiveleştiinţifice şi funcţiile unei discipline socio-umane (ca să particularizămnumai la acestea), ar fi ca şi cum am porni la drum fără să cunoaştemdestinaţia.

Istoria socială este în situaţia de a manifesta nu numai mobili-tate, ci şi exigenţă faţă de importul şi exportul cadrelor conceptuale şicognitive, instrumentelor de cercetare care se practică în spaţiulştiinţelor umanist-sociale. Exigenţa se impune cu atât mai mult cu cât,uneori, este incriminată că, sub raport metodologic, s-ar afla îndificultate. Este istoria socială atât de pauperă în materie de principiimetodologice, metode şi tehnici de cercetare? Poate fi apreciată cadisciplină ştiinţifică numai dacă respectă o anume tradiţie sacrosantăde identificare a unor legităţi în spaţiul social pe care îl investighează?- sunt numai două din interogaţiile ce pot germina pe un teren alincertitudinii.

Câmpul de relaţii interdisciplinare în care este plasată istoriasocială precum şi relaţiile speciale cu sociologia şi istoria, exploratepână acum în tentativele noastre explicative, dau unele lămuriri,credem importante, inclusiv în perspectiva unor posibile răspunsuri laîntrebările deja formulate.

Pentru ca să fie evaluată drept disciplină ştiinţifică, istoriasocială nu poate adopta decât un mod ştiinţific de cercetare aevoluţiei sociale din trecut, care se reflectă şi în principiile ce îiguvernează demersurile sale.

Etnosociolog britanic de origine poloneză. Are remarcabile studiiasupra spaţiului socio-cultural în viziune funcţionalistă. Interesante suntinvestigaţiile asupra comunităţii umane din insulele Trobriand (Oceania -Noua Guinee).

45

Page 44: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

O asemenea poziţie, în unele situaţii generate de natura regimu-rilor politice, cum a fost până nu demult în spaţiul totalitar comunistdin Centrul şi Răsăritul Europei, era imposibil de adoptat.Comunităţile ştiinţifice nu puteau să delibereze propriile strategiiştiinţifice, fiind supuse dictatului politic şi trăind coşmarul „modeluluiunic" şi „ştiinţei partinice".

Primul şi elementarul adevăr ştiinţific îl constituie, aşadar,asumarea, în cunoştinţă de cauză şi în regim de libertate a domeniuluipropriu de cercetare într-un mod ştiinţific şi autonom, or, după cum s-arelevat, diversitatea planurilor ştiinţifice proprii istoriei sociale seînscriu in ceea ce este esenţial şi dâ identitate disciplinei, anume căeste o istorie a socialului în devenirea lui de-a lungul timpului.

După cum există o istorie a economiei, o istorie a evoluţieicutumelor şi normelor juridice (dreptul) sau o istorie a culturii, tot aşaa apărut şi o istorie a socialului, a vieţii sociale din trecut. Suntdelimitări ştiinţifice clare, pe care nimeni nu le contestă. De la acestpunct de convergenţă, atitudinile încep să se nuanţeze şi chiar să sedistanţeze. Ce poziţie trebuie sa adopte im istoric al socialului înpluralitatea de atitudini faţă de propriul său domeniu de activitate?

în definirea atitudinii sale considerăm că acesta trebuie să seghideze după unnătoarele:

• istoria ca ştiinţă socială este una singură şi are ca obiect destudiu evoluţia trecutului fiinţei umane, ca fiinţă socială, integratăsocietăţii şi nu izolat; cu alte cuvinte, istoria cercetează trecutul cuobiectivul de a reda prezentului întreaga desfăşurare a apariţiei şidezvoltării (sau pieirii) unor societăţi, cât mai aproape de realităţiledin trecut şi în integralitatea lor, înţelegând prin aceasta ansamblulcomplet de componente care alcătuiesc o comunitate umană(economie, organizare politică şi administrativă. învăţământ, cultură,artă, religie, sistemul de apărare şi de promovare a raporturilor cu altecomunităţi etc. şi, bineînţeles, organizarea socială);

• diferenţa dintre tot şi parte (sau componentă) este evidentă,cum evidentă este şi distincţia dintre istorie şi istorie socială,teritorii ştiinţifice ce trebuie explorate;

• aceeaşi distincţie trebuie promovată şi în relaţie cu ,,alHistorii", cum sunt „istoria sociologiei", „istoria artei", „istoria religiei"etc., ca zone particulare de cercetare. Prima se referă la evoluţiaştiinţei şi se integrează sociologiei sau „istoriei ştiinţei", în general;unnătoarele două au în obiectiv istoricul manifestărilor artistice de laapariţia lor şi până în zilele noastre şi, respectiv, cel al manifestărilor46

Page 45: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

spirituale în evoluţia lor de la începuturi şi până în prezent; în aceastăperspectivă istoria socială apare ca o disciplină particulară:

• delimitarea strictă a teritoriului istoriei sociale nu trebuieprivită rigid sau unilateral; încălcările de teritorii ştiinţifice suntfrecvente şi constituie însăşi raţiunea pluridisciplinarităţii. Esteevident că un istoric social, care dintr-o exagerată exigenţă se abţinede a trece în teritoriul realităţilor economice, pentru a da un exemplu,se plasează pe o poziţie comodă, chiar dacă este animat de cele maibune intenţii. Explicarea mecanismelor sociale ale obştii săteşti nu sepoate realiza fără a studia evoluţia raporturilor patrimoniale, la fel caşi apariţia denivelărilor sociale în comunităţile primitive. O viziunesimilară trebuie să patroneze şi raporturile cu sociologia, chiar dacă uniidin reprezentanţii acesteia susţineau că orice fenomen social trebuiestudiat pornindu-se de la formele lui deplin dezvoltate, deoarece acesteaar fi cele care „luminează" atât formele incipiente cât şi pe cele înproces de disoluţie (H.H. Stahl), iar alţii proclamă abandonareadomeniului „speculativ al teoriilor generale", consacrându-se „studiilorde caz, mai concrete" (Mattei Dogan. Robert Pahre, 1997, p. 237),venind în întâmpinarea istoricilor. Are importanţă deosebită, deci, caistoricul care se consacră studierii „trecutului social" să discearnă„provocările" şi să adopte o atitudine raţională, potrivit cu obiectiveledisciplinei pe care o serveşte. Astfel, invitaţia lansată de H.H. Stahl castudiile asupra fenomenelor şi proceselor sociale să înceapă de laformele lor deplin dezvoltate, mergându-se înapoi, pe firul istoriei,până la identificarea izvoarelor acestora, este puţin probabil ca să fieacceptată de istoria socială sau dacă o accepta o face numai cu obiec-tive limitate, cum ar fi, de pildă, comparaţia între forme intermediareale aceluiaşi fenomen social şi forma lui dezvoltată. Oricum, însă,comparaţia devine operaţională când fenomenul social respectiv seapropie sau chiar se prelungeşte în epoca contemporană şi este studiatde către sociologi. Generalizarea acestui principiu şi aplicarea lui la„totalitatea" fenomenelor şi proceselor sociale este riscantă. Cum arputea fi studiat efectul legării de glie a ţăranilor din vremea lui MihaiViteazul dacă s-ar răsturna perspectiva analitică, pornindu-se dinveacul al XVIII-lea înapoi? Un astfel de principiu metodologic, înperimetrul istoriei sociale, este aplicabil istoriei orale, dar în altecondiţii, asupra cărora vom reveni.

• Reperele spafiale si temporale trebuie „umanizate", interpre-tate într-o dimensiune umană mult mai accentuat decât o fac de obiceiistoricii sau sociologii. Un teritoriu, indiferent de mărimea şi

47

Page 46: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

plasamentul său, este, fără îndoială, un spaţiu geo-politic, foarteimportant în judecarea evoluţiei istorice a unei comunităţi. Teritoriulrespectiv, ca şi altele de altfel, sunt delimitate de graniţe politice, carecoincid sau nu cu mărimea şi întinderea unui grup etnic distinct. Suntmulte comunităţi pentru care graniţe arbitrare au fost şi sunt „poveriinsuportabile*', în situaţia aceasta fiind şi românii. Universul lor umans-a aflat sub presiunea acestei poveri, care a generat sentimente şiresentimente, reacţii şi contrareacţii, atitudini, comportamente şimanifestări contradictorii, influenţând inclusiv trendul evoluţieisociale, structurile şi mecanismele de funcţionare ale societăţii.„Prutul blestemat" nu este o sintagmă cu semnificaţie primordialgeografică; ea exprimă o realitate socio-umană gravă: separarearomânilor printr-un hotar arbitrar, în chiar blocul lor etnic masiv şiunitar, separare aie cărei consecinţe se prelungesc până in zilelenoastre. Hotarul blestemat (care nu este singurul în spaţiul românesc)a dat şi dă naştere la alt tip de relaţii umane între românii de pe celedouă maluri, la modificarea sensibilă a grupului etnic românesc dinBasarabia sub raport lingvistic, cultural, instructiv-educaţional, atitudi-nal şi comportamental, precum şi din punctul de vedere al structuriietnice, calităţii vieţii etc. Reconsiderarea viziunii asupra dimensiunilorspaţiale şi temporale şi „umanizarea" lor, în sensul celor relevate,conferă istoriei sociale un suport motivational suplimentar.

• Tot în perspectiva acestor două dimensiuni, fundamentale dealtfel pentru istorie şi istoria socială, extensia lor în planul cercetărilorpe care le efectuează istoria socială trebuie să fie astfel fixată încât sănu depăşească o limită raţională, care este conferită de posibilităţile şimijloacele reale de investigaţie şi de realizare a unor panorame socio-istorice. Avertismentul lui Braudel asupra obiectivelor generoase aleistoriei sociale, dar posibil utopice, aveau în vedere strict cele douădimensiuni şi nu totalitatea obiectivelor proclamate de disciplină. Oatitudine raţională a unui istoric social presupune o evaluare riguroasăa propriilor sale posibilităţi de realizare a unor proiecte, precum şi aposibilităţilor unui grup de cercetare sau chiar a întregii comunităţiştiinţifice din care face parte. De la aspiraţii la concretizarea lor este omare distanţă. A aspira la elaborarea unei lucrări fundamentale consa-crată evoluţiei umanităţii sub raport social este, să recunoaştem, oaspiraţie pe care nimeni nu o poate refuza unui om de ştiinţă. Problemaesenţială este cum şi în ce condiţii poate fi dusă până la capăt o astfel deîntreprindere, mult prea dificilă şi complexă pentru a fi realizată de cătreun singur om sau de către o echipă. Dobândeşte, astfel, o importanţă

48

Page 47: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

capitală adoptarea unor programe şi a unor metodologii de cercetare înconsens cu posibilităţile umane şi materiale reale şi nu ipotetice, cuşansele împlinirii obiectivelor ştiinţifice prestabilite.

• Studierea unui fenomen social se efectuează, nu izolat, ci „înînlănţuirea lui firească cauzală" cu alte fenomene şi procese, atât înrelaţie cu trecutul, cât şi cu desfăşurările ulterioare sociale, stabilindu-se, deci, raporturi de determinare cu alte lanţuri de evenimente.Raportările la unele teorii sociologice pot aduce clarificări şi deschideperspective analitice şi interpretative utile, interesante şi chiarsurprinzătoare pentru istorici.

• Probleme socio-istorice sensibile (procesul constitutiv al cla-selor mijlocii, geneza societăţii moderne româneşti, apariţia şi evoluţiacomunităţilor naţionale africane, etc.) solicită o abordare pluridisci-plinară, fiind necesare eforturi conjugate din partea istoricilor,sociologilor, economiştilor, juriştilor ş.a.m.d. Prin însăşi plasarea ei însferele de atracţie ale istoriei şi sociologiei, dar şi ale altor ştiinţesociale, istoria socială şi reprezentanţii săi sunt deschişi cooperării,primind şi dând un substanţial şi indispensabil aport ştiinţific laelucidarea unor importante aspecte ale vieţii sociale. Libertatea dealegere este suverană, cum suveran este şi un demers ştiinţific.Expansiunea cunoaşterii ştiinţifice cheamă, însă, la raţionalizarea şicoordonarea eforturilor, la cooperarea dintre sociologi şi istorici, înbeneficiul ştiinţei în general, dar şi al propriilor discipline: sociologie,istorie socială, istorie.

Atitudinea pe care o adoptă un specialist în probleme de istoriesocială este corelativă principiilor metodologice şi deopotrivă mijloa-celor pe care le întrebuinţează în investigarea socialului. Paletametodelor, tehnicilor şi procedeelor de cercetare este relativ consis-tentă, dar considerabil mai redusă decât cea a sociologiei. Astfel,metodele transversale utilizate de sociologi sunt parţial şi restrictivvalorificate de istorici, dintre acestea observaţia şi ancheta fiind înmăsură să furnizeze unele informaţii (investigaţiile asupra efectelordizlocării sau deportării unor grupuri etnice minoritare în spaţiul fosteiU.R.S.S. sau asupra conservării tradiţiilor şi obiceiurilor patrimoniuluispiritual şi cultural de către minorităţile româneşti din spaţiile centralşi sud-est european în deceniul premergător prăbuşirii sistemuluicomunist etc.). Dintre metodele longitudinale, istoria socială se aratăpreocupată să dea un sens practic biografiilor sociale şi studiilor decaz. Utilitatea altor metode sau tehnici de cercetare pentru istoriasocială, cum sunt studiile panel, are caracter retroactiv (cercetările

49

Page 48: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

panel efectuate în comuna Belinţ - jud. Timiş, de către echipe demonografişti în perioada interbelică, sunt de natură să completezeinformaţiile privind complexitatea problemelor specifice unei comu-nităţi vecinale graniţei de vest).

Sunt preluate şi utilizate tehnici de analiză a conţinutului comu-nicării (verbale sau scrise) cu încărcătură politică (discursuri, campaniide presă, campanii electorale etc.), iar în ultimele patru-cinci deceniiîncep să aibă acces în spaţiul istoriei sociale si cercetări cantitative.

Cât, cum şi în ce condiţii se aplică acestea depinde de obiectivulcercetării şi de predispoziţiile celui (celor) care le utilizează.

împrumuturile metodologice din sociologie sunt benefice, totaşa cum şi sociologia a preluat de la istorie metodele comparativă şimonografică. Achiziţiile reciproce particularizează, după aprecierilegânditorului şi omului politic italian Luigi Sturzo (1871-1959), metodaistorică, prin care se studiază sintezele sociale, factorii lor şi dialecticaprocesului uman (1935, p. 9). Prin această metodă istoria şi sociologiase apropie şi se confundă una cu alta, sociologia devenind „istori-cistă'\ iar ambele ajung la filosofic

întâmplător nu este că am apelat la L. Sturzo. Se pot sau nuaccepta ideile sale, se poate sau nu lua în considerare sistemul său declasificare a metodelor (experimentală şi istorică). Un aspect este dereţinut: prin apropierea dintre sociologie şi istorie ia naştere o zonăcomună de convergenţă a obiectivelor ştiinţifice şi a metodelor decercetare, ce plasează în derizoriu speculaţiile care se fac asupra unoraspecte esenţiale referitoare la cele două discipline ce, inevitabil, serăsfrâng asupra istoriei sociale. Fundamental este - şi trebuie reţinut -că istoria socială este o disciplină a sintezelor sociale, al căruiobiectiv ştiinţific primordial îl reprezintă permanentul efort derecompunere şi redeflnire nu numai a imaginii fiinţei umane, ca fiinţăsocială în evoluţia ei istorică, ci şi a construcţiilor sale sociale îndevenirea lor de la simplu la complex, de la local la regional, de laregional la universal, cu întreaga lor încărcătură motivaţională, afec-tivă sau raţională.

Aceleaşi obiective se înscriu şi în orizontul istoriei orale şi a isto-riei metalităţilor, considerate de numeroşi specialişti sa „subramuri" aleistoriei sociale. Acestea apropie considerabil istoria socială desociologie, împrumuturile metodologice având o fluidizare remarcabilă.

Conceple-cheie şi extinderi

Biografie socială. Cunoscută în limbajul uzual drept „autobio-grafie", biografia socială este considerată un document social impor-

50

Page 49: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

tant prin intermediul căruia se studiază universul uman al unui individîn contextul socio-politic respectiv.

Catastif domnesc (sau catastih, în vechea limbă romanească).Registru în care erau consemnate şi se ţinea evidenţa faptelor de lacurtea domnească sau erau înregistrate „socotelile" privitoare lacheltuieli, vânzări şi cumpărări de terenuri, clădiri şi altele.

Literatură hagiografică. Scrieri referitoare la vieţile sfinţilor(sau literatură religioasă) care au circulat în ţările române începând cuveacul al XV-lea.

Urbariu (sau carte funciară). Registru utilizat de autorităţile deocupaţie ungare şi austriece pentru consemnarea proprietăţilorfunciare în Transilvania, Banat şi Bucovina.

BIBLIOGRAFIE

Boesch Gajano, Sofia (1980), La litterature hagiographique commesource â'histoire ethnique, sociale et economique de {'Occident europe'enentre Antiquite et Moyen Age, în XVe Congres International des scienceshistoriques. Rapports (II). Section Chronologique, Editura Academiei R.S.R.

Brozi, Krzysztof (1970), Metoda funkejonalna Branislawa Malinews-kievo w badaniach zjawiek apoleczno - kulturowych (Metoda funcţională alui Branislaw Malinowski în cercetările asupra fenomenelor social-culturale),în „Studia filozofieczne", Warszawa, nr. 11.

Chelcea, Septimiu (1985), Semnificaţia documentelor sociale. Bucu-reşti, Editura Didactică şi Enciclopedică.

Herseni, Traian (1968), Sociologie şi etică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.Ranki, Gyorgy (1977), Jegyzetek a târsoladomtortenetrol (Note despre

istoria socială), în „Szâzadok", Budapest, III, nr. 4.Sturzo, Luigi (1935), Essai de sociologie. Paris.

întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor

• Care sunt principalele surse ale istoriei sociale?• Ce se înţelege prin limbaj social?• Prin ce se defineşte rolul ştiinţific al istoriei sociale?• Care sunt principalele direcţii de cercetare ale istoriei sociale?• în ce constă importanţa atitudinii ştiinţifice în fixarea obiec-

tivelor, metodelor şi tehnicilor de cercetare?• Care sunt metodele şi tehnicile de cercetare utilizate de istoria

socială? Cum şi în ce condiţii pot fi aplicate unele dintre acestea?• Cum argumentaţi că istoria socială este o disciplină a sinte-

zelor sociale?51

Page 50: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

III. EXTINDEREA SPAŢIULUI DE MANIFESTARE AISTORIE! SOCIALE. PROLIFERAREA INVESTIGAŢIILOR

ASUPRA SURSELOR ORALE

Istoria orală (sau documentele orale) este un domeniu puţincunoscut şi utilizat de către istoricii din România, deşi importanţa sa acunoscut o ascendenţă considerabilă în ultima jumătate de veac. întimp ce în Occident rezultatele studiilor de istorie socială sunt mate-rializate în scrieri valoroase, cu o audienţă uneori excepţională înpublic. în ţara noastră, acestea se află într-o fază deloc promiţătoare.

Pentru un specialist în probleme de istorie socială, schimbărilesocio-politice care au survenit în centrul şi sud-estul Europei,renaşterea unor naţiuni africane şi chemarea lor la reconstrucţii statale,masivele şi dramaticele dislocări de populaţie din Balcani în urmadestrămării Federaţiei Jugoslave etc. au deschis un câmp vast decercetare, ce este atribuit în bună măsură istoriei sociale. Discrepanţacare există între surse, posibilităţile şi disponibilităţile reale de studiuameninţă dispariţia progresivă a „documentelor" vii, care se constituieîn pierderi irecuperabile. Cerinţa recuperării urgente - cât mai esteposibil — a informaţiilor pe care le deţin sute şi mii de oameni, ca unicidepozitari ai unor fragmente de istorie trăită, reclamă concentrareaeforturilor ştiinţelor sociale, dat fiind faptul că travaliu! ştiinţific estede durată şi dificil.

1. Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică; scurt istorical evoluţiei sale

„Istoria orală poate fi văzută ca o sursă (subl. ns. - n.n.) pe carecăutăm să o utilizăm în vederea reconstituirii istoriei unui popor fărăscriere" (Sylvie Vincent, 1980, p. 536). Alţi cercetători o consideră,mai generos, subdisciplină sau subramură a istoriei sau istoriei sociale.De mai multe decenii, în balanţa părerilor se produce un dezechilibruîn favoarea celei din urmă. Istoria orală este, aşadar, o componentă aistoriei sociale, a cărei însemnătate a sporit considerabil. Are unorizont propriu de cercetare şi utilizează metode şi tehnici variate, înmajoritatea lor împrumutate din sociologie.

52

Page 51: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Importanţa sa este cu atât mai mare cu cât pentru anumite spaţiigeografice (Africa, America de Nord şi de Sud, Australia, nordulîngheţat al Asiei şi Europei precum şi Groenlanda etc.), în care îşiprelungesc existenţa urmaşi ai unor triburi de indieni, aborigeni,eschimoşi sau de altă origine, reprezintă singura sursă care permitereconsiderarea trecutului istoric al unor populaţii şi deopotrivărealizarea unei istorii a acestora. Dar istoria orală nu se limiteazănumai la atât, fiind solicitată să pună în valoare mărturiile „oamenilorîncă în viaţă ca sursă a istoriei recente" (T.C. Barker, 1980, p. 555),ceea ce îi deschide un alt imens şi complex teren de investigaţii.„Documentele vii" oferă, practic, o infinitate de mărturii, greu deierarhizat în raport de semnificaţia lor, dată fiind o condiţie particularădeosebită: acestea dispar o dată cu persoanele respective, ceea ce facesă se exercite o presiune în creştere asupra cercetătorilor pentrurecuperarea cât mai rapidă a informaţiilor. în prezent, există un numărrelativ important de persoane care au trăit experienţa dramatică a celuide al doilea război mondial, mai puţin pe cea a războiului civil dinSpania şi mult mai puţine care au fost combatante în primaconflagraţie mondială.

Dacă particularizăm la societatea românească, un imens şi unicmaterial documentar îl oferă în prezent, şi nu întâmplător accentuămasupra acestui aspect, miile de oameni care au trăit regimului totalitarcomunist. Astăzi mai pot fi studiate: efectele psihosociale ale naţiona-lizărilor succesive, cooperativizării, schimbării, în general, a regimu-lui proprietăţii în România; pot fi colectate informaţii despre dislocă-rile masive ce se produc în raporturile sociale dintre sat şi oraş; seobţin dale numeroase, inedite şi cutremurătoare despre sistemulrepresiv, despre apariţia, evoluţia şi condiţia umană a unui grup socialdistinct şi specific totalitarismului comunist — „deţinuţii politici'",despre trăirile complexe ale componenţilor grupurilor de partizanianticomunişti, despre mişcarea de rezistenţă anticomunistă şianticeauşistă ş.a.m.d. Tot astăzi mai pot fi studiate încă: genocidulpracticat de ruşi împotriva românilor basarabeni şi bucovineni; viaţafamiliilor de germani din România în urma deportărilor forţate înRusia; atitudini şi comportamente ale populaţiei faţă de germani, ruşişi americani; emigrări în Occident din ultima jumătate de veac;comunităţile româneşti din străinătate etc. Mâine, înţelegând prinaceasta timpul care trece începând cu minutul următor, este preatârziu. în fiecare zi (ca să nu spunem că în fiecare oră) dispar-documente vii" şi o dată cu ele informaţii importante, iar uneoriexcepţionale, prin ineditul, unicitatea şi senzaţionalul lor.

53

Page 52: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Iată, aşadar, fugitiv, doar câteva deschideri pe care le oferă cumărinimie mii sau zeci de mii de oameni, unii în pragul trecerii îneternitate, care nu mai aşteaptă nimic, dar care pot dărui semenilorcomori de informaţii. Tot ce am afirmat până acum este perfect valabilşi pentru sociologie, psihologie şi alte discipline socio-umane care potbeneficia de surse extrem de importante de date şi fapte, de adevăratebănci de capital uman, care îşi reduc însă treptat activitatea prin dimi-nuarea progresivă a capitalului. Astăzi se poate, mâine nu!

Iniţiative sporadice de colectare a informaţiei orale se identificăîn epoci îndepărtate, dar despre istoria orală, ca preocupare ştiinţifică,se poate afirma că există numai de câteva decenii.

In Marea Brîtanie, acest tip de cercetare debutează în 1926,patronat de Societatea Irlandeză de Folclor, care se extinde ulterior,dar păstrând, în continuare, acelaşi caracter Investigaţiile autentice deistorie orală încep însă mai târziu, în condiţiile mediatizării frlcute deB.B.C. şi constituirii unui grup de istorici la Universitatea Lancaster,condus de John Marshall, preocupat pentru promovarea istoriei orale.Grupul, sprijinit de B.B.C, reuşeşte în anii "60 să creeze o arhivăsonoră, care conţinea înregistrări privind mărturii despre condiţiilesociale ale diverselor straturi, îndeosebi ale claselor mijlocii.

Creşterea considerabilă a „colecţiilor" arhivei, ecourile stârnitede studiile şi lucrările publicate pe baza „benzilor sonore" precum şiînfiinţarea Catedrei de Economie şi Istorie Socială la noua universitateKent (Canterbury) dau un impuls considerabil studiilor de istorieorală. Din 1968, mai accentuat, încep să fie intervievaţi supravieţuitoriai primului război mondial.

Un proiect ambiţios este iniţiat de Universitatea din Essex, undePaul şi Thea Thompson (Vigne) încep pregătirile, apoi se lansează încercetarea vieţii de familie şi a experienţei de muncă în MareaBritanie, între 1900 şi 1918 (care se desfăşoară pe parcursul a trei ani,începând cu 1969).

Cercetarea are trei etape: prima, în care se identifică şi seselectează persoanele care urmează să fie anchetate, în raport de „clasăsocială, sex şi zonă, în acord cu un eşantion utilizat la recensământuldin 1911" (T.C. Barker, 1980, p. 558); a doua, consacrată recoltăriiinformaţiilor furnizate de cei 500 de subiecţi selecţionaţi; a treia, încare era prelucrat materialul empiric şi publicate rezultatele anchetei,inclusiv unele interesante lucrări.

Creşterea numărului instituţiilor universitare care se arată dispu-se să iniţieze cercetări de istorie orală, precum şi mediatizarea studiilor54

Page 53: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

de acest tip concură la apariţia unui interes considerabil amplificat faţăde documentele orale. Din acest punct de vedere, anul 1969 esteapreciat ca moment de referinţă în evoluţia istoriei orale în MareaBritanie. prin implicarea şi susţinerea demersurilor ştiinţifice de cătreInstitutul Britanic de Sunete, B.B.C. - celebrul post de radio şi deteleviziune —, Consiliul de Cercetări Sociologice şi Comitetul său deEconomie şi Istorie Socială.

Conferinţa de la Universitatea din Leicester (23-25 martie 1972)consacră dezbaterile pe tema istoriei orale în Marea Britanie. Una dinurmările Conferinţei o reprezintă înfiinţarea Societăţii de Istorie Orală,care editează publicaţia „Istoria Orală". Organizarea unei noi dezbateripe tema structurii şi metodelor de cercetare ale istoriei orale are loc laUniversitatea din York (24 septembrie 1973). Cei prezenţi la dezba-tere admit că tema abordată era „abia recent exploatată de cătrecercetători serioşi în Regatul Unit", în timp ce în S.U.A. constituia demultă vreme obiectul unei atenţii speciale.

Potrivit declaraţiei preşedintelui Societăţii de Istorie Orală, „Ea(istoria orală - n.n.) este acum recunoscută ca metodă de obţinere aunui material din surse indispensabile în zilele noastre pentru studiulistoriei şi ca mediu în care experienţa celor acum în viaţă poate fitransmisă succesorilor noştri" (T.C. Barker, 1980, p. 559-560).

S-a statornicit tradiţia ca Societatea de Istorie Orală să organi-zeze câte două conferinţe anuale (toamna şi primăvara). în acest fel,după aprecierile Comitetului de Economie şi Istorie Socială, studiilede istorie socială, utilizând metodele de cercetare ale istoriei orale, seputeau lansa în programe mai ample de investigare, cum au fost şi„viaţa de familie a comunităţilor de pescari din Anglia de Est" (condusde Trevor Summis), „sex-roluri şi educaţia copiilor la clasele mijlociişi superioare" (studiu întreprins de Thea Thompson-Vigne), „calitateavieţii în oraşele Lancashire din Barrow în Furness şi Lancaster" întreultimii ani ai secolului al XlX-lea şi perioada interbelică (proiectrealizat de John Marshall), tradiţiile locale din insula Tiree (Hebride),populată şi cu emigranţi din Canada (Eric Grigeen) ş.a.

în 1974 se înregistrează tentativa creării unui centru naţional deistorie orală, care însă eşuează. Nereuşita nu descurajează profesio-niştii şi expansiunea istoriei orale; sunt create peste 70 de instituţii şisocietăţi locale, se iniţiază cercetări şi se publică studii, articole şilucrări remarcabile, se iniţiază noi dezbateri ştiinţifice.

Proiectele de istorie orală în Spania debutează după 1970 şi elese datorează englezului Ronald Fraser, care studiază în special

55

Page 54: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Andaluzia şi Catalonia, pornind de la experienţa de viaţă a unui băr-bier socialist, ajuns primar în vremea republicanilor, care s-a ascunstimp de 30 de ani în vremea regimului franchist - ajungând, în final, lao frescă interesantă a războiului civil şi a societăţii spaniole din anii1936-1939.

Fraser. prin lucrările sale, în care prelucrează un vast material oral. „aîncercat să ne transmită experienţa de viaţă a unui întreg sat prin interviuriindividuale aplicate unui număr de 70 de persoane. Apoi a asamblatinterviurile pe teme şi pe vârstele celor intervievaţi. în final [...] a abordatsubiectul unei ţări siâşiate de războiul civil, prin intermediul a 300 depersoane" (Mercedes Vilanova, Dominique Willems, 1980, p. 547).

Studiile englezului sunt urmate de cercetările Cristinei Borderias,care s-a preocupat de identificarea momentului critic al „luptei de clasă"(insurecţia) pe un eşantion reprezentativ de mineri. Istoria orală este folosităşi de Mercedes Vilanova „ca sursă complementară a unei analizecantitative. Scopul ei a fost să afle, deci, dacă formula libertariană«nu votaţi» a fost respectată" (Mercedes Vilanova, Dominique Willems,1980, p. 548). Locul cercetării: satul catalanez L'Escola. Motivul alegeriilocalităţii', tradiţia anarhistă foarte puternică. Tehnica utilizată: interviul.Obiectiv secundar: să identifice limitele şi profunzimile aşa-numiteiabilităţi spontane a maselor de a se organiza în momente critice.

Cercetători şi universitari francezi, italieni, germani, olandezi,unguri, polonezi etc. manifestă deschideri spre acoperirea unor cât maiîntinse zone sociale prin studiile de istorie orală. în S.U.A. şi Canada,unde istoria socială are tradiţii, investigaţiile orale au condus nu numaila crearea unor instituţii, ci şi a unor şcoli, cu rezultate remarcabile înrecuperări de informaţii şi, mai ales, în plan publicistic. Studii impor-tante de istorie orală se remarcă şi în comunităţi ştiinţifice africane.„Fără îndoială, tradiţia orală constituie o sursă importantă înelaborarea istoriei africane" (Boubacar Barry, 1980, p. 516), iar uneorise dovedeşte a fi unicul izvor de informaţii referitoare la trecutul uneipopulaţii care a trăit sau trăieşte pe „continentul negru". Cât deimportantă este istoria orală reiese şi din situaţia particulară aSenegalului, unde un „bătrân foarte inteligent şi renumit în ţară pentrumemoria sa prodigioasă" a jucat, timp de 40 de ani, un rol extrem deimportant, fiind un depozitar unic şi indispensabil al istorieiSenegalului. „Interogat" în 1863 de Azam. bătrânul redă evenimentecare au urmat veacului al 18-lea. El face legătura cu surse orale maivechi şi cu unele mai noi (din 1941), stabilind legătura în lanţul unor

56

Page 55: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

evenimente reţinute în memoria oamenilor, legătură fără de carerestabilirea şirului cronologic al întâmplărilor era imposibilă.Inexistenţa, însă, în societatea senegaleză (din vechiul regat Waalo) aunui calendar, „în afara ciclului anotimpurilor, face dificilă stabilireaunei cronologii riguroase. Datarea exactă a unui eveniment nu poatedepăşi, în consecinţă, amintirea a trei generaţii, fără să se altereze. Daraceastă cronologie există neîndoielnic şi critica sa ne permite săvedem care sunt limitele sale ca sursă de istorie" (Boubacar Barry.1980, p. 517).

Tradiţia orală este una din cele trei mari tradiţii ale istorieiAfricii (islamică, occidentală şi orală). Tradiţia occidentală apare înurma venirii europenilor şi colonizării Africii (sec. al XV-lea).Tradiţia islamică începe să se contureze o dată cu sosirea arabilor înAfrica de Nord, cu peste opt secole înaintea europenilor şi cuînaintarea lor apoi spre vestul şi estul continentului. Până lacolonizarea practicată de europeni, pe coasta de vest a Africii, laînceputul secolului al XVI-lea, tradiţia islamică era atât de bine stabi-lită (vestul Sudanului), încât centrele locale de învăţământ (Soukare înTombuktu, de exemplu) creaseră deja grupuri de cărturari careredactau în limba arabă texte de istorie. Cu toate acestea, „contribuţiaoriginală africană" o constituie „tradiţia orală, care formează fundaţiaîntregii reconstrucţii istorice din Africa subsahariană" (E.J. Alagola.1980, p. 529).

Deşi tradiţiile occidentală şi islamică se bucură de o largărecunoaştere ştiinţifică, deoarece ambele reprezintă forme documen-tare ale trecutului istoric şi sunt susţinute de prestigiu] marilor puterisau de civilizaţiile dominante, tradiţia orală africană are câteva virtuţi,indispensabile reconstrucţiei vieţii sociale din vremurile mai vechi aleAfricii. „Este o sursă internă şi întruchipează elemente esenţiale aleculturii africane pe care tradiţia islamică şi occidentală nu le potînţelege [...] practicarea cu succes a celor două tradiţii, islamică şioccidentală în Africa depinde de măsura în care se ajunge la aceiaşitermeni cu tradiţia orală şi asimilează tradiţia orală'1 (E.S. Alagola.1980, p. 529).

Dată fiind importanţa istoriei orale pentru Africa, cercetătoriiafricani s-au străduit, pe de o parte, să aplice metode şi tehnici decercetare adecvate, pentru a colecta date cât mai corecte şi, pe de alta.de a integra bogatele informaţii obţinute. într-o succesiune logică deevenimente, într-un şir care, de cele mai multe ori este foarte greu destabilit.

57

Page 56: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Istorici africani, având pregătire academică occidentală, încep,din '60. să studieze tradiţia orală în cadrul centrelor de studii oralecare se constituie în universităţi (Senegal, Nigeria etc.), apoi extindaceste cercetări prin crearea unor grupuri relativ autonome în univer-sităţi. Publică numeroase studii şi lucrări, organizează manifestăriştiinţifice, participă la reuniuni ştiinţifice internaţionale etc.

Importante şi valoroase studii de istorie orală se întreprind înChina, Japonia. Coreea de Sud, Filipine, în Australia şi Noua Guinee.

Expansiunea istoriei orale, începând cu mijlocul acestui secol,este o realitate care nu poate fi contestată. Fără să fi atins limitelesuperioare ale dezvoltării sale, cercetarea tradiţiilor orale se înscrie întrendul ascensiunii istoriei sociale.

2. Recuperarea mărturiilor orale

Persistă încă falsa impresie că recuperarea mărturiilor orale esteo întreprindere facilă, care nu necesită pregătiri şi se poate iniţiaspontan. Impresia de facil a avut şi are un impact negativ asupracredibilităţii studiilor, influenţând uneori potenţialii subiecţi, care fierefuză să răspundă la solicitări, fie manifestă reţineri, diminuândcalitatea informaţiilor.

în ţara noastră, după 1989, când asistăm la reabilitarea studiilorasupra mărturiilor orale, în sensul eliminării dictatului politic caremodifica esenţa lor reală, lipsa experienţei şi persistenţa impresiei defacil a demersului recuperării lor au fost de natură să periclitezecorectitudinea înregistrării amintirilor despre unele evenimente sausituaţii din trecutul imediat sau relativ mai îndepărtat. Un ghid deinterviu elaborat şi aplicat superficial poate denatura serios mesajul şiconţinutul mărturiei orale. Intr-un astfel de ghid, al cărui obiectiv erasă stabilească formele şi efectele represiunilor împotriva oponenţilorcooperativizării forţate a agriculturii româneşti, erau formulate şiurmătoarele întrebări, în succesiunea lor:

- „5. Ce suprafaţă de pământ, inventar viu şi mort, aţi avut înposesie înainte de 1949?

- 6. Care a fost atitudinea Dumneavoastră faţă de procesul coo-perativizării forţate?

- 7. Prin ce formă (forme) v-aţi opus cooperativizării?- 8. Aţi fost arestat şi condamnat?- 9. în ce an?"Răspunsurile la interviu au variat în raport de poziţia pe care a

avut-o subiectul respectiv faţă de cooperativizare, ca formă deghizată58

Page 57: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

de etatizare a pământului şi a inventarului agricol. Acestea; însă, abinitio sunt plasate pe un teren favorabil subiectivismului. In primulrând, se desfăşoară sub patronajul unor organisme integrate structu-rilor politice, care generează fie suspiciune, fie speranţa unor recom-pense materiale. Ambele stări marchează subiecţii, influenţând credi-bilitatea şi calitatea răspunsurilor.

în al doilea rând. lipsa unor întrebări de control pentru a testa veri-dicitatea unor răspunsuri, a condus la înregistrarea unor date şi situaţiieronate, cu efecte negative în planul rezultatelor cercetării efectuate.

Un singur exemplu este suficient (caz real). M.C., ţăran dinjudeţul Argeş, în vârstă de 69 de ani (în 1991, când se aplică interviul),cu pământ puţin şi inventar agricol compus dintr-un cal, plug de fier etc,casă de ţară din materiale uşoare şi o suprafaţă mică de teren în jurul ei,se opune cooperativizării prin refuzul de a trece propriul patrimoniuagricol la „gospodăria colectivă". Consecinţa: este arestat şi condamnatla moarte în 1945, după cum rezultă din răspunsuri.

Operatorul de interviu, fără o pregătire corespunzătoare, a înre-gistrat răspunsul persoanei în cauză cu seninătate, fără să sesizeze, pede o parte, inexistenţa unor întrebări de verificare şi fără să formulezeinterogaţii ghidaj suplimentare, pentru a stabili dacă plasarea în timp aacţiunii de retorsiune a autorităţilor comuniste împotriva lui M.C. erareală sau imaginară.

La întrebările 7,8 şi 9, subiectul răspunde:„Am refuzat să dau pământul la cooperativă" (7)„Da, am fost arestat şi condamnat la moarte" (8) şi respectiv:,Jn 1945" (9).înregistrarea răspunsurilor este corectă. Aparent informaţiile pe

care le conţin sunt, de asemenea, corecte. In realitate, însă. răspunsu-rile la întrebările 8 şi 9 sunt fundamental eronate, pentru că:a) în 1945 nu s-au pronunţat condamnări la moarte pentru refuzul

de a ceda patrimoniul agrar cooperativelor agricole de produc-ţie, deoarece

b) campania de deposedare forţată a ţăranilor de bunuri agrare şi depământ se declanşează după Plenara CC. al P.M.R. din martie1949, iar

c) în 1945 se instalează puterea comunistă, care legiferează refor-ma agrară şi proclamă tabu „alianţa muncitorească ţărănească".Deci, este exclus ca M.C. să fie arestat în 1945 pentru „delic-

tul", inexistent atunci, de refuz şi rezistenţă faţă de cooperativizare.Arestarea putea să se producă, dar din alte motive. Este exclus să fi

59

Page 58: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

primit prin sentinţă judecătorească pedeapsa capitală, neexistândtemeiul legal pentru condamnare. Mai târziu au loc asemenea drama-tice evenimente, însă în alte condiţii şi după alte scenarii.

Erori asemănătoare s-au înregistrat şi în cazul altor persoaneintervievate. Pentru evitarea lor este necesar să fie îndeplinite câtevacondiţii: pregătirea cu seriozitate a investigaţiei şi continuarea cerce-tării până la obţinerea optimului necesar de informaţii în raport cuobiectivele fixate; selecţionarea şi instruirea operatorilor, astfel încâtposibile erori, care pot influenţa rezultatele finale, să fie evitate prinformularea de întrebări suplimentare; decodificarea şi prelucrareamărturiilor de către un personal calificat, care poate sesiza abaterile şiinterpreta unele subtilităţi, inflexiuni semnificative ale vocii saugesticii care însoţesc uneori răspunsurile (în condiţiile utilizăriireportofonului, înregistrărilor video ş.a.m.d.) etc.

2. l Mărturiile orale — câteva aspecte teoretice şi conceptuale

Mărturia, la nivelul cunoaşterii comune, are semnificaţie derelatare, depoziţie, declaraţie a unei persoane referitoare la un fapt saula o persoană (la fapte şi/sau la grupuri de persoane). După modul deutilizare, se disting mărturii orale şi mărturii scrise.

în limbajul şi cunoaşterea ştiinţifică conceptul de mărturie areaccepţie de document social şi poate fi, de asemenea, scrisă sau orală,aceasta din urmă constituind sursa esenţială a istoriei orale.

Mărturiile orale, spre deosebire de cele scrise, a căror particula-ritate este conferită de însăşi consemnarea şi conservarea însemnărilor(indiferent de natura materialului utilizat sau a mijloacelor prin care serealizează), se înscriu în mecanismele memorării şi ale memoriei.Acest tip de mărturii îşi datorează existenţa exclusiv memorieiindividuale şi colective, Ca şi cele scrise, mărturiile orale sunt expresiiale experienţei umane în devenirea ei. ale diversităţii manifestărilorindividuale sau colective, ale identităţii unor grupuri sociale.Mărturiile orale reţin şi reflectă, deopotrivă, infinite aspecte ale vieţiisociale, având deci o valoare documentară ridicată în reconstrucţiaevoluţiei acesteia din cele mai îndepărtate timpuri şi până în prezent.

Intre memorie şi societate există o legătură indisolubilă. Primulteoretician social care sesizează acest aspect şi îl explică este francezulMaurice Halbwachs (1877-1945). El apreciază că individului îi suntspecifice două tipuri de memorie, în raport de care adoptă atitudinidiferite; memoria individuală, care ,.se produce" şi se desfăşoară înorizontul personalităţii şi existenţei omului, înglobând amintiri cu60

Page 59: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

relevanţă strict individuală şi memoria colectivă, care este împărtăşităcu alţii în cadrul unui grup, memorie care evocă şi conservă amintiriimpersonale, cu semnificaţie pentru grupul respectiv. Cele două tipuride memorie sunt complementare şi se intercondiţioneazâ.

Memoria individuală - relevă Halbwachs - are ca suport memo-ria colectivă şi, treptat, ajunge să înglobeze informaţiile exterioare,asimilându-le. „Memoria colectivă" - susţine sociologul francez -„învăluie memoriile individuale, dar nu se confundă cu ele'1 (MauriceHalbwachs, 1968, p. 36).

Ca forme de manifestare ale memoriei, mărturiile orale suntcondiţionate de fidelitatea şi de conservarea informaţiei. Cu cât trecemai mult timp de la întipărirea în memorie a unui eveniment, a uneiîntâmplări etc., cu atât se diminuează calitatea şi acurateţea acesteia,prin influenţele mediului social în permanentă mişcare.

Istoria socială nu face abstracţie de aceste aspecte, din contră, leacordă o atenţie specială. Prezintă importanţă nu numai diferenţelecalitative şi cantitative ale mărturiilor orale care se referă la unul şiacelaşi eveniment înregistrat în spaţii sociale diferite, ci şi motivaţiileşi mecanismele producerii lor, pentru a discerne corect veridicitatea şivaloarea reală a informaţiilor păstrate Vn memorie.

Mărturiile orale consemnează două modalităţi distincte de..înregistrare" a unui fapt social, eveniment politic, întâmplare cuvaloare personală etc.: directă, când subiectul observă personal celerelatate şi/sau se implică în evenimente şi indirectă, când subiectul seface ecoul unor întâmplări trăite de alţi subiecţi în trecut, pe care lepreia, le memorează şi le transmite mai departe. în raport de moda-lităţile de „înregistrare" a evenimentelor, unii specialişti fac distincţieîntre mărturiile orale: pe unele le califică drept tradiţii orale (avându-se în vedere cele indirecte), iar pe altele drept istorie orală (care estesinonimă cu cele directe). Distincţia este esenţială „pentru dezvoltareainstrumentelor metodologice potrivit obiectivelor cercetării"(profesorul A.J. Alagoa de la University of Port Harcourt, Nigeria).

„Clasificările" propuse comportă unele aprecieri. O persoană(subiect), desigur, poate fi martoră sau nu la evenimentul pe care îlevocă, dar aceasta nu presupune că într-o ipostază mărturiile sale seînscriu în tradiţia orală, iar în alta în istorie orală. Şi într-un caz şi înaltul mărturiile sale se înscriu în istoria orală.

Distincţia propusă de istoricul african are aplicabilitate în spaţiulsubsaharian pe care îl studiază şi unde tradiţia orală are un rol uneorideterminant în reconstituirea istoriei unor comunităţi. Tradiţia la care

61

Page 60: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

se referă cuprinde datini, cutume, obiceiuri, ritualuri, mituri, povestiri,proverbe, poezii populare, ghicitori, cântece etc. foarte variate nunumai de la o comunitate la alta, ci şi în interiorul comunităţilor.Aceste informaţii, foarte diverse şi bogate deopotrivă, intră în sfera destudiu a istoriei şi sunt cercetate de istorici (spre deosebire de altecomunităţi ştiinţifice, cum ar fi cele europene, în care se manifestă uninteres mai redus, fiindcă intră în sfera de cercetare a altor discipline).Motivaţia esenţială a particularităţilor interpretative africane o exprimăchiar istoricii din această zonă: „Manieră specifică de înţelegere aistoriei orale, fn sensul cuprinderii tuturor marilor surse nescrise deinformaţii istorice, plasată în centrul istoriografiei africane. Este o partedin întreaga restaurare istorică din Africa, pentru toate perioadele ^ilocurile, chiar şi acolo unde sunt de origine arabă sau occidentală. Inpractică, pentru cele mai multe părţi ale Africii subsahariene, pentruunele perioade, excepţie făcând trecutul mai puţin îndepărtat, tradiţiaorală este singura sursă pentru istorici" (A.J. Alagoa, 1980, pp. S29-530).

2.2 Investigarea surselor orale

Indiferent de tipul mărturiilor orale important este că acesteasunt un rezervor uriaş de informaţie istorică, o resursă importantă şi,nu în puţine situaţii, vitală pentru unele reconstrucţii de amploare saude dimensiuni mici ale trecutului social apropiat sau mai îndepărtat.Mărturiile care interesează istoria orală europeană nu acoperă o zonăatât de întinsă cum este cea revendicată de istoricii africani, multe dinacestea fund surse importante pentru antropologia culturii, etnologie,sociologie, lingvistică etc.

Istoria orală îşi are relativ bine definit propriul teritoriu, pe careîl studiază utilizând o gamă variată de metode şi tehnici.

Profesoara canadiană Sylvie Vincent, ca şi alţi istorici, conştientăde limitele istoriei orale şi implicit de cele ale documentelor sociale,propune o strategie a investigaţiilor orale, verificată pe un eşantionreprezentativ, şi anume pe grupul indienilor din nord-estul Quebec-ului(„poporul Montagnais" din Labrador).

Cercetătoarea porneşte în investigarea sa de la două premiseesenţiale:

a) tradiţia orală este singura sursă istorică a existenţei acestuitrib de indieni şi

b) documentele orale sau istoria orală reprezintă, în esen(ă, dis-cursul unei comunităţi (societăţi) despre ea însăşi.

62

Page 61: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Pentru prof. Edvard Bull de la Universitatea Trondheim(Norvegia) „istoria orală se întoarce în timp atât de mult ca şi istoriascrisă din Norvegia. Scriitori de saga din Islanda au realizat istoriiorale în Norvegia, în secolele XII - XIII, colectând tradiţii la fel debune ca memoriile" (Edvard Bull, 1980, p. 579).

Proiectul, pe care îl iniţiază şi care este denumit generic„Memoriile muncitorilor", se desfăşoară pe durata de 12 ani (1950-1962) şi este primul care utilizează mijloacele moderne de investigarescrisa a discuţiilor. Proiectul, valoros în sine, conţine erori în conce-perea sa. Prima şi cea mai importantă a fost alegerea defectuoasă asubiecţilor (majoritar din „trupele muncitoreşti", fără personalitate,care exprimau opinii de grup şi nu personale). A doua, a constat înselecţia arbitrară a femeilor numai dintre salariate, iar ultima, în pregă-tirea superficială a operatorilor, majoritatea tineri fără experienţă.

Priorităţile comunităţilor ştiinţifice europene sunt, desigur.altele decât cele ale canadienilor sau africanilor. Astfel, din bogataistorie a Spaniei, evenimentele relativ recente care au marcat socie-tatea spaniolă, cum au fost războiul civil din 1936-1939 şi lungadesfăşurare a dictaturii franchiste, sunt apreciate ca fiind cele cetrebuie studiate prioritar: „ Şi trebuie să facem urgent ceva, deja ştiindcă aceste mărturii se reduc din ce în ce dintr-o raţiune pur biologică"(Jose Cepeda Adân, 1980, p.543). Războiul civil constituie, fărăîndoială, o prioritate, atât prin importanţa sa în epocă, cât şi pentruefectele sale de durată. Studiile orale întreprinse pentru valorificareamărturiilor combatanţilor sau a cetăţenilor care nu făceau parte dingrupurile beligerante (socialişti - franchişti) aduc un suplimentinformativ important şi de multe ori inedit. Reţinem, din acestecercetări foarte ample şi serioase de altfel, un model de anchetă propuspentru a fi utilizat într-o asemenea cercetare:

— „Vârsta şi locul naşterii.— Dumneavoastră consideraţi că situaţia prin care trecea

Spania prin anii 30 contura perspectiva unui război? V-a surprinsrăzboiul?

— în ce loc vă găseaţi? Cărei zone îi corespundeaţi?— Ce aţi gândit aflând de Răzvrătirea contra Republicii?— Eraţi afilia! unui partid politic central, sindicat oarecare

sau unei alte societăţi? In cazul dumneavoastră, care partid l-aţipreferat în februarie 1936?

— Credeţi că Răzvrătirea contra Republicii ar fi fost uşorînfrântă de către Putere?

65

Page 62: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

- Aţi gândit, la sfârşit, în mod diferit de ceea ce sa întâm-plat în 1939?

- Ce a fost pentru dumneavoastră? Război civil, cruciadă,dictatură militară, insurecţie, revoluţie?

- Consideraţi adecvate cuvintele „naţionalişti" şi „roşii"?- în care dintre cele două tabere aţi luptat?- Ce a motivat încadrarea dumneavoastră? Aţi fost voluntar

sau aţi fost chemat la înrolare în armată?- Aţi schimbat zona de luptă în timpul războiului? Din ce

cauză?- Campaniile în care aţi fost angrenat.- Dacă nu aţi fost pe front, cu ce vă ocupaţi?- Războiul a înseninat separarea familiei dvs.?- A produs înfruntări între membrii familiei dvs.?- A murit vre-un membru din familia dvs. sau din cei

apropiaţi?- V-a produs războiul distrugeri profesionale sau economice?- Desfăşurarea războiului a schimbat idealurile dvs.?- Ce a determinat cea mai pregnantă impresie asupra

războiului?- Ce v-a produs cea mai mare bucurie a războiului?

Ce v-a produs cea mai mare tristeţe a războiului?- Au fost foarte mari efectele războiului în zona în care

trăiaţi?- Aţi fost prizonier? Când? Cine v-a denunţat şi cum aţi

căzut prizonier?"Diversitatea viziunilor şi a mijloacelor utilizate în investigarea

mărturiilor orale, reclamă şi recomandă, deopotrivă, o anume rigoare înpregătirea şi desfăşurarea cercetărilor de teren, precum şi a prelucrăriiinformaţiilor obţinute, care, în esenţă, s-ar referi la următoarele:

A. Faza preliminară'.a) Fixarea temei de cercetare.b) Stabilirea obiectivelor cercetării.c) Identificarea zonei (zonelor) unde se desfăşoară investigaţia.d) Evaluarea posibilităţilor de aplicare a metodelor şi tehnicilor

de cercetare.e) Estimarea numerică aproximativă a personalului angajat în

cercetare, a calităţii pregătirii acestuia şi a posibilităţilor de utilizare amijloacelor moderne de înregistrare (reportofoane, casetofoane,aparate de filmat, etc.).

Page 63: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

B. Faza exploratorie:a) Deplasarea, în zona unde urmează să aibă loc investigaţia, a

unui membru (a unor membrii) al / ai echipei de cercetare pentruconstatarea, la faţa locului, a posibilităţilor şi disponibilităţilor realepentru efectuarea studiului.

b) Documentare asupra istoriei zonei, a condiţiilor de mediu, etc.c) Stabilirea eşantionului, a formelor adecvate de colectare a

datelor şi a personalului ştiinţific afectat cercetării.C. Faza colectării mărturiilor:a) Răspândirea echipei în spaţiul afectat cercetării într-un mod

raţional pentru a-1 acoperi integral.b) Consultarea permanentă între membrii echipei pentru

depistarea eventualelor erori şi eliminarea lor operativă, pentru verifi-carea corectitudinii desfăşurării întregii activităţi etc.

c) Selectarea subiecţilor intervievaţi sau cărora li se prezintă unchestionar în raport de disponibilităţi, pentru a se elimina cât mai multposibil confuziile, erorile etc. (cei mai mobili, volubili, dispuşi ladialog şi care dovedesc capacitate de discernere a evenimentelor suntprimii preferaţi).

d) Aplicarea adecvată a interviului în raport de vârstă, experienţăetc. (de exemplu, în majoritatea lor, persoanele în vârstă reţin eveni-mente din anii tinereţii şi le reproduc cu uşurinţă, în comparaţie cuunele evenimente relativ recente. Acest aspect nu trebuie să deruteze,deoarece oamenii în vârstă se refugiază în copilărie şi tinereţe, care leevocă trăiri mai intense şi mai plăcute decât cele de ia maturitate saude mai târziu).

e) Cercetarea trebuie concentrată nu asupra unor fapte minoresau specifice, „ci mai degrabă asupra liniilor mari ale vieţii subiec-tului, intereselor personale, atitudinii faţă de ceea ce se întâmplă învecinătate" (T.C. Barker, p. 565).

f) Aplicarea unui interviu, chestionar etc. nu trebuie să aibă uncaracter rigid. în condiţiile când subiectul depăşeşte cadrul formal alîntrebărilor şi se lansează în explorarea altor zone „neplanificate",trebuie încurajat pentru a „smulge" maximum de informaţii. în cazulunei situaţii opuse acesteia, trebuie abandonată pista de cercetare şiidentificată o alta.

D. Prelucrarea mărturiilor oralea) Audierea sau vizionarea înregistrărilor.b) Selectarea şi clasificarea lor în raport de obiectivele investi-

gaţiei şi/sau de elementele configurative ale subiecţilor (vârstă, sex,nivelul studiilor, pregătirea profesională etc.).

67

Page 64: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

c) Analiza materialului documentar pe categorii de subiecţi şi demărturii (decodificarea şi cuantificarea răspunsurilor).

d) Identificarea reperelor cronologice şi verificarea autenticităţiilor în raport de alte posibile surse.

e) Coroborarea informaţiilor în acelaşi registru tematic, stabilireavariantei probabile şi confruntarea acesteia cu surse scrise existente.

f) Stabilirea concluziilor şi evaluarea rezultatelor cercetării.Studiile de istorie orală, în mod necesar, nu se opresc aici. Raţiu-

nea lor nu constă în obţinerea unui set cât mai mare de informaţiiistorice, ci în relevarea unor situaţii mai puţin cunoscute. în găsirea unorrăspunsuri la întrebări mai vechi etc. O investigaţie încheiată fărăpublicarea rezultatelor obţinute este ca o pasăre căreia i s-a frânt zborul.

în cazul istoriei orale o altă şi exigentă problemă o constituiepăstrarea integrală şi în condiţii de maximă securitate a mărturiilor.Benzile sonore sau video sunt mărturii incriminatorii (pentru unelepersonaje) sau, din contră, „probe" pentru disculpare pentru altele. înaceastă situaţie se află multe „depoziţii" după evenimentele dindecembrie 1989 din România. Aceste mărturii orale, care reflectăsubiectiv sau obiectiv aspecte atât înainte de 1989, din timpulevenimentelor sau după derularea lor, pe lângă semnificaţia lordocumentară, dobândesc o pregnantă încărcătură politică, integritateasau chiar existenţa lor în continuare fiind serios ameninţate.Conservarea lor în condiţii de maximă siguranţă devine una dinpriorităţile istoriei orale şi, deopotrivă, asigurarea accesului la infor-maţii şi nu blocarea acestora, cum se mai practică în prezent de cătreunele instituţii.

Punctual, cele mai semnificative aspecte referitoare la istoriaorală sunt:

• este o componentă importantă a istoriei sociale, care are oremarcabilă ascensiune, îndeosebi în ultima jumătate de secol;

• reprezintă o sursă apreciabilă sau esenţială pentru istoriasocială şi istorie. în general. în relaţie cu totalitatea izvoarelor pe carele are la dispoziţie o comunitate umană pentru cunoaşterea dimen-siunii istorice a evoluţiei sale;

• recuperarea mărturiilor orale implică pregătirea şi organizareaştiinţifică a investigaţiilor, având la bază proiecte temeinic fundamen-tate şi obiective clare, precise şi realiste;

• deşi sunt diferite, pornind de la concepţii şi modalităţi deiniţiere şi până la finalizare, studiile care vizează istoria orală relevă şiaspecte comune, care se constituie într-un îndreptar metodologicgeneral valabil;68

Page 65: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

• informaţiile obţinute în urma anchetelor sau interviurilor peteme de istorie orală. în multe privinţe, sunt susceptibile desubiectivism, erori, impreciziuni etc. - voite sau nu - care comportăverificări cu surse independente;

• unele mărturii orale care privesc evenimente relativ recente seimpun să fie recuperate rapid şi eficient, ţinând cont de posibiladispariţie a unor subiecţi, depozitări de informaţii dintre cele maidiferite;

• documentele orale, în general, dar în special cele care au oîncărcătură politică gravă sau deosebită, trebuie să fie protejate şiconservate cu maximă atenţie.

Concepte-cheie şi extinderi

Axa alimentară. Are înţeles de sistem alimentar al unei populaţii.Axa cronologică. Se referă la sistemul de datare şi înregistrare a

evenimentelor importante pe care le consemnează istoria unei comu-nităţi umane.

Fidelitatea informaţiei orale. Exprimă apropierea unei mărturiicât mai mult de esenţa reală a evenimentului, întâmplării etc. evocate.

Mărturia orală. Reprezintă sursa esenţială a istoriei orale şi aresemnificaţia de „document vorbit". Formele prin care mărturia oralădevine document sunt variate, cele mai importante fiind: relatarea,amintirile, depoziţia, declaraţia, răspunsurile la întrebări.

Sistem de datare. Maniera specifică în care se înregistrează şi seordonează evenimentele, faptele, procesele etc. din evoluţia uneicomunităţi umane sau ale omenirii, în general.

Sistem simbolic. Ansamblu de semne convenţionale proprii uneicomunităţi umane, exprimate metaforic prin mituri, ritualuri etc. (luna- simbolul fecundităţii, feminităţii; culoarea roşie - pericol; zvastica -fascism etc.).

BIBLIOGRAFIE

Adân, Jose Cepeda (1980), Proyecta de encuesta oral sobre la guerracivil espanola (1936-1939), în Rapports (I) Grands themes et methodologie,[Bucureşti], Editura Academiei R.S.R.

AJagoa, E.J. (1980), Oral Traditions, în Rapports (I).Barker, T.C. (1980), Oral History in Britain, în Rapports (1).Barry, Boubacar (1980), La chwnologie dans la tradition orale du

Waalo - Essai d'interpretation, în Rapports (I).

69

Page 66: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Bull, Ed. (1980). Working Class Ways of Life during the Early Indus-trialization: A. Norwegian Project from the 1950's, în Rapports (I).

Burg, Maclyn P. (1980), Problemes et me'thodes de Vhisîoire orale, înRapports (I).

Glatz, Ferenc (1980), Oral History and Source Criticism, în Rapports (I).Halbwachs, Maurice (1968), La tnemoire collective, Paris, Presses

Universitaires de France.• * * Memorie socială şi identitate naţională (1998) (coordonator:

Septimiu Chelcea), Bucureşti, Editura I.N.I.Vilanova, Mercedes, Willems, Dominique (1980), Problems and Method

of Oral History, în Rapports (I).Vincent, Sylvie (1980), L'Histoire orale montagnaise, în Rapports (I).

întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor

• Ce este istoria orală şi care este funcţia ei ştiinţifică?• De ce este necesară recuperarea cât mai rapidă a mărturiilor

orale?• Care sunt principalele direcţii de cercetare a mărturiilor orale?• Cum aţi proceda în condiţiile în care ar trebui să studiaţi

mărturii orale?• Ce modalitate de investigare a mărturiilor orale consideraţi că

este potrivită contextului actual din societatea românească?• In ce mod verificaţi autenticitatea informaţiilor date de un

subiect în urma intervievării sale sau a complectării unui chestionar?

70

Page 67: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

IV. PERSPECTIVA REALIZĂRII SINTEZELOR SOCIALE.O ABORDARE PRAGMATICĂ A STUDIILOR

DE ISTORIE SOCIALĂ

Diversitatea este caracteristica esenţială a demersurilor actualeale istoriei sociale. O diversitate tematică cu neputinţă de cuprins, careaccede spre largi orizonturi temporale sau se coboară în labirintulsecvenţelor istorice de câteva luni sau chiar de câteva zile. Pentrucomunităţile ştiinţifice occidentale dezvoltarea pe aceste planuri aistoriei sociale este expresia unui îndelung exerciţiu profesionalsusţinut de zeci de institute şi formaţiuni de cercetare specializate -cum este situaţia în Franţa, Marea Britanie. S.U.A. etc. — şi,deopotrivă, a unor disponibilităţi serioase de finanţare a cercetărilor.Pentru răsăritul Europei şi pentru România o asemenea extensie, celpuţin în prezent, este de domeniul fanteziei. Soluţii trebuie să existe şisunt de aşteptat.

1. Calea de mijloc sau alegerea extremelor; parcelaresau sinteze sociale

Direcţiile pe care se înscrie evoluţia istoriei sociale nu pot fieludate. Dacă în regimul comunist acestea au fost ignorate, consecinţelese resimt în prezent şi poate încă o perioadă apreciabilă de timp. Istoriasocială nu mai este marcată de cenzurarea gândirii, dar imobilismul şi.uneori, diletantismul îi fac mari deservicii. Astfel, pe fondul unei refuări.de înţeles până la un punct, proliferează un nou tip de scrieri istorice, careservesc interese străine ştiinţei româneşti şi care reconsideră sensurileevoluţiei comunităţii noastre naţionale, coborându-le în derizoriu.Desigur, nu credem ca cineva să declare că deţine monopolul adevăruluiistoric. Opţiunile trebuie liber exprimate, dar exprimarea presupune şiresponsabilitate pentru cuvântul rostit sau scris.

Istoria socială şi istoria îşi au rolurile lor bine definite. Nu deastăzi sau de ieri, ci din totdeauna. Pentru români istoria s-a identificatcu fiinţa neamului, cu inconfundabilele lui trăiri, cu zbaterilegeneraţiilor de înaintaşi pentru conservarea patrimoniului spiritual şicultural, apărarea pământului strămoşesc şi a bogăţiilor lui. Când

71

Page 68: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Bălcescu fundamenta studiile de istorie socială în spaţiul românesc ofăcea din adâncul fiinţei sale de patriot, susţinând că „mersulromânilor" poate şi trebuie să fie mai bine înţeles, inclusiv îndimensiunea lui socială, că „problema naţională", care i-a marcatmereu pe compatrioţii săi, era, în esenţă, cea mai gravă problemăsocială, care influenţa ritmurile dezvoltării istorice a neamului.Mesajul către „omul epocii" sale are ecou inclusiv într-o „epocă" nude mult apusă, când neobarbaria rusească ne mai impunea inepţii şimonstruozităţi istoriografice, dar, surprinzător şi păgubos, ecoul sediminuează după '89. Istoria socială şi istoria, în general, redevin, caîn vremea lui Gheorghiu-Dej, cenuşărese ale ştiinţelor socio-umane,ignorându-se ceea ce Bălcescu începuse să clădească la mijloculveacului trecut. O viziune şi o acţiune ştiinţifică pragmatice sunt denatură să redefinească rolul şi funcţiile istoriei sociale, chiar şi într-uncontext nefericit, cum este cel actual.

Experienţa acumulată de ştiinţele umanist-sociale relevă căfuncţiile oricărei discipline se exprimă îndeosebi prin finalităţile eipractice, înţelegând prin acestea aportul pe care îl aduc la lămurireasau la soluţionarea unor importante probleme care vizează spaţiile lorde investigare teoretică şi/sau aplicativă. Propriul demers ştiinţific, caşi experienţa mereu amplificată a ştiinţelor sociale reprezintă repereimportante în orientarea studiilor de istorie socială.

Traiectoria pe care s-a înscris istoria socială în ultimele deceniirelevă distincţii esenţiale pe cele două planuri de analiză: naţional şiuniversal. Evoluţia acesteia în orizontul internaţional creează imagineaunei discipline în expansiune, care, după maniera în care se produce,denotă că faza căutărilor s-a încheiat, explorarea spaţiului socio-istoricdefinind orientări şi direcţii puternic conturate. în perspectivarealităţilor româneşti, istoria socială creează imaginea unui domeniucare încearcă să păstreze o distanţă rezonabilă faţă de avansurile pecare le înregistrează comunităţile ştiinţifice din alte state, darstrădaniile nu au efectul scontat. Decalajul creşte, marcând pe termenlung demersurile sale.

Cea mai importantă sursă de identificare a sensurilor evolutiveale istoriei sociale o constituie activitatea publicistică, ce materiali-zează rezultatele studiilor efectuate, fie individual, fie în echipă.Sociologii definesc aceste rezultate ca fiind „producţie" ştiinţifică,înţelegând prin aceasta numărul total de volume, studii, articole,comunicări ştiinţifice şi teze de doctorat publicate sau susţinute într-oanume perioadă. O comparaţie între „producţia" realizată în Occident

72

Page 69: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

în domeniul istoriei sociale, indiferent de secvenţa temporală pe care oalegem, şi creaţiile specialiştilor români, în aceeaşi unitate de timp,este inoperantă, dată fiind „cantitatea'" impresionantă de scrieri care aufost aruncate pe piaţa intelectuală de către universitarii şi cercetătoriidin comunităţile vestice. Pentru a înţelege acest aspect, oferim încontinuare un exemplu care, credem, este edificator.

Tezele de doctorat elaborate în Franţa în perioada 1964-1979*,care au subiecte inspirate din istoria socială, în raport de extensiatemporală a problematicii tratate, sunt astfel structurate:

- sub un secol - 152;- un secol - 38;- peste un secol - 81

Total 271Distribuţia tematică reflectând, în esenţă, şi orientările în care se

înscriu studiile de istorie socială, este următoarea:

TEMATICĂ

Istoria societăţilor (europene, centrafricane,franceză, germană, italiană, nord-irlandeză,portugheză, spaniolă, kuweitiană, libaneză,costaricană, chiliana, peruană etc.)Istoria provinciilor, regiunilor, departamen-telor etc. (romane, franceze, indiene etc.).Geneza şi evoluţia comunităţilor urbane (dinFranţa, Spania, Africa, Asia, America etc.).

Nr. tezelorde doctorat

31

22

26

* Nu este lipsit de interes numărul anual al susţinerilor ca şi centrele univer-sitare care acordă titlurile: 1964 (o teză la Rennes), 1965 (3 - Paris, 1 - Rennes, 1 -Lille), 1966 (9 - Paris, 1 - Rennes), 1967 (10 - Paris. 1 - Lyon), 1968 (11 - Paris,1 - Toulouse), 1969 (13 - Paris, 2 - Toulouse şi câte una la Lyon, Bordeaux şiStrasbourg), 1970 (25 - Paris, I -Rouen), 1971 (13-Paris, câte 2 la Aix-Marseille,Rennes, Nanterre şi câte una la Strasbourg şi Lille), 1972 (7 - Paris, 2 - Lille şi câteuna la Nancy, Toulouse, Strasbourg, Nanterre, Aix-Marseille, Clermont-Ferrand),1973 (9 - Paris, 2 - Nanterre şi câte una la Dijon, Toulouse. Bordeaux. Tours. Nice,Aix-Marseille şi Clermont-Ferrand). 1974 (19 - Paris şi câte una la Dijon, Nanterre,Nancy şi Strasbourg), 1975 (18 - Paris, 2 - Nanterre şi câte una la Besancon,Toulouse, Lyon), 1976 (22 - Paris, câte două la Strasbourg şi Nanterre şi câte una laBesancon, Rennes, Nancy şi Aix-Marseille), 1977 (17 - Paris, 2 - Lyon, 1 - Dijon.1 - Bordeaux, I - Metz, 1 - Aix-Marseilie). 1978 (22 - Paris, câte 3 la Bordeaux şiAix-Marseille şi una la Nancy), 1979 (Paris - 2).

Page 70: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Cultura şi civilizaţie (franceză, somaleză,egipteană etc.).Structură socială (în general - Nicaragua; pecategorii socio-profesionale — muncitori,ţărani din Rusia şi Franţa, comercianţi,funcţionari japonezi, artişti din Cairo,marinari, medici din Franţa etc: pe clase:nobili francezi, clerici şi politicieni, sclavi şifuncţionari din Imperiul Roman etc.).Instituţii (Curtea regală din Franţa, instituţiileegiptene în epoca Aiubizilor etc.).Personalităţi (lideri religioşi, politici, şefi destat etc.).Probleme şi mişcări sociale; schimbaresocială (sclavajul african, rezistenţa africanăla procesul de romanizare, geneza problemeimuncitoreşti şi acţiuni greviste, mişcări popu-lare în Africa etc.).Re/aţii sociale (relaţii sociale în Languedoc).Istoria mentalităţilor (societate şi mentalităţi,comportamentele şi mentalităţile sclavilor dinRoma imperială etc.).Evoluţia grupurilor etnice; relaţii interemice(goţii; germanii din Chile; integrarea evreilornord-africani în societatea franceză etc.).Ideologie şi acţiune politică (spartakism,bolşevism, stânga comunistă, anarhism, libe-ralism, conservatorism; alegeri şi electoratetc.).Populaţie (evoluţia demografică, femeile dinTurcia şi Franţa, efectele epidemiilor asupraevoluţiei sporului demografic etc.).Critica şi interpretarea izvoarelor istorieisociale (documente sociale, în general;corespondenţă, memorialistică, texte biblice.iconografie, limbajul social etc.).Istoria istoriei sociale (rolul unor istorici,sociologi etc. la constituirea şi dezvoltareaistoriei sociale).

5

66

11

23

21

1

16

5

22

9

7

6

74

Page 71: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Distribuţia tematică a lucrărilor de doctorat din perioadaanalizată certifică vigoarea direcţiilor de cercetare ale istoriei socialedin Franţa. Ne îngăduim să generalizăm, chiar dacă eşantionul aflat înatenţia noastră nu reprezintă decât o mică parte a producţiei ştiinţificeobţinute de istoricii francezi specializaţi în istorie socială, deoareceorientările date disciplinei, cum bine se cunoaşte, sunt conferite deelitele intelectuale universitare, care, în majoritatea cazurilor, suntintegrate şi în sistemul cercetării ştiinţifice.

Din tabel se desprind, credem, cu destulă limpezime care estetraiectoria evolutivă a disciplinei în Franţa, şi, prin extensie, înOccident (evident cu particularităţi de la o societate la alta). De reţinutsunt următoarele:

• aria tematică relevă preocupări pentru realizarea unor marisinteze sociale, pentru dezvoltarea studiilor regionale şi locale, acesteadin urmă având cea mai mare pondere;

• corelativ cu aria tematică. întinderea în timp a subiectelorvariază de la mai multe secole, la câteva zile;

• unele tendinţe de fragmentare a temelor (parcelare) reflectăintenţia relevării semnificaţiei detaliilor, care pot pune în luminăsituaţii noi sau determină interpretări noi;

• mobilitatea tematică se manifestă concomitent pe două planurinaţional şi universal, cea din urmă fîră reţineri sau complexe,constituindu-se şi dezvoltându-se într-o manieră fermă a direcţiei decercetare, care aduce contribuţii esenţiale la elucidarea unor problemede istorie socială;

• accentul pus pe descifrarea genezei şi evoluţiei structurilorsociale are în vedere lămurirea unor aspecte de esenţă pentrureconstituirea ansamblurilor mari sociale, a sintezelor care dau pers-pectiva demersurilor unei societăţi.

Acestea sunt, prin urmare, coordonatele evoluţiei istoriei socialepe alte meridiane. Să încercăm, în continuare, să procedăm identic înorizontul istoriei sociale româneşti. Pentru ca datele pe care leprezentăm să fie cât mai corect percepute, facem unele precizăriimportante.

Obiectul analizei noastre îl constituie tot evaluarea, prin inter-mediul producţiei ştiinţifice publicistice, atât a direcţiilor evolutive câtşi a stadiului actual al istoriei sociale din România, pentru a fi înmăsură să discernem poziţiile raţionale şi benefice pe care să se înscriecercetările din acest domeniu. Problema în sine este mult maiimportantă decât maniera în care este ea luată în considerare în

75

Page 72: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

prezent. De amploarea şi calitatea studiilor de istorie socială depind,in bună măsură, demersurile unora dintre ştiinţele socio-umane,îndeosebi ale sociologiei şi istoriei. Fără înţelegerea ştiinţifică şiprofundă a fenomenelor şi proceselor sociale din trecutul românesc şial umanităţii, în general, în evoluţia lor organică către contem-poraneitate, este greu de acceptat că cele două discipline menţionatesunt în măsură să răspundă unor solicitări suplimentare, deloc uşoare.Solicitările, din contră, sunt complexe şi presupun cunoştinţe despecialitate de alt tip, ceea ce ar deturna preocupările esenţiale atât alesociologilor cât şi ale istoricilor.

Producţia realizată de istoria socială românească are înţelesul datînainte, dar, din lipsa unor date suficient de convingătoare şi deverificabile, restrângem analiza noastră. Ne-am limitat numai laproducţia de carte (volume), întrucât lipseşte un inventar al studiilor,articolelor, comunicărilor sau lucrărilor de doctorat. Volumele le-amidentificat din mai multe surse, inclusiv din unele cataloage editate deinstituţii academice. Problema cea mai complicată a constituit-oselecţia volumelor, deoarece cu câteva excepţii, toate intră în sferasociologiei, istoriei, demografiei, economiei, dreptului etc. Volumeleselectate din bibliografie, care aparţin altor discipline, nu reprezintărealizări tipice ale istoriei sociale; ele conţin şi unele abordări înperspectiva istoriei sociale, ceea ce ne-a determinat să le includem însetul lucrărilor pe care le analizăm. Acest aspect trebuie înţeles cât sepoate de corect, deoarece este fundamentul pentru discernereadirecţiilor evolutive ale istoriei sociale româneşti: ele se înscriu, maicurând, în sfera intenţiilor, configurând potenţiale sensuri sau sunt,într-un fel, deschizătoare de orizonturi tematice.

Perioada care intră în incidenţa interesului nostru are aceeaşiextensie ca şi cea fixată în cazul analizei evoluţiei scrierilor de istoriesocială din Franţa - 1964-1979. Evaluarea lor, precum şi selecţiatematică ne dau următoarea imagine:

- Sinteze istorice (pe mai multe secole: istoria românilor, , ,istoria ilustrată a românilor, istoria medie, epoca unirii etc.)- Cultură şi civilizaţie (Renaşterea şi Reforma, civilizaţia -veche românească)- Istoria comunităţilor regionale (Maramureş, Ţara -Bârsei)- Istoria comunităţilor rurale (sate devălmaşe, sate demoşneni, vechi comunităţi rurale, satele Bereni, - 6Buciumeni etc.)

76

Page 73: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

- Biografii de personalităţi istorice (Gh. Şincai, Gh. Bariţ, .~N. Bălcescu, I. Heliade-Rădulescu, Tudor Vladimirescu etc.)- Probleme patrimoniale (proprietatea agrară) - 1- Structuri sociale (intelectualitate, muncitorime etc.) - 4- Probleme, procese şi mişcări sociale (geneza revoluţiei .,de la 1848, urbanizarea, omogenizarea etc.)- Relaţii sociale (relaţii agrare) - 1- Experimente sociale (Falansterul de la Scăieni). - 1- Ideologie şi acţiune politică (ideologia paşoptiştilor, ,poporanism, ideologie şi societate)- Populaţie (demografie istorică) - 1- Istorie socială. Probleme teoretice (controverse deistorie socială, formaţiunea tributală, probleme de istorie - 8şi teorie socială)- Izvoare (memorial istică) - 2

După cum rezultă din prezentarea noastră, primele trei locuri,indicând tot atâtea orientări ale istoriei sociale, le deţin problemele,procesele şi mişcările sociale (I), biografiile istorice (2) şi sintezeleistorice (3). Orientările sunt preferate altora, - cum este cazul biogra-fiilor de personalităţi istorice —, mai neutrale şi neangajante; ele nureflectă, deci, o evoluţie normală a istoriei sociale, ci una forţată,impusă, aspect care se accentuează după 1980, când parcelarea seaccentuează, concomitent cu diminuarea încercărilor de acreditareteoretică a studiilor de istorie socială şi a unor reuşite în acest sens,existente în perioada anterioară. Problemele, procesele şi mişcărilesociale se menţin pe primul loc (7 volume) la egalitate însă culucrările care tratează civilizaţia şi cultura românească (remarcabile dealtfel, ca realizări ştiinţifice, dar preponderent servind intereseleistoriei, imagologiei etc.).

Se diminuează interesul pentru comunităţile rurale, în favoareacelor urbane; un curs slab ascensional înregistrează scrierileconsacrate istoriei comunităţilor regionale (provinciilor istorice) şi semenţine, la un nivel scăzut însă, publicarea unor biografii. Istoriaorală, utilizată până atunci pentru colectarea unor „amintiri" şi..memorii" şi „prelucrarea" conţinutului relatărilor subiecţilor despreimplicarea lor în unele evenimente revoluţionare (1907, RevoluţiaBolşevică Rusia - 1917, Revoluţia bolşevică din Ungaria - 1919) saula bătălii din primul şi al doilea război mondial, este orientată spre ununic obiectiv: colectarea de mărturii pentru confecţionarea ..biogra-fiilor revoluţionare" ale „tovarăşilor".

77

Page 74: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Orientări şi reorientâri ale istoriei sociale sunt sesizabile îndeceniul postdecembrist. Prima şi cea mai notabilă o constituieredefinirea istoriei orale, care marchează două debuturi importante:constituirea Institutului de Istorie Orală din cadrul Universităţii„Babeş Bolyai" din Cluj şi publicarea, din 1998, a primei reviste deistorie orală - „Anuarul de Istorie Orală" editat de către acest institut.Se adaugă studiile de istorie orală din cadrul l.N.S.T. din Bucureşti, caşi a celor de la Institutul de Istorie „Nicolae lorga" din Capitală,Institutul „A.D. Xenopol" din Iaşi etc.

Sunt semnale că şi istoria mentalităţilor este posibil să se înscrieîntr-o traiectorie ascensională, iar editarea unor scrieri din trecut ocupăparţial petele albe de pe „harta" istoriei sociale. Perspectivele sale înviitorul imediat sau mai îndepărtat sunt însă incerte şi nebuloase.Restabilirea funcţiilor ştiinţifice ale istoriei sociale se poate realizaprin adoptarea unor orientări clare de studiu, prin aprofundareacercetărilor în zonele de mare interes ştiinţific, prin deschiderea uneilinii de cooperare interdisciplinară, îndeosebi cu istoria şi sociologiaşi, nu în ultimul rând, prin pregătirea unor cercetători specializaţi înistorie_ socială.

în condiţiile vitrege actuale, pragmatismul trebuie să devină unmod de viaţă inclusiv al comunităţilor ştiinţifice. în acest context,prioritar pentru reconstrucţia istoriei sociale şi pentru înscrierea ei într-un trend care să se apropie de exigenţele actuale manifestate faţă de odisciplină în expansiune ar fi:

• reabilitarea funcţiei ştiinţifice a istoriei orale şi desfăşurareaîn regim de urgenţă a unor investigaţii cât mai ample posibil pentrurecuperarea mărturiilor orale a sute şi mii de oameni care au suferitretorsiunile regimului totalitar comunist (închisori, lagăre. Canal,deportări etc.) şi care sunt depozitarii unui imens capital de informaţii;colectarea mărturiilor zguduitoare ale românilor basarabeni şibucovineni referitoare la regimul barbar sovietic de ocupaţie din 1940-1941 şi după 1944, când s-a practicat genocidul ca armă de răzbunareîmpotriva populaţiei româneşti (execuţii în masă şi deportarea unorgrupuri compacte în Siberia): înregistrarea informaţiilor de lasupravieţuitori din rândul populaţiei evreieşti cu privire lacomportamentul criminal al autorităţilor horthyste de ocupaţie alenord-vestului României; reconstituirea istoriei comunităţilor româneştidin fostul imperiu sovietic, risipite de la Baltica până la Vladivostok,precum şi a celor din alte spaţii geografice prin adunarea oricărorinformaţii orale referitoare la acestea; culegerea mărturiilor

Page 75: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

participanţilor la acţiuni de rezistenţă anticomunistă (foşti partizani,ţărani care s-au opus cooperativizării forţate, muncitori mineri care audeclanşat greva din Valea Jiului în 1977, muncitori şi cetăţeni dinBraşov care au participat la revolta din 1987 etc.). Dimensiuneaimpresionantă a spectrului uman care trebuie investigat reclamăorganizare, competenţă şi o maximă mobilitate, dat fiind faptul căceasul biologic funcţionează permanent diminuând progresiv surseleistoriei orale.

• Direcţionarea studiilor şi spre elucidarea unor aspecteesenţiale ale problemalicii sociale din trecut, care nu este îndeajunsde clară sau care conţine o substanţială doză de probabilitate, făcândgreu perceptibile evoluţiile sociale într-un anume spaţiu temporal(cum sunt şi „secolele întunecate") şi punând în cumpănă însăşicredibilitatea unui demers social, a unor structuri sau manifestărisociale etc. Fără acoperirea acestor spaţii sintezele istorice sunt înpericol. în genere, geneza primelor forme de agregare socială umană,formarea comunităţilor primitive şi a formaţiunilor socio-economiceulterioare, cristalizarea societăţii autohtone şi schimbările de esenţăcare survin în dezvoltarea sa (trecerea de la societatea tradiţională iacea modernă etc.), procesul coagulării unităţilor administrativ-teri-toriale premergătoare statelor româneşti şi constituirea acestora,geneza boierimii, muncitorimii, claselor mijlocii etc., a dregătoriilor şidomniei, ca instituţii politice, apariţia profesiilor, profesioniştilor şicomunităţilor profesionale, schimbările survenite în structurile şimanifestările sociale ale provinciilor istorice româneşti ca efect aldominaţiei străine ş.a.m.d., trebuie să se constituie în priorităţi aleinvestigaţiilor practicate de istoria socială.

• Accentuarea studiilor în această direcţie si nu spre parcelarealor excesivă, cum se constată în prezent în alte zone geografice, estenecesară şi deopotrivă imperativă. Deşi nu lipsite de interes şisemnificaţie, deplasarea cercetărilor spre teme cum ar fi hobby-urile,viaţa intimă a „locatarelor" caselor de toleranţă bucureştene dinperioada interbelică, timpul liber al funcţionarilor de bancă în deceniulşase. efectele epidemiei de scarlatina din România de la începutulsecolului nostru asupra copiilor preşcolari ş.a.m.d. ar îndepărtasoluţionarea priorităţilor istoriei sociale. Atacarea problematiciienunţate anterior conferă echilibru evoluţiei acesteia, într-o fază încare rolul şi funcţiile ştiinţifice ale istoriei sociale în România de acumînainte încep să se configureze cu mai multă claritate. Extremele -fragmentarea excesivă şi sintezele pe mari spaţii temporale - ar ficontraproductive în prezent şi în viitorul imediat.

79

Page 76: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

• Marile sinteze istorice sunt necesare şi justifică una dinraţiunile de a fi ale istoriei sociale, inclusiv ale demersurilor specia-liştilor români. Dacă în prezent, şi poate în perspectiva unor aninumeroşi de acum înainte, ar fi hazardat să se procedeze la atacareaunor astfel de tematici, aceasta nu presupune că un astfel de obiectiv sădispară. Din acest punct de vedere ne disociem de acei istorici care audeclarat abandonul definitiv al studiilor „pe termen lung şi pe mari spaţii"profesate de Braudel şi discipolii săi (Marc Guillaume, 1986, p. 37).

• Pregătirea unor specialişti în domeniu care să fie apţi să deaimpuls studiilor de istorie socială şi, deopotrivă, să asigure perpetuareacomunităţii lor ştiinţifice, agresate şi ameninţate în prezent de omultitudine de factori. Complexitatea cercetărilor sociale, inclusiv acolectării mărturiilor orale, necesită cunoştinţe pluridisciplinare dinsociologie, istorie, demografie, ştiinţe economice şi politice.

• Iniţierea şi amplificarea cooperării interdisciplinare la temeledificile şi deosebit de complexe, pentru finalizarea lor mai rapidă şipentru creşterea credibilităţii argumentelor, demonstraţiilor, ipote-zelor, concluziilor etc. puse în circuitul ştiinţific.

2. Timpul şi spaţiul social ca dimensiuni ale realităţii sociale

,.Fenomenele sociale nu sunt întâmplări abstracte, desprinse deloc şi de timp, ci se petrec cu necesitate într-un anumit mediu geo-grafic şi într-o anume epocă istorică" (Traian Herseni, 1937, p. 272).Aprecierea sociologului român pune în ecuaţie o problemă asupracăreia s-au desfăşurat ample dezbateri atât în trecut cât şi în prezent şicare este esenţială pentru discernerea evoluţiei grupurilor saucomunităţilor umane.

Indivizii, ca şi grupurile din care fac parte, sunt de neimaginatfără o raportare la cele două dimensiuni - timp şi spaţiu; nu pot existasuspendaţi în atemporalitate şi în infinit. Delimitarea demersurilor lorsub raport temporal şi spaţial le dă autenticitate şi sens, plasându-le înrealul social. „Fără discuţie că viaţa socială - releva D. Guşti - se aflăplasată într-un anume mediu istoric: negreşit c-ar fi de o spăimân-tătoare monotonie viaţa omenească fără atmosferă istorică, datorităcăreia generaţiile nu sunt decât o punte vremelnică între trecut şi viitor"(D. Guşti, 1921, p. 328).

Relaţională la timpul istoric, o comunitate are un început şi fazeevolutive, cu alte cuvinte, poate fi plasată în trecut, judecată în prezentşi proiectată în viitor. Realitatea socială concretă se află în toate acestefaze ale procesului devenirii şi evoluţiei unui grup uman.80

Page 77: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Timpul şi spaţiul sunt două din dimensiunile fundamentale cucare operează istoria socială, precum şi celelalte ştiinţe socio-umane.Recunoscute ca atare, acestora li se dau înţelesuri care diferă de la odisciplină la alta. Sociologia concepe timpul ca o dimensiune alealităţii sociale, în acelaşi mod ca şi istoria socială, cu diferenţaesenţială că prima imaginează timpul ca un mecanism ce poate fi opritpentru a i se proiecta o imagine statică, relativ imobilă (F. Braudel),iar a doua îl interpretează ca o scurgere uniformă şi implacabilă, într-omişcare perpetuă.

Diferenţa de viziune este foarte importantă. Istoricul evoluţieisocietăţii nu studiază o succesiune de „fotografii''; el cercetează însăşi„mişcarea" componentelor societăţii în ansamblul său, definind fiecarefază a evoluţiei acesteia sau plasând-o într-o dimensiune temporală(epoca istorică).

Plasarea unui grup social într-o „unitate" a timpului social faceposibile comparaţiile fie cu faze evolutive anterioare „momentului"respectiv sau ulterior acestuia, fie cu ale altor grupuri sociale.Diviziunile „timp lung" („longue duree"), „timp mediu" sau „timpscurt" sunt componente ale timpului social şi devin operaţionale, cusensuri bine definite.

Diviziunile timpului social permit „înlănţuirile" (Marc Blach),discernerea legăturilor dintre o secvenţă istorică şi alta în plan social,identificarea genezei, apoi urmărirea dezvoltării unui proces sau unuifenomen social, a continuităţii sale etc. în cercetarea întâmplărilor,istoricii postulează existenţa unui alt tip de raporturi, anume „relaţiilecauzale". Un bun specialist, consideră M. Dogan, „va fi deci sensibilla caracterul unic al evenimentelor precedente, stabilind relaţii cauzaleprin comparaţie cu alte lanţuri de evenimente şi raportându-le la teoriisociologice" (Mattei Dogan, Robert Pahre, 1997, p. 233).

Teoria serialităţii istorice, datorată lui A.D. Xenopol, care esterecunoscută ca o contribuţie originală importantă atât în planulistoriei, cât şi al sociologiei, dă consistenţă ştiinţifică legăturilorcauzale.

Spaţiul este o altă dimensiune fundamentală a istoriei sociale.Deşi atât istoricii, cât şi sociologii, nu conferă un sens abstractacestuia, definindu-l drept spaţiu social, adică un spaţiu „umanizat",un spaţiu în care se „mişcă" omul şi grupul din care face parte, primiipierd din vedere, de multe ori, acest aspect. Pentru ei. noţiunea despaţiu este echivalentă cu un teritoriu, cu o întindere mărginită degraniţe care are o nominaţie dată de grupul etnic care îl ocupă.

81

Page 78: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Interpretarea pe care o dă istoria socială conceptului de spaţiu, oapropie de sociologie. Prin noţiunea de spaţiu social se configureazăun teritoriu care este locuit permanent şi este pus în valoare pentrupropria existenţă de către un grup sau o comunitate umană.înţelegerea profundă a relaţiei om-spaţiu, comunitate-spaţiu esteesenţială pentru discernerea sensurilor evoluţiei umanităţii. ..Spaţiulvital" nu este o sintagmă oarecare, ea are un înţeles cât se poate de clar(deturnat, este adevărat, de unele teorii rasiale). în fond, ceea ceobservăm astăzi a fost dintotdeauna: un individ sau o familie are un„loc" al său. un spaţiu atribuit pentru propriile sale trebuinţe (spaţiullocuit sau spaţiul locuibil), un grup mai restrâns numeric sau mai mareîşi revendică un spaţiu, la fel ca şi o comunitate naţională. Spaţiul estecondiţia primordială a stabilităţii şi continuităţii vieţii sociale, tot el afost acela care a determinat procesele de sedentarizare; spaţiul asigurăexistenţa unei comunităţi umane prin resursele sale şi, deopotrivă,contribuie la recunoaşterea ei, într-un anume fel chiar şi la configu-rarea identităţii acesteia. Ţiganii sunt o etnie fără teritoriu, iar conşti-entizarea acestui aspect de către intelectuali ridicaţi din rândul lorgenerează o problemă care are serioase aspecte de natură socială,politică, demografică etc. Palestinienii îşi revendică un teritoriu fârăde care sunt în pericol de a fi asimilaţi de grupuri etnice mai puternice.

Substratul etimologic al noţiunii de ţăran relevă o relaţiespaţială, iar aceasta nu este specifică numai limbii române. Conceptulde ţară (în înţeles de teritoriu locuit de o etnie organizată din punct devedere administrativ şi politic într-un stat), prin extensie, aresemnificaţie şi de provincie (land, în Germania, „ţară" în spaţiulromânesc) sau formaţiuni prestatale româneşti. Şi exemplele de acestgen sunt numeroase.

„Omul sfinţeşte locul" — spune românul — conferind o semnifi-caţie profundă raporturilor sale cu spaţiul social. „Caracteristicilefizice ale popoarelor - relevă profesorul Ilie Bădescu -, obiceiurile şipracticile, limbile etc., se transformă sub influenţa «locului mijloa-celor şi modului de existenţă»". Acestui J o c " , citându-1 pe Demolins,îi rezervă o mare însemnătate şi, deopotrivă, îi atribuie un înţelesdinamic, „fiindcă el însuşi (locul - n.n.) îşi desăvârşeşte caracte-risticile prin tiparul pe care îl imprimă modului de existenţă aldiverselor popoare" (Ilie Bădescu, 1994, p. 119).

Timpul şi spaţiul, ca dimensiuni ale realităţii sociale se află într-orelaţie cauzală (Ernest Bernea) sau într-o unitate indisolubilă {NicolaeIorga). Această unitate face necesară şi posibilă fixarea în timp a82

Page 79: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

desfăşurărilor istorice atât ale unei societăţi, cât şi a societăţilor, înansamblul lor.

2.1. Clasificări lineare, cronologic-cauzale sau un alt orison/interpretativ al evoluţiei societăţii

îndeosebi istorici, dar şi sociologi au propus diverse sisteme declasificare a evoluţiei societăţilor.

Divergenţele nu îi împiedică pe istorici să accepte că sistemulcronologic este preferabil altora. Potrivit acestora, periodizarea istorieinaţionale şi universale este marcată de epoci, ce diferă ca întinderetemporală şi „încărcătură istorică": preistoria, protoistoria, antichi-tatea, evul mediu, epoca modernă şi epoca contemporană. Diferenţelede periodizare de la o societate la alta reflectă decalajele care auexistat şi există între acestea sub raportul dezvoltării economico-sociale, politice, culturale etc.

Clasificarea este un instrument operativ, căreia i se recunoaşteacest avantaj, dincolo de multe dezavantaje, ce au determinat şi deter-mină pe unii istorici, sociologi, economişti, geografi să propunăevaluarea demersurilor societăţii şi în raport de alte elemente, nuneapărat socio-istorice. De la Condorcet. care construieşte teoria pro-gresului istoric, etapizându-1 în trei faze (stări) distincte (inferioară,superioară, mai superioară) şi până la Lamprecht, întreaga dezvoltaresocio-umană era segmentată în raport de personalităţi (regi, împăraţi)*.Contestat în epocă, impune însă prin opera sa punctul de vederepotrivit căruia istoria este rezultatul evoluţiei „stărilor sociale"".

Un alt orizont interpretativ, într-un fel asemănător cu viziunealui Lamprecht, este deschis de Paul Barth (1858-1922). Istoriculgerman consideră că individul interesează pe un specialist numai înmăsura în care este expresia aspiraţiilor grupului, comunităţii, naţiuniidin care face parte, respingând astfel periodizările în raport depersonalităţi.

* Un strălucit reprezentant al filosofiei istorice, G.W.F. Hegel, consideră căperioadele istoriei sunt „trepte ale spiritului" înlrupat în cultură. Fiecare perioadăeste condiţionată de cele care o precedă şi le condiţionează, la rândul ei, pe cele careîi urmează.

" Periodizarea istoriei Germaniei de la începuturi şi până în vremea sa, înaceastă concepţie, cuprindea cinci epoci: a) animismul preistoric; b) simbolismul;c) tipismul; d) convenţionalismul şi e) individualismul spiritual (P. Andrei, 1936,P. 172).

83

Page 80: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

într-o concepţie modernă, dar pe formula mai veche aprogresului lansată de Condorcet, istoricul Michel Poniatowski,contestând punctul de vedere marxist privitor la succesiuneaorânduirilor sociale, argumentează că societatea umană a parcurs douăetape istorice - agricolă şi industrială — şi că se află în pragul ,.ereiştiinţifice"*.

Istorici şi sociologi români se apropie sau se depărtează declasificările colegilor occidentali sau concep periodizări în viziuneproprie, unele interesante, cum sunt şi cele ale lui A.D. Xenopol, atâtpentru evoluţia umanităţii, în general, cât şi pentru evoluţia românilor,în particular. Clasificările sunt realizate potrivit teoriei serialităţii şi alegăturilor cauzale între serii: „Manualul de faţă nu este o simplăcronologie, cu toate că cuprinde pe 160 de pagini întreaga istorie aomenirii şi pe cea a românilor, de la origine până la 1900, totuşiexpunerea conţine înlănţuirea faptelor istorice, cauzele şi efectele lor[...]" (A.D. Xenopol, 1901,p.p.

Aspectul de cronologie istorică apare însă cu pregnanţă, chiardacă autorul încearcă să estompeze această impresie, situaţie care estemai puţin importantă pentru noi. Are o anume semnificaţie cumstructurează desfăşurarea planurilor istorice ale devenirii umanităţii,pe care le concepe în trei mari orizonturi temporale: timpurilestrăvechi (de la începutul istoriei propriu-zise până la năvălirea bar-barilor), feudalismul (de la originea statelor barbare, până la cruciate)şi istoria modernă (de la descoperirea Americii, până la revoluţia din1789). In fiecare dintre acestea se prezintă, în paralel, succesiuneaevenimentelor în Apus şi în Răsărit.

în ce priveşte „istoria românilor", aceasta „se poate împărţiraţional - ne spune autorul - după momentele dezvoltării sale în patruperioade": formarea naţionalităţii române (de la origini şi până la1290), epoca slavismului (de la descălecare, până la Matei Basarab şiVasile Lupu - 1633), influenta grecească (de la Matei Basarab şiVasile Lupu, până la revoluţia grecească - 1821) şi epoca românis-mului (de la revoluţia din 1821. până în zilele noastre ). Cele patruperioade corespund, în ordine, istoriei vechi, medii, moderne şi con-temporane (A.D. Xenopol, 1896, p. 10).

O „periodizare culturală" (H.H. Stahl) realizează şi N. Iorga, darpe firul „ideii imperiale".

în 1982. când era publicată una din lucrările sale. (Michel Poniatowski,1982. p._ 134).

** In anul 1896, când era tipărit volumul.84

Page 81: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Fundamente pentru clasificări sunt şi dominaţiile străine şi„zvâcnirile de românism" (D. Onciu), dinastiile (I. Ursu), succesiuneamodurilor de producţie (P. Constantinescu-Iaşi), reconstrucţiastructurilor, a formaţiunilor socio-economice (H.H. Stahl), coabitareaa două lumi paralele — urbană şi rurală (Mircea Vulcănescu) sau adouă economii complementare - agrară şi industrială (Paul Sterian).

în dubla sa calitate de sociolog, dar şi de autor al primei istoriisociale realizate şi tipărite în România, Ştefan Motaş (Zeletin), aduceaîn planul dezbaterilor asupra fazelor evolutive ale societăţii un punctde vedere care merită să fie reţinut: cercetătorul trebuie să ţină seamacontinuu de sensul real al istoriei universale, dar ceea ce trebuie să-1intereseze cu deosebire este perspectiva românească. „Din multiplelesemnificaţii ale cauzalităţii istorice, cercetătorul român va urmări, inlinie dreaptă continuă, una singură, aceea care duce, din etapă inetapă, până la plămădirea societăţii româneşti moderne (subl. ns. -n.n.). Şi din aceste etape succesive, istoricul nostru va stărui asuprafiecăreia în măsura în care ea contribuie — mijlocit sau nemijlocit — laînţelegerea propriilor noastre condiţii sociale, îndeosebi a celoractuale. Ceea ce stă în afară de acest fir al continuităţii cauzale, careporneşte de la începuturile timpurilor istorice şi se încheie însocietatea română actuală, poate fi considerat ca fără fiinţă pentruistoricul român" (Ştefan Zeletin, 1926, p. 6).

Varietatea poziţiilor privind fixarea în timp şi spaţiu a evoluţieicomunităţilor umane nu trebuie să surprindă. Diferenţele de viziuneexprimă tendinţa identificării unei „formule" cât mai raţionale şi,deopotrivă, utile ştiinţelor socio-umane în această perspectivă. Unaspect este de reţinut, fiind, după părerea noastră, esenţial:periodizarea sau clasificarea devenirii umanităţii şi a componentelorsale naţionale trebuie să fixeze momentele fundamentale aleprocesului construcţiei lor istorice in conexiunile national-universal,parte-tntreg.

Este dificil însă ca un instrument de clasificare, oricât deperformant şi de raţional ar fi, să producă un ecou general favorabil şisă fie acceptat de către toate disciplinele socio-umane. Un astfel deinstrument a fost produs de către „metodologia marxist-leninistă" —succesiunea obligatorie a modurilor de producţie - şi impus prin forţadictatului politico-ideologic în perioada totalitarismului comunist.Excluzând acest „experiment" nefericit, ar trebui ca fiecare disciplinăsocio-umană, în raport de obiectivele sale specifice, să imagineze sausă accepte o clasificare adecvată acestora.

85

Page 82: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Istoria socială, dată fiind această situaţie evocată, are de alesîntre două alternative: acceptă succesiunea epocilor istorice, sistemcare este recunoscut şi utilizat de către toate disciplinele umanist-sociale din raţiuni practice sau elaborează un instrument propriu pecare să-l utilizeze pe cele două dimensiuni - universal şi naţional.

Alternativele trebuie judecate în raport de obiectul de studiu alistoriei sociale. Prima dintre ele nu poate fi respinsă, deoarece s-arpierde elementele (reperele) de încadrare a unui fenomen sau processocial, a unor manifestări şi comportamente sociale, a unor structurisau instituţii sociale. Fetişizarea sistemului este însă contraproductivă.

Utilizarea reperelor cronologice trebuie corelată cu „eveni-mentele" care au loc în spaţiul social. S-ar putea imagina o segmentarea istoriei sociale în raport cu apariţia şi evoluţia formelor de agregaresocială, un fenomen de altfel extrem de diversificat şi mult dezbătut înmediile ştiinţifice. Potrivit acestui „sistem" de împărţire a istorieisociale, repere esenţiale ar fi momentele construirii ansamblurilorsociale naturale (familia, neamul, clanul) şi/sau ansamblurilor socialeistoric constituite (trib, uniune de triburi, popor, noţiune, clasăsocială). în acest sistem de clasificare, dacă acceptăm teoria gustianâ acadrelor şi unităţilor sociale, trebuie să acordăm prioritate naţiunii,deoarece reprezintă o „unitate socială tip, la care se reduc toateunităţile sociale posibile, mari şi mici" (D. Guşti, 1934, p. 284).

Obiectul istoriei sociale înscrie în preocupările sale nu numaireconstituirea „unităţilor sociale", ci şi a ansamblului, a societăţii, ca ocomponentă a sistemului social global. Societatea nu este abstractă, eaeste un produs concret-istoric al oamenilor, cu care ei se identifică şiîşi justifică raţiunea de a fi. Societatea, ca produs al oamenilor, nu esteimuabilă, ea înregistrează permanent, de la constituirea ei şi până ladispariţie (în cazul celor „decăzute" din istorie), modificări, schimbări,mai mari sau mai mici, de suprafaţă sau profunde. Avem de a face,deci, cu o succesiune de faze ale devenirii istorice a unei societăţi,fiecare cu trăsături proprii. Aceste trepte evolutive sunt suficient demotivate pentru o astfel de etapizare, care, volens nolens, creează oanume imagine de ansamblu asupra societăţii respective? Răspunsulnu este uşor de formulat.

Se ştie că, într-o periodizare, un reper istoric important, caremarchează o etapă sau alta, este mai mult sau mai puţin fixat arbitrar.Cu atât mai mult în condiţiile când acestea ar trebui să delimitezeprocese şi fenomene sociale, reperul devine un instrument care îşipierde valoarea. Nici până în prezent nu se ştie exact când a apărut86

Page 83: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

ginta, de pildă, sau familia monogamă, când se poate considera că unpopor este deplin format, când o clasă socială a dispărut din viaţasocială etc. O clasificare nu se poate realiza cu aproximări, in primulrând pentru că îşi pierde credibilitatea şi, în al doilea rând, pentru căva suferi permanent modificări, în raport de noi clarificări.

Din combinarea celor două alternative privind istoria socială, pecare le-am menţionat ceva mai înainte, este posibilă o variantă, care săînscrie într-o evoluţie temporală succesiunea ansamblurilor sociale,indiferent de natura şi modul lor de constituire, cu tot ce înseamnăfactori contributivi la apariţia lor, structură, mecanisme de funcţionare,relaţii interumane, mentalităţi şi comportamente ş.a.m.d.

3. Limbajul social

Limba este nu numai un mijloc de exprimare şi de comunicare afiinţei umane, ci şi un mod în care „vede", concepe şi interpreteazălumea înconjurătoare, este un fel de „prismă" prin care priveşte şi careîi slujeşte la formarea unor imagini. Varietatea limbilor presupune ovarietate identică a „prismelor". Fiecare persoană gândeşte într-oanumită limbă (natală sau „împrumutată"), creându-şi un univers deaprecieri şi de ierarhii valorice, un sistem de raportare şi de conexiuni,condiţionate de percepţii şi judecăţi, de influenţele mediului social încare trăieşte. Toate acestea îşi găsesc reflectarea şi corespondentul înlimbă, aşa cum şi realitatea socială, în infinitatea formelor şi mani-festărilor sale, se reflectă şi îşi are corespondentul în limbă. Prinurmare, acea parte a lexicului care exprimă realitatea socială invariatele şi schimbătoarele ei ipostaze o definim ca fiind „limbajsociaî\

în fond, limbajul social reprezintă totalitatea cuvintelor şiexpresiilor cu încărcătură socială, care se regăsesc mai întâi în limba-jul natural (comun), apoi în cel ştiinţific (academic). Această din urmăprecizare este importantă, deoarece, inclusiv în limbajul ştiinţific, carese formează mai târziu decât cel natural, există un fond considerabilde termeni consacraţi socialului, care fie diferă de la o disciplinăsocio-umană la alta, fie sunt comuni.

Istoria socială utilizează limbajul social ca pe o sursă sau ca peun izvor relevant pentru realizarea propriilor sale obiective ştiinţifice.In acest sens, cercetarea limbajului social înscrie printre priorităţisesizarea „momentului" şi a condiţiilor fixării în limbă a noţiunilorsociale, înţelegerea semnificaţiilor acestora şi a modului în care seraportează la evoluţiile sociale din trecut.

87

Page 84: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Investigarea limbajului social este o întreprindere dificilă, caresolicită tenacitate şi timp. Eforturile sunt răsplătite însă de rezultate.Istoria socială nu poate evita acest tip de studii, cu atât mai mult cu câtcirculaţia termenilor cu semnificaţie socială deschide orizonturiinterpretative nebănuite. Ce ne relevă documentele sociale în relaţie culimbajul social, evident numai cu titlu de exemplu, prezentăm încontinuare. Menţionăm însă că, în afara acestora, pentru a fî în măsurăsă avem cât de cât şi o imagine asupra începuturilor penetrării, înlimbajul uzual, a termenilor ştiinţifici consacraţi realităţilor sociale,introducem în analiza noastră de conţinut şi scrieri datorate unorcronicari şi istorici.

în timpuri mai îndepărtate, în cadrul limbajului natural seidentifică termeni care definesc aspectele sociale (în lumea daco-română şi postromană). întâlnim noţiuni care definesc stări deagregare socială (societas - în sens de asociere, întovărăşire; familia- în accepţiune de totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate înstăpânirea capului familiei; classis — cu mai multe înţelesuri: mulţime,grup, clasă; gens - gintă, familie; tribus - definind un grup social,sărăcimea de pildă sau o clasă socială; populus - popor, neam,totalitatea locuitorilor etc.), stratificarea socială, agenţii sociali(dominus - stăpân, proprietar; servus - sclav, rob; patricius -patrician; profesor - profesor, învăţător ş.a.), mediile rezidenţiale saucomunităţile teritoriale (urbanitas - viaţă de oraş; pagus - sat, târg),spaţiul social (patria - ţară), forme de organizare politica {respublica- republică, stat, formă de guvernământ; senatus - senat) etc.

Termenii menţionaţi, ca şi numeroşi alţii şi-au perpetuat, înesenţă, sensul iniţial şi în perioadele istorice care au urmat.

Limbajul evului mediu, îmbogăţit cu noţiuni care reflectaurealităţile sociale ale timpului, este mai pregnant colorat cu termeni deprovenienţă autohtonă care exprimă nuanţat stări, situaţii, manifestări,structuri sociale etc. Acest fapt îşi găseşte explicaţia atât în creştereacomplexităţii raporturilor şi manifestărilor sociale, cât şi în particula-rităţile zonale ale dezvoltării societăţii autohtone, ca urmare adominaţiei imperiale. Diplomatica medievală, ca şi scrierile umaniş-tilor şi cronicarilor ne oferă un material imens, concludent din acestpunct de vedere. Un succint inventar terminologic de concepte şiexpresii ne permite să urmărim evoluţia componentei sociale alimbajului, apariţia termenilor cu semnificaţie ştiinţifică şi să formu-lăm, totodată, câteva constatări, nu lipsite de interes:

Page 85: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

a) Colonii romane (aşezări întemeiate de romani), principe(vodă), avere, putere (în înţeles de politică), caste, ţinut, credincioşi,regi. limbă, datini, religie, port, popor (cu însuşirile: războinic şiînzestrat), regiune, naţiuni (în sens de popoare), ..identitatea limbii"(Nicolae Olahus, care a trăit între 1493-1568).

b) Scriitori (în sens de cronicari), „povestea ţărilor" (istorie),domn (voievod), vornic mare, moşi (în accepţie de generaţiiîndepărtate), ţară, „lucrurile ţării Moldovei" (în înţeles de bunurimateriale), „locuitorii dintâi", străinii, limbă (i), vecini (neamuristrăine, învecinate), legi, obicei, împărăţie, latini (şi alte populaţii),creştini, locuitori, norod (popor), „un om" (în sens de individ)(Grigore Ureche, secolul XVI).

c) Boier, jupan, postelnic, vornic, sat, hotarul satului, moştenire,moşi strămoşi, megieşi, ocină, domn (ui ţării), lege scrisă, judecatădreaptă, dregători, marele divan, negustori, boieri mari şi boieri mici,alt neam (în sens de rude), clucer, mare ban al Craiovei, mare vornic,mare logofăt, mare vistier, spătar, mare stolnic, mare comis, marepaharnic, mare postelnic, ispravnic (Document din 20 august 1605,semnat de Radu Voievod).

d)Ţări; „neamul moldovenilor şi muntenesc"; „ţările ungureşti";seminţie; „aceste părţi de pământ" (în sens de spaţiu geografic);scriitori (cronicari); lume; neam; „din ce izvor şi seminţie suntlocuitorii"; „români din ţările ungureşti"; strămoşi, hotare, limbă,pământ (în înţeles de planetă); stat (ţară); „ştiinţa începutului acesteiţări" (istorie); tătari (şi alte populaţii); dascăl (şi alte profesii); „legeacreştinească", străin, grai, port (vestimentaţie); mulţime, popor,locuinţă, „obiceiuri strămoşeşti"; ţinuturi, regat; „oameni simpli, careau păstrat tradiţia"; „mare pământul nostru" (sinonim cu ţară); răz-boaie, boieri, săraci, robie, breaslă (Miron Costin, secolul al XVII-lea).

e) „învăţătură liberală"; „ştiinţa universală"; „conştiinţa mea";..diferite ştiinţe"; „autorii ştiinţei profane"; „aforismele filosofilor suntstudiate"; „denumirea de ştiinţă"; observ(aţie), „înţelegerea omului";„intelectual; raţiune; teologi; fizicieni"; „adevărul simplu"; „axiomedivergente"; idei (D. Cantemir, Metafizica); monarhie (în accepţie deţară); stăpânire (în sens de rang); orânduială; moşie; experienţă;astrologi; Europa. Asia (şi alte continente); rob drept; tiran strâmb;lume (în înţeles de umanitate); împărat (monarh); atom(uri) (D.Cantemir, Istoria ieroglifică): „afacerile statului" „toate păturile ţării";boieri, militari, nobili, orăşeni, negustori; „legea scrisă"; „leginescrise"; judecători (şi alte profesii libere); divan; biserică; logofăt (şi

89

Page 86: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

alte ranguri boiereşti); justiţie; armată; libertate; .jugul străin" (îngeneral); patrie; „Numim orăşeni pe cei care locuiesc în cetăţi sauoraşe, iar ţărani pe cei care şed pe la sate"; ,.meşteşuguri manuali";negustorie; moşie; cetăţean (al Moldovei); „patria noastră"'; gelepi(negustori străini); cetăţeni; muncă; „locuitorii satelor"; ..limba moldo-venească" (D. Cantemir. Descrierea Moldovei); originea familieiosmane; istoriografi (D. Cantemir, Istoria creşterii şi descreşteriiPorţii Otomane); ..ştiinţa"; „principii"; ..ordinea naturală"; divinitate;guvernare; „obiecte particulare concrete"; ..dezvoltare naturală";ordinea de succesiune; trecut; prezent; viitor; „natură"; „filosofiinaturalişti"; „succesiuni la putere"; „cunoaşterea ştiinţifică"; deca-denţa; îmbătrânirea şi dispariţia monarhiilor; (D. Cantemir. Studiiasupra naturii monarhiilor).

„Inventarul" termenilor principali şi a unor sintagme cu semnifi-caţie socială, chiar fără să fie prelucrat, ne oferă câteva deschideriinterpretative:

• în epoca premergătoare apariţiei gândirii şi scrierilor defactură socio-politică, noţiunile cu încărcătură socială sunt de tipuzual, definind stricto-sensu „nomenclatorul" structurilor şicategoriilor sociale, relaţiilor familiale şi juridice, elementelor cadruluinatural etc. Ele sunt mai diversificate şi au un mai accentuat grad deprecizie decât „terminologia" specifică limbajului natural arhaic.

• Scrierile umaniştilor şi cronicarilor diversifică sensurile unuiaşi aceluiaşi termen; operează, într-o măsură tot largă, cu noţiunireferitoare la geografia fizică şi umană, realizând distincţii clare întrecomunităţile umane autohtone sau străine şi sesizând continuitatea şipermanenţa lor.

• în secolul al XVIIl-lea are loc începutul procesului de dife-renţiere în cadrul limbajului natural a unui corpus de termeni,concepte, judecăţi şi definiţii specifice, „operaţionale" mai mult înaceastă zonă. dar care, cu timpul, se transferă, din nou, în sfera uzuală,în acest fel, începând cu acest veac, asistăm la un proces de„reciclare" a limbajului natural prin infuzii periodice cu terminolocreată, experimentată şi uzitată în perimetrul ştiinţei.

Angrenarea societăţii româneşti în economia de piaţă şi iderea orizontului cunoaşterii realităţilor extranaţionale are influenţă înprocesul închegării unui limbaj ştiinţific, care se reflectă şi în scrierileistoricilor şi ale fondatorilor sociologiei româneşti. La fel ca şi încazul documentelor şi scrierilor mai vechi procedăm doar laprezentarea listei termenilor, expresiilor şi, în genere, a constructelor

90

Page 87: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

lingvistice cu valoare socială. Analiza de conţinut a textelor, care eramai utilă, impunea cu prioritate reperarea şi inventarierea întreguluiset de concepte, definiţii etc. şi apoi prelucrarea şi analiza lor, operaţiicomplexe, ţinând seama de particularităţile lingvistice şi întindereaconsiderabilă a unor documente şi scrieri din epocă. Prin prezentareainventarelor respective relevăm însemnătatea cunoaşterii modului cumse reflectă în limbaj realităţile sociale şi deopotrivă să sugerămstudierea acestuia nu numai de către istoria socială, ci şi de cătresociologi şi istorici, care pot să conducă la posibile şi surprinzătoareconstatări, cel puţin din două perspective: a) identificarea unor sursesau realizarea unor corelări socio-istorice care pot contribui (inclusivsubstanţial) la clarificarea unor aspecte sau procese de natură socialăşi b) observarea progreselor înregistrate de ştiinţele socio-umane prinintermediul limbajului de specialitate pe care îl utilizează.

Iată cum şi în ce sens poate fi utilă o astfel de investigaţie.Se ştie că între perioada post-romană târzie şi configurarea

formaţiunilor teritoriale, cu fizionomie prestatală, sunt câteva secole„întunecate", pentru care „vocea" istoriei se aude în surdină.Studierea, după o anume metodologie, a evoluţiei limbajului social —şi accentuăm asupra acestui aspect - poate să ne ofere date sau chiarrăspunsuri spectaculare. Se compară fondul de cuvinte anterior revăr-sării migratorilor asupra spaţiului daco-roman cu fondul de cuvinteidentificat în documentele epigrafice sau alte tipuri de documente şi cucele din epoca imediat următoare. în acel plus potenţial de termeni sepot găsi răspunsuri la unele enigme socio-politice, prin însăşi semnifi-caţia şi încărcătura socială a termenilor.

Contribuţia la clarificarea evoluţiei însăşi a istoriei sociale pecare poate s-o aducă descifrarea „codului" limbajului social rezultă din„scalarea" conceptelor, noţiunilor, definiţiilor etc. care ne indică, pe deo parte, fazele evoluţiei şi diferenţele lor calitative, iar pe de alta,sensul (sensurile) demersurilor disciplinei.

Aşadar, să urmărim în continuare, în ce „termeni" şi cu ce„termeni" îşi construiau scrierile lor socio-politice M. Kogălniceanu şiN. Bălcescu, revendicaţi deopotrivă de istorie, sociologie şi istoriasocială ca aparţinând prin contribuţiile lor ştiinţifice acestor discipline.

M. Kogălniceanu: moravuri; limbă; origine (referitoare la daci);clase sociale; stare de sclavaj; locuire permanentă; dominaţie şiinfluenţă străină; politeism; naţiune; tradiţii istorice; popoare nomade;creşterea populaţiei; instincte ancestrale; linie maternă; „înjosireacondiţiei femeii"; incitarea la revoltă; rebeli; criză (politică);

91

Page 88: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

descendenţii Romei; patriotism; minoritate religioasă; administraţie;exigenţă politică; „progresul sau regresul civilizaţiei, instituţiilor şimoravurilor"; „disputa intre catolici şi ortodocşi"; „cultul şi dogmelebisericii"; „starea morală şi religioasă a valahilor"; revoluţie; „genulde viaţă"; compatrioţi; independenţă; „viaţa politică, religioasă şiprivată"; burghezie (starea a treia); război civil; anarhie; reprezentanţiinaţiunii; profesii publice; sistem teritorial; „regimul muncii"; „statutul(social) al ţărănimii"; reforme; neam; omenire; istorie (definiţie);experienţă (în sens istoric): „ştiinţă înaltă" (despre istorie); univer-salitate (în sens de cunoaştere generală): „muncitorul de pământ";„drepturile naţionale"; „sistemul social"; societate (M. Kogălniceanu,1946, pp. 101-534); „comunicaţia uşoară şi slobodă a persoanelor";lupta naţională; „imperialiştii, moştenitorii ungurilor": „observaţiiistorice"; „civilizaţii sănătoase şi nu superficiale"; „stări sociale şimorale"; obiceiuri; „prejudiţe" (prejudicii); culturi: „obiceiul pămân-tului" (Mihail Kogălniceanu, 1946, pp. 635-653).

Nicolae Bălcescu: „principii raţionale"; instituţiile ostăşeşti;anarhie militară; „război de cuprinderi" (de cucerire); „poporul dintoate clasele"; „naţii militare" (Nicolae Bălcescu, 1953, p. 12-41);„duh de partidă"; „viaţa noastră socială"; „reformă politică şi socială";„marea familie a naţiilor europene"; „viaţa privată"; „tradiţiile saupoveştile populare": „constituţie politică"; „obiceiurile şi ceremoniilesărbătorilor naţionale"; „societatea istorică" (în sens de asociaţie);„starea socială a muncitorilor plugari"; „împărţirea pământului înproprietăţi private"; „principiile care stinseră egalitatea străbună adrepturilor"; „monstruozitate socială"; „regimul feudal"; „robia furăsplata claselor de jos"; „emancipaţia vecinilor"; „filozofie socială";individ; educaţie; „civilizaţia popoarelor"; „comunicaţia ideilor";„comunicaţia naţiilor" (Nicolae Bălcescu, 1953, pp. 59-66, 135-144,175-179).

• Direcţiile pe care se înscrie în prezent istoria socială relevă unspectru tematic foarte larg şi divers, o deschidere către toate zonelesocialului, de la cele aşa zis minore la cele fundamentale.

• Istoria orală înregistrează o ascendentă spectaculoasă înOccident, în vreme ce în România se află în faza reorganizării şi aregăsirii de sine.

• Distanţa considerabilă dintre cercetările de istorie socială peplan mondial şi cele din România invită la raţiune şi pragmatism. Iacentrarea eforturilor de investigare şi de materializare a lor numai peunele direcţii prioritare.92

Page 89: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

• Îndeplinirea acestor obiective prioritare nu se poate realizahaotic, ci după anumite standarde de exigenţă, cu metodologii decercetare bine puse la punct şi cu personal specializat.

• O zonă fertilă şi cu potenţial ridicat în obţinerea unor rezultateştiinţifice importante o reprezintă şi investigarea limbajului social.

Concepte-cheie si extinderi

ifware iistorice în succesiunea lor.

Producţie ştiinţifică. Modalitate de evaluare în sociologie şi înalte ştiinţe socio-umane, sub raport cantitativ şi calitativ, a materia-lelor publicate (volume de autor, culegeri de studii, de comunicări, dedocumente; articole şi studii din periodice) şi nepublicate (comunicări,cursuri, teze de doctorat etc), cu obiectivul determinării stadiuluidezvoltării acestora sau, în general, a evoluţiei lor sub raport istoric.

Sinteze sociale. Studii sau lucrări cu caracter general careabordează problemele esenţiale ale unui fenomen sau proces social,configurând imaginea de ansamblu a acestuia. în desfăşurarea şidinamica lui.

Spaţiu social. Teritoriu locuit şi pus în valoare pentru propria saexistenţă şi perpetuare de către un grup sau o comunitate umanăstabilă.

BIBLIOGRAFIE

Bădescu. llie (1994), Istoria sociologiei. Galaţi, Editura Porto-Franco.Balcescu, Nicolae (1953). Opere, voi. I (s.l.). Editura Academiei R.P.R.Bernea, Ernest (1985). Cadre ale gândirii populare româneşti.

Contribuţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi cauzalităţii, Bucureşti,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

*** Documente privind istoria României. Veacul al XVII-lea. ŢaraRomânească. 1601-1610 (1951), voi. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.

Dogan, Mattci, Pahre. Robert (1997), Noile ştiinţe sociale. Interpene-trarea disciplinelor. Bucureşti, Editura Alternative.

Guillaume, Marc (1986), L 'etat des sciences sociales en France, Paris,Editions le D6couverte.

Guşti, Prof. D. (1920). Curs de sociologie generală (1920-1921),Bucureşti.

93

Page 90: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Guşti, D. (1934), Sociologia militam. Introducere în sociologia politică,Bucureşti, Editura institutului Social Român.

Herseni, Traian (1937), Câteva consideraţii in legătură cu înţelegereasociologică, în „Sociologie Românească", an. II, nr. 7-8, iulie-august 1937.

Iorga, Nicolae (1968). Materiale pentru o istoriologie umana.Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.

Kogălniceanu. Mihail (1946), Opere, tomul I. Bucureşti, FundaţiaRegală pentru Literatură şi Artă.

Poniatowski, Michel (1982), L'histoire est libre, Paris, Albin Michel*** Texte privind dezvoltarea gândirii social-politice în România

(1954), voi. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.Xenopol, A.D. (1896), Istoria Românilor din Dacia Traiană, voi. I,

Iaşi, Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga.Xenopol, A.D. (1901), Istoria universală prescurtată, Iaşi, Editura şi

Tipografia H. Goldner.Zeletin, Ştefan (1926), Istoria socială. Cum poate deveni istoria o ştiinţă

a cauzalităţii, Bucureşti.

întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor

• Care sunt motivele ce au generat decalajul între orientărileactuale ale istoriei sociale din Occident şi cele ale istoriei sociale dinRomânia?

• De ce este necesară o abordare pragmatică a studiilor actualeşi de perspectivă întreprinse de istoria socială românească?

• Imaginaţi-vă o temă de istorie socială. Cum aţi proceda pentruinvestigarea ei?

• Ce semnificaţie are timpul şi spaţiul social pentru istoria socială?• Ce se înţelege prin limbaj social şi care sunt deschiderile ce le

oferă istoriei sociale în condiţiile cercetării acestuia?

94

Page 91: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

V. DESTINUL EUROPEAN AL LUMII ROMÂNEŞTI

Din inventarul - foarte redus de altfel, prezentat în capitolulanterior — nu lipsesc termenii care definesc mari spaţii terestre, cumsunt, de pildă, Europa, Asia, etc. Conştiinţa individuală şi colectivărealiza, încă cu mult timp înaintea zorilor lumii moderne, distincţiadintre local, zonal şi continental. Şi dacă distincţia funcţiona, era deînţeles că românii conştientizau apartenenţa la spaţiul european, atât însens geografic, cât şi în sens uman. Prin constituţie etnică, prin valorispirituale şi culturale, prin poziţia pe care o deţinea în spaţiul social,prin mentalităţi şi comportamente şi prin viziunea asupra „lumilor"mai apropiate sau mai îndepărtate comunitatea românească a avutdintotdeauna un destin european.

I. Teritoriul - un dat natural sau un act al voinţei colective

Ca europeni, românii sunt plasaţi într-un spaţiu pe care îlrevendică şi care a intrat în conştiinţa politică europeană. Apartenenţala un teritoriu este fundamentală pentru orice comunitate umană,inclusiv pentru comunitatea românească, dar modul cum este perceput„spaţiul vital" este diferit.

Românii consideră că teritoriul lor le-a aparţinut dintotdeauna,viziune asemănătoare sau identică cu cea exprimată de majoritateaetniilor europene, chiar şi de către acelea care n-au sau au prea puţinetemeiuri să o facă. Este evident că, dincolo de argumentele ştiinţifice,în joc intră şi o componentă politică importantă, pe care o recu-noaştem, dar asupra căreia nu insistăm. Ne interesează însă laturasocială, mai exact consecinţele în plan psihosocial ale unei asemeneaviziuni, deoarece conştientizarea vechimii şi a perpetuării locuirii unuispaţiu devine, în asemenea contexte socio-politice, o autentică religie, acărei forţă constă în crearea unui spirit coeziv, permanent alimentat dememoria istorică, dublat de resuscitarea continuă a puterilor lăuntricemorale şi spirituale ale românilor. „Religia conştiinţei locului" devineun factor primordial al existenţei etnice a blocului românesc.

95

Page 92: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Foarte adesea şi fundamental, desigur, se invocă dreptul istorical românilor la propriul lor teritoriu, dar istoricii şi juriştii, când îlinvocă, îi dau înţeles de drept natural, dată fiind prioritatea locuiriiacestuia de către strămoşii lor îndepărtaţi. Primordialitatea trebuiesusţinută şi argumentată şi altfel, cu mijloacele istoriei sociale.

Comunitatea care se naşte şi evoluează pe unul şi acelaşi spaţiugeografic (deliberat dăm acest înţeles spaţiului) perpetuează conştiinţaacestui fapt. Primordialitatea, adânc întipărită prin mecanismelememorării şi transmiterii ei din generaţie în generaţie, s-a constituitîntr-un argument de la sine înţeles, tratat ca atare de numeroşi spe-cialişti, fără să fie însă analizată şi în perspectivă psiho-socială .

Să ne imaginăm ce s-a întâmplat cu mii şi mii de ani în urmă,după un scenariu care este, de altfel, cunoscut: condiţiile de mediu seschimbă şi fac posibilă declanşarea procesului de antropogeneză (dacăacceptăm teoria evoluţionistă); procesul este de lungă durată şi sedesfăşoară limitat, numai la nivelul unor zone restrânse, proces careeste identificat în spaţiul românesc ca debutând cu aproximativ Imilion de ani înainte de Hristos; încă din timpul acestui proces seconstituie grupuri humanoide care ocupă temporar un perimetru;„locuirea" se extinde pe măsura creşterii demografice şi a măririispaţiilor propice vieţii fiinţei umane; caracterul sezonier al ocupăriiunor spaţii se diminuează, apar comunităţi sedentare, al căror număreste în creştere, generalizând şi perpetuând statornicia comunităţilor.

Scenariul se desfăşoară pe o lungă perioadă de timp, iar aspectulesenţial îl constituie identificarea mecanismelor ce declanşeazăapariţia conştiinţei individuale şi colective privitoare la spaţiu şi ladreptul de a-1 revendica.

Detaşarea de lumea animală este dificilă, plină de neprevăzut şide capcane pentru fiinţa umană în devenire, cum dificilă este şiadaptarea la mersul biped. Devenirea umană închide ciclul evolutivcând fizionomia tipului de Neanderthal sau a celui definit ca fiindHomo sapiens, se apropie de cea actuală şi când poziţia verticală estesusţinută de o conformaţie specifică: arcuirea corespunzătoare abazinului, apropierea membrelor inferioare şi deplasarea (mişcareapicioarelor) pe axa de simetrie a corpului. Această fază încheieprocesul de antropogeneză şi deopotrivă asigură o deplină libertate demişcare omului, în condiţii optime (dispare nesiguranţa, braţele seeliberează complet şi nu se mai utilizează ca puncte de sprijin, etc.)

Pe durata acestui proces nu sunt îndeplinite condiţiile pentruconştientizarea importanţei teritoriului, ca element esenţial al vieţuirii,

96

Page 93: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

ipoteză susţinută şi de vestigiile arheologice, atât pe plan european, câtşi autohton.

La Schela Ciadovei, aşezare de pe teritoriul municipiuluiDrobeta Turnu Severin, ilustrativă pentru cultura cu acelaşi nume (cea.8000-6500 Î.Hr.), unele mărturii arheologice (şanţul de apărare,îndeosebi, dar şi inventarul casnic) indică o posibilă locuire, caredepăşeşte caracterul sezonier, şi, prin urmare, indică faptul că avem dea face cu un nou tip de comportament social.

O civilizaţie de factură sedentară, denumită „vechea civilizaţieeuropeană" (Marija Giumbutas) se generalizează începând aproxi-mativ cu mileniul şapte înainte de Hristos pe un vast areal, carecuprinde şi spaţiul tradiţional românesc. Timp de aproape patrumilenii, modul de viaţă al comunităţilor europene se generalizeazătreptat, devenind sedentar, cu toate atributele şi efectele unei astfel deexistenţe. în perimetrul viitor românesc se identifică numeroaselocalităţi de tip rural, a căror existenţă presupune începutul unuiproces de evaluare a rolului ..locului" pe care îl ocupă comunităţilerespective. Este şi „momentul" (prezumtiv, desigur) al debutuluitransmiterii din generaţie în generaţie a ideii de apartenenţă la vatrasatului, apoi, prin extensie, ia zona limitrofă etc. Deşi importanţi,factorii care influenţează evoluţia comunităţilor autohtone nu pot săalunge din memorie conştiinţa primordialităţii, a primilor „stăpâni" aispaţiului, „moşii şi strămoşii îndepărtaţi", care funcţionează ca unadevărat referenţial valoric în comparaţie cu ..veneticii străini" şi,deopotrivă, ca un suport moral în contextul în care forţa anihiladreptul istoric, aşa cum s-a întâmplat în desele şi prea lungiledominaţii imperiale.

Cuceritorii străini nu dizlocă din mentalul autohtonilor conştiinţaancestrală „a primului descălecat", a primordialităţii populariipropriului teritoriu de către „moşii şi strămoşii" lor. teritoriu care esteşi expresia voinţei colective a comunităţilor româneşti. Forţa acesteiconştiinţe va depăşi mentalităţile şi comportamentele senioriale ale„marilor europeni", impunând — este adevărat târziu - recunoaşterea„dreptului istoric" al românilor la propriul teritoriu. Era una dinizbânzile memoriei colective româneşti, care impunea Europeirecunoaşterea spaţiului carpato-danubiano-pontic ca fiind al lor şi carecrea mai târziu condiţiile împlinirii unităţii naţional-teritoriale, cândconştiinţa istorică a întâietăţii locuirii propriului pământ îşi găsea ofirească şi aşteptată împlinire.

97

Page 94: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

2. Jocul factorilor şi condiţiilor istorice. Avans, stagnareşi regres în spaţiul sud-est european

„Europa unită" a fost şi este mai mult o aspiraţie decât o realitate.Dacă în prezent tentativele au consistenţa unei voinţe politice, pare-semai articulate pe fapte, decât pe vorbe, cu cât coborâm în istoriedivizarea bătrânului continent devine tot mai pregnantă.

„Apusul" sau „răsăritul" n-au sensul singular al unor banalepuncte cardinale; ele invocă primordial comunităţile umane care suntplasate în orizontul celor două extreme continentale. în orizont geo-politic, arealul răsăritean cuprinde comunităţile estice propriu-zise(orientale) — bulgară, română, ungară, cehă, slovacă şi polonezăprecum şi pe cele sud-estice (meridionale) - albaneză, bosniacă,croată, greacă, macedoneană, slovenă* şi iugoslvă"*. Acest blocmultietnic este plasat în sud-estul continentului (după istorici) sau maieste apreciat, după plasarea lui în spaţiul european, drept zonă centralăşi estică (în viziunea politologilor).

Perimetrul sud-est*"* european, comparativ cu alte zone, are untrend istoric sinuos, cu avansuri socio-economice. dar şi cu stagnări şichiar regrese. Factorii esenţiali care concură la diferenţierea socie-tăţilor sud-est europene, îndeosebi de cele occidentale, sunt de naturăgeo-politică (a), politică (b). economică (c). culturală (d) şi spirituală (e).

a) Extremitatea estică a continentului, care îl separă de Asia, dinconsiderente politice, a avut un caracter fluctuant. Geografia conti-nentală (întinderea Europei în răsărit se opreşte la Munţii Urali şiMarea Caspică) nu a coincis cu politica continentală. S-au vehiculatteoretic şi s-an statornicit real graniţe arbitrare, care au fost opozanteaspiraţiilor comunităţilor din acest perimetru şi s-au răsfrânt negativasupra condiţiei lor umane.

Europa industrială şi Europa agrară („teoria" celor două europevehiculată în perioada interbelică şi datorată lui Delaisi). „Europacelor două viteze", lansată mai recent. Europa Capitalistă şi Europacomunistă, reflectă în plan ideatic şi pragmatic diferenţe esenţiale dementalităţi şi comportamente care s-au tradus şi se traduc în plan geo-politic (Europa unită sau ..Comunitatea statelor europene" în prezent).

" Situaţie de după 1990, când Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au divizat,în perspectivă istorică vor fi utilizate denumirile din epocă.

* Alcătuită din sârbi şi muntenegreni."** Ucrainenii şi belaruşii erau încorporaţi în Rusia şi apoi în U.R.S.S.

98

Page 95: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Concepţiile ..separatiste" îşi au originile în vestul continentuluişi nu apar întâmplător. Condiţii favorabile populaţiilor din Occidentcreează terenul configurării acestora: sunt substanţial mai numeroasedecât cele din părţile orientale şi meridionale, deţin o suprafaţă cu oîntindere superioară şi sunt ferite de agresiunile etniilor asiatice.Condiţiile istorice îi „ridică" pe occidentali încă din faza genezei lor,condiţii care sunt gestionate în propriul beneficiu cu sânge rece.raţional şi eficient. Decalajele între cele două „lumi" europene ausurse şi mecanisme cunoscute şi recunoscute de altfel, care le-audeclanşat şi apoi le-au întreţinut.

b)Raţiunea forţei şi nu forţa raţiunii au primat în raporturilestatornicite între societăţile europene. Mai bine motivate demografic,ferite de fluctuaţiile datorate penetrărilor asiatice şi mai pragmatice,comunităţile occidentale impun politica continentală. Expansiunea lorîn spaţiile extraeuropene este secondată de tendinţe asemănătoare sprecentrul şi răsăritul Europei, tendinţe frânte multă vreme de velei-tarismele dominatorii ale imperiilor ţarist şi otoman. Ciocnirile deinteres dintre „puternicii" din Buropa şi cei din afara acesteia, ca şirivalităţile din lumea occidentală permeabilizează graniţele, le ştergsau le refac potrivit propriei lor voinţe, cum, „şterg" de pe hartă statelesau le reîncheagă (romanii desfiinţează statul dac condus de Decebal -106; Polonia este împărţită între puterile timpului şi desfiinţată ca statîn 1772, 1793 şi 1795. pentru a fi recunoscută, din nou, în 1918. caentitate statală distinctă etc.). transferă populaţii dintr-o zonă în alta,practică politici discriminatorii sau, mai grav. instrumentează strategiide ştergere a identităţii naţionale a unor masive grupuri etnice(austriecii, ruşii şi ungurii faţă de populaţiile dominate).

„Vecinătăţile", care întotdeauna au constituit deschideri spreregional, continental şi universal, pentru români, bulgari, sârbi, alba-nezi etc. şi-au închis orizonturile, devenind, zone de ostilităţi, cu toatecă încorporau mii şi mii de conaţionali. Acest aspect, puţin studiat decercetătorii români, are o semnificaţie socială deosebită, relevată, cuforţa explicativă ce-l caracteriza, de Anton Galopenţia: „în relaţia uneinaţiuni, mai intervin, pe lângă vecini, şi câteva naţiuni care. datorităforţei lor. sunt oarecum omniprezente şi în situaţia de vecine aletuturor naţiunilor, chiar şi a celor cu care nu se hotărnicesc. Acestenaţiuni, care constituie un fel de «aristocraţie în Iurnea statelor»(Kyellen). sunt Marile Puteri (subl. în text - n.n.). în timp de pace,diplomaţia lor e efectiv prezentă pretutindeni, iar în timp de război,armata, flota şi aviaţia lor. Prin vecini şi Marile Puteri, fiecare naţiune

99

Page 96: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

e în contact cu aproape întreg restul statelor de pe glob. Căci fiecarevecin e în funcţie de vecinii săi, iar aceştia de vecinii lor şi aşa până laultimul cerc de state. Iar fiecare Mare Putere e în funcţiune, cum amspus, de toate statele şi cu atât mai mult de toate celelalte Mari Puteri"(Anton Galopenţia, 2000, p.529).

Vremelnic sau de durată, dacă judecăm „vecinătăţile" în raportde cele relevate de Galopenţia. „aristocraţia în lumea statelor" pentrucomunitatea românească s-a materializat în Imperiul Roman, Ungaria.Imperiul Otoman, Polonia, Imperiul Habsburgic, Imperiul Ţarist (şisuccesoarea acestuia — U.R.S.S.), Imperiul Austro-Ungar - în sensulautentic al vecinătăţii, sau Marea Britanie, Franţa. Germania (anteriorPrusia). Italia (în epoca modernă şi contemporană), S.U.A. - în sensulinfluenţei exercitate de către acestea.

Desigur, problema vecinătăţii sau a vecinilor cum o defineşteGalopenţia este mult mai complexă şi se înscrie într-o analiză cetrebuie aprofundată (Ilie Bădescu). inclusiv într-un sens pe care îlavansează P.P. Negulescu, dar care trebuie corectat, deoarece analizasa este anterioară declanşării celei de a doua conflagraţii mondiale.„Se va zice însă, poate, - susţine acesta - că statele europene, cele micimai ales, care se simt direct ameninţate, se tem prea mult, nu numaipentru independenţa, ci şi pentru existenţa lor, şi teama aceasta le facesă exagereze primejdiile la care se cred expuse" (P.P. Negulescu,1939, p. 41). Realităţile dramatice care au constituit fundalul perioadeidementei dezlănţuiri belicoase în 1939 îi infirmă, din păcate,optimismul. Vecinii, din nefericire, dar absolut pragmatic, trebuiepriviţi şi analizaţi. înainte de a imagina un demers. într-o viziunecuprinzătoare şi raţională.

Factorii politici generează efecte, imediate, profunde şi extrem depenetrante în toate domeniile, influenţând evoluţia societăţilor sud-esteuropene, în plan demografic, economic, social, cultural, spiritual etc.

c) Expansiunea teritorială are o puternică motivaţie economică,fie că este vorba de revărsările barbare asupra spaţiului de sud-est alEuropei, fie că avem de a face cu dominaţii imperiale. Politicileeconomice ale dominatorilor străini au avut. tară excepţie, caracterspoliator. Se manifestă, totuşi, unele diferenţe între orientările ruşilorşi turcilor şi cele ale ungurilor şi habsburgilor. Interese economice aleultimilor au concurat la stimularea activităţii industriale in câtevaprovincii sau zone care aparţineau altor etnii (Cehia, Slovenia.Croaţia, Banatu). Transilvania etc.). Exploatarea colonială a resurselornaturale, folosirea mâinii de lucru ieftine, migrarea capitalului spre

HM

Page 97: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

metropole şi nu reinvestirea lui în provinciile dominate unde a fostobţinut etc. sau deposedările forţate ale populaţiei de bunuri (în timpde pace, dar şi în vreme de război), mergându-se până la jafuricalificate, au contribuit la menţinerea sau adâncirea unui substanţialdecalaj economic între metropole şi „colonii", degradarea vieţii mate-riale a „supuşilor", perpetuarea şi extinderea. în straturile ţărăneştiîndeosebi, a analfabetismului şi inculturii, modificarea lentă a struc-turilor sociale, creşterea în ritm scăzut a populaţiei urbane şi manifes-tarea aproape imperceptibilă a procesului de orăşenizare. degradareastării de sănătate a populaţiei ş.a.m.d.

d)Spaţiile sud-estice au fost coridoare de trecere aproape perma-nente, fie pentru populaţiile migratoare, fie pentru armatele puteriloraflate în conflict, care, în afara succesiunii tipurilor dominatorii,creează o stare de permanentă incertitudine şi insecuritate populaţiei.Nesiguranţa şi condiţiile, uneori draconice, impuse de autorităţileimperiale instrucţiei copiilor şi tinerelului aparţinând grupurilor etniceminoritare înglobate în structurile lor statale au constituit factoriimportanţi în frânarea procesului de învăţare şi în creşterea rateianalfabetismului populaţiei dominate. Intelectualii. în situaţii conflic-tuale interne sau în condiţii de război cu alte state, deveneau desvictime ale exceselor autorităţilor habsburgice, ungureşti sau ruseşti,mulţi, pentru a nu cădea pradă furiei lor oarbe, luând calea străinătăţii.

Sărăcia, resursele financiare limitate sau lipsa lor. starea econo-mică precară a comunităţilor din această parte a continentului au făcutca actul de cultură să fie. în esenţă, un apostolat, cărturărimea cudragoste de neam fiind cea care a salvat comunităţile acestei zone sănu decadă în abisul inculturii.

e) Mozaicul confesional, ca efect a! compoziţiei multi-etnice aspaţiului la care facem referire, a constituit un element care n-aîncurajat iniţiative majore de contracarare a pericolelor la care au fostexpuse comunităţile aflate în cuprinderea acestuia. Cele trei marireligii - ortodoxă, catolică şi musulmană — s-au aflat într-o perma-nentă dispută, susţinând iniţiative ale factorilor politici. Două dinputerile ortodoxe ale lumii - Biserica Rusă şi Biserica Română - s-auplasat pe poziţii divergente în condiţiile expansionismului rusesc.Majorităţile catolice sau romano-catolice din Cehia, Polonia, Croaţia.Slovenia şi Slovacia au intrat în impact cu politica Ungariei romano-catolice, creând un alt şi substanţial spaţiu de contradicţii intercon-fesionale şi interetnice. Atât catolicismul, cât şi ortodoxismul numai însituaţii limită au conlucrat împotriva extinderii lumii islamice înEuropa.

101

Page 98: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Formele agresive de penetrare a catolicismului în unele spaţiicare primiseră deja ortodoxismul (Serbia, Transilvania, Banatul.Bucovina) arată o altă dimensiune a conflictelor interconfesionale.Atacul asupra spiritualităţii unei comunităţi devine mai grav decâtdesfăşurarea unei armate, fiindcă este agresată şi pusă în pericol unadin componentele esenţiale ale forţei sale morale şi, deopotrivă, unuldin factorii fundamentali de menţinere a unităţii etnice şi culturale.Asumarea liberă, fără constrângeri a religiei, este calea regăsiriispiritualităţii autentice a unei comunităţi. Numai într-o asemeneaînţelegere superioară liniile de demarcaţie trase între ortodoxism şicatolicism se puteau estompa şi chiar anihila. Aceste linii n-auînsemnat numai delimitări confesionale, ci şi separaţii evidente denatură culturală şi civilizaţională. economică şi socială.

O supoziţie lansată cu multe decenii în urmă de Eugen Lovinescu,şi reluată mai recent şi de alţi autori, incită la reflecţii prin perspectivatulburătoare pe care o dă vieţii spirituale româneşti. „Dacă tragiceîmprejurări istorice - releva Lovinescu - nu ne-ar fi statornicit pentrumultă vreme în atmosfera morală a vieţii răsăritene - suflet roman înviguros trup iliro-trac - noi am fi putut intra de la început, ca şi celelaltepopoare latine. în orbita civilizaţiei apusene. Condiţiile istorice ne-auorientalizat însă; începând încă din veacul al XV-lea, am suferit apoi, maiales în păturile conducătoare, o moleşitoare influenţă turcească, de laîmbrăcămintea efeminată a şalvarilor, a anteriilor şi a işlicelor, până laconcepţia fatalistă a unei vieţi pasive, ale cărei urme se mai văd încă înpsihea populară: am cunoscut, în sfârşit, degradarea morală, viţiilecorupţia regimului fanariot; şi pentru a-şi forma o conştiinţă cetăţeneascăşi un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit, până în pragulveacului trecut acţiunea dizolvantă a celor trei împărăţii vecine'* (EugenLovinescu, 1972, pp. 67-68).

Aceşti factori, pe care îi considerăm esenţiali, nu numai că aucontribuit la crearea unor decalaje substanţiale între societăţile..răsăritene" şi cele „apusene", dar au influenţat major cursul evoluţieilor istorice. Perioadele reale de avans sunt sufocate de stagnări şi chiarregrese în domenii vitale: economie, finanţe, cultură, nivel deinstrucţie, starea de sănătate a populaţiei, evoluţia demografică etc.

3. Resursele naturale - binecuvântare şi povară pentru români

Natura a fost darnică pentru români. Solul şi subsolul au creatcondiţii pentru o economie prosperă, comerţ intens şi un nivel calitativridicat existenţial.102

Page 99: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Solul are o compoziţie superioară pe suprafeţe considerabile,fiind unul din cele mai fertile din spaţiul european. Câmpia Română,în lungime de aproximativ 600 de kilometri şi cu o lăţime medie de100 de kilometri, are ca dominantă cernoziomul, care depăşeşte 10 ingrosime, sol excelent pentru practicarea unei agriculturi intensive şi agrădinăritului. în zonele colinare şi precarpatice. preponderente suntsolurile brune şi brun-roşcate. medii favorabile culturilor cerealiere,asociate cu viticultura, pomicultura şi cultivarea legumelor.

Solurile de bună calitate au făcut ca. încă din vechime, româniisă concureze cu succes pe pieţele europene şi asiatice cu produsespecifice zonei temperat-continentale. Aspectul în sine are o relevanţăparticulară. Românii n-au fost ameninţaţi niciodată, chiar în cele maidramatice perioade ale existenţei lor, să piară ca efect al lipsei dehrană. Pământul roditor din care s-au înfruptat atâţia năvălitori, le-auasigurat minimul necesar traiului. Este de înţeles că singur pământul,oricât de generos ar fi el, nu poate dărui hrana omului. Condiţiileclimaterice îl pot pune în evidenţă. Cu unele excepţii, ciclul vegetativcu valoare alimentară este încurajat în dezvoltarea sa de precipitaţiisub formă de ploi sau de zăpadă, de regulă în două reprize. Prima, laînceputul verii, a doua. traditional în octombrie, dar cu tendinţe totmai vizibile de „amânare" pentru noiembrie sau decembrie. Nu lipsescnici anii secetoşi, dar. în general, solul este irigat de precipitaţii, careasigură creşterea vegetaţiei. Clima moderat continentală este cea carereglează natura, cantitatea şi perioadele în care se produc precipitaţiile.

Nivelul pluviometric diferenţiat este determinat de unele nuan-ţări climaterice. In vestul teritoriului românesc sunt resimţite influen-ţele oceanice. în sud-vest cele mediteraneene, iar în est ..impulsurile"anticiclonului euroasiatic.

Vegetaţia, sensibilă la variaţiile climatice, reflectă particularită-ţile reliefului, aşa după cum se observă din cele relevate. Fâneţele şipădurile se încadrează în acest ambient vegetativ, fiind răspândite peîntreg teritoriul locuit de români, preponderent însă în zonele colinareşi montane. Solicitările agriculturii, viticulturii şi pomiculturii, uneoriexcesive, au determinat degradări progresive ale fondului forestier, cuefecte din ce în ce mai pregnanţe asupra nivelului precipitaţiilor,gradului de poluare, temperaturilor medii anuale sau sezoniere etc.

Masa lemnoasă, alcătuită din esenţe căutate pe pieţe externe,constituie o importantă resursă naturală a României, care. în contextuldegradării galopante actuale, riscă să devină un produs natural trecutla pasiv.

103

Page 100: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Pădurile adăpostesc o faună de o mare varietate şi bogăţie,prezentând un interes deosebit pentru vânători. în trecut, pădurileadăposteau bourul, zimbrul, castorul (brebul), azi dispăruţi şi existăpericolul dispariţiei ursului, căprioarei, râsului, cerbului carpatin, dacăse continuă practica braconajului sau a vânatului iraţional. Faunaanimalieră şi piscicolă, precum şi bogăţia faunistică a Deltei alcătuiescresurse semnificative pentru locuitorii zonelor limitrofe.

Vegetaţia primeşte importante cantităţi de apă prin reţeauahidrografică, dispusă radial, care „irigă" întinse suprafeţe aleRomâniei. Dunărea. Nistrul, apele interioare, lacurile şi bălţile alcă-tuiesc un sistem hidrografic cu funcţii şi resurse remarcabile. Penuria,gravă în numeroase zone ale Terrei, este mai puţin resimţită înperimetrul locuit de români. Râurile interioare, lacurile şi bălţilealcătuiesc o reţea care irigă întreg pământul românesc şi faciliteazăapariţia, peipetuarea şi dezvoltarea aşezărilor umane de tip rural sauurban: de asemenea, oferă posibilitatea creşterii animalelor.

Dunărea şi unele râuri interioare, mai ales Oltul, au un potenţialenergetic de primă dimensiune, pus în exploatare mai ales în ultimeledecenii, prin utilizarea căderilor de apă. O resursă energetică ce înre-gistrează o creştere substanţială în utilizarea ei este Marea Neagră, dinadâncurile căreia se extrage petrol.

Dunărea, pe întreaga ei lungime de 1075 Km, câţ are de laintrarea în România şi până la vărsare, este navigabilă, fiind astfel ocale de comunicare extrem de importantă.

Fauna şi flora apelor oferă românilor, precum şi unor animale pecare le cresc resurse de hrană. Peştii constituie principala bogăţie aapelor. De la varietăţi „populare", precum roşioare, caraşi sau guvizi,apele adăpostesc şi specii gustate cu zgârcenie, cum sunt: păstrăvii,cegile, morunii, nisetrii sau sturionii.

Delta Dunării, un paradis al păsărilor, unic în Europa pentrufarmecul şi bogăţia ei, este un loc căutat atât de pescari, cât şi devânători pentru vielăţile plutitoare, raţe şi gâşte sălbatice îndeosebi, şideopotrivă pentru animale mici care trăiesc în înfrăţire cu apele.Stuful, răchita şi alte resurse vegetale ale Deltei reprezintă materiiprime pentru industrie.

De-a lungul Dunării, din zona Porţilor de Fier înspre vărsare, seaflă un şir de bălţi şi gârle, provocate de inundaţii în zona denumităBălţa de către localnici. Această zonă. prin desecări, s-a micşoratfoarte mult.

Subsolul românesc este la fel de generos ca şi solul. Ambele însăşi-au diminuat considerabil resursele. Nici unul dintre dominatorii104

Page 101: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

străini n-a ostenit atunci când a fost să smulgă cât mai multe dinbogăţiile pământului românesc. Ungurii, pe lângă aurul şi argintulTransilvaniei, cu care şi-au construit impozantele edificii aleBudapestei, ne-au frânt ţara în două, tocmai atunci când locuitorii ei ovroiau mare, liberă şi întreagă şi au forţat pe mulţi români să ia caleapribegiei: turcii, pe lângă grâne, lemn şi aur, ne-au luat falnici fecioripentru oaste şi preafrumoase domniţe pentru plăcerile trecătoare alebeilor, paşilor sau sultanilor; austriecii, pe lângă Transilvania şi Banat,pe care le exploatează sistematic, mai iau şi Bucovina, inaugurândfalsul istoric în documente diplomatice care privesc pe români; ruşii„gustă" din nestematele Basarabiei, dar rad totul când se retrag,precum lăcustele, văduvind clădirile până şi de tocurile de la uşi şigeamuri, iar germanii nu „iartă" de pe lista de rechiziţii de la populaţienici măcar fulgii de gâscă...

Principalele resurse ale subsolului sunt petrolul, gazul metan,cărbunii, metalele neferoase (aurul, argintul) bauxita, mercurul,cuprul, zincul, plumbul, minereurile radioactive, manganul, sarea etc.Aceasta din urmă, deşi în cantităţi impresionante, are o concentraţie deiod sub limita admisibilă, făcând necesară tratarea ei pentru a atingeparametrii normali la consumul alimentar. Exploatate de multemilenii, acestor bogăţii li se adaugă în cantităţi considerabile materialede construcţie (pietre, argile refractare, gipsuri, nisipuri, marmură),ape minerale, caolin ş.a.

Estimările asupra cantităţilor sau volumului unora dintre resurselenaturale, cum este şi cazul petrolului sau gazelor naturale, s-aumodificat în ultima vreme. în urma unor noi cercetări. Cel puţin lapetrol, investigaţiile realizate cu mijloace ultramoderne, conduc laconcluzia că în subsolul românesc există, în afara celor ştiute, o rezervăde ţiţei şi gaze de mari proporţii, este adevărat, situată la mareadâncime.

Resursele naturale sunt indispensabile vieţuirii unei colectivităţiumane. Lipsa sau puţinătatea lor implică eforturi considerabile pentruprocurarea strictului necesar asigurării existenţei oamenilor: diversi-tatea şi bogăţia resurselor, din contră, creează condiţii favorabilecomunităţilor care se află într-o asemenea fericită situaţie, cum a fostşi cea geto-dacă şi succesoarele acesteia, daco-romană şi română.

Paradoxal, românii, comparativ cu etniile înconjurătoare, deşis-au aflat în situaţia de a beneficia de aproape tot ce poate oferi natura,n-au realizat performanţe deosebite în domeniul economic precum şi

105

Page 102: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

în altele, ca reflex al subdezvoltării. Dimitrie Drăghicescu (1875-1945), Grigore Antipa (1867-1944) şi C. Rădulescu-Motru (1868-1957) — pentru a ne referi doar la câteva personalităţi ştiinţificeromâneşti - au încercat să găsească răspuns în cercetarea ..firii neamu-lui" -. unele dintre răspunsuri fiind preluate de Eugen Lovinescu.„Firea neamului" - rezultată a confluenţelor Orientului şi Occidentuluipe un fond uman receptiv şi predispus la influenţe - este expresiaconcentrată a unei evoluţii îndelungi şi complexe. Desigur, „fireaomului" - particularizăm noi — a jucat un rol şi încă unul important înutilizarea şi gestionarea resurselor naturale, iar anume trăsături decaracter sau predispoziţii care n-au fost suficient de puternice şimotivate nu puteau şi nu aveau cum să asigure o angajare totală înutilizarea bogatei zestre naturale. Spunem aceasta gândindu-ne doar laun aspect - pe lângă atâtea altele, dar care a fost de primă dimensiune:limitarea şi uneori chiar interdicţia de a valorifica propriile resurseminerale de către administraţia de ocupaţie (ungurii, la scurtă vremedupă cucerirea Transilvaniei, deposedează pe români de saline, care,la vremea respectivă, aveau nu numai valoare alimentară, ci erau oautentică monedă de schimb; habsburgii „rechiziţionează" exploatărilevechi miniere şi aurifere; ruşii, după al doilea război mondial, princelebrele „Sovhozuri", expediază întreaga producţie de cărbuni înU.R.S.S., precum şi producţia altor ramuri industriale etc.).

Sentimentul de frustrare, incertitudinea şi teama pentru ziua demâine. în contextul în care dinainica schimbării dominatorilor eraalertă uneori, au fost motivaţii serioase în deteriorarea interesului faţăde exploatarea resurselor şi mai ales faţă de valorificarea lor. Aceleaşimotive au stat la baza păstrării secretului asupra descoperiri unor noiresurse energetice, minereuri neferoase etc., inclusiv în perioadadictaturii comuniste, pentru ca „interesul" manifestat faţă de Româniasă nu ajungă la cote alarmante şi să motiveze noi intervenţii în forţăale ruşilor.

Resursele naturale ocupă primul loc într-o ierarhizare suigeneris a elementelor majore de atractivitate exercitate asupraexpansioniştilor străini, urmate fiind, de resursele umane, ca forţăproductivă. în special, şi de poliţia geo-strategică a teritoriului.

Resursele n-au constituit numai un element important care aasigurat „substanţa" necesară existenţei populaţiei româneşti şi aalogenilor, ci şi un factor ce a influenţat considerabil distribuţia sa înteritoriu, formele de coagulare socială, relaţiile intergrupale sau

106

Page 103: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

intercomunitare. unele mentalităţi, comportamente şi obiceiuri. înacelaşi timp însă, deşi calitativ şi cantitativ mult superioare altorresurse pe care le aveau la dispoziţie populaţiile din spaţiile înveci-nate, ele au constituit. într-un fel, şi un izvor serios de adversităţi cuputernicii Europei, ceea ce a creat un sentiment de insatisfacţie şiîngrijorare. Bogăţiile pe care le dăruia natura erau. astfel, apreciateinclusiv drept cauze imediate ale nenorocirilor care s-au abătut asupracomunităţii româneşti.

4. Geografia variabilă a spartului românesc. Evoluţiavolumului şi structurii populaţiei

Pe Terra nu mai există de mult „spaţii albe" sau teritorii alenimănui. Fiecare perimetru aparţine unei comunităţi umane, aşa dupăcum, tradiţional, spaţiul carpato-danubiano-pontic aparţine românilor.Limitele acestui spaţiu diferă însă de la o perioadă istorică la alta, înraport de presiunea factorilor exogeni. La început, pământul românesccoincide ca întindere cu aria de răspândire a strămoşilor autohtonilor,după care se restrânge treptat, lăsând, în afara unor fruntarii, mutatesuccesiv, o masă importantă a acestei populaţii. Ca să nu creăm con-fuzii, operăm cu două sintagme distincte, aşa cum am precizat într-uncapitol anterior: spaţiul românesc de locuire (sau spaţiul social), înînţeles de perimetru geografic pe care este răspândit elementul româ-nesc, şi teritoriul românesc, în accepţiune geopolitică, delimitat degraniţe tradiţionale, recunoscute tacit, sau de fruntarii statornicite printratate internaţionale.

Arealul răspândirii elementului preromânesc este mult mai maredecât teritoriul statului român, în toate fazele sale evolutive,

întrebarea este de când se poate lua în calcul acest areal? Deşirăspunsul, formal, este relativ simplu de dat, o schematizare excesivăpoate conduce la interpretări nedorite. Acesta este motivul pentru carezăbovim mai mult asupra lui.

Spaţiul în care iau naştere românii este populat de pitecantropi -în evoluţie spre homo sapiens — încă din primele faze ale antropo-genezei. Este prematur a socoti. încă de atunci, că respectivul spaţiuavea o identitate şi. cu atât mai mult. un posesor. Chiar şi mai târziu,când după 2400-2300 î.Hr. indo-europenii migratori se amestecă cupopulaţia autohtonă, este riscant să afirmăm că erau trasate contururilespaţiului social românesc. Despre un areal eurasiatic se poate discuta,bine înţeles, cu reţinere, dar fără a provoca interogaţii sau suspiciuni.Ajungem, astfel, pe un teren unde câteva lămuriri sunt necesare.

107

Page 104: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Un spaţiu geografic nu poate deveni ab initio o posesiune dedrept sau un teritoriu atribuit, revendicat, etc. Condiţia sine qua nonpentru ca un spaţiu geografic să ajungă în situaţia de a fi teritoriuaparţinător unei etnii este ca populaţia respectivă să conştientizeze căpământul este indispensabil propriei existenţe şi, deopotrivă, să sefixeze în conştiinţa publică a populaţiilor învecinate ideea că teritoriulpe care se află este în stăpânirea acesteia. Cu alte cuvinte, am avea dea face cu transformarea cadrului natural în spafiu social sau, cu ceeace demonstrează istoricii, apariţia vetrei originare de formare şi dez-voltare a unui popor.

Locuitorii de acum 2000 de ani Î.Hr. ai spaţiului social românescîn devenire percep, în forme primare, importanţa teritoriului pe care-locupă. Suntem în epoca de constituire a vetrei de locuire a tracilor, dincare, ulterior, iau naştere geto-dacii.

Caracterul sedentar ai triburilor traco-geto-dace, ocupaţiile spe-cifice unei populaţii acomodată şi integrată mediului natural şiexploatarea intensivă a bogatelor resurse naturale accelerează procesulde conştientizare spaţială şi delimitare teritorială. în epoca bronzului,acest proces este bine conturat. Puternice uniuni tribale ocupă spaţiietno-culturale distincte, cum sunt cele din Câmpia Munteană şi nord-estul Bulgariei; sud-estul Transilvaniei şi podişul transilvan; podişulcentral moldovenesc; nordul Moldovei; Oltenia; Banatul; Crişana;Ungaria de nord-est şi estul Slovaciei etc.

Mutaţii demografice de amploare au loc. ulterior, într-o substan-ţială epocă istorică. Ele influenţează pe tracii bazinului carpato-danubiano-pontic şi pe cei aflaţi în afara acestui spaţiu, dar nu dizlocăblocul tracic, ceea ce are importanţă decisivă în permanen-ţizareaacestuia pe un teritoriu bine delimitat. Aspectul în sine are relevanţădeosebită în planul accelerării conştientizării raportului om-spaţiu şi alperceperii însemnătăţii teritoriului ca element esenţial de vieţuireindividuală şi colectivă.

Triburile culturii Basarabi (după denumirea localităţii de lângăCalafat unde au fost identificate urme materiale aparţinând acesteiculturi), ocupă întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic şi unele regiuniînvecinate. La răsărit ating aliniamentul Nistrului: la sud. până laMunţii Haemus (Balcani); la vest, răsfrângeri sunt identificate în zonaŞopron (Ungaria) şi Carintia (Austria); la sud-vest. în zona BazinuluiDrinei_ (Serbia).

In acest spaţiu populat de traci, încep să se individualizeze geto-dacii. Ne aflăm în Hallstattul mijlociu (850/800-650/600 î. Hr.), în..epoca fierului"', favorabilă unei culturi materiale avansate.108

Page 105: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

..Blocul dacic" nord-dunărean şi implicit cel geto-dac. înansamblul lui. rezistă intemperiilor istorice, cum au fost presiunea şiexpansiunea sciţilor, după ce aceştia depăşesc aliniamentul Niprului(sec. VI Î.Hr.), infiltrările agathyrşilor în zona bazinului superior alMureşului (a doua jumătate a sec. al VI-lea) sau ale singinilor,populaţie de origine iraniană (sfârşitul aceluiaşi secol). Este epoca încare începe să se contureze mai pregnant ..teritoriul" unor uniunitribale, care se accentuează în secolele următoare. Aceste „teritorii"(încă greu de estimat ce întindere aveau), cum este şi cel al puterniceiuniuni tribale a geţilor din spaţiul carpato-nistrean (a doua jumătate asec. al IV-lea î.Hr.) reflectă un proces avansat de conştientizare aimportantei ariei de locuire. Este pasul hotărâtor către reunireateritorială şi constituirea propriului stat dac. ca unitate politică,administrativă şi teritorială a lumii geto-dace. ca realitate geopolitică,distinctă de întreg spaţiul înconjurător. Din acest moment, intrăm înfaza ..organizării statale'" în istoria socială a românilor, care le conferăo identitate inconfundabilă. O dată cu statul organizat şi condus deBurebista (sec. I Î.Hr.) se conturează. în linii esenţiale, spaţiul delocuire al protoromânilor, precum şi elementele de construcţie aleviitoarelor ţări române.

Primul stat dac are dimensiunile unui imperiu, cuprinzând - înafara viitoarelor teritorii româneşti — spaţii la est de Nistru (în Ucrainaactuală), la sud de Dunăre (în Bulgaria actuală), la vest (Ungaria şiparţial fosta Cehoslovacie). Este maxima extensie teritorială pe care oatinge o structură statală, fie preromânească, fie românească.

De la Burebista spre epoca contemporană întinderea formaţiu-nilor statale româneşti are tendinţă descrescătoare, cu scurte perioadede stagnare.

Statul dac condus de Decebal - al II-lea regat dacic - este maimic ca predecesorul, micşorându-şi suprafaţa îndeosebi pe coordonataest-vest.

în evul mediu se consacră definitiv nu numai denumirile unor spaţiigeo-politice româneşti (Muntenia, Moldova. Transilvania. Banatul şiDobrogea). dar şi imaginea întinderii lor în spaţiu. Muntenia („Valahia",„Transilvania", „Ugro-Vlahia", „Mauro-Vlachia", „Kara Vlaska", „KaraIflak"), mai întinsă la început prin includerea în componenţa sa a unorpărţi din Transilvania (Făgăraş. Severin, Almaş). Basarabia (Chilia),Moldova până peste Prut (Vrancea-Putna spre Trotuş) şi Dobrogea(parţial), se stabilizează teritorial având o suprafaţă de aproximativ 77.000km.p. Moldova (uneori denumită şi „Bogdania": foarte rar chiar..Valahia") în graniţe istorice (inclusiv Basarabia şi Bucovina) măsura cea

109

Page 106: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

93.000 km.p. Transilvania („Ardeal": denumită de unguri „Erdely" şi depopulaţia de origine germană- „Siebenbiirgen") se întinde pe o suprafaţăde peste 100.000 km.p., Dobwgea, („Ţara dintre Dunăre şi Mare") pe10.020 km.p. şi Banatul pe aproape 19.000 km.p.

O dată definitivate, structurile politico-administrative româneşti,pe măsura avansului spre modernitate, sunt cercetate cu mijloace şiinstrumente care elimină aproximările (aspect pe care-1 sesizăm şi în1930, când se aduc unele corecţii la suprafaţa totală a ţării) şi fixeazălimite spaţiale bine determinate. Astfel, după măsurătorile efectuate în1930 suprafaţa pe provincii era următoarea: Banatul — 18.715 km.p.(având 3 judeţe, 7 oraşe. 589 sate şi 211.000 de clădiri): Basarabia —44.422 km.p. (având 9 judeţe. 17 oraşe, 1848 sate, 586.000 clădiri);Bucovina - 10.442km.p. (5 judeţe, 15 oraşe. 342 sate, 188.000clădiri); Crişana-Maramureşul - 21.338 km.p. (4 judeţe, 8 oraşe, 912clădiri); Dobwgea - 23.262 km.p. (4 judeţe. 18 oraşe, 729 sate,163.000 clădiri); Moldova - 38.058 km.p. (13 judeţe, 29 oraşe 2843sate, 594.000 clădiri); Muntenia - 52.505 km.p. (12 judeţe, 28 oraşe,3.35S sate, 996.000 clădiri); Oltenia - 24.078 km.p. (5 judeţe, 16oraşe. 1999 sate, 374.000 clădiri) şi Transilvania - 62.229 km.p. (16judeţe, 34 oraşe, 2590 sate 722.000 clădiri).

A fost însă să fie ca rotundul României realizat în 1918, cu jertfaatâtor generaţii de luptători, să dispară o dată cu statornicirea unei noi„ordini europene", dictate de regimuri extremiste. Teritoriul Românieise micşorează, pierzându-se Basarabia, nordul Bucovinei şi ŢinutulHerţa (6.300 km.p. şi respectiv 400 km.p.). Transilvania nord-estică(43.492 km.p.) şi Cadrilaterul (7.776 km.p.).

După încheierea celui de al doilea război mondial. Transilvanianord-estică revine la România, restul teritoriilor rămânând în afarahotarelor statului român. De la 295.049 km.p., cât avea în 1930, supra-faţa României Mari. după 1946, se ajunge la o întindere de 237.500km.p.. ..Ajustată'" rămâne şi suprafaţa Republicii Moldova, care, înprezent are o suprafaţă de 33.700 km.p.. comparativ cu 44.482 câtavea „Basarabia Veche'".

" Basarabia şi problema Transnistremă, aşa am putea denumi genericaceasta situaţie particulară. Mai puţin ştiut este că, la 12 octombrie 1924, laSesiunea a ni-a a Comitetului Executiv Central al C.C. al P.C. (b) Ucrainean sevotează legea cu privire la crearea R.S.S. Moldoveneşti Autonome în cadrul R.S.S.Ucrainene. „Republica " are în componenţa ei 11 raioane de pe malul stâng alNistrului, cu o suprafaţa totală de 8.434 km" şi o populaţie de 545.000 de locuitori.Capitala „Republicii" este Balta, iar din 1929. Tiraspolul. „Fătul" creat pe pământ110

Page 107: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Geografia variabilă a teritoriului românesc are efecte deosebiteasupra societăţii autohtone, erecte care sunt mult mai profunde decâtcele relevate până în prezent. Spaţiul social - care ne interesează -este supus permanent din 106 şi până în 1859 unei presiuni specificedominaţiei unor etnii asupra alteia, pe întreaga sa întindere, iar din1859 parţial. Timpul istoric favorabil evoluţiei românilor w propriu!lor spaţiu social este anterior anului 106, iar în perspectiva teritoriu-lui tradiţional numai intre 1918-1940.

Compresia teritorială a spaţiului recunoscut şi acceptat ca fiindromânesc de către comunitatea internaţională a generat mutaţii socialeprofunde şi în rândul populaţiei româneşti care a rămas în afaraspaţiului carpato-danubiano-pontic.

Configuraţia şi mărimea teritoriului românesc generează şi altetipuri comportamentale ale „vecinilor" apropiaţi sau mai îndepărtaţi.Cele două regate dacice conduse de Burebista şi Decebal, au impusrespect lumii înconjurătoare, inclusiv celei mai teribile forţe militare aantichităţii - Imperiul Roman -. căruia i-au trebuit nu mai puţin de150 ani ca să le supună şi să le destrame.

ucrainean, este procreat Ia Kremlin cu obiective politico-stralegice bine determi-nate. Numai că acest „făt" continuă şi. deopotrivă, recunoaşte existenţa unei masecompacte româneşti şi dincolo de Nistru. în 1940, ruşii se grăbesc să dea dezlegaremisterului care învăluie crearea „fătului moldovenesc'" în 1924, imediat ce reocupăBasarabia, şi ocupă, pentru prima dată, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, în virtuteaînţelegerii germano-sovietice din august 1939. La 2 august 1940 se adopta legea cuprivire la constituirea R.S.S. Moldoveneşti, cu statut de republică unională. Noua..republică" are o suprafaţă de 34.000 km' şi o populaţie de 2.7 milioane locuitori.Crearea noii „republici" încalcă însă normele de drept internaţional şi chiarConstituţia stalinistă din 1936. in sensul că deşi aceasta prevedea posibilitateaacceptării aderării unei republici la Lî.R.S.S., nu prevedea însă „varianta" constitu-irii ad-hoc a unei republici din teritorii ocupate prin forţă. La 2 august deci. ianaştere noua „republică", dar nu oricum, ci în manieră tipic rusească. Nordul şisudul Basarabiei sunt rupte din trupul acesteia şi transferate Ucrainei, primind îndar. în schimb, o parte din fosta R.S.S. Moldovenească de dincolo de Nistru, cucapitala la Tiraspol. ..Noua" Basarabie creată de Moscova cuprinde 6 raioane din„vechea" Basarabie - Bălţi. Bender. Chişinău, Cahul. Orhei şi Soroca - şi 6 raioaneale fostei R.S.S. Moldoveneşti cu capitala la Tiraspol, pe malul stâng al Nistrului:Grigoriopol, Dubăsari. Camenca. Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol. Sudul şi nordulBasarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa intră în componenţa R.S.S.Ucrainene. Basarabia de astăzi este creaţia sovietică din 1940. pe care „noua" şi„democratica" Rusie o îndreaptă spre federalizare.

111

Page 108: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Imaginea regatelor dacice a rămas întipărită în conştiinţa politicăeuropeană ca izvor de vitalitate, bogăţie şi vitejie şi s-a manifestat înforme dintre cele mai neaşteptate. Monarhi europeni, în semn de maredistincţie, se considerau urmaşi ai dacilor, iar alţii aveau în intenţiereconstituirea, la gurile Dunării, a unei „noi Dacii".

Expresie a respectului pe care îl degaja forţa este şi schimbarea,o vreme, a atitudinii lumii europene faţă de România Mare, realizatăîn 1918. Schimbarea atitudinii, evident în contextul lansării princi-piului autodeterminării naţiunilor de către preşedintele americanWoodrovv Wilson, este rezultanta poziţiei de putere mijlocie pe care odobândeşte statul român prin mărirea teritoriului şi creşterea numă-rului populaţiei.

Factorul uman este cel care clădeşte şi dă viabilitate edificiuluisocial şi, deopotrivă, are calitatea singulară de a pune în valoare poten-ţialităţile propriului său spaţiu social. Populaţia are însă şi alte regulide evoluţie, deşi este condiţionată de numeroşi factori, inclusiv de ceinaturali. „Dimensiune a istoriei" (Marcel Reinhard, 1960, p. 194),populaţia se afirmă în plan social sub o dublă înfăţişare: cantitativă şicalitativă.

In perspectivă cantitativă accentul cade pe factorul numeric,evoluţia societăţilor explicându-se, în mare măsură, prin numărulpopulaţiei, de care depinde, într-o considerabilă măsură, bogăţia şiforţa lor. Fără o anumită densitate a populaţiei, organizarea adminis-trativă şi dezvoltarea economico-culturală sunt de neconceput. Faptepolitice însemnate, fenomene economice hotărâtoare pentru evoluţiasocietăţii nu pot fi înţelese cu adevărat fără să se ţină seama defactorul uman.

înfăţişarea calitativă priveşte aspecte multiple, variate, legate detrăsăturile somatice, caracteristicile psihico-morale, faptele culturaleale diferitelor societăţi umane (Marcel Reinhard. 1960, p. 196-197).

Comportamentul general pozitiv al românilor conduce laînregistrarea unui volum relativ însemnat al populaţiei, în comparaţiecu etniile înconjurătoare. Istoricul Vasile Pârvan apreciază masadacilor ca fiind de aproximativ 1 milion de suflete: „Tradiţia literarăantică acordă regatului geto-dacic al lui Burebista o forţă ofensivă de200.000 de soldaţi (Strabr., 305), ceea ce face - după sistemul demobilizare barbar - cam a cincea parte a populaţiei totale, care altfels-ar fi ridicat la circa un milion de locuitori. Având în vedere desimeaaşezărilor preistorice din regiunea carpato-danubiană. această cifră nue exagerată în plus, ci mai degrabă modestă" (1926, p. 75).

1)2

Page 109: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

După pulverizarea statului dac condus de Burebista, chiar dacăforţa demografică scade, volumul populaţiei este apreciabil. AcelaşiVasile Pârvan, prelucrând sursele istoricilor romani, constată că. înviziunea acestora, dacii reprezentau, în continuare, „cel mai puternicşi mai primejdios dintre popoarele de la Dunărea mijlocie şi de jos"(P- 94).

Este posibil ca în lunga „noapte" a năvălirilor populaţiilor noma-de, numărul daco-românilor şi apoi al românilor să fi cunoscutdiminuări pentru ca, apoi, să înregistrăm creşteri sensibile. Pe acesttemei, se pare, românii opun o rezistenţă considerabilă ungurilor,începând cu veacul al IX-lea, iar mai târziu turcilor, în expansiunea lorasupra spaţiului românesc.

O dată cu primele infiltrări ungureşti, sau mai târziu. îşi facapariţia comunităţile secuilor precum şi cele ale populaţiei de sorgintegermană. Secuii se statornicesc în spaţiul românesc, probabil. înce-pând cu primele incursiuni ale urmaşilor lui Attila. mai întâi în Bihor,apoi în zona Târnavelor, iar mai târziu în perimetrul Subcarpaţilorrăsăriteni. Populaţia de origine germană pătrunde în Transilvania şi înBanat ulterior, în „valuri" succesive: flandresii între 1192-1196,teutonicii puţin mai târziu, iar ultimii, dar şi cei mai numeroşi, suntsaxonii, care colonizează zonele învecinate Sibiului, Târnavei Mari,Ţării Bârsei. Este un „aport" demografic alogen, care se adaugă celuiunguresc în creştere.

Amplificări demografice, care substanţializează volumul popu-laţiei româneşti, sunt dovedite în veacurile XII1-XV de mărimeasuprafeţelor cultivate, diversitatea şi intensitatea activităţilor de naturăeconomică. înmulţirea populaţiei târgurilor şi oraşelor, dar şi destabilitatea structurilor rurale, al căror aport demografic este esenţial.După unele estimări, la jumătatea veacului al XV-lea, cele trei ţăriromâne aveau aproximativ 3 milioane de locuitori, după cum urmează:Transilvania şi Banatul - 1.200.000, Ţara Românească - 700.000 şiMoldova - 300.000.

Dobrogea, pentru care aproximările volumului populaţiei pentruaceastă perioadă sunt riscante, este. împreună cu Transilvania şiBanatul, provincia istorică românească care majorează aportul demo-grafic cu alogeni prin aşezarea, alături de autohtoni, a unor grupuri deevrei, armeni, greci şi bulgari. Există, de asemenea. începând dinveacurile al XV-lea şi al XVI-lea. şi o comunitate etnică tătărească, cese măreşte numeric prin colonizările practicate de Poartă.

113

Page 110: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Sub raport demografic, veacurile ce urmează se pare că nu suntaşa favorabile românilor. Cifra 3 milioane (sau puţin peste aceasta)evocă o relativă stagnare demografică, ale cărei determinaţii trebuiecăutate în războaie şi în distrugerile pe care acestea le provoacă, înluptele politice între diverse „partide" boiereşti, în fiscalitatea excesivăşi condiţia umană extrem de precară ce restricţionează comporta-mentul demografic tradiţional al românilor. Iată pentru ce, la fineleveacului al XVIII-lea, ţările române aveau tot atâta populaţie cât auavut şi în urmă cu un veac şi jumătate. După această dată, potrivitstatisticilor, volumul populaţiei din teritoriile româneşti tradiţionale seamplifică. Astfel, în România Veche, de la 3.917.541 de locuitori,înregistraţi la catagrafia din 1860. se ajunge la sporirea considerabilă anumărului de locuitori: 6.045.481, în 1900 şi la 7.897.311 de locuitori,în 1915. La 1841, în Transilvania erau înregistraţi 2.017.510 delocuitori, la 1900-5.527.249. Pentru Banat, datele statistice ne indică,pentru 1774, o populaţie de 375.740 de suflete, iar pentru Bucovina, laaceeaşi dată, o masă etnică de 75.000 persoane (în 1910, locuitoriiBucovinei atingeau cifra de aproape 800.000). Basarabia avea în 1856,990.274 de locuitori, în 1875-1.466.497, iar în 1916 - 2.521.687.

în preajma primului război mondial, volumul total al populaţieiromâneşti din cele cinci provincii istorice era de aproape 16,5 delocuitori.

Anul 1918 stă sub semnul refacerii blocului românesc îninteriorul graniţelor fixate de tratatele de pace postbelice. Reîntregireafavorizează creşterile demografice, amplificând, până la izbucnireacelei de a doua conflagraţii mondiale, volumul populaţiei româneşti.Repere demografice esenţiale sunt următoarele: în 1926 - 17.153.932de locuitori; în 1930 - 18.052.000; 1938 - 19.750.004.

Sub raportul numărului de locuitori. România. în 1930, se plasape locul 8, din 35 de state europene, fiind depăşită în ordinedescrescătoare de U.R.S.S., Germania, Anglia. Franţa, Italia, Poloniaşi Spania.

Cotropirile din 1940, diminuează potenţialul demografic alRomâniei. De Ia aproximativ 20 milioane locuitori, cât se presupunecă avea România în 1939, după septembrie 1940. în graniţele de atunciale statului român mai rămăsese o populaţie care se cifra la 13.535.757de locuitori. Acest moment reprezintă o cumpănă în volumulpopulaţiei româneşti cuprinsă între hotarele fluctuate de atunci alestatului român. O parte din populaţie revine la matcă în 1944114

Page 111: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

(transilvănenii căzuţi sub dominaţia horthystă). dar alta este pierdutăîn imensitatea anacronicului colos bolşevic învecinat (basarabenii,bucovinenii din nordul provinciei şi locuitorii ţinutului Herţa). Laaceste pierderi se adaugă sacrificiul uman al românilor în războiul dinrăsărit, ca şi în războiul din apus (numai în vest. cea. 170.000 de morţişi răniţi): deportările în Siberia atât din rândul basarabenilor aflaţi înRomânia (cea. 100.000 de persoane) cât şi din rândul locuitorilor deorigine română din Basarabia. Bucovina şi Herţa (peste 100.000 depersoane); asasinatele în masă în nordul Bucovinei şi în Basarabia,după recuperarea lor de către ruşi; deportările în Rusia a soldaţilor şiofiţerilor români dezarmaţi şi declaraţi prizonieri după 23 august1944; retorsiunile comuniste, care au produs mii de victime şi altele.

După 1944, volumul populaţiei româneşti, la nivelul graniţelorstabilite prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, evoluează astfel:17.489.450 de locuitori, în 1956 (recensământul populaţiei din 21februarie), 19.103.163 de suflete (recensământul din 15 martie), 20milioane, în 1969 (estimativ, când volumul populaţiei este dublul celuiînregistrat în februarie 1891), 21.559.416, în 1977 (recensământul din5 ianuarie), 22.810.000 de locuitori în 1992 (recensământul din 7ianuarie), 22.656.000 (în 1996).

Ca orice etnie, românii nu sunt cuprinşi toţi în graniţele statuluiistoric. în configuraţia lui de la 1918.

O parte din ei au fost dezlipiţi prin forţă şi se află în structuristatale învecinate: o alta se găseşte împrăştiată în statele înconjură-toare şi. în sfârşit, o altă parte, care a luat drumul străinătăţii, estedispersată în cele patru zări ale lumii: din Australia în Canada, dinSuedia în Italia, din Maroc în Africa de Sud. In mod firesc, toţi ceiaflători în afara hotarelor României din 1918 s-au înmulţit numeric,sporind forţa vitală a etnosului românesc.

Condiţia fundamentală pentru o asemenea performanţă demo-grafică o constituie însă depăşirea momentelor critice pe care le tra-versează în prezent România.

Populaţia nu este - şi nu are cum să fie - distribuită uniform înteritoriu. Condiţiile de mediu, factori socio-economici. interesele per-sonale şi de grup ş.a.m.d. fac oamenii să prefere o zonă sau o locali-ate. Sunt. desigur, şi alte cauze importante care determină preferinţelezonale sau locale. Distribuţia în teritoriu a populaţiei este însă olealitate şi ea rezultă din tabelul următor:

115

Page 112: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

1918

1926

1930

1937

I94O3

1941

1942"

I9565

1966

1977

1992

Vechiul Regat

7 904 1041

7.897 311'

7.981.779

8.794.696

9.116.032

9.347.347

9.420.804

9.705.276

11.034.359

11.826.531

15.046.636'

Transilvania

^246 2712

5 487 966 :

4.608.405

4.872.834

2.372.717

2.374.941

2.397.222

5.036.441

5.271.955

5.905.674

6.088.300

Banat

934.958

939.629

935.359

957.957

952.557

1.195.871

1.471.185

1.594,680

Bucovina Basarabia Dobrogea

800.000 2.344.800

811.721 2.956.934

853.609 2.864.402 815.475

910.997 3,110.654 906.588

350.386 524.691

336.215 - ----- 519.297

796.722 2.771.876 522.358

915.912 — 635.950

607.169 —- 712.164

634.002 ' 863.228

1.625.064 — -—

/. Cuprinde şi populaţia din Dobrogea.2. Cuprinde şi populaţia din Banat.3. Distribuţia populaţiei după cesiunile teritoriale din iunie-septembrie 1940.4. Distribuţia populaţiei după recucerirea teritoriilor răsăritene.5. Distribuţia populaţiei după pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi

Ţinutului Herţa in 1944.6. Cuprinde şi populaţia Dobrogei şi a părţii sudice a Bucovinei.

Din cifrele de mai sus rezultă câteva aspecte relevante în pers-pectiva distribuţiei populaţiei în teritoriu.

Vechiul Regat, în accepţiunea de Valahia (Muntenia) şi Moldova,dar cu distincţia că aceasta este înjumătăţită prin ocuparea părţii răsări-tene cuprinsă între Prut şi Nistru în 1812 de către ruşi, asigură masademografică cea mai substanţială din volumul total al populaţiei.Diferenţa dintre Vechiul Regat şi următoarea provincie (Transilvania),sub raportul contribuţiei demografice la volumul total al populaţiei, esteîn creştere; de la 2.6 milioane de locuitori în 1918, la 5,9 în 1977 şipeste 6,2 milioane în 1991.

„Stabilitatea" Vechiului Regat în cursul ascensional demograficeste şi o consecinţă a faptului că. în majoritatea sa (cu excepţia părţiirăsăritene a Moldovei - Basarabia şi sudul Dobrogei - Cadrilaterul).populaţia provinciei trăieşte mai de timpuriu în propriul său stat (1859.spre deosebire de toate celelalte teritorii româneşti care suportărigorile dominaţiei imperiale austro-ungare sau ruseşti).

Page 113: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Aportul demografic al Basarabiei - al 3-lea în ordinea mărimii -în condiţii normale de vieţuire a basarabenilor în propria comunitateromânească (până la 1812, între 1918-1940 şi 1941-1944), esteimportant. Rata natalităţii este ridicată (în regimul dominaţiei sovieticefertilitatea românilor de dincolo de Nistru era cea mai ridicată dincadrul gulagului multietnic), sporind energic volumul populaţieiromâneşti. Politica rusească de implantări cu ruşi sau rusofoni, dedeportări în Siberia, asasinate în masă şi, mai nou „războaie locale"(conflictul ..Noii Basarabii" cu Transnistria) sporeşte masa alogenilorîn Basarabia şi forţează pe mulţi români să-şi decline apartenenţa lapropria etnie. Presiunile şi ameninţările proferate în trecut de Moscovaşi colaboraţioniştii ei din Basarabia sunt reactualizate, concomitent cuo susţinută campanie de inducere în conştiinţa publică a originii etnicedistincte a „moldovenilor" de români.

Din cifrele cuprinse în tabel rezultă încă două aspecte de naturădemografică care nu pot fi trecute sub tăcere. După 1918. masapopulaţiei româneşti din Bucovina şi Dobrogea se substanţializeazăpână la declanşarea conflagraţiei mondiale în 1939, după care urmeazăun curs descrescător. Separarea nordului Bucovinei şi a Cadrilateruluide cele două tradiţionale provincii româneşti. în 1940. prin „trecerea"lor la U.R.S.S. şi, respectiv, la Bulgaria, privează România (ca şi încazul Basarabiei) de un potenţial demografic semnificativ. Proceseledemografice din cele două teritorii româneşti, separate de ţară, sederulează sub presiunea unor factori politici şi administrativi, care serepercutează dramatic şi masiv asupra grupurilor etnice româneşti. înnordul Bucovinei, românii sunt „vânaţi", maltrataţi şi omorâţi, suntsupuşi constant unei politici de deznaţionalizare forţată, ceea ce scadeconsiderabil numărul lor în raport cu alogenii", politică ce se regăseşteşi în sudul Dobrogei. cedat Bulgariei, mai puţin însă practica asasi-natelor în masă.

Părţile celor două provincii rămase în componenţa statului român,după o perioadă de „acomodare" la realităţile româneşti postbelice, îşi

* în ianuarie şi aprilie 1941 au loc masacre la Lunca şi Fântâna Albă, în urmacărora pier peste 25.000 de români; în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 au locdeportări în masă ale populaţiei româneşti, unnate de altele în vara anului 1944 şi înperioada 1946-1947; localităţi, precum Ţinţeni. Prisaca. Buci, Frunza, dispar de pehartă; foamea artificială din 1947 provocată de autorităţile ucrainene decimeazăpopulaţia românească; obligativitatea tinerilor bucovineni, absolvenţi de şcolitehnico-profesionale. de a muncii în alte „republici" (în deceniul 1950-1960), con-duce la înstrăinarea lor ş.a.

117

Page 114: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

găsesc cadenţa sub raportul aportului demografic, urmând un firesc şitradiţional curs ascensional al populaţiei româneşti.

Distribuţia in teritoriu a populaţiei româneşti, judecată indinamica ei trecută şi prezentă, ne conferă un argument in plus insusţinerea ideii complementarităţii condiţiilor şi factorilor contribu-tivi la existenţa şi perpetuarea românilor.

La factorii externi agresivi, cu efecte degenerative asuprafondului etnic autohton, românii răspund într-un mod particular, dareficace: adoptă un comportament demografic activ, prolix, mărindvolumul populaţiei în zonele interioare, mai ferite, fără a neglija„ariergărzile", supuse presiunilor năvălitorilor străini (Basarabia.Bucovina, Banatul, Dobrogea). Am putea face o analogie între acesttip de comportament şi strategia militară a românilor, conturată încăde pe vremea confruntărilor dintre daci şi romani: retragerea spreinterior şi fortificarea zonelor submontane şi montane. Este neîndo-ielnic că asemenea practici n-au un caracter întâmplător. Se presupunecă ele sunt rezultanta logică a cunoaşterii şi utilizării adecvate aformelor de relief de către români, a relaţiei dintre pământul românescşi oamenii care locuiesc pe el.

Forţa demografică a românilor, astăzi diminuată (să sperăm tem-porar!), este un element natural de supravieţuire extrem de important.Trecutul o demonstrează cu prisosinţă. Ce soartă ar fi avut românii încondiţiile manifestării agresive a panungurismului. panslavismului,pangermanismului sau a dominaţiei otomane în absenţa acestei forţedemografice nu este greu de bănuit; în împrejurările în care creştereanumerică a populaţiei nu ar fi suplinit rapid pierderile din confrun-tările aspre cu adversarii, românii ar fi avut, probabil, o situaţie deneinvidiat. Compensarea permanentă a pierderilor creează stabilitate şirezistenţă elementului românesc, a cărui distribuţie în teritoriu esteunitară, cu unele excepţii, fapt ce asigură preponderenţa sa în raport cugrupurile etnice minoritare.

O privire asupra raportului dintre autohtoni şi alogeni, înperspectiva istorică, ne oferă imagini sugestive.

Transilvania, primul teritoriu românesc care s-a confruntat cu undominator străin după configurarea definitivă a etnicului românesc, arfi trebuit să prezinte de la început un evantai multietnic, cu tendinţedescrescătoare ale blocului românesc. Tendinţele sunt, desigur, orealitate, dar parţială şi numai în zonele puternic agresate de unguri. înrest, elementul românesc rezistă cu succes presiunii alogene, cedândcu greu în timp şi în proporţie redusă populaţiei ugrofinice. în secoleleXl-XII preponderenţa românilor este evidentă. „Registrul de dijme118

Page 115: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

papale" din anii 1332-1337 consemnează că din 89 de sate supuse laplata unor astfel de dijme, 64 erau româneşti, iar restul de 25 eraupopulate cu elemente alogene, fără să se specifice însă şi cuantumulpopulaţiei româneşti (Ştefan Pascu. 1947, p. 5!).

Exemple de acest gen sunt numeroase. Presiunea demografică aromânilor este o realitate care nu poate fi ignorată. Mai mult, aceastaimpune încă ..regulile jocului'". Astfel. în Dieta transilvană din 1291.convocată la Alba lulia, nu se consemnează prezenţa unor reprezentanţiai populaţiei maghiare din provincie. Un document de atunci menţioneazădoar pe „nobilus Saxonibus, Syculis et Olachis" (Aurel Decei, 1940,p.217).

Pestt cinci sute de ani, când ungurii dobândiseră suficientăexperienţă în „opera" de deznaţionalizare şi când habsburgii devin noiistăpâni ai Transilvaniei. Banatului şi Bucovinei, statisticile prezintă ungrup etnic românesc compact, viguros şi prolific. Românii, potrivitstudiului statistic întocmit de loan Inochentie Clain, în 1733, suntmajoritari în mediul rural: din 2.078 de comune, ei populează integral1.249 şi, parţial, 371, restul de 458, neflind studiate de recenzent.

Ascensiunea demografică a elementului românesc continuă spredisperarea dominatorilor. Geograful italian Lazzaro SpaUanzanimenţionează că, în 1787, din cei 1.577.515 locuitori ai Transilvaniei,românii ating cifra de 1 milion. La începutul secolului nostru,decalajul dintre români şi restul populaţiilor alogene din Transilvaniase măreşte. Statisticianul austriac J.A. Damian consemna: „Intrenaţiunile mai vechi, românii ocupă netăgăduit, în privinţa numărului,locul cel dintâi. Numărul lor se poate aprecia la 4/7 din întreagapopulaţie" (1804, pp. 40-41).

Locuitorii Transilvaniei, repartizaţi pe grupuri etnice, auurmătoarea distribuţie în anii 1841-1842. după cum relevă unele surseengleze-. 1.287.340 - români; 260.170 - maghiari; 260.000 - secui;250.000 — saşi; 60.400 — alţii. Ungurii sunt în inferioritate numerică nunumai în Transilvania, dar şi pe teritoriul Ungariei şi Transilvanieiluate la un loc; din cele 17 milioane de unguri sau maghiarizaţi cuforţa, 5 milioane sunt slavi (cehi, slovaci, sloveni, croaţi, sârbi, ruteni),2,5 milioane - români, 2 milioane - germani (Fr. Brown, 1851, pp. 25-35).

Decalajul demografic dintre unguri şi autohtoni se accentueazăcu cât avansăm spre 1918. Transilvania se află pe primul loc în topulratei natalităţii din Imperiul Austro-Ungar, situaţie care fortificăpoziţia românilor, De la 51%, cât reprezintă populaţia românească dintotalul locuitorilor Transilvaniei în anul 1900, se ajunge la 53,8%, în1910, apoi la 57% în preajma izbucnirii primului război mondial.

119

Page 116: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

în 1912 (data cea mai apropiată de declanşarea primului războimondial) structura etnică a populaţiei transilvănene şi bănăţene, luatăîmpreună, relevă aspectele ce urmează: români — 3.535.120 (56,1%);unguri şi secui - 1.200.755 (19,1%); şvabi. saşi. germani - 730.962(2,6%): sârbi şi croaţi - 292.782 (4.6%); evrei - 232.292 (3.6%);ruteni - 164.694 (2,6%); armeni, ţigani - 105.969 (1.7%); slovaci -43.098 (0.6%); alţii - 105.969 (1,7%).

Aportul demografic al celorlalte provincii se înscrie în aceeaşiparametrii, cu unele nuanţe locale, determinate de particularităţi aleevoluţiei istorice.

In Banat, colonizările cu populaţie de origine germană şiinfiltrările cu alte elemente etnice alogene, relativ mai importantedecât în alte spaţii de locuire românească, nu schimbă esenţa şicaracteristicile demersului demografic. în 1763, românii deţin 60%din populaţia provinciei, peste trei ani 57,3%, iar în 1768, când conteleClary execută conscripţia (recensământul populaţiei) în Banat(inclusiv în cel ..sârbesc") elementul unguresc lipseşte cu desăvârşire.Pe grupe etnice, structura etnică a populaţiei Banatului ne oferăurmătoarea imagine: 183.450 - români; 78.450 - sârbi; 43.201 -germani, italieni şi francezi; 8.683 - bulgari; 5.272 - ţigani; 363 -evrei (Francisc Grisellini, 1926, p. 109).

Evantaiul etnic al Banatului cunoaşte unele modificări, maiales în secolul al XIX-lea, când procentul alogenilor se precipităluând un curs ascensional, fără a modifica însă esenţial raportuldintre români şi minoritari.

Bucovina este o altă provincie istorică masiv infuzată cupopulaţie străină. Spre deosebire de Banat, implantările cu alogenimodifică treptat raportul demografic in zonă. In 1774. anul în careBucovina era împinsă în braţele habsburgilor. românii erau majoritari:63.000. faţă de 8.400 ruteni şi 526 evrei (la un total de aproximativ75.000 de locuitori). După mai puţin de patru decenii (în 1910), deşiromânii îşi dublează numărul, nu mai deţin primul loc în ierarhiagrupurilor etnice. Astfel, ei au un volum de 273.354 suflete, faţă de305.101 ruteni şi 102.000 evrei. Chiar dacă rezultatele recensă-mântului din 1910 sunt contestate, numărul real al românilor fiind maimare. realitatea este că alogenii. începând cu acel moment, sunt înproporţie majoritară faţă de românii indigeni (după calculele luiStefanelli, de pildă, românii erau cu 5.666 mai puţini decât rutenii şinu cu 31.847, cum înregistra conscripţia amintită).

Situaţia începe să se schimbe cu cât ne apropiem de izbucnireaprimului război mondial. în timpul tratativelor de pace de la Paris,120

Page 117: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

potrivit statisticilor, structura etnică a populaţiei bucovinene eraurmătoarea: 272.952 - români: 218.918 - ruteni: 153.280 - germani;44.757-alţii.

Pe teritoriul Basarabiei evoluţia demografică a românilor estemai accelerată. Se pare câ răspunsul populaţiei româneşti autoh-tone, faţă de duritatea politicii arttiromâneşti a ruşilor, este mărirearatei fertilităţii.

Datele statistice pentru anul 1812. care reprezintă „momentul"smulgerii Basarabiei din trupul Moldovei de către ruşi. chiar dacă suntcontroversate, ele indică preponderenţa clară a elementului românescautohton. La numai cinci ani distanţă de la extinderea dominaţieiruseşti asupra părţii răsăritene a Moldovei (cunoscută de atunci subdenumirea de Basarabia), compoziţia etnică a populaţiei indică osuperioritate evidentă a românilor: 419.240 de persoane, din 482.630locuitori, cât avea provincia la data respectivă. Alogenii. în număr denumai 63.390, pe naţionalităţi. în ordine descrescătoare, au, cuexcepţia rutenilor (30.000) şi a evreilor (19.130), un volum neînsem-nat: lipoveni - 6.000; greci - 3.200; armeni - 2.650; bulgari - 1.205;găgăuzi - 1.205.

Dominatorii ruşi nu reuşesc să schimbe echilibrul demografic înfavoarea lor. cu obiectivul plasării românilor pe poziţii de inferioritate,în 1918, când Basarabia se uneşte cu România, aproape 70% dinpopulaţia fostei gubernii ruseşti este de origine română. Distribuţiaetnică este elocventă: la un total de 2.728.000 de locuitori, româniiînsumează 1.808.000 de persoane, ucrainenii - 278.000, evreii -267.000, bulgarii - 135.000, germanii - 75.000. găgăuzii - 74.000.ruşii - 51.000, polonezii- 10.000, ţiganii- 10.000. grecii - 4.500 etc.

Evoluţia demografică în Dobrogea stă sub semnul aceleiaşitrăinicii a elementului autohton românesc. Statistica pe care oîntocmeşte Marele Stat Major Rus în timpul războiului din 1877-1878evocă superioritatea elementului etnic românesc. Românii sunt înnumăr de 19.700, în timp ce bulgarii cuprind 10.125 de persoane şilipovenii 3.200. Românii îşi menţin preponderenţa în continuare. Lafinele primului război mondial, în provincie sunt 3.556 de familiiromâneşti, 2.877 bulgăreşti, 1.124 ruseşti. 1.101 lipovene ş.a.

Vechiul Regat — la care vor „veni1" celelalte provincii româneşti- până în momentul Marii Uniri era un stat „monocolor" înperspectiva structurii etnice. Singură populaţia evreiască avea unnumăr mai important de persoane, celelalte naţionalităţi fiindnesemnificative sub raport numeric. Astfel, evreii reprezentau 9% din

121

Page 118: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

totalui populaţiei României, situaţie care-i plasa într-o poziţie maibună. în comparaţie cu alte grupuri etnice evreieşti din Europa (InUngaria evreii reprezentau 3,4% din totalul populaţiei. înCehoslovacia - 2,5%, în Regatul Marii Britanii - 2%, în Franţa - 1%.în Ital ia-0,3% etc.).

Este firesc ca, după 1918. în structura etnică a populaţieiRomâniei să înregistrăm schimbări relativ importante. Masa româ-nilor se amplifică, dar şi a cetăţenilor de altă origine etnică. Existăacum un mozaic multietnic minoritar, preluat de la foştii dominatoriimperiali, care nu modifică, însă, caracterul unitar şi compact alblocului românesc.

Recensământul din 1930, realizat sub patronajul a două somităţiştiinţifice - profesorul Dimitrie Guşti şi doctorul Sabin Manuilă -oferă o oglindă fidelă a structurii pe grupe etnice a celor 18.052.000locuitori ai României Mari. 71,9% din volumul populaţiei estereprezentat de autohtoni (12.981.324 de locuitori), restul de 28,1% deminoritari, după cum urmează: maghiari - 1.426.000 (7.9%); germani- 745.000 (4,1%), evrei - 725.000 (4%), ruteni, ucraineni - 582.000(3,2%). ruşi - 407.000 (2.3%), bulgari - 365.000 (2%), ţigani -262.000 (1.5%), turci - 154.000 (0.9%). găgăuzi - 105.000 (0,6%),cehi, slovaci - 51.500 (0,3%), sârbi, croaţi, sloveni - 50.800 (0,3%),polonezi - 48.100 (0.3%), greci - 25.000 (0,1%), armeni - 13.400(sub 0,1%), alţii - 78.300 (peste 3%) (Dr. S. Manuilă, D.C. Georgescu.1937, pp. 50-51).

Procentul de 28,1% minoritari. în relaţie cu 9%, cât reprezentapopulaţia evreiască înainte de 1918, indică, fără îndoială, unconsiderabil spor. El trebuie judecat însă în două contexte distincte:naţional şi internaţional.

In orizont naţional, raportat la totalul populaţiei României, el areo anume relevanţă, pe care strategiile politice româneşti pe termenmediu şi lung îl iau în calcul. Masa de etnici minoritari, cu puţineexcepţii, era dispersată la nivelul întregului perimetru naţional, potrivitpoliticii de implantări practicată de foştii dominatori şi în raport depropriile sale interese individuale sau de grup. „Imaginile" pe care leoferim în continuare sunt concludente, cu atât mai mult cu cât acestease fixează pe fiecare provincie istorică românească, luată separat.

în Banat existau: 428.875 cetăţeni aparţinând minorităţilor (înordine: germani - 223.167, maghiari - 97.839, sârbi, sloveni - 40.503,ţigani - 17.919, cehi, slovaci - 14.096, evrei - 11.248 etc.);Basarabia: 1.253.645 (în ordine: ruşi - 351.912. ruteni, ucraineni -314.211, evrei - 204.858, bulgari - 163.726. găgăuzi - 98.172,122

Page 119: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

germani - 81.089 ş.a.): Bucovina: 473.318 (ruteni, ucraineni -236.130, evrei - 92.492, germani - 75.533, polonezi - 30.570. huţani- 12.437 şi alţii): Crişana-Maramureş: 546.339 (maghiari - 320.795,evrei - 88.825, germani - 87.259, cehi, slovaci - 23.580, ruteni,ucraineni-23.509, ţigani - 15.895 etc): Dobrogea: 454.903 (bulgari -185.279, turci - 150.773, ruşi - 27.426, tătari - 22.092, germani -12.581): Moldova: 247.964 (evrei - 158.421, ţigani - 32.194,maghiari - 20.964. germani - 8.098 ş.a.); Oltenia: 37.910 (ţigani -22.239. germani - 3,442, evrei - 3.305, maghiari - 2.557 etc.) şi înTransilvania: 1.365.269 (maghiari - 934.642, germani - 253.426,evrei - 78.626. ţigani - 75.342 ş.a.).

Este un fenomen demografic firesc ca, în urma migrărilor inte-rioare, fluctuaţiei ratei fertilităţii şi a mortalităţii etc.. să înregistrămmodificări zonale în masa acestei populaţii. Tendinţa generală demo-grafică este ascensională pentru populaţia românească şi descres-cătoare pentru populaţia de altă origine etnică. Principalul factor almăririi decalajului dintre cele două grupuri etnice îl reprezintă „forţavitală" a elementului românesc şi nu politica naţionalistă a guvernelorRomâniei, cum încearcă unii istorici unguri să releve în scrierile lormai vechi sau mai recente.

Caracterul riguros ştiinţific al recensământului din decembrie1930 este conferit şi de faptul că înregistrarea populaţiei s-a făcut petrei categorii de criterii, adoptate după trei ani de intense dezbateriacademice: obiective (religie şi cetăţenie), cvasiobiective (limbavorbită) şi subiective (propria declaraţie de apartenenţă etnică).Ultimul dintre acestea, după părerea unuia dintre artizanii recensă-mântului, dr. Sabin Manuilă, are o semnificaţie deosebită deoarece secunoaşte proporţia acelei populaţii care se declară ca aparţinândgrupului românesc cu care se simte identificată pe de-a-ntregul.

Cifrele pe care le-am prezentat şi care sunt extrase din statisticileoficiale ale vremii ne propun, ele însele, unele constatări. Procentul deaproape 72 % populaţie românească, are fără tăgadă semnificaţia samajoră: românii constituie un bloc naţional puternic, reflex al uneiistorii care. chiar aşa nefastă cum a fost ea, le-a precipitat deznădejdeasi revolta în comportamentele existenţiale pragmatice, le-a sudataspiraţiile şi trebuinţele într-un solidaristn naţional şi socialfunctional, mai ales în momente de răscruce.

Cei 28 % minoritari reprezintă o „comunitate" multietnică. alcă-tuită din neamuri variate, distribuite neomogen în teritoriu şi chiar cuserioase reţineri în apropierea unora de altele. „Este caracteristic faptulcă — subliniază acelaşi Manuilă - între minorităţile noastre etnice nu

123

Page 120: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

s-a putut închega nici un fel de legătură de colaborare economică,culturală sau politică. Chiar legăturile care există astăzi (1939 - «.«.)între diferitele grupuri de aceleaşi minorităţi etnice sunt slabe sauinexistente. Astfel, ramurile germanilor — saşi, şvabi, germani basara-beni sau dobrogeni —. abia recent s-au constituit în organizaţienaţională care nu are o soliditate organică. Ungurii cu secuii, legaţimai strâns printr-o legătură de continuitate istorică, nu sunt sudaţiintegral şi nu au aproape deloc legături cu ciangăii. Bulgarii dinCadrilater. din Dobrogea Veche, din Basarabia şi din Banat trăiesc cutotul independent unii de alţii, deşi în statistici apar într-o singurăcifră. Acelaşi lucru se petrece cu turcii şi tătarii din Dobrogea. precumşi cu ţiganii şi cu găgăuţii din Basarabia''.

Raportul dintre populaţia românească şi minoritari, judecat laîntreaga suprafaţă a teritoriului românesc, s-a modificat datorită rateinatalităţii, care îi plasează pe români pe primul loc în Europa în mariperioade istorice. In 1931 natalitatea era de 33,4 % la mia de locuitori(procent depăşit doar de Iugoslavia, care avea 33,6 % pentru aceeaşiperioadă). In toţi anii următori România deţine primul loc european:1932 cu 35,9 %,' 1933 - 32,1 %, 1934 - 32,4 %, 1935 - 30,7 %, 1936- 31,5 %, 1937 - 30,8 %, 1938 - 29,6 %. în perioada următoare.contextul geo-politic modifică mişcarea naturală a populaţiei, situaţiecare se menţine o vreme şi îrt regimul comunist — ..epoca Dej". Sporulnatural cunoaşte o creştere bruscă în perioada imediat următoare, caefect al interdicţiei întreruperii sarcinii în epoca ceauşistă. pentru caapoi să cunoască o perioadă de stagnare şi în final regres.

Structura pe sexe şi grupe de vârstă a populaţiei oferă unele daterelevante. Populaţia de sex masculin. în 1930, reprezenta 49,2 % dintotal, în 1966 - 49 %, în 1977 - 49,3 %, iar în 1992 - 49,1 %. întrecele două grupe ale populaţiei - masculină şi feminină - există unrelativ echilibru, excedentul sexului frumos fiind nerelevant. Esteadevărat, în plan zonal (în special în Oltenia) excedentul populaţieifeminine este mai mare, în comparaţie cu alte zone.

Procentajele se schimbă în favoarea bărbaţilor când ne raportămla populaţia activă. Un singur exemplu, dar care este reprezentativpentru perioada interbelică. In 1930. din 10,5 milioane total populaţieactivă, 5,7 milioane erau bărbaţi (54.5 %) şi 4.7 femei (45.5%). După1944, în condiţiile când populaţia feminină este forţată să renunţe lapreocupările casnice pentru a lucra în ..câmpul muncii", decalajulprocentual se micşorează progresiv, manifestând tendinţe de egalizare.După 1989. asistăm la deprecierea progresivă a factorului femininangajat, forţa de muncă masculină fiind de preferat de către agenţii124

Page 121: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

economici de stat sau particulari. Această tendinţă este de aşteptat ca şiîn viitor să se menţină, economia de piaţă avându-şi propriile sale legi.

„Forţa vitală" a românilor se releva în trecut ca şi în prezent şiprin distribuţia populaţiei pe grupe de vârstă. In trecut, majoritar,locuitorii erau cuprinşi în grupele de la 15 la 54 de ani (10.009.117 depersoane), iar în cadrul acestora preponderente erau cele până la 29 deani (5.327.788 de persoane), aşa cum evidenţiază recensământul din1930, Rezultă un disponibil foarte important pentru activităţi lucrativeîn diverse domenii. După 1989, se înregistrează o „îmbătrânire" pro-gresivă a populaţiei şi ca efect a scăderii ratei fertilităţii.

Din cele prezentate, importante de reţinut sunt următoarele:• Conştientizarea importanţei relaţiei om - spaţiu este un proces

de lungă durată şi complex.• Sedentarizarea constituie elementul fundamental care determi-

nă apariţia sentimentului de apartenenţă la un anume teritoriu.• Păstrarea şi perpetuarea în memoria colectivă a ideii de pri-

mordialitate a locuirii şi organizării unui perimetru geografic repre-zintă un referenţial important în discernerea vechimii apartenenţei şilocuirii unui teritoriu de către o populaţie.

• Plasarea unei comunităţi, în spaţiul sud-est european trebuiejudecată în raport de o multitudine de factori şi condiţionări istoricecare i-au influenţat evoluţia.

• Resursele naturale ale etniilor mici (sub raportul forţei demo-grafice) pot conduce la relaţii tensionate cu vecinii sau la rapturi teritoriale.

• „Geografia variabilă" a teritoriului românesc a constituit unuldin factorii importanţi care au determinat modificări majore în viaţacomunităţii naţionale.

• Comportamentul demografic al populaţiei româneşti esteexpresia condiţiilor istorice şi existenţiale ale locuitorilor.

Concepte-cheie şi extinderi

Comportament demografic. Tip de comportament uman carepresupune o atitudine conştientă sau reflexă (mai puţin) raţă de actulprocreaţiei. Un comportament demografic pozitiv indică o creştereconstantă a populaţiei ca efect al sporului natural pozitiv.

Vecinătate. In sens sociologic, înseamnă o relaţie socială stabili-tă între persoane care locuiesc sau lucrează în apropiere. Prin extensie,în mod deliberat, dar, pâstrându-se sensul esenţial, noţiunea de vecină-tate se aplică şi grupurilor etnice aflate în contact cu populaţia româ-nească, pentru a crea imaginea generală a acestui tip de raporturi.

125

Page 122: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

BIBLIOGRAFIE

Damian, J.A. (1804), Darstellung der Oesterreichische Monarchicnach den staiisfîschen Beziehungen. voi. II.B. Wien.

Decei, Aurel ţ 1940). Situation des Roitmains de Transilvanie au XIII etXIV siecle, în „Revue de Transilvanie" (Cluj), Tome VI, nr.2.

Brown, Fr. (1851). Hungarv the Rebellion of the Slavonic. Wallachienand German Hungarios against the Magyars. Cambridge, Printed by Bollesand Houghton.

Golopenţia, Anton (2000), Opere complete, vol. II. Bucureşti. EdituraEnciclopedică. Editura Univers Enciclopedic.

Grisellini. Francisc (1926), Istoria Banalului Timisan {1774-1777),Bucureşti.

Lovinescu. Eugen (1972). Istoria civilizaţiei române modeme. Bucu-reşti. Editura Ştiinţifică.

Manuilă. Dr.S., Georgescu, D.C. (1937), Populaţia României. Bucu-reşti. Imprimeria Naţională.

Negulcscu. P.P. (1939), Desiinu! omenirii, vol.1, Ed. a doua revăzută şiadăugită. Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă ..Regele Carol al II".

Nistor, Ion V. (1942), Autohtonia daco-romanilor în spaţiul Carpato-Dunărean, Bucureşti, Imprimeria Naţională.

Pârvan. Vasile (1926), Getica, Bucureşti.Pascu, Ştefan (1947), Răscoalele ţărăneşti în Transilvania I. Epoca

voievodatului. Cluj.Reinhard, Marcel (1960), H'tstoire ei demographie, în „Revue Histo-

rique'M. 203.Ştefănescu, Şt. (1967), Istorie şi demografie, în „Studii. Revistă de

istorie", tomul 20.

Întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor

• Ce înţeles atribuiţi noţiunilor de „spaţiu social" şi „teritoriu"?• Care sunt factorii istorici esenţiali care influenţează evoluţia

societăţilor?• Cum defineşte Anton Galopenţia relaţia cu „vecinii"?• Care sunt principalele coordonate ale evoluţiei „spaţiului

social" şi a ..teritoriului naţional" în perspectivă românească?• Pe ce direcţie esenţială s-a înscris evoluţia demografică a

societăţii româneşti?

126

Page 123: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

VI. NATURĂ, OM, COMUNITATE ROMÂNEASCĂ

Comunităţile umane, indiferent de perspectiva în care suntanalizate, interpretate sau definite (societăţi, popoare, naţiuni etc.),sunt expresia şi efectul unui proces social ale cărui debuturi sunt maiapropiate sau mai îndepărtate în timp. Fiecare comunitate umană arepropria sa istorie, dar şi convergenţe cu evoluţia altor comunităţi.

Factorul comun îl reprezintă fiinţa umană, fără de care comuni-tăţile sau grupurile sociale nu pot apărea, dar care nu se reduc laindivid. Ceea ce configurează şi dă sens acestor comunităţi este viaţasocială, care reprezintă condiţia şi deopotrivă terenul devenirii loristorice. „Termenul de «viaţă socială» desemnează fenomenelerezultate din interacţiunea reciprocă a indivizilor şi a colectivităţilorcare se află într-un spaţiu limitat [...]. Viaţa socială constituie unansamblu de fenomene şi procese care apar în legătură cu satisfacereanevoilor biologice ale organismului şi a proceselor vitale din acestorganism"(Jan Szczepânski, 1972, p.24).

1. Apariţia fiinlcî umane. Imaginea omului primitiv

Asupra originilor şi genezei fiinţei umane există diferite orizon-turi interpretative. Acceptând teoria evoluţionistă, nu înseamnă cărespingem alte teorii. Este un mod de a privi şi explica fenomene şiprocese care au avut loc în natură.

Potrivit teoriei evoluţioniste, îndelungatul proces al deveniriiomului, ca fiinţă distinctă în mediul biologic din care provine, poartănumele de antropogeneză. pe care l-am menţionat fugitiv anterior.Procesul nu se poate declanşa, chiar luând în considerare ipoteza unuiaccident genetic, decât numai când sunt întrunite anumite condiţii.

Oricine ştie că fără pământ, apă şi aer viaţa fiinţei umane şi, îngeneral, a oricăror alte vieţuitoare este imposibilă.

127

Page 124: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Formarea Terrei începe cu aproximativ 4 miliarde de ani înurmă şi se încheie, în linii esenţiale, acum aproximativ 2 milioane deani, într-o acerbă bătălie între uscat şi întinderea nesfârşită a apelor.

în spaţiul românesc, procesul de orogenezâ (de formare apământului sau. mai exact pentru acele timpuri, de apariţie a pămân-tului) începe în urmă cu cea. 600 milioane de ani î.Hr. şi, în douărânduri (între 500 - 345 milioane de ani î.Hr. - integral şi 235 - 67milioane de ani Î.Hr. - parţial), acest spaţiu este invadat de ape.

Cadrul natural sau factorii de mediu care influenţează apariţia şiperpetuarea vieţii pe pământ, inclusiv a fiinţei umane, nu se reduce lacele 3 elemente esenţiale menţionate. în afara acestora, formele de reliefale solului, resursele acestuia ca şi ale subsolului, flora, fauna, reţeauahidrografică, clima etc. au influenţat şi influenţează viaţa pe Terra.

Toţi aceşti factori au înrâurit procesul de antropogeneză precumşi evoluţia fiinţei umane de la încheierea acestuia şi până în prezent.

Procesul de cmlropogenezâ defineşte fazele succesive ale deve-nirii speciei umane, de la desprinderea din animalitate şi până la defini-tivarea înfăţişării exterioare, structurii anatomo-somatice, trăsăturilor,caracteristicilor de unică fiinţă înzestrată cu gândire şi, deci. cu raţiune.

Pe plan universal, antropogeneză debutează cu aproximativ 4-3milioane de ani î.Hr. şi se încheie cu circa 50-40.000 de ani Î.Hr.

în spaţiul social românesc acest proces debutează cu cel puţin unmilion de ani în urmă, mai „exact" în intervalul cuprins între 1 milionşi 700.000 de ani î.Hr. Elemente probatorii: vestigiile arheologice dela Ciuperceni - Turnu Măgurele. Această variantă, pare-se. se apropiede un anume punct de convergenţă ştiinţifică, deoarece inclusivspecialişti din străinătate o consideră credibilă. După alţi specialişti...momentul" desprinderii fiinţei umane de animalitate începe mult maide timpuriu, acum aproximativ 2-1,8 milioane de ani. în acest caz, seau în vedere „piesele" depozitului fosilier de la Buginleşti (Vâlcea)care. prin comparaţie cu resturi din unele specii de mamifere desco-perite în Franţa, au fost plasate în această epocă.

Desigur, nu este lipsită de importanţă fixarea în timp, cu aproxi-mativ un milion de ani mai în adâncurile istoriei, a inaugurării„aventurii" apariţiei fiinţei umane pe pământul românesc. Pentru noi,însă, au relevanţă mai mare alte aspecte. Chiar cu un milion de animinus la "activ'", debutul procesului de antropogeneză în spaţiul socialal românilor se înscrie printre primele în perimetrul „bătrânei" Europe.Vechimea fiinţei umane pe acest teritoriu este mai mare decât ceaînregistrată în alte zone continentale.

128

Page 125: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

O dată ce procesul se declanşează, el este favorizat sau estompatde variaţiile climatice (cu repercusiuni asupra florei şi faunei), deformele de relief etc. Dar natura pe cine influenţează? Anume speciide maimuţe sau pe „altcineva1'? Aceste întrebări, chiar dacă teoriaevoluţionistă darvinistă este încă validă, revin obsedant în minteacelor care studiază originile şi geneza omului. Să-i lăsăm, însă, pebiologi, antropologi etc. să investigheze în continuare, acceptând ideealui Cari Vogt, potrivit căreia „trebuie contopite caracterele antropoideale celor trei antropomorfi (gorila, urangutanul, cimpanzeul) şi chiarale mai multor maimuţe, ca să alcătuieşti o formă compusă din care săpoată cobori omul" (Apud: Eduard Le Roy, 1928, p. 149).

Aşadar, să ne întoarcem în timp şi, cu ochii omului de astăzi, să neimaginăm pe cel de „ieri", de acum 1 milion sau 700.000 de ani î.Hr. „Ecu neputinţă a ne face o idee completă a formei exterioare pe care a putut-oavea omul în epocile cele mai îndepărtate" - susţinea Nicolae Iorga(1968,p. 32). De la marele savant încoace, antropologia şi paleontologiaumană au făcut progrese considerabile, iar imaginea omului primitiv sepoate reconstitui, normal cu aproximările şi reţinerile de rigoare.„Reconstrucţia" o raportăm, evident, la timpul istoric al declanşării proce-sului de antropogeneză în spaţiul românesc, în comparaţie cu acelaşiproces în perspectivă universală. Ce ne arată comparaţia?

în primul rând, că atunci - în urmă cu un milion de ani î.Hr.-,când apar primele verigi evolutive ale fiinţei umane pe teritoriul de maitârziu al românilor. în zonele calde din Africa şi Australia existau dejaforme „avansate" de construcţie umană. Este de presupus - şi logic aşaar fi — ca hominizii care trăiau în spaţiul românesc de mai târziu să aibăaceeaşi direcţie evolutivă, inclusiv sub raportul înfăţişării fizice. Fiinţeledesprinse din animalitate sunt bipede - de aici denumirea de homoerectus - şi, prin urmare au o structură anatomică adecvată. Membrelesuperioare, puternice, utilizate la început şi pentru suport în mers, suntcomplet eliberate de această povară, fiind folosite pentru cules, pentruvânat sau pentru apărare. Foarte lungi în primele faze ale procesuluievolutiv, ele îşi pierd treptat din dimensiuni. Corpul este acoperit de păraproape în întregime, dar „aria" lui de acoperire se restrânge pe măsurăce homo erectus evoluează.. La început aproape fără frunte, omulprimitiv îşi modifică treptat cutia craniană, aceasta crescând în volum;fruntea se măreşte lent, dar hotărât, capacitatea craniană şi implicitcreierul sporesc considerabil, acesta din urmă câştigând şi sub raportulcomplexităţii sale arhitectonice; faţa prelungă era străjuită de un nasmic, dar cu fose nazale proeminente şi de ochi încă afundaţi, acoperiţi

129

Page 126: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

de sprâncene stufoase; avea faţă scurtă şi lată, pomeţii dezvoltaţi şicapul lunguieţ.

Prin evoluţii lente. în decurs de mii de ani. înfăţişarea omuluiprimitiv se schimbă, apropiindu-se de cea actuală. Mersul biped devineunicul mijloc de deplasare al acestor fiinţe; braţele se scurtează, pierdpărul şi devin mult mai apte pentru satisfacerea unor exigenţeindividuale sau de grup, îndeosebi de hrană şi de apărare, câştigând înmobilitate; degetele mâinilor şi picioarelor se scurtează şi se îngroaşă;toracele se alungeşte şi contribuie le crearea unui echilibru între părţilecomponente ale corpului, capacitatea craniană se măreşte (la tipul deNeanderthal ea este de cea. 1600 cm") relativ proporţional cu înălţareafrunţii, contribuind, astfel, la sporirea sensibilităţii, imaginaţiei şi conş-tiinţei de sine a individului, a inteligenţei sale.

Omul primitiv de tip neanderthalian „produce" focul, confec-ţionează unelte din piatră, practică vânatul şi este cultivator, locuieşteîn peşteri („La Adam". în Dobrogea; Ohaba Ponor. în Transilvania;Baia de Fier, în Oltenia) sau la suprafaţă. în aer liber (Ripiceni pe Prut).

Ajuns în faza de homo sapiens fosilis, procesul de antropogeneză,în linii esenţiale, se încheie. Omul este pe deplin format, presiunilemediului ambiant schimbându-i neesenţial fizionomia şi caracterul.

întregul proces de anţropogeneză. precum şi o perioadă relativimportantă de timp după încheierea acestuia se desfăşoară într-unmediu natural pe care omul în devenire îl percepe ca fiind ostil,dominat de forţe înspăimântătoare, care îl fac să fie confuz, permanentsperiat şi în alertă. Treptat, însă, pe măsură ce acomodarea la mediu seaccentuează, consideră natura nu numai o forţă dezlănţuită, ci şi dar-nică sau protectoare. Cunoaşterea condiţiilor de mediu şi adaptarea laele este un proces îndelung, sinuos şi plin de surprize.

2. Condiţiile mediului natural; particularităţile teritoriuluiromânesc; adaptarea la mediu

Situarea în spaţiul european şi euroasiatic a teritoriului locuit deromâni, poziţia lui în raport cu alte teritorii. învecinate sau îndepărtate,are o importanţă deosebită aţâţ pentru demersul existenţial alroinânilor, cal şi pentru coagularea trăsăturilor Jor specifice, a matriceiproprii. Oricât de importantă este poziţionarea pământului românesc înacest orizont, ea se relevă mai pregnant în conexiune cu alţi factori,cum sunt; dispunerea în spaţiu, proporţionalitatea, diversitatea,armonia şi unitatea de geneză a formelor de relief.

130

Page 127: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Natura, darnică, a imaginat o_co/islruciie terijgrki/ă_£ar£_cji-prindea toate formele de relief, bine irigată jie^ ape interiaace şimarginale si aflată în_ vecinătatea^ unei deschideri maritime.Configuraţia tridimensională - munte, deal, câmpie — a teritoriuluiromânesc are o însemnătate deoseFită: geografia spaţiului carpato-danubiano-pontic este propice confluenţelor cu alte spatii geografice,ea tiu refuză sintezele, prin aşezarea unor obstacole naturale.

Islanda insulară este izolată de restul continentului; între Spania şiFranţa se interpun Pirineii, între Elveţia şi Italia, Munţii Alpi, întreElveţia şi Franţa, Munţii Jura, iar între Germania şi Cehoslovacia,Munţii Pădurea Cehă, Pădurea Bohemiei şi Pădurea Bavariei; Albaniaeste străjuită de înălţimi muntoase şi barierele naturale care se interpuncirculaţiei europene sunt mult mai multe decât cele enumerate.

Din contră, în cazul României dacă privim harta Europei,constatăm continuitatea Carpaţilor în_Ucraina_şjJJngaria, a CâmpieiRomâne mbasaraBiiTşTOcrama. iar a Câmpie^ Vestice în Ungaria~şifosta Federaţie Iugoslavă şi. deopotrivă, asemănările care există întreaceste spaţii. Prin culoarul Dumirii^ cel mai important fluviueuropean, se realizează comunicarea permanentă cu vestul şi interfe-renţ5~a*ÎMre spaţiile meridionale şi occidentale" ale continentului.Romania este integrată de mii de ani in geografia huropei prinînsăşi configuraţia teritoriului ei, fiind parte inseparabilă a acesteia.Pământul românesc ave însă şi unele caracteristici proprii care-1singularizează în peisajul european.

O forţă teribilă ascensională a acţionat în vremuri memorabile,răsucind parcă pământul din acest perimetru, prin centrifugare. Jnmijlociii teritoriului se află depresiunea transilvană. înconjurată delanţul Munţilor Carpaţi. apoi de dealuri coborâtoare, care fac tranziţia? ^ J T ^ ^ : i acestuia. Pământulromanesc are formele de relief dispuse relativ concentric, apele ce-1împresoară dând hotarelor sale, majoritar naturale, aspectul circular,asemănător unui cerc. "Dacă-ţi arunci o privire asupra Romăiîieiactuale (înainte de I94U"- n.n.). rămâi surprins de perfecţiunea formeisale, care este aceea a unui cerc aproape regulat. Acesta este teritoriulocupat altă dată de colonii romani, astăzi de masa compactă a popula-ţiei româneşti limitată la frontierele naturale ale Dunării, Tisei şiNistrului" (1941, p.6). Această dispunere a influenţat forma şi supra-faţa formaţiunilor administrativ-teritoriale, constituite încă din evulmediu şi perpetuate până în prezent: Moldova, Muntenia, Dobrogea,Transilvania şi Banatul, precum şi subdiviziunile lor. Basarabia şi

131

Page 128: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Bucovina (pentru Moldova), Oltenia (pentru Muntenia), Cadrilaterul(pentru Dobrogea), Bihorul şi Maramureşul (pentru Transilvania).

Morfologia terestră se evidenţiază şi mai pregnant prin propor-lionalitatea structurilor sale, parcă drămuite cu un cântar ancestral.Este~uîrhfi6r cât de apropiate sunt procentele formelor de relief: 33% -câmpiile; 3 6 % - dealurile şi podişurile şi 31%-munţii, ceea ce accen-tuează aspectul de armonie în diversitate a pământului românesc.Nimic nu pare a fi întâmplător; lipsesc rupturile, dezechilibrele, inter-dicţiile de acces. Trecerea de la câmpie la deal se face treptat, parcă penesimţite; de la deal la munte suişul este un exerciţiu la mâna oricui,iar coborâtul pe versantele interioare nu comportă riscuri sau eforturideosebite. înălţimile reduse ale munţilor (între 800 - 2543m) şi,implicit, ale dealurilor (între 200-800 m), marile deschideri intra şiextramontane dau un farmec particular peisajului românesc şi senzaţiade spaţiu primitor, ospitalier, accesibil.

întreg acest spaţiu, drenat de o bogată reţea hidrografică şi unitarprin geneza sa carpatică, se constituie în vatra românilor, în loculgenezei lor ca neam distinct şi omogen.

Hesigur, într-o lume în perpetuă mişcare, nici pământul locuitmai târziu de români nu este încremenit. Modificări au loc în conti-nuare, dar ele nu mai schimbă nici structurile şi nici fizionomiaacestuia. Unele râuri şi ţărmul Mării Negre, lacuri şi bălţi, insulefluviale, zone limitate montane, submontane şi de câmpie suferămetamorfozări în urma intervenţiei omului sau sub influenţa mediului,Astfel, unele râuri îşi modifică cursul (Jiul, Argeşul. Dâmboviţa,Putna, Bistriţa), altele îşi deplasează locurile de vărsare în Dunăre(Jiul, cu 12 Km spre Vest; Oltul cu 3 Km) sau găsesc alte „guri" devărsare în locul celor vechi (Bârladul, până în secolul al XVlI-lea, sevărsa în Dunăre, de atunci încoace în Şiret) ş.a.; ţărmul Mării Negresuferă eroziuni; Delta Dunării înaintează în Mare (în ultimii 2500 deani cu aproximativ 70 m): dispar unele golfuri de la Marea Neagră(Razelm, Sinoe), care se transformă în lacuri; zonele împădurite serestrâng considerabil (dispare practic Codrul Vlăsiei din CâmpiaRomână, precum şi suprafeţe însemnate montane împădurite ş.a.);pământul cultivabil îşi măreşte suprafaţa; dispar animale şi păsări(zimbrul, bourul, măgarul sălbatic, castorul, vulturul carpatic); InsulaAda-Kaleh de pe Dunăre, situată în dreptul Orşovei actuale, esteînghiţită de apele lacului de acumulare din zonă; regiuni deşertice dinsudul Olteniei sunt împădurite; apar numeroase lacuri de acumulare înzona barajelor de pe Olt, Argeş, Dunăre; vatra unor sate este mutată

132

Page 129: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

fie în urma unor calamităţi naturale, fie forţat, ca o consecinţă a unoraberante dispoziţii administrative ale fostului regim comunist dinRomânia etc.

Mediul geografic nu este un simplu cadru de fiinţare a uneipopulaţii umane, ci el intervine activ şi în măsuri diferite la desfăşu-rarea vieţii istorice a acesteia, influenţând nivelul de dezvoltareeconomică, structura activităţilor economice, dispunerea căilor decomunicaţie, diviziunea muncii şi ocupaţiile, civilizaţia tehnică şicultura, sănătatea, portul şi regimul alimentar al colectivităţilor.Factorii geografici. împreună cu cei biologici şi demografici, repre-zintă condiţiile naturale ale vieţii sociale. Pe treptele incipiente aleistoriei omeneşti, aceşti factori au o înrâurire mai puternică asuprahabitatului uman şi intensitatea acţiunii lor scade pe măsura creşteriiautonomiei şi independenţei mediului social (ca mediu artificial,construit în ambianţa sistemului natural).

Adaptarea la condiţiile de mediu este diferită atâta vreme câtomul în devenire este dependent aproape în totalitate de natură: seadăposteşte în peşteri, caverne, scorburi de copac; se hrăneşte cuierburi, fructe şi carne crudă de animale, păsări sau de om (pentrucomunităţile antropofage, dacă au existat pe întinderea spaţiului socialromânesc); îşi acoperă corpul cu piei de animale şi pendulează dintr-unloc în altul în căutare de resurse alimentare. Când „descoperă" focul,începe să-şi făurească unelte şi arme, îşi „construieşte" locuinţe,domesticeşte animale şi creşte păsări, practică agricultura şi se fixeazăîntr-un loc. pe care nu-1 mai părăseşte, omul se detaşează treptat denatură. Cunoaşterea „tainelor" ei şi mereu reînnoita tentativă destăpânire a forţelor naturale, urmată de matura înţelegere că numai înarmonie cu mediul înconjurător se poate vieţui pe Terra, sunt paşiiurmători şi necesari ai omului, care consacră definitiv adaptarea lacondiţiile eco-sistemului natural. Din nefericire, această „maturăînţelegere" nu-1 împiedică pe om să treacă la distrugerea şi degradareamediului înconjurător, periclitând grav propria sa fiinţă şi existenţavieţii pe Pământ.

3. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături

Prin natura lui, omul nu a fost un solitar, chiar dacă intimitateaera mediul în care avea să-şi consume gândurile, energia şi predispo-ziţiile sale native. Constrângeri, dintre care unele grave, îl obligă să seapropie de semenii săi, intrând în relaţii de comunicare, cooperare saude rudenie apoi şi de adversitate sau conflict, când apar diferenţierile

133

Page 130: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

de avut şi poziţie în cadrul comunităţii. Că aşa s-au manifestat primiioameni de pe teritoriul românesc este foarte probabil, studiilecomparative încurajând asemenea supoziţii.

Primejdii mari îl pândesc la tot pasul, omul trebuind să facă faţăatacurilor animalelor, să-şi procure hrana, ucigând şi el alte vieţui-toare, să răspundă solicitărilor naturii (inundaţii, cutremure, vijelii,incendii, alunecări sau scufundări de teren, erupţii vulcanice, schim-bări climaterice etc.. şi acestea în condiţiile în care mijloacele de auto-apărare, conservare şi perpetuare a speciei erau rudimentare). De lapredispoziţia spre sociabilitate iniţială, cei mai îndepărtaţi strămoşi airomânilor ajung progresiv să caute cooperarea prin conexiuni sociale.mai întâi în grupuri mici. apoi din ce în ce mai cuprinzătoare. Spaţiulde locuire românesc este cutreierat de aceste grupuri în căutare dehrană, până când „descoperă" avantajele statornicirii într-un Iocprielnic. De atunci încoace începe un lung şi sinuos proces de cristali-zare a populaţiei autohtone, peste care se revarsă mereu alte populaţiivenite din spaţii europene, eurasiatice sau asiatice.

Ipoteza cea mai stăruitoare, pe care mulţi istorici, lingvişti şiantropologi o îmbrăţişează, este că „popoarele" europene se formeazăîn epoca de trecere de la neolitic la bronz. De atunci. însă. şi până înzorii epocii premoderne, toate etniile europene s-au aflat într-operpetuă acomodare la solicitările demografice, sociale, economice şiculturale cauzate inclusiv de fluxuri migraţioniste semnificative.

Etnogeneza este poate cel mai complex proces din istoriaoricărei comunităţi umane, ea fiind delimitată în timp şi spaţiu de omulţime de factori endogeni şi exogeni. Este de fapt o construcţie deţip piramidal, dar răsturnată, baza fiind îngustă, dar pe măsură cecomunitatea respectivă se dezvoltă, ea creşte, se amplifică, până lafinalizarea acesteia, care presupune definitivarea formării etnieirespective. Poporul reprezintă chintesenţa evolufiei istorice a uneicomunităţi umane, care se diferenţiază de toate celelalte, fie înveci-nate, fie mai îndepărtate, printr-o identitate proprie, inconfiindabilă,de natură rasială, fizică, psihică, comportamentală, lingvistică şi careconştientizează apartenenţa la etnia respectivă şi l-a teritoriul pecare-1 populează.

Istoria socială, din păcate, nu are printre instrumentele sale destudiu şi „tunelul timpului". Ar fi simplu şi. deopotrivă, cât se poatede exact să reconstituim, în aceste condiţii, inclusiv cele mai îndepăr-tate epoci din evoluţia omului de pe aceste meleaguri. Cum un astfelde „instrument" lipseşte, deducţia, coroborată cu cele mai firave urme134

Page 131: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

materiale, poate să contureze unele imagini, desigur presupuse. Esteverosimil, deci. ca în lungul şi sinuosul demers al formării poporuluiromân să existe ..zidiri" succesive, trepte sau. altfel spus, etapedistincte, dar înlănţuite între ele etc. Esenţiale sunt: „tracizarea" spa-ţiului românesc, individualizarea geto-dacilor, romanizarea şi configu-rarea tipului daco-roman. asimilarea ultimilor „mari migratori*' şidefinitivarea elementelor constitutive ale poporului român.

Premergător acestora, se configurează alte „zidiri" pe care nuputem să le omitem în devenirea istorică a populaţiei autohtone. Eleau loc în perioade istorice generoase ca întindere, pe care le-am puteadefini drept epoca preindo-europeană şi epoca simbiozei dintreautohtoni şi „indo-europeni".

Fiecare treaptă pregăteşte fundamentele etapei următoare, într-osuccesiune care uneori este mascată, cum vom observa. în prim planapărând rupturi, discontinuităţi, stagnări sau chiar regrese. Aparenţele,ca întotdeauna, sunt înşelătoare. In straturile adânci ale populaţieiautohtone au existat elemente de continuitate si perpetuare - forţalăuntrică pe care i-o conferă mereu teritoriul românesc prinfrumuseţe, varietate, proporîionalitate. bogăţie şi unitate de geneza.

Epoca preindo-europeană este delimitată la extremele sale desedentarizarea grupurilor umane trăitoare în arealul românesc viitor şide pătrunderea, în acest areal, a migratorilor veniţi din spaţiul eurasiatic.

Statornicirea într-un loc conduce, cu timpul, la percepereaînsemnătăţii spaţiului geografic pentru viaţa comunitară, evident dinaproape în aproape, iar apoi la revendicarea acestuia ca aparţinătorgrupului uman respectiv. Este o etapă absolut obligatorie în precipi-tarea istorică a omului, în relaţia dintre el şi mediul înconjurător, cândîncepe să perceapă, iar apoi să conştientizeze primordialitatea spaţiuluigeografic ca habitat şi sursă de „produse" indispensabile vieţii: apa,hrana, căldura.

Şanţul de apărare care înconjoară aşezarea Schela-Cladovei depe teritoriul actualului oraş mehedinţean Turnu-Severin, mormintele„familiale" şi inventarul uneltelor utilizate de oamenii acelor îndepăr-tate timpuri relevă că ne aflăm într-o fază nouă a evoluţiei umane înspaţiul tradiţional românesc.

Ansamblul material şi spiritual local, cunoscut sub denumirea decultura Schela-Cladovei. ne permite să surprindem trecerea la o etapănouă de evoluţie a comunităţii umane: de la comportamentul specificvânătorilor şi culegătorilor, care „pendulează" într-un teritoriu relativdelimitat, la comportamentul producătorilor de hrană, care cultivăplante şi cresc animale şi se statornicesc într-un loc, nu întâmplător ales.

135

Page 132: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Existenţa şanţului de apărare presupune că, încă de acum 8.000de ani î.Hr., locuitorii din zona Mehedinţiului puneau temei pestatornicie, pe sedentari zare, pe care, probabil, o considerau deja maibună decât migrarea şi apoi pendularea dintr-un loc în altul; aveauîncă de atunci conturată imaginea unui spaţiu geografic ca elementesenţial de continuitate a acestui tip de comportament social şirealizau pericolul pierderii lui, cu efecte dintre cele mai serioasepentru destinul lor individual şi comunitar.

Mormintele „familiale" - este adevărat, unice (deocamdată)pentru perioada respectivă - sunt un element suplimentar de atestare a„interesului" pentru viaţa în „regim" de sedentarism, care le confereao senzaţie sporită de securitate existenţială. Vatra casei (bordeiul),gospodăria, în care se utilizează unelte de piatră, os. lemn pentrucultivarea gramineelor şi în care se cresc animale (precum porcul), loculde înmormântare (mormântul) şi teritoriul comunităţii sunt „piese" aleunei geografii sociale în construcţie, pe care oamenii acelor îndepărtatetimpuri încep să le discearnă şi să le dea un contur pragmatic.

Fenomenul se extinde, cuprinzând arii tot mai întinse şi creşte înconsistenţă. Apariţia aşezărilor neolitice de tip rural, cum sunt cele dela Cârcea (jud. Dolj), Ocna Sibiului (jud. Sibiu) şi Gura Baciului (jud.Cluj) se înscrie, astfel, într-o „logică" a evoluţiei istorice. înspre anul6.500 î.Hr. sedentarizarea este generalizată la scara întregului spaţiude locuire românesc în cristalizare.

„Staţiuni" arheologice, în număr de aproximativ 300, care apar-ţin culturii Starcevo-Criş, sunt răspândite de la Beba Veche, în Banat,la Soroca, în Basarabia. Ele reconfirmă fenomenul sedentarizării, înparalel cu apariţia şi dezvoltarea unui nou tip de agregare socială:uniunile tribale. Culturile Tisa, Vlădastra, Boian, Hamangia (dinneoliticul dezvoltat) sau cele localizate la Gumelniţa, Sălcuţa, Petreştişi Cucuteni (din eneolitic) accentuează viziunea asupra consolidăriivieţii domestice, sedentare, a diversificării preocupărilor casnice, înparalel cu evoluţiile sociale corespunzătoare: accentuarea diferenţie-rilor de avere (proprietate) şi de stratificare a „societăţii". Este şiperioada în care se constituie aşezări întinse (cum este şi cea de laPetreni, din Basarabia), cu structuri complexe şi ierarhizate, careîmbracă aspect de aglomerări urbane incipiente.

Simbioza autohtonilor cu „indo-europenii" se realizează în maimulte faze. după cum se produc revărsările acestei populaţii, „origi-nară" din spaţiul cuprins între Nipru, Urali, Marea Caspică, Caucaz şinordul Mării Negre, în teritoriile răsăritene, central şi apusene ale136

Page 133: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Europei. „Călătoria" începe încă din mileniul al V-lea î.Hr., secontinuă în următorul şi în primele trei veacuri ale mileniului al III-lea. Comunităţile euroasiatice, deşi pătrund treptat şi în grupuri mici laînceput, au o considerabilă forţă penetrantă, populând, în final, întregcontinentul. Ele anihilează substanţial vechea civilizaţie a autohtonilordin spaţiul etnogenezei românilor - şi în genere al europenilor -impunând standardele vieţii lor materiale şi spirituale, anume„civilizaţia kurganelor". Aceasta nu înseamnă însă că alogenii aureuşit anihilarea completă a comunităţilor europene, atât sub raportetnic, cât şi sub raport socio-cultural. Avem de a face mai degrabă cuo sinteză socio-culturală şi etnică. în care regăsim şi o contribuţie„locală". De altfel, există unele supoziţii, demne de luat în seamă, careatestă că autohtonii nu au pierit „înecaţi" în marea „indo-europeană".Un prim argument îl constituie „maniera" în care „indo-europenii" serăspândesc în spaţiile europene. Este o răspândire în „trepte", însuccesiuni penetrante, care nu defrişează totul în cale, chiar dacădistrugerile sunt mari. Cu atât mai mult acest aspect creşte însemnificaţie dacă se confirmă ipoteza potrivit căreia „indo-europenizarea" începe înainte de mileniul al V-lea. Procesul în sinedobândeşte aspect de difuzare lingvistică şi apoi de osmoză etno-culturală, necum de radiere a autohtonilor, purtători ai unei civilizaţiiremarcabile, anterioare „migrării" indo-europenilor. Este, dacă ne epermis, un proces oarecum de omogenizare mai ales lingvistică, deîntrepătrundere antropologică.

Un alt element de judecată îl constituie şi apariţia unor ariiculturale, cum este cea de tipul Coţofeni, în care se înregistreazăprogrese notabile în economie mai ales (tehnica reducerii minereului,tipare de gresie pentru turnarea cuprului ş.a.) fapt ce atestă că forţa decreaţie materială şi spirituală a populaţiei s-a moştenit, fiind preluatăde către noua populaţie rezultată din întrepătrunderea etnică dintreautohtoni şi alogeni.

Cu „tracizarea" spaţiului carpato-danubiano-pomic şi a regiu-nior limitrofe intrăm în procesul propriu-zis de etnogeneză al românilor.

„Tracizarea" este, după cum apreciază specialişti, un fenomencomplex etnogenetic şi culturogenetic care constă in delimitarea nea-murilor tracice de masa indo-europeană si definirea lor treptată cagrup etnic cu însuşiri si caracteristici proprii.

Sub raport lingvistic, tracii spaţiului social românesc de maitârziu vorbesc o limbă asemănătoare cu cea vorbită de baltici, slavi şipopulaţiile scitice şi iraniene. Acest grup lingvistic alcătuieşte

137

Page 134: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

„secţiunea" satem a limbilor indo-europene. în timp ce germana, celta,latina şi greaca formează grupul kentum.

Populaţiile tracice ale epocii bronzului au deja o identitateproprie în pragul mileniului al lll-lea î.Hr. chiar dacă scrierile în caresunt menţionate aparţin unor perioade istorice mai târzii. Ele ocupăîntregul spaţiu al bazinului carpato-danubiano-pontic şi arii geograficelimitrofe, cu răsfrângeri semnificative mai ales în Balcani. Tracii suntsocotiţi strămoşi îndepărtaţi ai românilor. ..trunchiul" din care. maitârziu, s-au individualizat „părinţii" românilor: daco-geţii. Ei dezvoltăşi sunt purtătorii unei civilizaţii materiale şi spirituale remarcabile, înmulte privinţe, sincronă marilor civilizaţii din epocă, reflex al condi-ţiilor favorabile oferite de mediu, de varietatea şi consistenţa resurselorpe care le dă natura şi. bineînţeles, al propriilor însuşiri şi calităţiumane. Este pentru prima dată în istoria scrisă - dar de alţii - cândstrămoşi ai românilor sunt relevaţi ca având un nivel remarcabil decivilizaţie, spaţiul carpatic fiind recunoscut şi apreciat ca unul din celemai importante centre europene ale metalurgiei bronzului.

Tracii alcătuiesc, astfel, stratul primar al poporului român demai târziu, care nu apare însă din senin, ci se clădeşte pe fondulpopulaţiei autohtone a „epocii pretrace", populaţie - la rândul ei -purtătoare a genelor şi însemnelor locale ancestrale, peste care s-auaşezat „adaosurile" indo-europene. „Filonul carpatic"', cu care esteînzestrată fiinţa umană de pe pământurile românilor. încă de la începu-turile sale. este „substanţa", fluidul care germinează şi întreţine opermanentă stare de veghe şi o forţă interioară de absorbţie a solici-tărilor exogene şi de modelare sau simbioză când aceste solicitări suntputernice, depăşind propria capacitate de opoziţie.

O dată cu individualizarea daco-geţîlor în masa etniei trace,care. la sfârşitul mileniului al II-lea î.Hr. atinsese maximum de extin-dere teritorială (din Slovacia până în apropiere de Marea de Azov şidin sudul Poloniei până la ţărmul estic al Mării Egee). intrăm într-oimportantă etapă a formării poporului român. Individualizarea geto-dacilor este un proces lingvistic, etnogenetic şi etnocultural asemă-nător cu „tracizarea". in sensul că în masa tracilor încep să se distan-ţeze triburile tracilor nordici (geto-dacii, cum sunt cunoscute maitârziu), şi care alcătuiesc fondul populaţiei autohtone din spaţiul apar-ţinător ulterior românilor.

Anterior individualizării geto-dacilor de masa tracică - potrivitunor păreri - se produce migrarea heraclizilor (a dorienilor), ultimulval de triburi greceşti, care atinge şi sud-vestul României. Chiar dacă138

Page 135: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

au loc unele mutaţii demografice şi economico-sociale, structuraelementului trac rămâne practic intactă. Aşadar. „geto-dacizarea"spaţiului de locuire românesc, după cum se va configura acesta pe maimulte veacuri, proces care începe încă din prima epocă a fierului(1200-1150 - 850/800 î.Hr.), constă în crearea stratului poporuluiromân, populaţia geto-dacă fiind cea care are un aport decisiv laetnogeneza românilor.

Deşi urme materiale care să probeze detaşarea lingvistică şietno-cuiturală a daco-geţilor de lumea tracă sunt mai puţin conclu-dente pentru această fază a debutului procesului, este de presupus că elexistă şi se desfăşoară încă din Hallstatt-ul incipient. în culturaBasarabi, din Hallstatt-ul mijlociu (850/800 - 650/600 Î.Hr.), indivi-dualizarea este clar conturată, ceea ce ne indică faptul că „dacizarea"începuse încă înainte de această epocă.

Geţii şi dacii sunt două denumiri cu care „lumea exterioară" îiindividualizează de celelalte grupuri etnice, care au însă un înţelescomun: populaţie autohtonă, nord dunăreană, din spaţiul cuprins întreCarpaţi şi Marea Neagră, dar şi din regiunile învecinate.

Daco-geţii ajung la conştiinţa etnicităţii lor distincte, a diferen-ţierii lingvistice faţă de populaţiile cu care intră în contact şi a spiritua-lităţii lor originale în mul.e privinţe - ca şi cultura materială, situată înplanuri de interferenţă cu altele, de influenţare reciprocă sau de sinteză.

In veacurile al VIII-lea şi al Vll-lea î.Hr. lumea geto-dacă se aflăîn faţa unui „experiment" istoric inedit. Pe ţărmurile dacice ale PontuluiEuxin ajung intreprizi greci, care îşi întemeiază aşezări, ce devin sursede prosperitate şi civilizaţie nu numai pentru ei, dar şi pentruvecinătăţile imediate. Initial, grecii organizează o „factorie" pe InsulaŞerpilor (Leuke), apoi pe o insulă „înecată" mai târziu de ape şi. însfârşit, chiar pe ţărmul Pontului. Prima colonie de pe litoralul dacic alMării Negre este ridicată între anii 657-625 Î.Hr. (Histria), la sfârşitulveacului al Vll-lea apare Tomisul, iar peste un veac, Callatisul.

„Colonizarea" nu are efecte în plan etnic. Influenţa se constată,însă. sub raport spiritual. Spre deosebire de migrări sau pendulări depopulaţii, „colonizarea" solidifică conştiinţa sedentară, relevă impor-tanţa economică şi cultural-spirituală a polisurilor (oraşelor), a urbani-zării, în general, şi deopotrivă, diferenţa dintre comportamentul migra-torilor şi cel al „coloniştilor".

La jumătatea mileniului I î.Hr.. populaţii iraniene. între caresciţii, agatyrşii, siginii, pătrund în spaţiul geto-dac. dar sunt asimilaţide autohtoni.

139

Page 136: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Triburile şi uniunile tribale ale daco-geţilor se răspândesc pe unvast teritoriu - de la gurile Bugului până în Slovacia şi de la CarpaţiiNordici până la Munţii Haemus (Balcani), iar la începutul ultimuluiveac al mileniului I î.Hr. se supun autorităţii statale a primului regat dac.

Apariţia statului este un moment-cheie în demersul spre sintezapoporului român deoarece, pentru întâia oară în istoria îndelungată apopulaţiei autohtone, conştiinţa teritorial-spaţialâ dobândeşte contu-ruri precise nu atât prin liniile de demarcaţie care-i separă pe geto-daci de „ restul lumii", cât mai ales prin înţelesul de teritoriu statal,ca semnificaţie geo-politică. De acum înainte există o lume „interioa-ră" şi un univers „exterior'* în viziunea geto-dacilor. cum şi pentruvecinii lor de atunci sau de mai târziu există o „lume geto-dacă'\suficient de clar conturată şi demarcată de restul populaţiilor.

Pentru imperialii romani în expansiune structurile statale dacicesunt un referenţial esenţial care-i detaşează de „barbari". Romaapreciază lucid că structurile statale conferă stabilitate, coeziune şiforţă dacilor, motiv pentru care pregăteşte cu atenţie campaniilemilitare împotriva acestora. Impactul dintre daci şi romani nu setraduce numai în termeni militari, el presupunând şi raporturi dintrecele două lumi, care, de fapt, se caută reciproc. Excluzând stărileconflictuale, apropierea dacilor de romani şi a romanilor de daci,reprezintă, în esenţă. întrepătrunderea dintre civilizaţiile, structurile loretnice şi lingvistice, tradiţiile juridice şi codurile comportamentale.Acest proces complex de întrepătrundere este denumit, de multăvreme, romanizarea dacilor. De fapt, romanizarea este efectul saupunctul terminus al acestui proces.

Romanizarea nu este o noţiune abstractă; ea desemnează ocalitate nouă etno-lingvistică a populaţiei autohtone. Până la produce-rea ei. autohtonii au traversat şi alte perioade istorice în care asemeneafenomene se regăsesc, desigur, dar numai trei sunt esenţiale: „indo-europenizarea", „tracizarea" şi „dacizarea" spaţiilor locuite mai târziude români.

Fiecare dintre ..momentele" amintite configurează o construcţienouă a prototipului uman care populează ţinuturile carpato-danubiano-pontice şi cele învecinate, în care elemente noi etno-culturale şilingvistice se adaugă celor preexistente.

Romanizarea, a 4-a mare prefacere sub acest raport care se înre-gistrează într-un interval de aproximativ patru milenii şi jumătate, esteşi ultima, „adaosurile" ulterioare nealterând esenţa daco-romană, sta-bilă, rezistentă şi cu o remarcabilă forţă de asimilare.140

Page 137: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

La un asemenea nivel evolutiv genetic se ajunge, desigur, nu lavoia întâmplării. Grigore Antipa, marele naturalist român, aprecia căîn cristalizarea şi evoluţia popoarelor, primordiale sunt două elemente:„puterile interne" şi „puterile mediului", în care trăieşte populaţiarespectivă. Prin puterile interne de dezvoltare, Grigore Antipa înţele-gea totalitatea acelor însuşiri, aptitudini şi predispoziţii fizice, moraleşi intelectuale, moştenite din strămoşi - şi deci inerente rasei —, cealcătuiesc elementele din care se compune energia vitală a poporuluinostru. Prin mediul de trai al unui popor - în concepţia sa - înţelegem„totalitatea condiţiilor de trai în care se desfăşoară viaţa acestui popor",adică „totalitatea resurselor... favorabile şi defavorabile existenţei sale",..raporturile de viaţă dintre diferiţi indivizi, precum şi între acest poporşi popoarele cu care vine în contact" (Grigore Antipa, 1919,p.6).

„Forţa vitală" a dacilor, este, aşadar, filonul genetic moştenit dela înaintaşi şi reprezentat de înfăţişarea fizică, cutume şi obiceiuri,civilizaţia materială şi spirituală pe care au creat-o, înclinaţiile şipredispoziţiile comportamentale. Contribuţia lor la configurarea nou-lui tip uman pe pământul Daciei mai întâi, apoi şi în zonele învecinate,este de substanţă. Ei adoptă elemente de civilizaţie romană, limba şiscrierea latină, sistemul organizational politico-administrativ şi unelerelativ însemnate aspecte ale stilului de viaţă roman, nonne juridice etc.

„Mediul de trai", ca să folosim sintagma lui Gr. Antipa, în impactcu romanii cunoaşte unele modificări, mai accentuate în oraşe, rurarulfiind mai reticent, dar urmând un traiect evolutiv în spre „romanizare".Nu credem să exagerăm când afirmăm că „lumea dacilor" şi „lumearomană"' se căutau, evident, din motivaţii sau interese deosebite. Dacii,fiindcă erau atraşi de calitatea şi varietatea produselor romane, detehnica şi arta militară superioare, pe care voiau să le adopte, de viaţacitadină sud-dunăreană la care aspirau, de fastul şi ceremonialele de lacurţile nobililor, care-i uimeau; romanii, deoarece aurul, argintul,lemnul, grânele, vitele şi alte bogăţii ale dacilor îi scoteau dintr-o gravăcriză, ce ameninţa însăşi existenţa Imperiului.

împletirea de interese între cele două societăţi - dacă şi romană- se legitimează şi prin durata romanizării. Practic, fenomenul roma-nizării se întinde de la mijlocul veacului I î.Hr. până la prăbuşireaImperiului Roman de Răsărit (602 d.Hr.), dar el cunoaşte intensităţideosebite: mai slabe Ia extremităţile intervalului şi foarte de puterniceîn perioada ocupării parţiale a Daciei de către romani.

La impactul cu hoardele hunilor, în 375, populaţia urbană eradeja romanizată, iar cea rurală pe cale de romanizare. Efectul nociv al

14]

Page 138: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

invaziei constă în distrugerea oraşelor şi migrarea populaţiei citadineîn mediul rural.

Înainte de huni trecuseră prin Daco - Romania goţii şi şarmanţii,după huni începe marea invazie slavă, care se revarsă în PeninsulaBalcanică.

Asimilarea slavilor din perimetrul nord-dunărean, apare ca feno-men etno-cultural şi lingvistic aşteptat, dată fiind forţa de absorbţie aautohtonilor şi, deopotrivă, romanitatea activă din această zonă. Slaviidin secolul al Vl-lea, care traversează spaţiul de locuire daco-romană şise sedentarizează în Balcani, dizlocă romanitatea sud-dunăreană,dispersând-o şi impunând stilul lor de viaţă. Diminuarea iradieriiromane în teritoriile din stânga Danubiului creează condiţii pentruapariţia unor diferenţieri lingvistice. De la daco-română se trece treptatla proto-română, prefacere care se derulează începând cu secolul alVl-lea şi se accentuează în secolele următoare, când intrăm în ultimaetapă a formării poporului român, aceea a desăvârşirii sale sub raportetno-cultural şi lingvistic. Procesul este lent. dar ferm, influenţeleexterioare fiind fie respinse, fie asimilate, fără urmări esenţiale. Insecolele VI - VIII. prefacerile etno-lingvistice, culturale şi politicecristalizează etno-sul protoromân, iar în secolele VIII - IX el estepractic format.

Românii apar ca un popor distinct, de factură romană - care esteconferită de limbă -, unitar şi viguros, articulat pe o dublă structurăetnică-lingvistică - dacă şi romană -, cu tradiţii de organizare statală,cu un nivel de cultură şi civilizaţie remarcabile. Din el fac parte, chiardacă geografic sunt situate la sud de Dunăre şi grupurile: aromân,meglenoromân, istroromân care, la început, sunt compacte, apoi, întimp, sunt supuse presiunilor lingvistice şi etno-culturale alepopulaţiilor înconjurătoare: bulgari, greci, sârbi etc.

Elementul constitutiv original — filonul tracic ~ este, prinurmare, esenţial în construcţia etnică a românilor. Dacii sunt o ramurăa tracilor, cea mai puternică şi cea mai numeroasă, după cum Herodoto spune: ei sunt purtători ai însemnelor etnice ale acestui masiv grup;sunt traci evoluaţi în raport de oferta generoasă a mediului carpato-danubiano-pontic. căreia i-au răspuns adecvat. Infuzia romană îidisciplinează, le dă un plus de tenacitate, le deschide apetitul pentrurafinament şi, mai ales, le impune o limbă, care îl plasează definitiv înspaţiul etniilor de factură romană.

Slavii sunt asimilaţi, dar au un rol contributiv în ..zona" psihică:daco-romanii au mai pregnant căutări spre misticism. Influenţe trecă-toare turanice şi germanice sunt neesenţiale.142

Page 139: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

4. Prototipul antropologic şi modern al autohtonilor

Oamenii spaţiului social românesc când încep să fie cunoscuţi înistorie au trăsături distincte, dar şi caracteristici fizice comune cu celeale etniilor europene şi ele sunt consemnate în scrieri mai vechi saumai noi. Primele descrieri se referă la geto-daci. Ele nu sunt atât deexacte cum ne-am aştepta sau poate cum s-ar aştepta alţii. Suntimportante, totuşi, fiindcă ne permit să reconstituim. în date princi-pale, aspectul fizic şi unele presupuse comportamente individuale şide grup.

Bărbaţii au, în general, statură înaltă, care degajă forţă virilă. Aupărul retezat pe frunte şi lăsat în plete care se răsfiră pe umeri. Pieleaeste deschisă la culoare, ochii sunt albaştrii, iar părul blond-roşcat.Ovidiu, marele exilat roman la Tomis, îi descrie pe geţii pe care îivede ca fiind „coralii".

Femeile, zvelte, au părul blond, pieptănat pe frunte, cu cărare lamijloc şi strâns la spate într-un coc. Faţa este expresivă, aspră, dar cutrăsături frumoase, care le dă un aer de farmec particular. Aceastăînfăţişare, pe care specialiştii contemporani o presupun, contrasteazăcu supoziţia pe care lorga o avusese mai înainte'. „Antropologic şietnografic nu se constată tipul de slav la români, ci tipul trac, brunet,scund, cu fizionomie vie şi figură deschisă"" (N. lorga. 1922. p. 29).Dar blonzi au fost nu numai slavii, ci şi strămoşii dacilor, geto-dacii.

Trăsăturile antropologice geto-dace se modifică lent în decursultimpului, mai ales în contact cu etnosul atât de împestriţat al lumiiromane. în zonele puternic romanizate, podoaba capilară se închide laculoare, devenind şatenă sau brună, mai puţin accentuată la populaţia desex feminin. Părul bărbaţilor se poartă în plete lăsate pe umeri, dar pierdedin lungime, cel al femeilor păstrându-şi însă aceleaşi caracteristici.

Aceste trăsături fizice, care se „cizelează" ulterior, creează tipuriumane cu o înfăţişare agreabilă, pierzând pe parcurs din asprimeafizionomiei feţei şi duritatea gesticii. Când Vaillant.. istoricul francezatât de ataşat românilor, descrie tipul rasial de român, acesta era deplinînchegat: „Valahii sunt. în general. înalţi, bine legaţi, robuşti; au faţaprelungă, păru! negru, sprâncene groase şi bine ascuţite, ochii vioi,buzele mici, dinţii albi. Ei sunt veseli, ospitalieri, sobri, agili, curajoşişi apţi de a fi buni ostaşi. Ei profesează ortodoxismul de rit grec. Acestpopor, care trăieşte de multă vreme pe meleaguri devastate de război,pare să aibă în acest moment o mare predispoziţie spre dezvoltare"".

Figuier, cunoscut prin lucrarea sa Les races humaines, de undeam preluat descrierea înfăţişării fizice a românilor datorată lui Vaillant

143

Page 140: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

(p. 124), îi defineşte pe români ca fiind apropiaţi italienilor subaspectul tipului uman (p. 121). Descrierea, după cum se subliniază,este valabilă pentru toţi locuitorii teritoriului românesc, nu numaipentru valahi, în înţeles de populaţie care este cuprinsă în graniţeleŢării Româneşti.

Istoricul loan Lupaş semnalează „tenacitatea" strămoşilor români,inclusiv în această perspectivă: „Poporul român a păstrat în multe părţinu numai înfăţişarea exterioară a dacilor — cum arată figurile de peColumna lui Traian -, ci şi unele însuşiri antropologice străvechi, acăror perpetuare şi continuitate de-a lungul secolelor este o dovadă[ămurită despre tenacitatea iui extraordinară'" (1927. p. 4).

Tenacitatea, la I. Lupaş şi „forţa vitală", la Gr. Antipa. confi-gurează trăsături definitorii ale tipologiei comportamentale şi atitudi-nale a românilor. Este greu. însă. a realiza o ierarhizare a lor în raportde însemnătate.

Comportamentul demografic se situează, tară îndoială, printrecele mai relevante, dat fiind faptul că de acesta depinde însăşi perpe-tuarea şi forţa de rezistenţă a românilor. Se pare că încă din vremeacând spaţiul social românesc era populat de triburile geto-dace,autohtonii puneau la mare preţ copiii. Faptul că geto-dacii erau cei mainumeroşi în raport cu celelalte triburi trace, exprimă, credem, încă dinacea fază evolutivă, cristalizarea unui comportament specific demo-grafic. Vasile Pârvan, adâncul cunoscător al vieţii strămoşilor noştri,când evoca numărul considerabil al populaţiei geto-dace şi al oştiriistatului Iui Burebista, confirma o astfel de atitudine. Din câte secunoaşte, acest comportament rămâne nealterat şi în evul mediu, ca şiîn epocile următoare. Ungurii, care devin dominatori ai unui întinsspaţiu românesc, se plâng mereu de rata natalităţii la români, mult mairidicată, în comparaţie cu fenomenul similar constatat la ei. Şi saşii,veniţi pe pământ românesc mai târziu, remarcă cu obiectivitate, dar şicu regret că românii sunt mult mai prolifici decât ei.

In 1884 etnograful Rudolf Bergner, călătorind prin Transilvania,constată această realitate, afirmând că pentru români - săraci, daroptimişti - copiii reprezintă cel mai de seamă capital.

Românul lasă moştenire copiilor să ducă pe mai departe oîncăpăţânare de un tip deosebit. Este o atitudine tenace în faţa nenu-măratelor încercări ale vieţii. Este tenace faţă de „musafirii nepoftiţi",adoptând o atitudine de rezistenţă pasivă, care se frânge atunci cândsituaţia devine imposibila, dând naştere unor reacţii violente, contes-tatare şi protestatare; este tenace şi faţă de lipsuri şi nevoi, care nu-1îngenunchează, nu-1 copleşesc, nu-i anulează predispoziţiile spre144

Page 141: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

optimism, nu-i alungă speranţa într-un „ceva" mai bun sau mai blând;este tenace în apărarea fiinţei sale. atunci când este călcată în picioare,până la o limită de suportabilitate incredibilă, considerată pe nedrept deunii străini ca fiind laşitate. Tenacitatea în comportamentul româniloreste expresia unei experienţe îndelungate de viaţă şi ea se coroboreazăcu răbdarea, cu putinţa de a suporta şi de a ierta sau de a „strânge dindinţi" până când barierele maxime de suportabilitate sunt depăşite.

Casa românului este deschisă, nu este un turn de fildeş izolat depriviri indiscrete sau de vizitatori. în ea se primesc, cu o uşurinţădezarmantă, străinii de orice neam, dar mai cu seamă consângenii deoriunde ar fi ei, fie că sunt moldoveni, munteni, bănăţeni, ardeleni,bucovineni, basarabeni sau dobrogeni, fie că sunt români evrei,unguri, germani, armeni, ruşi. ucraineni, turci, greci ş.a.m.d. Ca şiplaiurile româneşti larg deschise, care se unesc parcă cu orizontul, totaşa românul, cu o gestică largă, princiară, îl invită pe străin, cu toateonorurile, în casa lui primitoare. Pe masă îi aşează ce are mai bun, căcioaspetele trebuie omenit, el vine de la drum şi este obosit, el trebuie săsimtă o atmosferă prietenească şi demnă şi să găsească un adăpostsigur pentru odihnă.

In gestica sa românul este firesc şi simplu, fără artificii compor-tamentale; chiar şi cel mai simplu om manifestă reţinere şi pudoare încontact cu străinii; este însă dur şi necruţător cu fraţii lui de sângeatunci când se simte lezat în demnitatea lui.

Inteligenţa nativă îl face să se descurce în diferite şi nu uşoaresituaţii. Ea îi permite să fie inventiv, să găsească soluţii, să caute, săscormonească pentru a satisface exigenţe din afara lui sau pentru asatisface propriile curiozităţi. Din această trăsătură se naşte preocu-parea de a „meşteri" ceva, de a repara ce este stricat, de a înlocui„ceva" cu „altceva" făcut de propriile sale mâini, când sărăcia nu-ipermite să cumpere ce ar vrea. Este deci muncitor, îi place munca, seînfrăţeşte cu ea, dar este înrobit numai când ştie că ce face nu este înzadar. Altfel, aşa cum s-a întâmplat în vremurile nu demult apuse, „seface că munceşte" sau în altele mai îndepărtate, când lâncezeau fiindcămunca şi avutul erau luate de alţii.

înclinaţia spre activităţi lucrative este un comportament moştenitşi cizelat de-a lungul timpului, natura înconjurătoare darnică, solici-tându-i eforturi pentru a-i smulge bunurile.

Deşi iuţi. impulsivi, agresivitatea este atipică, în general, com-portamentului românilor. Blândeţea şi predispoziţia de a evita conflic-tele, fac din el un om chibzuit, cerebrar. Raporturile interumane sunttensionate uneori din cauza unor ficţiuni minore şi ele se sting repede.

145

Page 142: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Deşi există o „stare de război" latentă date fiind condiţiile precare deexistenţă, arareori asistăm la forme violente de manifestare colectivă.De aici şi „curgerea istoriei" în cadenţa ei normală, eu puţine convulsiisociale majore"(1436,1514, 1784, 1888, 1907, 1989).

O nepăsare faţă de propria persoană, moştenită probabil de ladaci, a rezistat multă vreme egoismelor şi suprasolicitării „eului", atâtde întâlnit în alte zone geografice. Starea de sănătate şi chiar condiţiabiologică nu 1-a preocupat pe român, şi reflexe larg răspândite seîntâlnesc şi astăzi mai des în mediul rural. „N-am să crap din asta",este sintagma care însoţeşte un răspuns la îndemnul de a avea maimultă grijă de sănătate. O atitudine pe cât de periculoasă, dacă negândim \a standardele actuale în materie de asistenţă medicală, pe atâtde nepăsătoare faţă de viaţa de apoi.

Diferenţieri zonale de comportament se conturează însă mai alesca efect al dominaţiei străine. Transilvănenii, bănăţenii şi bucovineniisunt mai disciplinaţi, se spune în popor, fiindcă au „ceva** dindisciplina habsburgilor; bănăţenii sunt mai zgârciţi decât oricare alţiromâni; oltenii sunt buni comercianţi, de aici şi gratularea lor cudiferite epitete; moldovenii sunt mai „înceţi", mai molcomi, maicalmi, în timp ce oltenii sunt „iuţi" etc. Aceste trăsături şi compor-tamente se mai regăsesc şi astăzi. Indiferent de unele diferenţiericomportamentale regionale, ceea ce este esenţial a fost configurat deistoricul Ion Mistor: „Viteji în războaie şi harnici în timp de pace,geto-dacii au izbutit să înfrunte urgia veacurilor şi să transmităurmaşilor lor — românilor - bravura militară, vrednicia cetăţenească şiiscusinţa în muncă şi la felurite îndeletniciri" (1942, p. 6).

Aspectele esenţiale care rezultă din cele prezentate sunt următoarele:• Apariţia omului se realizează într-o lungă şi dificilă evoluţie

din regnul animal către cel uman în devenire, evoluţie care diferă de laun spaţiu geografic la altul sub raport temporal.

• Adaptarea omului la condiţiile naturale de mediu este o condiţiesine qua non a existenţei sale, precum şi a perpetuării propriei specii.

• Caracteristicile mediului înconjurător, formele de relief etc.determină şi condiţionează, în multe privinţe, existenţa unei populaţii.

• Individualizarea etnică a strămoşilor românilor şi formareapoporului nostru se produc în condiţiile unor pendulări masive depopulaţii, cu efecte în plan etnic. în straturile adânci ale populaţieiautohtone au rezistat însă elementele de continuitate şi perpetuare.

• Tipul antropologic al autohtonilor relevă trăsături care s-aucristalizat în timp, devenind esenţiale pentru definirea matricei românilor,dar care, în impact cu unele condiţionări istorice, au suferit modificări.146

Page 143: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Concepte-cheie fi extinderi

Etnogeneză. Defineşte procesul apariţiei (genezei) raselor şipopoarelor şi a filiaţiei (descendenţei) lor.

Proces de asimilare etnică. Presupune absorbţia unei populaţiide către o altă populaţie prin pierderea identităţii etnice a populaţieiabsorbite. Este un proces cu durate variabile în raport de tipul rapor-turilor dintre două sau mai multe populaţii. Prin mijloace violente,asimilarea, potenţial, este mai rapidă, dar nu obligatorie. Prin mijloacepaşnice, este de lungă durată.

Simbioză etnică. Proces de contopire între două grupuri etniceprin asimilări reciproce lingvistice şi culturale şi constituirea unei alteetnii care păstrează elemente identificabile ale fiecăruia din cele douăgrupuri. Exemplu de simbioză: contopirea dacilor cu romanii, cunos-cută sub denumirea de romanizare.

BIBLIOGRAFIE

*** Album statistic al igienei preventive, asistenţei medicale si aasistentei sociale. Cu un cuvânt introductiv de prof. dr. I. Lupaş (1927),Bucureşti, Atelierele Grafice SOCEC & Co. S.A..

Antipa, Grigore (1919), Problemele evoluţiei poporului român. Bucu-reşti, Cartea Românească.

Ciobanu, Ştefan (1941), La Bassarabie. Sa population, son pas.se, saculture. Bucureşti. Moniteur Officiel et Imprimerie de l'etat. ImprimerieNaţionale.

Iorga. N. (1922), Histoire des Roumains et leur civilisation. Bucureşti.Le Roy. Edouard (1928), Les origines hmnaines et revolution de

intelligence. Paris.Nistor, Ion (1942), Autohtonia daco-ronubrilor in spaţiul Carpato-

Dunărean, Bucureşti, Imprimeria Naţională.

întrebări pentru fixarea şi verificarea cunoştinţelor.

• Când şi în ce condiţii se declanşează procesul deantropogeneză în spaţiul românesc?

• Care sunt particularităţile esenţiale ale teritoriului românesc?• Ce presupune procesul de adaptare a omului la condiţiile

mediului înconjurător?• Când putem considera că se declanşează procesul de etnoge-

neză a poporului român?• Care sunt etapele esenţiale ale procesului de etnogeneză a

românilor?• Prin ce trăsături se particularizează românii?

147

Page 144: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

VII. ÎNCEPUTURILE Şl EVOLUŢIA VIEŢII SOCIALE

O dată cu apariţia sa, fiinţa umană generează un nou mod deexistenţă pe scara evoluţiei lumii naturale, date fiind trăsăturile şiaptitudinile sale care o singularizează şi o detaşează, deopotrivă, derestul vieţuitoarelor. Viaţa socială nu este un dat; ea este o „creaţie"germinată pe terenul relaţiilor şi inţerrelaţiilor între indivizi şi colecti-vităţi şi al efectelor rezultate din acestea. începuturile vieţii sociale seconfundă cu zorii umanităţii şi descifrarea lor este nu numai dificilă,dar şi plină de riscuri. Diversitatea supoziţiilor, foarte interesante şiatractive de altfel, invită la reţinere. O notă este comună, însă, faptulcă omul se naşte ca flintă socială.

1. Constrângeri, restricţii şi factori favorizan(i ai relaţiilorinterumane

Nicolae Petrescu (1886-1979), sociologul român de reputaţieeuropeană, care are o contribuţie remarcabilă în fundamentareateoretică a sociologiei comparate, atrăgea atenţia asupra unui aspectcare, la vremea respectivă, era mai puţin remarcat: imaginea asupraomului primitiv trebuie modificată. Noţiunea de primitiv provine de lalatinescul „primitivus" („cel dintâi"), ceea ce ar presupune că termenulrespectiv ar desemna primele grupuri de oameni apăruţi mtr-un spaţiugeografic. Autorul Principiilor sociologiei comparate considera căimaginea omului contemporan. în realitate, nu se configurează înce-pând cu „oamenii primari", ci cu mult înaintea acestora, în epoca încare se produceau semnificative metamorfoze în lumea animală careanunţau apariţia fiinţei umane.

Este greu să penetrăm în acele atât de îndepărtate vremuri pentrua afla unele adevăruri legate de apariţia omului pe Terra, dar analogii,judecăţi şi comparaţii pot conduce la posibile ipoteze credibile.

Hominizii care trec linia de demarcaţie a lumii animale şi începlunga evoluţie spre devenirea lor umană sunt fiinţe gregare. Ei vin din148

Page 145: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

regnul animal cu un bagaj genetic - gregarismul sau comportamentulgregar - fapt semnificativ pentru începutul vieţii sociale. „Cu altecuvinte, nu numai indivizii umani ca atare, dar şi omenirea, mai exactspecia umană, este socială (subl. în text - n.n.\ în înţelesul că s-anăscut, s-a format şi se dezvoltă până azi exclusiv în forme colectivede viaţă'" (Traian Herseni, 1982, p. 513).

Maimuţele antropoide trăiesc în colectivităţi animale —societăţile animale -, care se deosebesc net de societatea umană. Eleau un anume exerciţiu de viaţă colectivă care este transmis inclusivramurii care are evoluţia spectaculoasă spre om. ..Primitivii" trăiesc,de la bun început, într-un mediu incipient de viaţă socială, care esterestricţionată de constrângeri şi deopotrivă favorizată de înseşiprogresele înregistrate de prototipul uman, atât sub raportul definiti-vării progresive a propriei construcţii, cât şi sub incidenţa manifestăriiabilităţilor sale creatoare („unelte", „arme" etc.).

Principalii factori care acţionează asupra grupurilor umane înformarea şi. chiar mai târziu, după definitiva lor apartenenţă la fiinţaumană, sunt următorii:

• deplasarea în spaţii geografice mari pentru procurarea hraneiinfluenţează raporturile dintre grupuri, pe de o parte, şi între membriiaceluiaşi grup, pe de alta:

• dificultăţile foarte serioase în procurarea, depozitarea şiconservarea hranei au eliminat progresiv un presupus egalitarism întrecomponenţii grupurilor, statuând un regim alimentar care anunţădiferenţierile sociale de mai târziu;

• viaţa nomadă nu generează şi alte preocupări în afara celorstrict legate de asigurarea supravieţuirii;

• perpetuarea speciei are caracter haotic, raporturile între sexefiind lipsite de reglementări şi interdicţii:

• dependenţa aproape totală a humanoizilor şi apoi a fiinţelorumane de mediul natural generează constrângeri de cele mai diverseiipuri.

In condiţiile în care spaţiile de deplasare se micşorează şi maiales când se produce sedentarizarea, când oamenii încep să-şi confec-ţioneze unelte, arme, îmbrăcăminte etc., când se adăpostesc în locurioferite de natură sau când îşi construiesc locuinţe, când introducrestricţii în raporturile sexuale, când populaţia creşte sub raportdemografic, iar grupurile umane îşi micşorează spaţiile între eleintrând în raporturi de cooperare sau în relaţii conflictuale, viaţasocială dobândeşte conţinut prin apariţia unor forme de agregaresocială, a unor structuri sociale şi a unor raporturi sociale mai

149

Page 146: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

diversificate şi mai intense, fie între indivizi, fie între aceştia şigrupurile sociale din care fac parte.

2. Forme incipiente de coagulare socială. Multiplicareaşi dezvoltarea lor

Aminteam înainte de bagajul genetic al „primitivilor" care estede natură să ne permită înţelegerea modului cum au apărut şi auproliferat forme de organizare socială.

O primă şi importantă închegare socială, definită de N. Petrescudrept grup elementar, ar reprezenta un indiciu în sensul că omul nuapare izolat, ci într-un mediu gregar pe care îl moşteneşte şi pe care îlsocializează treptat.

Uniforme ca mod de organizare, grupurile elementare, prinadaptări succesive, mai de suprafaţă sau mai profunde, genereazăobiceiuri, credinţe, preocupări, care încep să se diferenţieze de la ungrup la altul.

O viaţă paşnică pare să tihnească acestor grupuri, în pofidacondiţiilor de viaţă precare şi dificile. Viaţa patriarhală paşnică sedeteriorează însă treptat în contact cu alte grupuri cu moduri diferite detrai, îndeosebi cu cele care adoptaseră o conduită prădalnică, războinică.

Este faza în care grupurile umane „primitive" pendulează pe spaţiiîntinse în căutare de hrană, caracterul lor nomad fiind definitoriu.

Un fel de comunism primitiv caracterizează viaţa acestorgrupuri, fiecare membru având „sarcini" şi responsabilităţi şi fiecarefiind, în acelaşi timp, părtaş la bucuriile şi necazurile comunităţii. Esteposibil ca în aceste grupuri să fi funcţionat o formă minimală deorganizare. Cel mai puternic şi mai în vârstă membru al grupuluiprimea respectul general, fiind, probabil, şi conducătorul grupuluirespectiv. în hotărârile luate era susţinut de un sfat al bătrânilor sau alcapilor de familie.

Exclus nu este să fi existat anume ritualuri fie înainte devânătoare (pentru a implora succesul ei), fie după efectuarea ei (pentrua consacra împărţirea vânatului).

Elementul fundamental în această fază a evoluţiei fiinţei umaneîl constituie solidaritatea, ce se menţine inclusiv în grupurile în caredeja conducătorii s-au impus, având funcţia conservării atât a indivi-dului, cât şi a colectivităţii. Solidaritatea are mai mult un caractermecanic, fiind întreţinută de instinctul gregar. în esenţă, este o solida-ritate naturală.

150

Page 147: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

în acest caz (al grupurilor primare) şi numai în această fază deevoluţie a omului se manifestă o adaptare deplină a individului lacomunitate, neexistând interese şi aspiraţii divergente între indivizi caşi între aceştia şi conducători. Ceea ce este valabil pentru comunitateeste valabil şi pentru individ. Cei care încearcă să se sustragă actuluide voinţă al grupului sunt sancţionaţi sau chiar suprimaţi.

Modul de viaţă al acestor grupuri este ghidat fundamental de exigenţede tip biologic (instinctul de hrană, instinctul de conservare / apărare,instinctul de perpetuare a speciei). Toate acestea dau un anume conţi-nut vieţii cotidiene a „primitivilor", ale cărei caracteristici importanteconstau în:

- preocuparea majoră, căreia îi este consacrată aproape întreagadurată a unei zile, constă în procurarea hranei, la aceasta fiind antrenatîntregul grup. exceptându-se copii mici, bătrânii şi neputincioşii;timpul foarte mare acordat acestei preocupări se explică prin depla-sarea aproape zilnică a grupului în căutarea vânatului, a fructelor etc.

- în cadrul grupului se delimitează treptat oameni care seconsacră exclusiv vânatului şi alţii exclusiv culesului;

- în condiţiile unui început de sedentarizare apar şi preocupăride depozitare şi conservare a hranei;

- importantă este şi preocuparea pentru asigurarea unui spaţiuacoperit pentru odihnă, în special, sau în caz de intemperii;

- instincte materne asigură protecţia copiilor şi creşterea lor;- universul spiritual, limitat de stadiul primitiv al existenţei

grupului, este dominat de reprezentări care îmbracă un caracter mistic;spaimele pe care le trăiesc „primitivii" faţă de dezlănţuiri ale forţelornaturii (fulgere, tunete, incendii, cutremure, revărsări de ape etc.) îi facsă le considere drept forţe supranaturale, cărora trebuie să li se supună(din această credinţă se naşte totemismul);

- detaşarea pregnantă faţă de lumea din care provin începe să fieevidentă în condiţiile în care oamenii primitivi încep să-şi făureascăunelte rudimentare („cuţit" din piatră pentru tăiat piele de animal,pentru jupuit sau decojit copacii; cremene pentru aprinderea focului;„topor" pentru atac sau pentru apărare, cu utilizări şi în activităţicasnice; râşniţe primitive pentru zdrobitul seminţelor, boabelor etc.;arcuri cu săgeţi, suliţe, monoxile - bărci pentru o singură persoanăscobite din trunchiuri de copaci ş.a.m.d.), să-şi „confecţioneze"„îmbrăcăminte" (piei de animale jupuite, cu sau fără blană), „încălţă-minte" (opinci, „sandale", cizme primitive din piei de animal, cu saufără tălpi din lemn) etc. şi, mai ales, când începe să înţeleagă

151

Page 148: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

importanţa creării unui sistem de relaţii bazat pe rudenie, în carecuplul familial este fundament al întregii construcţii sociale. Din acestpunct de vedere, succesivele faze evolutive ale cuplurilor ocazionale(de la procrearea unui copil, până la naşterea lui) spre familiamonogamă reprezintă, totodată, succesive restricţionări în relaţiiledintre sexe, cu efecte sociale importante, îndeosebi în statornicireaunor raporturi care au la bază norme şi reguli de conduită, cedobândesc un caracter constrângător tot mai evident şi necesar.Concomitent cu aceste reglementări şi cu tendinţa de statornicire aunor cât mai clare distincţii de ordin familial între membrii uneicomunităţi este, foarte probabil, să fi asistat la apariţia şi apoi laconsolidarea unor tipuri noi de constructe sociale a căror succesiuneeste încă discutată şi discutabilă. Acestea ar fi: hoarda, clanul(nediferenţiat sau diferenţiat), ginta, tribul, uniunile tribale şi statul.

Hoarda, în viziunea unor specialişti (E, Mucke), ar fi fost primaşi cea mai simplă formă de societate. Uneori hoarda este apreciată şica o grupareumană care se bazează pe coabitarea în acelaşi loc şi pevecinătate. „în realitate, hoarda este mai mult o grupare zoogenetică,în care oamenii şi ajutorul reciproc sunt numai un fel de continuare aagregărilor animalice. Avem de a face în hoardă cu o cooperareinconştientă şi temporară, care, mult mai târziu, în alte forme desocietate, devine ceva voit şi gândit'1 (Petre Andrei, 1936, p. 507).Hoarda nu are ordine interioară şi nici conducere durabilă. Este maimult un mediu social decât o formă (structură) socială, este o„protoplasma socială", un fel de teren pe care germinează un mod deagregare socială.

„Societatea elementară şi originală [care] realmente existentă -relevă Petre Andrei (p. 508) - este clanul nediferenţial (subl. în text -n.n.), pe care, însă, unii îl confundă cu hoarda, susţinând că între eleexistă numai o deosebire cantitativă". Clanul, de astă dată în viziunealui E. Durkheim, nu ar fi altceva decât hoarda „care a încetat de a maifi independentă, pentru a deveni elementul unui grup mai întins"(1893, p. 130).

Clanul este, prin urmare, o „societate" permanentă şi închegatăşi are o anume structură: este alcătuit din indivizi care se considerărude, deoarece descind dintr-o speţă de animale sau de plante numitătotem. Astfel, totemismul, ca şi exogamia (interdicţia bărbaţilor de aavea raporturi sexuale cu femeile din acelaşi clan) reprezintă trăsăturicaracteristice importante ale acestei forme de organizare socială.

Clanul (sau hoarda după alţi autori) este un tip de agregaresocială primară bazat pe sistemul de rudenie sau derivat din acesta.152

Page 149: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Sistemul de rudenie este un element coagulat social foarteimportant pentru această fază a evoluţiei „societăţilor" primitive,confundându-se, de fapt, cu societatea însăşi. Principalele sale funcţiiconstau în:

a) precizarea raporturile interindividuale;b) organizarea indivizilor, grupurilor şi comunităţii într-o reţea

de raporturi;c) reglementarea şi fixarea „normelor" comportamentale ale

indivizilor faţă de alţi indivizi, grupuri sau faţă de„societate", în cele mai diferite contexte sau situaţii.

Sistemul de rudenie presupune organizarea unei vieţi în comun aunei colectivităţi care, iniţial, a pornit de la relaţii de rudenie autenticeşi recunoscute şi care, apoi, a adoptat şi pe alţi membri, integrându-i înclan (hoardă), gintă sau fratrie.

Sistemul de rudenie are rolul important pentru acea perioadă,deoarece organizează viaţa socială însăşi a comunităţii primitive, ostructurează şi ii fixează funcţiile.

Clanul, ca expresie a sistemului de rudenie, este nediferenţiat încondiţiile când componenţii săi practică nomadismul şi diferenţiat, încondiţiile sedentarizării comunităţii/comunităţilor primitive, în sensul căapar „specializările" între clanuri („societăţi" pastorale şi „societăţi"agricole - H.H. Stahl, Ş. Voinea).

Deşi toţi membrii clanului (hoardei), ca şi ai ginţii sau fratrieisunt consideraţi rude. există un început de ierarhizare:

- în fruntea lor este un şef, recunoscut pe baza meritelor sale;- tot ca structură ierarhică primitivă poate fi considerat sfatul

bătrânilor, cu rol cumulativ (pentru şef).De asemenea, din funcţiile pe care le au cele două sexe decurg

diferenţierile de poziţie în cadrul clanului: în cazul comunităţilorpreponderent centrate pe cules, rolul femeilor este cel puţin egal cu albărbaţilor, dacă nu chiar mai mare; în cazul comunităţilor prepon-derent centrate pe vânat, rolul lor este minor, fiind, în cele mai multesituaţii, tratate ca sclave.

în viziunea lui P. Andrei, clanul alcătuit pe sistemul de rudenie,este un clan totemic.

Noţiunea de totem este de origine indiană şi a fost pusă în circu-laţie către sfârşitul secolului al XVIII-lea de către englezul Long (1791).Prin termenul de totem se înţelege „familie", „trib" sau „rudenie". De latotem derivă noţiunea de totemism, prin care se înţelege (sau se

153

Page 150: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

desemnează) legătura intimă de rudenie între grupuri şi indivizi, pe de oparte, şi anumite obiecte sau fiinţe (animale, plante), pe de altă parte.Legătura e presupusă de primitivi ca reală, exprimând identitatea derudenie cu animalul, planta sau obiectul considerat ..totem".

E. Durkheim, în Les formes elementaires de la vie religieuse,consideră totemismul ca ..principiul religios" şi principiul de coeziunesocială în fazele primare de evoluţie ale unei comunităţi umane.

Totemul este numele animalului zeu sau plantei şi obiectului lacare clanul (hoarda) se închină, se roagă şi dă numele acestuia(acesteia); reprezintă, deci, forţa de coeziune socială, cu substratmistic, care nu este altceva decât forţa colectivă şi anonimă a hoardei(clanului). în această fază a evoluţiei umane, religia se confundă cuînsăşi societatea, iar totemul (zeul) reprezintă „societatea" respectivă.

Potrivit lui Durkheim, totemismul este propriu unei organizărisociale determinate, anume cea care este divizată în clanuri.

„Primitivii" găsesc „surse de inspiraţie" pentru denumiritotemice în regnul vegetal şi animal, în fenomene naturale etc. (leu,tigru, leopard, maimuţă, soare, nori, arbore etc.). Prin raportare latotem, animalele, păsările, lucrurile, vegetaţia etc. sunt împărţite îndouă categorii: sacre şi profane. Cele sacre nu pot fi nici mâncate şinici sacrificate (este vorba de animale, păsări, plante), pe câtă vremecelelalte pot fi sacrificate sau utilizate drept hrană.

Clanul totemic mai este definit şi ca „un grup de rudenieunilaterală", în comparaţie cu familia, care este bilaterală, în sensul că.în timp ce în familie rudenia recunoaşte relaţiile individului cu tatălsau mama sa (în condiţiile, evident, când se ajunge la o asemeneaconştientizare), în clan rudenia exclude pe unul dintre aceştia. Cineaparţine unui clan, rămâne în el toată viaţa. Chiar şi în condiţiile„căsătoriei", fiecare din soţi îşi păstrează clanul.

în afară de clanul totemic, mai există şi clanul care descindedintr-un strămoş unic, de regulă mitizat.

Există, în afara celor prezentate, îndeosebi în viziunea sociolo-gilor Emile Durkheim. Petre Andrei, Nicolae Petrescu şi TraianHerseni, numeroase alte teorii şi clasificări privind organizarea socialăa comunităţilor primitive.

încheiem succinta prezentare a primelor forme de agregare so-cială cu două scheme propuse de Traian Herseni (1) şi Mihai Ralea (2),pentru a constata, pe de o parte, unele apropieri interpretative, iar, pede alta, a sesiza diferenţele.154

Page 151: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

a)

b)

(1) c)

d)e)f)

Familie înrudita prin sângeClan - matriliniar/ă (maternală)(hoardă) - patriliniar/ă (paternală)Gintă (care poate fi plasată pe acelaşi plan cu hoarda sauclanul, sau înaintea acestora)Fratria (rezultată din unirea clanurilor)TribUniuni de triburi (prin federalizarea mai multor triburi),cetăţi, regate

I

n

ni

IV

Tipurileevoluţieireligioase

Totemism

Cultulstrămoşilor

Zeinaţionali

Religiiuniversa-

liste

Tipurileevoluţiei

domestice

a) clan ne-diferenţial(cu filiaţie

uterină)

b) clan di-ferenţiat

a) familiepaternă

b) familiepatriarhală

Familiepatriarhală

Familieconjugala

Tipurileevoluţieijuridice

a) Tip juridiccu bază de clan

nediferenţiat

b) Tip juridiccu bazătie clan

diferenţiat

Tip juridictribal

Tip juridicnaţional

Tip juridicnaţional şi

internaţional

Tipurileevoluţieipolitice

Tribul

Tribuldiferenţiat

(clase,caste, etc.)

Stata) municipii

(greco-romane)

b) imperiicentralizate

Naţiune

Tipurileevoluţiei

economice

Economiecomunitarăa clanului

Economiefamilială

a) Economiefamiliară (îndecadenţă)

b) Economieurbană

a) Economieurbană (îndecadentă)

t>) Economienaţională şiinternaţio-

nală

155

Page 152: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale

Viaţa socială, care se desfăşoară în clanuri, ginţi, triburi etc.,reprezintă, în esenţă, o componentă a existenţei uinane, care îşi aregeneza în înseşi începuturile îndepărtate ale devenirii omului. Evoluţiaei pare lentă un timp, motiv pentru care N. Petrescu apreciază că este„relativ statică" (1944, p.104). Desigur că aşa este, dar nu într-o ase-menea măsură încât să nu poată fi sesizate deosebiri între indivizi,care se accentuează progresiv.

Deosebirile sunt generate, în primul rând, de instinctul dedominare (forţa) şi de proprietate, posibil derivat din primul, dar certinfluenţat de către acesta. Atmosfera de „dolce farniente" care planaasupra grupurilor primare umane se risipeşte când indivizii dotaţi fizic„descoperă" că este profitabil să utilizeze puterea lor pentru o bucatăsuplimentară de carne sau pentru alegerea partenerei. Puternicii sedetaşează de cei slabi, generând ierarhizări în grupul respectiv şiconflicte. Prima şi de lungă durată este detaşarea bărbaţilor de femei,acestea din urmă devenind practic sclave.

Din dorinţa fiilor de a succeda taţilor la stăpânirea aceloraşifemei şi din instinctul biologic de a-şi asigura subzistenţa proprieprintr-un supliment de hrană, derivă inegalităţi care se accentueazăprogresiv. Inegalităţile, alimentate de instinctul de proprietate,generează inegalităţi patrimoniale de tip comunitar şi individual.

Chiar şi în „societăţile" cele mai evoluate, cum ar fi cele care aucunoscut aşa-zisul comunism primitiv, despre care se credea că suntlipsite complet de simţul individual de proprietate şi că proprietateaavea un caracter exclusiv comunitar, există anumite forme deproprietate personală: armele şi uneltele.

Acest aspect este dovedit de inventarul unor morminte (celîngropat are lângă el unelte, arme, etc., ceea ce arată că şi după înceta-rea din viaţă, trebuie să le posede).

Astfel, imaginea despre societatea primitivă este alta decât cea,în genere, cunoscută. Proprietatea ne apare sub trei forme:

a) comunistă;b) colectivă şic) individuală (N. Petrescu).

Proprietatea comunistă exprimă sentimentele altruiste alecomunităţii faţă de membrii săi, de altfel identificate în această fază deorganizare socială şi constă în întrebuinţarea efectivă a mijloacelorexistente de producţie economică cu obiectivul asigurării securităţiialimentare a întregului grup uman şi satisfacerii celorlalte nevoi156

Page 153: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

existenţiale. Securitatea alimentară individuală dată de apartenenţa lacomunitate, constă în distribuirea egală a produselor (în special aalimentelor). Nu trebuie înţeles că un astfel de tip de proprietate are unrol dominant. De cele mai multe ori, s-a constatat, în urma unor asiduestudii, că acest tip de proprietate are un rol nesemnificativ. Astfel,imaginea că proprietatea solului era exclusiv comunitară, trebuieprivită cu rezervă, deoarece natura proprietăţii este condiţionată defactorii de mediu şi de organizarea economică a comunităţii. Depildă, triburi de vânători, care trăiesc exclusiv din vânătoare, nuinstituie, în mod obligatoriu, proprietatea „comunistă" asupra tere-nului. De fapt, la primitivii păstori şi vânători este mai mult colectivădecât comunistă (comunitară).

Proprietatea colectivă şi cea individuală, erau considerate cafiind specifice „societăţilor" de agricultori. în adevăr, aşa este. dar nutrebuie, cum am observat, exagerat.

Proprietatea colectivă ia diverse forme:• proprietatea asupra drumurilor, „fântânilor" şi pământurilor

neutilizate;• asupra „grădinilor de zarzavat", plantelor, etc.• asupra unor locuinţe etc. (care se moştenesc din generaţie în

generaţie);• şi asupra pământurilor cultivate de femei ş.a.m.d.Proprietatea individuală. în afară de unelte şi arme, mai constă în:

loturi individuale împrejmuite şi cultivate de regulă de femei, locuinţe,îmbrăcămintea, unele produse rezultate din munca proprie, etc.

Apariţia proprietăţii, cum afirmam, a fost generată iniţial deinstinctul de proprietate, ulterior este însă încurajată şi de alţi impor-tanţi factori, precum:

• apariţia, apoi generalizarea sedentarizării, care conduce laconfigurarea primelor „structuri ocupaţionale" (vânători, crescători devite, culegători, agricultori, negustori) şi a celor socio-profesionale(diverse tipuri de meşteşugari: olar, pietrar, etc.);

• schimbările mediului înconjurător, care favorizează proceseledemografice şi determină apropierea grupurilor unele de altele şi conş-tientizarea spaţiului „ vital" de către fiecare grup;

• declanşarea conflictelor intergrupale pentru spaţiu (ca sursă dehrană şi locuire ), care au în obiectiv şi implică deposedarea de bunuri,apariţia prizonierilor şi implicit a sclaviei arhaice, „confiscarea" feme-ilor, alungarea grupurilor învinse sau uciderea membrilor lor;

• calamităţi nahtrale: revărsări de ape. incendii devastatoare, secetă,erupţii vulcanice eţc. ce determină fuga precipitată, cu consecinţele de

157

Page 154: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

rigoare: pierderea propriului teritoriu cu toate bunurile; intrarea în conflictcu alte comunităţi sau acceptarea „tutelării" de către altă comunitate (ceeace duce, implicit la inegalităţi).

în afara acestor factori favorizanţi ai diferenţierilor de tip social,este foarte probabil să înregistrăm, în epocile îndepărtate, şimanifestarea altora, cum ar fi:

• configurarea ideii de drept natural, care pune stăpânire pe uniidintre membrii colectivităţilor teritoriale, idee generată de sentimentulîndreptăţirii acestora de a primi mai mult. în comparaţie cu ceilalţimembri (numai unii dintre vânători, şi anume, primul care atinge ani-malul sau cel care dă lovitura mortală; numai unii dintre bărbaţiiclanului, tribului etc., cum ar fi cei mai abili în lupte cu alte clanuri,cei mai viteji şi curajoşi etc.).

• apariţia „comerţului" în forme rudimentare (trocul) întresocietăţile „specializate", cum ar fi cele pastorale şi cele agrare(schimburi de produse în principal), care conduc la „stocări" de bunuride către unii indivizi, fapt ce denivelează sub raport social comuni-tatea respectivă;

• promovarea, în societăţile agricole, a unui anume tip de pro-prietate, care poate fi apreciată inclusiv ca proprietate individuală. învechiul drept românesc ea apare sub denumirea de „proprietate debrazdă" cu drept de folosinţă temporară pentru obţinerea unor produsenecesare existenţei. Grupul respectiv, şi cu atât mai mult când avem dea face cu unele comunităţi teritoriale mai avansate sub raportulevoluţiei economico-sociale. poate interveni în sistemul distributiv alpământului sau păşunilor, pădurilor, în sensul că fie recunoaşte, încontinuare, loturile individuale, fie le reîmparte etc. în genere, siste-mul acesta de distribuire şi redistribuire este cunoscut de societatearomânească din timpuri care sunt greu de precizat, dată fiind marea luivechime, şi a intrat în conştiinţa publică şi în cutumele româneşti subdenumirea de sistemul devălmas sau devălmăşia. Sistemul evoluează,însă, în feudalism, dând naştere la forme din ce în ce mai complexe,care. în general, sunt următoarele:

a) devălmăşii absolute;b) devălmăşii cu „stăpânirea locurească'";c) devălmăşii egalitare cu „stăpânire pe sumă de stânjeni";d) devălmăşii pe cote părţi proporţionale;e) devălmăşii „umblătoare", stabilite pe un criteriu de

cote-părţi.158

Page 155: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

• Apariţia „robiei patriarhale", în condiţiile izbucnirii conflic-telor dintre colectivităţile teritoriale, provocate îndeosebi de cele„războinice" sau „prădalnice", care îşi autoinstituie, prin practicarearăzboiului, un mod propriu de existenţă şi de manifestare socială.Robii muncesc, astfel, nu numai pentru propria lor întreţinere, ci şipentru întreţinerea învingătorilor. Concomitent, apar şi instrumenteleadministrative necesare impunerii unor condiţii „societăţilor" domi-nate care să determine colectarea produselor (mai întâi), apoi amonedelor (mai târziu). Apare, astfel, instituţia perceptorilor, speciali-zată în strângerea impozitelor în natură sau în bani, care a presupuscrearea unei reţele de funcţionari ce au ca obiect de activitatestrângerea impozitelor şi. în paralel, pentru asigurarea protecţiei lor, aunui corp înarmat, variabil sub raportul mărimii şi compunerii sale.

în interpretarea lui H.H. Stahl şi a lui Şerban Voinea descă-lecările", care au avut un important rol în accelerarea procesului refaceriistatalitătii la români (înfiinţarea statelor feudale româneşti), exprimă oastfel de relaţie care vine din adâncurile istoriei sociale a românilor.

într-o fază mai evoluată, relaţiile dintre învingători şi învinşidobândesc un caracter clientelar. Schimbarea se produce treptat şinumai în condiţiile sedentarizării comunităţilor nomade, care pretindbunuri sau bani de la învinşi. învingătorii devenind, astfel, clienţi„statornici" ai comunităţilor învingătoare. Diferenţierile sociale sestatornicesc definitiv şi se consolidează în ambele tipuri de comunităţi.

Viaţa socială a comunităţilor primitive, nu exclude, prin urmare,unele diferenţieri sociale. Există o întreagă ierarhie la primitivii dintrecut şi la cei studiaţi pe viu la finele secolului trecut, ceea ce relevă -după aprecierile lui N. Petrescu - „un proces activ de diferenţiere"(1944, p. 104).

Deosebirile care se configurează în „societăţile" primitive suntde două tipuri: a) de castă (sau de clasă) şi b) de merit. Primele împartsocietatea în categorii pe bază de drepturi creditare şi avere, iarcelelalte sunt produsul unor calităţi individuale. Chiar şi numai acestedistincţii sunt suficiente pentru a observa că „societatea" primitivă estedeparte de a prezenta aspectul unei egalităţi nivelatoare. Averea (însens de bunuri), naşterea şi meritul sunt criterii de apreciere in acestesocietăţi, creând, astfel, decalaje.

Privilegiul de a aparţine unei ,. clase " (sau mai exact unei caste)şi acela de a distinge un individ în raport de alţii nu sunt aspecterealizate în afara comunităţii şi independent de aceasta, din contră sunt

159

Page 156: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

expresii ale demersurilor întregii comunităţi. Diferenţierile socialeizvorăsc din însăşi natura umană, care nu cunoaşte (şi nu acceptănivelarea socială), pornind de la instinctele primare pe care lemoşteneşte şi mergând spre accentuarea propriului instinct de proprie-tate, precum şi a egoismului, individualismului etc.

Meritele individuale, care au un anume rol în aceste diferenţieri,sunt:

la bărbaţi - bravura, vitejia, curajul, iarla femei - castitatea, priceperea în treburile casnice,

amabilitatea etc.Meritele individuale oferă individului posibilitatea să se distingă

în raport de ceilalţi membrii ai comunităţii şi să obţină prestigiu.Prestigiul are un rol important, dat fiind puternicul simţ al

mândriei la primitivi, care creează o concurenţă puternică întremembrii comunităţii. Diferenţierile - şi este important de reţinut acestaspect — în cazul comunităţilor umane sunt nu numai de naturăbiologică şi psihică (cum se întâlnesc în regnul animal), ci şi de naturăsocială şi culturală, fiind produsul dezvoltării în timp a individului şi agrupului şi a influenţelor ecosistemului exercitate asupra lor.

Distincţiile de castă provin din moşteniri, dar ele nu anihileazăconcurenţa între indivizi.

Discriminările în condiţiile diferenţierilor sociale pe temeiul dis-tincţiilor de castă sunt foarte puternice, unii şefi locali considerându-sedrept descendenţi din zei şi reprezentanţi ai lor pe pământ.

Societatea primitivă, chiar în fazele incipiente ale organizării ei,cunoaşte, deci, o ierarhizare, mai accentuată în cele care aplică„principiul" distincţiilor de castă şi mai puţin ierarhizată la celeconstruite pe principiul distincţiilor izvorâte din merite individuale(prestigiu).

Ierarhizările chiar dacă au la bază cele două principii (distincţiilede castă şi distincţiile datorate meritelor personale) nu sunt uniforme,unele fiind mai simple, altele mai complicate.

Este greu de precizat când şi cum au apărut în comunităţileumane de pe întinsul spaţiului românesc diferenţieri sociale. Elementeinterpretative, desigur, există, şi ele sunt sugerate de unele materialedepistate în diverse zone ale acestui spaţiu. Exemple:

- inventarul unor morminte;- mărimea şi aşezarea locuinţelor;- apariţia valurilor sau zidurilor de apărare etc.

160

Page 157: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Să încercăm, totuşi, să penetrăm în lumea îndepărtată a „primiti-vilor" din spaţiul social românesc, pentru ca să imaginăm cum şi în cesens au apărut şi s-au manifestat diferenţierile sociale.

Structura (stratificarea) socială exprimă deci. în esenţă, diviza-rea societăţii în clase sau straturi, dispuse ierarhic în funcţie de dife-renţele de bunăstare, prestigiu sau alte caracteristici sociale (Jack C.Plano, Robert I. Riggs, 1993, 149).

începuturi foarte îndepărtate ale procesului de diferenţiere soci-ală în cadrul populaţiei autohtone sunt presupuse că apar în paleoli-ticul inferior. „Tabăra" sezonieră de la Ripiceni-lzvor poate fi o dova-dă materială a existenţei unei comunităţi hominide care practicavânătoarea, cunoştea focul şi avea „structuri" rudimentare de locuire.Este posibil ca acest grup uman în devenire, pe lângă comportamentezoologice, să fi avut unele „reglementări" în raporturile dintremembrii comunităţii: raporturi de filiaţie şi de rudenie, raporturi decoabitare şi cooperare etc.

Nu ştim ce număr de membri cuprindea comunitatea de laRipiceni. Se pare că avem de a face cu un grup teritorial de mărimemedie, pe care unii antropologi, arheologi, sociologi îl denumesc ceată.

Şi fiindcă viaţa socială presupune existenţa nu numai a preocu-părilor pentru dobândirea mijloacelor de trai, ci şi promovarea unorrelaţii interumane este acceptabilă ideea existenţei, încă din aceastăfază, a unor cupluri familiale, chiar dacă raporturile sexuale nu suntreglementate în sens modem.

Complexul de la Schela Cladovei (8000-6500 î.Hr.), menţionatdeja pentru importanţa sa, ne oferă repere asupra unor posibile ierarhiisociale. Avem de a face cu o comunitate deplin umană {homo sapiens)de cultivatori (graminee). deci de producători de hrană, care cunoaştedeja familia pereche şi este sedentară (existenţa şanţului de apărare).Este greu de precizat ce tip de structură socială se configurează încazul acestei comunităţi. Mormintele familiale ar putea sugera că ar fivorba de o gintă sau chiar un trib.

Necropolele, „satele" şi ansamblurile arheologice din neoliticdau un mai mare coeficient de probabilitate asupra naturii şi formelorpe care le îmbracă stratificarea socială. Avem de a face cu aşezări,unele întinse, ale unor cultivatori, crescători de animale şi meşteşugaricasnici, care locuiesc în bordeie, practică inhumaţia, au preocupări„artistice" şi o „viaţă religioasă organizată", aşezări apărate de şanţuri(vestigiile culturii Starcevo-Criş Vinca). Nu este exclus ca locuitoriide pe întinsul spaţiului cuprins între Beba Veche (jud. Timiş) -Coşăuţi - Soroca (raionul Soroca) să fie organizaţi în trib (triburi).

161

Page 158: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Supoziţia se confirma în cazul marilor aşezări din neolitic (4500/4000- 2700/2500 î.Hr.), unele cu aspect preurban (Petreni, în Moldova dedincolo de Nistru). Sunt aşezări care au minim 50/100 locuinţe până lapeste 1000 de locuinţe. Presupunând că familiile au minim 4 persoane,rezultă o populaţie cuprinsă între 200/400 - 4000 de locuitori.

în cadru] populaţiei se constată o ierarhizare tipică societăţilorcu caracter sedentar, unde diferenţierile de proprietate produc şiaccentuează diferenţieri sociale, diferenţieri mai accentuate la „socie-tăţile cu caracter militar" din perioada de tranziţie la epoca bronzului(2200/2500 - 2000/1900 î.Hr.). Conducătorul (conducătorii) militari,împreună cu susţinătorii lor se detaşează de restul populaţiei prinpoziţie socială şi economică, în timp ce restul populaţiei se găseşte pepoziţii de inferioritate. Chiar dispunerea locuinţelor unor aşezări dinacea vreme (concentric, în jurul unui spaţiu liber sau radial) dovedeştediferenţieri sociale. Căpeteniile militare (şefii de triburi sau de uniunitribale) reprezintă autoritatea civilă şi militară, posedând deja însemneale puterii (sceptrele de piatră de la Găiceanca - Bacău), având armeleornamentate şi locuinţe fortificate (reşedinţe). Ei se impun, fie prinpropria autoritate, ca reflex al unor calităţi personale deosebite, fie careprezentanţi ai grupurilor militare sau civile (elitele patriarhale), carese distanţau de restul populaţiei prin mărimea locuinţei şi plasamentulacesteia, calitatea şi cantitatea produselor alimentare. îmbrăcăminţii,rezervelor de hrană, execuţiei armelor, varietatea şi volumul instru-mentarului de lucru, suprafeţele destinate gospodăriilor proprii.

Triburile sau uniunile tribale, alcătuite din mai multe triburi,sunt răspândite pe_ un teritoriu mai întins şi ele au, practic, aceeaşistructură socială. In cazul uniunilor de triburi se produce o supra-etajare în zona ..elitelor", şeful sau conducătorul, precum şi „sfatul"sau „adunarea" sunt recrutate din „nobilimea" tribală. Diferenţierea seaccentuează, şefii militari devenind tot mai bogaţi (morminte„princiare" din piatră la Agighiol - Tulcea. Petreu - Teleorman.Băiceni - Cucuteni - laşi), la fel ca şi aristrocaţia tribală şi militară.

Restul populaţiei, diferenţiată prin nivelul proprietăţii, se dife-renţiază şi prin sfera ocupaţională: agricultori, meşteşugari şi negustori.

Alături de proprietatea obştilor îşi consolidează poziţiileproprietatea individuală (particulară) care va determina o accentuare astratificării sociale.

După unii autori din vechime, societatea geto-dacă era structuratăîn grupul denumit tarabostes (pileaţi), care constituia nobilimea (aris-tocraţia tribala), ce ocupa demnităţile politice, militare şi ecleziastice162

Page 159: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

(regi, mari preoţi, comandanţi etc.) şi comaţi (capillati), care suntproducători liberi (agricultori, crescători de vite, meşteşugari, vânători şinegustori). Există şi un început de diferenţiere între populaţialocalităţilor rurale şi cea a localităţilor mari. cu elemente protourbane.

Viaţă urbană trăiesc ctitoriile greceşti de la Marea Neagră şi esteposibil, în anume forme, cetăţile geto-dace, reşedinţe regale sauprinciare, din timpul celor două regate dace (Burebista şi Decebal).

Stratificarea se accentuează în vremea romanităţii nord dună-rene, când o parte a populaţiei autohtone adoptă stilul de viaţă roman.

La nivelul perimetrului locuit de daci coexistă două tipuri destructuri sociale: sclavagistă (de import) şi cea tipică democraţieimilitare (autohtonă).

Stratificarea autohtonă regresează, deoarece statul, pulverizatdupă moartea lui Decebal, revine la faza unor uniuni tribale, a cărorstructură am constatat-o înainte.

Sclavagismul, cu structurile sale specifice, se manifestă îngraniţele Daciei Traiane. El îmbracă, în linii esenţiale, aceeaşi trăsăturica sclavagismul de factură romană. Pe verticală, structura socială aprovinciei romane Dacia era, se pare, aceasta:

în mediul urban: nobilimea municipală (decurioni, în majoritateproprietari de pământuri; magistraţi, înalţi funcţionari imperiali ş.a.);„oameni de afaceri" (negustori, patroni de ateliere meşteşugăreşti,proprietari etc.); funcţionari urbani (edili, questori etc.); meşteşugari;sclavi (cumpăraţi sau crescuţi în familie); liberţi (sclavi eliberaţi); plebei.

în mediul rural: proprietari de pământ (nobili rurali); coloni(fermieri liberi, care închiriază, pe bază de contract cu proprietarul depământ, un teren agricol): peculi - servi casaţi (sclavi care primesc unteren agricol pentru care dau proprietarului bani sau produse); sclavi.

Structura reflectă interesul romanilor pentru crearea unui cadruadecvat de conservare şi perpetuare a vieţii romane în provincie,structuri în care penetrează alogeni (colonişti, funcţionari imperiali,militari, veterani etc. din Imperiu), dar şi autohtoni.

Retragerea romanilor şi apoi pendularea, vreme de veacuri amigratorilor au ca efect distrugerea structurilor sociale de tip urban,omogenizarea structurilor rurale, din care dispar „elementele deimport" (coloni, sclavi etc.).

Comunităţile rurale, majoritar agrare, dar şi pastorale sau mixte,au instituţii (obştea sătească) şi structuri sociale (ţărani liberi,meşteşugari, preoţi) adecvate unei economii închise.

163

Page 160: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Migraţiile „se calmează", apoi încetează. Din secolele IX-X. darposibil şi înainte, procesele de restructurare socială în sens feudalproduc efecte în planul stratificării. Apare, însă, din nou elementulperturbator grav al vieţii sociale româneşti: dominaţia străină.

In general, despre începuturile şi primele faze ale evoluţiei vieţiisociale, aspectele esenţiale care trebuie reţinute sunt următoarele:

• fiinţa umană se naşte ca o fiinţă socială;• „experienţa" oamenilor primitivi, moştenită din animalitate,

reprezintă o formă rudimentară de agregare, care generează apariţiavieţii sociale în grupurile „primitivilor";

• „grupul elementar" reprezintă o primă şi rudimentară formă deorganizare socială a oamenilor primitivi;

• alte forme de agregare socială în perioadele iniţiale aleexistenţei umane, indiferent de disputele teoretice între specialişti,sunt: hoarda, clanul, fratria, ginta, tribul, uniunile de triburi, statul;

• toate formele de organizare sub raport social ale „primitivilor"şi ale „lumii vechi" se întemeiau pe legăturile de rudenie (de sânge);

• concomitent şi paralel cu apariţia primelor forme deorganizare socială are loc şi debutul procesului de diferenţiere socialăstimulat de instinctele de dominaţie şi de proprietate, care marcheazăexistenţa fiinţei umane încă de la apariţia sa;

• de la o structură socială simplă („aristocraţia" tribală şi restulpopulaţiei) se ajunge, în vremea contactelor cu lumea romană şi apoiîn timpul dominaţiei Romei, la structuri complexe, de tip sclavagist;acestea sunt tipice numai societăţii daco-romane din perimetrul Dacieiromane, în restul spaţiului social dacic evoluând, în continuare,structurile de tip tribal.

Concepte-cheie si extinderi

Agregare socială. Are înţeles de organizare socială, de apariţiesau constituire a unei formaţiuni sau structuri sociale. Agregareasocială a primitivilor presupune procesul social prin care se naşte viaţasocială şi deopotrivă modul în care aceştia îşi edifică propriile formede organizare sub raport social.

Asociere spontană. Se defineşte ca fiind procesul de constituiread hoc a unor forme de agregare socială, care, de regulă, sunt provo-cate de anumite situaţii împrejurări, condiţii etc. Mai pregnante în„lumea veche", ele nu lipsesc nici în epocile ce au urmat, inclusiv încontemporaneitate.

164

Page 161: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Fratrie. Termen împrumutat din greaca veche, desemnând o sub-diviziune a triburilor antice din Grecia. Subdiviziunea avea valoarea acâtorva clanuri, reunite, de regulă, prin legăturile de rudenie.

Gintă. Are semnificaţie de grup constituit în baza legăturilor desânge, pornind de la un strămoş comun. Este una din formeleimportante de manifestare sub raport social a „societăţilor" primitive.

Grup elementar. Ar reprezenta prima formă de coagulare socialăa primitivilor în viziunea lui N. Petrescu. S-ar părea că aceastacorespunde vieţii patriarhale paşnice, în care toţi membrii săi acţionauunitar, având atribuţii, responsabilităţi şi satisfacţii conferite de însăşiforţa grupului (colectivităţii).

Trib. în Roma antică, tribus desemna populaţia districteloracesteia. Prima extensie, termenul a dobândit semnificaţia de formăspecifică de organizare a „societăţilor vechi", constituită în temeiulrudeniei între componenţii lor. Mai multe familii, având un teritoriu„propriu'", o limbă comună, aceleaşi credinţe şi obiceiuri şi carerecunoşteau autoritatea unui şef comun formau un trib. Mai multetriburi reunite sub „sceptrul" unui conducător „ales" sau recunoscutalcătuiau o uniune de triburi.

BIBLIOGRAFIE

Andrei, Petre (1936), Sociologie generală, Craiova, Tiparul ScrisulRomânesc S.A. Craiova.

*** Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic - sec. X) (1976),Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Durkheim, Emile (1893), De la division du travail social, Paris.Herseni, Traian (1982), Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale,

BucureştL Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.Paiante, G. (1903), Precis de sociologie. Paris, Felix Alean.Mucke, F. (1895), Horde und Tamilie in ihrer urgeschichtlichen Ent-

wicklung, Berlin.Petrescu, Nicolae (1944), Primitivii, [Bucureşti], Casa Şcoalelor.Petrescu, Nicolae (1994), Principiile sociologiei comparate (Text ales,

traducere şi studiu introductiv de dr. Maria Larionescu), [Bucureşti], EdituraŞtiinţifică.

Ralea, Mihai (1944), Introducere în sociologie, [Bucureşti], CasaŞcoalelor.

165

Page 162: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor

• Care sunt factorii ce influenţează apariţia şi evoluţia vieţiisociale?

• Ce este grupul elementar şi care sunt principalele lui trăsături?• Care este conţinutul „vieţii cotidiene" a „primitivilor"?• In ce viziune analizează E. Durkheim şi P. Andrei hoarda şi

clanul?• Ce se înţelege prin totem? Care este semnificaţia lui pentru

„societăţile" primitive?• Cum „clasifică" Tr. Herseni şi M. Ralea formele de organizare

socială ale „lumii vechi"?• Care sunt principalii factori ce conduc la apariţia şi la

adâncirea diferenţierilor sociale?• Cum ne apare structura socială a geto-dacilor şi cum

evoluează aceasta în perioada dominaţiei romane?

166

Page 163: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

VIII. CONSOLIDAREA SISTEMULUI CLIENTELARŞI A DEZVOLTĂRII DEPENDENTE.

TENDINŢE TIMPURII DE PERIFERIALIZAREA COMUNITĂŢILOR SUD-EST EUROPENE

Aşa după cum forţa a primat în diferenţierea indivizilor înprimele faze ale procesului de antropogeneză, tot la fel s-au produs, laînceput, şi distanţările între comunităţi, cu efecte vizibile în plansocial, dar şi pe alte planuri. Cele prezentate până acum constituiedoar începuturile unui proces de anvergură europeană. Acesta secontinuă şi dobândeşte o forţă deosebită în perioadele următoare, cândsistemul clientelar şi dezvoltarea dependentă se extind şi se accen-tuează, schimbând, susţinem noi, într-o formă decisivă ritmurile,sensurile şi nivelurile evoluţiei istorice a numeroase comunităţi umane.

Dacă o vreme „agenţii" care provocau asemenea fenomene şiprocese socio-istorice de anvergură şi profunzime erau populaţiilemigratoare, ulterior locul este cedat puterilor europene ale vremii,care, cu unele distincţii relativ importante, s-au manifestat, întotalitatea lor, conduse numai de aspiraţii dominatoare. Nici „Vestul",nici „Nordul", „Sudul" sau „Răsăritul" Europei nu sunt ferite desimptomatologia specifică intereselor dominatorii. Dacă în părţileapusene ale continentului decalajele între cuceritori şi învinşi nu devino povară pentru ultimii, iar în epoca modernă şi contemporană seanihilează practic. în cele răsăritene situaţia este cu totul alta.Societăţile din acest perimetru trăiesc drama periferializării, amarginalizării în propriul lor continent şi nu datorită unor extraterestri,ci unor comunităţi umane pământene, întâmplător sau nu. majoritareuropene.

1. Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tipde evolufie socială

Prezenţa romanilor într-un întins perimetru geografic a configu-rat, un nou tip de civilizaţie, cu toate consecinţele - redate succint, dealtfel, anterior - asupra populaţiilor care au intrat sub administraţiaRomei. Aceleaşi efecte sunt remarcate şi în cazul triburilor geto-dace

167

Page 164: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

care intră în componenţa Daciei romane şi, prin influenţe, mai multsau mai puţin intense, inclusiv asupra celor care au rămas în afaragraniţei provinciei romane de la nordul Dunării.

Romanii se retrag în 271/275, dar, până la Constantin cel Mare(306-337), ei exercită o considerabilă influenţă în nordul Dunării. înurma lor, imperialii romani lasă un popor nou - poporul daco-roman -,o limbă vorbită de toţi locuitorii fostei provincii şi apoi şi de cei dinafara ei, o civilizaţie remarcabilă şi o unitate religioasă asigurată deortodoxism.

De la romani s-au difuzat în epocă şi s-au prelungit în timp ca unecou întârziat mărturiile despre imensele şi de necrezut bogăţii dacice,justificate de tezaurele aduse la Roma şi de organizarea unei intenseexploatări de metale preţioase în zona Munţilor Apuseni, un fel deCalifornie în miniatură. Existenţa unui autentic El Dorado într-o zonăde acces şi confluenţă europenă a exercitat, desigur, o puternicăatracţie asupra străinilor, fie ei ocazionali, fie statorniciţi în vecinăta-tea hotarelor daco-romane. „Mirajul dacic" era alimentat şi de infor-maţiile, deloc exagerate, despre rodnicia solului, despre clima blândă,hărnicia locuitorilor, natura generoasă. Toate acestea s-au constituit,fără voia autohtonilor, în surse de invidie, adversităţi şi cotropirivenite din zona acelor seminţii nestatornice şi prădalnice, deloc sau nuîndeajuns calificate în producerea bunurilor materiale, sau din parteaunor neamuri avântate în idealul expansionist încă de pe vremea cânddoctrinele politice se aflau în stare embrionară.

Goţii sunt printre primii care străbat părţile Europei sud-estice.începând cu iarna anului 331/332 ei traversează Dunărea, invadândteritoriul Peninsulei Balcanice. Prezenţa lor în spaţiul daco-romaniloraccentuează sistemul clientelar, dar nu aduce decât într-o anumemăsură atingere civilizaţiei urbane de tip roman, care îşi perpetueazăexistenţa, concomitent cu vieţuirea, în continuare, a comunităţilor detip rural. Continuă practicarea îndeletnicirilor de bază ale locuitorilor,precum agricultura, creşterea vitelor, viticultura şi pomicultura,exploatarea minereurilor (fier, argint, aramă, aur), a sării şi a păcuriiprecum şi exersarea a numeroase meserii, al căror „nomenclator" s-aîmbogăţit considerabil. Un proces de erodare a vieţii urbane a fost,însă, inevitabil, nu numai datorită dominaţiei goţilor (apoi avizigoţilor), ci şi ca efect al dispariţiei factorului stimulativ al civili-zaţiei citadine - romanii - şi, deopotrivă, al presiunii demograficeexercitată de populaţia rurală, mult mai numeroasă decât ceaorăşenească sau preorăşenească.

168

Page 165: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Prin infiltrarea hunilor, gepizilor şi avarilor în spaţiul EuropeiOrientale şi Meridionale, viaţa socială a populaţiilor atinse denăvălirile lor se modifică substanţial. In raport cu suma tuturorpopulaţiilor care au devenit dependente de migratori, aceştia din urmăreprezentau minorităţi războinice, care stăpâneau vaste teritorii. Timpde câteva secole, locuitorii din masivul areal în care pendulează„minorităţile războinice" sunt supuşi unei presiuni, cu intensitatevariabilă, care le schimbă fie parţial, fie integral modul de existenţă.Oraşele, care mai rămăseseră, decad, se ruralizează sau sunt aban-donate de locuitorii lor. Multe localităţi rurale dispar, întreaga lorpopulaţie refugiindu-se în locuri retrase sau greu accesibile, undetrebuie să se adapteze noilor condiţii oferite de mediul natural.

Caracterul de comunităţi cu economie închisă se păstrează încontinuare, cu diferenţe însă în raport de condiţia juridică a aşezărilor.Cele „nou constituite" nu sunt obligate să cedeze o cotă parte migra-torilor, pe câtă vreme comunităţile rămase în regim de dominaţie trebuiesă plătească un „tribut" (avarii solicitau, de exemplu, 50% din produse).

Raporturile dintre comunităţile care acceptă să rămână pe loc şimigratori îşi pierd treptat caracterul clientelar, dobândind un aspect totmai evident de servitute (în afară de produse, erau obligate să asigure,nu în puţine situaţii, forţă umană pentru campaniile lor prădalnice).

Comunităţile „nou create" îşi modifică, în majoritatea cazurilor,caracterul iniţial, prin situarea lor în alt mediu natural. Locuitorii carepreferă zonele montane îşi schimbă preocupările tradiţionale, punândun accent mai mare pe creşterea vitelor, prelucrarea lemnului,practicarea vânatului şi pescuitului. Se restrânge considerabil sau chiarîncetează cultivarea unor plante, concomitent cu diminuarea ocupa-ţiilor agrare. Aceste schimbări, care au loc în cadrul economiei noiloraşezări, conduc, implicit, la unele metamorfoze în planul structurilor şirelaţiilor sociale. Membrii comunităţii revin la „sentimente mai bune",activând solidarismul comunitar şi ameliorând raporturile interper-sonale. Deşi nu poate fi vorba de revenirea la un egalitarism de felulcelui întâlnit în grupurile umane primitive, apare foarte plauzibilăipoteza renaşterii unei nivelări relative de proprietate, datorită faptuluică fiecare individ şi-a părăsit precipitat locuinţa şi a abandonatbunurile sale personale sau ale familiei din care face parte.

Prin urmare, în acelaşi perimetru existenţial al unei populaţiisedentare, în condiţiile distorsiunilor cauzate de migratori, se produceo diferenţiere a comunităţilor umane după modul cum se raportează lamigratori:

169

Page 166: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

a) comunităţi teritoriale care acceptă regimul de dominaţie;b) comunităţi care migrează în locuri mai sigure, protejate fiind

de formele de relief (înălţimi, teren accidentat) sau de păduri seculare;c) comunităţi teritoriale care îşi continuă existenţa în condiţii de

libertate, fără să cunoască sistemul de constrângeri impus dedominatorii războinici, dală fiind situarea lor în enclave greuaccesibile, izolate sau plasate la distanţe apreciabile de rutele utilizatede migratori în incursiunile lor prădalnice.

Se configurează. în raport de cele trei situaţii, direcţii evolutiverelativ distincte, pe fondul unor tradiţii dificil de dislocat, cum vomconstata mai târziu:

• perpetuarea şi dezvoltarea colectivităţilor pe linia tradiţionalăde evoluţie, inclusiv a vieţii sociale, potrivit propriilor lor resurseumane şi materiale şi deopotrivă motivaţiilor, aşteptărilor şi aspira-ţiilor membrilor acesteia (c);

• continuarea parţială a evoluţiei pe care s-a înscris comunitateaumană respectivă şi adaptarea „din mers" la exigenţele impuse depopulaţiile migratoare (a) şi

• continuarea parţială şi chiar fragmentară a vieţii comunitareanterioare impactului cu migratorii şi adaptarea la noile condiţiiimpuse de schimbarea „vetrei" localităţii (b).

1.1. Natura şi esenţa raporturilor cu migratorii. Sistemulîribuîai şi efectele fui in plan social

în cele ce urmează ne vom ocupa de evoluţia colectivităţilorteritoriale care nu au migrat sau care nu au fost dizlocate depopulaţiile nomade.

Sunt numeroase decenii de când, în ..circuitul" dezbaterilor ştiin-ţifice asupra unor epoci îndepărtate din istoria omenirii (apropiate foartemult de perioada post-romană, care constituie obiectul atenţiei noastre),prin necunoscutele pe care le ridicau cercetării, s-a propus şi a avut oanume circulaţie sintagma de „orânduire asiatică" (sau tributală). Fărăa fi specifică numai continentului asiatic, această presupusă orânduire seîntâlneşte, desigur şi în Europa. Africa sau America.

Studiile asupra „orânduirii ţributale" relevă că, încă de laCaesar (100-44 î.Hr.), iar în spaţiul românesc de la DimitrieCantemir, se fac referiri la un anume mod de organizare socială,care, după M. Constantinescu. ar evoca acest tip de sistem social.Mai mult. acelaşi sociolog şi istoric român consideră că ..există [...]posibilitatea ca societatea dacică din sec. I î.e.n, - I e.n. să fie o

170

Page 167: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

variantă a orânduirii tributale. în orice caz, ea depăşeşte stadiulcomunei primitive şi ipoteza orânduirii tributale, chiar implicândunele elemente (subl. în text - n.n.) din sclavagismul greco-roman, emult mai verosimilă decât cea a unei societăţi sclavagiste" (MironConstantinescu, 1974, p. 34),

Dacă societatea geto-dacă a fost sau nu o formă („variantă") aorânduirii tributale este o problemă mult prea complexă, care necesitădemonstraţii pertinente. Ne vom referi, în continuare, la elementeleconfîgurative ale unui asemenea mod de organizare a societăţii înepoca post-romană în spaţiul sud-estic european.

Denumirea de „orânduire tributală" aparţine lui M. Constantinescu,la care subscrie şi profesorul. Ion Banu, unul dintre puţinii specialiştiromâni care se implică în controversele lumii ştiinţifice din străinătateîn deceniile şase şi şapte în problematica dificilă şi complexă a„orânduirii asiatice". Potrivit acestora, orânduirea tributală (şi nutributară) este o formaţiune socială care „nu se înscrie în rândulformaţiunilor clasice (de la comuna primitivă la sclavaj, la feudalism,capitalism, socialism) şi nici nu ar fi o verigă de trecere de la una laalta din aceste formaţiuni" (Henri H. Stahl, 1980. p. 26). Prin urmare,orânduirea tributală este o formaţiune socio-economică de sinestătătoare, despre care se pot afirma următoarele:

a. Premisa acestui mod de organizare socială o constituiecomunitatea tribală.

b.ln cadrul unei uniuni tribale sau al unui stat arhaiccomunitatea înglobată (tribul) apare ca proprietar unic asuprapământului, vitelor, uneltelor şi altor bunuri mobile şi imobile.

c. Dată fiind stăpânirea în comun a bunurilor, se creează un felde unire între agricultură, creşterea vitelor şi meşteşuguri, comerţulfiind considerat periferic şi plasat, ca atare, la marginea comunităţilor,

d. Surplusurile din agricultură, creşterea vitelor şi meşteşugurilesunt socotite ca bunuri aparţinând legal unităţii supreme (conducereauniunii tribale sau a statului), care este considerată drept proprietar unic.

e. Surplusurile se încasează prin tribut.f. încasarea tributului se realizează prin intermediul unei categorii

sociale „specializate" - perceptorii.g. Perceptorii formează o categorie socială suprapusă. în această

relaţie nu este obligatoriu ca să existe statul, formaţiunea tributalăputând exista şi înaintea constituirii acestuia. Astfel, între etapa uniriitribale şi etapa statului, nu este, în mod obligatoriu, o legătură sau osuccesiune, de care este legată apariţia orânduirii tributale.

171

Page 168: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

h. între comunităţi şi pătura suprapusă (elita) apar şi se dezvoltăcontradicţii, care se accentuează în condiţiile apariţiei statului.

i. Orânduirea tributală nu poate fi asimilată cu cea a comuneiprimitive, date fiind diferenţierile sociale care apar în cadrul acesteia.

j. Nu trebuie confundată nici cu orânduirea sclavagistă sau cucea feudală. Ceea ce distinge orânduirea tributală de feudalism, deşiambele au un caracter agrar, sunt următoarele aspecte esenţiale:

• în orânduirea tributală „unitatea superioară" (conducereauniunii tribale sau a statului) nu se distinge net, ca în feudalism, demasa socială, ci formează o singură formaţiune socio-economică, încare numai unele poziţii diferă, în raport de bunuri şi muncă: înfeudalism avem de a face cu structuri sociale distincte (clase sociale)opozante prin nivelul proprietăţii, interese şi aspiraţii: seniorii(feudalii - laici şi bisericeşti) si masa ţărănimii dependente,majoritară, a orăşănimii şi mesteşugărimii dependente.

• în orânduirea tributală pătura suprapusă (elita) se mulţumeştesă „încaseze" surplusul produselor şi să „solicite" munci „de ajuto-rare" (executarea de şanţuri sau ziduri de apărare), care sunt, în fond,în folosul tuturor: în feudalism, seniorii se substituie unităţii centralecolective în încasarea tributului, fixându-i cuantumul în raport depropria lor voinţă: din anonim şi colectiv, tributul devine, individual,pe cap de gospodar, conducând la decăderea în servaj a membrilorcomunităţii respective.

• în orânduirea tributală ocupaţiile membrilor comunităţii sedesfăşoară liber, în timp ce în feudalism activităţile productive suntsupuse arbitrariului seniorului feudal sau bisericii.

• în timp ce în orânduirea tributală, cum am văzut, există unproprietar unic asupra pământului şi bunurilor (tribul), în feudalismpământul se află în proprietate devălmaşă între senior (care este maimult stăpân decât proprietar deplin) şi între comunitatea rurală (carenici ea nu este proprietară deplină, ci are numai un drept devălmaşasupra unui hotar care aparţine comunităţii). Proprietatea feudalăconstituie, astfel, un tip de relaţii de proprietate mixte — seniorale şiţărăneşti - confuze şi nestabile.

Ipoteza existenţei „orânduirii tributale", inclusiv în spaţiultradiţional românesc, are, fără îndoială substanţă teoretică şi esteatractivă. Nu ar fi exclus ca un astfel de sistem socio - economic să sedovedească cu argumente certe că a funcţionat cândva. Chiar aşa fiind,unele observaţii sunt necesare:

— Este neclar cum a funcţionat sistemul socio- economic propusde unii autori ca fiind un alt tip de „orânduire" în condiţiile perioadelor172

Page 169: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

îndelungi de stăpânire a populaţiilor războinice migratoare. Se ştie căflexibilitatea şefilor cetelor războinice era relativă şi oricum limitată.ceea ce face improbabilă existenţa în paralel a două instituţiispecializate în colectarea tributului - perceptorii, cum improbabilăeste şi dirijarea unei părţi a tributului către „unitatea supremă". Dacăacest sistem este posibil să fie identificat în alte spaţii sociale,elementele probatoare pentru demonstrarea aserţiunilor teoretice încazul societăţii geto-dace sau a celei daco-romane sunt încă fragile.Este nevoie încă de o cercetare serioasă şi asiduă, la care istoriasocială este chemată să-şi aducă aportul său, poate decisiv.

— Sistemul („orânduirea") poate fi acceptat ca existând în epocamigraţiilor doar în zonele efective de dominaţie a migratorilor şi nu înîntreg spaţiul locuit de o populaţie sedentară, datorită schimbărilor,uneori esenţiale pentru comunităţile care fug din faţa năvălitorilor.

- Coabitarea, sau altfel spus, manifestarea concomitentă a douămoduri de existenţă socială (unul tradiţional sau cvasitradiţional şialtul determinat de natura raporturilor fie cu migratorii, fie cu alteformaţiuni prestatale) exclude generalizarea „orânduirii tributale'" lascara întregului perimetru tradiţional românesc.

— Apariţia şi generalizarea obştii săteşti, ca formă socială deorganizare a comunităţilor agrare, anterioară probabil orânduiriitributale, crea un spaţiu de incompatibilitate, care putea fi eludat pânăla un punct, dar nu putea fi ignorat cu desăvârşire de către artizaniinoii „orânduiri".

- Rămâne obscură identitatea acestui sistem original socio-eco-nomic, care nu este nici sclavagist sau feudal şi nu poate fi asimilatnici cu orânduirea comunei primitive.

Influenţele pe care putea să le exercite un astfel de sistem socio-economic asupra populaţiei protoromâne sau româneşti, în contextulîn care îi recunoaştem existenţa, inclusiv în perioada imediat următoa-re constituirii statelor feudale, pot fi apreciate ca importante, cu toatecă acestea n-au fost resimţite în întreg perimetrul tradiţional românesc.S-a născut, astfel, aservirea colectivă (comunitară), ca tip de relaţieeconomică şi socială intercomunitară, prin răscumpărarea promisiuniicolectivităţilor războinice că nu vor jefui comunităţile stabile şi cupreocupări domestice, care îşi asumau plata unui tribut.

Mai mult, conducătorii populaţiilor războinice. îşi asumau„onoarea" de a apăra comunităţile plătitoare de eventuali alţi invadatori.Plata tributului se realizează în sistemul cislei, adică nu individual, ci pecomunităţi agrare, pastorale sau mixte. Neachitarea tributului erasancţionată prin incursiuni armate având caracter represiv şi prădalnic.

173

Page 170: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

1.2. Obştea ţărănească - expresie socială a comunităţiloragrare şi reactiv antidominator

Dacă „orânduirea tributală" se înscrie în rândul probabilităţiloristorice, obştea sătească este o realitate socială indiscutabilă. Este oformă de agregare socială, care „vine" din adâncurile istoriei umane şiîşi prelungeşte existenţa în multe zone europene, până în modernism.

Pentru istoria socială a comunităţii româneşti, obştea săteascăare o importanţă deosebită, motiv pentru care istorici, sociologi, eco-nomişti şi alţi specialişti i-au acordat o atenţie considerabilă. Fără oordine prestabilită remarcăm contribuţiile originale şi importante carele-au adus în problematica complexă a obştii ţărăneşti B.P. Haşdeu(1838-1907), /. Bogdan (1864-1919), N. Iorga, P.P. Panaitescu,H.H. Stabl Ştefan Ştefănesai, Şerban Popacostea, Eugenia Xaharia şialţi universitari şi cercetători remarcabili prin scrierile lor. Se adaugăacestora şi germanul Helmuth Haufe, care a studiat fenomenul agrarromânesc în echipele de cercetare monografică gustiene.

Obştea ţărănească teritorială, cum a intrat definitiv în istoriasocială a poporului român, nu este nici prima şi nici cea mai vecheformă de organizare socială de acest tip. P. P. Panaitescu demonstreazăcă, anterior acesteia, încă din vremea comunităţilor geto-dace, existauforme de obştii cum erau comunităţile vicinale teritorializate, care. larândul lor, prin unele forme structurale, ancestrale, indicau un„model" anterior, de tipul comunităţilor gentilice (asupra cărora amfăcut deja referiri).

Deosebirea dintre obştea gentilică şi cea ţărănească teritorialăconstă în aceea că prima era întemeiată pe legăturile de sânge (derudenie), formând un trib de sânge care stăpânea şi lucra pământul încomun. în timp ce a doua era întemeiată pe legături de vecinătate şiinterese economice, dualismul proprietăţii, autoconducere şi autoapă-rare. Deşi comunitatea sătească era formată din familii diferite, cuvechime sau mai nou aşezate în spaţiul comunitar, se mai păstreazătradiţia despre comunitatea de sânge moştenită din vremea ginţilor.Acest aspect reiese din conştiinţa moşnenilor şi răzeşilor din spaţiultradiţional românesc referitoare la înrudirea între toţi locuitorii satuluidevălmaş, prin fixarea unei genealogii comune şi prin perpetuarea uneilegende despre un „moş" comun al colectivităţii umane respective.

Trecerea de la comunitatea gentilică la comunitatea vicinalâbazată pe munca în comun pe acelaşi pământ a fost un proces complexşi de lungă durată, care necesită numeroase clarificări.

174

Page 171: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Cum şi în ce mod se exercită conducerea în cadrul obştiilor ţără-neşti teritoriale este un aspect delicat şi încă suficient de controversat.Ipoteza care, se pare. are mai multă credibilitate este cea formulată deistoricul Radu Rosetti (1853-1926) care. în esenţă, susţine următoarele:

— în satele libere, obştiile ţărăneşti au avut conducători aleşi, cepurtau numele de cneji sau juzi, diferenţiaţi de restul populaţiei prinstarea lor economică, şi care, cu timpul, devin dregători ereditari avândnumai drept de ,.judecătură'\ nu şi de stăpânire efectivă asupra satului;

- între cneji şi juzi există deosebiri: „Şi unii şi alţii erau magistraţirurali, ocărmuitori de sate. dar cnejii ocârmuiau satul din tată în fiu înputerea unui drept de moştenire strămoşesc, pe când juzii erau simplimagistraţi rurali aleşi sau numiţi" (Radu Rosetti, 1907, p. 231).

Ipoteza lui Rosetti poate fi acceptată parţial. întrucât se referădoar la realităţile sociale din satele care căzuseră deja în dependenţaseniorilor feudali, laici sau ecleziaşti. Un alt aspect care trebuie însăaccentuat îl reprezintă titulatura utilizată - cneaz -, care. la români,exprimă o structură socială anterioară întemeierii statelor feudale(sesizată de R. Rosetti). un fel de aristocraţie, ce definea un stăpân desate. Este, deci, evident că anterioritatea stăpânirii de sate, presupuneacă acesta (sau aceştia) nu primiseră drept de stăpânire privilegiată dinpartea domniei.

In documente care privesc sate de moşneni şi răzeşi din ŢaraRomânească şi Moldova (sec. XVI-XIX), nu se întâlnesc ..primari"aleşi de săteni constituiţi în obşti teritoriale (noţiunea de „primar'având înţeles de cârmuitor, conducător al obştii), întrucât asemeneaformaţiuni sociale erau conduse de un sfat şi de bătrânii satului, cu altecuvinte de o conducere multiplă şi nu unică.

în Ţara Românească, foarte rar, sunt atestate şi sate libere demoşneni care erau conduse de un „dregător" ales din masa locuitorilorcomunităţii, care purta denumirea de pârcălab, denumire frecventăînsă în satele care erau deja aservite (sec. XV-XVII).

Este de remarcat faptul, semnificativ de altfel, că în marea majo-ritate a documentelor medievale nu apar conducători individuali aiobştilor libere, situaţie ce generează, evident, numeroase interogaţii.Există numeroase supoziţii în legătură cu sensurile şi rolurile caretrebuie atribuite „cetelor" (posibil, având un „bătrân" în calitate deconducător) sau „oamenilor buni şi bătrâni" (ca intermediari întreobşte şi autoritatea domnească sau boieri), dar care. după cum rezultădin documente, aveau mai mult un rol juridic.

175

Page 172: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Obştea ţărănească este, prin urmare, o formă străveche de agre-gare socială, rezistentă şi reprezentativă pentru evoluţia societăţiiautohtone, în anumite forme prelungindu-şi existenţa până în pragulepocii contemporane. Este, totodată, o formă ancestrală socială careopune rezistenţă tentativelor seniorilor feudali - laici sau ecleziaşti -de aservire, dar nu aduce progrese în producţia de mărfuri şi nici nupoate contribui la dezvoltarea pieţei interne sau externe a societăţiiromâneşti, dimpotrivă este o stavilă în dezvoltarea economică.

Cu toate acestea, importanţa obştilor, pentru perioadele prefeu-dală şi feudală, sub aspect social, este considerabilă, constituindelementul opozant spolierii ţăranilor de către marii feudali şi deopo-trivă al aservirii lor economice. Acesta este. de fapt, şi aspectulesenţial care distanţează procesul de aservire din spaţiul social româ-nesc de cel înregistrat în apusul Europei. în timp ce în vestulcontinentului aservirea ţărănimii este rapidă sau relativ rapidă, în ţărileromâne (în Ţara Românească şi Moldova) aceasta cunoaşte ritmurimult mai reduse şi se prelungeşte până în epoca modemă.

Aservirea în ţările române relevă două faze de mare intensitate,în evoluţia acestui îndelung proces:

— prima, care debutează şi se dezvoltă în secolele premergătoareîntemeierii statelor feudale şi constă în creşterea accelerată a dome-niului feudal prin aservirea a numeroase obşti ţărăneşti cu scopulîntreţinerii seniorilor şi a mercenarilor care îi apărau şi

- a doua, care începe în a doua jumătate a secolului al XVI-leaşi se caracterizează prin predominarea rentei în muncă (claca)seniorială, transformată în „întreprindere" producătoare de mărfuri. Caefect al acestui nou tip de activitate economică se declanşează oautentică campanie pentru obţinerea braţelor de muncă, ceea ceconduce la legarea ţăranilor de glie (aservirea) şi dizolvarea obştilorţărăneşti (P.P. Panaitescu, 1964).

Activităţile economice de bază ale obştilor săteşti constau încultivarea pământului şi creşterea vitelor. „Vatra satului eraînconjurată de trupurile de moşie, care cuprindeau terenul arabil,izlazul şi pădurea. Chiar dacă practicile de cultură a pământului -folosirea până Ia epuizare a unui lot, lăsat apoi în moină, şi deplasareape un alt lot desţelenit - implicau mobilitatea culturilor agricole,rotirea se făcea în limitele trupului de moşie. Obştea sătească avea unsuport teritorial, comunitatea umană şi pământul formând un ansambluunitar" (Florin Constantiniu, 1999, p. 45).

176

Page 173: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Obştile săteşti, ca realitate socială autohtonă inconfundabilă, audevenit nu numai un depozitar de obiceiuri şi tradiţii, ci şi un referen-ţial al mentalităţilor şi comportamentelor românilor, un punct desprijin economic, moral şi social în epocile de restrişte, un reactivantidominator. Aceste aspecte, ca şi altele, atât de puţin studiate pânăîn prezent, deschid, cu siguranţă, orizonturi noi şi îndrăzneţe îninterpretarea istoriei sociale.

Sistemul tributal şi obştea sătească nu întâmplător sunt plasate încontextul marilor migraţii. Este perioada în care evoluţia vieţii socialeintră în zodia improbabilului, a presupunerilor. Lipsa sau sărăciasurselor impune prudenţă. Atât sistemul tributal. cât şi obştea săteascăpot să aducă un aport considerabil la înţelegerea evoluţiei sociale acomunităţilor româneşti până la întemeierea ţărilor române. Şiimportanţa lor creşte (inclusiv a sistemului tributal încă fragil argu-mentat) cu atât mai mult cu cât sud-estul european - şi nu numai acestperimetru — intră într-un ciclu nou evolutiv, prin marile mişcăridemografice produse de migratori.

In 374 hunii îi zdrobesc pe ostrogoţi pe Nistru, „provocândmigraţia precipitată şi în serie a altor triburi germanice, şi pradă,plecând din pusta panonică. mai multe provincii ale ImperiuluiRoman. Attila a reuşit să supună o bună parte din Europa Centrală, darla scurtă vreme după moartea lui (453) hunii, divizaţi şi dezorientaţi,dispar din istorie" (Mircea Eliade, 1988, p. 7). Gepizii, de origine ger-manică, veniţi din regiunea Vistulei, după înfrângerea hunilor, îşiextind stăpânirea asupra teritoriilor acestora, fixându-şi centrul degreutate la vest de Munţii Apuseni. După 480, ocupă şi regiunileintercarpatice, în condiţiile când la orizont apar şi protoplugarii. Maitârziu, intră în scenă, în aceste zone. avarii, apoi slavii. Şi unii şi alţii,influenţează evoluţia comunităţilor româneşti, inclusiv prin aportdemografic, în sensul că o parte a lor rămân definitiv alături deromâni, fiind asimilaţi.

Forţa de absorbţie a românilor se datora nu numai numărului lorconsiderabil pentru acele vremuri (constituiau etnia cea mainumeroasă din sud-estul Europei), ci şi unei organizări sociale asemă-nătoare (slavii deşi „migratori'* erau. practic, o comunitate cu îndelet-niciri agrare) sau atractive, resurselor naturale şi evident, avantajelorce decurgeau din statornicia comunităţilor lor.

în cursul secolului al 8-lea continuă convieţuirea românilor cuslavii, ultimii fiind absorbiţi treptat de către comunităţile româneşti,concomitent se pare. cu unele rămăşiţe ale triburilor avare, care.

Page 174: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

învinse de franci în 795/796 în Câmpia Panonică. penetrează inclusivspaţiul românesc. Este o perioadă ceva mai calmă, mai relaxată, carepermite unor locuitori să revină la vechile vetre ale satelor lor şi să-şireia preocupările tradiţionale. Curând, însă, spaţiu) nord-dunăreancunoaşte noi şi semnificative „mişcări", prin extinderea, de la mijloculsecolului al 9-lea şi până în prima jumătate a următorului, a statuluibulgar asupra unor regiuni româneşti, prin penetrarea ungurilor înzona Carpaţilor nord-estici şi aşezarea lor în Câmpia Panonică, deunde vor iniţia atacuri împotriva teritoriilor româneşti, prin invaziilesuccesive ale pecenegilor şi cumanilor şi, în sfârşit, prin dominaţiaaspră a tătarilor inaugurată în 1241.

Tătarii ocupă practic întreaga suprafaţă a Moldovei. Transil-vaniei, Banatului şi Ţării Româneşti (în sens de regiuni istorice şi nude state feudale) şi trec prin foc şi sabie comunităţile teritoriale - fieurbane (Rodna, de pildă, este distrusă complet la 1 aprilie 1241), fierurale. Dominaţia aspră a tătarilor şi extinderea dominaţiei ungareasupra Transilvaniei, după căderea Hoardei de Aur, se reflectă negativasupra evoluţiei populaţiei româneşti, modificând cursul vieţii unorcomunităţi şi determinând stagnări sau regrese în demersurile altora.Peisajul social este agresat şi se află din nou sub presiunea unor factoriexogeni, cu efecte care se prelungesc în timp.

Este de subliniat, deci, că viaţa socială a românilor şi înaintaşilorlor, de la retragerea aureliană şi până la marea invazie tătară din 1241,cu puţine perioade de „linişte", se desfăşoară, practic, în regim fie dedependenţă, fie de dominaţie străină. Acest aspect are însemnătate nunumai în planul evoluţiei vieţii sociale, ci şi în planul situării şipoziţiei societăţii româneşti în devenire în cadrul societăţiloreuropene. Perioadele succesive şi lungi ale agresiunilor externedeturnează semnificativ o parte din populaţia masculină de lapreocupările domestice pentru a face faţă cu armele, atunci cândsituaţia o impunea, la atacurile năvălitorilor. Jafurile şi campaniilemilitare care se desfăşoară în perimetrul românesc diminuează forţaeconomică a localităţilor rurale şi urbane (atâtea câte mai rezistă dupănăvălirile migratorilor) şi, implicit. înrăutăţesc condiţiile de viaţă alelocuitorilor. Surplusul de produse nu poate fi valorificat prinoperaţiuni comerciale. Starea de incertitudine, teama influenţeazăcomportamentele multor oameni, care nu se mai simt motivaţi să seconsacre cu hotărâre preocupărilor lor diurne, tn vremea marii invaziitătare, începute în 1241, mărturii scrise relevă un nou exod depopulaţie spre zone apărate de înălţimi, unde îşi ridică în pripă

178

Page 175: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

locuinţe improvizate şi îşi întemeiază gospodării precare. Viaţalocuitorilor care iau drumul pribegiei din cauza năvălitorilor poate fiimaginată, aşa cum am facut-o anterior.

Presiunile asupra comunităţii româneşti, chiar şi după ce migra-ţiile încetează, se menţin şi acestea au rolul lor în configurarea unoranume sensuri evolutive. Românii, când propriul teritoriu este conş-tientizat ca fiind al lor, sunt deja înconjuraţi de vecini care vin din zăriîndepărtate, cu obiceiurile şi tradiţiile lor de populaţii familiarizate cudeplasările la mari distanţe. Ungurii ca şi bulgarii au venit din stepeleîndepărtatei Asii; slavii, care au determinat, ca şi bulgarii, pulverizarearomanităţii sud-dunărene, slavizând o bună parte din PeninsulaBalcanică, au venit din nordul Europei. Cu excepţia unei părţi a popu-laţiei din sudul Dunării care şi-a păstrat şi perpetuat romanitatea şi seaflă în acest perimetru din vremuri îndepărtate, întregul teritoriutradiţional românesc era, încă înainte de formarea statelor feudale,înconjurat practic de foşti migratori. Acomodarea unei populaţiiancestral sedentare, având un spaţiu propriu de vieţuire care îiaparţinea cu multe secole înaintea penetrării ungurilor, bulgarilor sauslavilor în Europa de sud-est, cu populaţii care se deplasaseră pe marispaţii şi cu moduri distincte de vieţuire (cu excepţia slavilor) a fostdificilă. Apetitul expansionist al ungurilor şi slavilor în principal, darşi al bulgarilor a fost un element de presiune permanent, cu efecte nunumai asupra raporturilor de vecinătate, ci şi asupra unor aspecte carevizau securitatea şi chiar perpetuarea societăţii româneşti.

2. Succesiunea tipurilor dominatorii. „Modelul" dezvoltăriidependente

Prin campaniile militare ale ungurilor împotriva teritoriilor vesticeromâneşti se prefigurează reinstalarea tipului imperial de dominaţie,inaugurat, cum bine se ştie, de romani în 105/106.

Timp de trei secole - de la începutul veacului al X-lea şi până laînceputul veacului al XIH-lea - românii transilvăneni se confruntă cuexpansiunea ungurilor. La sfârşitul acestui interval. Ardealul devineprincipat autonom sub suzeranitate maghiară. O soartă asemănătoare oau şi celelalte teritorii româneşti care decad în sistemul dominator străinnu la mare distanţă în timp. Din secolul al XlV-lea şi până la 9 mai1877 Ţara Românească şi Moldova sunt supuse de otomani, soartăîmpărtăşită şi de Dobrogea (1417-1877) şi Transilvania (1541 -1688).

Imperiul Habsburgic apare în postură de putere dominantă maiîntâi în Transilvania (1688), apoi succesiv în Banat (1718), Oltenia

Page 176: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

(1718) şi Bucovina (1775). Cu excepţia Olteniei, care rămâne subhabsburgi până la 1739, celelalte provincii sunt menţinute de Curtea dela Viena în propria împărăţie până în 1918. Ungurii revin în postură dedominatori asupra Transilvaniei în urma instituirii dualismului de tipmonarhic în combinaţie cu Imperiul Habsburgic (1867).

Perioade mai lungi sau mai scurte de ocupaţie militară ruseascăcunosc Muntenia şi Moldova între 1769-1854, iar partea răsăriteană aMoldovei, botezată de ţarişti Basarabia, intră în componenţa Rusiei în1812 şi este menţinută până în 1918, când se reuneşte cu România.Dar calvarul Basarabiei nu se încheie, deoarece ruşii o ocupă între1940-1941. apoi după 1944 şi până în 1990. Cum au sfârtecat acestteritoriu tradiţional românesc şi care este configuraţia lui actuală amrelevat în altă parte a cursului.

Dacă am insistat asupra urmărilor devastatoare ale populaţiilormigratoare, precum şi asupra alternanţei sau simultaneităţii exercităriidominaţiei imperiale asupra teritoriului tradiţional românesc, am avuiîn obiectiv să relevăm, atât durata lor în timp. cât şi diversitateatipurilor dominatorii care au generat efecte proprii fiecărui tip în parte,dar care au şi o seamă de trăsături generale.

In ceea ce priveşte extensia temporală, datele sunt elocvente:întreg spaţiul tradiţional românesc cade în regim de dependenţă faţă deputerile străine începând cu secolul al XV-lea", regim care se prelun-geşte până la 1859 (pentru Ţara Românească şi Moldova, până la Prut).1879 (pentru Dobrogea) şi 1918 pentru restul provinciilor româneşti.

In raport de tipurile dominatorii, sunt de reţinut. înainte de atrece la analiza unora din efectele exercitării lor, două chestiunisemnificative:

a) din cele cinci regate şi imperii care îşi dispută întâietatea asu-pra spaţiului românesc — Regatul Ungar, Imperiul Turcesc. ImperiulHabsburgic, Imperiul Rusesc şi Imperiul Austro-Ungar - patru suntcreştine şi unul este islamic.

b) puterile creştine exercită o administraţie de tip colonial:exploatează masiv resursele naturale, instituie propriul sistem deorganizare a provinciilor româneşti, utilizarea obligatorie a limbii lorîn şcoli, instituţii centrale şi locale etc. Imperiul Otoman, deşi apreciatde N. Iorga. ca fiind un exemplu tipic de „stat de pradă". în afară detribut (care. este adevărat, creşte progresiv, concomitent cu fixarea

Moldova începe să plătească tribut Porţii în 1456. mai târziii decâtŢara Românească (care consimte plata tributului în vremea lui Mircea celBătrân- 1386-1418).180

Page 177: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

unor tot mai apăsătoare sarcini de natură economică), nu se lanseazăîn forţă în probleme de organizare şi administrare a ţărilor române.Turcii le lasă o relativă libertate de manifestare în problemele politiciiinterne, potrivit tratatelor încheiate cu fiecare în parte. Regimulinstituit - regimul capitulaţiilor - este, oricât pare de neverosimil, mai„generos" decât regimul rusesc, de exemplu, care se prăvăleşte cuforţă distructivă asupra Basarabiei şi românilor basarabeni.

Distincţiile dintre imperiile menţionate sunt irelevante cândluăm în discuţie aportul economic al provinciilor româneşti lasusţinerea lor cu produse, materii prime şi forţă de muncă sau cu sumeconsiderabile, sub formă de impozite sau tribut (haraci, în cazulturcilor). Puţini cunosc valoarea jafului economic practicat pe scarălargă de imperiile cotropitoare. Fără a încărca prea mult memoria cucifre, apelăm însă la unele dintre acestea, pe care le considerăm nunumai indispensabile, dar şi relevante pentru a constata contribuţiaromânilor la ridicarea standardelor de viaţă ale celor puternici atunci,în comparaţie cu propria stare precară, practic perpetuată din generaţieîn generaţie. Tabelul următor, oferă o anume dimensiune a enormelorpierderi înregistrate sub raport economic de societatea românească, înurma dominaţiei străine, pierderi care, din nefericire însă, nu se reducnumai la atât.

Tipul dedominaţie

Turcească

Turceasca

Turcească

Turcească

Habsburgicâ

1 ari stă

Capitalulstrăin

Perioadaexercităriidominaţiei

sec.XTV-1858

1456-1858

1859-1877

1541-1690

1687-1918

1789-1854

1916-1944

Evaluarea îniei/aur

a pierderilorînregistratede români

664.167.536

322.523.000

44.615.000

25.108,000

2.450.000.000

200.000.000

894.100.000.000

Echivalentulîn kg aur

a pierderilor

214.194

104.338

14.392

8.097

857.500

64.516

12.564.217

Unitateaadministrativteritorială care

a înregistratpierderile

Muntenia

Moldova

România

Transilvania

Transilvania.Oltenia, Banatşi Bucovina

Moldova şiMuntenia

România

181

Page 178: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

După cum rezultă din tabel, din secolul al XIV-lea şi până în1944, pierderile în bunuri de toate tipurile şi în sume de bani,transformate în lei/aur şi în kilograme/aur, se ridică la cifre astronomice:

340.006.305.780 lei aur sau13.827.254 kg aur sau

14.000 tone aur sau1.400 vagoane de aur.

în calculele respective, efectuate de experţi ai Băncii Naţionale aRomâniei, nu intră alte numeroase şi masive pierderi, cum sunt, de pildă,tezaurul românesc încredinţat spre păstrare Rusiei aliate în 1916 şi carenici până în prezent nu a fost retrocedat României (Mircea Muşat, 1978,p. 25), uriaşele cantităţi de bunuri, instalaţii industriale, materii prime,produse agrare etc. jefuite de U.R.S.S. după 1944 ş.a.m.d.

Nu este greu de imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă aceste imensevalori autohtone ar fi rămas în posesia celor care le-au creat. Este certcă societatea românească n-ar fi navigat la periferia continentului, eaînsăşi fiind, probabil, în situaţia de a fi un etalon de bunăstare şicivilizaţie, cum sunt societăţile „vestice". Dar cum să ajungă la aseme-nea standarde, când nici nu mai putea aspira, nu mai putea să-şiimagineze un viitor fără sacrificii de toate tipurile. Se mai puteaimagina oare un astfel de viitor în condiţiile când majoritatea ţărănimiitransilvănene, bănăţene, bucovinene şi basarabene îşi pierduse pămân-turile, când căzuse în dependenţa grafilor maghiari, nobililor ruşi sauaustrieci, când grupuri de români erau dislocaţi din anumite zone saucând întinse suprafeţe de teren, păduri etc. erau cedate coloniştilor,când utilizarea limbii române era interzisă, când faţă de români seadopta o atitudine sfidătoare şi arogantă etc. Era evident că oasemenea situaţie nu putea avea un caracter stimulativ, din contrădevenea o sursă de insatisfacţii, revoltă şi deopotrivă de diminuareconsiderabilă a forţei productive a oamenilor. în atmosfera generată defurtul calificat al „muncii naţionale" (M. Eminescu) era dificil caproducătorii direcţi de valori materiale şi spirituale să găsească drumulfiresc spre împlinirea menirii lor în societate, cum la fel de firesc era şipentru acea parte a elitelor româneşti care îşi păstrase sentimentelenaţionale să se considere frustrată, defavorizată şi marginalizată decătre regimurile dominatoare străine.

Colonizările practicate de unguri în Transilvania şi Banat, deturci în Dobrogea şi de ruşi în Basarabia (între 1814-1842 cu populaţiegermană: la începutul secolului al XlX-lea cu bulgari, în sudul provinciei,

182

Page 179: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

unde este favorizată şi aşezarea unor grupuri de ucraineni şi elveţieni deorigine franceză: în localităţile urbane s-a încurajat aşezarea evreilor,grecilor, armenilor) au modificat structura etnică a provinciilor româ-neşti dominate de imperiali. In unele zone. precum sudul Basarabiei,sud-estui Transilvaniei. Bucovina, mai accentuat în Cernăuţi şi împreju-rimi, s-au produs modificări demografice semnificative, elementelealogene tinzând să devină dominante.

Politica demografică imperială a avut ca efect semnificativ şitransformarea localităţilor urbane în enclave ale populaţiei alogene,penetrarea populaţiei româneşti fiind serios restricţionată.

împreună cu migrările „naturale" individuale sau în grup (italieni,bulgari, austrieci, polonezi etc.) colonizările au avut un rol în procesullent sau mai accelerat al schimbării raportului între populaţia româ-nească şi minoritari, care avea şi conotaţii politice: justificarea exerci-tării unor presiuni asupra statului român sau chiar a unor intervenţii înforţă, când contextele istorice le favorizau asemenea acţiuni.

Integrată strategiei generale a imperialilor de anihilare a forme-lor de rezistenţă a populaţiei româneşti, îndeosebi a intelectua-lităţii,adoptarea unor măsuri vexatorii care să împiedice întreţinerea saudezvoltarea conştiinţei naţionale, politica şcolară promovată de unguriîn Transilvania sau de ruşi în Basarabia au urmări ce s-au prelungitmult în timp după 1918. Diferenţele dintre cele două provincii, carereflectă într-o măsură şi distincţiile dintre concepţiile şi practicijepolitice ale celor două tipuri de dominaţie, sunt considerabile. InTransilvania, deşi şcolarizarea copiilor români era cea mai scăzută -60,8% din numărul celor de vârstă şcolară din Imperiul dualist,comparativ cu 66,5%, cât reprezenta procentul copiilor unguri şcola-rizaţi şi 96% al copiilor de origine germană şi respectiv slavă (cehi,slovaci) — aceasta era mult superioară şcolarizării copiilor români dinBasarabia (Mircea Muşat, Florian Tănâsescu, 1982, p. 56-57). Astfel,restrângerea progresivă a şcolilor şi liceelor cu predare în limbaromână, ca şi alternanţele între interzicerea şi acceptarea limbiiromâne ca limbă utilizată în învăţământul din Basarabia, în paralel cuobligativitatea învăţării limbii ruse, au creat o masă ţot mai substan-ţială de analfabeţi. Dacă în 1897. în Basarabia mai ştiau să scrie şi săcitească doar 15,6% din locuitori, în 1918 ştiutorii de carte repre-zentau doar 1,7% din totalul populaţiei! Practic, întreaga masă a popu-laţiei româneşti, cu excepţia intelectualilor şi a unor grupuri restrânsede proprietari de pământ şi întreprinzători particulari era analfabetă!Neştiinţa de carte reprezenta, în consecinţă, o altă gravă urmare a

183

Page 180: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

absorbţiei Moldovei răsăritene în spaţiul despotismului ţarist şi, prinextensie, a întregului şi multiplului sistem de dominaţie asupra popu-laţiei româneşti.

Consecinţele nefavorabile ale îndelungatei „integrări" aprovinciilor româneşti în imperiile multietnice învecinate sunt şi de alttip. Cunoaşterea lor ar întregi imaginea efectelor globale ale domi-naţiei străine privind evoluţia societăţii româneşti. Ne este imposibil,ţjlată fiind economia cursului, să dăm o extindere mai mare analizeiacestor urmări. Precizăm, însă, că esenţa mutaţiilor care se produc înplanul structurilor şi manifestărilor sociale o vom „descifra" în capito-lele următoare. Important este acum să cumpănim asupra aspectuluicel mai grav al dominaţiei imperiale: marginatizarea (periferializarea)societăţii româneşti.

Prin periferializare sau marginalizare înţelegem rezultatul ace-lui proces complex şi de durată prin care o comunitate umană ajungesă se depărteze progresiv de standardele superioare şi performanteale dezvoltării socio-economice, plasându-se cu mult sau chiar foartemult sub nivelul acestora.

Societatea românească este în situaţia aceasta sau, mai exact, afost adusă într-o astfel de situaţie, prin „efortul conjugat" al unorputeri europene. Evoluţia ei, ca şi a celor din această parte a continen-tului nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea urmărilor prezenţei inte-grale sau parţiale a comunităţilor naţionale sud-est europene în spaţiulde exploatare a imperiilor învecinate. Este un fenomen istoric cuefecte generale zonale, dar şi cu urmări distincte pentru fiecare grupetnic luat separat.

Românii intră în sfera de influenţă efectivă a regatelor sau impe-riilor cu care s-a învecinat de-a lungul vremii, potrivit celor arătate, detimpuriu, mai exact în perioada în care se reluase procesul refaceriistatalităţii. Unităţi administrativ-teritoriale care poartă diverse denu-miri - ţări, vlăsii, valahii, cnezate, voievodate etc. - sunt atestate încădin secolul al 9-lea (după unele cronici turceşti) şi ele se extind, proli-ferează şi fiinţează aproape pe întreg spaţiul fostului regat daciccondus de Burebista. Procesul nu are caracter întâmplător:

a) reapare şi se declanşează în condiţiile unui calm relativ înre-gistrat în migrările de populaţii în perimetrul european;

b) este expresia acţiunii unei populaţii de aceeaşi origine etnică,de limbă latină şi care instrumenta crearea unor mini-state având conş-tiinţa tradiţiei statale anterioare (regatele dacice) şi mai ales a forţei pecare o presupunea organizarea ei în astfel de formaţiuni teritoriale;184

Page 181: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

c) rezultă dintr-o apreciere lucidă, verificată în timpul migraţiilor,care au demonstrat că nu fuga din faţa năvălitorilor era o soluţie, ci maidegrabă rezistenţa, dar nu o rezistenţă individualizată Ia o comunitatesau alta. ci una colectivă, bine organizată, condusă şi eficientă.

Ungurii, când încep să penetreze spaţiile tradiţionale ale româ-nilor - şi cronicile lor consemnează acest aspect -, întâlnesc comuni-tăţi locale organizate în formaţiuni prestatale, remarcabile prin forţalor economică şi militară (conduse de Gelu, Glad, Menumorud), careopun o rezistenţă ce îi intrigă pe experimentaţii călăreţi ai stepelorasiatice. Forţa opozantă a romanilor faţă de expansiunea unguriloreste dată, in esenţă, pe de o parte, de noua strategie poliiico-militarăpe care o adoptă in faţa năvălitorilor străini, iar pe de alta, deorganizarea lor in formaţiuni cu funcţii statale. Aceeaşi strategie esteaplicată şi în secolele al XHI-lea şi al XIV-lea, în contextul infiltrărilorungureşti în teritoriile româneşti Ia sud şi la est de Carpaţi şi al ame-ninţărilor Imperiului Otoman.

Impactul cu noile tipuri de dominaţie - maghiară şi otomană - înplanul organizării sociale are efecte paradoxale. In primul rând,surprinzător, dar real, are un aspect pozitiv, care nu poate fi negat şianume stimularea coagulării mai timpurii a statelor feudale (ŢaraRomânească, Moldova, Dobrogea) şi, în al doilea rând, un aspectnegativ, date fiind efectele dizolvante asupra formaţiunilor prestataleromâneşti.

Succesiunea dominatorilor şi perpetuarea prezenţei lor vreme desecole creează distincţii locale în blocul românesc, care se manifestăpe mai multe planuri şi generează efecte de lungă durată:

- configurează „zone economice" relativ bine profilate: tipicagrare (Moldova, în toată cuprinderea ei, Ţara Românească şi Dobrogea)şi agrare, dar cu unele tendinţe de dezvoltare industrială (Transilvania,Banat); acest decalaj are, la rândul său. unele urmări:

• apariţia mai timpurie a unor stabilimente industriale şicrearea unui număr relativ mai important de muncitori înTransilvania şi Banat;

• manifestarea mai accentuată a procesului de urbanizare, înspecial cu populaţii alogene, în Transilvania. Banat şi Bucovina;

• transformarea, cu timpul, a unor localităţi din Transilvaniaşi Ţara Românească în centre comerciale „specializate"(Braşovul, porturile dunărene);

• apaîiţia şi dezvoltarea considerabilă a mâinii de lucru liberăîn agricultura din Ţara Românească şi Moldova şi migrarea

185

Page 182: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

acesteia spre oraşe, ca efect al discrepanţelor existente inregimul proprietăţii agrare:

• patrimoniul agrar are o distribuţie inegală în provinciileromâneşti, ca efect al exercitării unor tipuri diferite dedominaţie: in Transilvania şi Banat ţăranii aveau suprafeţemai mici de pământ, comparativ cu cei din ŢaraRomânească şi Moldova din stânga Prutului (motiv pentrucare legiuitorul român, după 1918, este nevoit să elaborezelegi şi regulamente speciale de aplicare a lor, particularizatela distincţiile zonale);

• politica iniţiată de guvernele româneşti după 1859 şi, înspecial, după 1877 conduce la declanşarea unui proces deindustrializare cu efecte benefice asupra României Vechi,care intră în „concurenţă" cu Transilvania şi Banatul, pânăla 1918;

• resursele locale, care sunt puse în valoare de timpuriu depopulaţia românească (aur, argint, lemn, sare, fier, aramă,petrol etc.), în condiţiile exploatării lor intense de cătreunguri, austrieci, turci, conduc la apariţia, în epocamodernă, a unor zone „specializate", în care se va concentraun număr mai mare de muncitori comparativ cu alte zone(Zlatna, Valea Jiului, Valea Prahovei etc.).

- Determină, într-un proces de lungă durată, schimbăricantitative şi calitative în structura socială, care, la o mai atentă ana-liză, chiar dacă aparenţele de uniformitate nu lipsesc, atestă diferen-ţieri, unele foarte importante:

• nobilimea care se formează în Transilvania, Banat,Bucovina şi Basarabia subminează poziţiile economice şisociale ale boierimii române devenind preponderentă atâtsub raport numeric cât şi al influenţei pe care o exercită (înBasarabia, în 1912, după un secol de dominaţie rusească,69% din nobili nu erau originari din provincie, fiind de douăcategorii: slujbaşi de stat ridicaţi la rang de nobili - 42% şinobili veniţi din largul Rusiei - 27%) (A. Boldur, 1992,p. 456); nobilii maghiari, germani - proveniţi din rândulcoloniştilor -, austrieci şi ruşi deţin funcţii cheie în adminis-traţiile provinciilor şi domină categoric prin forţa economicăşi financiară, marginalizând boierimea română care areacces spre „vârfurile" societăţii cu foarte mare greutate şirespectând condiţiile impuse de legislaţia imperială (în

186

Page 183: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

primul rând să cunoască limba dominantă, să aibă instrucţiesuperioară, să dovedească că sunt cetăţeni loiali ai statuluirespectiv etc.). Chiar şi în Ţara Românească şi Moldova depână la Prut, deşi boierimea, care se constituia în elita socie-tăţii, era mai „pură" sub raport etnic, în anumite perioade erasubstanţial penetrată de alogeni (greci sau grecizaţi);,Murghezia"~ apare relativ mai timpuriu în Transilvania şiBanat şi este, cu unele excepţii, compusă majoritar dinunguri, austrieci, germani şi evrei; exploatează resursenaturale (mine, păduri, izvoare de ape minerale, sare), seimplică în producţia industrială sau de bunuri de consum,organizează şi exploatează reţele de transport, efectueazăoperaţiuni bancar-financiare, comerciale etc. Transilvaniarămâne însă fief al nobilimii maghiare, care se aratărezistentă la asaltul burgheziei şi care, după 1918.declanşează un conflict cu România („problema optanţilor",cum a fost consacrată în epocă), judecată în instanţeinternaţionale. Poziţiile burgheziei se arată a fi maiputernice în Banat. In Basarabia, condamnată de ţarişti sărămână provincie agrară (îndeosebi viticolă), puţini dintrenobilii (boierii) români acced în stratul burghez alprovinciei, care este alcătuit practic numai din ruşi, evrei şialţi alogeni. Burghezia din Ţara Românească, Moldova depână la Prut şi apoi din România modernă (creată la 1859)are o evoluţie lentă şi provine majoritar din boierime, care,după Adrianopole (1829), se lansează în operaţiuni comer-ciale sau speculative. Către mijlocul secolului trecut, darmai ales către finele acestuia, procesul de formare aburgheziei române se accelerează, îndeosebi ca efect allegislaţiei protecţioniste. în structurile burgheze dinRomânia Veche se instalează un strat substanţial deîntreprinzători alogeni care tind, în anumite domenii, să

în literatura istorică occidentală, în special cea din S.U.A. şi Anglia,conceptul de burghezie are un sens mai limitat decât cel pe care îl utilizează încăistoriografia românească (şi, în genere, literatura din România). Burghezia ar defini.în viziunea autorilor occidentali, o componentă a claselor mijlocii, rentieră sauimplicată în diferite tipuri de afaceri, iar aristocraţia ar desemna pe marii posesoritie pământ, proprietari de mine etc., care obţin producţii şi câştiguri mari (R.R.Palmer, Joel Calton, 1992, pp. 121-122).

187

Page 184: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

devină majoritari, fie pe ramură, fie pe tipuri de activităţi.După 1918, în condiţiile „moştenirii" structurilor socialecare s-au configurat anterior în fiecare din provincii, situaţiarelevă dezechilibre (unele majore) între burghezia română şicea a grupurilor minoritare etnice. Câteva date suntelocvente. Astfel, în 1925, în 21 de localităţi urbane dinTransilvania numărul industriaşilor români era de 1272(reprezentând 12,72%). în timp ce industriaşii maghiari,germani, evrei etc., la un loc, însumau 8714 (87,28%) (PetreSuciu, 1927, p. 136). La un deceniu distanţă, dar la nivelulRomâniei Mari, dintr-un total de 1370 de întreprinderiindustriale, cu un capital investit de 5300 milioane lei, 971de întreprinderi, având un capital de 3700 milioane lei,aparţineau firmelor evreieşti (Paul A. Shapiro, 1974, p. 73).

• Producătorii independenţi mici şi mijlocii (în genereîncadraţi în ceea ce se definea a fi meşteşugari) sunt ocategorie relativ importantă sub raport numeric, dar cu oforţă economică diferenţiată (slabă sau foarte slabă înMoldova. Ţara Românească) şi relativ mai importantă inBanat, Transilvania şi Bucovina (în care elementele meşte-.şugăreşti germane, solid organizate în bresle şi solidare înacţiuni, reprezentau o forţă de care, nu o dată, s-a ţinutseama);nomenclâtorul meseriilor este mai dezvoltat până la1889 în Transilvania şi Banat, apoi se egalizează şi chiareste uşor depăşit de cel din România Veche.

• Ţărănimea, majoritar liberă, după impactul cu dominatoriistrăini, cade în dependenţă mai rapid şi în proporţii mai mariîn Transilvania, Banat. Bucovina şi Basarabia, decât cea dinŢara Românească şi Moldova de până la Prut. Obştile săteşti(la care ne-am referit deja) au avut un important rol înfrânarea procesului deposedării de pământ a populaţieirurale şi a căderii sale în dependenţa nobililor sau boierilor.Generalizarea dependenţei economice a ţărănimii, indiferentde provinciile din care a făcut parte, a generat o problemăsocială ţărănească acută, care a marcat profund societatearomânească, problemă care s-a plasat, ca importanţă, laacelaşi nivel cu cea naţională, dar care, era condiţionată desoluţionarea cu prioritate a problemei naţionale. Gravitateaproblemei sociale ţărăneşti (asupra căreia vom reveni într-uncapitol următor) era determinată nu numai de repartiţia

188

Page 185: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

frapant injustă a patrimoniului agrar, ci şi de forţa numericăpe care o reprezenta stratul ţărănesc (cea. 80% din structuraîntregii populaţii). Lipsa sau insuficienţa pământului a avutefecte şi în planul creării claselor mijlocii, în sensuldiminuării considerabile a procesului lor constitutiv şi.bineînţeles, şi a dezvoltării şi consolidării lor. Faptul că niciîn România Mare, care înregistra, desigur, un progresremarcabil în configurarea unor straturi mijlocii, aceastăcategorie socială, vitală pentru noul tip de construcţiesocială — societatea modernă (burgheză) - nu era suficientformată, a avut consecinţe serioase atunci, care se prelun-gesc în timp şi se resimt şi astăzi, evident cu urmărinegative. Fiind majoritară şi sărăcită, cu tendinţe de treceresub bariera minimală de existenţă, ţărănimea a dat notagenerală a societăţii şi anume societate plasată la periferiaEuropei, atât în ce priveşte standardele dezvoltării generale,dar şi a celor privind calitatea vieţii şi a speranţei de viaţăetc. Ţărănimea a imprimat, deci, anumite caracteristicievoluţiei societăţii româneşti, care s-a înscris în parametriitrendului societăţilor agrare, cu tendinţe de depăşire aacestei posturi nefavorabile în a doua jumătate a deceniuluial 4-lea din perioada interbelică.

— Subdezvoltarea, care este efectul fundamental al marginalizăriisocietăţii româneşti, cauzată de exercitarea dominaţiei străine timp desecole, diminuează considerabil ritmurile avansului economico-social,politic, cultural, educaţional, care. normal, contribuie la plasarearomânilor pe o poziţie de inferioritate în peisajul naţiunilor europene.Tendinţa firească de depăşire a subdezvoltării, conturată tot maiputernic, atât la nivelul elitelor politice, cât şi la nivelul structurilorsociale esenţiale ale societăţii autohtone, generează o stare de precipi-tare istorică, un fel de cursă contracronometru. care are şi aspectepozitive, dar şi manifestări negative. Cele negative se traduc în..împrumuturi"' legislative şi instituţionale după modele occidentale sauorientări cu aspecte de mimetism, concretizate în ..forme fără fond" (cuadresă directă la Constituţia din 1866, şi la alte legi organice, instituţiipolitice - îndeosebi parlamentul şi partidele politice etc.) cum suntcalificate de sociologi. Interpretarea acestor tendinţe trebuie să pună înevidenţă, în primul rând, caracterul efectelor. Dacă efectele suntpozitive, evident că tendinţele imitative, care se înregistrează în proce-sul construcţiei societăţii române moderne, pot fi, până la un punct,

189

Page 186: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

considerate drept acceptabile sau productive. Acest aspect, ca şi altelede altfel, legate de trendul spre modernitate al societăţii româneşti,solicită încă studii interdisciplinare şi analize pertinente.

Realitatea este că cele prezentate în relaţie directă cu implicaţiiledeosebit de serioase asupra sensului evoluţiei istorice a comunităţiinoastre, care, din nefericire, este imprimat de „lunga noapte" a dominaţieistrăine, nu reprezintă decât o punere în temă prin evaluarea unora dintrecele mai importante repere ce trebuie reţinute pentru cunoaşterea înansamblu a unui proces de mare anvergură şi semnificaţie, fără de careînţelegerea reală a demersului istoric al românilor este în suferinţă.

In concluzie, întreaga problematică prezentată şi analizată înacest capitol, se sintetizează în următoarele aspecte punctuale:

• populaţia daco-romană se confruntă, timp de mai multe secole,după retragerea Romei din spaţiul nord-dunărean, cu valuri succesive demigratori, al căror comportament, chiar dacă diferă de la un grup etnicla altul, are efecte dintre cele mai serioase asupra evoluţiei acesteia;

• în raporturile autohtonilor cu migratorii se instiluie sistemulclientelar, care, treptat, degenerează în relaţii de aservire, cu toateconsecinţele ce decurg din acestea;

• „orânduirea tributală", în măsura în care se poate demonstra căa fost o realitate socială a acelor epoci îndepărtate, prefigurează uncadru mai complex de raporturi intergrupale, generat de plata tributului;

• „obştea sătească" este o construcţie socială tradiţională apopulaţiei româneşti, a cărei vechime nu poate fi stabilită cu certi-tudine, dar care, probabil, exista încă înainte de marile migraţii; este, o„unitate socială" teritorială, rezistentă la acţiunea factorilor externi,care îşi perpetuează existenţa până în pragul epocii contemporane (înforme mult diluate, comparativ cu cele tradiţionale, şi, evident, res-trânsă sever numeric);

• concomitent, dar mai ales după marile migraţii, protoromâniisau românii se confruntă cu un alt tip de raporturi socio-politice,cauzate de expansiunea regatelor şi imperiilor învecinate în teritoriullor tradiţional; raporturile cu acestea generează un tip particular deevoluţie, „dezvoltarea dependentă", care conduce în cele din urmă lamarginalizarea (sau periferializarea) societăţii româneşti, comparativcu standardele europene şi universale.

Concepte-cheie şi extinderi

Dezvoltare dependentă. Reprezintă un mod specific de evoluţieistorică a unei societăţi, ce a fost aservită total sau parţial de către o190

Page 187: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

altă societate mai puternică (dar nu neapărat mai avansată sub raportulcivilizaţiei materiale sau spirituale), care i-a impus un anume mod deorganizare, manifestare şi demers istoric. Evoluţie controlată şi dirijatănu de factori şi forţe interne ci de factori exogeni, care dau aspect şiconţinut de dezvoltare dependentă unei societăţi supusă vremelnic saupe o lungă perioadă de timp vexaţiilor dominaţiei străine.

Mimetism politic. Se referă la implementarea unor modele dedezvoltare economico-socială. instituţională, legislativă etc., „împru-mutate" din practica unor societăţi aflate pe niveluri avansate sau foarteavansate de civilizaţie. Mai frecvent, prin mimetism politic se înţelegeimitarea de către unele societăţi „răsăritene" (dar nu numai de cătreacestea) a componentelor şi mecanismelor de funcţionare ale sistemuluipolitic apusean, copierea unor norme, comportamente politice etc. S-apus în circulaţie inclusiv conceptul de „democraţie mimată", pe care îlrevendică şi îl defineşte sociologul şi politologul francez de origineromână Mattei Dogan (A democratic imitation, în Competitive Electionin Developping Countries, Duke University Press, 1987).

Sistem clientelar (sau relaţii clientelare). Exprimă raporturile cese instituie între Imperiul Roman şi unele populaţii din afara graniţelorsale, prin care acestea din urmă recunoşteau autoritatea Romei înschimbul protecţiei acordate de romani. O „variantă" a acestui sistemo constituie şi raporturile care se statornicesc între una sau mai multecomunităţi umane, având la bază acelaşi „principiu", modificat însăprin asigurarea unor avantaje materiale pentru comunitatea care îşiasuma protecţia alteia (sau altora). Acest sistem are la bază, în esenţă,mai mult un acord între părţi, decât o impunere prin forţă, cum estesistemul tributal.

Periferializare (marginalizare). Este rezultanta unui proces com-plex şi, de regulă, îndelung, prin care o societate se depărtează de pro-priile resurse, condiţii şi aspiraţii de dezvoltare sub presiunea unorfactori foarte puternici (în cazul de faţă dominaţia străină), plasându-sesub nivelul standardelor economico-sociale pe care le ating alte societăţi.

BIBLIOGRAFIE

Boldur, A. (1992), Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura V ictor Frunză.Constantinescu, Miron (1974), Date noi cu privire la orânduirea

tributală. Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti.Constantiniu, Florin (1999), O istorie sinceră a poporului român.

Bucureşti, Univers Enciclopedic.191

Page 188: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Eliade, Mircea (1988). Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. H,Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Muşat Mircea (1978), Românii în vâltoarea vitregiilor istoriei, în.Anale de Istorie", an. XXIV, nr. 3.

Mircea. Muşat, Tănăsescu, Florian (1982), Naţionalităţile conlocuitoareîn statul român întregit în 1918, (II). în „Anale de Istorie", an. XXVIII, nr. 6.

Palmer, R.R., Colton, Joel (1992), A History of the Modem World to1915, New York, Mc Grow - Hill Inc.

Pana^n^,,P.P. (1964), Obştea ţărănească în Ţara Românească şiMoldova. 'Orânduirea feudală. Bucureşti. Editura Academiei R.P.R.

Rosetti, Radu (1907), Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, tom I.Bucureşti.

Shapiro, Paul A. (1974), Prelude to Dictatorship in Romania: TheNational Christian Party in Power. December 1937, în „Canadian-AmericanSlavie Studies", an. VIII, nr. 1.

Stahl, Henri H. (1980), Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduiriitributale. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Suciu, Petre (1927), Dezvoltarea oraşelor ardelene, în „Societatea deMâine", an. IV, nr. 10-11 din 13 şi 20 martie.

întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor

• în ce constau raporturile dintre populaţia daco-romană (şi apoiromână) cu „migratorii"?

• Care sunt principalele caracteristici ale evoluţiei comunităţilorteritoriale în relaţie cu populaţiile migratoare?

• Cum argumentaţi posibila existenţă a „orânduirii tributale"?• De ce se consideră că „obştea sătească" este o formă de

organizare socială tradiţională şi rezistentă?• Ce înţelegeţi prin marginalizarea societăţii româneşti ca efect

al dominaţiei străine?• Care sunt principalele consecinţe ale exercitării dominaţiei

imperiale asupra societăţii româneşti?

192

Page 189: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

DC. COMUNITĂŢI RURALE ŞI URBANE. ACCENTUAREACARACTERULUI AGRAR AL SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI

Oamenii au trăit dintotdeauna în colectivităţi. Dacă la începutasocierea şi constituirea formelor primare de viaţă socială nu au fostexpresia propriilor lor dorinţe şi iniţiative, mai târziu devine posibilăgruparea liberă şi voită, în temeiul căreia apar şi se dezvoltă noiunităţi sociale. Procesul de asociere voită şi liberă şi formele deagregare socială care le generează sunt ulterioare însă formelorprimare de viaţa socială şi apar şi evoluează în însuşi cadrul socialpe care acestea îl conferă.

1. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc

Formele cele mai îndepărtate şi, evident, primitive decolectivităţi umane, au fost comunităţile săteşti, care stăpâneau încomun pământul, identificate în întreg spaţiul euro-asiatic, din MareaBriţanie până în India şi mai departe. Comunităţile săteşti arhaice,bazate pe rudenia de sânge între membrii săi, evoluează generândcomunităţi agrare. în care indivizii nu mai erau legaţi printr-o relaţiede rudenie şi aveau deja în posesie o suprafaţă de pământ şi locuinţaamplasată pe ea.

Asemenea comunităţi sunt înregistrate în epocile străvechi şi înspaţiul social românesc, aşa cum am relevat înainte. Geneza satelor şiîn genere a tuturor aşezărilor umane este una dintre cele mai dezbătuteprobleme nu numai de istoria socială, ci şi de sociologie, istorie etc.

Se pare că aşezările agrare, alcătuite la început din mai multetamilii înrudite, sunt primele tipuri de „localităţi1" şi, deopotrivă, celemai răspândite. Le urmează comunităţile pastorale, care sunt de duratăsau temporare (în raport de predispoziţiile grupului uman din care eraualcătuite şi de vegetaţia necesară creşterii animalelor). Formaţiunilecomunitare agrare au dăinuit în forme străvechi până în apropiere dezilele noastre, generând una din problemele cele mai dificile, dar şicele mai incitante ale istoriei sociale.

193

Page 190: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Este generalizată părerea că satul (comunitatea rurală) reprezintăo formă de viaţă socială stabilă, care este antrenată cu mare greutate laschimbări şi mai ales la transformări, caracteristică comună de altfeltuturor formelor de organizare socială de acest tip.

Organizarea comunităţilor rurale nu se realizează ad hoc. Eapresupune, evident, existenţa unor precondiţii esenţiale.

,.Vn sat - aprecia profesorul Dimitrie Guşti — se dezvoltă într-unmediu cosmic (subl. în text - n.n.), sub înrâurirea anumitor forme derelief, unei anumite constituţii a solului, unei anumite formaţiibiogeografice, faţă de care el cedează adaptându-se pasiv saureacţionează devenind el însuşi un agent de transformare, imprimândpecetea genului său de viaţă, socializând sau umanizând peisajul"(D. Guşti, 1968, p. 420).

Ca aşezare umană, satul, potrivit aceloraşi aprecieri, se rapor-tează la spaţiul înconjurător („problema regiunii"), la spaţiul utilizatpentru practicarea agriculturii („problema trupului de moşie"), lasuprafaţa locuită („vatra satului") şi Ia propriile sale alcătuiri sociale.

O localitate rurală, chiar din cele mai îndepărtate vremuri, nualcătuia un „izolat" uman, nu era unică în alveola geografică unde s-aconstituit. Chiar şi în condiţiile unei demografii precare, cândpopulaţia era puţin numeroasă, într-un spaţiu geografic se găseau maimulte comunităţi teritoriale. între acestea se statorniceau raporturi fiede cooperare, fie conflictuale (urmate de dispariţia aşezării mai puţinpregătite pentru casus belii sau de căderea ei în dependenţă faţă de ceavictorioasă).

Orice comunitate agrară dispune de un teritoriu distinct faţă decel al comunităţii/comunităţilor învecinată/e. Procesul sedentarizăriinu a fost rezultatul unei iniţiative izolate, ci efectul unor „distribuţii"teritoriale între comunităţile învecinate, hotărâte sub raport agrimen-sural de către căpeteniile aşezărilor sau confederaţiilor tribale, iar maitârziu de către feudali, autorităţi etc. întinderea unui sat (hotarul sautrupul de moşie) este expresia voinţei comunităţii respective sauexprimă alte realităţi sociale, dar dincolo de epocile istorice vechi,întinderea unei aşezări nu poate sfida unele condiţionări care sunt datede posibilităţile reale de efectuare a muncilor agrare, de numărullocuitorilor, de ecosistem etc. „După împărţirea interioară a loturilor,este regulată sau neregulată, după cum se întrebuinţează două. trei saumai multe tarlale, sau o împărţire în fâşii, mergând dintr-un cap înaltul al hotarului, după felul în care totalitatea pământului estedistribuită în arătură, izlaz şi pădure, după cum se întrebuinţează la194

Page 191: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

maximum fiecare bucată de loc, în locuri pastorale sau agricole, dupăcum se întâlnesc mlaştini, terenuri degradate sau locuri pustii, dupăcum apele curg conform legilor naturale sau sunt captate, lucrări deirigaţie şi canalizări, întrebuinţate pentru eleştee sau în industrii,hotarul exprimă. în chip neîndoielnic, felul şi gradul de civilizaţie agrupului, sistemul său juridic real, sistemul său de exploatare econo-mică, gradul de evoluţie a tehnicii şi. implicit, priceperea şi hărniciaomului din partea locului" (D. Guşti, 1968, p. 421).

Fixarea în teritoriu este anterioară fazei distribuirii hotarelorcomunităţilor rurale sau pastorale, prin sedentarizare „domiciliară",posibilă de îndată ce tehnicile de producţie au putut asigura o cantitatesuficientă de produse pe o arie mai restrânsă. Sedentarizarea nu are uncaracter întâmplător. Dacă procesul în sine este condiţionat în princi-pal de factori biologici, demografici şi climatologici, sedentarizarea,ca act al voinţei unui grup uman, se face în raport de formele de relief,reţeaua hidrografică, abundenţa păşunilor şi a vegetaţiei (păduri, lizie-re), direcţiile curenţilor („vânturilor"), posibilităţile de comunicaţii cuzonele învecinate sau mai îndepărtate.

Satele „se aşează" nu numai în raport de condiţiile de mediu, cişi în relaţie de funcţiile sociale şi economice pe care trebuie să leîndeplinească. In general, satele de şes au vatra satului în mijlocul„moşiei" din raţiuni economice, dată fiind maniera de exploatare apământului în tarlale, adică utilizarea prin rotaţie a terenurilordestinate culturii plantelor. Acest „principiu'* s-a aplicat şi mai târziu,tot din raţiuni economice, dar impus de către latifundiarii laici sauecleziaşti unor ţărani. în majoritatea lor, satele mănăstireşti, domneştisau boiereşti au fost aşezate sau mutate după voia stăpânilor depământ, păşuni, păduri etc. în epoca regulamentară şi mai ales dupăaceea se impune alinierea satelor, dată fiind răsfirarea lor prea mare,iar în epoca comunistă s-a trecut la sistematizarea localităţilor rurale.Vatra satului, ca şi dispunerea locuinţelor în satele de colonişti (maivechi sau mai noi) sunt, de asemenea, impuse de autorităţi. Astfel, dela alegerea şi dispunerea liberă a vetrei satului, ca şi a locuinţelor, pemăsură ce ne depărtam de epocile vechi se ajunge la constituirea denoi aşezări rurale după voinţa proprietarilor de pământ sau a£'itorităţilor vremurilor respective.

Apariţia aşezărilor rurale este, în esenţă, un proces socio-economic, dar şi cu alte conotaţii importante, condiţionat de o seamăde factori, care poate fi imaginat, dar cu riscurile generate de lipsa

195

Page 192: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

unor elemente care să confere argumente probatorii. Aşa cum amrelevat anterior, comunităţi sedentare pot fi identificate la noi încă cumii de ani în urmă, dar informaţii consistente, cu un anume grad decertitudine apar anterior dominaţiei Romei şi, cu atât mai mult, învremea existenţei Daciei romane. Este de presupus că. la o populaţienumeroasă în vremea lui Burebista. au existat numeroase localităţirurale, care îşi perpetuează vieţuirea şi în timpul domniei lui Decebal,după cum este de presupus, şi că anterior acestora, în spaţiul social alautohtonilor au existat comunităţi agrare şi pastorale.

Sub raportul organizării sociale, comunităţile săteşti primitive aucunoscut forme de agregare succesive. începând cu cea tribală. înaceastă fază, fiecare sat era alcătuit dintr-un clan. care, la rândul său.cuprindea mai multe familii. Acestea formau ceata sătească, desprecare. în mod obişnuit, se credea că descinde dintr-un strămoş comuncu statut de „erou eponim". Satul întreg se considera a fi o comunitatede rude, cu relaţii de rudenie ramificate, în care întreaga populaţieexistentă la un moment dat era descendentă dintr-un strămoş. Inansamblul său, satul apare a fi o comunitate umană şi socială cucaracter genealogic. Organizarea genealogică a vieţii satului a generatla români o organizare economică şi juridică specifică, exprimată înceea ce s-a numit „devălmăşia umblătoare pe bătrâni'", o modalitatetipică de îmbinare a activităţii economice colective cu formele deorganizare familială a vieţii membrilor comunităţii săteşti.

în aceste comunităţi, familia propriu-zisă lua forma „familieimari". în care convieţuiau mai multe familii mici în una şi aceeaşigospodărie (Şerban Voinea, H.H. Stahl. 1945, p. 45).

Familia, în această fază istorici era o instituţie socială esenţială asocietăţilor primitive. Ea reprezenta modelul de organizare a vieţii socialea satelor tribale (în cadrul cărora se organiza şi desfăşura viaţa de fiecarezi a oamenilor) şi. deopotrivă, era unitatea economică, religioasă (princultul strămoşilor) şi politică de bază. situaţia familială determinând loculşi rolul pe care le avea un cap de familie în viaţa publică.

Potrivit cercetărilor arheologice, primele „sate neolitice" dinspaţiul carpato-danubiano-pontic ar fi fost identificate la Cârcea(judeţul Dolj), Gura Baciului (judeţul Cluj), Ocna Sibiului. Ultima dinaceste „localităţi" se dovedeşte că era o localitate agrară, „cu reţeastradală". în sensul că locuinţele aveau spaţii între ele, asemănătoareunor străzi.

Numărul de staţiuni arheologice descoperite în perioada de după6500 î. Hi. la nord de Dunăre este posibil să nu coincidă cu numărul196

Page 193: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

de ..localităţi". Totuşi, din cele aproximativ trei sute de staţiuni o partedin acestea erau. evident, aşezări. Formele naturale de relief sau şanţu-rile naturale de apărare de la Glina sau Spanţov (judeţul Călăraşi),necropolele de la Căscioarele sau Cernavodă, idolii antropomorfi deaur de la Moigrad (judeţul Sălaj), ca şi uneltele de bronz şi fierdescoperite în alte numeroase zone ale ţării indică o locuire intensă aspaţiului tradiţional românesc.

Aşezările sunt situate. în general, pe terase înalte ale apelor de şes.în ostroave, în lunci, etc., deci în apropiere de sursele de apă. Ele sunt.de regulă, apărate tocmai de cursul acestor ape (inclusiv de Dunăre), deforme naturale de relief sau de şanţuri de apărare. Aşezări, al căror tipeste greu de precizat sunt identificate şi în zone împădurite (poiene.luminişuri). Aşezările variază ca mărime, în raport de numărul delocuinţe, de la cea. 40 la peste o mie (Petreni-Basarabia). dispuse Injurul unei ..pieţe" centrale, în cerc sau în şiruri circulare etc. Aşezarea dela Petreni. după unele aprecieri, are aspect protourban.

Evoluţia aşezărilor arhaice din spaţiul carpato-danubiano-pontic,în unele direcţii chiar spectaculoasă, este stopată de pătrundereacomunităţilor definite ca fiind indo-europene. cu apucături războinice(cea. 4000 - 3000 î. Hr.). Cetele de călăreţi, venind de la răsărit,distrug cultura de tip protourban şi rural. O dată cu distrugerea a zecide aşezări, se impune treptat un nou habitat: puterea patriarhală îşiconstruieşte „fortăreţe" pe înălţimi, în raport de condiţiile terenului, iarrestul populaţiei se restrânge în aşezări mici, care devin caracteristicepentru epoca de trecere la metalurgia bronzului (2700/2500 -2000/1900 î. Hr.).

Pe fundalul culturilor specifice tranziţiei la epoca bronzului,localităţile au o arie de răspândire care cuprinde practic întreg perime-trul tradiţional românesc: de la Dunăre până în zonele nordice, dinBanat până în Covasna etc. Important de reţinut este faptul că încă dinaceastă perioadă avem configurarea unor tipuri de aşezări: de înălţimi(munte şi deal) şi de câmpie.

„Tracizarea" spaţiului sud-est european dă un impuls conside-rabil vieţii comunitare. în acest context, întărirea reşedinţelor tribalesau a uniunilor tribale, situate pe înălţimi (Braşov. Sighişoara), apăratede şanţuri cu sau fără apă, valuri de pământ sau de piatră, sau pe terasejoase (Tei - Bucureşti) reflectă nu numai diferenţieri de ordin social,ci şi un anume mod de locuire. Majoritatea aşezărilor sunt nefortifi-cate, alcătuite din bordeie sau locuinţe de suprafaţă cu pereţi dinnuiele împletite şi chirpici. Aşezările cu rol de reşedinţă tribală sauunional-tribală atestă o viaţă relativ intensă, care nu se reduce la

197

Page 194: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

preocupări cotidiene circumscrise rangului lor (conducere „militară",administra-tivă şi politică), ci are în conţinut şi manifestări„religioase1' (cultul uranian. adică credinţa în divinităţi care ar existaîn „cer").

Locuirea este la fel de intensă ca şi în epoca anterioară, cu unele„extinderi" şi în zone mlăştinoase şi colinare din nord-estul teritoriuluitradiţional românesc. Primele opt veacuri ale mileniului al II-lea î. Hr.,în care metalurgia bronzului debutează şi se răspândeşte în spaţiulromânesc, presupun o epocă de consolidare a habitatului rural, deextindere a locuirii, de diversificare a tipurilor de aşezări, de manifes-tare a unor tendinţe de detaşare a aristocraţiei tribale de restulpopulaţiei prin autoatribuirea unui mod specific de locuire în funcţiede rang şi poziţie socială.

Acest curs se dezvoltă şi se accentuează mai târziu, o dată cudezvoltarea metalurgiei fierului, când se formează puternice uniunitribale ale geto-dacilor, care au în frunte conducători militari tot maibogaţi şi mai influenţi. Conducătorii locali dobândesc o forţă ase-mănătoare regilor (anonimul „rex Histrianorum", Dromichaites.Zalmodegikos, ş.a.).

Construcţiile statale din vremea lui Burebista (82 - 44 î. Hr.) şiDecebal (87-106) integrează într-o vastă reţea administrativ-terito-rială, sub conducerea unor şefi locali, toate aşezările din imensulspaţiu al regatelor lor. Este pentru prima dată când spaţiul socialromânesc cuprinde în hotarele sale toate comunităţile autohtone,indiferent de mărimea sau gradul lor de evoluţie.

Aşezările întărite (cetăţui) se detaşează tot mai mult de restulcomunităţilor teritoriale, devenind nuclee de viaţă protourbană. Acestereşedinţe (davae), sunt şi centre administrative locale sau regionale, carefie dobândesc aspect de cetăţi, fie de alte aşezări, prin poziţia lor, fiindfavorizate să acceadâ la o asemenea „înaltă" situaţie. Sarmizegetusa nueste numai reşedinţa celui mai mare şef militar, ci devine un centru cuviaţă intens marcată de tendinţe de urbanizare. De la sfârşitul secolului Işi începutul celui următor Sarmizegetusa se îmbogăţeşte, ca o autenticăcapitală de regat, cu grandioase construe-ţii, cu locuinţe solide, careabundă în bogăţie, cu fortificaţii complexe şi originale etc.

Viaţa rurală şi protourbană, cu evidente tendinţe ascensionale,continuă şi după înfrângerea şi moartea lui Decebal. Este, însă, o altăperioadă, care îşi are propriile sale caracteristici.

Deplasând hotarele imperiului său şi la nordul Dunării, Romaimperială schimbă în profunzime, pentru o perioadă de peste un secol198

Page 195: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

şi jumătate, peisajul aşezărilor şi a vieţii care pulsează în ele. Nu înîntreg spaţiul dacic, ci numai într-o parte a acestuia (Transilvania fărăpartea sud-estică. Banatul întreg şi jumătatea apuseană a Olteniei),romanii creează o provincie imperială de rang consular, administratăde un împuternicit al său (legatus Augusti pro praetore). SudulMoldovei. Muntenia, estul Olteniei şi colţul sud-estic al Transilvanieiau fost anexate Moesiei Inferior.

Romanii dau un impuls considerabil urbanizării. în paralel cuintroducerea unor noi forme de habitat şi menţinerea aşezărilortradiţionale ale dacilor.

Alături de vechi comunităţi agrare, apar şi aşezări de tip roman.Cele mai vechi sunt numitele canabae, ridicate pe lângă fortificaţii(castrele de legiuni) şi în strânsă dependenţă de acestea. Locuitorii lorerau veterani, negustori sau meseriaşi, care acopereau cerinţele deconsum ale trupelor romane. Aşezarea era administrată de magistraţinumiţi (magistri), aedili şi un consiliu (Bumbeşti. Răcari. pe ValeaJiului; Jidava, pe limes-ul Transalautanus; Durostorum - Silistra etc.).

Importante pentru consolidarea noilor forme de habitat suntaşezările de tip vicus, care reprezintă comunităţi rurale create în mediucivil sau în apropierea unei cetăţui (cu rol de refugiu - castellum).Vicusul avea o organizare comunală, parţial autonomă, cu magistraţiproprii, cu fonduri şi pământuri proprii, delimitate însă de patrimoniulaşezărilor învecinate. Se pare câ unele din aceste aşezări erauconstruite pe temelia vechilor comunităţi teritoriale dacice.

începuturile retragerii romane şi apoi abandonarea definitivă azonei nord-dunârene au loc în contextul atacurilor populaţiilormigratoare. Civilizaţia de tip urban decade, generalizarea ruralizăriiîntregului spaţiu carpato-danubiano-pontic fiind, se pare, o realitatedramatică. îndeosebi prin implicaţii.

Perpetuarea aşezărilor în epoca marilor migraţii intră în zonaincertitudinii. Este logic însă ca locuitorii din numeroase sate să fi luatdrumul pribegiei, statomicindu-se temporar sau definitiv pe alte „vetre",cum deductiv ar fi fost posibil ca alte comunităţi să fi rămas pe loc.acceptând servitutile dominaţiei „barbare'*. Tot ipotetic se poate apreciacă, înainte de cucerire, comunităţile rurale „trebuiau să întreţină proprialor pătură superpusă, predându-i o parte din prinosuri. Dar aceste satecontinuau a trăi în libertate, predarea prinosurilor având, până la unoarecare grad, caracterul de donaţii benevole, făcute într-un interescomun, în special pentru organizarea unei apărări militare, de carebeneficiau şi cei supuşi la aceste prestaţii" (H.H. Stahl, 1965. p. 13).

199

Page 196: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Donaţiile, sub regimul dur al migratorilor, devin obligaţii, care se obţinmai rar prin consimţământ şi, de regulă, prin impunere.

Cele relatate de canonicul orădean Rogerius, luat prizonier detătari în timpul invaziei din Transilvania (1241), dau o altă dimensiuneraporturilor dintre autohtoni şi migratori, nu întâmplător plasată înacest context. Potrivit acestuia, tătarii, pentru a aduce în satele părăsitepopulaţia de care aveau nevoie ca s-o exploateze, au recurs la ostratagemă perfidă: cumpără pe unii „câneji", care conving populaţiaunor sate să se reîntoarcă la vetrele lor. Recunoscuţi de comunităţi,aceştia (în număr de peste o sută), îi trădează pe consăteni, acţionândîn sensul procurării celor necesare tătarilor (cai, animale, arme,veşmânte, daruri).

Din textele canonicului orădean rezultă două aspecte importante,care nu ştim dacă se reproduc şi la alţi migratori: nevoia stringentă demână de lucru şi gama mult mai largă de obligaţii faţă de năvălitori. înafară de tribut. Caracterul prădalnic al dominaţiei tătarilor, chiar şi înaceastă formă relativ mascată, este evident.

Pendulările populaţiilor migratoare cu obiective de jaf suntelemente serioase de distorsiune a vieţii rurale. Cu toate acestea,densitatea localităţilor rurale a rămas remarcabilă chiar şi în acelevremuri de restrişte.

Zone cu o densitate mare de sate au fost identificate în secoleleIX-XÎII, înainte de formarea statelor româneşti centralizate, în jurulBârladului, pe Jijia şi Bahlui (peste 200), între Milcov şi Putna, pecursurile inferioare ale Şiretului, Buzăului, Neajlovului, Călmăţuiului,în zona Bucureştiului, în Dobrogea (peste 50), în Transilvania (CC.Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1975, pp. 105-106).

Informaţiile se înmulţesc treptat, astfel că, pentru Muntenia,între 1351/1352 (de când există prima menţiune a unui act intern) şi1625 sunt atestate documentar 3220 de sate şi târguri, dintre care peste2000 mai există, răspândite pe o suprafaţă de aproximativ 76.500 knr.La mijlocul secolului al XIV-lea, în Transilvania, pe un teritoriu depeste 100.000 km : a fost atestat documentar un număr de 2600 de sateşi alte aşezări rurale.

In privinţa dimensiunilor, marea majoritate a satelor erau mici (înMoldova erau formate din cea 20 de case). Existau şi sate mai mari,„întinse", cu o populaţie mai numeroasă, dar acestea reprezentau excepţii.

Sub raportul statutului social şi administrativ, în secolele XIV-XV, satele româneşti „ascultătoare" de un stăpân erau de trei feluri:domneşti, boiereşti şi mănăstireşti, după locul unde erau aşezate.

200

Page 197: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

O poziţie aparte în tipologia satelor româneşti au avut-o satelede moşneni sau de răzeşi, care s-au format din descendenţii provenind,de multe ori, dintr-un strămoş comun şi având ca statut stăpânirea îndevălmăşie (în comun) a pământului şi a întregii moşii a satului.

Administraţia şi conducerea satelor domneşti, boiereşti saumănăstireşti, în care trăiau „vecinii" sau „rumânii" era asigurată decnezi, juzi şi vătămani (în Moldova) şi de pârcălabi (în Muntenia). Sate-le moşneneşti şi răzăşeşti se conduceau şi se administrau autonom.

Cele mai vechi, statornice şi autentice sate româneşti sunt celede munte. Evident, există sate româneşti vechi şi în câmpie, dar elesunt mai puţine.

„Prin aşezările de înălţime, populaţia autohtonă a umanizatîntinse terenuri carpatine, le-a integrat în procesul de dezvoltareeconomică pe largi areale, a valorificat resursele naturale prin minerit,exploatări forestiere, activităţi agro-pastorale. Prin popularea zonelorînalte, Carpaţii n-au izolat ţinuturile româneşti, ci, dimpotrivă, le-aulegat printr-o intensă circulaţie menţinută pe ambii versanţi, pedrumuri vechi şi noi, pe plaiuri de munte. Perenitatea în grupuridispersate pe platforme se asigura prin continua adaptare la condiţiileeconomice locale şi zonale, dând dovadă de vitalitate şi mobilitate, deputere de rezistenţă în faţa vicisitudinilor istoriei. Relaţiile cu aşezărileadunate din vecinătate sau chiar mai depărtate au fost totdeaunaactive. In viabilitatea şi mobilitatea aşezării risipite, corelaţiaeconomică, socială şi spirituală (subl. în text - n.n.) a constituit, îndecursul timpului, elementul hotărâtor al permanenţei acestui tip desat; aceasta deoarece de-a lungul secolelor au avut loc modificări înextinderea teritorială şi variaţii de structură, legate de activitateeconomică preponderentă. La rândul lor, aceste activităţi au fostinfluenţate de factorii majori consemnaţi în istorie" (Lucia Apotzan,1987, pp. 11-12).

O privire rapidă asupra dimensiunilor, formei, orientării şi struc-turii aşezărilor rurale româneşti confirma aceeaşi concluzie. Satele„risipite" şi satele „răsfirate" se dovedesc a fi cele mai tipice sateromâneşti. Preponderent, ele sunt situate în zonele de munte şi sub-munte. In aceste sate au trăit cei mai mulţi ţărani moşneni. De aici s-aextins treptat o mare parte din populaţia care s-a aşezat la câmpie.

Din această strânsă comunitate de viaţă a oamenilor de la muntea rezultat o serie de trăsături specifice aşezărilor săteşti: unele dinacestea au gospodăriile „risipite", dar nu oricum, ci pe coaste, în văisau pe creste orientate spre soare. Un asemenea tip de sate se regăseşte

201

Page 198: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

în Munţii Orăştiei, Sibiului sau Bucovinei. Există şi asa-zîsele saterăsfirate, care sunt formate, pe de o parte, din grupuri de gospodăriimai adunate, iar pe de altă parte, din gospodării noi. „roite" pe locurimai îndepărtate. Acest tip de sate se regăsesc în Apuseni, dar mai alesîn zonele colinare din Muntenia. Moldova şi nordul ţării. Intre acestedouă tipuri de sate deosebirile şi delimitările nu sunt tranşante, ambelefiind caracteristice pentru ceea ce ar putea fi denumit satul românescal înălţimilor.

în ordine istorică, spre ţinuturile joase se identifică alte tipuri desate, între care. în primul rând, satele adunate, ce au gospodăriileaşezate una lângă alta. cu tendinţe spre aglomerare. Acest tip de sateeste specific regiunilor colinare ale Munteniei, zonei de mijloc aMoldovei, de la Şiret la Nistru, podişului Transilvaniei. In general,satele adunate şi aglomerate sunt sate specifice de câmpie care. pemăsură ce populaţia creşte, se condensează, ajungând să devină, dinpunct de vedere al structurii lor, sate compacte. Satele respective,rezultă, pe de o parte, din evoluţia istoric-naturală a relaţiilor dintremediul fizic, populaţie şi cadrul de locuire, pe calea unor procese delungă durată, iar pe de altă parte, pot apărea ca efect al unor proceseeconomice, sociale şi politice sau al unor măsuri administrative(Runcu-Gorj. care este aliniat ca un bulevard pe ambele maluri alerâului Sohodol, a apărut ca urmare a unei măsuri administrative dinanul 1837).

Tipologia satelor este determinată de factori fizici dar. de celemai multe ori, de factori socio-umani. Din acest punct de vedere,satele româneşti sunt: neregulate, foarte întinse, risipite pe munţi şicoline: altele sunt lungi, îndeosebi cele aşezate de-a lungul apelor:multe sunt sate ramificate (cele aşezate în bazine muntoase mici, încare există mai multe cursuri de ape şi văi. pe care se înşiră. în ramurisau radiar gospodăriile). Există şi alte forme ale satelor româneşti:rotunde, circulare sau poligonale, triunghiulare, cum sunt satele decolonizare (Transilvania), satele de şes sau cele situate de-a lungulvăilor. In ansamblu, distribuţia pe regiuni a satelor româneşti ne relevăcă la munte predomină satele risipite; în zonele colinare. cele răsfirate,iar la şes şi în câmpie, satele adunate compacte.

Aportul mediului rural sub raport demografic este hotărâtorpentru evoluţia populaţiei româneşti. Preponderenţa locuitorilor caretrăiesc la sate a fost o realitate demografică până în epoca comunistă,când industrializarea a determinat procese migraţionale de la sat laoraş, cu efecte evidente în balanţa celor două medii rezidenţiale.202

Page 199: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Raportul dintre populaţia rurală şi cea urbană s-a echilibrat, apoi s-arupt în favoarea celei orăşeneşti care a crescut în ritm alert. Nu vominsista asupra acestui aspect decât în măsura în care ne relevă celearătate până acum. Astfel, potrivit recensământului din 29 decembrie1930. din totalul populaţiei României, 14.420.718 locuitori erau înmediul rural, reprezentând o densitate a populaţiei de 48,9 locuitori pekm2. Această populaţie trăia în 15.201 sate şi comune rurale,reprezentând, la acea dată, 79,9% din totalul populaţiei ţării, 79,2%din numărul gospodăriilor, 78,2% din clădirile construite şi 55.2% dintotalul unităţilor industriale şi comerciale existente în întreaga ţară(D.C. Georgescu, 1937, pp. 60-61). Repartiţia populaţiei pe grupe devârstă, sex şi stare civilă atestă că marile probleme ale dezvoltăriimoderne a României nu puteau ocoli situaţia populaţiei din mediulrural. La acestea se adaugă cele privind populaţia activă şi pasivă,repartizarea populaţiei active pe categorii profesionale, sexe şi mediietc. Evident că aceste aspecte ale vieţii comunităţilor rurale nu epui-zează orizontul extrem de vast şi de complex al „satului" românesc şial comunităţilor umane rurale.

Pentru a ne putea orienta cât de cât în acest complex orizontsocial, câteva date generale sunt necesare. Ele servesc deopotrivă şiconfigurării poziţiei şi ponderii pe care o deţine satul cu problemelelui în evoluţia spre modernism a societăţii româneşti.

In anul 1915, 1.165.635 locuitori îşi aveau rezidenţa în „comuneurbane", reşedinţe de judeţ, 243.624 în „comune urbane", nereşedinţede judeţ, iar 6.488.053 în comune rurale. Proporţional, 17,84% dinpopulaţie trăia în urban şi 82,16% în mediul rural. în 1937. totalulpopulaţiei se ridica la 19.535.398 locuitori, din care 79,8% locuiau înmediul rural.

Sub raport administrativ, în anul 1922 existau: 76 de judeţe (34în Vechiul Regat, 11 în Bucovina, 9 în Basarabia şi 22 înTransilvania), având 145 de comune urbane şi 7042 comune rurale. în1936 se înregistrau 179 comune urbane şi 9007 comune rurale, ulti-mele formate din 15.348 de sate, 1.050 de cătune şi 424 alte categoriide aşezări.

Satul, reprezintă, în esenţă, un microcosm care dă substanţăîntregului macrocosm social, este spaţiul în care se desfăşoară oprofundă şi intensă viaţă umană şi socială, care conferă sens şiidentitate societăţii româneşti, configurată şi manifestată ca o societateagrară întârziată, cu tendinţe de adaptare a formelor şi manifestărilorvieţii moderne şi, deopotrivă, de adaptare la acestea.

203

Page 200: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Comunităţile teritoriale, după cum se observă, fiecare, ca unitatesocială distinctă, şi toate la un loc dau substanţă şi un anume specificvieţii sociale a autohtonilor, fiindcă „constituirea, diferenţierea şi des-trămarea comunităţilor şi a grupurilor umane reprezintă adevărataistorie socială şi culturală a aşezărilor umane de pretutindeni şi dintoate timpurile. Procesele amintite sunt conştientizate la nivelulmemoriei colective şi la cel al istoriei, dar una este sesizarea, altaanaliza lor detaliată şi cu totul altceva surprinderea mecanismelorsocio-umane care le determină. Oamenii sunt agenţii formării comuni-tăţilor şi tot ei sunt, adeseori, factorii destrămării, dar aceste adevărurisunt mult prea generale" (Nicolae Radu, Carmen Furtună, GabrielaJalea-Vancea. Carmen-Cornelia Bălan, 1996, p. II).

In perspectiva acestor aprecieri, precum şi a celor prezentateînainte se constată următoarele:

• Comunităţile rurale sunt spaţii sociale în care se creează şiperpetuează forme specifice de organizare socială, ale căror meca-nisme funcţionează potrivit unor norme şi reglementări ce se aratărezistente la schimbare.

• Sunt deopotrivă „vetre" de formare ale unei civilizaţii şi cul-turi originale, care exprimă şi sintetizează experienţa de viaţă, trăirile.aptitudinile şi predispoziţiile unor grupuri umane.

• Satele şi oamenii lor. a căror vechime este de ordinul zecilorde mii de ani, se formează şi îşi continuă existenţa într-o strânsă relaţiecu mediul înconjurător.

• Aşezările rurale, în înţeles de colectivităţi socio-umane, sedisting de alte tipuri de comunităţi prin caracterul şi ponderea pe careo deţin activităţile agrare, ca forme de manifestare economică.

• Condiţionarea. într-o mai mare măsură, a vieţuirii oamenilorde configuraţia şi resursele solului şi. în primul rând, de ..cantitatea" şicalitatea terenurilor destinate culturilor, dau naştere la forme şimanifestări sociale distincte, care se constituie într-un „univers" socialşi uman cu trăsături proprii bine conturate. Destinul acestor aşezări şicolectivităţi umane (comune, sate, cătune) este legat de pământ, care afost şi este problema socială cea mai importantă ce a marcat şimarchează societatea românească, precum şi societăţile agrare dinspaţiul sud-est european.

• Competiţia pentru stăpânirea unor suprafeţe cât mai mari depământ, care atinge cote înalte în feudalism, se constituie într-una dinsursele germinative ale formării satelor (cele create de feudali pemoşiile lor).204

Page 201: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

• Motivele care au stat la temeiul apariţiei satelor sunt mult mainumeroase, cum numeroase sunt şi cauzele diferenţierii, în decursultimpului, a comunităţilor agrare.

• După modul de distribuire a gospodăriilor în teritoriu,tipologia localităţilor rurale ar fi aceasta:

- satul risipit sau împrăştiat, cu gospodării despărţite între elede fâneţe şi păşuni, caracteristic îndeosebi zonelor montane;

- satul adunat, cu case grupate, apropiate unele de altele,specific zonelor de câmpie (mai ales în Banat);

- satul răsfirat, cu casele înconjurate de grădini, livezi sau vii.caracteristic, în principal zonelor colinare;

- satul compact, care are locuinţele lipite unele de altele,răspândite în depresiuni din perimetre montane (SudulPodişului Transilvaniei);

- satul linear (sau „satul drum"), cu locuinţe şi gospodăriiînşirate de-a lungul drumului. întâlnite mai ales pe dealurileOlteniei. Sălajului etc.

• în raport de mărimea lor. satele pot fi:- mici (sub 500 de locuitori), cum sunt aşezările din Podişul

Bârladului, Podişul Getic, Munţii Apuseni (care se mainumesc şi „crânguri");

- mijlocii (cu 500 - 1500 de locuitori);- mari (cu 1500 - 4000 de locuitori) şi- foarte mari (peste 4000 de locuitori), cum sunt localităţile

rurale din Podişul Sucevei, Câmpia Banatului sau CâmpiaOlteniei.

• Tipul ideal de comunitate rurală se distinge prin:- autonomia relativă faţă de societatea care o integrează şi care

acceptă specificitatea şi/sau identitatea sa originală;- rolul structurii grupurilor locale în organizarea activităţii

economice şi a raporturilor sociale din cadrul colectivităţiirespective;

- raporturi interne de cunoaştere şi de relativă izolare faţă decolectivităţile din jur;

- rolul determinant al autorităţilor locale şi al notabilităţilor înmedierea raporturilor interindividuale din cadrul proprieicolectivităţi şi dintre aceasta şi alte comunităţi învecinatesau societatea, în ansamblul său.

• Satele se disting prin aspecte specifice de comunicare socială,de transmitere a experienţei istorice, a valorilor culturale şi civilizatorii.

205

Page 202: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

• Relaţiile socio-comunicative precum şi cele specifice ierarhii-lor de roluri şi statut sunt diferite în mediul rural, comparativ curealităţile din mediul urban. în viaţa socială a satului se constatăpăstrarea mai aproape de origini a raporturilor familiale şi de rudenie,atenţia acordată acestora fiind mai semnificativă decât cea identificatăîn mediile familiale urbane. Se constată, de asemenea, predominareaelementelor specifice culturii populare.

2. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire...Oraşul românesc" ca produs autohton

Habitatul, în contextul dezvoltării culturii materiale şi spirituale,a diversificării structurilor şi raporturilor sociale, cunoaşte extinderi şiadaptări succesive la noile exigenţe umane şi sociale. Treptat, comuni-tăţi teritoriale îşi îmbogăţesc zestrea edilitară cu noi construcţii, mairezistente, mai confortabile şi mai bine înzestrate cu utilităţi casnicesau publice, îşi schimbă înfăţişarea generală şi îşi măresc suprafaţalocuită, concomitent cu apariţia unor noi preocupări lucrative caregenerează mărirea gamei produselor şi a întrebuinţării lor. cristalizareaaltor tipuri de comportamente şi manifestări ale populaţiei etc. Este,în fond (şi recunoaştem în acestea) un proces lent sau mai rapid detrecere a unor aşezări rurale şi pastorale la o viaţă semiurbană, iarapoi urbană.

Procesul, foarte complicat, trebuie studiat cu mare atenţie, deoa-rece, uneori, aparenţele pot conduce la concluzii pripite. Evoluţiahabitatelor- indiferent că avem în vedere comunităţi rurale sau urbane— este condiţionată de aceeaşi factori (gradul de utilizare variabil alcăilor comerciale şi puterea mai mare sau mai mică a aşezărilor subraport economic, politic, social etc., forţa pe care o exprimă ocomunitate în raporturile cu altele ş.a.m.d.), care, însă, nu acţioneazăuniform şi nu conduc la aceleaşi rezultate. Mai concret, sub influenţaacestor factori asistăm la dezvoltarea sau declinul aşezărilor, evoluţiaşi configuraţia habitatului fiind fragilă sau, cum o defineşte Guido A.Mansuelli. are o configuraţie instabilă (1978. p. 279).

Oraşele apar şi se dezvoltă, devenind realităţi ale lumilor trecuteşi a celei actuale. Sunt centre în care pulsează un alt tip de viaţăsocială, integrată. însă. ansamblului social, în variatele sale forme.

„Fiind vorba de o realitate socială sedentară, adică legată de unanumit teritoriu, cele dintâi elemente componente sunt unităţilesociale legate de teren, anume oraşele, corespunzând vieţii indus-triale, comerciale, administrative centrale, satele corespunzând vieţii

206

Page 203: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

agrare, iar stâna (subl. ns. - n.n.). corespunzând vieţii păstoreşti dintimpul verii (iarna se confundă uneori cu satul obişnuit). Sub formaaceasta se prezintă. în genere, societatea românească [...]" (D. Guşti.1968, p. 273).

Oraşul, ca „realitate socială sedentară", reprezintă, în esenţă, „oformă de comunitate umană", care se caracterizează prin: număr delocuitori relativ mare: organizare socială bazată pe „diviziuneocupaţională şi specializare a serviciilor"; reglementare instituţională araporturilor sociale; relaţii de rudenie la un nivel scăzut; legături de„intercunoaştere redusă"; comportamente şi cultură eterogene (CătălinZamfir. Lazăr Vlăsceanu, 1998, p. 405).

Existenţa oraşului, ca formă de organizare şi desfăşurare a vieţiisociale, este semnalată încă în epocile străvechi ale istoriei omenirii.Oraşele au fost identificate iniţial sub forma unor locuri întărite,devenite ulterior cetăţi, apoi târguri. Ele au fost considerate unităţisociale care, ca şi organismele vii, se nasc. cresc şi mor, în procesulgeneral de trecere de la anumite forme de organizare socială simplă, laaltele, mai complexe, proces început cu mii de ani înainte şi carecontinuă şi astăzi.

Privitor la geneza lor, în istoria gândirii sociale s-a înregistrat omare varietate de ipoteze. Numeroşi oameni de ştiinţă au avansatipoteza că oraşele s-au născut prin concentrarea unor unităţi sociale. înprincipal de tip rural, în cadrul unui proces determinat de forţe externeacestora (Rene Maunier). Alţii avansează o perspectivă geneticăeconomică asupra apariţiei oraşului, considerând că oraşul se naşte, înprincipal, ca urmare a unor „lupte" ce se dau între diferitele mediisociale, care au funcţii diferite în ansamblul unui sistem social(W. Sombart). Aceste puncte de vedere se încadrează în teoriilegenerale despre capitalismul modern, problematica genezei urbanefiind abordată sub raport economic şi aplicată. îndeosebi, la realitateaoraşului medieval. O serie de alţi specialişti au propus, în manierediferite, o perspectivă mai largă, socială, cu privire la condiţiile careau făcut posibilă şi necesară apariţia oraşului luând în considerare, pelângă factorii economici, o serie de factori de ordin social, religios,cultural, instituţional ş.a. (//. Pirenne, W. Hellpach, V. Giard, E. Briere,C. Gini, D. Guşti). în acest orizont interpretativ s-a susţinut că origi-nile oraşului trebuie căutate nu numai în necesităţile generate de forţede presiune externă asupra comunităţilor umane şi sociale rurale sau înprocesele de diferenţiere şi aglomerare a populaţiei din raţiunieconomice, sugerându-se că oraşul reprezintă „ceva" mai mult decât

207

Page 204: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

aceste realităţi, acesta aducând cu sine o forţă spirituală de coeziune şide transformare profundă a vieţii locuitorilor, instituţii sociale noi,stadii de cultură diferite ş.a.m.d.

Geneza oraşelor a fost pusă în legătură şi cu factori politico-militari, care, prin natura lor, au dat naştere unui proces de aglomerarea unor indivizi şi familii în acelaşi loc. au generat adunarea şiconcentrarea caselor din nevoia de organizare mai eficientă a apărăriiîn faţa „inamicilor" şi au determinat modelarea noii unităţi deconvieţuire potrivit nevoilor şi condiţiilor locale (F.H. Francotte).

Nu puţine sunt teoriile care susţin că geneza oraşelor este unprodus al acţiunii combinate atât a unor factori externi, cât şi interni,care determină nu numai ritmurile dezvoltării lor, dar le conferă şi unanume sens, o idee care ghidează existenţa şi evoluţia urbană. Alteleconsideră că apariţia oraşelor s-a produs dintr-o dată, ca un fenomeninstantaneu, evident surprinzător, dar general (situaţia oraşelor germa-ne), naşterea oraşelor fiind, în esenţă, un fenomen de cultură şi nu unul„natural". în această perspectivă, se consideră că oraşul, ca realitatesocială, este un produs al epocii de mijloc a civilizaţiei (dacă înevoluţia ei distingem un început, un mijloc şi o epocă târzie). Pentrucă în epoca de început a civilizaţiei n-au apărut decât unele nuclee dincare s-au născut oraşele propriu-zise, iar în cea târzie s-a generalizatun proces de urbanizare excesivă, care se situează deasupra oraşelor,ca entităţi sociale distincte.

Ipotezele avansate de istorici, sociologi, economişti, demografi,jurişti, ingineri, arhitecţi etc. sunt mult mai numeroase decât celesemnalate". Important de reţinut, în afară de varietatea poziţiilor privindgeneza şi evoluţia oraşelor, este faptul că problema în sine reprezintă oaltă importantă şi dificilă zonă care reclamă însă noi investigaţii.

Un capitol distinct în studiile sistematice asupra oraşului şiprocesului de urbanizare îl reprezintă modalităţile de constituire aoraşelor. In linii generale, se acceptă câ există un număr de căi ce potfi identificate în procesele de constituire a aşezărilor urbane. Intreacestea se numără:

a) Constituirea oraşelor prin concentrarea de aşezări omeneştifără a avea o structură diferenţiată sau cu structuri diferenţiate. Este

Idei şi ipoteze, argumentate desigur, au lansat şi istoricul germanE. Egelman. americanul W.F. Willcox, bulgarul A'. Aganski. precum şi istorici,sociologi şi alţi specialişti români (N. Iorga, P.P. Panaitescu, CI Sflnţescu.L Marcu etc.).208

Page 205: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

vorba de concentrările sporadice primitive, determinate, în principal,de dominaţia exercitată de unele populaţii sau neamuri asupra altora,care a generat nevoia de „adunare" şi de „întărire" a locurilor unde opopulaţie compactă îşi organiza viaţa, tară ca procesul de concentraredemografică să schimbe modul său de viaţă, sau, de concentrări ce sepermanentizează şi în care intervin modificări în modul de viaţă alpopulaţiei, determinate de necesităţile unor minime adaptări la mediu,de condensările rezultate şi de începuturile unei organizări interne,mai mult sau mai puţin dependente de situaţiile locale. Chiar şi încazul unor aşezări incipiente de acest tip, care se întâlnesc mai ales încadrul societăţilor agrare, apar unele elemente de „topografie" urbană,cum ar fi incinta principală, „piaţa" sau incintele mai mici şi perife-rice, care pot fi considerate germeni ai viitoarelor cartiere saufoburguri ale oraşelor de mai târziu.

b) Constituirea oraşului prin aglomerarea satelor. In acest caz,pe calea unui proces de trecere aproape neobservată, două sau maimulte sate se „apropie" unele de altele, fiind de regulă „locuriîntărite". în aceste conglomerate, în care între sat şi oraş nu existămari deosebiri de structură, predomină caracterul agrar al economiei,iar în viaţa colectivităţilor umane nu intervin schimbări importante. Cutoate acestea. în noile formaţiuni de rezidenţă apar treptat funcţii noi.ce ţin de domeniul vieţii publice, cum sunt cele de ordin militar,politic şi normativ sau juridic. Acestea iau naştere ca urmare a uneinoi diviziuni a activităţii politice, a necesităţilor de concentrare şi decentralizare a organizării şi conducerii vieţii publice etc., ceea ce,practic, transformă vechile aşezări într-o unitate de convieţuiredistinctă, carte dobândeşte, treptat, o identitate specifică, ce se răs-frânge ulterior în toate componentele vieţii comunitare şi sociale,inclusiv în ordinea economică a acesteia.

c) Constituirea oraşelor prin forţă centrifugă, respectiv prinsepararea elementelor contopite. O asemenea modalitate de constituirea oraşelor constă în desprinderea şi ..roirea" unor elemente compo-nente dintr-un oraş deja constituit. Factorii care determină astfel deprocese sunt multipli: creşterea volumului populaţiei, conflictele şiluptele interne, ameninţările şi cotropirile, toate impunând evacuareaoraşului, întemeierea altuia (la munte, de exemplu, cum am observatanterior), revenirea în „oraşul vechi", menţinerea şi dezvoltarea celui„nou" etc. Această cale de formare a oraşelor a fost predominantă, atâtîn cazul oraşelor nediferenţiate, cât şi a celor diferenţiate.

209

Page 206: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

d) întemeierea de noi oraşe prin atracţia unor aglomeraţiiumane de către altele, preexistente. Acesta este un proces caracteristicunor faze mai avansate de dezvoltare socială, fiind cvasi-generalizat înepoca apariţiei oraşelor medievale. Modalităţile concrete ale desfăşu-rării procesului sunt diferite, constând în comasarea unor aşezărisimple (un castel şi un sat: un castel şi o mănăstire, un sat şi un altsat); a unei aglomeraţii complexe (un grup de sate) cu o aglomeraţiesimplă (un castel cu o curte mare); a unei aglomeraţii simple (un sat)cu o aglomerare complexă (un oraş) şi transformarea celei dintâi într-ocomponentă a celei de a doua (mahala); a unei aglomeraţii complexecu o altă aglomeraţie complexă (oraşele porturi). în acest tip de aşezăriurbane, elementele morfologice şi funcţionale se multiplică şi devinmai complexe în funcţie de anumite condiţii: ordinea venirii în noileaglomeraţii; vechimea şi locul în cadrul noii formaţiuni (centru,periferie, cartier etc.), caracterul activităţii economice etc. Oraşeledevin, astfel, organisme sociale complexe (economice, politice, admi-nistrative, culturale, militare), cu viaţă internă specifică, organizatăpotrivit unor sisteme de valori şi de norme, înalt raţionalizată,structurată, dar şi cu funcţii şi relaţii externe, regionale sau chiarsupraregionale şi cu influenţe în zonele în care ele sunt amplasate. Dinaceste realităţi şi caracteristici se nasc toate seriile de probleme care seconstituie astăzi în domenii ştiinţifice distincte de studiu ale oraşelor şiurbanismului, cum sunt cele ce privesc istoria socială, geografia,economia, sociologia, istoria, psihologia, antropologia urbană etc.(Leon Ţopa, 1943, pp. 241-243). Toate conduc la concluzia că oraşul şiproblematica vieţii urbane nu poţ fi reduse doar la luarea în considerarea numărului, densităţii sau mărimii colectivităţilor umane şi sociale caretrăiesc în mediul urban sau numai se desfăşoară în cadrul acestuia.

Oraşul reprezintă un alt tip de realitate; nu este un grup uman sauun conglomerat de sate care s-au reunit, s-au „umflat" şi au „crescut".Este rezultatul unor mari mutaţii istorice („mutaţia urbană"), care a daţnaştere unui gen şi unei ordini sociale noi. în noua ordine socială,esenţial este faptul că vechile baze ale coeziunii grupului social şi alecontrolului social, care se întemeiau pe nucleul familial şi pe relaţiile derudenie, au fost înlocuite de o nouă ordine, întemeiată pe normeledreptului contractual. Oraşul smulge omul din cadrul vieţii comunitareîntemeiate pe legăturile de sânge, pentru a-l transforma în „cetăţean". înaceste condiţii, elementele constitutive ale vechilor moduri de viaţă,tipuri de culturi şi civilizaţii se transformă, dând naştere unor „aşezări"

210

Page 207: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

umane de alt tip, care. înlocuind vechea autonomie a aşezărilor antice şimedievale, dobândesc o personalitate socială proprie.

în spaţiul sud-est european existenţa oraşelor este o realitateeconomică şi socială timpurie, evident în forme rudimentare. Continui-tatea lor. inclusiv pe teritoriul României istorice, este remarcabilă, chiardacă, în anumite perioade (năvălirile barbare), şi-au făcut simţităprezenţa mai puţin. în decursul evoluţiei lor, comunităţile urbane s-audiferenţiat, fie datorită plasării lor în zone geografice distincte, fie dincauza unor condiţii care le-au favorizat sau, din contră, le-au marcatexistenţa. Evident, diferenţierile regionale au imprimat o anume„coloratură" habitatului urban, care a generat distanţări faţă de proceselede urbanizare înregistrate în vestul continentului.

Teritoriul carpato-danubiano-pontic a intrat în „circuitul"european al „urbanizării" o dată cu apariţia coloniilor greceşti laMarea Neagră. Pe litoralul dobrogean, grecii întemeiază Histria(657 î.Hr.), Ţomis* (sec. VII-VI î.Hr.), Callatis" (sec IV Î.Hr.) şiDyonisopolis"*.

Oraşul nu a apărut, astfel, ca un produs organic, ca rezultat alunor procese de dezvoltare a mediului social românesc, ci ca orealitate de „import" ce s-a suprapus unor realităţi socio-economicepreponderent rurale.

între aceste aşezări urbane de coastă şi comunităţile umane dininteriorul spaţiului tradiţional românesc, principala relaţie economicăera de natură comercială. Oraşele constituiau locul unde populaţiabăşinaşă îşi aducea produsele pentru a le vinde negustorilor greci. Peaceastă baza, o perioadă de timp s-au creat relaţii economicepermanente între oraşele greceşti şi populaţia „din interior". Ele aurămas permanent dominate, însă, de activităţile comerciale. Sub raportcivilizator, rezultatele au fost mai puţin importanţe.

O altă etapă a genezei oraşelor în spaţiul carpato-danubiano-pontic, având acelaşi caracter, tot pe cale de colonizare, se înregis-trează înainte şi în timpul dominaţiei Romei. Iniţial au apărut anumitepuncte pe malul Dunării, cum a fost, Drobetis (lângă Severin), în care.înainte de cucerirea Daciei de către Traian, s-au constituit aşezăriromane, având în principal funcţii militare.

Constanţa.Mangalia.Balcic. întemeierea cetăţii greceşti are loc, probabil, inainte de

secolul I î.Hr.211

Page 208: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Romanii schimbă imaginea lumii geto-dace asupra habitatului şiurbanismului. Locuirea şi spafiul locuit, fără a eluda condiţiile demediu, sunt concepute mai raţional, diminuându-se considerabilcaracterul lor haotic şi spontan. Oraşele (indiferent de rangul lor) suntconstruite după anumite planuri şi având o împărţire strictă a spaţiilor,care primesc destinaţii precise, sunt organizate administrativ şi politic,iar cetăţenii sunt chemaţi să participe la viaţa urbei.

Elementele de viaţă urbană autohtonă, anterioare statorniciriilegiunilor romane la nordul Dunării, primesc infuzia romană - func-ţională, productivă şi rafinată -. ce nu putea să fie respinsă, fiind supe-rioară. Simbioza etno-Iingvistică nu este singura. S-a produs şi o simbiozăîntre modul de viaţă autohton şi cel roman.

Urbanizarea dă naştere unei civilizaţii autentice de lip orăşenesc,pe care geto-dacii o cunoşteau, dar în forme şi la niveluri care. oricum,nu puteau să concureze cu cea romană. Timp de peste un secol şijumătate, durată care echivalează cu succedarea a trei generaţii, daco-românii exersează nu numai tehnicile de construcţie a urbelor (pe care.credem, le însuşiseră rapid), ci şi „tehnicile" de administrare a localită-ţilor - urbane sau rurale -. se acomodează, treptat, cu „noul stil", cepresupune ordine, disciplină, muncă şi învăţare. „Noul stil", pentrupopulaţia Daciei Traiane îndeosebi, dar şi pentru cea din spaţiul careaparţine Moesiei Inferior înseamnă adaptarea la o viaţă mai plină, cu unorizont mai larg de satisfacţii şi aspiraţii, pe care retragerea la sudulDunării a celor care l-au imprimat, nu presupune că a dispărut complet.

Dacia romană şi spaţiul de la nordul Dunării sunt părăsite numaicând presiunile călăreţilor războinici devin ameninţătoare pentruImperiul Roman. Noii stăpâni, care se succed unii după alţii, impunreguli şi conduite noi în raporturile cu autohtonii sedentari, generândschimbări care nu pot fi evitate. Normal, ansamblul acestor schimbărica şi reconstrucţia tabloului lumii „româneşti" de atunci sunt mai multdecât importante pentru istoria socială şi, evident. înscrise întreobiectivele prioritare de studiu. Analiza lor extinsă ar însemna, practic.să sacrificăm restul structurii cursului, motiv pentru care ne referim doarstrict la ceea ce ne interesează, în acest moment. în logica expunerii.

Aşadar, comunităţile rurale şi urbane se află într-un nou sistemde servitute, care se „roteşte" pe măsură ce se schimbă migratorii.

Civilizaţia urbană - unul din marile câştiguri ale convieţuiriidacilor cu romanii —. este evident în pericol. înseşi năvălirile, princaracterul lor prădalnic o periclitează, cum la fel de bine o ameninţă şisălbăticia unora dintre cetele războinice care penetrează spaţiul212

Page 209: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

carpato-danubiano-pontic. „Barbarii" diferă în comportament. Uniisunt cruzi şi neiertători, ucigând cu seninătate, alţii sunt ceva mai..blânzi", dar nu din frică faţă de cineva, ci din interese economice saumilitare. în raport cu tipul de „tratament" aplicat localnicilor,civilizaţia urbană se menţine sau piere. în afară de aceasta mai este şi..altceva" ce putea juca un rol important în tentativa conservării, atâtcât se putea, a oraşelor şi a vieţii citadine.

Este foarte greu să acceptăm ipoteza decăderii complete aoraşelor şi dispariţia oricărei forme de viaţă orăşenească. în afară deinteresele migratorilor mai este şi interesul localnicilor, dar, normal.altfel motivat.

Diferenţa clară, şi fără echivoc, care s-a manifestat în epocaromană între viaţa de la oraş şi cea din mediul rural, nu făcea atractivărevenirea bruscă la asprimea existenţei din mediul rural pentrupopulaţia care se adaptase existenţei diurne urbane. Or. aceastăimagine, indiferent de forţa agresiunii externe, nu putea fi dizlocatădin mentalul oamenilor de atunci, transmiţându-se din generaţie îngeneraţie. Maniera impresionantă în care se reconstituie localităţileurbane (presupunând că au fost desfiinţate toate în timpul revărsărilorpopulaţiei migratoare) este un fenomen, credem, reflex, venit dintr-untrecut, când centrele urbane populau aproape întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. Acest reflex, chiar după ce au trecut sute de ani dela retragerea „ultimilor" romani, a fost întreţinut de manifestări carepot fi interpretate ca fiind de factură urbană. Este practic imposibil dea urmări acest fenomen la scara României, motiv pentru care evocămdoar câteva situaţii, într-o manieră apropiată studiului de caz.

Drobeta Turnu-Severin şi Orşova sunt localităţi importante înepoca romanilor, a căror locuire a începui însă cu mult timp înainteainstalării lor în Oltenia. După distrugerile provocate de huni, romaniireconstruiesc în secolul IV (deci după retragerea lor la sudul Dunării),atât Drobeta, cât şi Dierna (Orşova), pentru ca, după alte distrugeri, înveacul al VI-lea. în Drobeta să ridice o fortăreaţă şi, concomitent, obazilică din blocuri masive de piatră şi cărămidă, aflată în legături cumitropolia apropiată de la Ad Aqvas, din sudul Dunării, dependentă dearhiepiscopia lustiniana Prima (înfiinţată în 535). în ambeîe cazuri, seînregistrează existenţa unei populaţii protoromâne, angrenată înactivităţi economice, care era deja creştină. Fortăreaţa din secolul alVI-lea. nu mai purta numele dacic al Drobetei. Ea apărea cu numelede Theodora, pentru ca. în feudalism, să fie numit Severin. iar maitârziu (din 1836), Turnu Severin.

213

Page 210: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Dierna, în secolul al X-lea „botezată" de Cronica anonimăungară Urscia, ca şi ujterior, în secolele XI-XIV, se pare că areatributele unui orăşel. în cazul Severinului în veacurile X1I1-XTV,când este în stăpânirea banilor de Severin şi se înfiinţează o nouă„mitropolie" (1370) cu scaunul chiar în localitate, situaţia pare să fiemai convingătoare, în sensul existenţei unei vieţi urbane (LuciaApolzan, 1979, pp. 86-871.

Nu este exclus - iar ultimile descoperiri arheologice par săconfirme - ca viaţa urbană să fi continuat şi în „secolele întunecate" laAlba Iulia. Cetăţile Satu-Mare. Dăbâca şi Biharia, ca şi Cenedul („urbsMorisena") au unele atribute orăşeneşti, iar în secolul al X-lea, prinrefacerea cetăţilor de la Dunărea de Jos de către bizantini, viaţa urbanărenaşte în zonele limitrofe bătrânului fluviu.

Dacă şi în ce măsură, în condiţiile desfăşurării succesive anăvălirilor migratorilor, s-a perpetuat habitatul urban şi s-a manifestat,în anumite forme, o viaţă urbană este o problemă importantă - dupăcum relevam anterior - pe care este chemată s-o studieze istoriasocială, în cooperare cu alte ştiinţe socio-umane. Perpetuarea locuiriiîn medii orăşeneşti, oricât de deteriorate ar fi fost acestea, dă o altăimagine perioadei „retragerii în istorie'' a populaţiei româneşti şideschide orizonturi interpretative noi.

Urbanizarea, chiar dacă a fost iniţiată în spaţiul strămoşilorromânilor de către greci şi apoi de către romani, evident la nivelulcivilizaţiei lor, nu trebuie privita ca un proces de import. Evoluţia unoraşezări dacice spre standarde citadine, care este un fenomen ce nupoate fi negat, şi atingerea unor parametri de dezvoltare protourbanăsau chiar urbană relevă că şi evoluţia socială a autohtonilor tindea, maidevreme sau mai târziu, să se înscrie în exigenţele civilizaţiei de tipurban. Acest trend se poate constata atât înainte de romanizare, cât şiîn condiţiile temperării furiei migratorilor, când devine posibilăreluarea lui. Prin urmare, configuraţia urbană românească nu a fostdată numai de oraşe apărute în diferite epoci şi pe diferite căi, prinaport străin. Ea este dată şi de o parte masivă românească realizată înepoci succesive de dezvoltare economică şi socială, în concordanţă cuparticularităţile şi cu specificul local sau regional. Acestea sunt epocileîn care. după lungi perioade de viaţă răscolită şi zbuciumată, s-a începutrefacerea capetelor de pod romane (N. Iorga). Drept prim rezultat aufost oraşele dunărene. începând cu Orşova. Severinul. Calafatul.Tumu-Măgurele. Giurgiul, Olteniţa Brăila, Galaţi şi încheind cu Ismailul,Cetatea Albă, Tulcea şi Sulina. oraşe care sunt amplasate pe locurilemultora din vechile cetăţi, fortăreţe, întărituri sau aşezări romane.214

Page 211: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Un alt grup de oraşe. întemeiate de români, este reprezentat deaşezările urbane „de păsuri", respectiv cele formate în trecâtorile dinmunţii Carpaţi. care reprezentau puncte obligatorii pentru oricinevenea din Ardeal spre Ţările Române şi din acestea spre Transilvania(Săliştea, Sâcele, Răşinari ş.a.. care n-au fost denumite şi niciconsiderate propriu-zis oraşe, dar care au întrunit. în diferite perioade,condiţiile unor aşezări urbane, atât în ceea ce priveşte dimensiunile,cât. mai ales. sentimentul de solidaritate şi configuraţia intelectuală alocuitorilor. Făgăraşul a fost şi a rămas însă un oraş mic. dar tipicpentru acest model de aşezări).

Intre oraşele de creaţie românească, există şi categoria celorsituate pe versantul sudic al Carpaţilor, cuprinzând localităţile Tg. Jiu,Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung Muscel, Vălenii de Munte ş.a.

Majoritatea comunităţilor urbane din cele trei grupe se formeazăîn perioada feudalismului timpuriu, fiind atestate documentar însecolele XI-XII-X11I, ceea ce, evident, însemnează că ele s-au înteme-iat înainte, devenind centre urbane cu multe decenii şi chiar secole înurmă. fiind precedate, cel mai adesea, pe aceleaşi locuri, de aşezărirurale, transformate treptat în târguri (locuri unde aveau loc schimburide mărfuri), iar ulterior în aşezări orăşeneşti.

O mare parte a localităţilor cu caracter urban este constituită dinaşa-numitele oraşe patriarhale sau târguri. Acestea sunt aşezări urbane,ce îşi au sursa în linii de sate care, datorită multiplelor lor particu-larităţi, au ajuns ca, treptat, să fie prefăcute în oraşe (Piteşti,Târgovişte. Ploieşti. Buzău, Mizil, Bacău. Roman, Fălticeni. Rădăuţi).Un factor care explică un asemenea proces îl reprezintă creştereapopulaţiei şi a densităţii acesteia. Acest fenomen reclama noi cadre deviaţă ce s-au concretizat, pe de o parte, în creşterea numerică a satelor,iar pe de alta. în apariţia unor aglomerări de sate, care. fiind mai bineplasate şi dispunând de unele facilităţi (terenuri arabile, păşuni, păduri,căi de comunicaţie) au dobândit treptat o anumită importanţă, îndeo-sebi economică.

Aceste aşezări, dat fiind faptul că erau, în majoritatea lor,aşezate pe văile sau lângă vadurile apelor curgătoare, au luat şi numeleapelor respective, cum este cazul unor târguri moldoveneşti (Şiretul,Suceava, Trotuşul, Putna, Bahluiul, Bârladul) sau a altora din zonediferite, precum Târgul Jiu, Târgul Gilortului, Buzău. Râmnicul Săratetc. Seria aşezărilor de tip „târg" cuprinde şi altfel de târguri,cunoscute în istorie ca „târgurile de două ţări", apărute pe înălţimi, pe„obcinile" care despărţeau două văi şi care serveau drept locuri de

215

Page 212: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

întâlnire şi de petreceri, unde veneau locuitori provenind de pe ambeleversante ale înălţimilor, inclusiv ale munţilor. Aceste târguri n-aureuşit să se dezvolte ca acelea din văi şi, ca urmare, nu s-autransformat în aşezări permanente.

Oraşele de şes sunt rezultate, de asemenea, din necesitateastabilirii unor puncte de schimb cu diferite produse (Craiova, Slatina,Caracalul, Bucureşti, Slobozia ş.a.) sau amplasate direct pe rutelecomerciale (Cernăuţi, Hotin, Dorohoi, Botoşani, Iaşi, Chişinău,Vaslui, Bârlad, Tecuci, Mizil etc.).

Aşezări urbane s-au constituit şi în preajma mănăstirilor (Tg.Neamţ), aşa cum localităţi urbane au apărut şi în zonele miniere(Reşiţa. Moreni, Moineştii) sau militare (Roman, Fălciu, Cahul, Orhei,Hotin, Soroca. Tighina, Cetatea Albă etc.).

Transformarea unor sate în târguri sau oraşe a fost un procescontinuu în evul mediu. El a continuat şi în epocile modernă şicontemporană, fiind determinat de necesităţi economice.

Evoluţia spre modernism a oraşelor româneşti se situează într-oepocă târzie, condiţionată de revoluţia industrială şi de dezvoltareatehnicii moderne, care debutează în secolul al XIX-lea, dar mai preg-nant în a doua sa jumătate, continuându-se şi în secolul nostru.Semnificative în această privinţă sunt datele referitoare la pondereapopulaţiei urbane pe întinderea ultimelor două secole. Astfel, în jurulanului 1831, în Principatele Române numai 6,5% din totalul populaţieilocuia în aşezări urbane. La aceeaşi dată, Bucureştiul avea 650.000 delocuitori, iar laşul, 60.000. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,populaţia urbană înregistrează ritmuri de creştere mai semnificative,ajungând ca, potrivit Recensământului din 1899, aproape să se dubleze(I. Measnicov, I. Hristache, VI. Trebici, 1977, p. 30).

Gradul de urbanizare a României s-a menţinut însă la un nivelscăzut, procentul populaţiei urbane în anul 1910 reprezentând doar16,3% din totalul populaţiei. Ceea ce caracteriza oraşele româneşti laînceputul secolului al XX-lea era şi nivelul redus de concentrare apopulaţiei urbane, majoritatea populaţiei orăşeneşti, îndeosebi dinDobrogea, Muntenia şi Oltenia trăind în oraşe mici (târguri), care nudepăşeau 25.000 de locuitori. în aceeaşi perioadă, din totalul popula-ţiei urbane 17,6% trăia în Bucureşti.

Tendinţe şi deopotrivă modele de urbanizare, care se fac simţitedupă 1918, îmbracă, pentru prima dată, aspecte de raţionalitate.Acestea, au fost marcate însă de particularităţile procesului creşteriiurbane, care, în perioada 1912-1948, a avut o evoluţie ascendentă216

Page 213: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

lineară, dar lentă (de la 16,3%, în 1912, se ajunge la 21,4%, în 1930,iar în 1948 la 23,4%, din totalul populaţiei). Ponderea creşterii urbanea Bucureştilor a fost de 50%, fiind egală cu cea înregistrată în toatecelelalte 114 oraşe care existau în România în acea perioadă. Intre anii1948-1966 ritmul urbanizării a crescut, ajungându-se ca în anul 1966,38,3% din totalul populaţiei ţării să locuiască în mediul urban, alcătuitdin 152 oraşe (Dorel Abraham, 1991, pp. 205-207). După această dată,procesul de urbanizare a înregistrat evoluţii cu totul particulare, ca dealtfel şi după 1989.

Habitatul şi viaţa urbană dau dimensiunea unui anume nivel aldezvoltării culturii materiale şi spirituale a unei populaţii. In aceastăperspectivă penuria surselor de informaţii pentru perioade mariistorice face dificilă urmărirea unui proces de mare relevanţă socială,economică, politică etc. şi, deopotrivă, creează o atmosferă generalăde suspiciune pentru orice tentative de reconsiderare a epocilorrespective. Prudenţa în ştiinţă este necesară, dar fetişizarea ei se poatetransforma în handicap.

„Secolele întunecate" din evoluţia societăţii româneşti (cuaproximaţie IV-XI), oferă însă unele informaţii care trebuie corectdecriptate şi interpretate, într-o viziune de largă respiraţie pluridis-ciplinară, cu instrumentele şi argumentele ştiinţelor socio-umane carepot contribui la penetrarea acelor zone mai puţin ilustrate şi cunoscutedocumentar. Există, este adevărat, o distincţie, pe care o considerămimportantă, în relaţie cu cele două tipuri de habitat şi. evident, de viaţăsocială comunitară. Dacă pentru satul românesc tradiţiile, obiceiurile,mentalităţile, cultura populară în genere, se constituie într-un refe-renţial istoric cu semnificative deschideri interpretative, pentru oraşulautohton acest „bagaj genetic" practic nu există sau este extrem deparcimonios. „Secolele întunecate" cheamă la conjugarea eforturilorştiinţifice pentru „iluminarea lor" în folosul cunoaşterii propriuluinostru trecut social.

3. Influenţa factorilor endogeni şi exogeni asupracomunităţilor teritoriale

„Istoria legăturilor poporului român cu pământul său şi,îndeosebi, fixarea şi creşterea factorului uman pe aceste plaiuri, n-aufost în trecut şi nu sunt încă nici astăzi uniforme şi nici întâmplătoare.Infinita varietate a peisajului, nevoile muncii şi ale vieţii, audeterminat la începuturi alegerea unor regiuni preferate, a unor locuri

217

Page 214: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

privilegiate, provocând aglomerarea poporului român în anumite«regiuni naturale» (subl. în text - n.n.), pe văile râurilor, în depre-siunile marginale sau intracarpatice, pe plaiurile munţilor" (Gh, Focşa,1943. p. 44). Cuvintele pline de miez şi de sensibilitate româneascăale unuia dintre ctitorii Muzeului Satului din Bucureşti (1936) nescutesc să revenim asupra factorilor naturali, cu acţiune continuă asu-pra comunităţilor rurale şi urbane.

în afara lor. potrivit incursiunilor făcute până acum în„teritoriul" complex şi contradictoriu al acestor factori, influenţe auexercitat şi cei istorici.

Amplasarea în teritoriu a unei aşezări, ca şi resursele naturale ale2onei sau întregului spaţiu locuit de aceeaşi populaţie, oricât defavorabile s-ar arăta, singure nu pot să constituie sine die un garant alperpetuării existenţei lor.

Factori demografici, economici, sociali, politici, militari şipsihici sunt la fel - iar uneori - mai importanţi decât poziţia şiresursele unei comunităţi umane.

Demografia poate acţiona restrictiv sau expansiv. Comunităţi cupopulaţie importantă au un potenţial suplimentar şi, în cele mai multesituaţii, hotărâtor în distanţarea faţă de altele care au un volum maimic sau foarte mic al populaţiei. La acest „capitol", vital pentrudestinul unei etnii, românii, cum s-a constatat, au avut o rată ridicată anatalităţii şi, evident, un spor natural semnificativ, iar uneori consi-derabil. Nu toate zonele spaţiului tradiţional românesc au beneficiat deasemenea sporuri. In Banat, un asemenea fenomen demografic estemult estompat, comparativ cu alte zone româneşti. Comportamentuldemografic al locuitorilor este restrictiv. Pe acest funda] se înregis-trează şi un proces lent de depopulare prin migrări în alte spaţiiromâneşti. Normal, asemenea simptome, care contrastau cu evoluţiademografică înregistrată în majoritatea regiunilor istorice româneşti,nu puteau rămâne neobservate. Studii intense s-au iniţiat în perioadainterbelică de către sociologi, istorici, demografi, economişti şi alţi spe-cialişti, majoritar din Timişoara şi Arad, dar şi de la Bucureşti şi Cluj.

Populaţia rurală bănăţeană a compensat diminuarea forţei demo-grafice a comunităţilor lor cu o organizare şi activitate economicăsuperioare.

Raporturile intercomunitare se constituie într-un alt element carepoate influenţa existenţa grupurilor umane care vieţuiesc în diverseforme de habitat. In genere, zonele urbanizate, influenţează mediulsocial, economic şi cultural al satelor, comunelor sau cătunelor218

Page 215: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

învecinate, provocând tendinţe de urbanizare relativ mai importante.Asemenea fenomene se înregistrează îndeosebi când se trece la adop-tarea legislaţiei industriale şi a măsurilor de protecţie a investitorilorautohtoni (sfârşitul secolului trecut), care încurajează dezvoltareaindustriei. Apariţia şi proliferarea stabilimentelor industriale, apoi aunor mari unităţi industriale, îndeosebi în perioada interbelică,accelerează acest proces, urmat de o migrare mult mai accentuată dinmediul rural spre cel urban.

Există şi alte tipuri de raporturi intercomunitare care pun învaloare potenţialul uman al aşezărilor, favorizând dezvoltarea lor.Braşovul, devine de timpuriu un centru comercial important zonal,schimburile realizate cu Ţara Românească şi Moldova, chiar înainte deconstituirea lor. contribuind la accentuarea identităţii sale urbane şi, deo-potrivă, statornicind un mod de existenţă propriu unor astfel de aşezări.

Contrar acestui proces de interrelaţii, cu efecte benefice asupralocalităţilor care se integrau în el. izolarea naturală a unor aşezări sauizolarea determinată de cauze politice şi administrative accentuaudecalajele între nivelurile de dezvoltare ale aşezărilor de tip rural şiurban şi între cele rurale. Este situaţia satelor situate în enclave greuaccesibile, care au ,.încremenit în timp" în „regiuni arhaice" (Nerej,din zona Vrancei, satele basarabene „descoperite" în 1942-1943 deechipele de cercetători conduse de Anton Galopenţia în perimetrulcuprins între Nistru şi Marea de Azov, sau cele reperate după 1990 înzonele muntoase din Caucaz). Nu este greu de imaginat că asemenea..enclave istorice" menţin vechile ocupaţii ale populaţiei, nealterate demodernism, cutumele, tradiţiile, cultura populară etc. în forme,probabil, cu mare vechime.

Izolarea românilor în propriul spaţiu tradiţional de locuire pringraniţe artificiale impuse de dominaţia străină a dat naştere unortendinţe şi fenomene care, fie s-au generalizat, fie s-au dezvoltat lascară locală sau regională. Marginalizarea provinciilor româneştivexate de imperiali este efectul general şi grav al prezenţei lor nedo-rite în spaţiul românesc. Diferenţieri apar, însă, şi sunt relativ impor-tante în două direcţii: manifestarea mai activă a urbanizării înTransilvania şi Banat, urmată de cea din Ţara Românească şiMoldova, apoi (pe ultimele locuri) în Dobrogea şi Basarabia. Urbani-zarea în zonele aflate sub autoritatea ruşilor, austriecilor şi unguriloreste favorabilă nobilimii provenite din rândurile acestor etnii, ca şielementelor germane şi evreeşti, iar apoi burghezilor veniji din metro-pole sau germinaţi din realităţile sociale ale urbelor. „înstrăinarea"

219

Page 216: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

oraşelor nu este caracteristică ţărilor române atâta vreme cât s-au aflatsub turci (cu excepţia, poate, a perioadei domniilor fanariote).

Efectul general pozitiv al urbanizării nu trebuie ignorat; el este orealitate care trebuie nu numai constatată, dar şi apreciată. Acest efecteste estompat însă de menţinerea şi accentuarea unui sistem anacronic,contraproductiv şi degradant de exploatare a comunităţilor rurale.Păstrarea tradiţiilor nu trebuie însă plasată pe acelaşi nivel cuînapoierea care s-a instalat în lumea satelor româneşti, generând ogravă problemă socială - problema ţărănească. Dacă în provinciileîmpestriţate cu grofi unguri, nobili ruşi sau austrieci, o bună parte dinvină cade în sarcina lor, în ţările române (fără Basarabia după 1812)vina o poartă boierimea, care s-a străduit. în decursul unor secole delupte aprige, să aşeze jugul de gâtul ţăranului român.

Menţinerea în stare de înapoiere a comunităţilor agrare, a cărormizerie creşte proporţional cu înflorirea unor oraşe, are ca unnareimprimarea unui accentuat caracter agrar societăţii româneşti, care sezbătea între tendinţa de modernizare şi presiunea problemei agrare cemarca aproape 80% din populaţie.

In sfârşit, factori politici şi militari sunt de natură să schimbecursul evolutiv al unor aşezări, fie în sens pozitiv, fie negativ. Cetăţilemilitare de la Dunăre. Marea Neagră sau Nistru devin înfloritoarecentre protourbane sau urbane în lungi perioade de timp. Operaţiilemilitare, care se succed mai intens decât valurile migratoare, au un rolîn viaţa unor comunităţi. Vigoarea unora dintre confruntări şi sălbă-ticia combatanţilor fac ca sate şi târguri să aibă mult de suferit de peurma distrugerilor provocate, mai mari sau mai mici, fiecare avândcontribuţia lor în decalajele care se instalează cu timpul între aşezărilerurale. între cele urbane şi între cele două tipuri de comunităţi.

Decalajele şi marginalizarea societăţii româneşti. în comparaţiecu vestul continentului. în care sunt implicate inclusiv aşezărileumane, indiferent de tipologia lor. devin realităţi, care sunt cunoscuteşi mai ales resimţite din plin de locuitori. Societatea românească, datăfiind o astfel de evoluţie. îmbracă cu timpul, tot mai pregnant, oînfăţişare tipic agrară. Evoluţia spre modernism schimbă întrucâtvacaracterul agrar al societăţii, dar lent. apoi brusc. în ritmuri alerte.îndeosebi în epoca interbelică. Chiar şi în împrejurările modificărilorimportante care se operează la toate nivelurile - economic, social,politic etc. - modernismul era stratul de suprafaţă. în adâncurile salesocietatea româneasca păstrând trăinicia şi robusteţea firii ţăranului

220

Page 217: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

român. Devenise treptat modernă, şi aşa şi era, dar trăia încă,perceptibil sau nu, într-o atmosferă de sorginte rustică, ce influenţatrăiri intime, comportamente, manifestări. Structurile deveniserămoderne, dar mentalităţile erau majoritar ţărăneşti, „Suntem cu toţiisăteni - încerca să convingă «bătrânul brad», ce-a fost la toţi «ocălăuză» — chiar aceia, foarte mulţi, care nu mai purtăm haina desătean [...] Suntem, ca origine, ca spirit, ca gust săteni. Baza ţăriinoastre, ca şi a ţărilor vecine, a tuturor ţărilor din Peninsula Balcanică,a unei bune părţi din partea occidentală a Rusiei, a unei părţi tot aşa deîntinse din Ungaria estică, este satul. Nu trebuie să ne înşelăm înaceastă privinţă. Avem toate calităţile şi toate defectele satului. Putemsă ne îmbrăcăm cum vom vroi, şi desigur trebuie să ne îmbrăcămastfel o dată ce am trecut dintr-un mediu în altul, cu toate acestea felulnostru de a simţi, de a cugeta, de a ne orândui este sătesc. Suntcivilizaţii organizate pe oraşe, cum sunt şi civilizaţii organizate pesate, şi aceasta nu este nici-o ruşine. Oraşul nu este o formă superioară asatului, este numai o formă de a trăi a oamenilor" (N. lorga. 1943, p. 14).

Privind retrospectiv, întreaga problematică prezentaiă în acestcapitol se poate condensa în următoarele repere esenţiale:

• geneza comunităţilor rurale este mai timpurie, în comparaţiecu apariţia oraşelor:

• primele aşezări urbane din spaţiul tradiţional românesc suntdatorate coloniştilor greci:

• forme incipiente de urbanizare şi chiar faze mai avansate seînregistrează în unele mari aglomerări umane rurale şi cetăţi dacice:

• există mai multe modalităţi de clasificare a localităţilor rurale:după numărul locuitorilor: aşezarea locuinţelor; formele geomorfb-logice ale scoarţei terestre: preponderenţa ocupaţiilor (sate de pescari,crescători de vite, agricultori, olari, cărămidari, tăietori de lemne şilemnari etc.);

• preponderenţa locuirii în mediul rural reflectă niveluldezvoltării societăţii autohtone în anumite epoci istorice;

• asupra celor două moduri de habitat (rural şi urban) auacţionat factori din interiorul lor, dar şi din afară, care le-au influenţat.uneori, hotărâtor sensurile evoluţiei istorice.

Concepte-cheie $i extinderi

Devălmăşie. Concept utilizat de unii sociologi şi istorici (N. lorga.CC. Giurescu, l.C. Filitti. H.H. Stahl. R. Rosetti ş.a.). care desemneazăo structură de organizare comunitară tipică epocii medievale. Potrivit

221

Page 218: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

acesteia, în satele libere de moşneni şi răzeşi din Ţara Românească şiMoldova pământurile cultivate, pădurile şi izlazurile reprezentauproprietatea comună a obştii. în timp ce pământul şi casele aflate pe eleşi terenul din jurul lor constituiau proprietate individuală. Suprafeţelecultivate în comun erau împărţite în loturi, prin tragere la sorţi, şidistribuite moşnenilor sau răzeşilor. Conducerea era colectivă şi aveaatribuţii administrative, judecătoreşti, economice şi militare. Au fostcunoscute mai multe forme de devălmăşie.

Habitat, Are semnificaţie de suprafaţă locuită de grupuri umane,indiferent de mărimea acestora.

Relaţii genealogice. Reprezintă un tip specific de relaţii sociale„în care indivizii sunt definiţi social ca aparţinând aceleiaşi categoriisau grup social, deoarece se consideră înrudiţi, legaţi între ei princonsanguitate sau/şi prin alianţe de mariaj" (Cătălin Zamfir, LazărVlăsceanu. 1998, p. 263).

BIBLIOGRAFIE

Abraham, Dorel (1991), Introducere in sociologia urbană, Bucureşti.Editura Ştiinţifică.

Apolzan, Lucia (1979), Gruparea aşezărilor in funcţie de evoluţiaeconomică şi socială, în „Studii şi comunicări de etnografie - istorie", III,Caransebeş.

Apolzan, Lucia (1987), Carpaţii - tezaur de istorie. Perenitateaaşezărilor risipite pe înălţimi. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Conea, Ion (1937), Geografia satului românesc. Aşezare, formă,structură. în „Sociologie Românească1", an. II, nr. 2-3.

Focşa, Gh. (1943), Aspectele spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, în,.Soci"oiogie Românească", an. V, nr. 1-6.

Georgescu, D.C. (1937), Populaţia satelor romaneşti, în „SociologieRomânească", an. II, nr. 2-3,

Giurescu. C C , Giurescu. Dinu (1975), Istoria românilor - din celemai vechi timpuri, până astăzi. Ediţia a Ii-a, Bucureşti, Editura Albatros.

Guşti, D. (1968). Opere, voi. 1. Bucureşti, Editura Academiei R.S.R,lorga, Nicolae (1943), Sat şi Oraş, în „Sociologie Românească",

an. V, nr. 1-6.Manea, Minai, Pascu. Adrian, Teodorescu. Bogdan (J996). istoria

români/or din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821. Manualpentru clasa a Xl-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.222

Page 219: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Mansuelli. Guido A. (1979). Civilizaţiile Europei vechi, voi. I, Bucu-reşti. Editura Meridiane.

Marcu, Liviu (J976), Coordonees du processus d~urbanisation dans iesud-est de L* Europe ă iepoque contemporaine (septieme decennie du XX-esiecle), Beograd (extras).

Measnicov, L, Hristache, I.. Trebici, 1. (1977), Demografia oraşelorRomâniei. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Radu. Nicolae. Furtună, Carmen, Jalea-Vancea, Gabriela, Bălan,Carmen-Cornelia (1996), Prefaceri socio-umane în România secolului XX.De la comunitatea tradiţională la societatea postcomunisfă. Bucureşti. Edi-tura Fundaţiei „România de Mâine".

Voinea, Şerban, Stahl, H.H. (1945), Sociologie. Manual unic pentruclasa a VlII-a a şcolilor secundare. Bucureşti, Editura Coop, de Consum„Victoria".

Ţopa, Leon (1943), Câteva ipoteze despre geneza oraşelor, în „SociologieRomânească", an. V. nr. 1-6.

Zamfir, Cătălin, Vlasceanu, Lazăr (coordonatori) (1998), Dicţionar desociologie. Bucureşti, Editura Babei.

întrebări pentru verificarea şi fixarea cunoştinţelor

• Când şi în ce condiţii apar primele aşezări umane?• Prin ce se atestă tendinţele de trecere la faza urbană a unor

aşezări autohtone?• Care sunt primele oraşe de pe teritoriul tradiţional românesc?• După modul de distribuire a gospodăriilor ţărăneşti în teritoriu

câte tipuri de sate sunt cunoscute?• Care sunt principalele trăsături şi funcţii ale localităţilor rurale?• Prin ce se identifică o localitate urbană?• Care sunt căile şi modalităţile de formare a aşezărilor urbane?• Ce părere aveţi în legătură cu ipoteza continuităţii vieţii

urbane în timpul marilor migraţii?• In ce contexte şi în ce condiţii se produc diferenţieri între

procesele de urbanizare din Răsăritul Europei şi cele din Occident?

223

Page 220: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

X. STRUCTURI ŞI RAPORTURI SOCIALE (I).EVOLUŢIA LENTĂ SPRE MODERNISM

O estimare foarte aproximativă a îndelungatei dominaţii străinecare s-a exercitat asupra românilor relevă o realitate tulburătoare: timpde peste un mileniu", parţial sau integral, teritoriul lor tradiţional afost ocupat de străini, care au beneficiat de resursele naturale şi demunca autohtonilor. In realitate, prezenţa unor forţe străine în spaţiulromânesc (desele şi devastatoarele ocupări ale ţărilor române de cătrearmatele austriece şi ruseşti, anexarea Basarabiei, nordului Bucovineişi Ţinutului Herţa în 1940 etc.) dilata considerabil timpul istoric încare populaţia românească era străină în propria vatră strămoşească.Alma Mater înregistrează însă şi alt tip de dominaţie, fără prezenţaarmatelor străine pe teritoriul naţional: politica de forţă şi dictatpromovată de unele mari puteri, ale căror constrângeri conduc lacedări teritoriale (în august şi septembrie 1940), creează disfuncţiieconomiei naţionale sau produc perturbări mecanismelor politice şisistemului social prin forme mascate de estorcare a unor produse,resurse naturale şi financiare etc.

Societatea românească, cu puţine excepţii, s-a aflat în situaţia dea suporta o dublă presiune: din interior, care exprima voinţa deprogres şi dezvoltare a naţiunii, şi din exterior, care estompa evoluţiafirească a comunităţii autohtone prin sistemul prădalnic practicat deocupanţi, constrângerile şi interdicţiile impuse de aceştia. Uneoripresiunea din interior era mai puternică decât cea din afara societăţii(1600, 1789, 1859, 1877, 1918), alteori era invers (1688, 1675, 1812,1867, 1940 etc.) şi foarte rar se statornicea un echilibru precar între

* Considerând forţat anul 106 ca moment inaugural şi 1918 ca moment finalal încetării acestei dominaţii, prin scădere obţinem cifra de 1812. întrucât in acestinterval de timp au fost şi perioade de acalmie, greu de cuantificat am redus lunganoapte a dominaţiei străine la doar un mileniu. Şi în prezent, însă, teritorii româneştisunt însliăinate ca efect al Pactului Molotov-Ribbentrop (1939).224

Page 221: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

„antiteze", ca să ne exprimăm în termenii teoriei lui loan HeliadeRădulescu (1802-1872).

Stăvilirea forţelor lăuntrice ale societăţii româneşti spre afirma-rea unităţii naţional-statale, a independenţei şi realizarea sincronizăriicu civilizaţia şi cultura Europei apusene au generat hibrizi economici,sociali, politici şi culturali, parţial „ajustaţi" mai târziu, dar cu mari şidureroase costuri materiale şi umane.

1. Dominanta agrară a structurilor sociale ca rezultatal eternizării „problemei ţărăneşti"

Procentul de 80% populaţie agrară (nu întâmplător utilizat ante-rior într-un alt context) este un indicator important prin care se relevănivelul dezvoltării generale a societăţii româneşti. Predominareaautoritară a ţărănimii şi a altor categorii rurale în structura socială aţărilor române, a României moderne şi a statului unitar român creat în1918 este de natură să definească, în linii esenţiale, şi caracterul socie-tăţii autohtone.

Dominanta agrară a structurii sociale se defineşte de timpuriu şise menţine până către finele deceniului al IV-lea al secolului nostru.Ea este specifică nu numai spaţiului românesc, ci întregului perimetrual Europei Orientale şi Meridionale, perimetru care, mai târziu, dupăcum îl vor califica unii experţi vestici, va reprezenta „Europa agrară".

Comunităţi de tip agrar şi pastoral, potrivit celor cunoscute, seconfigurează de timpuriu. Populaţia lor se îndeletniceşte cu agriculturaşi creşterea vitelor, iar din epoca bronzului şi cu meşteşugurile.„Centre" agricole şi meşteşugăreşti permanente sau aşezări sezonierepastorale se răspândesc pe un teritoriu întins (între Valea Tisei şi Nistru,pe „Valea" Dunării, în zonele vestice ale României actuale ş.a.m.d.).

Tracii epocii bronzului sunt, astfel, şi „meşteri specializaţi"; eilucrează în ateliere (Pecica — Arad. Sărata-Monteoru - Buzău) confec-ţionând arme, podoabe de aur, argint şi bronz, unelte; produc obiectede uz casnic din lut ars etc. In epoca fierului. încă din prima ei fază,unii dintre aceştia încep să practice şi mineritul, în acelaşi timp cumetalurgia fierului.

Schimburile de obiecte şi produse cu lumea înconjurătoare saucu populaţii aflate la mari depărtări impune treptat, ca realitate socio-economică, o nouă îndeletnicire, care, cu timpul, se transformă încomerţ, favorizată şi de circulaţia monetară. Utilizarea monedeiconduce implicit la apariţia primelor ateliere de confecţionat monedeşi a meşterilor făurari de monezi.

225

Page 222: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Chiar dacă unele dintre ele nu sunt încă suficient de „autonome"şi bine închegate, meşteşugurile epocii metalelor ating o gamă atât delargă a diversificării lor încât, numai după o vreme îndelungată se maiadaugă altele noi. Locuitorii acestei epoci practică: agricultura,creşterea vitelor, meşteşugurile şi comerţul, care nu-şi modifica nicimai târziu obiectul de activitate; se adaugă acestora, pescuitul şivânătoarea, ca îndeletniciri mai vechi.

întâmplător nu este, deci, ca metalurgia metalelor să atingă coteatât de înalte încât să fie apreciată ca una dintre cele mai reprezen-tative pe plan continental pentru epoca respectivă. Nu poate fi hazardnici faptul că din mâna meşterilor aurari şi argintari au ieşit adevărateopere de artă; că fierarii şi făurarii obiectelor din bronz sunt artizani îndeplinul înţeles al cuvântului; că meşterii olari s-au întrecut pe sine,lăsând posterităţii produse care uimesc prin originalitatea formelor,compoziţiei materialului, culorilor şi utilităţii lor practice.

Când oştenii lui Darius (514 î. Hr.) sau ai lui AlexandruMacedon (335 î. Hr.) ajung pe meleagurile daco-geţilor ei îşi fac drumcu suliţele prin lanurile de grâu fiindcă acestea creşteau foarte înalte.Hărnicia, priceperea şi tenacitatea daco-geţilor au făcut ca mănosulpământ dacic să ..arunce'' la suprafaţă adevărate minuni ale naturii.Cât de greu Ie va fi fost locuitorilor „specializaţi" în cultivareaplantelor să ajungă la asemenea performanţe nu avem de unde să ştim.Orice agricultor modern ar înţelege că nu s-a ajuns uşor. „Dacăpăstorii odată cu înrăutăţirea condiţiilor de trai puteau oricând mânaanimalele lor [...] în zonele favorabile, cultivatorii s-au trezit de multeori că plantele lor nu mai dau roade" (Mandics Gyorgy. 1983, p. 2000),este adevărat cu referire la civilizaţiile primitive africane, dar situaţia sepoate găsi şi în acest spaţiu european. Cultivatorul geto-dac a trebuitsă înveţe care pământ este mai bun sau mai rău pentru vegetaţie(ciclurile vegetative), care specii de plante rezistă mai bine sau nuintemperiilor, condiţiilor climatice schimbătoare etc.

începuturile agriculturii la români le găsim aici. în acestetimpuri, când oamenii de atunci au trebuit să dea răspunsuri laproblemele grave, de care depindea propria lor existenţă. Le-au dat nuştim cu ce costuri, dar le-au dat, creând, astfel, câmp liber dezvoltăriide mai târziu a unei ocupaţii de bază a românului: agricultura.

în antichitatea românească (sec. Vili î. Hr. - 82 î. Hr.) avemdeja delimitate domenii de activitate economică - creşterea vitelor,agricultură, meşteşuguri şi comerţ - şi conturate unele „specializări"economice „pe ramuri", dar şi în interiorul acestora: păstori, culti-vatori, meşteşugari (olari, ţesători, aurari şi argintari, fierari, lemnari226

Page 223: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

etc.), negustori. în evul mediu, delimitarea se accentuează o dată cuproliferarea specializării. Apariţia breslelor în ţările române în secolulal XIV-lea este un reper în aprecierea tipului de „specializare" şi, înacelaşi timp, în evaluarea numerică. De la documentul din 1376, princare ni se aduce la cunoştinţă că la acea dată în Transilvania existau 25de domenii de activitate cuprinse în 19 bresle, „inventarul"specializărilor se măreşte considerabil mai târziu, specializări ce suntprofesii moştenite, uneori, din tată în fiu.

Zăbovim asupra meşteşugurilor nu întâmplător. Ele ne oferă câtde cât o anume imagine asupra profesiilor propriu-zise, precum şi a„spaţiului" lor economic. în veacul al XVII-lea, de exemplu, regăsimtrei „tipuri" de meşteşugari - o ierarhizare sui generis, impusă de înseşirelaţiile socio-economice ale epocii: meşteşugarii domeniali, aflaţi înslujba seniorilor feudali (laici sau ecleziaşti), meşteşugarii săteşti şimeşteşugarii de la oraşe. Chiar şi această situaţie, fără alte repere,evocă, ea însăşi, o extensie considerabilă a meşteşugurilor, atât subraport rezidenţial (sat - oraş), cât şi sub raport socio-juridic (dependenţade curţile feudale, de clientelele satelor şi de cele ale oraşelor).

în prima din cele trei categorii de meşteşugari sunt cuprinşi, deregulă, robii ţigani*.

Meşteşugurile erau practicate şi în gospodării particulare, meşte-şugurile casnice, care puteau produce şi pentru piaţă, dar, în general,acestea funcţionau în cadrul economiei închise domestice (familiale).

Amploarea activităţii economice care se datora meşteşuguriloreste considerabilă, pe măsura dezvoltării şi diversificării lor. Cât denumeroase erau „specializările" putem să apreciem din menţionarealor, chiar incompletă: fauri, căldărari, rotari, lemnari, teslari, dogari,brutari, blidari, legănări, lăcătuşi, săbieri, cofetari, covătari, morari,cojocari, croitori, opincari. torcători, postăvari, abagii, boiangii,pâslari, săpunari. chivănari, ceaprazari, pantalonari, ciobotari, şelari,curelari, cărbunari, şindrilari (pentru mediul agrar).

Dacă am adăuga acestor „specializări" şi altele nu este greu deînchipuit cât de mult s-ar extinde lista de profesii din evul mediuromânesc. Nu putem, însă, realiza o evaluare a ponderii diverselorprofesii în structura populaţiei, cu atât mai mult cu cât statisticile suntsărace la „capitolul" evaluare a populaţiei. De reţinut este faptul că..specializările" indică un grad extrem de ridicat de diviziune aactivităţii lucrative, caracteristice de altfel fărâmiţării feudale.

* în 1639, un boier muntean realizează un schimb de meşteri cu un altboier: primeşte pentru ..o ţigancă cusătoare, două ţigănci proaste".

227

Page 224: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

în perspectiva surprinderii structurii profesionale a populaţieinici sfârşitul feudalismului şi nici începuturile epocii moderne nu suntprea fericite.

Statistica lui Ehrler, din 1774. pentru Banat este un instrumentdoar parţial utilizabil. Ea nu oferă date suficiente nici pentru discerne-rea structurii sociale şi nici pentru cea profesională, categoriile cu careoperează recenzentul fiind neconcludente. Aflăm, astfel, că la un total de369.283 locuitori 18.661 sunt jeIeri, 56 - preoţi (catolici). 919 - preoţi(ortodocşi), 50 - învăţători (catolici). 276 - învăţători (ortodocşi)(J.J. Ehrler, 1982, pp. 20-21).

La fel de neconcludent este şi ,.Tabloul statistic al oraşuluiBucureşti în 1831". întocmit de francezul Lagan, din care aflăm doarcă existau 2371 servitori de boieri, 3386 sclavi de boieri, 137 călugări.282 sevitori la familii de evrei.

Penuria izvoarelor cu date certe, a statisticilor verificabile,precum şi varietatea copleşitoare a înregistrărilor statistice, multedintre acestea fără o metodă riguroasă ştiinţifică, se regăseşte chiar şimai târziu. în epoca contemporană. Analize şi comparaţii cu adevăratştiinţifice se vor realiza după primul război mondial, dar nu imediat, cila câţiva ani distanţă. Dar, surprinzător poate, rămân insuficient declare unele aspecte, deoarece maniera în care a fost înregistratăpopulaţia îşi păstrează unele din ciudăţeniile ei anterioare. Dificilrămâne în continuare a face distincţie între stratificarea socială şi sferaocupaţională a populaţiei pe domenii de activitate, cum dificil este araporta la volumul total al populaţiei ţării o categorie socio-profe-sională a cărei înregistrare are o multitudine de variante cifrice. Unexemplu. în acest sens, îl extragem din datele furnizate de Recensă-mântul din 1930, a cărui valoare şi însemnătate sunt indiscutabile. Lasecţiunea muncă, populaţia activă, după profesiuni, este astfel înregis-trată: proprietari, rentieri, pensionari — 200.300 de persoane, patroni —3.321.000. liber profesionişti - 42.000. salariaţi - 1.022.700, ucenici -94.900, alţii - 917.200, membrii familiei ajutători - 4.649.400,servitori - 295.200.

Un model de înregistrare, care corespunde exigenţelor stabiliriistructurii profesionale a populaţiei îl oferă acelaşi recensământ, darnumai pentru ucenici. ..Descoperim" pentru aceştia nu mai puţin de164 de profesii. între care numeroase tradiţionale (abagii, argintari,boiangii, ceaprazari etc.), dar şi altele noi. impuse de evoluţia econo-mică, tehnică şi ştiinţifică (ajustori, artă şi precizie, articole de sport,asfaltări, betonişti. cazangii, cauciucari, ceramişti, dentişti, desenatori,228

Page 225: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

electricieni, faianţari. fochişti, fotografi, galvanizatori, heliografişti.strungari în fier sau în lemn, sudori, zeţari, zincografi etc.). Situafiaeste identică şi pentru provinciile istorice româneşti reunite cu Ţaraîn 1918*

Recensământul general al României din 1941, realizat la 6 apri-lie, nu şi-a propus înregistrarea populaţiei pe categorii şi clase profe-sionale, motiv pentru care, din punctul de vedere al structurii profesio-nale a populaţiei, este inutilizabil.

Din datele imense ca volum, dar restrânse ca utilitate practicăpentru aspectele care ne interesează, rezultă:

- structura profesională se relaţionează şi este condiţionată destadiul evolutiv al economiei naţionale;

- îndeletnicirile vechi, unele medievale, se perpetuează în mo-dernitate şi în contemporaneitate, fie pentru că există suficientecomenzi sociale, fie pentru că profesiile au un grad mic de acoperire aunor mai vechi solicitări ale populaţiei. Acestora, sau poate înainteaacestora, se află însuşi nivelul general de dezvoltare a societăţiiromâneşti, o societate apreciată ca fiind „întârziată" în raport custadiile evolutive ale Occidentului. într-o astfel de conjunctură, sferaprofesională nu poate decât să reflecte „momentul" istoric respectiv,iar coabitarea vechilor profesii cu altele noi este una din cerinţelereclamate de însăşi societatea românească. Este însă firesc ca osocietate „întârziată" să precipite dezvoltarea şi să încerce o evoluţiemai accelerată, care să parcurgă mai rapid anumite etape istorice, aşacum se străduie şi reuşeşte în tentativa sa societatea românească dinepoca interbelică.

Anii „socialismului" produc importante modificări în structuraprofesională a populaţiei, dar prin politici de constrângere sau dedictat, ceea ce indică o stratificare profesională care este în dezacordcu evoluţia firească a unei societăţi „întârziate". Practicile cooperati-vizării forţate a agriculturii, industrializării galopante, „sistematizării"zonelor rurale, orientării învăţământului general şi a celui de speciali-tate numai într-o anumită direcţie ş.a. au efecte distructive asupra unorpreocupări. îndeletniciri şi profesii tradiţionale, unele dispărând, altele

Pentru Transilvania (1910) avem la dispoziţie o statistică care ne dăsumare lămuriri asupra sferelor ocupaţionale: agricultură - 2.513.567 persoaneocupate (83,87*); industrie - 155.137 (5,32%); corner! - 17.137 (0.61%);minerii - 33.460 (1,13%); comunicaţii - 24.384 (0,83%); armată - 15.940(0,54%); funcţii civile ecleziastice - 42.621 (1,54%); alte domenii - 127.143(3,54%).

229

Page 226: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

fiind pe cale de dispariţie. Apar altele noi, care se amplifică exploziv.Se creează, astfel, o situaţie paradoxală: pe de o parte, însăşi progresulsocietăţii reclamă amplificarea sferei socio-ocupaţionale şi profesio-nale, pe de alta, „satisfacerea" acestei exigenţe obiective prin mijloaceadministrative, dă naştere unei structuri artificiale, necorespunzătoaredinamicii fireşti a societăţii şi neviabile pe termen mediu sau îndepărtat.Dezvoltarea economică de tip intensiv a României, pe lângă creştereaconsiderabilă a numărului populaţiei ocupate şi a sporirii gradului deprofesionalizare a forţei de muncă, are efecte imediate şi de durată, care,după 1989, încep să-şi dezvăluie esenţa artificială.

în agricultură apar mecanizatori, zootehnişti, muncitori meca-nici, electricieni, lăcătuşi, strungari ş.a. (a căror distribuţie în teritoriueste neuniformă), adică activităţi de tip industrial; în industrie, specia-lişti pe ramuri productive şi în interiorul acestora (construcţii demaşini, energie electrică şi termică, exploatări miniere, transporturi,chimice etc.); în învăţământ şi ştiinţă, specialişti pe domenii stricteş.a.m.d. Aşa cum s-a încercat să se explice şi să se motiveze deopo-trivă, „sporirea complexităţii proceselor de muncă are ca efect, maidevreme sau mai târziu, o anumită profesionalizare, ceea ce înseamnăcă activitatea nu se mai poate desfăşura pe baze strict empirice, prinexperienţa transmisă de la o generaţie la alta sau constituită la nivelulunei singure generaţii, fiind necesară o instruire specială a lucrătorilor,calificarea şi perfecţionarea nivelului lor de calificare adică o anumeformare a forţei de muncă. Rezultă faptul că profesiile ce sedelimitează în interiorul ocupaţiilor, privesc acele munci a cărorîndeplinire necesită o pregătire specială (calificare)" (Ion Drăgan,Călin Anastasiu, 1989, p. 51).

Meseriaşii, asupra cărora nu am insistat întâmplător, reprezintăuna din componentele cele mai dinamice ale claselor mijlocii (sau„profesiilor libere", cum mai sunt denumite în literatura occidentală),care, în condiţiile avansului spre modernism al societăţii româneşti,înregistrează creşteri cantitative şi calitative apreciabile. Meseriaşii, înmajoritatea lor, provin din mediul rural, din care mai provin, tot înproporţii mari contingente de copii, tineri şi adulţi care, treptat, seorăşenizează, devenind mici comercianţi, funcţionari de stat (mai alesîn administraţia de stat centrală şi locală) şi particulari, zilieri, oamenide serviciu etc. Primele generaţii de muncitori îşi au sorgintea înmediul rural, pe care nu-l vor părăsi nici generaţiile următoare, datfiind faptul că loturile de pământ exercitau o puternică forţă de atracţieşi acestea nu erau abandonate sau vândute.230

Page 227: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Se constată, deci. un mecanism care mişcă structurile sociale, maialert sau mai domol, determinând schimbări care devin perceptibile şiapoi evidente după o perioadă mai mare sau mai mică de timp de ladeclanşarea lor. în întreaga această „mişcare" rolul ţărănimii estehotărâtor. Masa socială ţărănească dă substanţă umană prefacerilorsociale prin migrarea spre oraşe a mii, apoi a zeci de mii de săteni şisătence, care chiar dacă nu toţi îşi stabilesc domiciliul în oraşe. îşi pierdtreptat trăsăturile specifice ruralilor, devenind orăşeni prin activităţilelucrative sau serviciile pe care le fac. Procesul diminuării volumuluipopulaţiei rurale, mai alert în perioada interbelică, nu modifică esenţialstructura socială, ţărănimea rămânând în continuare stratul social celmai substanţial numeric. Dominanta socială ţărănească a structuriisocietăţii româneşti se menţine vreme îndelungată.

Ponderea ţărănimii, în ansamblul vieţii sociale, este o realitatecare apare de la primele documente scrise şi, evident, ea esteanterioară mărturiilor scrise. în secolele X1V-XV, dar şi în perioadelungi de după acestea ţărănimea liberă este un strat foarte numeros şiputernic, răspândită în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic, subnumele de răzeşi, în Moldova, sau de moşneni fi megieşi, în ŢaraRomânească. Cu timpul, însă. ţărănimea liberă se diminuează, căzândîn dependenţa feudalilor români sau străini.

Ţărănimea dependentă, la începuturile evului mediu, alcătuia unstrat redus numeric. Cu timpul, însă. se majorează substanţial, pe mă-sură ce presiunea nobililor (boierilor) creşte, iar unele obşti săteşti, acăror rezistenţă s-a diminuat, cedează, fiind aservite.

In Ţara Românească şi Moldova, ţăranii dependenţi erau cunos-cuţi sub numele de rumâni şi, respectiv, vecini, iar în Transilvania, deiobagi (care dispuneau de sesii, loturi mici de pământ) şi jeleri (careerau lipsiţi de orice proprietate, dar aveau libertatea de a se muta dintr-un sat în altul).

O creştere substanţială a ţărănimii aservite are loc îndeosebi înŢara Românească, ca efect al „legăturii" iniţiate de Mihai Viteazul,potrivit căreia dreptul ţăranilor de strămutare de pe o moşie pe alta eradesfiinţat. Se estimează că aproximativ trei sute de localităţi ruralesunt forţate să intre în noul tip de raporturi sociale.

Barierele economico-sociale. care constituiseră un impedimentîn atragerea pământului cultivabil în relaţiile de schimb - una dincerinţele importante ale trecerii societăţii pe aliniamentelemodernismului - cedează însă. împrejurare de care profită proprietariide pământ. Situaţia devine dramatică pentru ţărănimea liberă şi ca

231

Page 228: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

urmare a „alinierii" domniei la politica practicată de marii boieri, fieautohtoni fie alogeni. Astfel, la începutul veacului al XVU-lea are loco nouă „campanie" de aservire a satelor libere, agravând raporturilesociale, care îmbracă şi forme violente de manifestare. „Punctulculminant îl atinge acest proces de diferenţiere prin sec[olul al] XVII-lea. Atunci se adaugă la clasa noastră nobilă un element nou: străinii,în adevăr, prin legăturile noastre cu Bizanţul, nobilii români seamestecă cu tot felul de venetici, aşa că clasa nobilă ia un caracterstrein. Mai mult. clasa noastră de sus adoptă limba, portul şiobiceiurile străinilor, şi se deosebeşte cu desăvârşire de băştinaşi. Câtpriveşte ţăranii, lor li se aruncă în deriziune numele de rumâni, careajunge sinonim cu iobagi. Prin acest cuvânt de dispreţ nobilii arată, eisinguri, că se simt străini de locuitorii de baştină. Şi astfel se repetăcântul des cunoscut de istorie: o pătură de invadatori străini ajungestăpână a băştinaşilor, care se prefac în simple animale de muncă"(Ştefan Zeletin. 1930. p. 61).

Satele libere (obştile) sunt aservite din interese economice, caregenerează o competiţie acerbă între marii boieri (nobili) pentru extin-derea propriilor proprietăţi. Aşa se nasc marile domenii (latifundii),începând cu ultimele decenii ale veacului al XVI-lea şi continuândvreme de secole. Expansiunea lor, practic, nu are limite, astfel încât unnumăr restrâns de mari latifundiari ajung să stăpânească imensesuprafeţe de pământ, majoritatea satelor libere devenind sate boiereştisau mănăstireşti. în Moldova, pentru a ne limita la un singur exemplu,familiile Conachi. Balş şi Ruset stăpâneau împreună 330 de sate. îngeneral. în această provincie „oligarhia stăpânitoare". alcătuită din 28de mari familii boiereşti, deţinea o întindere de pământ care reprezentao treime din suprafaţa Moldovei (Ştefan Zeletin. 1930, p. 62).

„Lumea" rurală, în majoritatea ei, încă înainte de antrenareasocietăţii româneşti în demersuri mai substanţiale şi mai hotărâte spremodernizare, înfăţişa imagini ce exprimau mari contraste sociale: ominoritate care se bucura de o situaţie înfloritoare economică şi de oexistenţă îmbelşugată, şi o majoritate care avea o existenţă precară subraportul regimului alimentar, al locuirii şi al posibilităţilor materiale.Securitatea alimentară a acestei majorităţi, pe care o forma ţărănimeadependentă, plana în incertitudini, condiţionată fiind de nivelul recol-telor sau de mărinimia boierilor: locuinţele ei erau mici, modeste, deregulă construite din materiale uşoare (împletituri de nuiele şichirpici): îmbrăcămintea locuitorilor era simplă, confecţionată fiindmanual: întreaga familie a ţăranilor era antrenată la munca câmpului,

232

Page 229: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

limitând manifestarea membrilor şi în alte tipuri de activităţi lucrative(caracteristică îndeosebi comunităţilor tipic rurale); impozitele eraumari, împovărătoare (în natură, în muncă sau în bani); ţăranii erauobligaţi să efectueze corvezi de tot felul pe latifundiile boierilor(nobililor), iar mulţi dintre ei erau recrutaţi în armatele seniorilor.Această „lume" ţărănească devenise preponderentă atât la nivelulstructurilor agrare, cât şi la nivelul structurii societăţii româneşti (lasfârşitul secolului al XVIII-lea. de exemplu, 73,32% din totalulpopulaţiei transilvănene îl reprezenta ţărănimea iobagă).

Ţărănimea dependentă. împreună cu cea care îşi menţinea inde-pendenţa dar a cărei existenţă nu diferea mult de traiul ruraliloraserviţi, da o consistenţă suplimentară disproporţiei dintre populaţiarurală şi restul populaţiei ţărilor române. Această majoritate covârşi-toare ţărănească nu este însă inertă: ea nu acceptă la infinit să i se furemunca şi să trăiască în condiţii precare, ameninţând alcătuirile socialede atunci. Starea latentă a tensiunilor din lumea satului românesc şirefulările sociale care au loc uneori conduc la reforme şi la unelecedări din partea marilor proprietari de pământ; ceea ce lent, dar totmai pregnant, determină schimbări socio-economice. Are loc unproces reversibil, incomplet însă şi marcat permanent de interesele..minorităţii" care a trebuit să cedeze nu benevol, ci forţată deîmprejurări: eliberarea ţăranilor de servituţiile generate de dependenţa,iar apoi restituirea cu zgârcenie a unei părţi din pământul care i seluase cu forţa.

Desfiinţarea rumâniei şi a veciniei, prin reformele lui ConstantinMavrocordat (1746 şi 1749) măreşte substanţial categoria clacaţilor, aţăranilor liberi din punct de vedere juridic, dar lipsiţi de mijloace desubzistenţă (pământ. în primul rând), care sunt obligaţi să-şi vândăforţa de muncă boierilor sau să ia drumul oraşelor. Abolirea iobăgieiîn Transilvania (1785) are efecte imediate puţin vizibile, fiindcăţărănimea eliberată, ca şi cea din Moldova şi Ţara Românească, estesupusă unui regim de muncă împovărător. Reformele îşi fac simţiteurmările în timp. care. conexate cu efectele altor măsuri ce priveauregimul agrar, stimulează unele mutaţii mai importante în rândulţărănimii. Aceste mutaţii devin perceptibile în condiţiile în carereformatorii au înţeles că pământul trebuie să ia forma proprietăţiiprivate, libere şi absolute, pentru ca proprietarul său să dispunănestingherit de dreptul de folosinţă, inclusiv de înstrăinare, prinoperaţii comerciale. Acest drept îl primesc atât ţăranii, cât şi boieriiprin reforma din 1864. Din acest moment se deschide un nou capitol

233

Page 230: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

în istoria raporturilor agrare din societatea românească. Legiuirileulterioare, din care se detaşează prin amploare şi urmări cele de după1918, relevă ceea ce realităţile sociale din mediul rural arătaseră şipână atunci: structura proprietăţii agrare a fost fundamentală pentruapariţia şi apoi permanentizarea unor tensiuni latente, care, Uneori,refulează violent, în condiţiile când ţăranii nu mai suportă injustiţiasocială.

Tendinţele de diminuare a marilor dezechilibre patrimoniale dinagricultură, materializate prin unele măsuri legislative reparatorii(reforme sau legiuiri agrare), fără a le diminua meritele şi importanţalor intrisecă, apreciem că n-au dai unei probleme atât de acute, cum afost problema agrar-ţărănească, decât dezlegări limitate. In felulacesta, asistăm la o perpetuare a acestei probleme, la o „eternizare" aei, ceea ce a condus la menţinerea unei preponderenţe substanţialeţărăneşti în structura societăţii româneşti până în epoca comunistă.Cum şi în ce sens a fost influenţată în decursul timpului de raporturilede proprietate din agricultură, vom urmări în continuare.

2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale"

întregul set de probleme cu care se confruntă, vreme de sute deani, comunităţile rurale şi care generează raporturi sociale specificeare un numitor comun: distribuţia suprafeţelor cultivabile. apăşunilor, a terenurilor pentru locuinţe şi a păduri/or.

Modul cum s-a realizat împărţirea pământului sau mobilitatea cucare comunităţile au schimbat distribuţia acestuia între membrii lor auconstituit puncte-cheie într-o strategie realistă a dezvoltării. Acelecomunităţi care au trecut de timpuriu la liberalizarea circulaţieipământului, apreciat drept marfă şi, deopotrivă, au gândit şi pus înaplicare măsuri de rectificare a decalajelor între proprietăţi, reducânddisproporţiile, au progresat rapid, ajungând în vârful ierarhieisocietăţilor dezvoltate. Cele care au evitat să se angajeze în astfel depolitici sau chiar le-au respins s-au înscris, pe termen lung, într-undemers de automarginalizare, de îndepărtare de ritmurile uneidezvoltări susţinute economico-sociale.

împărţirea pământului în comunităţile agrare româneşti aveacaracterul unei „descălecări", adică al unei împărţiri a suprafeţeiocupate în părţi egale. între capii de „familie" (mai târziu, aceste„loturi" în Ţara Românească, au foste denumite delniţe, iar înMoldova, jireabii).234

Page 231: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Toţi locuitorii unei astfel de aşezări erau liberi, dar pentru căjudeţul sau vătâmenul (conducătorul grupului) avea atribuţiijudecătoreşti şi administrative, erau obligaţi să dea o parte dinprodusele lor acestuia.

Diferenţieri nu numai în statutul proprietăţii, dar şi în structurasocială a comunităţilor rurale se produc când prizonierii rezultaţi dinconfruntările armate sunt „legaţi de pământ" (nu au voie să pără-sească satul respectiv) şi prestează un număr de zile (variabil, înraport de zonă) de muncă pe an în folosul obştii şi, deopotrivă, cândţăranii de origine germană sunt colonizaţi de unguri în Transilvania,apoi de austrieci.

Din secolul al XlV-lea, deşi ţărănimea liberă era numeroasă şiputernică, iar obştile constituiau o autentică reţea de unităţi sociale lanivelul întregului spaţiu tradiţional românesc, diferenţiere socialeîncep să se accentueze în paralel cu statornicirea unor noi raporturi demuncă rurale. Ţăranii aserviţi, care încep să crească numeric, cedeazăo parte din produse nobililor (boierilor) - renta în produse (dijma), inmuncă şi în bani.

Renta în produse (dijma) însemna, în termeni economici, ceda-rea unei părţi a muncii ţăranilor dependenţi boierilor (nobililor), subformă de ,.produse" (grâu, porumb, vin, animale, păsări etc.). InTransilvania, în a doua jumătate a secolului al XlV-lea dijma echivalacu a noua parte din produse, iar în Ţara Românească şi Moldova cu azecea parte.

Ţăranii dependenţi efectuau în profitul boierilor (nobililor) şi unnumăr de zile de muncă pe domeniul acestora, dar numai pe acea partecare era (sau mai exact trebuia să fie) lucrată de latifundiari. Numărulzilelor de muncă prestate în beneficiul marilor proprietari de pământvaria de la o epocă istorică la alta şi de la o provincie românească laalta, având însă tendinţă crescătoare.

Unele instituţii statale (domnia) primeau o dare în bani de laţăranii dependenţi, împovărând suplimentar situaţia acestora.

Raporturile agrare din această perioadă, ca şi mai târziu, suntdominate de manifestarea următoarelor tendinţe, care se accentueazăprogresiv:

a) diminuarea numărului satelor libere, organizate pe principiileobştii săteşti, şi creşterea celor care devin dependente;

b) sporirea domeniilor boiereşti şi mănăstireşti, care ajung sădeţină mari suprafeţe de pământ şi zeci de sate;

235

Page 232: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

c) amplificarea obligaţiilor ţărănimii dependente faţă de mariiproprietari de pământ şi domnie;

d) stratificarea mai accentuată a ţărănimii dependente şi aboierimii, care polarizează societatea românească într-o minoritatebogată, chiar opulentă, şi o majoritate sărăcită sau în curs de sărăcire;

e) fuga ţărănimii de pe domeniile nobililor (boierilor), pentru ascăpa de constrângerile economice şi financiare tot mai apăsătoare (tasfârşitul secolului al XVlIl-lea. peste 24.000 de familii din Transilvaniase refugiază în Moldova şi Ţara Românească);

0 accentuarea tensiunilor sociale în spaţiul economiei rurale,care degenerează în violenţe spontane sau în mişcări sociale deanvergură, ce antrenează mase importante ale populaţiei rurale;

g) apariţia unor manifestări în cadrul elitelor politice, caredenotă conştientizarea pericolului radicalizării raporturilor agrare(unificarea sistemului de impozite şi fixarea sarcinilor economico-financiare ale ţărănimii dependente, desfiinţarea legării de pământ asătenilor etc.).

în perspectiva ultimei tendinţe, din şirul celor prezentate, au im-portanţă unele reforme care micşorează arbitrariul în fixarea obligaţii-lor ţăranilor dependenţi faţă de boieri (nobili) şi în redobândirea drep-tului de „mişcare'' liberă, prin abolirea legării lor de pământ (reforme-le din i 746 şi 1749 din Ţara Românească şi, respectiv, din Moldova).

Sub presiunea evenimentelor sociale din 1784 (răscoala luiHorea), autorităţile austriece adoptă unele măsuri care amendeazăraporturile agrare din Transilvania (în virtutea Urbarialului din 1818-1820). Astfel, se interzice nobililor să schimbe lotul dat în folosinţăunui iobag cu un altul, dacă acesta nu era de aceeaşi calitate şiproductivitate. Iobagii nu mai aveau obligaţia să macine grâul şiporumbul doar la moara seniorului de care aparţineau. Era desfiinţatmonopolul feudalului asupra produselor domeniului său. în acest fel,iobagii puteau să-şi vândă unde doreau produsele industriei casnicesau cele realizate pe loturile primite în folosinţă. Această din urmămăsură stimula atât dezvoltarea industriei casnice, cât şi comerţul cuproduse agricole. în acelaşi timp, erau adoptate şi unele măsuri careaccentuau dependenţa ţărănimii: nu se admitea prezenţa unor persoanelibere sub raport juridic pe un domeniu fără consimţământul nobilului,în condiţiile în care familiile iobagilor se înmulţeau şi apăreau indivizicare nu găseau de lucru şi nu aveau din ce să trăiască. De asemenea,iobagii nu puteau să se mai aprovizioneze cu lemne din pădureanobilului fără aprobarea acestuia.

236

Page 233: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Cu tot caracterul limitat al măsurilor preconizate de Urbarialulefectuat între 1818-1820, aplicarea lor a comportat numeroasedificultăţi. Au trebuit să treacă 22 de ani ca Urbarialul să fie votat, darniciodată n-a ajuns să fie promulgat, din cauza rezistenţei nobililor şi aintereselor imperiale. „Tot ce ne rămâne din această încercare deremaniere în domeniul proprietăţii rurale era abolirea anumitorabuzuri învederate şi anacronice, şi consacrarea practică a câtorvaînlesniri care lărgeau puţin lanţurile feudale şi inumane cu care iobagiierau ştrangulaţi" (Mitiţă Constantinescu, 1940, p. 221).

Regulamentul organic, intrat în vigoare în iulie 1831, în ŢaraRomânească şi în ianuarie 1832. în Moldova, a introdus unele modifi-cări care priveau inclusiv relaţiile de agricultură. Erau desfiinţateimpozitele indirecte: vinărcitul, oieritul, dijmăritul, vămile interne.care împiedicau dezvoltarea comerţului, precum şi corvezile şi rechi-ziţiile în natură. Ţăranii. în locul numeroaselor dări. erau supuşi plăţiiunui impozit unic - Capitaţia.

Regulamentul organic stabilea dreptul deplin al marilor proprie-tari asupra unei treimi din moşia lor. Prin această măsură domeniiledeveneau practic proprietăţi integrate economiei de piaţă. în acelaşitimp. alte măsuri căutau să conserve starea de aservire, introducând..norma de lucru de clacă" (56 de zile de muncă în Ţara Românească şi84 în Moldova), deşi obligaţia calendaristică era de 12 zile. Ţăraniisunt obligaţi să răspundă solidar pentru plata impozitelor şi li se inter-zice să părăsească satul.

încercările de ameliorare a raporturilor agrare adoptate în ŢaraRomânească, Moldova şi Transilvania sunt cenzurate şi de interese declasă ale marilor proprietari de pământ, care cedau puţin, atât cât să nule diminueze poziţiile, iar în cazul celor din teritoriile de peste munţi,şi de interese naţionale. Acest din urmă aspect contribuie la accentua-rea unor distincţii în regimul proprietăţii agrare, care dobândesc colo-raturi locale şi zonale.

Legislaţia agrară austriacă, adoptată în urma evenimentelorrevoluţionare din Imperiul habsburgic din 1848. generează o situaţiecare particularizează relaţiile agrare în Transilvania. Potrivit noii legis-laţii, iobăgia şi orice servituti care decurgeau din starea de iobăgieerau desfiinţate. Ţăranii iobagi erau împroprietăriţi cu pământul pecare îl posedau în momentul aplicării legii. Erau desfiinţate, totodată,orice fel de obligaţii ale ţăranilor: claca, dijma, datoriile băneşti. Prinaceeaşi lege, nobililor li se dădeau despăgubiri de către stat (capitaluriechivalente şi proporţionale cu venitul servituţiilor desfiinţate), ceea

237

Page 234: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

ce constituia un stimulent pentru modernizarea proprietăţilor acestora,încurajarea de către stat a acestei tendinţe poate explica şi conservareade către lege a unei reminescenţe feudale - „banalităţile", care,paradoxal, în noul context, vor servi la antrenarea proprietarilor îneconomia de piaţă. („Banalităţile" erau drepturi de monopol de caredispuneau seniorii feudali: de a deschide cârciumi; de a pescui şi vâna;de a înfiinţa măcelării şi a vinde produse pe piaţă; de a percepe taxe detrecere pe drumurile şi podurile construite de proprietar etc.). Aceste„banalităţi" vor dispare treptat din Transilvania o dată cuintensificarea concurenţei şi cu creşterea forţei burgheziei. Astfel, uzulde a percepe taxe pentru drumuri şi poduri construite de proprietardispare târziu, după 1925.

Plata către stat a echivalentului servituţiilor desfiinţate a deter-minat cointeresarea proprietarilor transilvăneni în participarea laînfăptuirea reformei agrare, deoarece le permitea să dispună de capitallichid pe care să-1 investească în industrie, operaţii bancare etc.

Capitalul, în ultimă instanţă, provenea tot din munca ţărănimii,care era împroprietărită, dar lipsită de mijloace financiare necesarepentru a-şi moderniza instrumentarul agricol şi a ameliora solul. înacelaşi timp, foştii proprietari dispuneau de bani lichizi cu care să-iîmprumute pe ţărani, obligându-i în schimb să plătească dobânzi şi sălucreze pe propriile lor pământuri, neglijând astfel recolta pepământurile cu care fuseseră împroprietăriţi. Asistăm, astfel, la oîmpletire a vechilor raporturi agrare, care îşi prelungesc existenţa, curelaţii noi, în curs de consolidare.

Reacţia proprietarilor faţă de aceste măsuri reformatoare a fostcontradictorie, dar în toate cazurile urmările au fost profitabile pentruei. Astfel, acolo unde pământurile în folosinţă erau bune, proprietariiau căutat să-i alunge pe foştii iobagi, sub motivul că aceştia erau ţăraniliberi şi deci nu puteau fi împroprietăriţi. S-a inaugurat, ca efect alprevederilor legii, o eră de abuzuri şi spoliaţiuni: „Interesul seniorilorera de a determina să fie clarificate drept alodiale (proprietăţifinanciare libere - n.n.) majoritatea pământurilor în scopul de a-ideposeda pe iobagi (subl. în text - n.n.) de pământul în folosinţă,astfel încât să micşoreze cel mai mult numărul de iobagi şi să-1mărească pe cel al altor categorii de ţărani, pentru care subzistau încăcea mai mare parte a angajamentelor şi raporturilor juridice vechi"(Mitiţă Constantinescu, 1940. p. 240). Acolo unde pământurile erausărace, cu o slabă rentabilitate, au fost cedate prioritar conform legii,iobagilor. In acest caz, proprietarii, motivau cedarea pământului invo-când o situaţie falsă: marea lui rodnicie.238

Page 235: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

în spiritul atitudinii faţă de ţâranul român, care nu trebuia să fieîmproprietărit, s-a invocat şi un alt motiv fals: s-a contestat situaţia luide iobag, fiind astfel exclus de la împroprietărire.

Tensiunea în creştere şi neînţelegerile grave ivite întreproprietari şi ţărani în aplicarea legiuirii agrare au impus înfiinţareaunor organisme speciale, controlate de stat şi emiterea unor patenteimperiale care aduceau precizări în aplicarea reformei (1850. 1858).

Ca urmare a reformei şi a reglementărilor ulterioare au fost împro-prietărite 173.781 de familii de iobagi (maghiari, români, germani) cu1.615.574 de pogoane, fiind deopotrivă scutite de obligaţiile feudale şi,în felul acesta, devenind libere. Au fost emancipate, totodată, 2253 satede iobagi, dintre care 1761 de pe pământurile nobiliare.

Pentru a proteja drepturile noi dobândite şi a stabiliza nouastructură agrară s-a instituit Cadastrul şi câr/ile fimăuare (1856).„Cărţile" conţineau inventarul general al proprietarilor, aţâţ rurali câţşi urbani din Transilvania, cu situaţia lor juridică de drept şi de fapt. înacelaşi timp, acestea înregistrau şi schimbările de drept, intervenite încazul fiecărei proprietăţi (Mircea Georgescu, 1943, p. 30).

Contrar aparenţelor, toate aceste măsuri care protejau, într-oanumită măsură, pe foştii iobagi nu izvorau dintr-un interes special alstatului austriac pentru soarta lor. ci tindeau să impună o structurăeconomică de piaţă. Reforma era iniţiată sub presiunea revoluţiei de la1848. dar nu urmărea să elimine total dominaţia nobililor, ci numai să-isubordoneze şi să-i capaciţeze spre producţia modernă.

Realităţile sociale din Transilvania proiectează în epoca paşop-tistă şi postpaşoptistă raporturi de proprietate, care generează relaţiiîntre ţărani şi nobili ce tind să accentueze diferenţele faţă de ţărileromâne. (Nu ne referim la Banat şi Bucovina, fiindcă situaţia esterelativ asemănătoare).

în contextul general reformator care se manifestă în Româniamodernă o dată cu înfăptuirea unirii Ţării Româneşti şi Moldovei(1859), problematica agrar-ţărănească se situează în prim planul măsu-rilor legislative. în decembrie 1863. Alexandru loan Cuza proclamăsecularizarea averilor mănăstirilor închinate din România, care aveauîn stăpânire, numai în Muntenia, o suprafaţă totală agrară de 1.403.637de pogoane, reprezentând 14% din terenul agricol al provinciei(Marcel Emerit, 1937, p. 486).

Secularizarea mănăstirilor închinate a întărit economia statuluiromân şi, deopotrivă, a mărit considerabil rezerva de teren aflată ladispoziţia legislatorilor pentru înfăptuirea reformei agrare chiar şi încondiţiile în care împotrivirea proprietarilor era mare.

239

Page 236: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

De legislaţia agrară din 1864 „au beneficiat [...] 467.080 capi defamilie, dintre care 72.751 la categoria fruntaşi. 200.132 la mijlocaşi,133.546 Ia pălmaşi, iar 60.651 numai cu locuri de casă şi grădină. Intotal împroprietăriţii au primit 1.654.969 ha moşii particulare şi dincele ale statului. Mai târziu (în anii 1878-1879), pe baza aceleiaşi legi,se vor împroprietări încă 48.342 de familii tinere (însurăţei)" (MironConstantinescu, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, 1969, p. 347).

După unele calcule, din aproximativ 4 milioane de ţărani (carereprezentau 90% din totalul populaţiei în 1864), „aproximativ3.5OO.O0O locuitori au rămas fără pământ în urma împroprietăririi din1864 şi mai mult de 4 milioane hectare, fără a socoti aici pădurile, aufost întărite ca proprietate exclusivă şi absolută în mâinile boierilor.Examinând astfel opera legislatorului din 1864, se poate deduce cămai mult rezultatul său moral şi public a fost important, în timp cerezultatul său practic şi economic - dacă acesta a avut darul să domo-lească, în acel moment, ca un anestezic local suferinţele unei categoriireduse de ţărani - trebuia să dispară complet, sub loviturile lente dinlacunele şi neprevederile speculate de reacţia proprietarilor" (MitiţăConstantinescu, 1940, p. 160).

Referiri critice la reforma lui Cuza din 1864 face şi ŞtefanZeletin: „După reforma din 1864 s-a născut, în proprietatea noastrărurală, un abis. De o parte erau latifundiile boierilor, iar pe de altăparte proprietatea pitică a ţăranilor. O formă mijlocie de proprietate nuexista. După statistica din 1907, patru mii o sută şaptezeci de mariproprietari stăpâneau o treime din pământul de cultură al ţării(3.787.192 ha), iar restul de două treimi era stăpânit de peste un milionde ţărani. Astfel, aşteptările cari s-au pus în reforma de la 1864 au fostdeparte de a se împlini. Starea ţărănimii, în loc să se îmbunătăţească, adevenit mai rea decât în vechiul regim" (Ştefan Zeletin, 1930. p. 65).

Legiuirea agrară din 1864, în perspectivă economică, îşi aratămai puţin virtuţile. Privită însă mai stăruitor sub aspectul efectelorsociale, părerile negative la adresa ei pot fi estompate.

Primul şi unul din principalele sale rezultate constă în faptul că aproclamat eliberarea juridică şi socială a clăcaşului, aspect esenţial,care poate fi apreciat drept axul ei, deoarece numai în măsura în caredetermina o schimbare calitativă a statutului ţăranului era posibil săaducă o stimulare economică şi o consolidare a rolului său în viaţaagrară (prin împroprietărire). Eliberat de clacă şi de dijmă, fostulclăcaş putea să rămână ţăran liber sau pălmaş, cum putea să devinăorice altceva, în special, să ajungă muncitor industrial. Aşa că pentruîntreaga reformă, articolul 10 este cel care determină consecinţe decisive,240

Page 237: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

întrucât desfiinţa claca (boierescul), dijma, podvezile, zilele de meremet,carelede lemne şi alte sarcini datorate stăpânilor de moşii ş.a.m.d.

în temeiul analizei legii şi a efectelor ei. Constantin Dobrogeanu-Gherea - care se arată a fi cel mai vehement contestatar al acesteia -elaborează teoria neiobăgiei. Potrivit teoriei, neiobăgia reprezenta oîntocmire socială în care se amalgamau forme ale „vechii iobagii" cuelemente capitaliste, dar „înşelătoare". Interesant este că o legislaţieagrară, cu un pregnant caracter social, care este criticată, în genere, dereprezentanţii conservatorilor, generează vehemente contestări şi oconstrucţie teoretică originală, având ca fundament efectele ei, dinpartea unui gânditor socialist (CD. Gherea). Cât de evidente suntrealităţile socio-politice româneşti în perspectiva acestei teorii (care. în1935, într-un context mai larg, era privită cu rezerve de un alt teoreticiansocialist - Lotar Rădăceanu) este o chestiune asupra căreia nu insistăm.

Dacă regimul proprietăţii şi raporturile agrare denotă, la nivelulîntregii societăţi româneşti, supremaţia proprietăţii boiereşti (nobi-liare), cu toate „rectificările" şi „ajustările" care i se aduc prin legiui-rile agrare, şi, deopotrivă, o tensiune socială care se adânceşte, la nivelregional (provincial) acestea, după cum s-a relevat, dobândesc uneletrăsături distincte. într-o astfel de situaţie se află şi Basarabia, careînregistrează după ocuparea ei de către ruşi în 1812, reforme agrare în1861 şi 1868. urmate de unele reglementări ale regimului muncii(Legea tocmelilor agricole din 1886) şi crearea unui sistem de control şisupraveghere al ţărănimii române pentru prevenirea mişcărilor sociale.

Legiuirile agrare au acelaşi caracter ca şi cele din Vechea Românieşi Transilvania: de prevenire a unor conflicte sociale şi de asigurare amarii proprietăţi nobiliare. Chiar dacă ţăranii sunt eliberaţi de iobăgie,eliberarea lor nu este efectivă deoarece rămân dependenţi în continuare denobili, fiind lipsiţi de mijloace proprii de întreţinere (pământ, vite, unelte).Ţăranii, în virtutea legilor, formal puteau să-şi răscumpere pământul pecare îl aveau, răscumpărare care aducea avantaje nobililor prin primele pecare le primeau. „Originalitatea" reformelor constă în faptul că subraportul suprafeţelor de pământ pe care le deţin ţăranii, acestea s-aumicşorat cu 18,1 % (A. Boldur. 1992. p. 366). Şi pentru ca bieţii plugari sănu se considere oameni liberi, aparatul administrativ şi poliţienesc ainstituit un control energic asupra „obşcinilor". echivalentul obştilorţărăneşti din celelalte provincii româneşti.

Paradoxal, efectul desfiinţării iobăgiei - sub raportul calităţiivieţii şi a efectelor economice generale - este negativ în viziunea unorstatisticieni ruşi (Ianson), atât din perspectiva ţăranilor, cât şi anobililor (care nu mai beneficiază de munca gratuită a ţăranilor).

241

Page 238: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Contradicţiile şi tensiunile din sfera raporturilor agrare, cu toatecă legiuirile agrare au fost promovate cu obiectivul diminuării lor, aucontinuat să se manifeste. înregistrând un curs ascensional. Situaţia nueste deloc surprinzătoare deoarece, pe lângă contradicţia fundamentalădintre marii proprietari de pământ şi ţărani, se manifestă în forme lotmai acutizate. contradicţia dintre marii proprietari de pământ şiburghezia în ascensiune. Are loc, cum s-a produs întotdeauna cândsocietatea era antrenată în procese transformatoare, un autentic războiîntre nou (întreprinzătorii particulari din industrie, comerţ, infrastruc-tură, agricultură) şi vechi, reprezentat de moşieri (foşti nobili sauboieri). în această perspectivă, nu apare surprinzător faptul că o săasistăm la continuarea procesului reformator în agricultură, care, cucât ne apropiem de anul 1918, detaşează mai pregnant România Vechede restul provinciilor româneşti.

în Transilvania, prin crearea hibridului monarhic austro-ungar(1867) în iluzoria idee a perpetuării unei construcţii statale multietniceanacronice, situaţia ţărănimii române s-a agravat. Sunt puse în mişcaremecanisme administrative pentru transferarea proprietăţii funciareţărăneşti la marii proprietari de pământ (imburgheziţi sau nu). Efectulacestei politici este elocvent: în 1914 ţăranii şi proprietarii de pământromâni (nu avem la dispoziţie statistici separate) deţineau 3.598.818jugăre. cu toate că populaţia românească era majoritară - 3.346.345 delocuitori, faţă de 1.902.195 de persoane, cât reprezentau alte grupurietnice (Mircea Georgescu, 1943, pp. 33-34).

Dinamica schimbărilor operate în structura proprietăţii agraredin România Veche, în perioada cuprinsă între 1864-1918, este maialertă, comparativ cu trendul reformator din celelalte provincii româ-neşti care rămân în sistem dominator străin. Iniţiativele legislative din1878 (împroprietărirea „însurăţeilor"), 1881, 1889, 1907, 1908, 1909,1912 şi 1917 s-au înscris ca eforturi de ameliorare a regimului proprie-tăţii agrare şi de detensionare a raporturilor dintre ţărani, pe de o parte,şi arendaşi şi moşieri, pe de alta.

Eforturile sunt notabile şi ele reflectă preocuparea elitelorburgheze de a da o dezlegare acceptabilă problemei agrare, în sensulmăririi suprafeţelor de pământ aflate în posesia ţăranilor. împroprie-tărirea celor fără teren agricol şi ameliorarea raporturilor cu moşieriiarendaşii şi autorităţile statale.

Contextul social şi, în general, condiţiile în care evoluea2ă societatearomânească se schimbă radical în 1918 prin eliminarea dominaţiei străine,reunificarea românilor într-un stat naţional-unitar şi redobândirea deplineidemnităţi naţionale. într-o Românie Mare democrată soluţiile trebuiau să242

Page 239: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

fie democrate şi aşa au şi fost. Legislaţia agrară care se adoptă în intervalul1918-1920, cea mai radicală din Europa acelor timpuri, determină mutaţiiimportante în agricultură şi, evident, inclusiv în structura proprietăţii. Inurma aplicării legilor de reformă agrară au fost expropriate şi distribuiteîn loturi 6.008.098 ha teren arabil, astfel repartizat: 2.776.401 ha, înVechiul Regat, 1.663.809 ha, în Transilvania, 1.491.920 ha, în Basarabiaşi 75.976 ha. în Bucovina.

în 1935, la un deceniu şi jumătate de la încheierea reformeiagrare, structura proprietăţii, în raport de suprafaţa deţinută de capii defamilie, releva următoarea situaţie: 3.408.503 de proprietari cu tere-nuri agricole de până la 5 ha deţineau 47,2% din suprafaţa totală apământului cultivabil; 455.934 de proprietari, cu suprafeţe între 5-10 haaveau în posesie 21,3% din suprafaţa totală; 139.807 (cu pământ între10-50 ha) - 16,2%; 13.163 (cu teren agricol cuprins între 50-250 ha) -9,2% şi 1.834 (cu peste 250ha) - 6,1% (Maria Larionescu, FlorianTănăsescu, 1989, p. 341).

Prin reformă, moşierimea este redusă substanţial, fiind în situaţiade a reprezenta un strat social cu o pondere nesemnificativă (7,8%. înVechiul Regat, faţă de 42,5% înainte de reformă; 8,5%, în Basarabiaîn comparaţie cu 44,1%; 14,6%, în Transilvania, faţă de 37,0% şi7,5%. în Bucovina, fa|ă de 22,1%). Pe ansamblul României, crescconsiderabil proprietăţile mici şi mijlocii, ajungând să reprezinte89,56% din totalul suprafeţelor agricole cultivabile (Ştefan Costea,Maria Larionescu, Florian Tănăsescu, 1996, p. 81).

Soluţiile date problemei agrar-ţărăneşti în perioada interbelică auavut un caracter pregnant reparatoriu, ceea ce a diminuat efectele eipozitive. Prelungirea în timp a aplicării prevederilor ei, existenţa, încontinuare, a peste 550.000 capi de familie care n-au fost împroprietăriţi,lipsa resurselor financiare, a utilajelor, a seminţelor selecţionate etc.resimţită de către ţăranii împroprietăriţi, creşterea datoriilor agricole, caefect al dobânzilor ridicate etc. au fost alţi factori care au grevat asupraurmărilor legislaţiei agrare din perioada interbelică.

In viziunea reformatorilor din 1945, aceste efecte trebuiau sădispară printr-o nouă redistribuire a pământului, care va fi curând ani-hilată (1949) prin cooperativizarea forţată a agriculturii româneşti. Sedeschide, astfel, un capitol nou al regimului proprietăţii agrare dinRomânia precum şi un tip nou de raporturi sociale, încă insuficientstudiate până în prezent*.

Sinteza, conceptele-cheie, bibliografia şi întrebările pentru fixarea şiverificarea cunoştinţelor sunt plasate la finalul temei.

243

Page 240: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

XI. STRUCTURI ŞI RAPORTURI SOCIALE (II).ACCELERAREA RITMURILOR DEZVOLTĂRII MODERNE

1. Consecinţe ale trendului modernizator: burghezie,muncitorime, clase de mijloc

In investigarea structurii sociale şi de clasă se identifică trei mariperioade care au linii comune în planul evoluţiei societăţii româneşti,dar care. in acelaşi timp, se disting prin particularităţi determinate decondiţionările istorice ale fiecăreia. Prima dintre ele, este cea anterioa-ră anului 1821, în care se prefigurează germenii schimbărilor înstructura de clasă şi în mobilitatea socială, evident în sens modern. Adoua, cuprinsă între 1821-1848. este marcată de un proces revoluţio-nar ascendent, a cărui esenţă a constat în desăvârşirea formării naţiuniiromâne şi fundamentarea pragmatică a direcţiilor sale evolutive însensul modernizării capitaliste, cu efecte în planul accelerării prefa-cerilor sociale şi a treia, având ca extreme anii 1848 şi 1918. care secaracterizează prin aplicarea în practică a programului liberalpaşoptist, tradus în fapt prin realizarea unirii la 1859. obţinereaindependenţei, crearea unei infrastructuri burgheze, accelerareaprogresului economico-socia! şi adoptarea stilului de viaţă capitalist,întronarea relaţiilor de tip burghezo-liberal în societatea românească.

Cele trei delimitări temporale au doar funcţie orientativă şiservesc ca repere istorice. Schimbările care se produc în „interiorul"lor. în mod firesc, trebuie raportate la alte repere, întrucât caracterulprocesual al modificării structurii sociale şi de clasă a societăţiiromâneşti nu poate fi altfel urmărit în desfăşurarea lui. Este evident cădemersul spre modernitate nu se opreşte la 1918. Tratarea separată aepocii interbelice în perspectiva accesului la modernism, în sensuladoptării modului de viaţă burghez, are doar două semnificaţii:marcarea accelerării ritmului de dezvoltare a economiei de piaţă, cuefectele specifice în plan economic şi social, şi, deopotrivă, eviden-ţierea diferenţei dintre tipurile de reacţii individuale şi de grup, atât încondiţii de dependenţă faţă de puteri străine, cât şi în condiţii deunitate naţională şi independenţă.244

Page 241: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

înainte de a trece la analiza succintă a evoluţiei structurii socialeşi de clasă este necesar să precizăm asupra căror aspecte ne vomreferi, deoarece orice tentativă de abordare integrală a lor înperspectivă istorică ar necesita o economie de timp substanţială şi,evident, un spaţiu tipografic suplimentar.

în viziunea antropologului şi sociologului american W. LloydWarner structurile sociale, în comunităţile contemporane, sunt: familia,clica, asociaţiile voluntare, clasele, castele, şcoala, biserica, instituţiileeconomice, organizaţia politică, grupuri de vârstă şi de sex. ..Stratifi-carea socială — precizează un cunoscător al operei sale - se referă laorice sistem de statusuri ierarhizate prin care toţi membrii uneisocietăţi sunt plasaţi în poziţii inferioare sau superioare. în afararudeniei, vârstei şi sexului, diferitele alte criterii, precum poziţia eco-nomică, puterea şi aşa mai departe, pot oferi bazele stratificării înorice societate dată" (Ruth Rosner Karnhauser, 1963, p. 224).

Perspectiva istorică face dificilă prezentarea şi analiza unoradintre structurile enumerate de specialistul american. De altfel, obiecti-vul nostru, când avem în vedere structurile sociale, este mărginit doar laconfigurarea cadrului general istoric al apariţiei şi evoluţiei lor. precumşi la examinarea genezei şi dezvoltării unora dintre componente, cutitlul de exemple. Prioritatea interesului nostru o acordăm claselorsociale, pentru a fi în măsură să facem o conexiune mai explicită întrediverse faze evolutive ale structurilor sociale şi. deopotrivă, pentru a opune în evidenţă, cu un plus de consistenţă şi claritate, fundamentelevieţii sociale, dată fiind situaţia că ţărănimea, de pildă, este majoritară,dar totodată este şi stratul care imprimă nota societăţii.

într-un alt orizont interpretativ, calificat drept ..macroscopic" deSorokin, în societăţile occidentale ale ultimelor secole s-au configuraturmătoarele clase mai importante: ,,a) clasa muncitorilor industrialisau proletară; b) clasa ţăranilor fermieri; c) clasa marilor latifundiari,intrată în declin şi d) clasa capitaliştilor, care în prezent este transfor-mată în clasa managerilor" (P.A. Sorokin. 1947, p. 24). Fiecare dinaceste clase, precizează autorul american, este divizată în subclase: „încazul clasei sociale diferenţele ocupaţionale. economice şi de stratifi-care conduc la mari. fundamentale deosebiri în ceea ce priveşte carieraşi la clare contraste economice în ceea ce priveşte averea şi diferenţelede confort care sunt imediat evidente chiar şi pentru un spiritneexperimentat, precum sunt contrastele între ocupaţia unui mare omde afaceri şi aceea a unui muncitor manual sau între venitul şi modulde viaţă luxos al unui milionar şi venitul şi standardul de viaţă al unei

245

Page 242: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

persoane sărace" (p. 23). Aceste contraste, de care vorbeşte Sorokin,dau un suport suplimentar selecţiei pe care o operăm, în sensulprezentării numai a principalelor clase sociale.

Epoca anterioară revoluţiei din 1821 se caracterizează prin douătendinţe majore de evoluţie a societăţii româneşti: a) apropierea deformele clasice de manifestare a feudalismului european şi b) distan-ţarea relativă de „tiparul" evului mediu apusean prin perpetuarea unuisistem de raporturi socio-economice tradiţionale româneşti.

Primul aspect (apropierea) îl constituie interferarea şi coexis-tenţa relaţiilor de tip feudal cu raporturile de proprietate ţărăneascăindividuală şi de obşte, precum şi existenţa unor categorii de ţăraniliberi (răzeşi, moşneni) - proprietari de terenuri agricole - care bene-ficiază de unele drepturi şi privilegii economico-sociale.

In adevăr, pe lângă predominarea economiei naturale, raporturile deproprietate diferă de cele apusene, în sensul că stăpânul de moşie(boierul) nu era proprietar în accepţiunea şi înţelesul feudalului occidental(îi lipsea, sub raport juridic, dreptul formal de stăpânire a pământului).De asemenea, terenurile pe care practica agricultura ţărănimea liberă, îiaparţineau acesteia cu titlu de folosinţă, nu şi de proprietate, situaţieidentică şi în cazul obştilor săteşti, aflate, însă, în proces de diminuare.

Obştea sătească, dincolo de rolul său economic, este un „medium"de stimulare a solidarismului ţărănesc, opozant „iniţiativelor" seniorilorfeudali care vizau deposedarea cu forţa a agricultorilor liberi depământul lor. într-un sens mai larg, obştea sătească, în contextul prima-tului absolut a! ţărănimii în structura socio-demografică a ţărilor românedin acea vreme, imprimă manifestărilor antinobiliare şi antidominatoareimperiale un caracter social şi naţional energic.

Proprietatea individuală ţărănească, atât cât s-a menţinut ea încondiţiile vitrege ale epocii feudale şi apoi în cea modernă, a fost un„receptor" sensibil la apariţia şi dezvoltarea raporturilor de tipcapitalist, fiind predispusă să se integreze noului „curs" istoric.

Ascendenţa interesului european faţă de zonele est-continentale,cu accente cunoscute şi recunoscute faţă de „problema" Principatelorromâne, a fost un factor, deloc neglijabil, de natură să stimuleze ritmulschimbării economice şi socio-politice a societăţii româneşti. Dacă, îngeneral, până la începutul veacului trecut „problema" Principatelor s-araportat la un cerc oarecum restrâns de convergenţe imperiale, intere-sate direct de „soluţiile" teritoriale date spaţiului carpato-danubiano-pontic, de la această epocă încoace situaţia se modifică substanţial, însensul redimensionării atenţiei faţă de români.246

Page 243: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Transferarea ..centrului de greutate" al politicii europene înrăsăritul continentului, în împrejurările fundamentării aşa-zisei pro-bleme orientale, are loc într-o epocă de decadenţă otomană şihabsburgică şi de ofensivă expansionistă a Imperiului rusesc. Poziţiastrategică a Principatelor, resursele naturale şi umane aflate în primplanul competiţiei dintre marile puteri au generat o substanţializare a..atracţiei" imperialilor faţă de ţările române. „Metropolelor" europenenu le era indiferentă, desigur. în acest context, nici afirmarea maipregnantă a identităţii naţiunii române, ea însăşi doritoare de interna-ţionalizarea ..problemei" româneşti, ce presupunea, în fond. recunoaş-terea românilor ca naţiune de sine stătătoare, precum şi a unui statutinternaţional care să le asigure garanţii colective (nu numai uni saubilaterale) ale marilor puteri privind regimul de autonomie (ca primămăsură) şi apoi independenţa Principatelor dunărene (ca rezultat finalşi obiectiv al acestor demersuri).

Coincidenţa accederii interesului marilor puteri continentale faţăde „problema ţărănească" (îndeosebi după 1821). cu intensificareatrendului de schimbare socio-politică a societăţii autohtone, exprimăanume influenţe şi impulsuri spre modernitate date evoluţiei internedin Principate.

Ţărănimea, ca strat social preponderent în structura de clasă asocietăţii româneşti, şi nobilimea (boierimea) sunt primele expuseunor astfel de influenţe. Ambele sunt însă conservatoare. Prima, delocsurprinzător, este marcată de două atitudini care sunt opozante: demenţinere a statutului pe care îl avea înainte de ofensiva seniorilorlaici şi ecleziaşti asupra pământului lor (opoziţia obştilor faţă deexpansiunea latifundiarilor) şi, în acelaşi timp, de modificare astatutului proprietăţii (după ce majoritatea ei căzuse în dependenţă faţăde marii proprietari de pământ). A doua, prin însăşi natura proprietăţiişi sursele esenţiale de venit nu putea decât să susţină cu fermitate(cum a facut-o de altfel) menţinerea regimului proprietăţii agrare, ceeace echivala cu păstrarea perpetuă a marilor proprietăţi rurale.

Când ţărănimea a trecut pe aliniamente revoluţionare, dictatestrict de lipsa sau insuficienţa pământului, ritmurile schimbării, atât îninteriorul său, cât şi în afara ei devin mai alerte. Unele dintre modifi-cările esenţiale datorate succesivelor ameliorări ale patrimoniului eiagrar le-am evidenţiat deja. la fel ca aportul pe care îl are la formareaŞi consolidarea stratului meşteşugarilor, care devine o componentăimportantă a claselor mijlocii; altele le vom observa şi analiza chiar înaceastă parte a cursului.

247

Page 244: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Aspectele esenţiale vizând evoluţia boierimii (nobilimii), care aufost relevate, creează o anume imagine asupra procesului deschimbare a structurii de clasă şi a însăşi înfăţişării (fizionomiei) sale.în cele ce urmează, accentul cade pe discernerea formării „noii clase"- burghezia, în paralel, evident, cu descendenţa, agonia şi dispariţiaboierimii şi apoi a moşierimii. De altfel, formarea burgheziei este unproces nu numai complex, dar şi contradictoriu, ceea ce a făcut pemulţi cercetători ai trecutului românesc sau universal să se reţină sausă se plaseze pe poziţii divergente.

Puternica personalitate a lui Titu Maiorescu (1840-1917) ainfluenţat pe mulţi istorici şi sociologi de mai târziu în analizaevoluţiei sociale, pe care au privit-o doar prim prisma teoriei„formelor de fond", teorie pe care Ştefan Zeletin o tratează cu rezervă,plasându-se pe o poziţie foarte apropiată de cea susţinută de WernerSombard (1863-1941), când afirmă: „Originile burgheziei române suntstrâns legate de activitatea economică a evreilor: cămătăria evreiascăeste aceea care a desfiinţat vechea noastră boierime şi, o dată cu ea,vechea orânduire socială, pregătind astfel trecerea la actualaorganizare modernă" (Ştefan Zeletin, 1925, p. 15).

Potrivit modelului său teoretic, Zeletin discerne trei faze îngeneza şi dezvoltarea burgheziei române: „Predominarea capitalis-mului comercial dă naştere fazei mercantiliste a burgheziei; predo-minarea capitalului industrial aduce era liberalismului; iar vremeanoastră, în care capitalismul de bancă stă să absoarbă ambele forme demai înainte ale capitalului, alcătuieşte faza imperialismului" (subl. întext - n.n.) (p. 18), fază care se declanşează „sub influenţa capitalis-mului străin" (p. 37).

Puncte de vedere interesante exprimă şi C C . Giurescu. NicolaeIorga, Şerban Voinea. Lotar Rădăceanu (1899-1955), LucreliuPătrăfcami (1900-1954), Mihail Manoilescu (1891-1950) şi numeroşialţi istorici, sociologi sau economişti. Deşi variate şi nu lipsite dedivergenţe, aprecierile acestora, ca şi a altor specialişti de altfel, searmonizează asupra unui element esenţial: anul 1829 marchează unmoment hotărâtor m destinul burgheziei româneşti. în aceastăperspectivă, specialiştii români se află pe o poziţie care concordă cuun alt aspect relevant al teoriei lui Sorokin: clasele sociale în spaţiuleuropean „încep să apară în secolul XVII şi, o dată cu dezvoltareaprogresivă a stărilor, au început să se dezvolte încet - devenind tot maiorganizate sau cvasiorganizate - alături de o dezvoltare paralelă aideologiilor, conştiinţei de clasă şi a luptei de clasă" (P.A. Sorokin,1947, p. 22). „Alinierea" la poziţia sociologului american se realizează248

Page 245: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

numai în cazul procesului formării burgheziei care, după cum seconstată, este plasat după secolul al XVIl-lea.

în perspectiva celor relevate, principalele manifestări în câmpulrealităţilor sociale româneşti, cu referire directă la decadenţa boierimii(nobilimii) şi ascensiunea burgheziei în epoca 1821-1848, sunt cele pecare le prezentăm în continuare.

Rolul boierimii este încă important în acea vreme, din momentce conducătorul revoluţiei de la 1821 îl apreciază, solicitândcolaborarea acesteia. Boierimea nu constituia însă o clasă omogenă,nici sub raportul proprietăţii, nici din punct de vedere etnic. Nivelurileproprietăţii creează decalaje substanţiale între diverse categoriiboiereşti, mai ales după 1829, când, în urma Tratatului de laAdrianopole, intensificarea comerţului cu cereale al Principatelorconduce la creşterea însemnătăţii proprietăţii agrare. Marii posesori depământ erau, totodată, şi marii boieri (în cadrul cărora se include şiclerul), urmaţi fiind, în ordine descrescătoare, de boierimea mijlocie(boiernaşii) şi boierimea mică. Pentru acea epocă, ierarhizarea boie-rimii se efectua mai ales în raport cu rangurile nobiliare, deşi sepresupunea şi luarea în considerare a cuantumului proprietăţii (real saupotenţial, ştiut fiind că o slujbă înaltă atrăgea după sine înavuţirea). Laînceputul veacului trecut, în virtutea Codicelui Caragea, rangurileboiereşti erau boieri (de rangul I), „numiţi cu catfan domnesc într-odregătorie" şi boiernaşi (de rangul al II-lea), „numiţi cu cartedomnească" (Constantin C. Giurescu, 1946, p. 719).

Titlurile de boierie (după Adrianopole) se află într-o relativ accen-tuată concurenţă, în sensul creşterii numerice a persoanelor care lesolicită şi le obţin prin cumpărare'. Tentaţia pentru „căftănire", la oanaliză sumară, comunică un proces de redistribuire a boierimii, deconsolidare a poziţiilor ei, ceea ce, într-un sens, este şi real. Coroboratăcu relansarea interesului pentru titlurile de proprietate (manifestat prin..achiziţii" normale sau prin deposedare forţată a ţăranilor de pământ),cumpărarea titlurilor de boieri dezvăluie şi o altă ipostază. Neoboierii(cum îi defineşte Ilie Bădescu) ar reprezenta rezultanta socială a acestuiproces, care se traduce în transformarea boierilor-proprietari de pământ

* în ţările române titlurile de nobleţe se pierdeau o dată cu înstrăinareapământului, situaţiile când ele se mai păstrau fiind rarisime. Din acest punctde vedere, marii cultivatori de pământ, care formau nobilimea (boierimea) deţară de tip teritorial, se deosebeau net de nobilimea din Occident.

249

Page 246: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

(„specializaţi" în lucrarea moşiei) în boieri-comercianţi (consacraţi - înprincipal sau exclusiv - în negoţul cu produsele moşiei). Boieriicomercianţi (sau neoboierii). prin preocupări, sunt mai apropiaţiburgheziei, decât boierimii, remarca CC. Giurescu: „în realitate, trebuieconsideraţi ca reprezentanţi ai noii burghezii" (subl. în text - n.n.)având, după aprecierile noastre, o substanţială doză de credibilitate(CC. Giurescu, 1972, p. 184).

Schimbarea preocupărilor boierimii denotă o modificare de ati-tudine faţă de propriul lor rol economic şi social. Cărui motiv i se datoraaceastă „reciclare" a poziţiilor boierimii româneşti? Răspunsul îl avemdat de acelaşi Constantin C. Giurescu, care reclamă o caracteristicăesenţială a boierimii: ..Clasa noastră boierească n-a fost o clasă închisă,exclusivistă, în care să nu pătrundă elemente din afară" (p. 179).

Nonexclusivismul boierimii, în viziunea aceluiaşi autor, presu-pune: a) admiterea în structurile ei a unor elemente provenind dinstările inferioare ale societăţii româneşti; b) penetrarea sa (fără opozi-ţie vizibilă la început) de către ..căftăniţii" de import (îndeosebi, greci)şi schimbarea compoziţiei ei etnice - fenomene care, după revoluţialui Tudor, deşi prezente încă o vreme, trec pe plan secundar, tinzândsă dispară.

Boierimea din Principate (spre deosebire de nobilimea cuceri-toare din teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie străină) nu avea uncaracter închis, de castă, refuzând interferările sociale sau manifes-tându-se ostil faţa de inovaţii modernizatoare. Importante grupuri aleboierimii din Ţara Românească şi Moldova, adversare ale dominaţieiimperiale, au dat un înţeles mai larg modernismului, considerându-1inclusiv mijloc de împotrivire faţă de străini. Din acest motiv, o parte aboierimii producătoare de cereale pentru schimb s-a arătat interesată înliberalizarea comercializării producţiei cerealiere, înfiinţarea stabilimen-telor industriale, dezvoltarea exploatărilor miniere şi forestiere, pregătireaunor contingente de specialişti pentru activităţile economice şi comercialeetc. Predispoziţia faţă de modernitate se constituie într-un element motor,cu acţiune imediată sau proiectivă, determinând accelerarea procesului deîmburghezire a grupărilor boiereşti, apte readaptărilor şi accentuarea dis-tanţării acestora faţă de cele refractare schimbărilor.

Boierii-,.comercianţi" sau boierii-„industriaşi" nu erau singurii„agenţi* din rândul clasei lor care. indiferent de mobil, fertilizau tere-nul pentru înnoiri sociale. în majoritatea ei, boierimea mijlocie şi micăse afla în zona de contract cu burghezia, depăşind-o însă, în nume-roase cazuri.250

Page 247: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Boierimea, în ansamblul ei (excluzând grupurile conservatorilor- „tradiţionişti"), avea o fizionomie socială sensibil diferenţiată faţă deboierimea veacului al XVIII-lea. Deşi, în anumite limite, păstra uneletrăsături aristocratice (tentaţia pentru titluri şi ranguri nobiliare,interesul pentru creşterea „rezervei" funciare etc.), adoptă şi uneleconduite burgheze.

Sub raport etnic, boierimea Ţării Româneşti şi Moldovei (fărăBasarabia), era majoritar românească. în condiţiile amintite, ea asi-milase şi elemente străine care, în epoca fanariotă (pentru Principate),au tendinţa de a-i submina poziţiile. Revenirea la domniile pământene,după 1821, schimbă raportul de forţe în favoarea boierimii autohtone,care se străduieşte (şi reuşeşte) să recucerească poziţiile pierdute, darnu să elimine complet pătura substanţială de boieri imigranţi.

Din perspectiva analizei noastre, nu rezultă caracterul parazitarexclusiv al boierimii din Principate şi Basarabia (aflată sub ocupaţierusească din 1812), după cum îl „acreditează" unii istorici, economiştisau sociologi. Desigur, acest aspect pe care nu-1 negăm, a însoţitmanifestările clasei boiereşti (mai ales ale marilor proprietari deteren), el fiind reflectat de lux (adeseori exorbitant), corupţie, aface-rism, de practizări cu dominatori străini pentru perpetuarea situaţiei lorsau pentru accederea la noi demnităţi (şi implicit avantaje materiale),indiferentism faţă de soarta populaţiei (îndeosebi a ţărănimii). Dacăadmitem şi aprecierea lui Marcel Emerit (cum că era „insensibilă laspectacolul decadenţei ţării" — p. 33), ar fi greu (sau imposibil) deexplicat permanenta opoziţie antidominatoare, tendinţele spre moder-nism ale societăţii româneşti, schimbările socio-politice. progreseleeconomice, politice şi culturale. Boierimea (repetăm: nu în „bloc"),după opinia noastră, fără a-i eluda caracterul de clasă, cu întreaga sa„încărcătură" tradiţinalist-conservatoare (cu nuanţe regresive), a avutşi un rol progresist, mai ales în domeniul reformei şi al acţiuniiantiimperiale.

Intr-o poziţie privilegiată, în ierarhia socială a epocii, se afla şinobilimea din teritoriile româneşti ocupate de imperiali. Intre nobilimeşi boierime se aşeză, de multe ori, semnul egalităţii. Dacă le judecămprin prisma poziţiei sociale deţinute în societate, este posibilă o anumeapropiere între ele, dar, în nici un caz, nu poate fi vorba de ocorespondenţă efectivă. Nobilimea se detaşează de boierime prin câte-va trăsături particulare:

• Este o clasă, în general, „închisă", prea puţin dispusă să „ac-cepte" asimilări din alte straturi sociale. în cazul marii nobilimi, pro-blema este acută, dată fiind opoziţia sa energică faţă de „intruşi".

251

Page 248: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

• Are o compoziţie etnică ce diferă de la straturile superioare(nobilimea mare sau magnaţii şi nobilimea de mijloc sau „nobilii demoşie") la cele inferioare (mica nobilime fără sau cu pământ puţin); înprimele două, păturile superpuse ale populaţiei româneşti nu au avutacces decât în condiţii de excepţie, puţini fiind cei care au intrat înrândurile nobilimii mari sau mijlocii. Situaţia este relativă în cazulnobilimii mici. în sensul acceptării „coexistenţei" unei păturiromâneşti alături de maghiari, germani, ruşi, turci (în cazul Dobrogei).

• Este apropiată prin interese şi afinităţi naţionale de curţileimperiale, deoarece. în majoritatea ei, se compune din elemente alo-gene, spre deosebire de boierime care, preponderent, este legată de„ţară" şi de societatea românească. Din acest punct de vedere, nobili-mea (mai ales „magnaţii"), se plasează pe poziţii identice cu „metro-pola", fiind unul din „agenţii" ei în promovarea politicii imperiale.

• Manifestă preocupări pentru iniţierea şi dezvoltarea. în anumi-te limite, a exploatării materiilor prime de pe propriile lor latifundii,înfiinţând manufacturi (de sticlă, mori de hârtie, de prelucrare a meta-lelor etc.). în paralel cu intensificarea producţiei agrare şi „industriali-zarea" ei (fabricarea spirtului, a zahărului, uleiului etc.). Orientările înaceastă direcţie aveau însă ca principal obiectiv sporirea înavuţirii, încontrast cu o parte a boierimii din Principate care urmărea, deopotrivă,şi emanciparea economico-socială, din care decurgea şi cea politică.

Nobilimea nu era singură în exercitarea rolului ei de forţă socio-politică dominantă în teritoriile româneşti aflate sub străini. Imperiilehabsburgic şi rusesc, fără a avea un drept istoric asupra teritoriilorromâneşti, se comportau ca şi cum erau investite cu acestea.

Concomitent cu aceste procese care se înregistrează în spaţiulsocial al boierimii şi nobilimii, se relevă fenomene care germineazăelementele burgheziei româneşti şi care vor conduce apoi la formareaclasei ce va da numele şi conţinutul unei noi construcţii socio-politiceşi economice: societatea burgheză.

Elementele constitutive ale burgheziei, apărute înainte de 1821.sunt încă în situaţia de a penetra „baraje" solide ale boierimii (nobili-mii), deşi revoluţia pandurilor şi Tratatul de la Adrianopole le slăbiseîntrucâtva. Opoziţia proprietarilor de pământ, ei înşişi angrenaţi parţialîn operaţiuni cu caracter burghez, estompează ritmul dezvoltăriiburgheziei, dar nu într-o asemenea măsură încât sâ-1 influenţezedecisiv. De altfel, nici nu se putea. Desfăşurările de forţe erau multprea largi, iar imprecaţiile oricât de serioase ar fi fost, nu mai aveauenergia necesară stopării sau dezagregării lor. în acest context,

252

Page 249: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

burghezia câştigă teren, îşi consolidează poziţiile, se infiltrează maipregnant în economie şi determină mutaţii calitative de ordin social.

Târgurile şi oraşele sunt „creuzete" esenţiale ale emergenţeiburgheziei, iar atracţia (încă minoră) pe care o exercită acestea asupraruralului are drept rezultat substanţializarea lor numerică şi apariţiaunor noi aşezări de tip urban. După cum se poate constata statistic, dela circa 50.000 locuitori, la începutul secoluluix populaţia târgurilor şioraşelor a crescut la 288.161 în preajma Unirii. în decurs de o jumătatede secol creşterea înregistrată a fost de circa şase ori, ceea ce denotă odezvoltare considerabilă (Gheorghe Platon, 1980. p. 26). Dacă adăugămla acest aspect un exemplu particular, dar sugestiv, imaginea este şi maiinteresantă. Capitala Moldovei - laşul -. cu cei peste 60.000 de locuitoriai săi. devine unul din centrele urbane cele mai populate din răsăritulEuropei, depăşind Kievul, Belgradul, Sofia şi fiind depăşită, la rândulsău. doar de Bucureşti (Lucian Boicu, 1963, p. 289).

în sfârşit, o ultimă notaţie referitoare la acest aspect. în interva-lul 1832-1859. numărul negustorilor şi meşteşugarilor urbani seamplifică considerabil, reprezentând la sfârşitul intervalului peste 60%din totalul populaţiei orăşeneşti. Acest proces este concludent,demonstrând gradul de îmburghezire a „urbanului" din Principate. Unproces similar este sesizabil şi în celelalte provincii româneşti (AlexeCsetri, Ştefan Imreh, 1966, p. 68).

Cercetarea structurii populaţiei oraşelor este un alt indicatorimportant şi deopotrivă ilustrativ pentru prefacerile sociale din mediulorăşenesc. în 1831, patentării - meşteri, negustori, calfe - din ŢaraRomânească, erau în număr de 14.747, practicând nu mai puţin de 114profesiuni (în alimentaţie, textile, îmbrăcăminte, pielărie şi încălţă-minte, construcţii, prelucrarea lemnului, prelucrarea metalelor, negus-tori fără prăvălie etc.) (Vladimir Diculescu, 1973, p. 107). Varietateaprofesiilor este un însoţitor al fenomenului de modernizare, definindpregnant esenţa sa bugheză.

Deşi statisticile sunt fragmentare, uneori inconsistente sauîndoielnice în ce priveşte autenticitatea datelor, ne vom opri asuprauneia care ne oferă o imagine de ansamblu a distribuţiei claselor şicategoriilor sociale din Transilvania, datând din anul 1833. Potrivitstatisticii, populaţia acestei provincii româneşti era divizată înurmătoarele clase şi categorii sociale: plugari - 1.710.896 şi meseriaşi- 72.390; nobili - 68.825; „intelectuali" - 4.911; funcţionari - 3.289(Gheorghe Platon, 1980, p. 124).

253

Page 250: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Sunt sesizabile, potrivit acestei stratificări, câteva aspecte carereclamă comentarii. „Cantitativ", meşterii şi negustorii, raportaţi latotalul populaţiei, sunt puţini, faţă de cerinţele dezvoltării economice.Dacă avem în vedere faptul că un meşter sau un negustor în Austriarevenea la 12 persoane, în Transilvania relaţia era de I la 32.

Contrar acestei situaţii, numărul nobililor (chiar în raport cuîntreg imperiul) era considerabil. Se deduce, deci, că deţineau încăimportante pârghii economico-sociale, care, cel puţin atunci, îimenţineau într-o poziţie privilegiată.

în sfârşit, în cadrul statisticii respective, apare un număr de func-ţionari şi de „locuitori cu preocupări intelectuale". Deşi vag definite,însăşi existenţa lor într-o înregistrare a vremii evocă o anume atenţiecare li se acordă şi, deopotrivă, faptul că există ca atare.

Analiza evoluţiei structurilor burgheze, evident nu se poatereduce doar la interpretarea câtorva date statistice (cu toate înţelesurileşi subînţelesurile lor). Procesul dezvoltării burgheziei în această epocă(1821-1848) este mult mai complicat, contradictoriu şi cu multe as-pecte încă obscure.

Grupuri sociale care se înscriu pe traseul îmburghezirii sunt atâtfoştii cât şi noii slujbaşi ai administraţiei centrale sau cei aflaţi înserviciile unor boieri, negustori, „bancheri" etc., oameni cu o situaţierelativ modestă, care îşi asigură existenţa prin efectuarea unor muncide cancelarie, birouri ş.a. Ei îşi precizează treptat natura evoluţiei so-ciale, aspirând spre o condiţie de funcţionari cu calificare, dobândindun statut distinct, conform pregătirii lor.

O categorie cu poziţie incomplet definită este intelectualitatea(avocaţi, doctori, cadre didactice ş.a.), care, prin natura sa, este în opo-ziţie faţă de îngrădirile feudale şi apropiată revirimentului capitalist.Ea se deosebeşte însă de intelectualitatea burgheză progriu-zisă însensul că nu este „autonomă" sub raport socioprofesional. In cadrul einu se constituie încă (deşi unele simptome apar încă de acum) cate-gorii importante, precum scriitori, ziarişti, artişti, intelectualitate tehni-că ş.a.m.d., care vor avea o importantă funcţie socială în epocile urmă-toare, pe măsură ce se formează şi se dezvoltă clasele mijlocii.

Burghezia satelor, deşi nu înregistrează acelaşi ritm de creştereca cea a oraşelor, postulează, la rându-i, demersuri evidente de „popu-lare" mai intensă a mediului rural. Numim burghezi de rang rural pemicii negustori, meseriaşi şi deţinători de capital, care fac parte dinbresle, administratorii de moşii, reprezentanţii autorităţii centrale peplan local ş.a. Ei sunt intrepizi, energici şi activi, manifestând interespentru orâşenizare. De altfel, numeroşi sunt cei care renunţă la viaţa254

Page 251: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

rurală, „orăşenizându-se" nu numai în comportamente şi condiţie soci-ală, ci şi în practici, în sensul angrenării lor în câmpul „afacerilor"comerciale sau industriale, foarte puţini în „tranzacţii" cu capital lichid.

O caracteristică a burgheziei rurale, spre deosebire de burgheziaorăşenească, o constituie predominarea autoritară a elementelor etnicede origine românească. De altfel, această situaţie se va regăsi înîntreaga perioadă de care ne ocupăm şi va fi prezentă şi în epocainterbelică, dar cu unele mutaţii de ordin calitativ.

Existenţa manufacturilor (în proces de transformare), creareaunor noi „stabilimente" industriale, precum şi dezvoltarea construc-ţiilor civile, ecleziastice şi militare, extinderea exploatărilor miniere şide material lemnos, reclamă un număr sporit de braţe de muncă. Sursaprincipală a amplificării numerice a muncitorimii o constituie ţărăni-mea. Dar manufacturile, ca şi lucrătorii care „produc" în ele nu mai auaceleaşi caracteristici ca înainte de 1821. Proprietarii manufacturilorrenunţă progresiv Ia recrutarea iobagilor. Atunci când îi folosesc,totuşi, introduc raporturi „contractuale" cu „angajaţii" (colective, nuindividuale; de regulă cu unul sau mai multe sate), prevăzând obligaţiireciproce. „Tocmelile" specifică şi modul de remunerare a lucruluiefectuat, care nu mai este predominant în natură; lucrătorii sunt plătiţicu salarii, fie parţial, fie integral. Constrângerea de natură feudală („tipPociovalişte", în cazul scutelnicilor de la manufactura de sticlă abanului Golescu) este înlocuită, deci, cu „relaţii de tocmeală", care,deşi sunt distanţate de cele anterioare (lucrul forţat), mai au reminis-cenţe precapitaliste. Ele constituie, totuşi, o importantă opţiune pentrurelaţiile de muncă de tip capitalist.

Manufacturile, după rezidenţă, sunt amplasate fie pe domenii,deci în mediul rural, fie în târguri şi oraşe. în ambele cazuri, însă, elegenerează „serii" de muncitori, dintre care unii calificaţi*. în primeledintre ele mai persistă o vreme utilizarea muncii iobagilor şi ţăranilorliberi, în celelalte lucrătorii provin din ţărani proletarizaţi, calfe debreaslă sau specialişti străini.

Dar manufacturile nu sunt singurele care contribuie la formareaunor generaţii noi de muncitori. întreprinderile industriale, îndeosebidin Transilvania şi Banat (cum sunt fabricile de zahăr, de postav, defaianţă, topitoriile etc.) sunt o sursă importantă în acest sens, la fel ca

La manufactura „Drechsler" din judeţul Gorj, unii muncitori, timp de5 ani, erau instruiţi în procesul de fabricare a faianţei, obţinând un atestat decalificare prin care deveneau un fel de maiştrii (N.N. Constantinescu. 1953.p. 36).

255

Page 252: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

şi minele de fier, aramă, aur, cărbune sau saline. în întreprinderi, maiales, se observă o creştere treptată a nivelului de pregătire profesionalăa lucrătorilor. Unele dintre ele concentrează încă din această epocă, unnumăr relativ însemnat de muncitori (180 — manufactura de hârtie dela Orlat, 105 - Societatea pe acţiuni pentru fabricarea zahărului dinSibiu etc.).

Pentru unii întreprinzători (îndeosebi de textile) se practică şilucrul la domiciliu (ţesut, tors, împletit etc.), executat de regulă deţărănci din satele învecinate. Deşi salariate (plătite la metraj sau labucată) ele nu erau muncitoare în adevăratul sens al cuvântului,îndeletnicindu-se şi cu agricultura.

în condiţiile în care forţa de muncă se transformă în marfă,micile ateliere meşteşugăreşti se afirmă tot mai pregnant ca surse degerminare a unui număr, este adevărat redus, de muncitori. Mecanis-mul era simplu. Accentuarea diferenţierii meseriaşilor a determinat unfenomen de bipolarizare: meseriaşi îmbogăţiţi (meşteri) şi calfe şiucenici. Interesaţi în munca pe care o prestau calfele, meseriaşiiîmbogăţiţi împiedică accesul acestora în rândul lor. A doua categorieîşi vinde forţa de muncă meşterilor îmbogăţiţi, în schimbul uneiremuneraţii oscilante.

Pe ansamblul economiei numărul muncitorilor este redus (dar încontinuă creştere). Ei deţineau o pondere scăzută în structura socială aţărilor române. Statisticile, ca şi calculele efectuate de diverşi econo-mişti pentru această perioadă sunt contradictorii şi incomplete, motivcare ne determină că nu estimăm numeric muncitorimea română.

„Momentul" revoluţionar (1848) cu care debutează următoareaepocă istorică se încheie tot cu un eveniment „revoluţionar" - realiza-rea unităţii naţional-statale (1918). întreaga perioadă (1848-1918), dealtfel, este densă în evenimente importante (1859 - Unirea ŢăriiRomâneşti şi Moldovei, 1877 - proclamarea independenţei de stat aRomâniei, 1881 - parlamentul votează transformarea României înregat, 1916 - statui român decide participarea la primul război mon-dial alături de puterile Antantei) care contribuie la consolidarea nouluicurs al evoluţiei societăţii româneşti. Este şi perioada în care seproduce nu numai o egalizare între forţele conservatoare, adepte alevechii organizări sociale, şi cele „modernizatoare", ci şi un dezechi-libru major, de asemenea natură încât primele nu mai pot să-şi revinăşi dispar treptat.

Trei factori au fost hotărâtori în provocarea dezechilibrului dintrefosta boierime (nobilime) şi burghezie în această fază: a) legiuirile256

Page 253: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

agrare; b) legislaţia industrială; c) intervenţionismul progresiv al statuluiîn politica socio-economică. In afară de aceştia, nu trebuie minimalizaţişi alţii.

Modernizarea societăţii în sens burghez (instituţional, juridic,administrativ etc.) este însoţită de redefinirea, etică, morală, politicăş.a.m.d. a comunităţii româneşti, prin măsuri administrative(interzicerea bătăii, întărirea ordinii şi disciplinei în administraţie etc.),educative (în familie şi învăţământ) etc. Un fapt este sesizabil: „Sedesfac cu încetul, începând cu domnia lui Cuza Vodă, moravurileadministrative de elementele economice, începând din ce în ce maimult sub stăpânirea celor morale [...]" (A.D. Xenopol, s.a., p. 143).

Adoptarea unor forme instituţionale de inspiraţie occidentală nueste întâmplătoare. Este rezultanta „europenizării" burgheziei româ-neşti, în sens imitativ (în concepţii şi coordonate acţionale), dar cucorective de inspiraţie locală, care dau culoare demersului spremodernism. Se circulă mai intens şi cu alte obiective (decât celeturistice) pe itinerarii europene; se observă şi se studiază cu mai multăstăruinţă şi interes; se compară şi se înregistrează cu atenţie crescândă„pulsul" societăţilor „vestice"; se elaborează proiecte şi programe; sefac eforturi pentru evadarea din izolarea balcanică şi pentru sincroni-zarea cu spiritul pragmatic occidental etc.

Lărgirea posibilităţilor de manifestare în spaţiul industrial, ca şidinamica mai alertă pe care o înregistrează creşterea producţieiindustriale accentuează procesul polarizării burgheziei. Se contureazădistinct, încă din această epocă, o pătură „privilegiată" (cu capitalrelativ important şi întreprinderi industriale), care formează burgheziabancar-industrială. Este o burghezie „tehnică", în sensul că majorita-tea ei este formată din ingineri, economişti, licenţiaţi ai academiilorcomerciale etc., ceea ce îi conferă o anume superioritate intelectuală şimanagerială, comparativ cu straturile mijlocii şi mici ale burgheziei,compuse, în majoritate, din întreprinzători industriali modeşti,comercianţi, meşteşugari, antreprenori de construcţii ş.a., oameni fărăinstrucţie superioară, mulţi proveniţi din ţărani şi târgoveţi, darinventivi, dinamici, perseverenţi şi cu simţ practic. Burghezia bancar-industrială (devenită cu timpul „oligarhia" financiar-industrială. dupăaprecierile lui Ştefan Zeletin, Şerban Voinea, Lotar Rădăceanu,Lucreţiu Pătrăşcanu ş.a.), este o categorie „subţire", alcătuită dintr-unnumăr restrâns de acţionari la întreprinderi industriale, bancare şicomerciale. în rândurile ei se găseşte şi o parte a foştilor boieri (mo-şieri), antrenaţi în „operaţiuni" bancar-industriale, care s-au transfor-mat în burghezi.

257

Page 254: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Marea burghezie se deosebea esenţial de burghezia bancar-industrială occidentală. Poziţiile economice, deşi progresiv consoli-date, erau mult inferioare celor deţinute de marii capitalişti ai Europeiapusene. O situaţie similară se regăseşte şi pe plan politic. în timp ceîn Occident ..monopolul" puterii era un apanaj al marii burghezii, înRomânia grupurile marii finanţe erau în situaţia de a acţiona încăpentru a dobândi puterea politică, deşi. paradoxal, instituţiile statale şiorientarea politică a României erau de esenţă liberală după 1859.

într-o perspectivă foarte largă, burghezia şi moşierimea prezintăcâteva caracteristici fundamentale pentru acest stadiu al evoluţiei lor:

• burghezia, deşi consolidată, este încă insuficient de puternicăpentru a-şi impune orientările programatice şi propriile demersuri,astfel încât să-şi exprime punctul propriu de vedere în dezvoltareasocietăţii româneşti; slăbiciunile sale apar şi mai pregnant în relaţie cusituaţia din ţările capitaliste dezvoltate:

• sub raportul propriei sale alcătuiri sociale, burghezia este insu-ficient şi defectuos evoluată, predominând încă grupurile mici şi mij-locii, atât urbane, cât şi rurale";

• privată de instrumentele puterii, din cauza propriilor slăbi-ciuni, burghezia influenţează doar parţial deciziile puterii politice:

• moşierimea, cu „rezerve" economice substanţiale încă, joacăun anume rol în politica generală, influenţând conduite şi mai aleshotărâri politico-administrative, nu lipsite de însemnătate; existenţa eiirigă şi întreţine curentt conservatoare, care estompează ritmulmodernizării. Cu toate acestea, moşierimea este angrenată progresiv înefectuarea unor investiţii în industrie, utilizează, într-o sporită măsură,maşini şi utilaje agricole, întrebuinţează un substanţial număr demuncitori-plugari la munci sezoniere, la construcţii şi amenajări etc..se antrenează mai activ în comercializarea produselor agrare etc.

Evoluţii şi manifestări noi se constată şi în planul ţărănimii,dintre care mai importante sunt:

• amplificarea substanţială a ţărănimii libere, care îşi vinde forţade muncă fie proprietarilor de pământ (în condiţii dezavantajoase), fieîntreprinzătorilor industriali (în Transilvania, recensământul din 1851înregistra: 120.000 zilieri, peste 84.000 argaţi, 28.000 servitori). în

* După unele estimări, numai în Vechiul Regat, m 1908, existau: peste166.000 meşteşugari (inclusiv calfe şi ucenici) şi peste 100.000 comercianţimici şi mijlocii. La aceştia se adăugau aproximativ 102.600 funcţionariparticulari şi de stat (după date din 1910).258

Page 255: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

România Veche fenomenul se amplifică după 1864 mai ales ca efect allegiuirilor agrare.

• Se accentuează diferenţierea în masa ţărănească: descreşte nu-meric categoria ţăranilor mijlocaşi, reprezentând, în acea perioadă,aproximativ 35% din totalul populaţiei rurale; se substanţializeazăpătura ţărănimii înstărite (4%) şi a rurarilor cu pământ puţin sau fărăpământ (61%). în datele sale fundamentale acest proces se regăseşte şiîn România Veche. între categoriile enumerate trebuie inclusă şi cea a„muncitorilor cu plata pe zi", adică a ţăranilor muncitori. în Muntenia,în 1860, în agricultură se înregistrau 142.890 „muncitori cu plata pe zi".

• Specific provinciilor româneşti aflate în imperiile învecinate afost intensificarea curentului de emigrare (constatabil într-o măsurărestrânsă şi în Principate), orientat cu precădere spre România Veche,dar şi peste Ocean, în S.U.A. Emigranţii sunt români şi secui încăutare de lucru şi condiţii mai bune de existenţă.

• în sfârşit, un fenomen care nu se raportează direct la ţărănime,dar care este alimentat parţial de ea, îl constituie amplificarea(îngrijorătoare pentru acea vreme) a declasaţilor de la oraşe, în princi-pal, dar şi de la sate. înregistrat şi în perioada anterioară, fenomenuleste mult mai viguros în condiţiile inadaptării unor ţărani la economiade piaţă şi, deopotrivă, ale eliberării robilor ţigani. în primul caz,ţărani sărăciţi, care nu mai făceau faţă muncii istovitoare şi condiţiilorinumane de pe proprietăţile nobililor (boierilor), fug, de regulă, laoraşe; lor li se adaugă, în noile împrejurări, robii ţigani, care iauaceeaşi cale. în majoritatea lor, noii locuitori ai târgurilor şi oraşelor seaşează la marginea lor, trăind în bordeie sau locuinţe insalubre şiducând o viaţă mizerabilă.

Muncitorimea, în evoluţie ascendentă, contribuie într-o măsurăla definirea „coloraturii" burgheze a structurii societăţii româneşti dinintervalul 1864-1918. Numeric, ea este în creştere*, sursele dezvoltării

Ancheta industrială din România Veche din 1901-1902 înregistraexistenţa a 105.000 muncitori în industria extractivă şi prelucrătoare, cifrăevident incompletă dacă ţinem seama că nu erau recenzaţi lucrătorii dinmicile ateliere şi personalul de deservire (servitori în principal), în numărapreciabil după unele estimări (V. Madgearu). în Transilvania, la începutulsecolului nostru, după unele aprecieri, erau 212.300 muncitori în industriamare şi industria mică. Nu trebuie onus din calcul nici contingentul demuncitori străini care lucrau în industria Vechiului Regat şi care s-a integratîn muncitorimea română. I.Gr. Dimitrescu (Die Grossindusirie Rumăniens,Bonn, 1914, p. 65), calculând ritmul imigrării acestora, îl fixa la 15.778

259

Page 256: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

sale fiind în esenţă acelaşi ca şi în perioada anterioară, la care seadaugă una suplimentară: mici burghezi sărăciţi în urma concurenţei şimeşteşugari pauperizaţi în urma aceluiaşi fenomen.

Muncitorimea, deşi creşte numeric, se află într-o fază relativincipientă, mai ales sub raportul statutului profesional şi juridic. Ea sedefineşte, însă, tot mai pregnant ca o clasă distinctă, dobândind noitrăsături, în afara celor conturate în epocile anterioare:

• nivelul profesional, deşi scăzut, are tendinţa de ameliorareprin introducerea tehnicii moderne;

• proliferarea meseriilor şi a specializărilor tehnice concură la„denivelări" socioprofesionale (mai accentuate în zonele de concen-traţie industrială);

• caracterul sezonier al muncii în industrie (practicat de unnumăr important de lucrători) impietează asupra pregătirii profesio-nale, stabilităţii la locul de muncă a lucrătorilor (şi deci a calificării);

• muncitorimea de fabrică (în înţelesul de mare industrie, legatăefectiv numai de locul de muncă, nu şi de alte ocupaţii), deşi încreştere, are o pondere mică pe ansamblul „clasei''.

2. Dominanta burgheză a structurii sociale şi de clasă

Condiţiile social-istorice noi în care evoluează societatea româ-nească după 1918 generează o dinamică mai alertă şi dau un mai maregrad de complexitate structurii sociale şi de clasă. Era de aşteptat cavechile „tipare'" ale alcătuirii societăţii să nu mai corespundă noilorsolicitări, ele fiind, de altfel, depăşite şi înlăturate treptat de însăşievoluţia proceselor şi fenomenelor economico-sociale. In fond, careerau acele „elemente" noi care au minat „echilibrul" social de pânăatunci şi au influenţat dinamica şi structura socială?

Instalarea autoritară a burgheziei la conducerea statului a dus, înmod obiectiv la accelerarea dezvoltării şi consolidării burgheze, înparale] cu eliminarea ultimelor „prelungiri" precapitaliste. Adoptareastilului de viaţă burghez a presupus atitudini, comportamente, reacţii,manifestări etc. de alt tip. implicându-se toate în procesul (procesele)de remodelare a structurilor sociale ale comunităţii naţionale. Sporulde populaţie realizat prin Unirea din 1918 nu a reprezentat doar ocreştere cantitativă, aceasta având urmări importante în planulamplificării şi diversificării structurii sociale.

anual. De altfel, numărul total al muncitorilor străini veniţi în intervalul 1892-1901 este de 169.771.260

Page 257: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Reformele sistemului constituţional şi electoral, precum şiinstituirea unui nou regim agrar în urma noii legislaţii postbelice, auimplicat importante mutaţii, îndeosebi în masa ţărănimii, cu efecte şiasupra dinamicii şi structurii sociale în plan macrosocial. Ritmurilemai alerte ale avansului industrial, ale dezvoltării economice aRomâniei au solicitat noi contingente de muncitori, ceea ce a determi-nat un proces de redimensionare cantitativă şi calitativă a claseimuncitoare. în sfârşit, angrenarea accentuată a statului român îndemersul capitalist a amplificat „personalul de serviciu"(relativ subs-tanţial şi înainte de 1918), lumpenproletariatul sezonier şi categoria„declasaţilor".

Unele aprecieri, formulate în epocă, converg, majoritar, cătreconcluzia că structura socială s-a modificat sensibil, cum s-a modificat- în unele privinţe esenţial - însăşi configuraţia societăţii româneşti.Şerban Voinea, în polemica sa cu Ştefan Zeletin, îi reproşa acestuiafaptul că studiile sale asupra genezei şi dezvoltării burgheziei înRomânia nu au depăşit decât uneori anul 1916, ceea ce era echivalentcu eludarea unor realităţi sociale, din care putea, evident, să extragăalte concluzii. „Aportul noilor provincii - argumenta Şerban Voinea -va înrâuri însă în mod hotărâtor asupra evoluţiei viitoare a ţării. Sepoate că nu e una din cele mai neînsemnate erori pe care le comite d.Zeletin, aceea care constă în a trage încheieri asupra viitoruluiRomâniei de după război din elementele pe care le prezintă analizaexclusivă a micului regat dinainte de 1916. Căci dezvoltarea de mâinea ţării va fi necesarmente o rezultantă a tuturor (subl. în text - n.n.)forţelor ei componente de azi" (Şerban Voinea, 1925, pp. 248-249). Oviziune asemănătoare avea şi Virgil Madgearu. El aprecia cădezvoltarea burgheziei române în epoca postbelică stă sub incidenţainfluenţei a doi factori-. „întregirea teritorială" şi „crearea regimuluiagrar ţărănesc" (V.N. Madgearu, 1936, p.99). Condiţiile istorice noi auconstituit, astfel, nu numai cadrul în care s-au produs regrupăriimportante de forţe sociale, dar şi sursa punerii în mişcare a acestuimecanism. Fiecare provincie care s-a unit cu România aducea înpeisajul social note distincte, care substanţializau şi diversificaustructurile sociale. Din analiza ansamblului mutaţiilor care se producîn mobilitatea şi structura socială sunt de reţinut următoarele:

a) Burghezia „ veche" - burghezia „nouă". Pornind de la premi-sa că societatea românească dintre cele două războaie mondiale aveaun caracter burghez şi. deci, o structurare corespunzătoare în acestsens, putem aprecia că burghezia, în configuraţia sa de grup social, fie

261

Page 258: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

şi-a menţinut nealterată fizionomia, fie a traversat, ca şi alte grupurisociale, un proces de adaptare la noul context sociopolitic. Acestaspect nu este lipsit de un anume substrat, deoarece, în dezbaterileteoretice din acei ani, frecvenţa plasării ei în prim-planul preocupărilorspecialiştilor trădează „tensiuni" ştiinţifice lesne de înţeles. Desigur,datele „ecuaţiei" diferă de la o societate la alta. într-un anume moderau raportate acestea la poziţia şi perspectivele evoluţiei burghezieidin statele industrializate. într-o altă viziune sunt relaţionate la situaţiaşi dimensiunile burgheziei româneşti.

O problemă de mare importanţă, cu consecinţe imediate şi deperspectivă, este aceea a raporturilor dintre burghezie şi moşierime.Instalată autoritar la conducerea statului, burghezia dirijează viaţapolitică şi economică potrivit propriilor aspiraţii şi interese. Reformeleeconomice şi politice inaugurate imediat după 1918 reduc forţaeconomică şi câmpul de acţiune al latifundiarilor, fapt paradoxal încontextul când, temporar, aceştia îşi consolidează relativ poziţiile princorelarea intereselor lor cu cele ale aristrocraţiei din Basarabia,Bucovina, Transilvania şi Banat (în majoritate absolută compusă dinelemente minoritare). Aplicarea legislaţiei agrare, coroborată cu mo-dificarea sistemului electoral şi sancţionarea normelor constituţionaleburgheze generează un proces complex de prefaceri în interiorulmoşierimii (aristrocraţiei).

Contradicţia dintre burghezie şi moşierime se tranşează pe plansocial prin pactizarea celor două clase, apropierea intereselor de grupşi contopirea unei însemnate părţi a moşierimii cu burghezia, fenomencare modifică compoziţia acesteia (în comparaţie cu burgheziaantebelică). Elementele răzleţe ale moşierimii care şi-au perpetuatexistenţa nu mai constituie, în esenţă, a clasă socială distinctă şi omo-genă (aşa cum se profilase în perioada anterioară anului 1918); elereprezintă un hibrid pe cale de disoluţie. Grupul social al moşierilor, încondiţiile legislaţiei agrare, s-ar fi diminuat la 6000 de persoane fizice(fără membrii de familie). înainte de reforma agrară, potrivit altor date,numărul marilor latifundiari ar fi fost de 1171. Acestora li se adaugăpeste 5000 de alţi proprietari de pământ cu suprafeţe considerabile.

Accentuarea diferenţierilor în cadrul burgheziei este un altfenomen social important, nu numai constatat şi recunoscut în epocă,dar şi relevat cu suficiente argumente ştiinţifice.

în afara elitei („plutocraţiei" sau „oligarhiei", după definiţiiledate de unii sociologi), masa majoritară a burgheziei este alcătuită dinstraturi intermediare (distanţate, sub raportul accesului la bunuri şi262

Page 259: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

servicii, de grupul ..elitist", dar şi de „starea a treia'*), care, la rândullor. se diferenţiază pe diferite niveluri din punctul de vedere alcondiţiei şi poziţiei sociale. Din această perspectivă, unele categorii deîntreprinzători industriali, comercianţi, antreprenori, cămătari, proprie-tari agrari, clerici şi angajaţi Ia diverse societăţi se distanţau de altegrupuri similare prin „nivelul" proprietăţii, capitalul deţinut şi accesulla bunuri. Imaginea plastică a elementelor intermediare ar fi asemănă-toare cu cea a unor alergători de cursă lungă. înşiraţi pe distanţacuprinsă între start şi linia de sosire. „Starea a treia" (după o formulăutilizată de Vintilă Brătianu) sau grupul burgheziei mici. alcătuitămajoritar din întreprinzători individuali care utilizau forţa de muncăproprie sau a membrilor familiei, se afla sub presiunea factoriloreconomici şi a concurenţei, fapt ce îi conferea o situaţie incertă. Deşiburgheze în mentalitate şi comportament, elementele alcătuitoare aleacestui grup se apropiau prin statutul social şi profesional demuncitorime. Perioadele de recesiune economică sunt dramatice şidevastatoare pentru acest grup. numeroşi întreprinzători dând falimentşi, în acest context, fiind proiectaţi în rândurile muncitorimii. O altă şiimportantă cauză a modificărilor acestui grup o constituie demoneti-zarea progresivă a utilităţii lor productive, multe categorii de meseriaşifiind în situaţia de a vegeta datorită concurenţei industriei (abagiii,carosierii, cufârarii, frânghierii, opincarii, torcătorii; în general, înRomânia, în 1937 erau înregistrate 164 de meserii).

Structurarea internă a burgheziei pe cele trei niveluri avea, fărăîndoială, un fundament real, dar este relativă în raport cu mobilitateagrupurilor intermediare (burghezia mijlocie) şi a celor situate la baza„piramidei" (burghezia mică). O posibilă modalitate de evidenţiere adiferenţierilor în cadrul fiecăruia din aceste grupuri ar fi „clasificarea"în funcţie de accesul la bunuri şi servicii. Tentativa, deşi atrăgătoare şicu evidente deschideri interpretative, ar fi cenzurată din start de celpuţin două motive: penuria de informaţii sau dispersarea ei într-omultitudine de surse (ceea ce ar impune un efort de investigareconsiderabil), precum şi nivelul actual al cercetărilor. Rezultă deci căburghezia traversa un proces de înnoiri, de prefaceri şi diferenţieri înînsăşi structura ei, având, în esenţă, o altă înfăţişare în comparaţie cuburghezia antebelică.

Dacă acesta este un aspect relevant, un altul la fel de important îlreprezintă ponderea pe care o deţinea burghezia şi fiecare din cele treistraturi componente, în ansamblul societăţii româneşti. In ce priveşte„elita" sau marea burghezie, perspectiva comensurării ei este oarecum

263

Page 260: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

posibilă din două motive: existenţa unor surse informative în epocă,precum şi a unor studii consacrate ei, care atacă inclusiv acest aspect.Potrivit acestora, în 1930 „oligarhia financiară" se compunea din45.931 indivizi cu rezidenţa urbană (N.N. Matheescu, 1945, p. 133).

Evaluarea „cantitativă" a grupurilor: „burghezie mijlocie" şi„burghezie mică", este însă serios cenzurată de vehicularea unoripoteze sau „tehnici de calcul" care diferă fundamental între ele.

Dacă ar fi să acordăm credit aserţiunilor lui Pătrăşcanu,Rădăceanu sau Matheescu ar însemna să considerăm grupurile mijlo-cii, în totalitatea lor, ca aparţinând micii burghezii. Potrivit aceluiaşiraţionament, majoritatea ţărănimii române posesoare de pământ s-arintegra tot în acest grup social, fapt ce ar determina ca pondereaelementului ţărănesc „mic burghez" să fie preponderentă în structuragrupărilor mijlocii. Cu alte cuvinte, prin reducţie, „ecuaţia" simplifi-cată ar cere să găsim răspunsul valid şi corect la următoarea întrebare:ţărănimea cu proprietăţi de până la 10 ha poate fi apreciată dreptburghezie mică sau nu?

Este neîndoielnic faptul că nivelul de proprietate agrară se cons-tituie într-un indicator de evaluare a „plasamentului" ţărănimii într-oanume ierarhie socială, dar proprietatea asupra unui lot de pământ nupoate fi un argument inatacabil. însuşi Rădăceanu, care pledase pentruformula „România - ţara proprietăţii mijlocii", bate în retragere îndeceniul al patrulea, relevând: „Se poate însă afirma că majoritateamare a exploatărilor ţărăneşti sunt sub 5 hectare, că majoritateasuprafeţei cultivate este lucrată de ţăranii mici. Astfel de gospodăriiminuscule nu oferă însă rentabilitate nici în vremuri de conjuncturăbună" (1931, p. 138). Tot Ia capitolul rentabilitate, care reprezenta uncriteriu esenţial de apreciere a „îmburghezirii" ţărănimii în proporţiide masă, se referă şi Ion Clopoţel, dar dintr-o perspectivă diferită: „Nuavem un proletariat industrial prea puternic, însă gospodăriile celor 80procente ale populaţiei agricole, în majoritatea lor neînfloritoare, nu sepot întreţine singure, nu-şi găsesc calculul într-un buget familial, nusunt deci self-suporting" (subl. autorului - n.n.) (1931, p.21). Cele „80procente", după Sterian Dumbravă, „alcătuiesc [...] grosul lumiiţărăneşti", care, în linii mari, are următoarea înfăţişare: „Posesori aiunui lot de circa 4-5 ha pământ arabil, aceşti ţărani mai au în plus ogospodărie, cu bătătura respectivă şi cu un inventar agricol cât sepoate de redus: doi boi, un car. un plug şi câteva din celelalte uneltenecesare cultivării pământului" (1934, p.23).

Pornind de la aceleaşi date factuale, P.H. Suciu, Mircea Vulcănescuşi N.N. Matheescu încearcă să stabilească masa micii burghezii agrare şi264

Page 261: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

deopotrivă ponderea grupurilor mijlocii în structura socială a Românieiinterbelice. Primul apreciază că mica burghezie reprezenta aproximativ80% din populaţia activă a ţării (evaluată la 10,1 milioane de indivizi),adică circa 8,5 milioane locuitori, din care 8,3 milioane în mediul rural şi225.000 cu rezidenţă urbană (Horia P. Suciu, 1938, p. 121). Al doileaevaluează numărul „şefilor de exploatare agrară" şi al ajutoarelor lor(membri ai familiei) la 7.163.385 persoane, iar ultimul consideră că micaburghezie se cifrează la 4.393.500 indivizi (75% din totalul populaţieiactive a României) (N.N. Matheescu, 1935, p.5).

Aşadar, potrivit autorilor semnalaţi, proprietarii rurali cusuprafeţe de până la 10 ha ar intra în calculul masei burgheziei mici.Problema este dacă acest „calcul'" rezistă la o analiză serioasă sautrebuie amendat. Este limpede că pentru a dobândi statut de burghezie,fie şi de „rang" inferior, ţărănimea trebuie să îndeplinească câtevacondiţii: să posede mijloace de muncă şi pământ; să fie liberă subraport juridic, utilizând forţa de muncă proprie şi a familiei în folosulei; să aibă un anumit nivel de acces la bunuri şi servicii. Aplicând„grila" la această categorie de „rurali", constatăm următoarele:

• o masă însemnată de ţărani, ca efect al legislaţiei agrarepostbelice, poseda un lot de pământ (variabil ca întindere şi randamentproductiv), precum şi vite de muncă şi (sau) inventar agricol, ceea ce odeosebea de muncitorime din acest punct de vedere;

• în timp ce muncitorimea îşi vindea forţa de muncă, acest grupsocial îşi utiliza propria forţă de muncă în beneficiul ei, pentruasigurarea existenţei sale şi a familiei;

• accesul la bunuri şi servicii se plasa la limita de jos, condiţiaexistenţială şi cea socială fiind precare.

în orizontul primelor două condiţionări, ţărănimea posesoare deloturi foarte mici. mici şi mijlocii se apropia în adevăr de micaburghezie, dar în lumina celei de-a treia se îndepărtează (prin situaţiaeconomică, în majoritatea cazurilor nesigură, generatoare de privaţiunide cele mai diverse tipuri). Fizionomia socială a grupului respectiveste bipolară: burgheză până la un punct, muncitorească dincolo de el(prin standardul de viaţă).

Sociologi şi specialişti din alte domenii care au proiectat imagineaunei mase ţărăneşti majoritare de tip „mic burghez" (în contextul prefa-cerilor economico-sociale determinate de reforma agrară) s-au inspiraidin stratificarea şi mobilitatea socială din Occident, unde. într-adevăr, înevoluţia societăţii capitaliste s-a constituit o categorie ruralămajoritară, precum şi una urbană, care avea trăsăturile micii burghezii,alcătuind grupurile mijlocii, preponderente sub raport numeric în

265

Page 262: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

alcătuirile sociale ale statelor din această zonă (teoria ..democraţieimicii inteprinderi" de tip agrar, meşteşugăresc şi comercial - WernerSombart: unitatea dintre proprietate şi mijloacele de producţie la miciicultivatori, meseriaşi, proprietari — De Mann: ..teoria claselor mijlocii"- Viktor Adler etc.). Desigur, elucidarea acestei probleme comportăîncă serioase investigaţii - cenzurate însă de numeroase neclarităţicare mai persistă şi care sunt alimentate de inconsistenţa datelorriguroase, a elementelor de comparaţie şi analiză, precum şi a uneimetodologii apte să elimine ambiguităţile, tratările sectoriale şi provi-zoratul interpretărilor.

în viziunea noastră, problema grupurilor mijlocii din societatearomânească interbelică poate fi penetrată interpretativ astfel:

• ..grupurile mijlocii" se constituie într-o masă socială cu fizio-nomie de esenţă burgheză, eterogenă sub raportul compoziţiei(proprietari rurali, mici comercianţi, meşteşugari, proprietari deimobile etc.). care oscilează între mica burghezie (cu depăşiri izolateşi fără relevanţă în planul modificării stratificării sociale) şimuncitorime (cu ..traversări'" şi înspre lumpenproletariat);

• ..grupurile mijlocii" nu reprezintă o clasă socială, ci un melanjsocial mobil, fluctuam, cu deschideri spre cele două extreme. Dinacest punct de vedere, numai parţial se confundă cu mica burghezie,nefiind în întreaga lor cuprindere mică burghezie. Nu putem include înmica burghezie categoriile de ţărani care aveau în posesie suprafeţe depână la 5 ha şi a căror stare economică era deplorabilă, chiar mizeră(alimentaţie, condiţii de locuire, îmbrăcăminte, regim de muncă, bugetfamilial etc.). Nu în puţine cazuri, chiar şi agricultori cu pământ peste5 ha trăiau în condiţii asemănătoare.

• Ţărănimea cu pământ arabi] în suprafaţă de până la 10 hanumai într-o proporţie minoră poate fi socotită mică burghezie şi deciîncadrată în masa ..grupurilor mijlocii'".

• Dacă în intenţia legiuitorului român din perioada interbelică astat crearea unei mase rurale „de mijloc", cu stabilitate economică şisocială, iar unele rezultate au fost în adevăr notabile, nu se poateaprecia însă că ţărănimea. în majoritatea ei. s-a apropiat de acestdeziderat. Deşi comparativ cu situaţia antebelică ..saltul" este apre-ciabil, condiţia umană a ţărănimii cu pământ insuficient sau puţin s-aameliorat limitat, existând în continuare „zone" neacoperite, subraportul exigenţelor minime existenţiale.

Din cele prezentate, precum şi din judecarea. în general, a situa-ţiei societăţii româneşti din acea epocă se pot exprima următoareleconcluzii:266

Page 263: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

• Burghezia, în accepţia de clasă fundamentală a societăţii capi-taliste, nu mai avea aceeaşi fizionomie şi configuraţie ca burgheziaromânească dinaintea primului război mondial; ea se „dilată", prinasimilarea unor „contingente" de moşieri, prin îmburghezirea altorelemente sociale.

• în cadrul burgheziei se produc importante deplasări, atât către„vârf, cât şi către „bază", dinamica fluctuând de la o perioadă la altaşi având efecte minore sau majore.

• Mica burghezie are o masă socială relativ importantă (specta-culos amplificată postbellum), dar nu dominantă la nivelul structuriisocietăţii româneşti, cum s-a încercat în epocă să se demonstreze.

• Fiecărui nivel de stratificare a burgheziei îi corespundea opondere relativ importantă deţinută de grupuri etnice minoritare, maisubstanţială în straturile superioare.

b) Direcţii evolutive ale clasei muncitoare (amplificare nume-rică, concentrare zonală, diversificare profesională).

Amplificarea considerabilă, sub raport numeric, a muncitorimiieste un aspect evident, înregistrat nu numai de statistici, darrecunoscut unanim de către toţi specialiştii. Diferenţele apar atuncicând un autor sau altul, o statistică oficială sau alta (uneori chiar dinacelaşi an) fixează în cifre aceste creşteri sau când apreciază global,zonal sau local masa muncitorilor. Astfel, Recensământul general alpopulaţiei din 1930, la rubrica salariaţi, indica cifra de 1.022.700persoane (din care 589.400 în mediul urban), fără a preciza statutul lorsocial. Bineînţeles, în această cifră se include şi personalul muncitor.La aceştia (salariaţi) se adaugă 94.900 de ucenici.

In viziunea lui N.N. Matheescu, „factorul muncă" din mediulurban era reprezentat de 1,2 milioane persoane, iar după opinia luil. Munteanu, în anul izbucnirii celei de-a doua conflagraţii mondiale,numărul muncitorilor din România era de 1.140.000.

Estimările privind cifra totală a muncitorilor din România înperioada interbelică, în linii esenţiale, oscilează între 500.000-1,5milioane, fie câ aparţin literaturii interbelice, fie că sunt cuprinse înlucrări editate după 1944. Dincolo de cifra exactă (care din motivelesemnalate nu poate fi deocamdată precizată), important este faptul cămasa muncitorimii a crescut considerabil după 1918, tinzând sădepăşească cifra de 1,5 milioane persoane şi să se apropie de 2milioane.

Creşterile de personal angajat pe ramuri productive sau în profilteritorial (local, zonal) ne înfăţişează următoarea situaţie:

267

Page 264: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Evoluţia numărului de muncitori în perioada 1919-1937pe ramuri industriale

Ramuriindustriale

AlimentarăLemnului şihârtieiMateriale deconstrucţiiTextilăîncălţăminteşi pielărieMetalurgieChimie

1919

25.054

44.876

14.50510.409

6.29037.6238.740

1924

29.000

61.700

20.20033.100

8.20037.20012.100

1925

23.800

66.300

19.40027.200

9.10037.2008.000

1930

66.085

74.828

26.74734.414

62.29471.14019.043

1937

34.724

58.680

16.06570.430

11.95949.52927.626

Comparând cifrele din anii 1919 şi 1937, constatăm creşteri latoate contingentele de muncitori care erau absorbiţi de aceste ramuriproductive.

Fluctuaţiile în masa muncitorilor din principalele ramuri indus-triale ale României au determinaţii generale (recesiunea economică,războaiele mondiale care marchează extremele perioadei interbelice),dar şi particulare, specifice fiecăreia dintre acestea (de pildă, solici-tările pe piaţa externă).

Un fenomen care se accentuează în perioada interbelică esteconcentrarea zonală şi locală a forţei de muncă din industrie. ValeaPrahovei, Valea Jiului, Valea Mureşului, zona Titan-Nadrag, Reşiţa şialtele îşi sporesc capacităţile productive şi, implicit, numărul deangajaţi. Numai în zona Reşiţa, în 1926, erau aproape 6.500 munci-tori; pe Valea Mureşului, în primul deceniu interbelic, lucrau aproxi-mativ 16.000 de muncitori lemnari; pe Valea Dunării, în oraşeleportuare erau angajaţi peste 22.500 muncitori (în 1939), iar Societatea„Mica" în „triunghiul1" Brad. Stănija, Zlatna dispunea de o forţă demuncă estimată la aproape 16.000 muncitori, în anul 1941.

Pe plan local, la nivelul unor localităţi urbane, se amplifică pro-cesul dezvoltării numerice a muncitorimii, manifestat în două direcţii:a) sporirea numărului angajaţilor la diverse întreprinderi şi, ca reflex alacestuia, b) creşterea indicelui general al muncitorimii în structurasocială şi profesională a centrelor respective. In acest context, seprofilează concentrări importante de muncitori în unele întreprinderi

268

Page 265: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

cum sunt Atelierele C.F.R. „Griviţa" — Bucureşti (aproximativ 5.000muncitori în 1933), „Filatura Română" - Bucureşti (1.300, în 1938),„Astra" - Arad (1.950, în 1937), „Dermata" - Cluj (peste 2.000, în1935), Şantierul naval - Galaţi (aproximativ 2.000, în 1924) etc.Concomitent au loc importante concentrări rezidenţiale: Oradea(10.000 muncitori), Buhuşi şi Satu Mare (aproximativ 5.000 fiecare),Bălţi (4.500) ş.a.

în afara problemelor semnalate, există şi altele, pe care le enun-ţăm doar, cu speranţa că vor fi elucidate în viitor:

• sporirea contingentului de muncitori industriali sezonieri, şiimplicit a tipului de ,,muncitor-ţăran", cu dublă funcţie profesională:agricultor şi muncitor de fabrică;

• extinderea grupei de profesiuni moderne prin substanţializărinumerice şi apariţia unor profesii noi (energeticieni, mecanici deîntreţinere auto, aviaţie şi telefonie, depanatori radio, constructori înhidrotehnie, şoferi în reţea auto particulară sau de stat, manipulatori deinstalaţii etc.);

• apariţia şi dezvoltarea relativ lentă a policalificăriiprofesionale:

• creşterea numărului de şomeri parţiali şi totali şi permanen-tizarea existenţei unei mase de şomeri (între 100.000 şi 200.000persoane), cu tendinţe de extensie în timpul recesiunilor economice(Maria Larionescu, Florian Tănăsescu. 1989, pp. 324-349).

Acestea, ca şi cele nesemnalate, odată studiate pot conferi noiimagini structurii sociale a statului român întregit, a evoluţiei sale întimp, constituindu-se într-o contribuţie majoră pentru înţelegereafenomenelor şi proceselor sociale din perioada cuprinsă între celedouă războaie mondiale. Cu atât mai mult este necesar un efort înstudierea perioadei de după 1944, dar într-un climat real ştiinţific,detaşat de criticisme sterile sau nostalgii contraproductive.

Concepte-cheie şi extinderi

Alodiu. în feudalism reprezintă proprietatea funciară liberă. Ter-menul este utilizat în Transilvania.

Capitafie. Este unul din numeroasele impozite aplicate în evulmediu, diferenţiat însă de altele prin perceperea unor cote fixe de lafiecare cap de familie.

Clacă. Reprezintă una din formele rentei feudale constând înefectuarea de muncă gratuită pe domeniul latifundiarului. Ea a luat oextindere considerabilă, îmbrăcând o mare varietate de forme (arat,

269

Page 266: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

săpat, grăpat, plivit, cărat lemne, tăiat lemne, munci în gospodăriaseniorului ş.a.m.d.).

Clase mijlocii. Prin acest concept se defineşte un conglomeratsocial a cărui principală caracteristică o constituie eterogenitatea. îngenere, în componenţa claselor mijlocii intră: mica burghezie tradiţio-nală (conducători şi patroni de întreprinderi comerciale sau meşteşu-găreşti), ţărani înstăriţi, intelectuali, militari, tehnicieni ş.a.m.d. Existăo întreagă literatură pe problema claselor mijlocii (cărora li se maispune şi „profesii libere'") ce conţine numeroase poziţii divergente.

Delniţă (sau jirebie). Termen folosit în Ţara Românească în feu-dalism, desemnând partea din moşia satului ce se afla în posesia eredi-tară a unei familii de ţărani. Mai avea înţeles şi de fâşie (parte) şi seutiliza în delimitarea unor terenuri agrare (Ex. „cinci delniţe de fâneţ'1).

Lumpenproletariaî. Are semnificaţia de „elemente declasate"care provin, din cauza sărăcirii, din diferite medii sociale. împrumutatdin limba germană (Lumpenproletariat) este utilizat în special înliteratura marxistă din perioada interbelică.

BIBLIOGRAFIE

Boicu, Lucian (1963), Despre structura socială a oraşului moldovenescla mijlocul secolului al XIX-lea, în „Studii. Revistă de Istorie", an. VI, nr. 2.

Boldur, A. (1992), Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura Victor Frunză.*** „Breviarul Statistic al României" (1939), voi. II.Clopoţel, Ion (193 1), Social-democrafia şi problema României contem-

porane, Cluj.Constantinescu, Mitiţă (1940), L'Evolution de la propriete rurale et la

reforme agraire en Roumanie, Bucureşti, Cultura Naţională.Costea. Ştefan, Larionescu. Maria, Tănăsescu. Florian (1996). Agricul-

tura românească. O perspectivă istorio-sociologică. Bucureşti, Editura Ararat.Csetri, Alexe, Imreh, Ştefan (1966), Aspecte ale situaţiei şi dezvoltării

oraşelor din Transilvania (1786-1848), în „Studia Universitatîs Babeş Bolyai.Series Historia", fascie. 2.

Diculescu, Vladimir (1973). Bresle, negustori şi meşteri în ŢaraRomânească (1830-1848), Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.

*** Documente privitoare la istoria românilor culese de EudoxiuHurumuzachi (1913), voi. XVII, Bucureşti, 1913.

Dumbravă, Sterian (1934), Lumea ţărănească. în „Revista de StudiiSociologice şi Muncitoreşti'", an. II, nr. 4-5, octombrie.270

Page 267: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Dumitrescu, I. Gr. (1914). Die Grossindusthe Rumaniens. Bonn.Drăgan. Ion. Anastasii!. Călin (coordonatori - 1989), Structura socială

a României socialiste. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.Emerit, M. (1937), Les paysans roumains depuis le Trăite d'Adrianopole

jusqu"a le liberation des tures (1829-1864). Paris, Librairie du Recueil Sirey.Ehrler, J.J. (1982). Banatul de la origini până acum - /77-A Timişoara.

Editura Facla.Georgescu. Mircea (1943), Reforme agrare şi metode în legiuirile

române şi străine. Bucureşti, „Bucovina" I.E. Toroujiu.Giurescu, CC. (1972), Contribuţii la studiul originilor şi dezvoltării

burgheziei româneşti până Ia 1848, Bucureşti. Editura Ştiinţifică.*** Istoria României (1964). voi. IU, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.Jinga, Victor (1933). Prefaceri şi orientări ale burgheziei române. Cluj.Karnhauser, Ruth Rosner (1963), The Warner approach to social stra-

tification, in R. Bendix and S.M. Lisset, Class, status and Power. A Reader inSocial Stratification, Free Press of Glencoc.

Larionescu, Maria. Tănăsescu, Florian (1989). Structuri şi mobilitatesocială in România interbelică. în Structura socială a României socialiste.Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Madgearu, Virgil (1936). Agrarianism. Capitalism. Imperialism Con-tribuţiuni la studiul evoluţiei sociale româneşti, Bucureşti, Institutul de ArteGrafice Bucovina.

Mandics. Gybrgy (1983), Civilizaţia şi culturile Africii vechi. Bucu-reşti, Editura Sport-Turism.

Matheescu, N.N. (1935), Statul ţărănesc şi problema muncitorească. în..Revista de Studii Sociologice şi Muncitoreşti", an. II, nr. 6-7.

Matheescu N.N. (1945). Problemele micii burghezii, Bucureşti, EdituraTipografica.

Mircea. Muşat, Tănăsescu, Florian (1982), Naţionalităţile conlocu-itoare în statul roman întregit, în 1918. în „Anale de Istorie", an. XXVTII, nr. 5.

Platon, Gheorghe (1980). Geneza revoluţiei române de Ia 1848, Iaşi,Editura Junimea.

Rădăceanu. Lotar (1931), Perspectivele socialismului în ţările agrare.in „Mişcarea Socială", an. II. nr. 8-9.

Sorokin, P.A. (1947), What is a Social Class, în .Journal of Legal andPolitical Sociology", nr. 2.

Suciu, Horia (1938). Finanţarea miceiproducţiuni, în Probleme meşte-şugăreşti. Bucureşti.

Voinea. Şerban (1925), Marxism oligarhic. Bucureşti, Editura PartiduluiSocial-Democrat.

271

Page 268: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Xenopol, A.D. (s.a.). Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a Ill-a,vol. XIV. Domnia lui Cuza Vodă 1859-1866, Partea a doua. Bucureşti,Editura „Cartea Românească".

Zeletin, Ştefan (1925), Burghezia română. Origina si rolul ei istoric,Bucureşti, Cultura Naţională.

Zeletin, Ştefan (1930), Economie politică pentru clasa a Vil-a de liceu.Ediţia a Ii-a, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co. S.A.

Întrebări pentru fixarea şi verificarea cunoştinţelor

• Ce se înţelege prin dominanta agrară a structurii sociale?• Care sunt categoriile de ţărani dependenţi?• Cum evoluează raportul dintre ţărănimea liberă şi cea

dependenţă?• Care este esenţa raporturilor agrare în evoluţia lor istorică?• Care sunt factorii şi condiţiile istorice ce au conferit societăţii

româneşti caracter preponderent agrar?• Cum explicaţi procesul genezei şi evoluţiei burgheziei?

272

Page 269: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

XII. SOCIETATE - NAŢIUNE

Definirea societăţii şi a naţiunii precum şi precizarea distincţieidintre acestea sunt esenţiale pentru înţelegerea adecvată a evoluţieiunei comunităţi umane, deşi există o mare varietate de accepţiuni şisensuri care li se atribuie. Perspectiva interpretativă istorică diferăconsiderabil de cea sociologică, istoricii fiind mai puţin preocupaţi deaspectele teoretice. Pentru aceştia din urmă cele două concepte au unpregnant caracter operaţional conferit de propriile demersuri care evităabstractizările, concentrându-se îndeosebi asupra aspectelor concrete,cu încărcătură socială, politică, economică, etc. în orizontul istorieisociale, însă, cunoaşterea contribuţiilor sociologiei la clarificarea unoraspecte referitoare la interpretarea şi utilizarea celor două concepteeste foarte importantă.

1. Unele concepţii şi teorii privind societatea şi naţiunea

Este evident că ceea ce provoacă reţineri din partea istoricilor înutilizarea conceptelor şi teoretizărilor sociologilor este marea lorvarietate, precum şi orizonturile interpretative foarte diverse, carecreează senzaţia de aproximare sau incertitudine. într-adevăr, nupuţini sunt cei care au manifestat preocupări în acest domeniu, întreaceştia înscriindu-se Rousseau, Morgan, Spencer. Wundt, Bachofen,Worms, Lilienfeld, Tarde, Novicov, Tonnies, Gumplowicz, P. Andrei,D. Guşti, precum numeroşi alţii, inclusiv istorici, mărindu-se astfelconsiderabil spectrul interpretărilor.

Conceptului de societate i se atribuie o multitudine de înţelesuri.Anthony Giddens distinge două sensuri iniţiale: societatea reprezintăcoagulări specifice de relaţii sociale statornicite între indivizi umani şiinstituţii („societate rurală", „societate capitalistă", „societate plurală"...societate civilă'' etc.) şi reflectă caracterul de unitate (entitate) pe careîl dobândesc relaţiile sociale relativ hotărnicite („societatea româ-nească", „societatea americană", „societatea din satul Nereju", „Socie-tatea de Antropologie din Paris" etc.).

273

Page 270: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Pentru Hugo F. Reading, noţiunea de societate are înţelesuri de:grup organizat pentru satisfacerea unor trebuinţe şi interese umane(inclusiv de ordin cultural); structură socială (exclusiv cultura);unitate de interese politice; majoritatea populafiei unui grup; sistemsocial care include toate acţiunile (demersurile) pentru propria safiinţare (1977. p. 193).

In accepţiuni economice, juridice, filosofice, societatea îmbracă,de asemenea, o varietate de sensuri; societate comercială, societate peacţiuni (care pentru jurişti reprezintă persoane juridice), umanitatea(omenirea), în general, ş.a.m.d.

Literatura ştiinţifică românească furnizează un număr apreciabilde definiţii date societăţii, unele încă din perioada când sociologia sestrăduia să-şi găsească propria identitate: „Noi ştim bine că societateanu o formează unul sau câţiva indivizi, ci totalitatea acelora care stauîn lăuntrul frontierelor determinate, şi pentru aceasta căutăm unorganism social, un statut in care să se participe, şi sâ se respectelibertatea totalităţii asociaţilor (subl. în text - «.«.)"*.

Interesantă este şi formularea pe care o propunea Ion Ghica(1817-1897), inclusiv corelaţiile dintre societate, populaţie, popor,naţiune şi stat: „Societatea este o zicere colectivă, ce conţine întrânsaideea de mai multe individe fără distincţiune de timp, de localitate, deseminţie şi de număr; adunarea mai multor familii, care au interesemorale şi materiale comune, formează o populaţiune; când acea aglo-meraţiune a dobândit prin limbă, prin religie, prin obiceiuri şi prinaspiraţiuni un caracter propriu, determinat de trecerea la starea depopor; popoarele, prin dezvoltarea literaturii, prin tradiţiuni istorice,prin crearea de instituţiuni şi prin apărarea unui teritoriu, ocupat dedânşii, dobândesc dreptul la viaţă proprie într-un teritoriu determinatşi bine apărat, constituie o naţiune şi formează un stat" (I. Ghica,1956, p. 106).

In demersul de cunoaştere a realităţii sociale, profesorul DimitrieGuşti consideră societatea drept „singura mare realitate în devenire",ca un proces unic în care se disting trei faze: a) societatea gata-făptu-ită; b) societatea viitoare, de natură ideală şi c) „operaţiunea însăşi detransformare socială" (D. Guşti, 1968. p. 372).

Societatea, potrivit aprecierilor profesorului Petre Andrei, poatefi privită sub raport istoric (în fazele ei „particulare şi individuale dedezvoltare") precum şi din punct de vedere a ceea ce „este comun în

' Text în limba chirilică atribuit lui VA. Urechîa şi publicat la 8 martie1861 în „Ateneul Român".274

Page 271: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

diferitele forme ale vieţii sociale". Aspectele individuale şi particularerevin istoricilor ca să le studieze, iar cele generale (comune) intră înatribuţiile ştiinţifice ale sociologilor. Din acest motiv, considera profe-sorul ieşean, „istoria şi sociologia, deşi diferite între ele, se completea-ză totuşi una pe alta'" (Petre Andrei, 1936, p. 177).

Spre deosebire de Traian Brăileanu care da un sens bivalentnoţiunii de societate (realitate şi, deopotrivă, ficţiune), Traian Hersenio considera drept un „fenomen" social real, astfel definită: „Esteformată dintr-o populaţie (în sens de realitate demografică) şi segăseşte într-un anumit teritoriu (mediu geografic), pe care într-un felsau altul îl foloseşte, mai ales pentru subzistenţă (hrană, adăpost,îmbrăcăminte etc.) Dacă se ţine seama de acest adevăr, înţelegem căfenomenul primordial al oricăror societăţi omeneşti constă în relaţiilecu mediul înconjurător, cu natura, la care este nevoită să se adapteze saupe care caută să o adopteze (subl. în text - n.n.) după propriile ei nevoi,adică să pună, pe cât posibil, stăpânire pe ea" (1982, pp. 233-234).

Distinct de acestea, definiţii ale societăţii întâlnim şi în scrierile luiMihai Ralea, C. Rădulescu-Motru, N.N. Matheescu, H. Sanielvici ş.a.

Unii sociologi dau termenului de societate înţeles de viaţă socia-lă, utilizându-l ca atare (Traian Herseni), alţii propun să fie înlocuit cunoţiunea de morfologie (Raymond Boudon).

De o mare diversitate este şi tipologia societăţii. Astfel, ar existasocietăţi în care domină morala de sclavi şi societăţi în care dominămorala de stăpâni (Nitzsche); într-o altă viziune (Hugo F. Reading),societăţile pot fi abstracte sau concrete (feudală, industrială, tradiţio-nală etc.); se identifică, de asemenea, societăţi umane şi societăţianimale (Edgar Morin). Se adaugă acestora: societăţile de status (destatut) şi societăţile de clasă; societăţi tradiţionale, societăţi moderne;societăţi agrare (ţărăneşti), societăţi industriale; societăţi subdez-voltate şi societăţi dezvoltate ş.a.m.d.

Deşi diverse şi chiar distanţate unele de altele, definiţiile auunele convergenţe, mai ales cele datorate unor autori români.

Societatea presupune, primordial, existenţa unei populaţii, cutoate însuşirile şi funcţiile ei biologice, care îşi desfăşoară viaţa încadrai unei comunităţi, mai mult sau mai puţin persistente. Populaţianu trăieşte suspendată; ea are un teritoriu propriu pe care îl utilizeazăpentru asigurarea vieţuirii şi perpetuării ei. Este. prin urmare, o reali-tate şi nu o ficţiune, o realitate socială dinamică, cu o organizare şi ostructură proprie. Cu alte cuvinte, „societatea este o realitate carecuprinde mai mulţi factori: un număr oarecare de indivizi, o serie de

275

Page 272: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

relaţii între aceştia, un principiu de organizare, o structură etc."(D. Guşti, 1968, p. 259).

Naţiunea - categorie ontologică de importanţă primordială (PaulJames) - este, fără să facem vre-o estimare cantitativă, mai bine repre-zentată în gândirea socială universală şi românească. Discursul în jurulproblematicii naţiunii s-a polarizat, în esenţă, pe două direcţii distinc-te: „primordialistă'" şi „modernistă".

Prima dintre acestea, porneşte de Ia ideea că o naţiune este ocomunitate cu „adâncimi'" istorice, în sensul că „legăturile de limbă,religie, etnicitate, teritoriu sunt primordiale, de o vechime urcând pânăîn neolitic". Comunităţile etnice sunt, deci, „entităţi naturale şi seriiperene ale existenţei umane", între acestea şi naţiune existând o„comunitate", diferenţiată, însă, de fazele istorice pe care le-au traver-sat (Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, 1998, p. 377).

A doua orientare promovează ideea că naţiunea este un produs alepocii moderne, considerându-se etnicitatea ca „ceva" conjunctural.

Există şi o a treia versiune interpretativă (nu o numim orientare,în sens de curent, întrucât are o reprezentativitate nesemnificativă)care încearcă să concilieze cele două direcţii propriu-zise (A. Smith),Potrivit acesteia, nu se pot nega „rădăcinile" naţiunii, dar nu poate firespinsă nici ideea că aceasta (naţiunea), ca formă politică, seconstituie în epoca modernă (după 1789).

Soluţiile teoretice autohtone date naţiunii sunt originale şideopotrivă interesante. Profesorul Dimitrie Guşti are contribuţii esen-ţiale şi valoroase. Naţiunea, afirma fără echivoc ctitorul Şcolii sociolo-gice de la Bucureşti, nu este o născocire, o invenţie, ceva ireal sauimaginar. Ea este o realitate, la fel ca şi societatea, cu mare vechime,ce „poartă legături adânci cu pământul pe care se dezvoltă, cu sângelepoporului care o compune, cu trecutul şi produsele strămoşilor şi cuviaţa psihică a indivizilor în viaţă" (D. Guşti, 1970, p. 21). „Naţiunea— demonstrează Guşti - este. deci, o creaţie sintetică voluntară, ounitate socială, cu o motivare cosmică, biologică şi psihologică şi cumanifestări creatoare pe tărâmul sufletesc, economic, juridic şi politic,care formează cultura naţională". Nu poate fi separată de substratul eietnic, „de populaţia care o compune, de trăsăturile ei rasiale specifice,de masa ereditară, de însuşiri fizice şi psihice [...]" (p. 22).

„între naţiune şi teritoriu există o profundă relaţie. Desigur,extensia teritorială are mai puţină importanţă în intensitatea uneiculturi, dar ea este foarte importantă pentru dezvoltarea naţiunii.Factorii naturali şi istorici au, de asemenea, influenţă asupra unei

276

Page 273: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

comunităţi naţionale. Ceea ce, însă, dă consistenţă demersului naţiuniieste statul naţional", care reprezintă mijlocul de păstrare şi dezvoltareintegrală a naţiunilor, în calea lor spre desăvârşire" (D. Guşti, 1970, p.25), dar care nu asigură automat şi condiţia de existenţă a acesteia.

într-o legătură indisolubilă cu statul naţional se află ideeanaţională sau idealul naţional, ce se constitue în elementul necesar şioptim pentru depăşirea barierelor istorice (dominaţia străină) şiînfăptuirea unităţii naţional-statale.

Sistemul teoretic gustian este mult mai complex şi este deopotrivăde o mare vigoare ştiinţifică, care dobândeşte virtuţi deosebite în condi-ţiile actuale când proliferează tendinţe de negare a ,.specificului naţional",de permeabilizare a graniţelor şi de globalizare.

Naţiunea, în toate ipostazele sale, a fost şi este un teren fertilde dezbateri în spaţiul ştiinţelor socio-umane din România. PetreAndrei. C. Rădulescu-Motru, A.C. Cuza, Simion Mehedinţi, GrigoreAntipa, Nicolae Iorga şi numeroase alte personalităţi ştiinţifice auexprimat puncte de vedere originale şi deopotrivă articulate sensibi-lităţii româneşti: „naţia este elementul fundamental al societăţii"(A.C. Cuza) sau este izvor al „personalităţii" (Simion Mehedinţi); ocomunitate naţională are un specific care este conferit de conştiinţaetnică, a cărei formare şi dezvoltare cunoaşte trei stadii (C. Rădulescu-Motru) ş.a.m.d.

S-a speculat o vreme, nu cu mult timp în urmă, că A.D. Xenopol„a confundat" naţionalitatea cu „naţia", pe care a plasat-o în secolul alX-lea ca fiind deja constituită; Nicolae Iorga a fost contestat pentru..confuzia" dintre noţiunile de „popor" şi „naţiune" în temeiul faptuluică a susţinut că în secolul al XV-lea nu se putea accepta utilizarea ter-menului de naţiune. Nici Dimitrie Guşti nu a fost ocolit. Marelui pro-fesor i s-a reproşat că a făcut „confuzii de ordin teoretic şi socio-logic", în temeiul faptului că a plasat naţiunea într-un sistem deraporturi „nefiresc" („naţiunea se manifestă ca individ, ca societate şica stat" — susţinea profesorul în 1922). In vremea respectivă, „abate-rile" de la perspectiva marxistă de interpretare a naţiunii erau aspruamendate. Desigur nu acesta este aspectul esenţial al demersului nostru.Semnalarea situaţiei este menită să preîntâmpine posibile confuzii.

Fundamentul este că dincolo de numeroasele definiţii sau accep-ţiuni conferite naţiunii, în cele mai diverse perspective interpretative, săavem o imagine pe cât posibil mai completă şi expresivă, a cărei utilitatesă se releve în demersul nostru explicativ. Din acest punct de vedere,viziunea gustianâ asupra naţiunii are virtuţiile aşteptate şi necesare.

277

Page 274: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Abordarea teoretică a societăţii şi naţiunii relevă şi un alt aspectimportant: distincţiile dintre societate, naţiune şi stat.

Termenul de „societate", în concepţia unor sociologi, este maicuprinzător decât noţiunea de „stat". Sociologul francez G. Paianteconsidera că „Societatea este un cerc social mai mare decât statul -care cuprinde raporturi exclusiv politice. Din contră, societatea,noţiunea de societate desemnează un complex (subl. în text - n.n.) deinteracţiuni sociale de toate felurile: economice, juridice, religioase,morale etc.". Potrivit aceluiaşi autor, statul desemnează mai mult oforţă coercitivă, în timp ce societatea ar corespunde unei organizări şicreşteri sociale spontane, apreciere asemănătoare cu cea exprimată deS. Balicki: „[...] Termenul de societate corespunde unei formaţiuniconsolidate, printr-o lungă practică de solidaritate socială, şi liberă, înacelaşi timp, de toate ingerinţele impuse din afară". în sfârşit, statul nuse poate contrapune societăţii, aşa cum nu se poate contrapuneraţiunea instinctului, statul fiind astfel factorul naţional superior carese impunea activităţilor sociale, în vederea disciplinării şiperfecţionării lor (G. Paiante, 1903, p. 27).

între societate şi naţiune trebuie, de asemenea, operată odistincţie „fiindcă cele două concepte reprezintă, pe de o parte,procese social-istorice destul de diferite, cum sunt procesul constituiriisocietăţii moderne naţionale de tip occidental-capitalist şi procesulmodernizării sociale, ca mijloc de a se constitui, în condiţiile istoricespecifice ale dominaţiei străine, statul naţional român" (IonUngureanu, 1983, p. 28).

2. Societatea ca sistem social. Geneza şi evoluţia societăţiişi a naţiunii

Selecţia operată în spaţiul atât de divers al definiţiilor datesocietăţii şi naţiunii şi al concepţiilor care le-au generat sperăm săfixeze mai bine asemănările ca şi distincţiile dintre acestea, indispen-,sabile înţelegerii celor prezentate în continuare, dar mai ales să con-ducă la interpretarea şi utilizarea corectă a celor doi termeni.

Dacă asupra naţiunii studiile istorice abundă în scrieri de cele maidiverse facturi, nu acelaşi lucru se poate afirma şi despre societate,aspect de înţeles până la un punct. Chiar dacă complexitatea studiilorasupra genezei şi evoluţiei societăţii româneşti implică investigaţiiserioase şi prudenţă în aprecieri, evitarea tratării unui astfel de subiectnu poate fi amânată sine die. Două sunt aspectele, dintre numeroasealtele, pe care încercăm să le evidenţiem: în primul rând. cum şi în ce

278

Page 275: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

sens devine utilizabil conceptul de societate aplicat la evoluţia istorică aromânilor şi. în al doilea rând. când se poate aprecia că geneza societăţiiautohtone s-a încheiat şi care sunt fazele ei evolutive.

De la bun început se impun câteva precizări. Fiecare din varian-tele tipologice ale societăţii pe care le-am prezentat (dar şi altele înafara acestora) pot fi utilizate.

Folosirea fiecăreia dintre acestea (de exemplu: „societate agra-ră", „societate agrar-industrială", „societate industrial-agrară" sau„societate industrială") reclamă un tip distinct de abordare şi analiză.Este de înţeles că studii asupra „societăţii moderne româneşti" incum-bă şi extensii asupra „societăţii tradiţionale" sau a „societăţii postmo-derne". Deşi unele „clasificări" evocă stadii distincte evolutive, eleînsele conferind imagini sugestive, folosirea lor exclusivă creeazăpericolul fetişizării unei epoci, cu efecte negative în plan interpretativ,în literatura de specialitate, nu în puţine situaţii „feudalismul" - însens de epocă istorică - devine termen de comparaţie negativ. Fărăîndoială, evul mediu este inferior epocii moderne, dar în relaţia evo-cată se pune sub semnul negaţiei însăşi dinamica socială, economicăetc. (care este obiectivă) a epocii respective.

în perspectiva istoriei sociale utilizarea nediferen(iată a concep-tului de „societate" poate favoriza apariţia unor confuzii sau aprecierieronate. Este foarte important, dacă nu capital pentru o analiză corectăca, după fixarea problematicii (subiectului sau subiectelor) caretrebuie cercetate, să se stabilească variantele optime ale conceptului.Un exemplu în acest sens este necesar.

Să presupunem că obiectivul reconstrucţiei sociale îl constituierealizarea panoramei evoluţiei structurii de clasă de la începuturileprocesului şi până în pragul zilelor noastre. Din numeroasele variantetipologice cele mai potrivite ar fi „societatea tradiţională" (de sţaţus) şi„societatea de clasă" (de piaţă), ceea ce echivalează, într-un fel, şi cu„perechea" „societatea agrară" şi „societate industrială". într-o astfelde perspectivă, schimbările sociale se configurează în dinamica lor,evidenţiind procesualitatea, devenirea, evoluţia şi încetarea existenţeiunora dintre acestea. Problema genezei unei clase (de pildă, burghezia,în interpretarea pe care am explicat-o) este una dintre cele mai delicateşi complexe teme de cercetare, reclamând serioase eforturi ştiinţifice,în perspectiva menţionată, se pot identifica mai bine germenii apariţieiei. în general, geneza şi evoluţia structurii de clasă se configurează,apreciem noi, mai bine şi deopotrivă mai explicit, comparativ cumaniera schematică, neimaginativă istoristă. Americanul Kennet

279

Page 276: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Jawitt realizează o astfel de abordare, analizând evoluţia comunităţiiromâneşti în perspectiva „societăţii tradiţionale (de status)" şi a„societăţii de clasă (civilă)". în principal, sociologul amintit relevăurmătoarele:

• Societatea românească este o societate ţărănească cu caracterde status, deoarece grupul corporat (familia lărgită, clanuri, grupuricorporale profesionale, religioase, politice etc.) constituie unitatea debază a identificării organizării sociale şi relaţiile dintre grupurile cor-porate sunt generate de norme personale de acţiune. Integrarea grupu-rilor corporate are la bază principii patrimoniale, iar raporturile socialese bazează, în principal, pe schimb personal de cadouri, ca mijloc decontrol al resurselor.

• Averea într-o societate de status ţărănească, cum este societa-tea românească, are un rol semnificativ fiindcă reprezintă o demons-traţie a puterii într-o lume a sărăciei şi, deopotrivă, conferă puteri ma-gico-religioase celor ce o deţin.

• In România interbelică averea era subordonată statutului(clasa dirigentă se deosebea de majoritatea populaţiei prin avere,putere, limbaj, vestimentaţie).

• Spre deosebire de societăţile vestice unde burghezia s-a trans-format în opoziţie cu puterea centrală, în România, burghezia se dez-voltă în sânul „oligarhiei", fără să mai urmeze calea intermediară aliberalismului, descentralizării şi democraţiei (puncte de vedere întâl-nite şi în scrierile lui Ştefan Zeletin şi Virgil Madgearu). în România,spre deosebire de statele vestice europene, controlul statului, amonopolurilor, precum şi a privilegiilor acordate diferitelor companiişi indivizi nu s-a diminuat.

• Perspectiva asupra resurselor economice, sociale, politice,culturale este limitativă, acestea fiind considerate finite şi imobile,reflectând penuria resurselor societăţii româneşti.

• Predominarea normelor personale ale acţiunii sociale asupracelor impersonale, precum şi identificarea socială a indivizilor cugrupul corporat limitează nivelul şi calitatea interacţiunilor sociale, aorganizării şi adaptării la nou. Normal, acest aspect nu trebuie exage-rat, deoarece comunitatea românească, chiar dacă prezintă caracteris-ticile unei societăţi ţărăneşti de status, este capabilă de adaptare*.

Sinteza demonstraţiei sociologului american este realizată de MariaLarionescu în documentarul: „Relevanţa unor tradiţii sociologice pentru înce-putul procesului de modernizare a societăţii româneşti".280

Page 277: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Avantajele unei astfel de analize sunt evidente, dar generalizareaei ar conduce la alte rezultate decât cele scontate. Variante ale concep-tului de societate care pot să ofere deschideri interpretative noi, cu ungrad mai mic de aproximare, decât cele frecvent utilizate sunt, desigur,şi alteje.

In literatura istorică şi sociologică s-au impus şi accepţiuni caresunt comune celor două discipline şi care dau înţelesuri distinctesocietăţii, în raport de „respiraţia" istorică: „societate românească" (îngeneral) sau „societate primitivă" , „societate arhaică" ş.a.m.d. (cândse particularizeză la o epocă istorică). Există şi alte tipuri de societăţi -cum este şi cea tributală (asiatică) — asupra căreia am făcut referiri,propusă de sociologi ca altă posibilă variantă ce trebuie luată în calcul.

Parcelarea „societăţii româneşti", în societăţi limitate la epoci isto-rice, are primordial obiective circumscrise spaţiului temporal respectiv,oferind posibilitatea aprofundării vieţii sociale şi identificării aspectelorparticulare, caracteristice stadiului respectiv de evoluţie a societăţii.

Fragmentarea evoluţiei societăţii româneşti şi atribuirea uneinominaţii specifice fiecăreia din fazele ei nu presupune că asistăm lacrearea unei alte societăţi sau a unei „serii" de societăţi. în fond, esteuna şi aceeaşi societate care, în devenirea ei istorică, dobândeşte, pemăsura dezvoltării economico-sociale, politice, culturale etc., alte tră-sături, delimitate temporal pentru a fi mai bine percepute schimbărilecalitative şi cantitative care survin de la o etapă la alta.

Problema genezei societăţii româneşti rămâne, însă, deschisă.Sintagma „societate primitivă" (sau „societate arhaică"). întrebuinţatăfrecvent, sugerează un început, o fază iniţială, un fundament social pecare se construiesc, în decursul timpului, toate cele care i-au urmat.Este însă o ..societate" care se defineşte sub raport uman şi social,etnicitatea ei fiind încă în devenire. Ulterior, în alte faze evolutive,când aspectele etnice se configurează mai clar, ar fi posibil să seimagineze un început de edificare a societăţii autohtone. în ce măsură..tracizarea" spaţiului carpato-danubiano-pontic sau „dacizarea" aces-tuia, prin separarea triburilor geto-dace de masa tracilor reprezintăargumente etnice pe care noţiunea de „societate românească" le presu-pune, ar fi posibil să plasăm în această perioadă începuturile formăriisocietăţii româneşti.

în ce priveşte geneza naţiunii române, poziţiile ferme „moder-niste" ale istoriograiei din perioada anterioară momentului '89 cedea-ză terenul în faţa susţinătorilor orientării „primordialiste". De altfel,însăşi noua periodizare a istoriei naţionale propusă după această dată,

281

Page 278: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

potrivit căreia epoca modernă este deplasată cu mult înainteamomentului 1821. reprezintă un indiciu semnificativ în acest sens.

3. Problema naţională - problemă socială primordială.Perspective şi împliniri ale idealului national.Statul national-unitar

Populaţiile din spaţiul sud-est european au neşansa de a cunoaştede timpuriu servitutile regimurilor de dominaţie impuse de etniileprădalnice sau de imperiile învecinate. Din acest punct de vederedestinul lor istoric este asemănător.

Dominaţia străină a generat nu numai subdezvoltare şi sărăcie;ea generează şi reacţii de cele mai diverse tipuri, care, progresiv, seamplifică şi se radicalizează, creând un spaţiu conflictual ireconcilia-bil. Acesta este terenul pe care apare şi se dezvoltă problemanaţională, ca problemă socială fundamentală. De soluţionarea eifavorabilă depindeau toate celelalte probleme sociale, cum erau: dez-voltarea, regimul proprietăţii agrare, sărăcia etc.

Societatea românească, integrată spaţiului sud-est european,înregistrează aceleaşi efecte ale dominaţiei străine, cum înregistreazăşi reacţii antidominatorii care o plasează în avanscena acestui arealeuropean. Suportul esenţial al reacţiilor antidominatorii. care dobân-desc treptat trăsăturile unei mişcări de eliberare naţională. îl constituieconştiinţa unităţii de origine, de limbă, obiceiuri şi tradiţii a populaţieiromâneşti, care originează conştiinţa de neam şi identitatea naţională.„Naţionalizarea" timpurie a structurilor româneşti (în înţeles gustian)este referenţialul fondării ideologiei daco-româniste şi apoi a ideolo-giei naţionale, ca ferment mobilizator şi incitator la acţiune politică,diplomatică şi militară, pentru eliminarea barierelor constrângătoareale dominaţiei străine şi realizarea unităţii naţional-statale.

Idealul naţional este primordial, dar nu anulează aspiraţiile spremodernism ale societăţii româneşti, care devin complementare şi,deopotrivă, se constituie în replică la subdezvoltarea impusă deimperialii dominatori. Angrenată în trend modernizator, comunitatearomânească amplifică propriul spaţiu de manifestare antidominator şiîi conferă o forţă suplimentară. în acest context, momente relevanteale acţiunilor anterioare antiimperiale şi manifestările care convergspre cristalizarea ideologiei naţionale (unirea ţărilor române subsceptrul lui Mihai Viteazu, la 1600; scrierile cronicarilor, efortulcultural şi ideologic al Şcolii ardelene etc.) conferă un substrat prag-matic demersurilor spre unitate naţional-statală.282

Page 279: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Modernizarea, în înţeles de proces de esenţă transformatoare,care defineşte parţial sau global sensul ca şi natura evoluţiei societăţiiromâneşti, este, cum afirmam, condiţionat de dezvoltarea problemeinaţionale şi generează, la rândul său. alte probleme sociale. Diferite canivel şi complexitate, procesele sociale se constituie, deci, în elementulmotor al metamorfozării ansamblului social şi al relaţiilor sociale şi,deopotrivă, ele însele sunt surse originale de „producere" a unei altecategorii de procese care acţionează în afara unor segmente sociale.

Trecerea de la un sistem social la altul configurează procesesociale specifice, fiecare având o anume „autonomie", dar toateaflându-se sub presiunea aceloraşi factori de convergenţă.

Dezvoltarea economică, îndeosebi a industriei, trasează unuldintre procesele socio-economice fundamentale ale societăţii româ-neşti moderne: industrializarea. Timid conturat în prima jumătate asecolului trecut, el se cristalizează pregnant în următoarea jumătate deveac, fiind urmat de crearea bazelor industriei maşiniste moderneromâneşti. Industrializarea implică mutaţii demografice, în sensul„migrării" unor segmente ale populaţiei din mediul rural în cel urbanşi orăşenizarea acesteia, determinând o substanţializare progresivă aprocesului de urbanizare.

în sistemul economiei agrare asistăm la apariţia şi generalizarearaporturilor capitaliste, care generează degradarea treptată a mariisuprafeţe latifundiare in favoarea dezvoltării proprietăţii mijlocii detip burghez, aparţinând producătorilor liberi.

Ambele procese implică schimbări în stratificarea socială, ca şiîn raporturile sociale.

Procesul modificării structurii sociale şi de clasă nu este numaiun „derivat" al modernizării, el însuşi se justifică ca un element pul-sativ în acest sens. Dinamica lui este condiţionată însă de ritmul imple-mentării raporturilor burgheze în sfera economică, de gradul de moder-nizare a sistemului instituţional şi de reglementările administrativ-juridice ale aparatului de stat. Efectul său este major şi cu implicaţiideterminante în definirea caracterului burghez al societăţii româneşti.

Era firesc ca, în împrejurările schimbării stratificării sociale, săasistăm la prefaceri şi în planul raporturilor sociale, prefaceri care iauaspectul unui proces de sine stătător, cu faze distincte de evoluţie.Elementul variabil al acestor raporturi îl constituie poziţia faţă demijloacele de producţie, a căror tendinţă, după cum am văzut, o repre-zintă „regenerarea" lor în sistem capitalist. Natura relaţiilor sociale dincadrul societăţii româneşti care traversează această perioadă istoricăeste general antagonică, excepţie făcând, parţial, raporturile dintre

283

Page 280: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

păturile superpuse, dar mai ales relaţiile dintre muncitorime şiţărănime, cu tendinţe de apropiere progresivă în demersurile pentruameliorarea condiţiei lor existenţiale.

Evoluţia spre modernizare a societăţii româneşti în planul struc-turilor sale, a generat o polarizare accentuată, contrastantă între claseşi categorii sociale. Procesul sărăcirii este un însoţitor inevitabil.

Determinaţiile sociale specifice societăţii româneşti în transfor-mare implică logic modificarea sensului, obiectivelor şi mijloaceloracţiunii sociale, ca agent transformator, revoluţionar. Sensul acţiuniisociale, în viziunea claselor dominante, înseamnă consolidareastructurilor burgheze ale statului modern român; în concepţia maselor,„schimbarea" socială presupunea crearea unui cadru de manifestare acapacităţii lor lucrative, întemeiat pe raporturi de echitate socială şidemocraţie politică autentică; o dată cu apariţia mişcării muncitoreştise cristalizează şi ideea înlocuirii „ordinii" burgheze cu „ordinea"socialistă. De aici şi mijloace de acţiune modificate — greve (agrare,industriale, în alte sfere de activitate), demonstraţii, manifestări ş.a.,care coexistă cu cele vechi (specifice populaţiei rurale şi meşteşuga-rilor urbani).

La nivelul suprastructurii instituţionale procesul de modernizarefi adaptare la stilul burghez se manifestă prin crearea unui aparatinstituţional modern şi adecvat noilor cerinţe, adoptarea unor norme şiregului precise de activitate şi stabilirea unui cadru juridic de func-ţionare, corelat cu interesele statului şi cu unele deziderate de grup.

In sfârşit, modificarea cunoştinţei sociale poate fi apreciată caun alt important proces al acestei epoci. El se exprimă, fie la nivelulunui grup social, fie la nivelul întregii mase sociale (naţiunea). Lanivel grupai se constată două direcţii, bine conturate: apropierea unorgrupuri de înţelegerea forţei lor sociale (ţărănime, muncitorime,burghezie) şi distanţarea altora de perceperea obiectivă a realităţilorsociale (moşierimea. nobilimea). Imposibilitatea racordării conştiinţeilor sociale la legile progresului le periferializează treptat, apropiindmomentul dezagregării lor ca structuri sociale.

La nivel societal, conştiinţa socială se află în impact cu înnoirileburgheze, suferind transformări sensibile. De la conştiinţa de masă(socială) de tip feudal („încorsetată" de un complicat sistem de depen-denţe şi relaţii senioriale şi impregnată cu misticism şi ignoranţă) seajunge ascendent la conştiinţa socială de factură burgheză. în care primea-ză libertatea individului (cu toate atributele ei: de organizare, de conş-tiinţă, de exprimare etc.), într-un sistem de drepturi şi libertăţi cetăţeneştide esenţă burgheză. Eliberarea conştiinţei sociale de constrângerile284

Page 281: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

feudale, a însemnat practic eliminarea obstacolelor din calea progresuluiburghez, a transformării integrale a societăţii româneşti şi deopotrivăalimentarea conştiinţei naţionale cu noi motivaţii, mai bine articulatevoinţei şi aspiraţiilor colective. Calea spre împlinirea idealului naţionaleste deschisă şi ea confirmă, treaptă cu treaptă, că voinţa unei naţiuni,puternic motivată în temeinicia dreptului ei istoric, devine faptă.Treptele acestor făptuiri sunt: 1859, 1877 şi 1918.

România Mare era un ideal împlinit, dar şi o chemare Ia concor-die şi muncă încordată, la demnitate şi echitate socială, la respect faţăde alte state pentru a fi ea însăşi respectată, la gândire politicăvizionară, pentru scrutarea viitorului.

Concepte-cheie şi extinderi

Societate de piaţă. Este un tip de societate în care primează inte-resul pentru bunurile de schimb, piaţa fiind opozantă oricăror..comunalizări" sau „fraternizări": In societatea de piaţă proprietatea şicondiţiile de viaţă economică reprezintă criterii fundamentale aleconduitelor sociale.

Societate de status. Tip de societate în care proprietatea estesubordonată prestigiului şi nu interesului de capitalizare a venitului caîn „societatea de piaţă". Prestigiul este factor esenţial în definirea,,grupurilor de status" (de statut), pe când factorul care creează claseleeste interesul economic.

BIBLIOGRAFIE

Andrei, Petre (1936), Sociologie genera/ă. Craiova. Ramuri.Ghica, I. (1956), Proprietatea, în Opere, voi. II, Bucureşti, ESPLA.Guşti, Dimitrie (1939), Cunoaştere şi acţiune in serviciul naţiunii, voi

I, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Sociale al României.Guşti. D. (1968). Opere. voi. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.Guşti. D. (1970), Opere, voi. IV, Bucureşti. Editura Academiei R.S.R.Herseni, Traian (1982). Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică.Paiante, G. (1903), Precis de sociologie. Paris. Felix Alean Ediicur.Reading. Hugo F. (1977). A Dictionary of the Social Sciences, LondoEi.

Boston. Henley, Ranteidge & Kegan PaulUngureanu, Ion (1983 j. Idealuri sociale şi realităţi naţionale.

Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.285

Page 282: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

întrebări pentru verificarea fi fixarea cunoştinţelor

• Care dintre definiţiile date societăţii este mai aproape deînţelegerea dumneavoastră? Motivaţi opţiunea.

• Ce înţelege profesorul D. Guşti prin naţiune?• Când şi în ce context se poate aprecia că începe geneza socie-

tăţii româneşti? Dar a naţiunii?• Ce rol are trecerea societăţii româneşti pe aliniamente moderne

pentru accelerarea procesului de înfăptuire a unităţii naţional-statale?• De ce „problema naţională" este considerată drept principala

problemă socială?• Care sunt, după părerea dumneavoastră, principalele etape în

demersul comunităţii româneşti spre împlinirea idealului unităţiinaţional-statale?

• Ce semnificaţie are în plan social constituirea statului naţio-nal-unitar român?

286

Page 283: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Abraham, Dorel (1991), Introducere în sociologia urbană. Bucureşti.Editura Ştiinţifică.

*** Album statistic al igienei preventive, asistenţei medicale şi a asis-tenţei sociale. Cu un cuvânt introductiv de prof. dr. I. Lupaş (1927).Bucureşti, Atelierele Grafice SOCEC & Co. S.A..

Andrei, Petre (1936), Sociologie generală, Craiova, Tiparul „ScrisulRomânesc" S.A.

Antipa, Grigore (1919), Problemele evoluţiei poporului român, [Bucu-reşti], Cartea Românească

Apolzan. Lucia (1979), Gruparea aşezărilor în funcţie de evoluţia econo-mică si socială. în „Studii şi comunicări de etnografie - istorie1", III, Caransebeş.

Apolzan, Lucia (1987), Carpaţii - tezaur de istorie. Perenitateaaşezărilor risipite pe înălţimi, Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Aranson, Sidney H., (1969), Obstacles to a Rapprochement betweenHistory and Sociology: A Sociologist's View, în Sherif Muzofer and CarolynW., Interdisciplinary Relationship in the Social Sciences, Chicago, Aldine.

Bădescu, Ilie (1994). Istoria sociologiei, Galaţi, Editura Porto-Franco.Bădescu. Ilie (1997), Teoria latenţelor, Bucureşti, Editura ISOGEP-EUXIN.Bălcescu. Nicoiae (1887), Istoria românilor sub Michaiu Vodă Viteazul,

Edifia a Jl-a, Bucureşti, T ipografia Academiei Române.Bălcescu. Nicoiae (1953), Opere, voi. I (s.l.). Editura Academiei R.P.R.Bcrnca, Ernest (1985), Cadre ale gândirii populare româneşti. Contri-

buţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi cauzalităţii. Bucureşti, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică.

Blackmar, Frank W. {1908), The Elements of Sociology, New York.Boicu, Lucian (1963), Despre structura socială a oraşului moldovenesc

la mijlocul secolului al XlX-lea, în „Studii. Revistă de Istorie", an. VI, nr. 2.Boldur, A. (1992), Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura Victor Frunză.Boudon, Raymond (1971), La crise de la sociologie, Geneve, Droz.Boudon, Raymond (1997), Tratat de sociologie, Bucureşti. Humanitas.Bourde, Guy, Herve, Martin (1983), Les ecoles historiques. Paris,

Edition du Seuil.287

Page 284: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Braudel, Fernand (1962), Histoire et sociologie, în Trăite de sociologie(dir. G. Gurvich), voi. I, Paris, P.U.F.

Brăileanu, Traian (1923), Introducere în sociologie, Cernăuţi, EdituraLibrăriei „Ostaşul Român".

*** „Breviarul Statistic al României" (1939), voi. II.Brown, Fr. (1851), Hungary the Rebellion of the Slavonic, Wallachien

and German Hungarios against the Magyars, Cambridge, Printed by Bollesand Houghton.

BTOZI, Krzyszlof (1970), Metoda funkejonaina Branislawa Malinew-kieyo w badaniach zjawiek apoleczno - kulturowych (Metoda funcţională alui Branistaw Malinowski în cercetările asupra fenomenelor social-culturale),în „Studia filozofieczne", Warszawa, nr. 11.

Chelcea, Septimiu (1985), Semnificaţia documentelor sociale, Bucureşti,Editura Didactică şi Enciclopedică.

Chelcea, Septimiu, Mărginean, Ion. Cauc, Ion (1998), Cercetareasociologică. Metode şi tehnici, [Deva], Editura Destin.

Ciobanu, Ştefan (1941), La Bassarabie. Sa population, son passe, saculture, Bucureşti, Moniteur Officiel et Imprimerie de Petal. ImprimerieNaţionale.

Clopoţel, Ion (1931), Social-democraţia si problema României contem-porane. Cluj.

Conea, Ion (1937), Geografia satului românesc. Aşezare, formă, struc-tură, in „Sociologie Românească", an. II, nr. 2-3.

Constantinescu, Miron (1974), Date noi cu privire la orânduirea tribu-tală, Bucureşti, Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1947.

Constantinescu. Mitiţă (1940), ISEvolution de la propriile rurale et lareforme agraire en Rournanie. Bucureşti, Cultura Naţională.

Constantiniu. Florin (1999), O istorie sinceră a poporului român.Bucureşti, Univers Enciclopedic.

Costea. Ştefan. Larionescu, Maria, Tănăsescu, Florian (1996), Agricul-tura românească, O perspectivă istorio-sociologică, Bucureşti. Editura Ararat.

Csetri, Alexe, Imreh. Ştefan (1966), Aspecte ale situaţiei şi dezvoltăriioraşelor din Transilvania (1786-1848), în „Studia Universitatis BabeşBolyai. Series Historia". fascie. 2.

Damian, J.A. (1804), Darstellung der Oesterreichische Monarchienach den statistischen Beziehunzen, vol. II.B. Wien.

Decei. Aurel (1940), Situation des Roumains de Transilvanie au XIII etXlVsiecle, în „Revue de Transilvanie" (Cluj), Tome VI, nr. 2.

*** Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic - sec. X) (1976),Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

*** Dicţionar de sociologie (1998) (coordonatori Cătălin Zamfir.Lazăr Vlăsceanu). Bucureşti. Editura Babei.

288

Page 285: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Diculescu, Vladimir (1973), Bresle, negustori şi meşteri in ŢaraRomâneasca (1830-1848), Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.

*** Documente privind istoria României. Veacul al XVlI-lea. ŢaraRomânească. 1601-1610 (1951), voi. 1, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.

*** Documente privitoare la istoria românilor culese de EudoxiulUmtnmzachi (1913), voi. XVII, Bucureşti, 1913.

Dogan, Mattei, Pahre, Robert (1997), Noile ştiinţe sociale. Interpene-trarea disciplinelor, [Bucureşti], Editura Alternative.

Drăgan, Ion, Anastasiu, Călin (coordonatori - 1989), Structura socialăa României socialiste, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Dumbravă. Sterian (1934), Lumea (ărânească, în ,,Revista de StudiiSociologice şi Muncitoreşti", an. II, nr. 4-5, octombrie.

Dumitrescu, 1. Gr. (1914), Die Grossindustrie Rumăniens, Bonn.Durkheim, Emile (1893), De la division du travail social, Paris.Ehrler, JJ. (1982), Banatul de la origini până acum - 1774, Timişoara,

Editura Facia.Eliade, Mircea (1988), Istoria credinţelor şi ideilor religioase, voi. II,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.Emerit, M. (1937), Les paysans roumains depuis le Trăite

d'Adrianopole jusqu 'â le liberation des turcs (1829-1864), Paris, Librairie duRecueil Sirey.

Georgescu. D.C. (1937), Populaţia satelor româneşti, în „SociologieRomânească", an. II, nr. 2-3.

Georgescu. Mircea (1943), Reforme agrare şi metode in legiuirileromâne şi străine. Bucureşti, „Bucovina" I.E. Torouţiu.

Giurescu, CC, (1972), Contribuţii la studiul originilor ţi dezvoltăriiburgheziei româneşti până la 1848, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.

Giurescu. C C , Giurescu, Dinu (1975), Istoria românilor - din celemai vechi timpuri, până astăzi. Ediţia a Ii-a, Bucureşti, Editura Albatros.

Focşa, Gh. (1943), Aspectele spirituale ale civilizaţiei ţărăneşti, în„Sociologie Românească", an. V, nr. 1-6.

Golopenţia, Anton (2000), Opere complete, voi. II, Bucureşti, EdituraEnciclopedică. Editura Univers Enciclopedic.

Grisellini, Francisc (1926), Istoria Banatului Timişan [1774-1777),Bucureşti.

GuiHaume, Marc (1986). Vetat des sciences sociales en France, Paris,Editions la Decouverte.

Guşti, Prof. D. (1920), Curs de sociologie generală, Bucureşti.Guşti, D. (1934), Sociologia militans. Introducere în sociologia

politică, [Bucureşti], Editura Institutului Social Român.Herseni, Trăiau (1937), Câteva consideraţii în legătură cu înţelegerea

sociologică, în „Sociologie Românească", an. îl, nr. 7-8, tulie-august 1937.

289

Page 286: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Herseni, Traian (1968), Sociologie şi etică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.Herseni, Traian (1982), Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale.

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.Iorga, N. (1922), Histoire des Roumains et leur civilisation. Bucureşti.Iorga, NicoJae (1943), Sat ţi Oraş, în ..Sociologie Românească".

an. V, nr. 1-6.Iorga, Nicoiae (1968), Materiale pentru o îstoriologie umană. Bucu-

reşti, Editura Academiei R.S.R.*** Istoria României (1964), voi. III, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.Jinga. Victor (1933), Prefaceri şi orientări ale burgheziei române, Cluj.Kogălniceanu, Mihail (1946), Opere, tomul I. Bucureşti, Fundaţia

Regală pentru Literatură şi Artă.Karnhauser, Ruth Rosner (1963), The Warner approach to social

stratification, in R. Bendix and S.M. Lisset, Class, status and Power. AReader in Social Stratification, Free Press of Glencor.

Larionescu, Maria, Tănăsescu, Florian (1989), Structuri şi mobilitatesocială în România interbelică, în Structura socială a României socialiste.Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Lovinescu, Eugen (1972). Istoria civilizaţiei române moderne. Bucu-reşti, Editura Ştiinţifică.

Madgearu. Virgil (1936). Agrarianism. Capitalism. Imperialism Con-tribuţiuni la studiul evoluţiei sociale româneşti, Bucureşti, Institutul de ArteGrafice Bucovina.

Mandics, Gyorgy (1983), Civilizaţia şi culturile Africii vechi. Bucu-reşti, Editura Sport-Turism.

Manea, Mihai, Pascu, Adrian, Teodorescu, Bogdan (1996), Istoriaromânilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din. 1821. Manualpentru ciasa a Xl-a, Bucureşti. Editura Didactică şi Pedagogică. R.A.

Mansuelli, Guido A. (1979), Civilizaţiile Europei vechi, val. l.Bucureşti, Editura Meridiane.

Manuilă, Dr.S., Georgescu, D.C. (1937), Populaţia României, Bucu-reşti, Imprimeria Naţională.

Marcu, Liviu (1976), Coordonees du processus cT urbanisation dans lesud-est de UEurope a lepoque contemporaine (septieme decennie du XX-estecle), Beograd (extras).

MatheescuT N.N. (1935), Statul ţărănesc şi problema muncitorească. în„Revista de Studii Sociologice şi Muncitoreşti", an. II, nr. 6-7.

Matheescu N.N. (1945), Problemele micii burghezii, Bucureşti, EdituraTipografica.

Measnicov, I., Hristache, I., Trebici, VI. (1977), Demografia oraşelorRomâniei. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Mills, Wright C. U974), Imaginaţia sociologică. Bucureşti. EdituraŞtiinţifici..

290

Page 287: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Mucke, F. (1895), Horde und Familie in Hirer urgeschichtlichen Ent-wicklung, Berlin.

Muşat, Mircea (1978), Românii in vâltoarea vitregiilor istoriei, în„Anale de Istorie", an. XXIV, nr. 3.

Mircea. Muşat, Tânăsescu, Florian (1982), Naţionalităţile conlocuitoareîn suitul roman întregit în 1918, (II), în „Anale de Istorie"', an. XXVIII, nr. 6.

Negulescu, P.P. (1939), Destinul omenirii, vol.I, Ed. a doua revăzuta şiadăugită. Bucureşti. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II".

Nistor, Ion V. (1942), Autohtonia daco-romanilor în spaţiul Carpato-Dimârecm, Bucureşti, Imprimeria Naţională.

Paiante, G. (1903), Precis de sociologie. Paris, Felix Alean.Palmer, R.R., Colton, Joel (1992), A History of the Modern World to

1915, New York, Mc Grow -Hill Inc.Panaitescu, P.P. (1964), Obştea ţărănească în Ţara Românească şi

Moldova. Orânduirea feudală. Bucureşti, Editura Academiei R.P.R.Panaitescu, P,P. (1969), Introducere în istoria culturii româneşti.

Bucureşti, Editura Ştiinţifică.Pârvan. Vasile (1926), Getica, Bucureşti.Pascu, Ştefan (1947), Răscoalele ţărăneşti in Transilvania I. Epoca

voievodatului. Cluj.Petrescu, Nicolae (1994), Principiile sociologiei comparate (Text ales,

traducere şi studiu introductiv de dr. Maria Larionescu), [Bucureşti], EdituraŞtiinţifică.

Platon, Gheorghe (1980), Geneza revoluţiei române de la 1848, Iaşi,Editura Junimea.

Poniatowski, Michel (I9S2), L'histoire est libre. Paris, Albin Michel.Radu, Nicolae, Furtună, Carmen, Jalea-Vancea, Gabriela, Bălan,

Carmen-Cornelia (1996). Prefaceri socio-umane în România secolului XX.De la comunitatea tradiţională la societatea posteomunistă, Bucureşti, EdituraFundaţiei „România de Mâine".

Ralea. Mihai (1944), Introducere în sociologie, [Bucureşti], Casa Şcoalelor.Ranki, Gydrgy (1977), Jegyzetek a târsoladomtb'rtenetrbl (Note despre

istoria socială), în „Szâzadok", Budapest, III, nr. 4.Rădăceanu. Lotar (1931), Perspectivele socialismului în ţările agrare,

în „Mişcarea Socială", an. II, nr. 8-9.Reinhard, Marcel (1960), Histoire et demographies în „Revue Histo-

rique", t. 203.Rosetti. Radu (1907), Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, tom I,

Bucureşti.Le Roy. Edouard (1928), Les origines humaines et revolution de intel-

ligence. Paris.

291

Page 288: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Shapiro, Paul A. (1974). Prelude to Dictatorship in Romania: TheNational Christian Party in Power. December 1937, în „Canadian-AmericanSiavie Studies", an. VIII, nr. 1.

Sperantia, Eugeniu (1944), introducere în sociologie, tom I, Istoriaconcepţiilor sociologice, Ediţia a Ii-a, Bucureşti, Casa Şcoalelor.

Stafii, Henri H. (1980), Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduiriitributale. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Stanciu, Radu Lucian (1998), Nicolae Blaramberg - întemeietor al mono-grafiei naţiunii române, în „Revista Română de Sociologie", an IX, nr. 5-6.

Sturzo, Luigi (1935), Essai de sociologie. Paris.Sorokin, P.A. (1947), What is a Social Class, în Journal of Legal and

Political Sociology", nr. 2.Suciu, Horia (1938). Finanţarea micei producfiuni, în Probleme meşte-

şugăreşti. Bucureşti.Voinea, Şerban, Stahl, H.H. (1945), Sociologie. Manual unic pentru

clasa a Vlll-a a şcolilor secundare, Bucureşti, Editura Coop, de Consum„Victoria".

Ştefănescu, Ştefan (1967), Istorie şi demografie, în „Studii. Revistă deistorie", tomul 20.

Szczepanski, Jan (1972), Noţiuni elementare de sociologie. Bucureşti,Editura Ştiinţifică.

Ţopa, Leon (1943), Câteva ipoteze despre geneza oraşelor, în ,.Socio-logie Românească", an. V, nr. 1-6.

Voinea, Şerban (1925), Marxism oligarhic. Bucureşti. Editura Parti-dului Soci al-Democrat.

Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr (coordonatori) (1998), Dicţionar desociologie. Bucureşti, Editura Babei.

Zeletin, Ştefan (1925), Burghezia română. Origina şi rolul ei istoric,Bucureşti, Cultura Naţională.

Zeletin, Ştefan (1926), Istoria socială. Cum poate deveni istoria oştiinţă a cauzalităţii. Bucureşti.

Zeletin, Ştefan (1930), Economie politică pentru clasa a Vil-a de liceu.Ediţia a Ii-a, Bucureşti, Editura Librăriei Socec & Co. S.A.

Xenopol, A.D. (1896), Istoria Românilor din Dacia Traiană, voi. 1, laşi.Editura Librăriei Şcoalelor Fraţii Şaraga.

Xenopol, A.D. (1901), Istoria universală prescurtată. Iaşi, Editura şiTipografia H. Goldner.

Xenopoî, A.D, (1905), Noţiunea valorii în istorie. Bucureşti.Xenopol, A.D. (s.a.), Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a [11-a,

voi. XIV. Domnia lui Cuza Vodă 1859-1866, Partea a doua. Bucureşti,Editura „Cartea Românească".

292

Page 289: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

CUPRINS

Cuvânt înainte 5

1. Cunoaştere socială versus legitimarea ştiinţelor socio-u maur 7

1. Finalitatea cognitivă a ştiinţelor sociale 72.1 Istorie, fîlosofîe, sociologie - convergenţe şi distincţii 93. Originile şi evoluţia istoriei sociale 15

3.1. De la începuturi până la Şcoala „Analelor" 153.2. Prima şcoală de istorie socială', consolidarea

„statutului" ştiinţific al disciplinei 193.3. Preocupări şi concretizări româneşti în spaţiul istoriei

sociale 24

II. Sursele istoriei sociale, obiective ştiinţifice, metode şi tehnicide cercetare 35

1. S urse 352. Obiective ştiinţifice 393. Metode şi tehnici de cercetare 45

III. Extinderea spaţiului de manifestare a istoriei sociale.Proliferarea investigaţiilor asupra surselor orale 52

1. Ce este istoria orală; relevanţa ei ştiinţifică: scurt istoric alevoluţiei sale 52

2. Recuperarea mărturiilor orale 58

2.1. Mărturiile orale - câteva aspecte teoretice şi concep-tuale 60

2.2. Investigarea surselor orale 62

IV. Perspectiva realizării sintezelor sociale. O abordare prag-matică a studiilor de istorie socială 71

1. Calea de mijloc sau alegerea extremelor; parcelare sausinteze sociale 71

Page 290: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

2. Timpul şi spaţiul social ca dimensiuni ale realităţii sociale .. 802.1. Clasificări lineare, cronohgic-cauzale sav un alt

orizont interpretativ al evoluţiei societăţii 833. Limbajul social 87

V. Destinul european at lumii româneşti 95

1. Teritoriul - un dat natura] sau unactal voinţei colective .... 952. Jocul factorilor şi condiţiilor istorice. Avans, stagnare şi

regres în spaţiul sud-est european 983. Resursele naturale - binecuvântare sau povara pentru

români 1024. Geografia variabilă a spaţiului românesc. Evoluţia volu-

mului şi structurii populaţiei 107

VI. Natură, om, comunitate românească 127

1. Apariţia fiinţei umane. Imaginea omului primitiv 1272. Condiţiile mediului natural; particularităţile teritoriului

românesc; adaptarea la mediu 1303. Individualizare etnică: premise, faze evolutive, trăsături ... 1334. Prototipul antropologic şi modern al autohtonilor 143

VII. începuturile şi evoluţia vieţii sociale 148

1. Constrângeri, restricţii şi factori favorizanţi ai relaţiilorinterumane 148

2. Forme incipiente de coagulare socială. Multiplicarea şidezvoltarea lor 150

3. Geneza şi evoluţia diferenţierilor sociale 156

VIII. Consolidarea sistemului clientelar şi a dezvoltării depen-dente. Tendinţe timpurii de periferializare a comunităţilorSud-Est europene 167

1. Migratori şi autohtoni. Definirea unui nou tip de evoluţiesocială 167

1.1. Natura şi esenţa raporturi/or cu migratorii. Sistemultributal şi efectele lui in plan social 170

1.2, Obştea ţărăneasca - expresie socială a comunităţiloragrare şi reactiv antidominator 174

2. Succesiunea tipurilor dominatorii. ..Modelul'1 dezvoltăriidependente 179

IX. Comunităţi rurale şi urbane. Accentuarea caracteruluiagrar al societăţii româneşti 193

Page 291: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

1. Geneza, tipologia şi evoluţia satului românesc 1932. Apariţia oraşelor. Ipoteze, căi şi modalităţi de constituire.

„Oraşul românesc11 ca produs autohton 2063. Influenţa factorilor endogeni şi exogeni asupra comuni-

tăţilor teritoriale 217

X. Structuri şi raporturi sociale (I). Evoluţia lentă spremodernism 224

1. Dominanta agrară a structurilor sociale ca rezultat aleternizării „problemei ţărăneşti" 225

2. Esenţa raporturilor agrare. Distincţii „locale" 234

XI. Structuri şi raporturi sociale (II). Accelerarea ritmurilordezvoltării moderne 244

1. Consecinţe ale trendului modernizator: burghezie, munci-torime, clasele de mijloc 244

2. Dominanta burgheză a structurii sociale şi de clasă 260

XII. Societate-naţiune 273

1. Unele concepţii şi teorii privind societatea şi naţiunea 2732. Societatea ca sistem social. Geneza şi evoluţia societăţii şi

a naţiunii 2783. Problema naţională - problemă socială primordială.

Perspective şi împliniri ale idealului naţional. Statulnaţional-unitar 282

287Bibliografie generală

^ T - R O M A N I A DE WkkstEUNIVERSITATEA STOU HARET

BILBLIOTECA

295

Page 292: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

Preţ: 95.000 lei

Redactor: OCTAV1AN CHETANTehnoredactor: VALENTIN CONSTANTINA

BRÎNDUŞA DINESCUCoperta: STAN BARON

Bun de tipar: 16-10-2000; Coli de tipar: 18,5Format: 16/61x86

Editura şi Tipografia Fundaţiei României de MâineSplaiul Independenţei, nr. 313, Bucureşti, sector 6,0.P. 78Tel.: 410.43.80, Fax: 411.33.84; www.SpiruHaret.ro

296

Page 293: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

UNIVERSITATEA SPIRUHARET

FLORIANTĂNĂSESCU

îsîorsocia

EDITURA FUNDAŢIEI [ M M ) ROMANIA DE MAINE

Page 294: Florian Tănăsescu - Istorie Socială

LUCRĂRI APĂRUTE INEDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Aurelian BondreaSTAREA NAŢIUNII 2000. ROMÂNIA ÎNCOTRO?

Mihai GoluFUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI (două volume)

Ion TudosescuACŢIUNEA SOCIALĂ EFICIENTĂ

Cornel PopaLOGICĂ Şl METALOGICĂ

Ion MitranPOLITOLOGIE

Nicolae Radu,Laura Goran,Angela lonescu,Diana VasilePSIHOLOGIA EDUCAŢIEI

Constantin Enache, Constantin Mecu(coordonatori)ECONOMIE POLITICĂ (două volume)

Nicolae LunguPSIHOLOGIE EXPERIMENTALĂ

I.S.B.N. 9 7 3 - 5 8 2 - 3 0 1 -2

EDITURA FUNDAŢIEI .V ROMÂNIA DE MÂINE