Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

51
UNIVERSITATEA “OVIDIUS” ANUL UNIVERSITAR CONSTANŢA 2000-2001 FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE Catedra de economie aplicată Lector drd Dobre Elena PROGRAMA ANALITICĂ a disciplinei FINANŢE PUBLICE predată la FAC. FINANŢE-CONTABILITATE Anul II/3 – curs de zi NOTĂ INTRODUCTIVĂ: Disciplina „Finanţe Publice” se adresează studenţilor Facultăţii de Ştiinţe Economice, precum şi studenţilor Facultăţilor de Inginerie Economică sau Drept, constituind un ghid util în domeniul financiar-contabil şi bugetar-fiscal. Cursul este realizat în baza literaturii de specialitate şi a legislaţiei economico- financiare a ultimilor ani în România, şi încearcă să surprindă elementele definitorii ale Finanţelor Publice ca disciplină a Economiei Aplicate şi care prezintă un tot mai mare interes legat mai ales de relaţiile cu bugetul statului. Prin conţinutul lui cursul urmăreşte să creeze studenţilor imaginea corectă a fluxurilor financiare dintre întreprindere şi bugetul statului, precum şi dintre întreprindere şi terţe persoane fizice şi juridice urmare a unor raporturi juridice (de afaceri, de muncă, de repartiţie, etc). Verificarea cunoştinţelor studenţilor de la cursurile de zi se va realiza prin rezolvarea lucrărilor practice şi a dezbaterilor din seminarii şi din examenul final. FONDUL DE TIMP 42 ORE CURS, 28 ORE SEMINAR SEM I şi SEM II CADRE DIDACTICE TITULARE: CURS: Lect drd DOBRE ELENA SEMINAR: Prep univ OPRIŞAN OANA 1

Transcript of Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

Page 1: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” ANUL UNIVERSITAR CONSTANŢA 2000-2001FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICECatedra de economie aplicatăLector drd Dobre Elena

PROGRAMA ANALITICĂ

a disciplinei FINANŢE PUBLICEpredată la FAC. FINANŢE-CONTABILITATE Anul II/3 – curs de zi

NOTĂ INTRODUCTIVĂ: Disciplina „Finanţe Publice” se adresează studenţilor Facultăţii de Ştiinţe Economice, precum şi studenţilor Facultăţilor de Inginerie Economică sau Drept, constituind un ghid util în domeniul financiar-contabil şi bugetar-fiscal. Cursul este realizat în baza literaturii de specialitate şi a legislaţiei economico-financiare a ultimilor ani în România, şi încearcă să surprindă elementele definitorii ale Finanţelor Publice ca disciplină a Economiei Aplicate şi care prezintă un tot mai mare interes legat mai ales de relaţiile cu bugetul statului. Prin conţinutul lui cursul urmăreşte să creeze studenţilor imaginea corectă a fluxurilor financiare dintre întreprindere şi bugetul statului, precum şi dintre întreprindere şi terţe persoane fizice şi juridice urmare a unor raporturi juridice (de afaceri, de muncă, de repartiţie, etc). Verificarea cunoştinţelor studenţilor de la cursurile de zi se va realiza prin rezolvarea lucrărilor practice şi a dezbaterilor din seminarii şi din examenul final. FONDUL DE TIMP 42 ORE CURS, 28 ORE SEMINAR SEM I şi SEM II CADRE DIDACTICE TITULARE:

CURS: Lect drd DOBRE ELENA

SEMINAR: Prep univ OPRIŞAN OANA

1

Page 2: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

I CUPRINSUL PROGRAMEI ANALITICE

CAP 1 FINANŢELE-GENEZĂ, CONCEPT, ŞTIINŢĂ1.1. Finanţele-categorie economică cu caracter istoric1.2. Conceptul de finanţe publice1.3. Conţinutul economic şi funcţiile finanţelor publice

CAP 2 MECANISMUL FINANCIAR ŞI POLITICA FINANCIARĂ 2.1. Mecanismul financiar-parte integrantă a mecanismului de funcţionare a

economiei naţionale2.2. Pârghiile economico-financiare2.3. Norme juridice privind problemele financiare2.4. Conceptul de politică financiară şi coordonatele politicii financiare privind

cheltuielile publice şi resursele financiare publice

CAP 3 SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE3.1. Conţinutul cheltuielilor publice3.2. Criteriile de grupare a cheltuielilor publice3.3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice3.4. Eficienţa cheltuielilor publice

CAP 4 CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACŢIUNI SOCIAL-CULTURALE4.1. Caracterizare generală4.2. Cheltuielile publice pentru învăţământ4.3. Cheltuielile publice pentru cultură4.4. Cheltuielile publice pentru sănătate4.5. Cheltuielile publice pentru acţiuni sociale-securitate socială (ajutorul de

şomaj, asistenţa socială)

CAP 5 ASIGURĂRILE SOCIALE5.1. Necesitatea şi conţinutul economic al asigurărilor sociale5.2. Principiile şi rolul sistemului public naţional de asigurări sociale5.3. Sursele de constituire a fondurilor de asigurări sociale 5.3.1. Contribuţiile pentru asigurările sociale de stat 5.4. Formele de protecţie a cetăţenilor prin asigurările sociale de stat5.4.1. Principiile dreptului la pensie5.4.2. Pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă5.4.3. Pensia pentru pierderea capacităţii de muncă5.4.4. Pensia de urmaş5.4.5. Pensia suplimentară5.4.6. Trimiteri la tratament balneoclimateric şi odihnă

5.5. Vechimea în muncă

2

Page 3: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

5.6. Asigurările sociale ale agricultorilorCAP 6 ASIGURĂRILE SOCIALE PENTRU SĂNĂTATE

6.1. Conţinutul economic al asigurărilor pentru sănătate6.2. Principiile asigurărilor sociale pentru sănătate 6.3. Persoanele cuprinse în asigurările sociale pentru sănătate6.4. Sursele de constituire a fondurilor asigurărilor pentru sănătate6.5. Drepturile şi obligaţiile asiguraţilor6.6. Organele asigurărilor sociale pentru sănătate

CAP 7 CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU OBIECTIVE ŞI ACŢIUNI ECONOMICE, PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI ŞI PENTRU CERCETARE-DEZVOLTARE

7.1. Caracterizare generală, necesitate, structură

CAP 8 SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE 8.1. Conţinutul şi alocarea resurselor financiare publice

8.2. Structura resurselor financiare publice

CAP 9 IMPOZITELE: NOŢIUNI GENERALE9.1. Conţinutul şi rolul impozitelor9.2. Elementele impozitului9.3. Principiile impunerii9.4. Aşezarea şi perceperea impozitelor9.5. Clasificarea impozitelor

CAP 10 IMPOZITELE DIRECTE10.1. Caracterizare generală10.2. Impozitele reale10.3. Impozitele personale10.4. Dubla impunere juridică internaţională

CAP 11 IMPOZITELE INDIRECTE11.1. Caracterizare generală11.2. Taxele de consumaţie11.3. Monopolurile fiscale11.4. Taxele vamale11.5. Alte taxe (de timbru, judecătoreşti, notariale, consulare, de înregistrare,

de administraţie)

CAP 12 EVAZIUNEA FISCALĂ ŞI REPERCURSIUNEA IMPOZITULUI12.1. Caracterizarea şi formele evaziunii fiscale12.2. Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale12.3. Repercusiunea impozitelor

3

Page 4: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

CAP 13 ÎMPRUMUTURILE DE STAT-DATORIA PUBLICĂ13.1. Datoria publică. Noţiuni generale13.2. Datoria publică internă13.3. Datoria publică externă13.4. Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat

CAP 14 BUGETUL DE STAT14.1. Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat14.2. Principiile bugetare

14.2.1. Anualitatea bugetului 14.2.2. Universalitatea bugetului14.2.3. Unitatea bugetară14.2.4. Neafectarea bugetară14.2.5. Specializarea bugetară14.2.6. Echilibrul bugetar14.2.7. Publicitatea impozitului

14.3. Procesul bugetar-conţinutul şi etapele procesului bugetar

CAP 15 BUGETUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DE STAT15.1. Conţinutul economic al BASS15.2. Elaborarea BASS15.3. Adoptarea BASS15.4. Executarea BASS15.5. Încheierea BASS

CAP 16 BUGETELE LOCALE16.1. Organizarea şi autonomia finanţelor publice locale16.2. Locul bugetelor locale în cadrul bugetului general consolidat

CAP 17 TREZORERIA FINANŢELOR PUBLICE17.1. Funcţiile generale ale trezoreriei17.2. Modul de organizare şi funcţionare a trezoreriei17.3. Finanţarea deficitului bugetar17.4. Gestiunea datoriei publice

CAP 18 ECHILIBRUL FINANCIAR - Parte integrantă a echilibrului general economic

II PLANUL TEMATIC AL SEMINARULUI

1. Dualitatea sistemului bugetar-cheltuieli publice şi resurse financiare publice2. Structura cheltuielilor publice3. Structura resurselor financiare publice

4

Page 5: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

4. Clasificarea impozitelor-metode de determinare5. Impozitul pe venitul global6. Conceptul de evaziune fiscală7. Titlurile de stat-formă a datoriei publice8. Principiile bugetare9. Funcţiile generale ale trezoreriei finanţelor publice

III REFERATE, DOCUMENTE ŞI ANALIZE

a) Structura bugetului general consolidat conform Legii bugetului de stat pe anul 1999 şi pe anul 2000

b) Impozitele şi taxele-pârghii economico-financiare de obţinere a resurselor financiare publice (venituri fiscale)

c) Certificatele de trezorerie pentru populaţie - formă a datoriei publice interned) Mecanismul echilibrării bugetelor localee) Impozitul pe venitul global

BIBLIOGRAFIE

1. Bistriceanu Ghe, Adochiţei M., Negrea E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1996

2. Văcărel I., Anghelache G., Gh. Bistriceanu, Mosteanu T., Bercea F., Bodnar M., Georgescu F. – Finanţe publice, Editura a II-a a Editurii Didactice şi Pedagogice –RA, Bucureşti 1999

3. Ilie Vasile – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică – RA, Bucureşti 1997

4. Vintilă Georgeta - Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică – RA, Bucureşti 1999

5. Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu – Tratat de contabilitate financiară, vol I şi II, Editura Economică, 1999

6. Basno C., Dardac N., Floricel Ctin. – Monedă Credit Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică – RA, Bucureşti 1997

7. Mihai Aristotel Ungureanu – Organizarea şi conducerea trezoreriei finanţelor publice în condiţiile economiei de piaţă în România, Editura Conphis RM Vâlcea 1996

8. Ioan Moroşan, Fiscalitate, Editura Evcont Consulting, Suceava 19989. Bălănescu R., Bălăşescu F., Moldovan E. – Sistemul de impozite, Editura

Economică, 199410. Dan Drosu Şaguna – Drept financiar şi fiscal, Editura Economică, Bucureşti11. Simona Iliescu, Dan Drosu Şaguna, Dan Coman Sora – Procedura fiscală, Editura Oscar Print, Bucureşti12. Legea nr. 72 din 12 iulie 1996 privind Finanţele Publice13. Legea nr. 189 din 14 octombrie 1998 privind Finanţele Publice Locale

5

Page 6: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

14. Legea de aprobare a bugetului de stat pe 1999 şi 2000.

CURS 1

Finanţe - noţiuni generale

Etimologia cuvântului finanţe, aşa cum rezultă din literatura de specialitate, îşi are originea în limba latină. Expresiile „financia”, „financias” se foloseau în sensul de plată în bani. Se pare că aceste expresii derivau şi de la „finis”, echivalent cu termen de plată.

În Franţa secolului XV se foloseau expresiile „homme de finance”, „financier” pentru denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor ce încasau impozite pentru visteria regelui. „Finance” însemna o sumă de bani dar avea şi sensul de venit al statului. Expresia „le finance” desemna întregul patrimoniu al statului.

In Germania, în secolele XV-XVIII, expresia „finantz” desemna o sumă de bani, iar „finantzer” desemna cămătarul, cel ce împrumuta sume de bani.

Cu timpul, pe parcursul evoluţiei relaţiilor sociale şi al dezvoltării economice, expresia „finanţe” a căpătat un sens foarte larg cuprinzând bugetul de stat, creditul şi operaţiunile bancare, bursele de mărfuri şi de valori, în general operaţiunile băneşti de transfer de fonduri.

Astăzi, noţiunea de „finanţe” defineşte relaţiile sociale în baza cărora au loc transferuri băneşti de fonduri şi resurse:

• relaţii între o persoană fizică şi altă persoană fizică legată de creanţa, respectiv obligaţia dintre cele două persoane;

• relaţii între o persoană fizică şi o persoană juridică (relaţia dintre angajat-salariat şi angajator- întreprindere, instituţia care-l are drept salariat);

• relaţii între persoane juridice (relaţia de credit dintre o bancă şi un debitor al sau – persoana fizică sau juridică);

• relaţii intre persoane fizice şi persoane juridice, pe de o parte, şi bugetul statului, pe de altă parte, privind impozitele şi taxele datorate;

• relaţii între participanţii la piaţa secundară de valori mobiliare, bursieră sau extrabursieră, legate de tranzacţiile de valori mobiliare.

În sensul acceptat astăzi, finanţele reprezintă o categorie economică care exprimă sistemul de relaţii juridice ocazionate de formarea, utilizarea si transferul resurselor băneşti cu tot mecanismul operaţional pe care-l generează acest transfer: operaţiuni bancare generate de relaţiile juridice dintre debitor si creditor. În funcţie de genul relaţiilor social-financiare şi de cei ce participă la aceste relaţii se desprind în cadrul acestei ştiinţe doua ramuri:-finanţe publice;-finanţe private.

Finanţele publice reprezintă relaţiile sociale de natură economică exprimate in formă bănească ce apar cu prilejul constituirii şi utilizării fondurilor statului. În toate orânduirile sociale, statul, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, mobilizează la dispoziţia sa o parte din PIB. În procesul mobilizării, utilizării si repartizării fondurilor băneşti ale statului se nasc relaţii sociale de repartiţie între stat, pe de o parte, şi între diferite categorii sociale şi persoane juridice, pe de alta parte.

6

Page 7: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

Finanţele private au două ramuri: a) finanţe-credit: reprezintă disciplina financiară care se ocupă mai ales cu studiul relaţiilor sociale

private între diferiţi participanţi la relaţiile de credit, la tranzacţiile bursiere, la relaţii de asigurări şi care priveşte fluxul financiar bănesc dintre aceşti participanţi.

b) finanţele întreprinderii, ca subramură a finanţelor private, reprezintă gestiunea financiară a întreprinderii şi are drept obiect cunoaşterea şi controlul raportului dintre componentele mediului financiar al societăţii cu întreprinderea precum şi raportul dintre elementele patrimoniale ale întreprinderii. În sfera gestiunii financiare a întreprinderii poate intra şi cunoaşterea si stăpânirea dificultăţilor financiare ale acesteia, precum si decizia financiară luată de manager in baza cunoaşterii şi a controlului relaţiilor financiare ale întreprinderii.

Apariţia şi dezvoltarea finanţelor constituie un proces istoric îndelungat, complex, strâns legat de evoluţia întregii vieţi economico-sociale. Faţa de acest considerent, finanţele sunt definite ca o categorie economică cu caracter istoric. Primele elemente ce marchează apariţia finanţelor în societate au apărut in perioada descompunerii comunei primitive şi apariţia societăţii sclavagiste. Această perioadă se caracterizează prin diviziunea socială a muncii, apariţia si dezvoltarea schimbului de mărfuri, apariţia proprietăţii private , afirmarea inegalităţilor de avere, apariţia statului ca produs al contradicţiilor apărute între clase şi afirmarea sa ca forţă publică prin care clasele sociale dominante îşi apărau poziţia. Dezvoltarea producţiei şi a schimbului de mărfuri şi a proprietăţii private au condus la apariţia banilor ca marfă cu funcţia de înlesnire a schimbului şi de echivalent general de schimb.

Rezultă că în toate orânduirile economice, de la cea sclavagistă până in zilele noastre, finanţele constituie relaţii sociale de natură economică ce îmbracă forma bănească, relaţii ce au loc in procesul transferului de resurse băneşti în economie.

Finanţele ca ştiinţă şi ca disciplină de studiu

În zilele noastre, economiştii de marcă recunosc conceptul ştiinţific al cunoştinţelor legate de finanţe, recunosc statutul de ştiinţa a acestor ştiinţe. De-a lungul evoluţiei lor, finanţele s-au dezvoltat prin volumul cunoştinţelor aferente, s-au făcut generalizări valoroase, au fost elaborate principii cu caracter peren, stabil, imuabil în timp şi au fost stabilite raporturi de cauzalitate între fenomenele financiare.Finanţele constituie o ramură a ştiinţelor economice, este o ştiinţă economica. Finanţele publice au ca obiect de studiu următoarele:

• relaţii economice ce apar în procesul constituirii şi repartizării fondurilor bugetare şi extrabugetare ale autorităţilor publice centrale şi administrativ-teritoriale, denumite generic resurse financiare publice;

• metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public;• modalităţile folosite de stat pentru perceperea şi urmărirea impozitelor, taxelor şi veniturilor

nefiscale ale statului• metode de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice pe obiective, acţiuni,

beneficiari;• procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor publice din fonduri bugetare şi

extrabugetare;

7

Page 8: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

• întocmirea, aprobarea, executarea bugetelor de venituri si cheltuieli publice la diferite eşaloane ale autorităţilor publice;

• modalităţi de echilibrare a diferitelor categorii de bugete, de acoperire a eventualelor goluri temporare de casă şi de finanţare a deficitelor bugetare;

• organizarea şi efectuarea controlului financiar de natură administrativă şi jurisdicţională, controlul cu caracter preventiv, operativ curent şi, ulterior, exercitat de către diverse organe de stat, în legătură cu mobilizarea şi repartizarea veniturilor statului;

• gestionarea datoriei publice, plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat;• metode de raţionalizare a opţiunilor bugetare, metode de redistribuire a veniturilor statului in

funcţie de cerinţele politicii financiare de stat ale perioadei respective. In mod adiacent, finanţele publice se ocupă cu studiul politicii financiare promovate de stat,

de efectele directe sau indirecte ale prelevărilor de resurse la fondurile publice si ale repartizării acestora în procesul repartiţiei sociale. Finanţele publice au strânse legături cu dreptul administrativ si constituţional, astfel prelevările de resurse băneşti de la persoane fizice şi juridice la fondurile publice se stabilesc prin legi, hotărâri guvernamentale şi alte acte normative.

Chiar şi împrumuturile de stat sunt stabilite prin prospecte de emisiune aprobate prin acte normative aşa încât potenţialii investitori să poată accepta condiţiile împrumuturilor de stat în baza unui text de lege. Unii specialişti consideră finanţele publice o ramura a dreptului public ce are ca obiect studiul regulilor şi a operaţiunilor referitoare la banul public. Aceştia mai precizează că finanţele publice pot fi studiate din punct de vedere economic şi juridic.

În concluzie, finanţele publice reprezintă o disciplină de graniţă ce se interferează puternic cu economia politica, management, cu alte discipline de profil financiar şi monetar, cu dreptul administrativ si constituţional, comercial şi fiscal.

CURS 2Funcţiile finanţelor publice

Relaţiile financiare contribuie, prin mijloace specifice, la îndeplinirea şi exercitarea funcţiilor şi sarcinilor statului:1) funcţia de constituire şi distribuire a resurselor băneşti – funcţia de repartiţie;2) funcţia de control a finanţelor publice.Exercitarea celor două funcţii rezultă din următoarele împrejurări:

• pentru a-şi îndeplini funcţiile şi sarcinile ce-i revin, statul are nevoie de fonduri care se constituie în procesul repartiţiei PIB prin intermediul relaţiilor financiare;

• exercitarea unui control riguros asupra modului de desfăşurare a actelor economico-sociale prin intermediul relaţiilor financiare este necesar pentru cuantificarea efectelor economico-sociale utile realizate de pe urma eforturilor sociale- eforturi de constituire a resurselor.

Între cele două funcţii de repartiţie şi control există o strânsă interdependenţă, o interacţiune continuă, în sensul că funcţia de repartiţie creează un câmp larg de acţiune funcţiei de control şi invers, pe baza deciziei luate, urmare a acţiunii de control, se modelează constituirea şi repartizarea resurselor financiare ale societăţii.

Funcţia de repartiţie se manifestă în procesul repartiţiei produsului societăţii în economie şi constă, pe de o parte în mobilizarea resurselor financiare şi formarea fondurilor băneşti la dispoziţia

8

Page 9: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

statului şi, pe de altă parte, constă în distribuirea acestor resurse prin efectuarea cheltuielilor publice cu caracter economico-social. La constituirea fondurilor finanţelor publice participă deopotrivă, prin vărsăminte şi contribuţii stabilite prin lege, atât entităţi patrimoniale(regii autonome, societăţi cu comerciale), cât şi organizaţii cooperatiste, instituţii publice şi persoane fizice.

Fondurile finanţelor publice sunt alimentate cu resurse ce îşi au izvorul în PIB. În totalul resurselor finanţelor publice, o pondere hotărâtoare o au cele realizate cu titlu definitiv şi fără o contra prestaţie din partea statului. În procesul constituirii fondurilor financiare se nasc relaţii între persoane fizice şi juridice pe de o parte şi societatea generală reprezentată de stat, pe de altă parte. Cheltuirea fondurilor publice generează relaţii financiare între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice pe de alta parte. Distribuirea resurselor financiare publice cade în sarcina autorităţilor publice competente şi se face în baza resurselor financiare disponibile şi în funcţie de nevoia socială la un moment dat, stabilindu-se opţiuni pe baza unor criterii determinate de politica financiară a statului.

În procesul distribuirii resurselor financiare publice, prin efectuarea de cheltuieli publice , fluxurile financiare îmbracă diferite forme:

• cheltuieli bugetare pentru funcţionarea statului;• cheltuieli pentru apărare;• cheltuieli pentru învăţământ, sănătate;• cheltuieli privind CAS ;• subvenţii acordate unor agenţi economici;• cheltuieli de capital ce reprezintă investiţii în domeniul public;• cheltuieli cu dobânda aferentă datoriei publice;

În urma procesului de repartiţie a PIB şi a resurselor financiare publice au loc mutaţii importante între sferele de activitate economică şi socială, între ramurile şi subramurile economiei naţionale, între zone geografice şi membrii societăţii, deoarece persoanele fizice şi juridice ce beneficiază direct sau indirect de cheltuieli publice ale statului nu sunt întotdeauna aceleaşi cu persoanele fizice şi juridice, contribuabili care au contribuit la constituirea fondurilor financiare publice

Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie apreciată prin prisma mutaţiilor ce se produc în economie, prin prisma efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de altă natură produse de aceste mutaţii.

Redistribuirea resurselor financiare publice se poate realiza şi pe plan extern, nu numai intern. Aceasta se referă la contractarea de împrumuturi externe ce completează resursele financiare ale ţării şi la cheltuielile cu rambursarea acestor împrumuturi la datele scadente şi plata dobânzilor aferente împrumuturilor externe. O alta formă este şi achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor externe la organismele internaţionale la care statul sau alte organe de drept public sunt afiliate. Redistribuirea de resurse financiare între state se efectuează pe baza raporturilor şi convenţiilor bilaterale sau multilaterale în condiţii de rambursabilitate sau cu titlu definitiv.

Funcţia de control a finanţelor publice :Necesitatea acestei funcţii decurge din faptul că fondurile de resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi, iar societatea este interesată în: asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale, dirijarea resurselor respective cu luarea în considerare a priorităţilor stabilite de lege, utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă economică şi armonizarea intereselor imediate cu cele de perspectivă.

Controlul statului are o largă sferă de manifestare, dar indiferent de domeniul economic, cultură, asigurări sociale de stat acesta are trei mari obiective:

1. cunoaşterea sarcinilor specifice domeniului respectiv;2. efortul financiar al statului în domeniul respectiv;

9

Page 10: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

3. efectele utile scontate ale acestei finanţări.Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de funcţia de repartiţie

pentru că, controlul financiar ce constituie o manifestare a funcţiei de control se efectuează în principal şi în mod necesar în faza repartiţiei resurselor financiare. În această fază controlul financiar urmăreşte:

1. provenienţa resurselor ce alimentează fondurile publice şi destinaţia acestora;2. nivelul la care se constituie;3. titlul cu care se mobilizează aceste resurse şi cel cu care se repartizează către

diverşi beneficiari ;4. dimensionarea fondurilor în raport cu PIB ;5. gradul de redistribuire a fondurilor între sfere de activitate, sectoare sociale,

diferite regiuni şi zone geografice;6. modul de asigurare a echilibrului între necesarul de resurse financiare şi

posibilităţile de procurare. În ţara noastră controlul financiar de stat se exercită de organele curţii de conturi,

organismul ministerului finanţelor, organe specializate ale ministerelor, departamente de ministere, întreprinderi de stat şi instituţii publice. Atribuţii de control în domeniul de finanţe publice au şi Parlamentul şi Guvernul ţării, în sensul că ele adopta cadrul legislativ al acestora.

Principalele atribuţii ale curţii de conturi: Sunt supuse controlului curţii de conturi următoarele domenii:1. statul şi unităţile administrativ –teritoriale ale statului, în calitate de persoane juridice

de drept public cu serviciile şi instituţiile lor publice , autonome sau nu;2. Banca Naţională a României;3. regiile autonome;4. Societăţi comerciale la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale ale statului, sau

regiile autonome ale statului deţin integral sau peste jumătate din capitalul social;5. organisme autonome de asigurări sociale sau de altă natură care gestionează bunuri

şi valori într-un regim legal obligatoriu;6. curtea de conturi mai poate efectua controale atunci când consideră justificat şi la

alte societăţi comerciale private, atunci când acestea au raporturi juridice privind proprietatea publică sau privată a statului.

Fac obiectul controlului curţii de conturi următoarele:1. formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale, ale

bugetelor locale, precum şi mişcarea fondurilor între aceste bugete;2. constituirea, utilizarea şi gestionarea fondurilor speciale şi a fondurilor de tezaur;3. formarea şi gestionarea datoriei publice şi situaţia garanţiilor guvernamentale pentru

credite interne şi externe;4. utilizarea alocaţiilor bugetare pentru investiţii şi a subvenţiilor de stat;5. constituirea şi administrarea fondurilor de către instituţiile publice autonome cu

caracter financiar sau comercial;6. situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului şi

al unităţilor administrativ-teritoriale ale statului de către instituţii publice, regii autonome, societăţi comerciale care, în baza unui contract de închiriere, administrează domeniul public sau privat al statului.

Atribuţii ale Ministerului Finanţelor:Ministerul finanţelor, în calitate de organ al administraţiei publice centrale de specialitate cu

rol de sinteza, aplică strategia şi programul Guvernului în domeniul finanţelor publice, exercită

10

Page 11: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

administrarea generala a finanţelor publice, asigurând utilizarea pârghiilor financiare şi valutare în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă şi pentru stimularea iniţiativei agenţilor economici.

Ministerul Finanţelor are următoarele atribuţii:1. elaborează proiectul bugetului de stat, legii bugetare anuale, raportului asupra

proiectului bugetului de stat precum şi proiectul legii de rectificare a bugetului de stat;2. stabilirea echilibrului bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat şi a

rectificării acestuia;3. stabileşte metodologia pentru elaborarea proiectului bugetului de stat, a proiectelor

bugetelor locale;4. urmăreşte execuţia operativă a bugetului de stat, stabilind măsuri de încasare a

veniturilor şi limitarea cheltuielilor în vederea încadrării în deficitul bugetar aprobat;5. elaborează clasificaţia indicatorilor privind finanţele publice;6. elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat, a legii bugetului asigurărilor

de stat anuale;7. elaborează masuri pentru asigurarea echilibrului financiar valutar;8. administrează contul general al trezoreriei statului deschis la BNR;9. colaborează cu BNR la elaborarea balanţei de plăţi externe, a creanţelor şi a

angajamentelor externe, a reglementărilor din domeniul financiar şi valutar;10. contractează şi garantează împrumuturi de stat de pe pieţele financiare;11.elaborează lucrările privind conturile de execuţie ale bugetului de stat;12.elaborează proiecte privind acte de control în domeniul finanţelor publice;13. înfăptuieşte politica vamală;14.asigură administrarea monopolului de stat;15. Ministerul Finanţelor reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în domeniul

finanţelor publice în faţa justiţiei.Între Finanţele publice şi finanţele private există unele asemănări în sensul că ambele se

confruntă cu probleme de echilibru financiar. Deosebirile, însă, constau în următoarele:1. resursele necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor statului se procură de la

persoane fizice şi juridice prin măsuri de constrângere luate de autorităţile publice şi, într-o mai mică măsură, pe baze contractuale; întreprinderile private îşi procură resursele pe baze contractuale;

2. împotriva statului nu se pot lua măsuri de executare silită atunci când instituţiile publice centrale sau locale nu efectuează cheltuieli prevăzute în bugete, spre deosebire de acestea, împotriva întreprinderilor private se pot lua măsuri de executare silită atunci când nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale sau nu şi-au onorat angajamentele contractuale;

3. statul poate lua măsuri în legătură cu moneda naţională, pe când întreprinderile private nu pot influenţa legal această monedă pe care şi ele o folosesc;

4. finanţele publice sunt folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii, în timp ce finanţele private sunt puse în slujba realizării de profit;

5. gestiunea finanţelor publice este supusă dreptului public şi administrativ, ca ramură de drept, iar gestiunea financiară a întreprinderilor private urmează în raporturi regulilor dreptului comercial.

Noţiunile de finanţe publice şi finanţe private sunt adecvate ţărilor cu economie de piaţă în care cea mai mare parte a mijloacelor de producţie se află în proprietate privată ceea ce face posibilă şi necesară demarcaţia netă între sectorul public şi cel privat. În economia socialistă din trecut, faptul că mijloacele de producţie se aflau în proprietate colectivă făcea ca noţiunea de finanţe private să nu aibă obiect.

11

Page 12: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

MECANISMUL FINANCIAR CA PARTE INTEGRANTĂ A MECANISMULUI ECONOMIC

Conceptul de mecanism financiarFiecare ţară dispune de un anumit volum de resurse materiale, umane, financiare,

informaţionale de a căror utilizare depinde forţa sa economică. Ţara respectivă trebuie să asigure circuitul acestor resurse, utilizarea eficientă a lor precum şi o serie de programe care să ducă la obţinerea de rezultate favorabile în întreaga activitate desfăşurată.

Pentru realizarea acestor obiective trebuie construite anumite structuri, forme de organizare, de supraveghere şi control. La baza structurii construite stau o serie de principii în funcţie de care se organizează activităţi economico-sociale, se creează resurse, se evaluează efectele şi se determină eficienţa. De asemenea, sunt stabilite instrucţiuni cu ajutorul cărora se asigură stimularea sau frânarea anumitor ramuri sau sectoare de activitate, se previn sau se combat anumite fenomene, se realizează echilibrul necesar în toate domeniile economice şi sociale.

Toate aceste elemente de care depinde buna desfăşurare a economiei constituie mecanismul economic de funcţionare al acesteia. Acest mecanism asigură desfăşurarea acţiunilor economice-sociale, precum şi reglarea acesteia în concordanţă cu interesele exprimate prin politica statului respectiv.

În cadrul mecanismului economic, un rol important îl are mecanismul financiar, ca parte a acestuia. Mecanismul financiar este constituit din totalitatea structurilor, formelor, principiilor, pârghiilor economico financiare ce utilizează fonduri băneşti ala statului necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale în condiţiile economiei de piaţă şi a acţiunii legilor economice obiective.

Mecanismul financiar este alcătuit din următoarele componente:• sistemul de structuri şi forme de funcţionare a repartiţiei financiare şi de credit;• sistemul de politici, metode şi instrucţiuni de coordonare a activităţilor financiare;• sistemul de metode şi tehnici de măsurare, urmărire şi stimulare a eficienţei

economice şi sociale.Conceptul de mecanism financiar exprimă un mod de organizare şi conducere a fluxurilor

financiare prin care se realizează constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor financiare constituite în interesul economiei naţionale. Mecanismul financiar trebuie conceput în aşa fel încât să asigure şi să stimuleze desfăşurarea normală a activităţii economico-sociale şi, pe această bază, repartiţia şi circulaţia neîntreruptă a produsului social. Mecanismul financiar nu este stabilit o dată pentru totdeauna ci este perfectibil, are caracter dinamic şi o structură relativă.

Sistemul financiar, ca primă componentă a mecanismului financiar constă în constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti la dispoziţia statului se face pe căi şi după metode specifice având la bază principiul rambursabilităţii sau nerambursabilităţii şi care capătă destinaţii diverse în funcţie de nevoile generale ale societăţii la a căror satisfacere contribuie.

Principalele verigi ale sistemului financiar:1. finanţele agenţilor economici reprezintă veriga de bază a sistemului financiar şi

cuprinde relaţii economice de reprezentare în formă bănească a produsului social şi mai ales a venitului naţional, şi apar în legătură cu formarea fondurilor centralizate ale

12

Page 13: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

statului, a fondurilor proprii agenţilor economici, precum şi în legătură cu repartiţia şi utilizarea resurselor ce rămân la dispoziţia agenţilor;

2. bugetele de stat reprezintă veriga centrală a sistemului financiar, pentru că relaţiile ce reprezintă conţinutul bugetului de stat, mijlocesc constituirea şi repartizarea principalelor fonduri de resurse băneşti ale statului;

3. asigurările sociale sunt relaţii băneşti ce apar în legătură cu constituirea fondului de asigurări sociale şi repartizarea acestora pentru acordarea de pensii, ajutoare, îndemnizaţii, ş.a.

4. asigurările de bunuri şi persoane exprimă relaţiile băneşti ce iau naştere în scopul constituirii fondului de asigurări pe seama fondurilor plătite de asiguraţi, a repartizării şi utilizării acestora pentru acoperirea pagubelor, compensarea pagubelor şi acordarea sumelor asigurate la producerea evenimentelor acoperite prin asigurare;

5. creditul este expresia relaţiei de repartiţie a venitului naţional pentru constituirea unor fonduri prin atragerea disponibilităţilor băneşti temporar libere ale agenţilor economici şi populaţiei şi repartizarea acestora având la bază principiile rambursabilităţii în scopul satisfacerii unor necesităţi cu caracter temporar, atât al statului, cât şi ale agenţilor economici sau ale populaţiei;

Pârghiile financiare, a doua componentă a mecanismului financiar, reprezintă expresia valorică generalizată a unor relaţii economice prin intermediul cărora are loc repartizarea şi utilizarea cu titlu definitiv a resurselor financiare. Pârghiile financiare reprezintă, de asemenea, relaţii financiare prin intermediul cărora se încasează venituri publice sau se efectuează cheltuieli publice. Ele reprezintă instrumentul folosit în mod conştient de către stat, fiind integrate în mecanismul de funcţionare a economiei naţionale. În categoria pârghiilor financiare intră: impozite, taxe, taxe vamale, creditele; în categoria pârghiilor monetar valutare intră: cursul valutar, preţurile, tarifele, dobânzile. După rolul pe care-l au în procesul repartiţiei venitului naţional pârghiile financiare pot fi:

• de mobilizare (impozite şi taxe);• de repartiţie (subvenţii, burse, alocaţii pentru copii, cheltuieli publice specifice).

Normele juridice referitoare la finanţele publice, a treia componentă a sistemului financiar. Relaţiile financiare reflectă fluxuri băneşti multiple concretizate în transferul de valoare care determină practic transfer de putere de cumpărare şi mutaţii patrimoniale. DE aceea, aceste relaţii financiare trebuie să se bazeze pe acte riguros reglementate, pe acte cu putere legislativă şi executivă. În aceste acte normative este necesar să fie explicit prevăzute condiţiile în car se derulează transferul de valoare şi sancţiunile ce se aplică în cazul nerespectării condiţiilor stabilite. Actele normative cu caracter financiar au caracter obligatoriu şi sunt unitare pe întreg teritoriul ţării. Din această cauză, reglementările cu caracter financiar îmbracă formă juridică şi sunt sub formă de legi, hotărâri guvernamentale, instrucţiuni şi ordine elaborate de ministere şi instituţii bancare. Gradul lor de aplicabilitate se măsoară de la legi, hotărâri guvernamentale, ordonanţe aprobate prin lege şi ordine ale ministerelor sau ale altor instituţii de resort.

Curs3

Prin politică financiară, în general, se înţelege activitatea desfăşurată de clase, pături sau grupuri sociale în lupta lor pentru realizarea intereselor lor , precum şi metodele sau mijloacele cu ajutorul cărora sunt promovate aceste interese. Programul guvernamental al fiecărei ţări defineşte politica internă şi externă a statului. Pe plan intern, politica are în vedere, în primul rând, obiectivele economico- sociale, între care ritmul creşterii economice, proporţiile şi orientarea investiţiilor, dimensionarea consumului social, relaţiile dintre sectorul public şi cel privat, curba şomajului,

13

Page 14: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

indicele preţurilor şi tarifelor, evoluţia salariilor. Atingerea acestor obiective reclamă evident resurse financiare din partea statului, iar insuficienţa acestora face necesară intervenţia statului prin intermediul pârghiilor financiare. Metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare precum şi instrumentele şi instituţiile utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice, a relaţiilor financiare într-o anumită perioadă constituie componentele politicii financiare a statului. Politica financiară face parte din politica financiară a statului, dar faţă de care are o independenţă| relativă, în sensul că foloseşte mijloace specifice şi are obiective proprii. Politica financiară nu este un scop în sine, ci, împreună cu politica economică generală, este chemată să contribuie la realizarea obiectivelor majore ale economiei. În domeniul cheltuielilor publice, politica financiară trebuie să stabilească şi să urmărească mărimea, destinaţia şi structura acestora precum şi căile de urmat pentru optimizarea lor.

În domeniul resurselor financiare, politica financiară stabileşte şi urmăreşte volumul şi provenienţa resurselor, metodele de atragere a lor pentru realizarea obiectivelor propuse. În cadrul politicii financiare a statului, un rol important îl ocupă problema echilibrului financiar. Organele de decizie trebuie să-şi fixeze poziţia în legătură cu neconcordanţele ce pot apărea între volumul cheltuielilor ce trebuie acoperite şi nivelul resurselor financiare posibile de mobilizat.

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICECONŢINUTUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice concretizează cea de a doua fază a funcţiei de repartiţie, aceea a repartizării resurselor financiare pe diferite destinaţii. Utilizarea resurselor financiare pentru înfăptuirea obiectivelor cuprinse în programele guvernamentale se reflectă în cheltuielile publice prin care statul acoperă necesităţile publice de bunuri şi servicii, considerate prioritare într-o anumită perioadă. Cheltuielile publice exprimă relaţiile economico- sociale în formă bănească ce se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte. Cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor sale specifice, cheltuielile publice se materializează în plăţiIe efectuate pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare îndeplinirii funcţiilor statului şi politicilor sale, cum ar fi servicii publice generale, acţiuni social- culturale, acţiuni economice. Conţinutul economic al cheltuielilor publice se află în strânsă legătură cu destinaţia lor. Unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut şi reprezintă valoarea plăţilor pe carele efectuează investitorii publici cât şi cheltuielile curente şi alte cheltuieli exprimând numai o avansare de PIB şi nu un consum definitiv, ele reprezentând participarea statului la finanţarea formării brute de capital, atât în sfera producţiei materiale cât şi în sfera lui nematerială.

STRUCTURA CHELTUIELILOR PUBLICE

Cheltuielile publice efectuate de administraţiile publice centrale de sat din fonduri bugetare şi extrabugetare;

Cheltuielile colectivităţilor locale ( ale unităţilor administrativ- teritoriale locale );Cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociala ale statului;Cheltuieli ale organismelor internaţionale, finanţate din resursele publice prelevate de la

membrii acestora;Cheltuielile publice totale se obţin prin însumarea cheltuielilor pe categorii de administraţiile

publice, din care s-au dedus sumele reprezentând transferul de resurse între administraţiile publice centrale şi locale. Acest proces reprezintă echilibrarea bugetelor locale, iar cadrul respectiv conduce la determinarea cheltuielilor publice totale consolidate. Acestea cuprind cheltuielile administraţiei publice centrale, cheltuielile publice ale subdiviziunilor politice şi administrative

14

Page 15: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

finanţate de la bugetele lor locale.( bugetele statelor federale ), cheltuielile colectivităţilor locale finanţate din bugetele unităţilor administrativ- teritoriale.

Trebuie făcută distincţie între cheltuielile publice şi cele bugetare. Cheltuielile publice se referă la totalul cheltuielilor efectuate prin intermediul instituţiilor publice, care se acoperă fie de la buget, fie din fonduri extrabugetare proprii, iar cheltuielile bugetare se referă la acele cheltuieli ce se acoperă din bugetul de stat, din bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale de stat. Sfera cheltuielilor bugetare este mai restrânsă decât cea a cheltuielilor publice, diferenţa lor fiind fondurile extrabugetare.

Delimitarea cheltuielilor bugetare în cadrul celor publice se bazează pe câteva principii:

• efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă si aprobarea nivelului acestora de Parlament sau consilii locale, după caz, în conformitate cu legile în vigoare;

• narambursalitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor pe care s-au alocat aceste surse;

• efectuarea cheltuielilor bugetare este determinată şi de îndeplinirea anumitor condiţii legale, nu numai de existenţa resurselor financiare;

• finanţarea cheltuielilor bugetare se efectuează în funcţie de gradul de subordonare al activităţilor cu caracter bugetar.

În cazul cheltuielilor bugetare are loc exercitarea controlului financiar preventiv şi acordarea vizei, cu ocazia operaţiilor de deschidere a finanţării, de alocare şi de utilizare a resurselor financiare publice.

CRITERII DE GRUPARE A CHELTUIELILOR PUBLICE

Asemenea criterii se folosesc de autorităţile finanţelor publice din fiecare stat la elaborarea clasificaţiei bugetare, în baza cărora se întocmeşte ş se execută bugetul. Clasificaţia bugetară reprezintă gruparea într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare precis determinate a veniturilor şi cheltuielilor cuprinse în bugetele locale, bugetele instituţiilor şi serviciilor publice de interes local, bugetele activităţilor finanţate din venituri extrabugetare. Clasificaţia bugetară se utilizează atât în faza de elaborare şi aprobare a bugetelor respective, cât şi în faza de execuţie, servind la înscrierea în bugete a veniturilor, în funcţie de provenienţa lor, şi înscrierea cheltuielilor în raport de obiectivul sau funcţia căreia îi sunt destinate aceste cheltuielile precum şi în funcţie de caracterul economic al operaţiilor în care aceste cheltuieli se concretizează.

În practica financiară şi statistică a statelor şi organismelor internaţionale, se folosesc următoarele tipuri de clasificaţii: administrativă, economică, funcţională, financiară, în funcţie de rolul în procesul reproducţiei sociale, alte clasificaţii mixte sau combinate, cea folosită de ONU.

Clasificaţia administrativă are la bază criteriul instituţiilor prin care se efectuează cheltuielile publice: ministere, agenţii guvernamentale, instituţii publice autonome şi unităţi administrativ- teritoriale ale statului. Această grupare este utilă deoarece alocaţiile bugetare se stabilesc pe beneficiar, adică pe ministere, alte instituţii centrale şi unităţi administrativ- teritoriale. Acest criteriu este folosit la repartizarea cheltuielilor publice pe coordonatorii de credite bugetare.

Clasificaţia economică - în cadrul acesteia se folosesc 2 criterii de grupare :Primul conform căruia cheltuielile se împart în cheltuieli curente ( funcţionale ) şi cheltuieli de

capital ( cu caracter de investiţii ).Al doilea conform căruia cheltuielile se împart în cheltuieli de servicii publice sau

administrative şi cheltuieli de transfer sau redistribuire.

15

Page 16: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

Cheltuielile curente asigură întreţinerea şi buna funcţionare a instituţiilor publice, finanţarea acţiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane cu venituri insuficiente sau onorarea unor angajamente specifice statului ( împrumuturi ). Ele reprezintă un consum definitiv de PIB şi trebuie să se înnoiască anual.

Cheltuielile de capital se concretizează în achiziţionarea de bunuri de folosinţa îndelungată destinată sferei producţiei materiale sau sferei nemateriale. Ele duc la dezvoltarea şi modernizarea patrimoniului public.

Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative - cuprind, în general, remunerarea serviciilor, a prestaţiilor şi a furnizorilor necesari bunei funcţionări a instituţiilor publice sau achiziţionarea de mobilier, aparatura, echipamente. Acest gen de cheltuieli cuprinde atât cheltuielile curente, cât şi cheltuielile de capital.

Cheltuielile de transfer reprezintă trecerea unei sume de bani de la buget la dispoziţia unor persoane juridice ( întreprinderi productive ) sau unor persoane fizice sau a unor bugete ale administraţiilor locale. Ele pot avea caracter economic, în cazul subvenţiilor, sau caracter social, în cazul burselor, premiilor, etc.

Clasificaţia funcţională foloseşte drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice. Ele reflectă obiectivele politicii financiare ale statului. Instituţiile care funcţionează în orice domeniu de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare, iar conducătorii lor sunt coordonatorii de credite bugetare. În România, aceste domenii de activitate sunt prevăzute în legea finanţelor publice din 1996.

Clasificaţia financiară reprezintă gruparea cheltuielilor în funcţie de momentul în care se efectuează şi de modul în care se afectează resursele finanţelor publice. Conform acestei clasificaţii, cheltuielile publice sunt: definitive, temporare (operaţii de trezorerie ) şi virtuale sau posibile.

Cheltuielile definitive finalizează distribuirea resurselor financiare, cuprinzând atât cheltuielile curente cât şi de capital. Majoritatea cheltuielilor publice efectuate au caracter definitiv.

Cheltuielile temporare nu figurează în bugetele publice, ci se gestionează separate prin ţrezoreria publică

Cheltuielile virtuale sunt cheltuielile pe care statul se angajează să le efectueze in anumite condiţii ( garanţiile acordate de stat în cazul împrumuturilor primite ). după forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi : cu sau fără contraprestaţie, definitive sau provizorii, speciale sau globale.

Clasificaţia după rolul cheltuielilor publice În cadrul acestei clasificaţii, cheltuielile publice se împart în cheltuieli reale sau negative

şi economice sau pozitive. În cheltuielile reale intră : cheltuieli cu întreţinerea aparatului de stat, plata anuităţilor, a comisioanelor la împrumuturile de stat etc. şi ele reprezentând un consum definitiv de PIB.

Cele economice sunt investiţiile de stat pentru înfiinţarea de unităţi economice, pentru modernizarea celor existente, pentru construirea de drumuri, poduri, reprezentând o avansare de PIB.

Clasificaţia folosită de instituţii specializate ale ONU are la bază 2 criterii principale : clasificaţia funcţională şi economică.

Clasificaţia funcţionala ONU cuprinde : cheltuielile publice pentru serviciile publice generale, cheltuielile pentru protecţie socială, cheltuielile pentru apărare, cheltuielile pentru educaţie, cheltuielile pentru sănătate, cheltuielile pentru cultură, religie, etc.

Clasificaţia economică ONU cuprinde : cheltuielile ce reprezintă consumul final ( dobânzi aferente datoriei publice ), subvenţii de exploatare, achiziţii de terenuri şi active corporale şi necorporale. În România, cuprinderea în buget a cheltuielilor publice se aliniază la criteriile utilizate

16

Page 17: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

în clasificaţiile ONU, folosind următoarele grupări : clasificaţia economică, funcţională şi administrativă.

CURS 4Cheltuieli publice pentru acţiuni social culturaleCuprinde cheltuieli pentru învăţământ, cultură, culte, acţiuni cu activitate sportiva şi de

tineret, sănătate, asistenţă socială, şomaj.Caracterizare generală Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă a politicii sociale a statelor

şi presupune folosirea resurselor financiare publice în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei şi ale fiecărui individ în parte.

După cel de-al doilea război mondial, în America şi Europa a apărut o doctrina politica referitoare la sistemul de intervenţie din parte statului în scopul satisfacerii nevoilor fundamentale ale cetăţenilor numită stat providenţial. Conform acestei doctrine statul este reprezentat de modul de organizare al unei societăţi care garantează membrilor săi maximum de protecţie socială şi securitate economică prin redistribuirea impozitelor şi contribuţiilor sociale. Dar, dezvoltarea economiei moderne s-a dovedit neputincioasă în a aplica această doctrină şi a satisface direct, echilibrat şi echitabil multiplele nevoi sociale ale cetăţenilor. Autoritatea publică a acţionat şi acţionează în toate statele în trei direcţii:

1. garantarea unui venit minim al cetăţeanului, indiferent de forma de proprietate şi de acţiunile factorilor de piaţă;

2. implicarea statului în protecţia socială sau securitatea socială a cetăţenilor legate de bolile profesionale, bătrâneţe, şomaj;

3. asigurarea pentru toţi membrii societăţii a unor standarde mai bune de viaţă prin servicii sociale.

În realizarea acestor obiective o pârghie importantă o reprezintă cheltuielile pentru acţiuni social-culturale. Aceste cheltuieli publice sunt îndreptate spre satisfacerea, pe lângă nevoile individuale ale cetăţenilor şi a nevoilor sociale ce vizează învăţământul, cultura, protecţia socială. Aceste acţiuni se realizează pe perioade mari de timp şi necesită resurse financiare importante. Ele se concretizează fie în servicii publice gratuite, fie în servicii publice cu plata redusă şi transferuri băneşti: burse, alocaţii, etc.

Partea din venitul naţional destinată necesităţilor de natură socială a evoluat foarte mult, astfel în ţările dezvoltate, dacă până la cel de-al doilea război mondial se aloca în această direcţie circa 6% din venitul naţional, în anii 50 ponderea era de 20%, astăzi ajungând la 30-50%.

Cheltuielile publice privind acţiunile social-culturale au un rol economic şi social determinat de faptul că prin aceste cheltuieli se realizează :

• educaţia şi instrucţia copiilor şi tinerilor;• ridicarea calificării profesionale;• asistenţa medicală a indivizilor; se influenţează evoluţia demografică şi se asigură

ridicarea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie a membrilor societăţii.Prin aceste acţiuni se influenţează şi cererea de bunuri de consum care, implicit, stimulează

producţia. Sursele de acoperire a acestor cheltuieli sunt publice sau private, interne sau externe, dar se concretizează în:

a. fondurile bugetare (ale bugetelor centrale de stat sau locale);b. cotizaţii sau contribuţii suportate de persoane fizice sau juridice care

alimentează bugetul asigurărilor sociale sau fondurile de şomaj;fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private utilizate pentru finanţarea cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaţilor sau cu protecţia socială;

17

Page 18: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

c. veniturile realizate de instituţiile social-culturale din diverse activităţi specifice;

d. veniturile populaţiei care suportă cotizaţii, taxe;e. fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ înfiinţate pentru a sprijini

aceste acţiuni social-culturale ;f. ajutoarele financiare externe care costau în credite rambursabile sau

ajutoare nerambursabile acordate unor ţări din fonduri constituite la nivel de organisme internaţionale: UNICEF, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Banca Mondială.

În ultimii ani statele dezvoltate îşi revizuiesc politicile sociale şi le supun principiilor de eficienţă şi de piaţă pentru că se consideră că ajutoarele sociale directe trebuie acordate limitat pentru a nu incita la nemuncă şi pentru a nu transforma persoanele ajutate în asistaţi permanenţi de către stat. Se consideră că intervenţia statului pe plan social trebuie să asigure numai compensarea eventualelor efecte negative ale concurenţei sau ale factorilor de mediu.

Cheltuielile publice pentru învăţământDezvoltarea învăţământului se realizează în concordanţă cu etapele dezvoltării economico-

sociale şi cu cerinţele egalizării condiţiilor de instruire şi educare a tuturor membrilor societăţii. Creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ este datorată acţiunii mai multor factori cum ar fi:

factori demografici (creşterea populaţiei, rezultând creşterea populaţiei şcolare);

factori economici (dezvoltarea economiei şi tehnologiei reclamând o forţă de lucru cu calificare superioară, ceea ce a adus la dezvoltarea învăţământului şi a cheltuielilor);

factori sociali şi politici (se referă la politica şcolară, la nivelul învăţământului obligatoriu, la resursele, facilităţile şi ajutoarele îndreptate către instituţiile de învăţământ sau către elevi şi studenţi.

Finanţarea învăţământului se realizează în mod diferit în funcţie de sistemul de învăţământ adoptate de o ţară sau alta precum şi de tranzacţiile sau necesităţile economice şi sociale specifice. Potrivit clasificaţiei UNESCO, diferitele tipuri şi niveluri de învăţământ se grupează în învăţământ preşcolar, primar, secundar, superior, etc. Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se realizează din surse ca: bugetul de stat, fondurile speciale, surse ale populaţiei, surse ale organizaţiilor fără scop lucrativ, donaţii, ajutoare externe. Bugetul de stat este principala sursă de finanţare.

În ţările dezvoltate, ca şi în cele în curs de dezvoltare, există două tipuri de unităţi de învăţământ: publice (finanţate de la buget) şi private care sunt independente total sau sunt subvenţionate parţial de la buget. Învăţământul privat se organizează în cele mai multe ţări pe criterii confesionale. Numărul elevilor în învăţământul privat nu este foarte mare(1,5-5%) cu excepţia Franţei (17%). Învăţământul privat este supus controlului statului şi se conformează reglementărilor oficiale privind cadrele didactice, organizarea învăţământului şi a examenelor.

Principala sursă de finanţare o reprezintă taxele şcolare care acoperă total sau parţial costul învăţământului. În general, se apreciază că taxele acoperă 20% din cheltuielile de învăţământ. Învăţământul superior are o serie de caracteristici din punct de vedere al finanţelor:

o resursele de finanţare sunt alocaţiile bugetare care, în Franţa şi Germania, depăşesc 90% din resurse;

o resursele proprii sunt taxe de studii sau venituri din activităţi autofinanţate;

18

Page 19: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

o resursele externe obţinute prin Banca Mondială sau Uniunea Europeană.Taxele de studii sunt o caracteristică importantă a învăţământului superior. Studenţii, spre

deosebire de elevi, sunt ajutaţi prin burse sau credite. Creditele se acordă, de regulă, de întreprinderea care urmează a-l angaja pe student după absolvire, efectuând o investiţie în resursa umană. Costul învăţământului superior este mare, iar eficienţa acestuia se măsoară prin indicatorii: costul unitar pe student, coeficientul eficienţei economice a cheltuielilor de învăţământ, termenul de recuperare a cheltuielilor de învăţământ. Familiile participă, pe lângă taxă, şi cu alte cheltuieli pe care le suportă legat de rechizite, cheltuieli de transport, etc.

Fondurile sau contribuţiile întreprinderilor la finanţarea învăţământuluiAcestea finanţează învăţământul fie prin creditarea unor studenţi, fie prin organizarea de

cursuri profesionale proprii, specifice, dar cel mai mult, prin contribuţiile impuse de stat. Fondul special pentru susţinerea învăţământului de stat se constituie din următoarele surse:

o o cotă de 2 % aplicată asupra fondurilor de salarii realizate lunar de regiile

autonome, societăţile comerciale, companiile naţionale, instituţiile naţionale de

cercetare-dezvoltare, organizaţii economice străine cu sediul în România, de

reprezentanţele din România a societăţilor străine care angajează personal

român, precum şi de alte persoane juridice care realizează activităţi economice

în România;

o donaţii şi sponsorizări ale persoanelor fizice şi juridice, române şi străine.

Sumele reprezentând contribuţia de mai sus sunt deductibile din punct de

vedere fiscal. Gestionarea acestui fond se asigură de Ministerul Educaţiei

Naţionale. Fondul acesta special se utilizează pentru suplimentarea alocaţiilor

de la bugetul de stat şi de la bugetele locale pentru învăţământul de stat la

capitolele cheltuieli de capital şi cheltuieli materiale.

CURS 5Cheltuieli publice pentru cultură, culte şi acţiuni pentru activitate sportivă şi de tineret

Resursele financiare destinate culturii, cultelor , acţiunilor sportive şi de tineret contribuie la creşterea calităţii factorului uman, la crearea şi îmbogăţirea nivelului cultural, la cultivarea gusturilor şi idealurilor morale şi estetice, educaţie fizică, fapt ce reprezintă o investiţie în resurse umane care chir dacă nu au efect imediat, influenţează pozitiv activitatea economica şi socială şi în final contribuie la creşterea economică. Instituţiile şi acţiunile finanţate în acest domeniu sunt: instituţiile culturale(biblioteci, muzee, case de cultura, edituri), instituţii artistice( teatre, case de filme), cultele şi acţiunile sportive şi de tineret. Activitatea acestor instituţii se concretizează în bunuri materiale(cărţi, filme, discuri, pictură, sculptură), sau servicii culturale(concerte, spectacole de operă, concursuri sportive).

19

Page 20: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

Instituţiile şi activităţile cultural-artistice, cultele şi acţiunile sportive şi de tineret sunt finanţate de la bugetele locale. Finanţarea se poate realiza şi prin venituri proprii, din donaţii şi/sau sponsorizări. Sursele de finanţare sunt:

1. finanţare bugetară--se manifestă prin alocarea integrală de la buget a fondurilor necesare întreţinerii şi funcţionării instituţiilor şi vărsarea la buget a eventualelor venituri realizate, sistem ce se practică, de regulă, la biblioteci;

2. finanţare din venituri extrabugetare şi alocaţii din buget—are loc prin reţinerea veniturilor încasate pentru a acoperi cheltuielile şi primirea în completare a unor subvenţii de la bugetul de stat sau de la cele locale în funcţie de subordonare(case de cultură, muzee, etc);

3. finanţare integrală din venituri extrabugetare(autofinanţare).De exemplu: editurile şi casele de film;

4. finanţare din fonduri extrabugetare. DE exemplu: în 1997, Fondul Cinematografic Naţional era gestionat de Oficiul Naţional Cinematografic; resursele acestor fonduri provin din încasări din organizarea unor manifestaţii specifice, taxe şi contribuţii, iar sumele sunt alocate pentru sprijinul financiar selectiv sau de drept (prime de difuzare) producătorilor sau distribuitorilor de filme. În 1998 s-a creat Fondul Cultural Naţional gestionat de Ministerul Culturii. Acesta are ca surse contribuţii între 1 şi 5% calculate asupra încasărilor realizate de agenţii economici care efectuează acte de comerţ cu bunuri culturale ( reproduceri de artă, discuri, CD-uri).

Cultele religioase sunt libere şi autonome faţă de stat, iar finanţarea celor recunoscute se realizează prin surse de la bugetul de stat şi se completează cu venituri proprii. Activitatea sportivă şi de tineret se finanţează din alocaţii bugetare în proporţie de 75%, iar din veniturile proprii obţinute din manifestări sportive şi de tineret în proporţie de 25%. Cheltuielile publice pentru cultură, culte, acţiuni cu activitate sportivă şi de tineret fac obiectul sponsorizării. Astfel legea privind sponsorizarea prevede posibilitatea ca orice persoană fizică sau juridică de utilitate publică sau care desfăşoară activităţi non-profit cu caracter umanitar, filantropic, cultural, educativ, ştiinţific, religios şi sportiv poate beneficia de sponsorizări.

Sponsorizarea este actul juridic prin care două persoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri sau mijloace financiare pentru susţinerea de activităţi fără scop lucrativ desfăşurate de beneficiarul sponsorizării care are obligaţia iar sponsorul are dreptul numai de a aduce la cunoştinţa publicului sponsorizarea prin promovarea numelui, mărcii sau a imaginii sponsorului. În schimb, sponsorul are dreptul la facilităţi fiscale privind impozitarea cu impozitul pe profit, prin reducerea bazei impozabile cu echivalentul sponsorizărilor, dar nu mai mult de:

• 10% în cazul sponsorizărilor în domeniile: cultură, artă, învăţământ, sănătate, protecţia mediului ;

• 8% în cazul sponsorizărilor în domeniile: educaţie, dreptul omului, ştiinţă-cercetare, monumente istorice şi sport cu excepţia fotbalului (5%);

• 5% în cazul sponsorizărilor în domeniile: religios, social, asociaţii profesionale şi fotbal.

Spre deosebire de sponsorizarea care se poate adresa atât persoanelor fizice cât şi juridice fără scop lucrativ precum şi instituţiilor publice, mecenatul se adresează numai persoanelor fizice. Conform legii, mecenatul reprezintă un act de liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică numită mecenă transferă fără obligaţii de contrapartidă directă sau indirectă dreptul se proprietate asupra unor bunuri sau mijloace financiare către o persoană fizică ca activitate filantropică sau cu caracter umanitar în domeniile: cultural, artistic, medical sau ştiinţific. Dacă sponsorizarea are la bază un contract, mecenatul trebuie să aibă un act în formă autentică în care specifică obligaţiile,

20

Page 21: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

durata şi valoarea mecenatului. Baza impozabilă a persoanelor juridice care efectuează mecenat se poate reduce cu 10% dar, cumulată sponsorizarea cu mecenatul, nu pot depăşi 10% din baza impozabilă.

În ambele cazuri funcţionează principii comune ca:• în ambele cazuri se interzice ca sponsorul, mecena sau beneficiarul să efectueze

reclamă comercială autentică, concomitentă sau ulterioară în favoarea acestei activităţi;

• sunt interzise sponsorizările reciproce între persoanele fizice sau persoanele juridice;• sunt interzise sponsorizările între rude sau afini (rudele soţului sau soţiei);• sumele primite prin sponsorizare sau mecenat sunt scutite de plata impozitului pe

venit;

Cheltuieli publice pentru sănătateOrganizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca fiind o stare de bu7năstare fizică ,

mentală şi socială şi nu doar ca o absenţa a bolii sau infirmităţii. Rezultă că ocrotirea sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală ci şi una cu profund caracter social, făcând parte din ansamblul condiţiilor social economice de dezvoltare.

Cheltuielile pentru sănătate sunt într-o continuă creştere datorită amplificării nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect al creşterii numărului populaţiei, accentuarea factorilor de risc datorită dezvoltării tehnologiei, a poluării mediului, datorită creşterii costului prestaţiei medicale.

Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor sanitare, spitalelor, policlinicilor, dispensarelor precum şi finanţarea unor acţiuni de prevenire a îmbolnăvirilor, de evitare a accidentelor şi de educaţie sanitară.

În concepţia actuală, medicina nu este doar medicina bolnavului ci şi a omului sănătos cu accent pe profilaxie sau provenirea maladiilor. Ocrotirea sănătăţii este un serviciu public ce nu poate fi supus cerinţelor pieţei ci trebuie supus unei economii de tip administrativ pentru că relaţia medic-pacient nu este o relaţie comercială ci implică şi alte aspecte umanitare şi de ştiinţă medicală. În ţările dezvoltate, sunt cunoscute şi practicate două sisteme principale de finanţare a sănătăţii: sistemul german şi cel englez.

Sistemul german de finanţare a sănătăţii se caracterizează prin faptul că se bazează pe cotizaţii obligatorii suportate în părţi egale de salariaţi şi de întreprinderi. Aceste cotizaţii sunt mobilizate de instituţii speciale numite Case de Asigurări de Sănătate. Pacienţii nu plătesc pentru consultaţie şi nici pentru tratamente pentru că respectivele Case încheie contracte cu medici, farmacii, şi alţi specialişti medicali şi ele suportă cheltuielile. In acest sistem se face o separare între sistemul medical ambulatoriu şi cel spitalicesc.

Sistemul ambulatoriu este în întregime privat in sensul că medicii negociază cu casele de asigurări suma finanţării şi onorariile pentru consultaţii iar cel spitalicesc este public, personalul medical din spitale fiind salarizat de stat.

Finanţarea publică reprezintă circa 25%, iar finanţarea din casele de asigurări circa 75%Sistemul englez oferă îngrijiri medicale pentru toţi indivizii . Statul finanţează integral

ocrotirea sănătăţii prin sistemul naţional de sănătate. Este un sistem bazat pe resurse financiare ce provin din impozite. Pacienţii nu plătesc nimic dar au obligaţia de a se înscrie la un medic, acesta primind remuneraţia de la sistemul naţional de sănătate pe baza contractului încheiat cu acesta.

21

Page 22: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

Finanţarea bugetului este, în acest sens, de circa 85% iar restul se face din alte fonduri sau de la populaţie.

În SUA, asigurările de sănătate se realizează prin intermediul pieţei prin asigurări private de sănătate. Statul american finanţează doar două programe în domeniul sănătăţii: medicare pentru persoanele în vârstă de peste 65 de ani şi medicaid pentru persoanele cu venituri mici.

Sursele de finanţare ale cheltuielilor pentru sănătate sunt:1. fonduri alocate de la buget;2. cotizaţii pentru asigurările de sănătate;3. resurse ale populaţiei;4. ajutoare externe.

În România, resursele financiare destinate acestui scop proveneau până în 1998 de la bugetul statului, dar în cadrul reformei ce se desfăşoară în domeniul sănătăţii s-a introdus un nou sistem de ocrotire a sănătăţii asemănător sistemului german: asigurările sociale de sănătate. Acestea u caracter obligatoriu, funcţionează descentralizat (la nivel de unităţi administrativ-teritoriale), iar resursele băneşti necesare sunt constituite din contribuţiile angajaţilor (7%), ale angajatorilor (persoane fizice şi juridice-7%). Din 1998, în cheltuielile publice de sănătate, alături de cheltuielile bugetare şi fondul special de sănătate care există, s-a instituit şi fondul de asigurări sociale de sănătate.

În condiţiile actuale, sursele de finanţare ale cheltuielilor publice pentru sănătate sunt:1. fonduri de asigurări sociale de sănătate;2. bugetul de stat;3. fondul special pentru sănătate;4. cheltuielile populaţiei pentru sănătate;5. cheltuielile unor fundaţii, organizaţii non-profit, de caritate;6. resurse externe.

Fondurile pentru asigurări sociale de sănătate reprezintă 60 din cheltuielile publice şi se

constituie la două niveluri: fondul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi fondurile Caselor de

Asigurări de Sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti. Contribuţiile acestor fonduri sunt:

contribuţia angajaţilor (7%) asupra salariului realizat şi contribuţia angajatorilor (7%) aplicată asupra

fondului de salarii realizat şi care se înregistrează pe cheltuielile acestora.

Fondul special pentru sănătate se constituie în afara bugetului de stat pe seama unor taxe

percepute asupra activităţilor dăunătoare sănătăţii, prelevate de la persoane juridice care realizează

încasări din:

-acţiuni publicitare la produsele din tutun, ţigări, băuturi alcoolice (10% din încasări);

-încasări din vânzarea de produse din tutun, ţigări, băuturi alcoolice (1% din valoarea acestor

încasări).

În acest fond se mai cuprind şi cote din veniturile obţinute de unităţile sanitare ca policlinici

cu plată sau taxe pentru examene medicale.

Bugetul de stat finanţează integral cheltuielile curente ale unităţilor sanitare, organizate ca

instituţii publice: instituţiile şi centrele de sănătate publică, inspectoratele de sănătate publică,

centrele de medicină preventivă, Academia de Ştiinţe Medicale, spitalele de boli infecto-

contagioase.

22

Page 23: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

Cheltuielile populaţiei sunt cheltuieli pentru servicii medicale sau medicamente.

Resursele externe de finanţare: în1991, România a beneficiat de un credit acordat de Banca

Mondială în valoare de 150 milioane $ pentru realizarea reformei în domeniul sănătăţii.

CURS 6Cheltuieli publice pentru protecţia socialăÎn cadrul acestei grupe de cheltuieli social-culturale se cuprind cheltuieli pentru acordarea de

ajutoare, alocaţii, pensii, indemnizaţii unor persoane salariate sau nesalariate(bătrâni, handicapaţi, şomeri, femei, copii). În prezent, mecanismele financiare pentru realizarea protecţiei sociale în diferite ţări dezvoltate se caracterizează prin următoarele elemente:

• existenţa de cotizaţii sociale, salariale sau patronale pentru constituirea fondurilor securităţii sociale;

• situarea la baza acţiunilor privind protecţia socială a principiului mutualităţii(reciprocităţii) şi solidarităţii sociale;

• existenţa unor instituţii şi în sectoarele private care efectuează servicii sau prestaţii sociale;

• existenţa sau nu a unui volum minim garantat.Cheltuieli pentru ajutorul de şomajAjutorul de şomaj este o formă de susţinere materială a celor rămaşi temporar fără lucru, a

persoanelor disponibilizate şi se acordă dintr-un fond constituit din contribuţii obligatorii ale salariaţilor şi patronilor şi în completare din subvenţii alocate din fonduri bugetare. Perioada de timp pentru care se acordă ajutor de şomaj, în general, variază între 3 şi 24 luni. Există două forme de ajutor de şomaj: alocaţia de şomaj care se acordă salariaţilor ce au o anumita vechime în muncă şi au plătit cotizaţii şi ajutorul de şomaj care se acordă salariaţilor şomeri nou veniţi pe piaţa forţei de muncă. In România, contribuţia la fondul pentru ajutorul de şomaj are două componente: 1,5% asupra fondului de salarii realizat de unităţile economice, instituţii, asociaţii non-profit care au personal angajat şi 1% asupra salariilor realizate de angajaţi prin reţinere pe statul de plată.

Cheltuieli pentru asistenţă socialăAsistenţa socială cuprinde acţiunile întreprinse de societate pentru ocrotirea şi susţinerea

materială a familiilor sau persoanelor în vârstă fără venituri, a săracilor, a handicapaţilor, invalizilor, foştilor combatanţi, emigranţilor, refugiaţilor, văduvelor de război, orfanilor sau foştilor deţinuţi politici. O formă specifică de asemenea cheltuială o reprezintă alocaţia de stat pentru copii care se acordă până la 16 ani sau 18 ani dacă urmează o formă de învăţământ. Nivelul este fix şi se acordă lunar, nu depinde de salariile părinţilor şi se indexează periodic odată cu indexarea salariilor.

Asigurări socialeNecesitatea asigurărilor sociale este determinată de dezvoltarea factorilor de producţie şi în

special de dezvoltarea industriei când au apărut asociaţii, cluburi muncitoreşti care încep să pună problema ocrotirii muncitorilor în cazul incapacităţii de muncă sau a invalidităţii pentru că cetăţenii pot ajunge, din diferite motive legate de muncă (lipsa igienei, a protecţiei muncii, accidente de lucru, îmbolnăviri profesionale) sau din motive de limite de vârstă sau maternitate, la imposibilitatea de a munci este necesar ca statul, companiile naţionale, regiile autonome, societăţile comerciale să ia din timp măsurile corespunzătoare pentru protecţia muncitorilor asigurându-le veniturile necesare traiului acestora şi familiilor lor pe perioada incapacităţii de lucru.

Fiind o importantă problemă de stat, asigurările sociale ale cetăţenilor sunt garantate de constituţie, de codul muncii şi de alte acte normative. Astfel constituţia prevede: dreptul la ocrotirea

23

Page 24: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

sănătăţii este garantat ; statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice; statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Cetăţenii au dreptul la pensii, la concediul de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile de stat, la ajutorul de şomaj şi la alte forme de asistenţă socială prevăzute de lege. Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat.

Asigurările sociale reprezintă o instituţie obiectiv necesară a societăţii, chemată să rezolve protecţia salariaţilor, cooperatorilor, pensionarilor şi a familiilor lor în cazul de incapacitate temporară sau permanentă de muncă. Conţinutul economic al asigurărilor sociale este determinat de trăsăturile societăţii economice. Asigurările sociale reprezintă acea parte a relaţiilor social-economice băneşti cu ajutorul cărora, în procesul repartiţiei PIB, se formează, se repartizează, se gestionează şi se utilizează fondurile necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor, pensionarilor şi familiilor lor aflaţi în incapacitate temporară sau permanentă de muncă.

Asigurările sociale se materializează în acordarea de către stat sau de către anumite organizaţii de indemnizaţii, ajutoare, pensii, trimiteri la odihnă şi tratament balnear şi alte gratuităţi. În perioada actuală, sistemul naţional de asigurări sociale în România are următoarele componente:

• asigurări sociale de stat din cooperaţia meşteşugărească;• asigurări sociale de stat din cadrul asociaţilor agricole;

• asigurări sociale de stat ale avocaţilor;• asigurări sociale de stat ale cultelor;• asigurări sociale de stat ale artiştilor plastici;• asigurări sociale de stat le scriitorilor şi muzicienilor.

Sistemul public naţional de asigurări sociale este organizat pe baza următoarelor principii:1. unicitatea- funcţionează un singur sistem public naţional de asigurări sociale; este

expresia solidarităţii sociale în general şi a solidarităţii între generaţii, în special;2. obligativitatea- persoanele fizice care desfăşoară activitate aducătoare de venituri şi

care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege sunt cuprinse, prin efectul legii, în sistemul public naţional de asigurări, beneficiind de drepturi, având, prin efectul legii, şi obligaţii reglementate;

3. garantarea de către stat- drepturile de asigurări sociale sunt garantate de stat, el sprijinind sistemul de asigurări sociale prin acoperirea deficitelor acestuia, prin surse bugetare;

4. generalitatea- cetăţenii sunt ocrotiţi în toate cazurile şi pentru toată perioada de pierdere a incapacităţii de muncă inclusiv mamele în perioada de sarcină şi creşterea copilului;

5. contributivitatea- fondurile sistemului public de asigurări sociale se constituie, în principal, pe baza contribuţiilor plătite de unităţile cu personal salariat şi din contribuţiile salariaţilor ce cotizează pentru pensia suplimentară, pentru ajutorul de şomaj, pentru bilete de odihnă şi tratament, etc.

6. egalitatea- persoanele asigurate beneficiază de acelaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii prevăzute de lege. Nivelul salariului (venitului) este elementul de referinţă în determinarea contribuţiilor;

7. Respectarea cerinţelor eticii şi echităţii sociale- asigurările sociale se realizează în concordanţă cu cerinţele eticii şi echităţii sociale, în sensul că pensiile şi celelalte forme de asigurări sunt reglementate şi acordate pe baza contribuţiei aduse la dezvoltarea societăţii, urmărindu-se un raport echitabil între veniturile care provin din salarii şi cele realizate din pensii, raport menit să stimuleze persoanele care lucrează

24

Page 25: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

în sfera producţiei materiale. De asemenea, se urmăreşte un raport echitabil între pensiile mici şi cele mari;

8. pensiile sunt scutite de impozite şi taxe- pensiile nu se impozitează;9. imprescriptibilitatea drepturilor de asigurări sociale- drepturile privind asigurările

sociale nu se prescriu ci ele pot fi oricând cerute de cetăţeni;10. imposibilitatea cesiunii dreptului de asigurări sociale- dreptul de creanţă privind

pensiile şi indemnizaţiile de asigurări sociale nu pot fi cedate total sau parţial, fiind drepturi personale care nu fac obiectul unor tranzacţii;

11.autonomia şi descentralizarea asigurărilor sociale- funcţionarea sistemului atât la nivelul central, prin Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale fapt ce face mai fluentă atât atragerea contribuţiilor, cât şi efectuarea cheltuielilor.

Sursele de constituire a fondurilor de asigurări sociale:• contribuţia pentru asigurările sociale a persoanelor fizice şi juridice care folosesc

personal salariat diferenţiate pe grupe de muncă, procent ce se calculează asupra fondului de salarii realizat în luna respectivă: -grupa I de muncă –40%

-grupa II de muncă –35%

-grupa III de muncă – 30%

-15% pentru salariul minim pe ţară în cadrul personalului casnic angajat de persoane

fizice pentru îngrijirea persoanelor cu handicap, copiilor, vârstnicilor;

• contribuţia la fondul de pensie suplimentară în procent de 5% datorată de salariaţi pe

parcursul vieţii active şi se aplică la salariul tarifar brut (de încadrare);

• contribuţii la fondul de pensii şi asigurări sociale ale agricultorilor. Este datorată de agenţi economici producători de produse agricole, de agenţi economici care prelucrează şi industrializează produse agricole şi agenţii economici care comercializează produse agricole (pentru producători 3,5%, 2% pentru agenţii care industrializează, pentru agenţii care comercializează 4% din adaosul comercial realizat);

• contribuţiile societăţilor, a unităţilor economice la fondul pentru plata ajutorului de

şomaj (5% aplicat la fondul de salarii realizat);

• contribuţiile salariaţilor la fondul pentru plata ajutorului de şomaj (1% aplicat la salariul

tarifar de încadrare al salariatului);

• contribuţiile diferenţiate ale salariaţilor şi pensionarilor pentru odihnă şi tratament

balnear.

Toate aceste contribuţiile sunt venituri la baza asigurărilor sociale de stat . Ele se plătesc

lunar de către agenţii economici care reţin la sursă şi contribuţiile salariaţilor.

Fondul de salarii realizat cuprinde:

-salariile tarifare ale personalului angajat;

-drepturile băneşti pentru concediile legale;-sporurile la salarii;

25

Page 26: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

-indemnizaţii la conducere şi premiile acordate.Contribuţia unităţii se calculează asupra salariului tarifar brut. În ţările din europa, fondul de

asigurări sociale se constituie din cotizaţiile salariaţilor, din contribuţia patronilor şi subvenţii din partea statului.

Exemplu: în Austria 13% pentru companii 12% pentru salariaţi statul subvenţionează orice deficit; în Belgia 15% pentru companii 14% pentru salariaţi statul subvenţionează orice deficit; în Franţa 20% pentru companii 16% pentru salariaţi statul subvenţionează orice deficit; în Elveţia 5% pentru companii 6% pentru salariaţi se acordă subvenţii de 20% din pensiile pentru bătrâneţe şi 50% din cele pentru invaliditate.Formele de protecţie socială a cetăţenilor prin asigurări sociale de stat sunt:

a) pensiileb) trimiteri la tratament şi odihnă;c) ajutor de şomaj;d) ajutor de integrare personală;e) unele indemnizaţii şi ajutoare sociale precum şi unele cheltuieli cu

ocrotirea sănătăţii.Aşa cum rezultă din declaraţia lunară de asigurări sociale, o serie de cheltuieli ale

asigurărilor sociale s efectuează direct prin deducerea din contribuţia la asigurările sociale pe care o datorează lunar şi anume: indemnizaţii de boală, de sarcină şi lehuzie, de îngrijire a copilului bolnav, ajutoare pentru accidente de muncă şi pentru prevenirea îmbolnăvirilor.

Principiile dreptului la pensie:1. îmbunătăţirea raportului între pensii şi salariul tarifar;2. echitate socială;3. stimularea unei vechimi cât mai mari în muncă;4. cuantumul pensiei depinde de condiţiile de muncă şi vechimea în muncă;5. justa corelare între pensia de invaliditate şi pentru munca depusă şi limita de vârstă;6. instituirea pensiei suplimentare din contribuţia salariaţilor;7. unicitatea pensiei;8. pensia nu este impozabilă;9. dreptul la pensie nu poate fi cedat;10. dreptul la pensie nu se prescrie;11. indexarea şi majorarea periodică a pensiilor în funcţie de natura inflaţiei

Pensiile de asigurări sociale sunt următoarele:1. pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă;2. pensia pentru pierderea capacităţii de munca din cauză de accidente de muncă sau

boală profesională;3. pensia pentru pierderea capacităţii de munca în afara procesului de muncă;4. pensia de urmaş şi pensia suplimentară.

CURS 7Pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă

26

Page 27: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

Acordarea acestor pensii necesită îndeplnirea cumulativa a doua condiţii: persoana să fi îndeplinit vârsta când se consideră că nu mai există capacitate normală de muncă şi să aibă o anumită vechime în muncă. Legislaţia prevede anumite derogari de la normele generale, reducându-se vârsta şi vechimea în munca în funcţie de gradul de munca, categoriile de personal, maternitate, particularităţile activităţii specifice sau de existenţa unor handicapuri fizice.

Pensionarea se face la cerere sau din oficiu. Pensionarea la cerere se face pentru bărbaţi la 60 ani cu vechimea în muncă de minim de 30 ani, iar la femei la 55 ani cu vechimea în muncă de 25 ani. Aceste persoane îşi pot continua activitatea si dupa emiterea deciziei de pensionare dacă nu solicită punerea în aplicare.

Pensionarea din oficiu se face dupa împlinirea vârstei de 62 ani cu vechimea în muncă de minim de 30 ani, iar la femei la 57 ani cu vechimea în muncă de cel putin de 25 de ani. Pe baza cererilor salariaţilor, agenţii economici sau instituţiile pot aproba ca aceste persoane să îşi continue activitatea trei sau mai mulţi ani.

Derogări:

a) Pentru personalul muncitor din grupele I şi II care au lucrat 20 de ani şi 25 de ani are dreptul să fie pensionat la 52 de ani pentru grupa I şi 57 de ani pentru grupa a II-a la bărbaţi şi 50 de ani grupa I şi 52 de ani pentru grupa a II-a la femei.Vârstele de pensionare se reduc numai cu ani întregi şi nu pot fi mai mici de 50 de ani.

b) Personalul navigant din aviaţia civilă cu o vechime de 25 de ani – bărbqaţi şi 20 de ani femei se pot pensiona la cerere la vârsta de 50 de ani;

c) Unele categorii de personal artistic din grupa I de muncă pot fi pensionate la 45 de ani bărbaţii şi 40 de ani femeile;nevăzătorii primesc pensia integrală pentru munca depusă la 50 de ani bărbaţii cu vachime de15 ani si 45 femeile cu vachime de 10 ani;

d) Minerii cu vechime de 20 de ani se pot pensiona indiferent de vârstă;

e) Salariaţii din CFR cu vechime de 20 de ani intru-un loc de muncă care se încadrează până la 1 martie 1990 în grupa II de muncă, pot fi pensionaţi la 52 de ani bărbaţii şi 50 de anin femeile, iar la cerere, la vârsta de 50 de ani şi la bărbaţi şi la femei;

f) Persoanele care nu au vechime integrală în muncă, dar care au lucrat cel puţin 10 ani primesc pensia dupa vârsta de 62 de ani la bărbaţi şi 57 de ani la femei, calculată propoorţional cu numărul de vechime în muncă;

g) Mamele cu vechime în muncă de 20 de ani cu cel puţin 3 copii pe care I-a crescut până la 5 ani sunt îndreptăţite să ceară pensionarea înainte de vârsta legală astfel: cu un an înainte pentru 3 copii,2 ani pentru 4 copii;

h) Reduceri ale vârstei de pensionare şi ale vechimei în muncăs-au acordat în anul 1990 în sensul de pensionare anticipată;

i) Personalul didactic se poate pensiona numai la încheierea anului scolar.În grupa I de munca se include locurile de muncă cu condiţii foarte grele de muncă sau

vătămătoare sănătăţii.În grupa II de muncă sunt condiţii grele de muncă (căi ferate, construcţii).Grupa III de muncă cuprinde toate celelalte locuri de muncă fără grad deosebit de

periculozitate.Pentru fiecare an lucrat în grupele I şi II de muncă se acordă un spor de vechime dfe 6 luni

şi respectiv 3 luni dacă s-a lucrat 20 de ani şi 25 de ani.

27

Page 28: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

Pentru personalul navigant din aviaţia civilă cu vechime de cel putin 25 de ani bărbaţii şi 20 femeile, la stabilirea pensiei, se ia în calcul o vechime suplimentară în rapor cu numărul orelor de zbor, de funcţia îndeplinită.

Cuantumul pensiei se determină pe baza procentelor din salariul mediu tarifar , procente diferenţiate pe tranşe de salarii şi grupe de muncă, ce oscilează între 85 si 54% din salariu. Pensia se calculează pe baza salariului mediu tarifar lunar pe o perioadă de 5 ani consecutivi din ultimii 10 ani de muncă luaţi la libera alegere a pensionarului. În determinarea bazei de calcul, la salariul tarifar se adaugă sporul de vechime, de munca în subteran, indemnizaţia de zbor, de lucru sistematic peste program, etc.

Între obiectivele prevăzute de reforma asigurărilor sociale se număra mărirea vechimii minime integrale de muncă (35 de ani bărbaţi şi 30 de ani femeile) şi baza de calcul a pensiei sa nu mai fie cinci ani consecutivi din ultimii zece, ci o durata de 20 de ani sau toata durata de viată activă a salariatului.

Vechimea în muncă cuprinde timpul în care o persoană a fost încadrată şi a activat pe baza unui contract de muncă, perioada de timp pentru care s-au plătit contribuţii pentru asigurările sociale. Pensia pentru pierderea capacităţii de munca din cauză de accident de muncă sau boală profesională

Agenţii economici, instituţiile sunt obligaţi să asigure angajaţilor condiţiile necesare pentru buna desfăşurare a activităţi şi să-şi ia măsuri de protecţie a muncii în vederea înlăturării şi prevenirii cauzelor ce pot duce la diminuarea capacităţii de muncă. Pensia se acordă angajaţilor care, din cauza unor accidente de muncă şi-au pierdut total capacitatea de muncă. Se asimilează cu accidente de muncă şi accidente survenite în timpul deplasării la şi de la locul de muncă. Persoanele care şi-au pierdut capacitatea de muncă datorită unor boli obişnuite au dreptul la pensie numai dacă au o vechime în muncă in raport cu vârsta. Această pensie se acordă şi militarilor în termen şi elevilor şi studenţilor dacă contractează invaliditatea în timpul efectuării practicii profesionale. Invaliditatea reprezintă pierderea capacităţii de muncă în mod definitiv sau pe o perioadă lungă de timp.

În raport cu aceasta există trei grade de invaliditate care dau dreptul la pensie:--gradul I este atunci când se pierde complet capacitatea de muncă şi este necesară

supravegherea şi îngrijirea bolnavului de o altă persoană;-- gradul II este atunci când se pierde complet sau în cea mai mare parte capacitatea de

muncă, dar individul se îngrijeşte singur;--gradul III este atunci când se pierde cel puţin jumătate din capacitatea de muncă şi

individul poate presta aceeaşi muncă cu nu program redus sau o muncă mai uşoară.Încadrarea persoanelor în unul dintre aceste trei grade se face ţinând cont de următoarele criterii: natura,gravitatea,particularităţile şi evoluţia bolii şi influenţele lor asupra capacităţii de muncă, posibilităţile de recuperare a capacităţii de muncă în raport cu munca prestată şi alte elemente care pot conduce la agravarea sau stagnarea bolii.

Pensia corespunzătoare gradului I de invaliditate se stabileşte astfel: pentru grupa î de muncă înte 35-85% din salariu, pentru grupa II de muncă 31-80%, pentru grupa III de muncă 29-75%. Pensia corespunzătoare invalidităţii de gradul II este 85% din pensia corespunzătoare gradului I iar pensia corespunzătoare invlidităţii de gradul III este 60% din pensia corespunzătoare gradului I de muncă.

Pensionarii de invaliditate, cu excepţia celor nerevizuibili, sunt obligaţi să urmeze programele recuperatorii pentru reintegrare, programe întocmite de organele specializate.

Pensia pentru pierderea capacităţii de muncă în afara procesului de muncă se acordă pentru gradele I, II şi III de invaliditate şi se stabileşte pe baza procentelor din salariul tarifar împreună cu

28

Page 29: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

sporurile salariale, diferenţiat pe tranşe de salarii şi ani de vechime, ajungând pentru invalizii de gradul I de la 27 la 70% din salariul tarifar.

Pensia de urmaş se acordă copiilor şi soţului supravieţuitor daca la data decesului persoana respectiva era pensionar sau era salariat şi îndeplinea condiţiile pentru obţinerea pensiei. Copii au dreptul la pensie de urmaş până la 16 ani, iar dacă îşi continuă studiile, până la terminarea lor, fără a depăşi 25-26 ani. Pensia de urmaş care se acordă nu poate fi folosită decât pentru îngrijirea şi educarea copiilor, indiferent de persoana care o încasează. Soţia supravieţuitoare este îndreptăţită la pensie de urmaş pe tot timpul vieţii la împlinirea vârstei de 55 de ani dacă a convieţuit cu el cel puţin 15 ani. Dacă durata a fost mai mică, nu mai puţin de 10 ani, pensia se calculează proporţional cu numărul de ani. Pensia se acordă pe viaţă soţiei care a născut mai mult de 4 copii şi durata căsătoriei a fost mai mare de 10 ani. Dacă există un singur urmaş, pensia reprezintă 60% din pensia decedatului, dacă există 2 urmaşi, pensia reprezintă 75% din pensia decedatului. Dacă există trei sau mai mulţi urmaşi, pensia reprezintă 100%.

În cazul personalului CFR, pensia de urmaş este 100% din pensia decedatului, indiferent de numărul urmaşilor.

Pensia suplimentară a fost instituită în 1967 în România şi are la bază principiul solidarităţii între persoanele asigurate. Prcentul de cotizare a fost 2%, în ultimii ani a fost 3% iar din februarie 1999 este de 5%.

Faţă de timpul de cotizare, procentul de pensie suplimentară acordat este: pentru 5-10 ani 7% din salariu; pentru 10-25 ani 10% din salariu; 15-20 de ani 13% din salariu; 20-25 de ani 15% din salariu; peste 26 de ani 16% din salariu.

Pensionarea anticipată cu reducerea limitei de vârstăÎn România, prin legea 2 /1995 a fost instituită pensionarea anticipată cu caracter permanent

în domeniul asigurărilor sociale. Beneficiază de această pensionare, prin reducerea limitei de vârstă cu cel mult 5 ani, şomeri cu vechime în muncă de 30 de ani bărbaţii şi 25 de ani femeile. Pensionarea se face la 55 de ani bărbaţii şi 50 de ani femeile cu condiţia ca persoanele în cauză să fi beneficiat de ajutorul de şomaj şi de alocaţia de sprijin. La pensia calculată se aplică un coeficient de 0,3% pentru fiecare lună care s-a redus vârsta de pensionare Si cu care se reduce pensia. Plata acestei pensii se suspendă pe perioada în care titularul realizează venituri din alte activităţi profesionale.

În ţările dezvoltate, o mare parte a salariaţilor optează pentru pensionarea anticipată chiar daca există prevederile pensiei pentru prelungirea vechimei în muncă.

În Austria pensionarea se face la 65 de ani bărbaţii cu vechime de 30 de ani şi 60 de ani femeile cu vechime de 25 de ani .

În Franţa pensionarea se face la 65 de ani bărbaţii cu vechime de 30 de ani şi 60 de ani femeile cu vechime de 25 de ani .

În Germania pensionarea se face la 65 de ani bărbaţii cu vechime de 30 de ani şi 60 de ani femeile cu vechime de 15 de ani .

În Ungaria pensionarea se face la 65 de ani bărbaţii cu vechime de 30 de ani şi 60 de ani femeile cu vechime de 25 de ani .

Curs 8Cheltuielile publice pentru obiectivele şi acţiunile economice, pentru

protecţia mediului si cercetare-dezvoltare

29

Page 30: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

In cadrul cheltuielilor publice un loc aparte îl ocupă cheltuielile privind activitatea economică. Aceste cheltuieli sunt destinate finanţării regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital de stat privat sau mixt, micilor întreprinzători sau vizează acţiunile sau obiectivele de importanţă naţionala.

Modalităţile de intervenţie a statului în acest domeniu diferă de-a lungul evoluţiei istorice a activităţii economice. încă din timpuri străvechi se considera că statul trebuie să încurajeze, prin toate mijloacele, producţia pentru că aceasta conducea la creşterea avuţiei naţionale. Contrar acestor tendinţe, în epoca liberală se treceau pe plan secund preocupările intervenţioniste ale statului, considerându-se că ele nu se justifică în situaţia slăbiciunilor mecanismului de piaţă.

Mai aproape de zilele noastre, adepţii lui Keynes considerau ca intervenţia statului este indispensabilă pentru a combate imperfecţiunile pieţei şi pentru, mai ales, a conduce economia spre o creştere echilibrată şi fără şomaj. Ei susţin că statul trebuie să accepte responsabilitatea de a manevra nivelul cererii globale prin mijloace legate de politica fiscală, bugetară sau monetară.

Ajutoarele economice ale statului pentru sectorul economic au doua forme: Ajutoare financiare directe, care sunt subvenţiile, investiţiile, împrumuturile cu dobândă

subvenţionată şi ajutoarele pentru studii de marketing, de promovare a produselor.Ajutoare financiare indirecte: avantajele fiscale (degrevările fiscale) şi împrumuturi garantate

de stat.Subvenţia este un ajutor nerambursabil al statului pe care acesta îl acordă agenţilor

economici în dificultate şi a căror activitate este ineficientă. Subvenţiile se acordă atât pentru activităţile interne, cât şi pentru export. Subvenţiile interne sau de funcţionare sau de exploatare acoperă pierderile întreprinderilor respective cauzate în principal de diferenţa dintre preţurile şi tarifele impuse de stat care nu acoperă integral costurile de producţie. Statul impune întreprinderilor publice practicarea anumitor preţuri şi tarife scăzute în raport cu cheltuielile în scopul protecţiei sociale a indivizilor sau a activităţilor agenţilor economici. Aceasta situaţie apare în agricultură, în transport, in domeniul energiei şi gazului pentru consumatorul casnic de asemenea de subvenţii de exploatare beneficiază şi alte ramuri ale industriei.

Subvenţiile pentru export sunt importante pentru politica de promovare a exporturilor- măresc forţa economică a produselor unei ţări pe pieţele externe, dar, în principiu, ele sunt criticate pentru că pot conduce la apariţia unor perturbaţii în rapoartele comerciale dintre ţări. Astfel, acordul general pentru tarife vamale şi comerţ ca organism internaţional de comerţ prevede restricţii în utilizarea subvenţiilor la export. Ţările în curs de dezvoltare se bucură de un regim preferenţial putând folosi subvenţiile de export în scopul dezvoltării economice şi a comerţului urmărind restrângerea şi eliminarea treptată a acestora.

Investiţiile – un aport de capital din fondurile bugetare. În Franţa, aceste “donaţii de capital” au revenit transporturilor, energiei, siderurgiei, electronicii. Sunt finanţate de la buget investiţiile de interes naţional: construcţii aerospaţiale, transporturi şi locuinţe sociale.

Împrumuturile cu dobândă subvenţionată – se acordă din bugetul de stat sau alte fonduri speciale întreprinderilor publice sau private la împrumuturile cu dobândă subvenţionată suportată de la bugetul statului. În România s-au acordat astfel de credite prin Banca Agricola cu dobânzi subvenţionate de 15% pentru agenţii economici din agricultură şi pentru producătorii agricoli individuali pentru importul de maşini agricole.

Avansurile rambursabile reprezintă o formă de ajutor financiar public prin care se acordă întreprinderii circa 20-50% din valoarea necesară realizării acţiunii de prospectare şi prezentare în străinătate de produse noi. Acest avans se restituie bugetului de stat din încasările obţinute la vânzarea în străinătate a noilor produse. În Franţa s-a utilizat acest ajutor pentru promovarea unor produse aeronautice, navale.

Avantajele fiscale – ajutoare indirecte acordate de autorităţile publice agenţilor publici cu scopul de a-I stimula şi cointeresa în realizarea producţiei sau activităţii economice pe care o desfăşoară. Ele se mai numesc şi cheltuieli fiscale pentru că au un efect asemănător subvenţiilor şi

30

Page 31: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

alocaţiilor bugetare, ele sunt de fapt încasări fiscale la care statul renunţa lăsându-le la dispoziţia agenţilor economici.

Exemple:1. Utilizarea amortizării accelerate;2. Reducerea impozitului pe profit pentru profitul reinvestit;3. Reduceri fiscale în cazul societăţilor mama pentru filialele înfiinţate.

Se consideră că ajutoarele financiare publice sunt cele legate de reducerea obligaţiilor fiscale. Ţările dezvoltate au redus ajutoarele financiare directe (subvenţii şi investiţii) în favoarea degrevărilor fiscale.

Cheltuielile publice destinate finanţării acţiunilor şi obiectivelor economice se prezintă conform clasificaţiei economice astfel:

1. Cheltuielile curente: subvenţii (cheltuieli de transfer, avansuri rambursabile, împrumuturi cu dobândă subvenţionata şi cheltuieli financiare);

2. Cheltuieli de capital: investiţii, acorduri de capital pentru modernizare şi restructurarea întreprinderilor, locuinţe sociale sau amenajări teritoriale.

În România după 1990, cheltuielile pentru acţiuni economice au avut o pondere cuprinsă între 20-40% din bugetul general consolidat şi o pondere de 8-16% din PIB.

Structura cheltuielilor publice pentru acţiuni economice a fost în această perioadă următoarea:

1. Servicii publice, dezvoltări publice şi locuinţe;2. Mediu si ape;3. Industrie;4. Agricultură si silvicultură;5. Transporturi si telecomunicaţii;6. Alte acţiuni economice.

În aceasta perioadă cheltuielile pentru industrie şi agricultură s-au redus treptat ca pondere în total, în timp ce cheltuielile pentru transporturi, telecomunicaţii, servicii, dezvoltări publice locuinţe au crescut. Pentru că mediul înconjurător este un bun public, autorităţile publice, în statul dezvoltat, îl finanţează pe principiul “cel care poluează plăteşte”; sunt instituite astfel ecotaxe asupra energiei, pesticidelor, îngrăşămintelor, benzinei cu plumb.

În România, deşi aceste intervenţii ale statului nu şi-au făcut încă prezenţa, există insa cadrul legal prin prevederile Constituţiei din 1991 şi ale Legii protecţiei mediului din 1995. Astfel, în Constituţie se prevede că statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic. În cadrul reformei economice actuale se acţionează şi în direcţia protecţiei mediului, ţara noastră având numeroase probleme ecologice în domeniul calităţii apei, solului şi aerului.

Cheltuieli publice pentru cercetare-dezvoltare

Activitatea de cercetare ştiinţifică reprezintă un factor de dezvoltare economico-sociala; ştiinţa şi tehnologia sunt componentele de bază ale vieţii moderne şi ajută statul în mod diferit în realizarea obiectivelor economice şi sociale. Aceste cheltuieli îmbracă următoarele forme: cercetare fundamentală, de bază aplicativă, de dezvoltare ce corespund muncii de inovaţie ce reprezintă activitatea de cercetare ce se bazează pe acumulări ştiinţifice şi transferul rezultatelor acestora în economie şi în societate.

31

Page 32: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

Sursele de finanţare ale cheltuielilor de cercetare-dezvoltare sunt: fondurile bugetare, fondurile industriei, prin contribuţiile agenţilor economici, universităţile prin fondurile proprii şi surse externe (ajutoare nerambursabile sau credite externe, fonduri ale comunităţilor europene).

In România, cercetarea ştiinţifică se află în proces de restructurare bazat pe introducerea sistemelor competitive de finanţare pe baza de programe.

Fondurile din bugetul statului se alocă pentru:a) Finanţarea în sistem competitiv a programelor de cercetare sub formă de

“granturi” care este o formă specifică de finanţare pe baze competitive a temelor de interes naţional;

b) Fondurile din bugetul statului se alocă pentru programe, temelor şi activităţilor ce se continuă pe mai mulţi ani;

c) Finanţarea în sistem instituţional a unităţilor de cercetare ca instituţiile publice;d) Cofinanţarea, care presupune alocaţii bugetare în completarea surselor proprii

ale instituţiilor de cercetare.De exemplu, sursele de finanţare ale Academiei Romane:

- Bugetul de stat (o cota din fondul alocat pentru cercetare-dezvoltare);- Sponsorizări şi donaţii destinate expres granturilor Academiei romane;- Venituri proprii ale instituţiei;- Finanţări externe.

Sistemul resurselor financiare publiceConţinutul si alocarea resurselor financiare publice

Economia modernă este caracterizată de fenomenul creşterii mai rapide a necesarului de resurse decât a posibilităţilor de procurare a acestora. Resursele au un caracter limitat, în timp ce cererea de resurse prezintă o accentuata tendinţă de creştere. Resursele, în general, sunt elemente ale bogăţiei unei tari. Resursele provenind din PIB la care se adaugă importurile sunt folosite pentru consum, formarea brută a capitalului şi pentru export.

Alături de resursele materiale, umane, valutare si informaţionale, un rol deosebit îl au resursele financiare. Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp. Resursele financiare la nivel naţional cuprind ansamblul resurselor financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele organismelor fără scop lucrativ, precum şi resursele populaţiei. Având în vedere distincţia dintre finanţele publice şi cele private se pune problema raportului dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele financiare publice. Acesta este un raport ca de la întreg la parte pentru că resursele financiare ale societăţii au o sferă de cuprindere mai largă în care se cuprind şi resursele financiare publice cu caracter autonom. Resursele financiare publice împreună cu cele private formează resursele financiare ale societăţii.

În teoria finanţelor publice se consideră că alocarea efectivă a resurselor între sectorul public şi cel privat determină o anumită proporţie, între acestea putându-se accepta că alocarea resurselor este optimă dacă cerinţele consumatorilor de resurse sunt satisfăcute la nivel maxim prin intermediul sectorului privat şi a celui public. Cerinţele populaţiei de resurse din sectorul privat şi public sunt puse în evidenţă prin curbe de indiferenţă în care consumul public şi privat de resurse este egal .

Gradul de bunăstare socială, de satisfacţie sau utilizare a resurselor financiare se diminuează dacă nu există echilibru între consumul de resurse publice şi cel de resurse private.

32

Page 33: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

Structura resurselor financiare publice Cererea de resurse financiare publice este determinată de nevoile şi evoluţia cheltuielilor

publice. Posibilitatea acoperirii cererii de resurse la un moment dau este influenţată de un ansamblu de factori cum sunt cei economici, monetari, sociali, demografici, politici şi de natură financiară. Existenţa unei multitudini de factori de influenţă a condus la diversificarea structurii resurselor financiare.

Din punct de vedere al conţinutului lor economic, principalele categorii de resurse financiare publice sunt:

1. Prelevările cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, contribuţii);2. Resurse de trezorerie;3. Resurse din împrumuturi publice;4. Finanţarea prin emisiune monetara fără acoperire.

Cea mai mare mai mare parte a resurselor financiare o constituie veniturile cu caracter fiscal. Resursele de trezorerie intervin pentru acoperirea temporară a deficitului curent al bugetului de stat, pentru acoperirea golurilor de casă înregistrate de bugetele locale şi a deficitelor temporare ale bugetelor fondurilor speciale.

Trezoreria generală a statului este un organism specializat prin intermediul căruia se efectuează operaţiile de încasări şi plăţi în contul tuturor categoriilor de bugete ce intră în alcătuirea bugetului general consolidat, precum şi în contul instituţiilor publice care, potrivit reglementărilor legale, se administrează în regim extrabugetar. Resursele financiare provenind din împrumuturi publice se gestionează prin sistemul trezoreriei statului. împrumuturile interne şi externe reprezintă un mijloc de acoperire a deficitului bugetar pe termen lung, şi nu pentru gol temporar de casă pentru care se folosesc resursele de trezorerie.

Emisiunea bănească fără acoperire ca mijloc de finanţare a deficitului bugetar este posibilă, dar, în acelaşi timp, are efecte negative: pe de o parte un nivel ridicat al inflaţiei antrenează o sporire a veniturilor fiscale, în special a celor indirecte şi, pe de altă parte, inflaţia determină diminuarea relativă a obligaţiilor de plată ale statului, îndeosebi în datoria publică când rata dobânzii la împrumuturile de stat este devansată de rata creşterii preţului.

CURS 9Sistemul resurselor financiare publice

Privită prin prisma bugetului general consolidat, structura resurselor financiare publice include:

• resursele financiare ale bugetului de stat, din care fac parte veniturile curente de tipul impozitelor, taxelor, veniturilor nefiscale precum şi veniturilor de capital;

• resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat provenind din contribuţiile pentru asigurările sociale;

• resursele financiare cu destinaţie speciala constând din contribuţii ce alimentează fondurile speciale;

• resursele financiare ale bugetelor administrativ-teritoriale cum sunt: impozitele, taxele, veniturile nefiscale cu caracter local.

În funcţie de ritmicitatea încasării lor la buget, resursele financiare publice formează două categorii: resurse ordinare sau curente şi resurse extraordinare sau întâmplătoare. În funcţie de

33

Page 34: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

provenienţă, resursele financiare se grupează în resurse interne şi externe. În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice în conformitate cu structura sistemului bugetar. Potrivit legii finanţelor publice, resursele financiare publice se gestionează şi se constituie printr-un sistem unitar de bugete, şi anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale, bugetele locale, bugetul fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului şi bugetele altor instituţii publice cu caracter autonom.

Principalele categorii de resurse publice sunt următoarele:1. resursele bugetului de stat care cuprind veniturile curente şi veniturile din capital;

veniturile curente pot fi fiscale şi nefiscale; veniturile fiscale apar sub formă de impozite directe şi indirecte.

2. resursele bugetului asigurărilor sociale care cuprinde veniturile fiscale şi nefiscale; veniturile fiscale apar sub formă de: contribuţii la asigurările sociale şi alte contribuţii.

3. resursele bugetelor locale care cuprind:• venituri proprii: fiscale şi nefiscale;• cote şi sume defalcate din venituri ale bugetului de stat;• cote adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi bugetelor locale;• transfer cu destinaţie specială de la bugetul de stat.

4. resursele fondurilor speciale—contribuţii fixate la aceste bugete.Natura economică, mărimea si rolul veniturilor bugetare sunt determinate de trăsăturile

orânduirii social-economice şi de stat, de formele de proprietate asupra mijloacelor de producţie, de categoriile sociale ale populaţiei, de acţiunea legilor economice, precum şi de prerogativele statului în tipul de economie.

Sistemul veniturilor bugetare reprezintă totalitatea veniturilor ce alimentează bugetul de stat şi bugetele locale. Veniturile bugetului statului formează un sistem unitar deoarece toate exprimă relaţii financiare ce, după încasarea lor, îşi pierd individualitatea substituie cheltuieli pentru înfăptuirea acţiunilor sociale, culturale, de dezvoltare. Veniturile statului prezintă importanţă nu numai ca sume ce alimentează bugetul ci şi prin influenţa pe care o exercită asupra activităţii economice şi sociale a ţării. Impozitele şi taxele pot frâna sau pot încuraja anumite activităţi economice şi sociale, creşterea sau scăderea consumului, impulsionarea sau limitarea importurilor sau exporturilor.

Impozitul este un instrument de intervenţie a statului în activitatea economică şi socială. Pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare economică şi socială a ţării este necesar ca bugetul să fie alimentat sistematic cu veniturile corespunzătoare. Mărimea veniturilor bugetare este determinată, pe de o parte de capacitatea surselor de venituri şi de necesitatea autofinanţării şi, pe de altă parte de sarcinile bugetului de stat în ceea ce priveşte finanţarea acţiunilor social culturale, finanţarea cheltuielilor cu ordinea publică, cu apărarea naţională, etc.

Cuantumul veniturilor bugetare nu se poate determina numai pe baza creşterii PIB, ci şi pe baza raportului dintre acumulare şi consum. Deci, la stabilirea veniturilor bugetare, trebuie să se aibă în vedere modele folosite pentru distribuirea şi redistribuirea PIB în scopul stimulării dezvoltării economice şi sociale. Sistemul veniturilor bugetului de stat trebuie să fie conceput aşa încât cât să stimuleze activitatea eficientă a agenţilor economici în îndeplinirea indicatorilor economici şi cantitativi , realizarea reproducţiei sociale, dezvoltarea echilibrată a ramurilor economice şi dezvoltarea echilibrată în profil teritorial.

Principiile generale ale impuneriiStabilirea impozitului de plată are o latură politică (ca instrument de intervenţie a statului) şi

una de ordin tehnic ( latură ce priveşte metoda de determinare a bazei impozabile). Sub aspect politic, orice impozit trebuie să răspundă unor cerinţe şi să concorde o anumite principii. Aceste

34

Page 35: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

principii au fost pentru prima dată formulate de reprezentanţii politicii clasice din secolele XVIII-XIX şi sunt următoarele:

1. justeţea impunerii sau echitatea fiscală- constă în faptul că plătitorii trebuie să plătească impozite pe cât posibil în funcţie de veniturile pe care le realizează. Acest principiu presupune impunerea diferenţiată a veniturilor şi a averii, precum şi stabilirea unui venit minim neimpozabil. Impunerea trebuie să fie generală, adică trebuie să cuprindă toate clasele şi păturile sociale care realizează venituri din aceeaşi sursă sau care posedă un anumit tip de avere;

2. certitudinea impunerii, potrivit căreia mărimea impozitelor datorate statului de fiecare persoană fizică sau juridică trebuie să fie certă şi nu arbitrară. Adică să fie determinată şi nu aprioric stabilită. Principiul certitudinii reclamă ca termenele, modalităţile şi sumele de plată să fie clare pentru fiecare plătitor;

3. comoditatea perceperii impozitelor- impozitele trebuie să fie percepute la termenele şi după o procedură cât mai convenabilă pentru plătitor;

4. randamentul impozitelor- sistemul fiscal trebuie să facă posibilă încasarea veniturilor cu cheltuieli cât mai mici, adică aparatul fiscal trebuie să fie cât mai puţin costisitor şi, în activitatea sa, să nu stingherească activitatea contribuabililor şi sa nu-i îndepărteze de la activităţile lor generatoare de venituri impozabile.

Noţiunea de impozite şi taxeImpozitul este o categorie istorică, apărută o dată cu statul şi strâns legată de acesta. El

este plata bănească obligatorie, generală şi definitivă efectuată de persoane fizice şi juridice la bugetul de stat în cuantumul şi în termenele prevăzute de lege. Impozitul nu presupune obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent, de aceea are un caracter definitiv, nerambursabil. El este o componentă a circuitului economic şi îndeplineşte trei funcţii:

1. funcţia economică ca element component al mecanismului economic financiar;2. funcţia financiară, prin care se asigură veniturile bugetare;3. funcţia social- politică, prin care se redistribuie unele venituri prelevate de la

contribuabili către alte grupuri de contribuabili în mod indirect prin efectuarea de cheltuieli bugetare.

Taxele sunt plăţi efectuate de persoane fizice şi juridice, de regulă, pentru serviciile prestate acestora de către stat. De exemplu: taxele vamale se percep pentru vămuirea mărfurilor, taxele de timbru se percep pentru actul justiţiei. Unele taxe sunt impozite, păstrând numai denumirea de taxe: taxa asupra mijlocului de transport în funcţie de capacitatea cilindrică a acestuia, TVA, accizele.

Deosebirile dintre impozite şi taxe:1. din punct de vedere al cuantumului, impozitul depinde volumul veniturilor impozabile,

pe când taxa depinde de costul serviciului prestat;2. din punct de vedere al termenului de plată, impozitele sunt periodice, pe când taxele

sunt plătite în momentul solicitării sau efectuării prestaţiei respective.Elementele actului normativ ce instituie veniturile bugetareFiecare impozit sau taxă trebuie să aibă o reglementare juridică pentru a financiar plătite la

bugetul de stat. Rezultă că ele nu pot financiar prevăzute în clasificaţia bugetară dacă nu au fost reglementate de lege. Instituţia impozitelor şi acelorlalte venituri bugetare este un drept al statului exercitat prin organul puterii executive prin Parlament şi, în unele cazuri, de către Guvern. Unele impozite şi taxe locale pot financiar instituite prin hotărâri ale consiliilor locale, ale unităţilor administrativ-teritoriale locale.

Legea finanţelor publice statutează, ca organ de decizie în domeniul finanţelor, Parlamentul. Pe baza legilor adoptate de Parlament, Guvernul adoptă hotărâri prin care se stabilesc, de regula, normele metodologiei de lucru. În baza abilitării primite prin lege, Guvernul poate emite ordonanţe

35

Page 36: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

prin care se instituie impozite dar acestea se supun dezbaterii şi adoptării de către Parlament. În temeiul legilor, al hotărârilor de Guvern şi al ordonanţelor, Ministerul Finanţelor poate emite ordine şi norme metodologice de aplicare a acestora.

Orice act normativ prin care se instituie un impozit cuprinde următoarele elemente: denumirea impozitului, plătitorii, suportatorii, obiectul impozitului, sursa impozitului, modul de impunere şi percepere, unitatea de impozitare, cotele de impozitare, termenele de plată, eventualele înlesniri de plata, responsabilităţile şi drepturile plătitorilor, precum şi sancţiunile corespunzătoare neîdeplinirii obligaţiilor de plata. Denumirea venitului bugetar reliefează natura economica a impozitului respectiv.

Plătitorul sau subiectul este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească impozit. Calitatea de plătitor sau contribuabil presupune realizarea de venituri sau posedarea de bunuri impozabile. De asemenea, sunt cerute pentru calitatea de plătitor, anumite condiţii a financiar îndeplinite de acesta: pentru persoanele juridice să aibă personalitate juridică şi cod fiscal atribuit; pentru persoanele fizice, plătitorul trebuie să fie un cetăţean liber, să fie în deplinătatea facultăţilor mintale, să aibă autorizaţie şi un domiciliu.

Suportatorul (destinatarul) este acea persoană care suportă impozitul. De regulă, acesta coincide cu plătitorul, dar sunt şi cazuri de excepţie: TVA la comerţul cu amănuntul-plătitorul este agentul economic şi suportatorul este consumatorul, în cazul comerţului EN-GROS , plătitorul este comerciantul EN-GROS şi suportatorul este comerciantul cu amănuntul.

Obiectul impozabil constă în materia sau elementul care se impozitează (profitul, salariul, venitul realizat din activităţi independente, acte şi fapte juridice). Trebuie menţionat că, de regulă, se aplică principiul unicităţii potrivit căruia un obiect impozabil se impune o singură dată. Obiectul impozabil, determinat concret calitativ şi cantitativ, formează baza impozabilă.

Determinarea bazei impozabile necesită două operaţiuni: identificarea obiectului impozabil şi stabilirea naturii economice (determinarea calitativă) şi evaluarea sau măsurarea obiectului impozabil cantitativ pe o anumită perioadă.

Baza impozabilă se exprimă în unităţi băneşti, dar uneori şi în unităţi de măsură naturale. Pentru impozitele indirecte, baza impozabilă este valoarea mărfurilor vândute sau a serviciilor prestate. Sursa plăţii o constituie mijloacele din care se plăteşte, de fapt, impozitul. În unele cazuri, obiectul impozabil şi sursa impozitului sunt identice (impozitul pe profit, salarii).

Curs10 În afara principiilor afirmate de clasicii economiei politice privind echitatea fiscală,

certitudinea impunerii, comoditatea impunerii şi randamentul impozitelor, practica fiscală cunoaşte şi principii de politică financiar-fiscală, economica-fiscală şi social politice. Astfel, politica fiscală în domeniul fiscal urmăreşte ca orice impozit introdus să aibă un randament ridicat, să fie stabil şi elastic. Pentru ca un impozit sa aibă un randament fiscal ridicat se cer a financiar îndeplinite mai multe condiţii:

a) impozitul să aibă un caracter universal, să fie plătit de toate persoanele care obţin venituri din aceeaşi sursă sau posedă acelaşi gen de avere şi se supine impozitării toată masa impozabilă.;

b) să nu existe posibilităţi de sustragere de la impunere;c) volumul cheltuielilor pentru stabilirea masei impozabile şi perceperea

impozitelor să fie redus;Un impozit este considerat stabil atunci când randamentul său rămâne constant de-a lungul

întregului ciclu economic, cu alte cuvinte randamentul unui impozit nu trebuie să sporească prin

36

Page 37: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

creşterea volumului producţiei şi a veniturilor în perioadele favorabile ciclului economic şi nici sa nu scadă în perioadele de criză şi presiune a ciclului economic.

Elasticitatea impozitului presupune ca acestea să poată fi adaptat în permanenţă necesităţilor de venituri ale statului, adică, dacă se înregistrează o creştere a cheltuielilor bugetare, este necesar ca impozitul să poată financiar majorat în mod corespunzător şi invers. Din practica fiscală a diferitelor ţări rezultă că elasticitatea impozitului acţionează mai ales în sensul majorării. O altă problemă de politică financiară este problema numărului şi a felului sau tipului impozitelor utilizate pentru procurarea veniturilor statului. Un sistem fiscal trebuie apreciat de fiecare dată prin prisma tuturor consecinţelor sale pe plan economic, financiar, social, şi nu numai în funcţie de numărul impozitelor aplicate.

Din punct de vedere al aplicării principiilor de politică economică, statul urmăreşte, prin introducerea unui impozit, mai multa obiective: procurarea de venituri necesare acoperirii cheltuielilor publice Si folosire impozitului ca instrument de impulsionare a dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice, de stimulare ori reducere a producţiei sau a consumului unor mărfuri de extindere a exportului sau de restrângere a importului. De asemenea, impozitele pot fi instrumente în extinderea relaţiilor comerciale cu străinătatea prin restituirea parţiala sau totală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate sau reducerea taxelor vamale percepute de stat la importul anumitor mărfuri.

Este adesea folosită şi politica de reducere a impozitului aferent profitului neinvestit pentru stimularea investiţiilor. Principiile social-politice ce pot interveni în sistemul fiscal se referă la posibilitatea ca partidul de guvernământ să urmărească o politică fiscală în concordanţa cu interesele categoriilor şi grupărilor sociale pe care le reprezintă. În cadrul acestei categorii se înscriu şi facilităţile acordate contribuabililor cu venituri reduse şi a celor care au un anumit umăr de persoane în întreţinere.

Impozitele sunt folosite şi pentru limitarea consumului unor produse care au consecinţe dăunătoare asupra sănătăţii. Totodată, în unele ţări, se practică un impozit special în sarcina celibatarilor şi a persoanelor căsătorite fără copii pentru a influenţa creşterea natalităţii.

Rata fiscalităţii: prin intermediul impozitului o parte importantă din PIB se concentrează la dispoziţia statului. Atât din punct de vedere politic cât şi din punct de vedere economic, financiar şi social prezintă un interes major, dimensionarea părţii din PIB preluată la dispoziţia statului prin intermediul impozitelor. Aşa se explică faptul că, în general, ratei fiscalităţii i se acordă o mare atenţie. Rata fiscalităţii se calculează ca raport între totalul veniturilor fiscale şi PIB, iar factorii care diferenţiază rata fiscalităţii in diferite ţări pot fi externi cât şi interni sau proprii sistemului fiscal respectiv.

Factorii exteriori pot fi: nivelul PIB pe locuitor în funcţie de priorităţile stabilite de autorităţile publice competente în cea ce priveşte destinaţia resurselor financiare concentrate la dispoziţia statului. Factorii interni sunt: scara progresivităţii cotelor de impunere; modul de determinare a masei impozabile.

Se constată, indiferent de aceşti factori, că ţările dezvoltate au o rată a fiscalităţii mai ridicată decât cele în curs de dezvoltare. De exemplu, în Germania, rata fiscalităţii este de 22-25% din PIB, în SUA este de 20-23% din PIB iar în Japonia este de 15-22% din PIB.

Modul de impunere şi percepere a impozitelor cuprinde măsurile şi metodele succesive folosite de organele financiare pentru stabilirea, constatarea, evaluarea materiei impozabile, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea acestuia, adică încasarea efectivă a cestuia.

Metodele de evaluare a materiei impozabile sunt, după experienţa financiară a mai multor ţări, următoarele:

• metoda evaluării indirecte. În cadrul acestei metode se pot folosi următoarei căi de realizare:

37

Page 38: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

1. evaluarea pe baza indicilor externi a materiei impozabile şi se folosesc pentru impozitele de tip real (impozit financiar, pe clădire);

2. evaluarea forfetară în care organele financiare stabilesc o anumită valoare a materiei impozabile de acord cu subiectul impozabil;

3. evaluarea administrativă care constă în evaluarea materiei impozabile de organele financiare pe baza datelor de care dispun (a declaraţiilor şi a rolului fiscal instituit de organele financiare);

• metoda evaluării directe poate folosi două căi de determinare a bazei impozabile:1. evaluarea pe baza documentelor de raportare ale plătitorilor (bilanţ fiscal sau

declaraţie de impunere); deşi este larg utilizată, aceste metode prezintă inconvenientul că declaraţiile nu sunt întotdeauna sincere, iar secretul operaţiunilor comerciale îngreunează controlul efectuat de organele financiare.

2. evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane care are datoria, prin lege, să o facă. Se foloseşte pentru stabilirea veniturilor proprietarilor de imobile închiriate şi de asemenea pentru stabilirea impozitului pe salarii.

• Metoda normativă de evaluare a bazei impozabile constă în determinarea bazei impozabile de legea care reglementează impozitele, respectiv stabilirea veniturilor impozabile normate. Astfel, legiuitorul a avut în vedere şi cheltuielile efectuate de contribuabil cu realizarea veniturilor. Aceste metode se folosesc pentru impozitarea pe hectar diferenţiat pe grupe de fertilitate şi culturi pe animal iar veniturile obţinute în plus peste cele normate sunt neimpozabile.

Perceperea sau încasarea impozitului s-a generalizat de mai multe decenii prin încasarea de organele financiare ale statului. Procedeele de încasare pot fi: plata directă ( impozitelor pe profit, TVA, impozite şi taxe locale), stopajul la sursă( impozitul pe salarii), impunere şi debitare (impozitul pe venitul global), aplicarea de timbre fiscale pentru diferite acţiuni în justiţie(recipisa chitanţa, CEC).

Organele financiare pot încasa impozitele de la plătitori pe două căi: fie contribuabilul trebuie să achite din proprie iniţiativă suma datorată bugetului de stat şi aceste impozite se numesc portabile şi constituie majoritatea impozite directe şi indirecte datorate de contribuabil, fie organul fiscal se deplasează la sediul plătitorului pentru a încasa impozitele şi se numesc cherabile şi sunt debitele fiscale ce se încasează prin agenţii fiscali ai organelor fiscale.

Unitatea de impunere este un alt element al impozitului pentru salarii, unitatea de impunere este cea monetară, pentru impozitul pe clădiri este metrul pătrat iar pentru impozitul agricol este hectarul.

Cota de impunere este suma sau procentul ce se aplică bazei impozabile sau este impozitul aferent unicităţii de impunere. Cotele de impozitare pot fi cote fixe (în sumă fixă sau forfetare) şi procentual care pot fi proporţionale, progresive şi regresive. Cele progresive pot fi verticale(simple sau compuse) şi orizontale.

Cotele fixe sunt stabilite în sumă fixă, egală, neschimbată, independentă de mărimea venitului impozabil, de averea şi situaţia plătitorului. Se utilizează în bazele impozabile şi sunt exprimate în unităţi naturale (calculului impozitului agricol pe hectar), la determinarea impozitului forfetar datorat de anumiţi comercianţi.

Cotele procentuale proporţionale sunt acelea al căror procent rămâne neschimbat, constant indiferent de mărimea obiectului impozabil.

Cotele procentuale progresive cresc pe măsura creşterii venitului impozabil (progresivitate orizontală la veniturile impozabile egale ca mărime, cota de impozit este diferită în funcţie de natura impozitului şi de plătitor; progresivitatea verticală constă în aceea că cota de impozitare creşte pe măsura creşterii veniturilor, precum şi în funcţie de natura venitului impozabil.

38

Page 39: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

Cotele regresive nu sunt specifice economiei noastre; ele se micşorează pe măsura creşterii venitului impozabil în scopul stimulării producţiei şi al încurajării plătitorilor de a declara cu sinceritate veniturile impozabile. Termenele de plată arată când şi cum (integral sau parţial) trebuie să se plătească impozitul. Termenele sunt stabilite prin lege. Înlesnirile acordate la plată fac parte din măsurile de politica economică şi cuprind: scutiri, reduceri, compensări, restituiri de sume plătite în plus, amânări la plată şi eşalonări la plată.

Răspunderea plătitoruluiPlătitorii sunt răspunzători de plata impozitelor şi taxelor, precum şi de respectarea legilor şi

reglementărilor fiscale, adică sunt răspunzători nu numai de plata integrală şi la timp a impozitelor, ci şi de modul de determinare a bazei impozabile şi a impozitelor. Răspunderea administrativă poate fi atrasă şi concretizată în materie de obligaţii fiscale sub forma contravenţiilor şi a majorărilor de întârziere. Contravenţiile, în domeniul fiscal, sunt acele fapte şi omisiuni cu un grad mare de periculozitate socială, mai redus decât infracţiunea. Ele se constată de către organele de drept în baza reglementărilor speciale privind impozitele şi taxele sau a unor reglementări cu caracter general privind contravenţiile.

De regulă, actele normative califică faptele sau omisiunile drept contravenţii sau infracţiuni. Astfel, organele fiscale sunt chemate numai a constata asemenea încălcări şi nu a califica faptele sau omisiunile drept contravenţii sau infracţiuni.

Majorările de întârziere pentru neplata la termen a impozitelor şi taxelor se aplică în scop de constrângere la plată a plătitorilor şi se calculează după expirarea scadenţei prevăzute ca dată limită de vărsare a acestora la buget.

Clasificarea veniturilor fiscaleDupă modul cum sunt aşezate şi încasate impozitele pot fi: directe şi indirecteImpozitele directe sunt cele care se percep periodic, lunar sau anual, direct şi nominal de la

persoanele fizice şi juridice pe baza venitului constatat sau a supravalorii bunurilor ce le aparţin (impozit/profit, impozit/salarii, impozit/clădiri, impozit agricol). Impozitele directe se clasifică în impozite reale şi personale.

Impozitele reale se caracterizează prin aceea că se aşează asupra obiectelor materiale(imobile, salarii, profit), indiferent de situaţia personală a plătitorului; ele se mai numesc impozite obiective sau pe produs.

Impozitele personale se caracterizează prin aceea că au în vedere situaţia personală a subiectului impozabil şi se aşează asupra veniturilor sau averii acestuia; ele se mai numesc şi impozite subiective.

Impozitele indirecte sunt impozite ce se încasează prin preţul mărfurilor odată cu vânzarea lor, fiind numite şi impozite pe cheltuieli (TVA, accize, taxe vamale). Din punct de vedere al materiei impozabile, ele pot fi pe venit, pe avere şi pe cheltuieli. Din punct de vedere al provenienţei avem venituri bugetare care provin de la regii autonome, societăţi comerciale cu capital de stat şi instituţii publice (impozit/profit, TVA, contribuţii la asigurările sociale, venituri din vânzarea unor bunuri ale statului, etc).

Încasarea veniturilor bugetare de la regiile autonome, societăţi comerciale cu capital de stat şi instituţii publice nu duce la schimbarea formelor de proprietate asupra acestor resurse băneşti; ele rămân mai departe în proprietatea statului, dar trec de la proprietatea privată a statului la cea publică. Veniturile bugetare care provin de la unităţile şi organizaţiile cooperatiste sunt: impozitul pe profitul cooperaţiei meşteşugăreşti, impozitul pe venitul asociaţiilor agricole, TVA aferentă acestor domenii. Mobilizarea acestor venituri la bugetul statului atrage după sine şi schimbarea formei de proprietate, şi anume: de la proprietatea cooperatistă la cea publică a statului.

39

Page 40: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

În cazul veniturilor bugetare ce se încasează de întreprinderi mixte, private şi întreprinzătorii particulare are loc schimbarea formei de proprietate de la cea privată a acestor întreprinderi la cea a statului.

Veniturile bugetare ce se încasează de la populaţie constau în: impozit/salarii, impozit/venituri agricole şi impozit/venitul global.

Veniturile care provin din împrumuturi externe se clasifică ,după apartenenţa veniturilor bugetare la verigile sistemului bugetar, în:

• Venituri care alimentează bugetul de stat: impozit/salarii, impozit/profit, TVA;• Venituri care alimentează bugetele locale: impozit/clădiri, taxa asupra terenurilor, taxa

asupra mijloacelor de transport şi impozitul pe venitul global;• Venituri care alimentează bugetul asigurărilor sociale: contribuţia la asigurările

sociale, pensia suplimentară, şomajul.

CURS 11Clasificarea impozitelor:

1. după scopul urmărit, impozitele sunt:• financiare sau fiscale—au drept scop atragerea la buget de resurse financiare;• de ordine—au drept scop redresarea unor activităţi sau inhibarea unor tendinţe

inadecvate.2. după frecvenţa cu care se realizează, impozitele pot fi:

• permanente sau ordinare;• incidentare sau extraordinare

3. după instituţiile care le administrează:• în statele de tip federal:

a) impozite federaleb) impozite ale statelor membre ale federaţiei;c)impozite locale ale unităţilor administrativ-teritoriale ale statului, ale colectivităţilor locale.

• În statele de tip unitar:a) impozite ale administraţiei centrale de stat;b) impozite locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de stat.

În România, potrivit clasificaţiei veniturilor bugetului de stat, veniturile bugetare şi respectiv impozitele apar grupate după cum urmează:

Capitolul 1--pentru bugetul de stat:A)venituri fiscale, din care:

A1) impozite directe, din care:1. impozit pe profit;2. impozit pe salarii;3. impozit pe dividende;4. majorările de întârziere aferente.

A2) impozite indirecte, din care:1. TVA;2. accize;3. taxe vamale;4. alte impozite indirecte: taxe de eliberare de licenţe sau autorizaţii de

funcţionare, taxe de timbru şi majorări şi penalităţi aferente.B) venituri nefiscale:

1. vărsăminte din profitul net al regiilor autonome;

40

Page 41: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

2. vărsăminte de la instituţiile publice din care: taxe de metrologie, taxe pentru brevete, invenţii, şi înregistrarea mărcilor de fabrică, taxe pentru prestaţiile şi serviciile efectuate de căpeteniile de port sau pentru eliberarea autorizaţiilor de transport cu autovehicule în trafic internaţional, taxe consulare, taxe de laborator(altele decât cele sanitare), taxe pentru protecţia mediului, taxe pentru obţinerea autorizaţiilor în domeniul audiovizualului, taxe încasate de comisia naţională de valori mobiliare, venituri din chiriile imobilelor proprietate de stat ;

3. diverse venituri: venituri din amenzi, venituri din concesiuni şi încasări din valorificarea bunurilor confiscate de stat.

C) venituri din capital:1. venituri din valorificarea unor bunuri ale statului şi acestea sunt fie din

valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice, fie din valorificarea stocurilor materiale din rezervele naţionale şi de mobilizare;

2. venituri din rambursarea împrumuturilor acordate unor obiective aprobate prin convenţii bilaterale şi interguvernamentale externe sau a unor obiective interne.

Capitolul 2—pentru bugetele locale:Venituri curente, din care:A) venituri fiscale, din care:

A1) impozite indirecte:1. impozitul pe profit al societăţilor comerciale de subordonare locală;2. impozite şi taxe de la populaţie, din care avem: impozitul pe venitul global, impozitul pe clădiri deţinute de persoanele fizice, taxa asupra mijloacelor de transport deţinute de persoanele fizice, taxe de timbru asupra succesiunilor;3. taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat;4. impozitul pe clădiri şi terenuri ocupate de clădiri şi alte construcţii de la persoane juridice;5. taxa asupra mijloacelor de transport deţinute de persoane juridice;6. impozitul pe venitul agricol;7. alte impozite directe: impozitul pe veniturile realizate de persoanele fizice şi juridice nerezidente.

A2) impozite indirecte locale: impozitul pe spectacole şi taxele pe timbru de la persoanele juridice.B) venituri nefiscale:

1. vărsăminte din profitul net al Regiilor Autonome;2. vărsăminte de la instituţiile publice locale, din care: taxe pentru examinarea

conducătorilor de autovehicule şi eliberarea permiselor de conducere, venituri din chirii ale imobilelor sau terenurilor proprietate de stat în administraţia locală;

3. diverse venituri din amenzi, din concesiuni şi încasări din bunuri confiscate şi valorificate potrivit legii.

C) venituri din capital: venituri din valorificarea unor bunuri ale statului, şi anume: valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice locale şi venituri din vânzarea locuinţelor construite din fondurile statului.

Impozitele directeImpozitele directe constituie cea mai veche formă de impunere; ele sunt nominative,

reglementate în funcţie de mărimea venitului impozabil; au termene de plată stabilite şi cunoscute

41

Page 42: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

în prealabil ( lunar sau anual ).Avantajele acestui impozit, din punct de vedere al statului, sunt acelea că reprezintă un venit sigur pentru stat, şi fiind reglementate periodic, sunt uşor de calculat şi de încasat. Prezintă, însă, şi dezavantajul că nu sunt agreate plătitorilor care consideră că nu ar fi productive datorită constanţei şi periodicităţii lor.

Impozitele directe sunt reale şi personale. Impozitele reale consideră bunul sau obiectul, asupra căruia se aşează impozitul, ca fiind cel ce produce veniturile impozabile ( de exemplu: terenul sau clădirea este obiect impozabil pentru impozitele reale ). Impozitul funciar a creat inechităţi în aplicarea lui pentru că terenurile aveau o fertilitate diferită şi randament diferit, dar datorau un impozit egal pe suprafaţa de teren. Ulterior, s-a introdus cadastru ce reprezintă un registru ce conţine descrierea şi inventarierea terenurilor din fiecare localitate cu valoarea fiecărei parcele de teren, cu randamentul acestora, registrul constituind „starea civilă a terenurilor”.

Impozitele de tip real se practică şi în zilele noastre, astfel, într-o serie de ţări în curs de dezvoltare exploataţiile agricole sunt supuse unui impozit de tip real. Astfel, sarcina fiscală este dimensionată în funcţie de suprafaţa de teren, de cantitatea de îngrăşăminte folosită, de valoarea materialelor procurate sau de lucrările de irigaţii efectuate. În România, impozitul funciar a fost suspendat până în ianuarie 2000.

Rezultă că, în cazul impozitelor reale, nu se ia în considerare produsul net, valoarea reală a obiectelor impozabile, ci produsul brut sau cel mediu, ceea ce îi avantajează pe micii producători care nu au condiţii de a realiza un venit mai mare decât cel mediu (luat în calculul de impozitare).

Trecerea de la impozitele de tip real la cele de tip personal s-a făcut treptat, astfel, în unele ţări acest lucru s-a realizat în a II-a jumătate a secolului XIX, iar în altele în primele decenii ale secolului XX. Impunerea reală a fost înlocuită cu cea fiscală datorită mai multor cauze:

• în perioada capitalismului ascendent, muncitorii erau lipsiţi de proprietate funciară, de clădiri sau capitaluri mobiliare, încât nu puteau fi supuşi la plata impozitelor reale. Pentru procurarea veniturilor, statul a acţionat pentru impunerea directă a salariilor care sunt impozite personale;

• s-a procedat la o diferenţiere a sarcinilor fiscale în funcţie de mărimea averii sau veniturilor fiecărui plătitor, fapt ce a marcat trecerea la sistemul veniturilor sau impozitelor personale.

Impozitele personale privesc în mod direct contribuabilul. Cel mai vechi impozit personal a fost capitaţia, stabilită ca sumă fixă pe cap de locuitor. Impozitele personale se clasifică în impozite pe venit şi impozite pe avere. Impozitele pe venit sunt: impozite pe veniturile persoanelor fizice şi impozite pe venitul persoanelor juridice. Impozitul pe venitul persoanelor fizice cunoaşte două forme de aplicare: sistemul impunerii separate şi globale.

Sistemul impunerii separate poate fi întâlnit sub două forme: fie sub forma unui impozit unic pe venit care să permită o impunere diferenţiată pentru fiecare categorie de venit, în funcţie de natura acestuia, fie prin instituirea mai multor impozite care vizează, fiecare în parte, venitul obţinut dintr-o anumită sursă.

Sistemul impunerii globale presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică, indiferent de sursa de provenienţă şi supunerea venitului cumulat unui singur impozit. Impunerea separată prezintă avantajul tratării în mod diferit a veniturilor ca mod de aşezare şi nivelul de cote, după cum acestea provin din muncă salariată , afaceri, proprietate. În schimb, avantajează persoanele care realizează venituri din mai multe surse ce cad sub incidenţa unor impozite diferite fără a mai suporta efectele progresivităţii impunerii, inerente în cazul cumulării tuturor veniturilor în vederea impunerii globale. Impunerea globală prezintă neajunsul că, de regulă, nu mai ţine seama de natura veniturilor, aşa încât, muncitorul, micul fermier sunt trataţi, din punct de vedere al impozitului, în acelaşi mod ca şi industriaşul, comerciantul.

Tocmai pentru a evita neajunsurile pe care le prezintă fiecare din aceste sisteme de impunere, în unele ţări au fiinţat sisteme de impunere mixte care îmbinau impunerea separată cu

42

Page 43: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

cea globală. Orientarea spre o impunere unică globală nu reprezintă un pas înainte spre traducerea în viaţă a principiului echităţii fiscale, dimpotrivă acest sistem înlătură diferenţierea sarcinii fiscale în funcţie de natura veniturilor şi, în plus, rezervă acelaşi tratament veniturilor corect evaluate(salariile), ca şi a celor care sunt, de regulă, subevaluate(venituri din profesii libere şi activităţi independente).

Impunerea globală a veniturilor realizate de persoanele fizice este cea mai frecvent întâlnită şi se practică în ţări ca: SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie, Ungaria. Persoanele care realizează venituri din mai multe surse sunt avantajate pentru că nu mai sunt afectate de consecinţele progresivităţii impunerii.

La plata acestui impozit pe venitul global sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul într-un anumit stat, precum şi cele nerezidente care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat. De la plata impozitului pe venit se acordă unele scutiri, astfel, în mod frecvent, sunt scutiţi suveranii şi familiile regale, diplomaţii străini acreditaţi în ţara respectivă( cu condiţia reciprocităţii ), militarii şi persoanele fizice care realizează venituri sub nivelul minim impozabil. Obiectul impozabil îl formează veniturile obţinute din industrie, comerţ, agricultură, bănci, asigurări, profesii libere, iar plătitorii sunt capitalişti întreprinzători, proprietari, mici meşteşugari, liber profesionişti.

Stabilirea impozitului de plată se face cu luarea în considerare a unor factori sociali: starea civilă a plătitorului, vârsta şi numărul persoanelor aflate în întreţinerea sa. Pentru calcularea impozitului pot fi utilizate cote proporţionale sau progresive. De exemplu, în Germania se practică impunerea pe baza unor cote progresive în tranşe de venituri, al căror nivel variază între 19% pentru un venit de peste 11000 de mărci şi 53% pentru un venit de peste 250000 de mărci. În Franţa, cotele de impunere variază între 10% pentru venitul impozabil anual de până la 18000 de franci şi 56,8% pentru venitul ce depăşeşte 246000 de franci.

În SUA se utilizează următoarele cote: 15% pentru cei care realizează venituri între 2000 şi 30000 de dolari şi 28% pentru venitul de peste 30000 de dolari. În Japonia, nivelul maxim al acestor cote de impunere ajunge la 50%, iar în Australia la 60%. În România, conform prevederilor recente de impunere a persoanelor fizice pe baza venitului global, cotele de impunere sunt cuprinse între 18% şi 40% asupra venitului global anual.

Impozitul pentru persoanele fizice se stabileşte anual pe baza declaraţiei de impunere întocmită de subiectul impozabil. Ca tendinţă, pe plan mondial, se remarcă faptul că încasările provenite din impozitele aşezate asupra veniturilor persoanelor fizice cunosc o creştere continuă, deţinând o pondere mai mare în totalul sumelor încasate la buget, decât cele provenite din impozitul pe venitul persoanelor juridice.

Impozitul pe salariu În România, în perioada de trecere la economia de piaţă, cel mai important impozit perceput

de la persoanele fizice l-a reprezentat impozitul pe salariile individuale. Acest impozit a înlocuit ,de la 1 ianuarie 1991, impozitul pe fondul total de salarii pe care îl datora întreprinderea de stat. Impozitul pe salarii se calculează pe baza unor cote progresive, compuse, cuprinse între 21% şi 45%. Guvernul a corectat tranşele de venit lunar impozabil cu indicele de creştere a câştigului salarial mediu, brut pe economie.

Începând cu 1 ianuarie 2000, pe baza reglementărilor ce au introdus impozitul pe venitul global, impozitul pe salariu se abrogă, venitul din salarii reprezentând unul din componentele venitului global ce se impozitează pe tranşe de venit, cu cote de la 18% pentru veniturile anuale de până la 11 milioane lei şi cote de până la 40% pentru sumele cuprinse între 11 milioane lei şi 60 milioane lei şi cu 40% venitul anual ce depăşeşte 60 milioane lei.

Prin introducerea impozitului pe venitul global, se aplică sistemul impunerii globale în domeniul veniturilor realizate de persoanele fizice în scopul asigurării unei proceduri fiscale

43

Page 44: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

omogene care să cuprindă toate veniturile realizate de persoanele fizice. Astfel, se cumulează în vederea impozitării veniturile din activităţi independente, veniturile din salarii, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, venituri din dividende şi dobânzi, venituri din alte surse ca: jocurile de noroc, transferul de proprietate asupra valorilor mobiliare şi a părţilor sociale, venituri din premii în bani şi natură. Nu sunt supuse impozitării: pensiile de orice fel, ajutoarele primite în cadrul sistemului de asigurări sociale, alocaţiile pentru copii, bursele elevilor, studenţilor, dobânzi aferente depunerilor la vedere, sumele primite drept ajutor, donaţie, moştenire, despăgubiri din asigurare, venituri din tranzacţionarea valorilor mobiliare, sumele primite sub formă de sponsorizări, venituri din agricultură şi silvicultură

CURS 12

Impozitul pe venitul persoanelor juridice

Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice ( societăţi de capital din cadrul acestora ), în unele ţări se practică un sistem distinct faţă de cel al impunerii persoanelor fizice ( SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie ).

În general, modul în care se realizează impunerea profitului realizat de persoanele juridice este determinat de organizarea acestora ca societăţi de personal sau societăţi de capital. În cazul societăţilor de persoane, impunerea acestora se face frecvent pe baza sistemului aplicat veniturilor persoanelor fizice, deoarece este dificil a se face distincţia între averea asociaţilor şi patrimoniul societăţii. În România, legea 31 prevede, în cazul societăţilor de persoane (Societăţi în Nume Colectiv), ca asociaţii să răspundă cu averea prezentă şi viitoare personală pentru stingerea obligaţiilor societăţii.

La societăţile de capital poate fi făcută o demarcaţie netă între averea personală a acţionarilor şi patrimoniul societăţii. Acţionarii răspund în cadrul societăţilor de capital numai în limita părţii de capital pe care o deţin. Cele cinci forme de societăţi comerciale prevăzute de legea societăţilor comerciale din România sunt: Societăţi în Nume Colectiv, Societăţi în Comandită Simplă, Societăţi în Comandită pe Acţiuni, Societăţi pe Acţiuni, Societăţi cu Răspundere Limitată.

Cele mai frecvente sunt Societăţile pe Acţiuni şi Societăţile cu Răspundere Limitată, ale căror obligaţii sunt garantate cu program social, iar acţionarii răspund numai în limita capitalului social vărsat.

Întrucât profitul obţinut se repartizează atât acţionarilor sub formă de dividende, cât şi sub formă de sume la dispoziţia societăţii pentru rezerve sau investiţii, modalitatea de impunere este impozitarea profitului brut cu impozit pe profit şi, separat, impozitarea profitului net destinat dividendelor cu impozit pe dividende.

Practica fiscală internaţională permite evidenţierea următoarelor situaţii:1. în unele ţări, cotele de impunere sunt diferenţiate în funcţie de

proprietarul capitalului social, de condiţia sa socială(Bulgaria);2. în alte ţări, cotele de impunere sunt diferenţiate, în funcţie de natura

activităţii (Franţa, Germania, Ucraina, România);3. în alte ţări , nivelul cotelor de impunere este stabilit în funcţie de cifra de

afaceri a societăţilor comerciale;4. în alte ţări se utilizează cote de impunere diferite după cum impozitul

este venit la bugetul de stat sau venit la bugetul local (Rusia, Canada, Portugalia, Finlanda, Norvegia);

44

Page 45: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

5. utilizarea unei cote unice de impunere (Franţa-34%, Polonia şi Ungaria-40%)

În România, impozitul pe profit are următoarele trăsături:1. utilizarea, cu unele excepţii, a cotei de 38% pentru colectarea

impozitului, indiferent de forma de proprietate a capitalului, indiferent de naţionalitatea firmei, de sursa de formare a profitului sau de data înregistrării firmei;

2. impozitarea profitului obţinut din agricultură se realizează prin cota de 25% dacă cel puţin 80% din profitul societăţii provine din acest domeniu;

3. impozitarea profitului realizat de BNR după deducerea cheltuielilor deductibile şi a fondurilor de rezervă;

4. impozitarea profitului aferent ponderii venitului realizat din jocuri de noroc, baruri, cluburi de noapte cu o cotă adiţională de 22% ;

5. impozitarea profitului impozabil a unei persoane străine, rezultat din desfăşurarea unei activităţi într-un sediu permanent în România cu o cotă adiţională de 6,2% (modificată);

6. impozitul aferent profitului impozabil obţinut din exportul bunurilor realizate din activitatea proprie şi din prestări de servicii internaţionale a beneficiat o perioadă scurtă de timp de o reducere cu 5% (până la 19%);

7. impozitul aferent profitului utilizat pentru investiţii, pentru modernizarea tehnologiilor de fabricaţie sau extinderea activităţii în scopul obţinerii de profit suplimentar, cât şi pentru investiţii privind micile întreprinderi a beneficiat de o reducere cu 50%;

8. pierderea anuală înregistrată şi declarată de contribuabili se recuperează din profitul impozabil lunar obţinut în exerciţiile fiscale următoare, fără a putea depăşi însă 5 ani(până la începutul anului 1998 termenul a fost de 36 luni).

Potrivit reglementărilor din ţara noastră, sunt obligaţi la plata impozitului pe profit următorii contribuabili:

--persoanele juridice române pentru profitul obţinut din orice sursă, atât în ţară, cât şi în străinătate;

--persoanele juridice străine care desfăşoară activităţi printr-un sediu permanent în România pentru profitul obţinut la acel sediu permanent;

--persoanele juridice şi fizice străine care desfăşoară activităţi în România ca partener într-o asociere ce nu dă naştere unei persoane juridice (pentru aşa numitele asocieri în participaţiune); în acest caz, impozitul se reţine şi se calculează de către persoana juridică;

--instituţiile publice pentru veniturile extrabugetare din activităţi economice.Sunt exceptate de la plata impozitului pe profit următoarele:--Trezoreria statului pentru operaţiunile din fondurile publice;--instituţiile publice pentru fondurile derulate conform legii finanţelor publice;--unităţile economice fără personalitate juridică a organizaţiilor de invalizi, nevăzători si

persoane cu handicap;--fundaţiile nonprofit şi fundaţiile testamentare;instituţiile de învăţământ (superior) particular acreditate;--asociaţiile de proprietari constituite potrivit legii locuinţei pentru veniturile obţinute din

activităţile economice utilizate pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune;

Determinarea profitului impozabil

45

Page 46: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile din livrarea bunurilor mobile, a bunurilor imobiliare pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, din livrarea serviciilor prestate şi lucrărilor executate, din câştiguri din orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora.

Din această diferenţă se deduc veniturile neimpozabile (sume deductibile) la care se adaugă cheltuielile nedeductibile şi din profitul impozabil astfel obţinut se deduce pierderea fiscală de recuperat din anii precedenţi (profit impozabil-venituri totale-cheltuieli totale-sume deductibile +cheltuieli nedeductibile- pierderea fiscală de recuperat din anii precedenţi).

Pentru determinarea profitului impo0zabil cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării veniturilor sau dacă sunt deductibile conform prevederilor legale. Cheltuielile nedeductibile pentru care nu se admite deducere în calculele de determinare a profitului impozabil sunt:

1. impozitul pe profit datorat;2. amenzile şi penalităţile datorate;3. cheltuielile pentru protocol care depăşesc limitele prevăzute de lege (limita prevăzuta

de lege-1% aplicată diferenţei dintre veniturile şi cheltuielile sociale);4. sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor şi provizioanelor peste

limita legală;5. sume ce depăşesc limitele cheltuielilor considerate deductibile conform legii (cheltuieli

de sponsorizare, cheltuieli pentru acţiuni social culturale a căror limită se află aprobată prin legea bugetului de stat); limitele acestor cheltuieli deductibile se aplică lunar şi cumulat astfel încât la finele anului fiscal să se încadreze în prevederile dispoziţiilor legale;

6. cheltuieli privind bunurile de natura stocurilor constatate lipsă în gestiune sau degradate şi neimputabile, precum şi TVA aferent acestora;

7. diurna de deplasare peste plafonul prevăzut pentru instituţiile publice ;8. discount-urile, remizele sau alte reduceri de preţuri acordate clienţilor, în cazul în care

acestea nu sunt înscrise distinct în documentele de vânzare;9. orice cheltuieli făcute de societate în folosul personal al acţionarilor sau asociaţilor;10.cheltuieli cu perisabilităţile peste limitele legale sau cheltuieli cu pierderi tehnologice

peste limitele legale;11.sume reprezentând virări în favoarea partenerului contractual, sume fixe sau cote

procentuale raportate la venit, altele sau peste cele rezultate pe baza decontului întocmit în cazul asocierilor în participaţiune;

12. toate cheltuielile înregistrate în contabilitate pe baza unor documente care nu îndeplinesc condiţiile de documente justificative conform legii contabilităţii.

Sumele deductibile de la calculul impozitului pe profit:--dividendele primite de la o alta persoana juridică română;--sumele utilizate pentru constituire (şi) sau majorarea fondului de rezervă în limita a 5% din

profitul contabil anual, până ce fondul de rezervă atinge 20% din capitalul social;--sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea fondului de rezervă create de băncile

comerciale în limita de 2% din soldul creditelor acordate şi a fondului de rezervă în limitele prevăzute de lege privind activitatea bancară;

--sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor tehnice ale societăţilor de asigurare şi reasigurare;

--venituri din provizioane pentru care nu s-a admis deducerea;Impozitul pe profit se calculează lunar şi cumulat de la începutul anului, declaraţia fiscală

anuală referitoare la impozitul pe profit se depune, după ultima reglementare, până al 15 aprilie a anului curent pentru anul precedent. În cursul anului, impozitul pe profit se raportează în declaraţia

46

Page 47: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

comună privind obligaţiile de plata la bugetul de stat, iar regularizarea şi raportarea anuală se face pe baza declaraţiei specifice privind impozitul pe profit.

CURS 13

Impozitul pe profit

Impozitul pe profit se calculează prin aplicarea procentului legal (în prezent 25%) sau a cotei adiţionale corespunzătoare naturii obiectului de activitate. Se reduce creditul fiscal constituit did:

1. credit fiscal extern (este impozitul plătit în străinătate de societăţile comerciale);2. impozit pe profit aferent perioadei de scutire conform legii;3. reduceri de impozit sau facilităţi fiscale prevăzute de lege.

Din impozitul pe profit datorat se scade impozitul pe profit pe anul curent plătit cumulat de la începutul anului, rezultând fie impozit pe profit de plată, fie impozit pe profit plătit în plus. Declaraţia privind impozitul pe profit se completează şi se depune anual după definitivarea impozitului pe profit pe baza datelor din bilanţul contabil anual, până la data de 15 aprilie a anului curent pentru anul expirat.

Reglementările privind periodicitatea depunerii declaraţiei fiscale privind impozitul pe profit sunt frecvent schimbate (lunar sau trimestrial), în funcţie de anumite condiţii, de cifra de afaceri sau concomitenţa cu alte impozite şi taxe. Astfel, dacă până la 31 decembrie 1998, declaraţia de impunere a impozitului pe profit se depunea lunar până la sfârşitul perioadei de raportare, în cursul anului 1999, declaraţia privind obligaţiile de plată la bugetul statului din care face parte şi impozitul pe profit, se depunea lunar până la data de 25 a lunii următoare, cu excepţia plătitorilor care îndeplineau cumulativ două condiţii:

--aveau la sfârşitul exerciţiului financiar precedent o cifră de afaceri de până la 150 milioane lei;

--datorau bugetului statului numai TVA, impozit pe profit şi impozit pe salarii.În aceste cazuri de excepţie, declaraţia comună fiscală se depunea trimestrial până la data

de 25 a primei luni din trimestrul următor. Începând cu 1 ianuarie 2000, declaraţia specifică a impozitului pe profit se depune anual până la data prevăzută de lege pentru depunerea bilanţului (15 aprilie), însă, trimestrial se raportează impozitului pe profit şi in declaraţia privind obligaţiile de plată la bugetul statului care se depune lunar la organul fiscal teritorial şi care cuprinde date de raportare privind şi alte impozite şi taxe cum sunt: TVA, impozit pe salarii, impozit pe dividende, impozit pe venituri sub formă de dobânzi, taxe pentru jocurile de noroc, accize, adică impozite şi taxe datorate de contribuabilul persoană juridică şi impozitele datorate de persoanele fizice, dar reţinute la sursă de persoanele juridice conform legii.

CURS 14Controlul fiscal al impozitului pe profit

Constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor, precum şi a majorărilor de întârziere aferente se efectuează de organele fiscale din subordinea direcţiilor finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, de Garda financiară şi de Curtea de Conturi în cazul în care controlul asupra gestiunii domeniului public se extinde şi în domeniul privat.

Cu ocazia controlului se urmăreşte respectarea de către plătitor a realităţii şi legalităţii atât a veniturilor cât şi a cheltuielilor, determinarea profitului impozabil aplicarea cotelor legale pentru

47

Page 48: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

stabilirea impozitului, vărsarea integrală şi la termen a acestuia, reflectarea corectă şi la zi în evidenţa contabilă a tuturor operaţiilor efectuate.

Un inspector fiscal sau alt angajat la unităţii fiscale autorizat în acest sens are dreptul de a intra în orice incintă de afaceri a contribuabilului sau în orice alte incinte deschise publicului fără o înştiinţare prealabilă în scopul determinării obligaţiilor fiscale ale acestuia sau al colectării impozitelor datorate şi neplătite la termen.

Accesul este permis în cursul orelor normale de serviciu, iar în afara acestora numai cu autorizarea scrisă a conducerii unităţii fiscale, justificată de necesitatea controlului. Organul fiscal are dreptul să verifice sau să intre şi în locuinţa administratorului sau a acţionarilor, contribuabilului, dar numai cu consimţământul acestuia, iar în lipsa acestui consimţământ, numai în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţată de o instanţă judecătorească la cererea unităţii fiscale care este obligată să motiveze necesitatea accesului în locuinţa personală a administratorului.

În verificările făcute de organul fiscal, acesta:--poate lua un extras sau poate face o copie de pe orice document sau înregistrare contabilă;--poate reţine orice document sau alt element material care poate constitui o donaţie în

determinarea obligaţiilor fiscale;--poate solicita ajutorul, cooperarea şi asistenţa contribuabilului sau a persoanei care îl

reprezintă în verificarea obligaţiilor fiscale.În vederea determinării obligaţiilor fiscale potrivit legii, organele fiscale au dreptul de a

controla şi: a). Operaţiunile care au ca scop evitarea sau diminuarea plăţii impozitului pe profit;b). Operaţiunile efectuate în numele contribuabilului dar în favoarea asociaţilor, acţionarilor

sau administratorilor;c). Datoriile asumate de contribuabil în contul unor împrumuturi făcute sau garantate de

asociaţi, acţionari, administratori;d). Operaţiunile privind distribuirea, împărţirea, decontarea veniturilor, creditelor sau

reducerilor între doi sau mai mulţi contribuabili sau între aceştia a tranzacţiilor (pentru evitarea evaziunii fiscale). Funcţionarii publici din cadrul unităţilor fiscale, inclusiv persoanele care nu mai deţin această calitate sunt obligaţi să păstreze secretul asupra informaţiilor pe care le deţin urmare, a exercitării atribuţiilor de serviciu, referitoare la contribuabili.

Informaţiile referitoare la un contribuabil pot fi transmise numai în următoarele situaţii: • altor autorităţi fiscale din ţară şi străinătate, în scopul aplicării legilor fiscale;• unei autorităţi din domeniul muncii şi protecţiei sociale care face plăţi de asigurări

sociale;• autorităţilor judiciare competente, potrivit legii;

Obiecţiunile, contestaţiile şi plângerile formulate la actele de control sau de impunere ale organelor fiscale se soluţionează conform legii după cum urmează: obiecţiunile, contestaţiile şi plângerile sunt căi administrative de atac prin care se solicită diminuarea sau anularea impozitelor, taxelor, contribuţiilor, majorărilor de întârziere aferente constatate şi aplicate de organele fiscale abilitate să efectueze acte de control sau de impunere. Fac excepţie amenzile constatate şi aplicate de organele fiscale ce nu sunt aferente unor impozite şi taxe şi care se sancţionează în conformitate cu dispoziţiile legale în domeniul constatării şi sancţionării contravenţiilor (de exemplu amenzile contravenţionale pentru încălcarea legii contabilităţii sau pentru nedepunerea declaraţiilor fiscale se soluţionează conform legii contravenţiilor prin acţiuni în instanţă împotriva procesului verbal de contravenţie).

Împotriva măsurilor dispuse prin procese verbale de control se pot face obiecţiuni în cinci zile lucrătoare de la comunicare la organul fiscal care a încheiat procesul verbal de control. Răspunsul la obiecţiuni se dă în 15 zile de la data înregistrării obiecţiunilor. Împotriva hotărârii emise de

48

Page 49: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

organul fiscal ca răspuns la obiecţiuni se poate şi societăţile controlate de aceştia (filiale, întreprinderi asociate, interese minoritare, asocieri în participaţiune, etc.).

În cazul tranzacţiilor dintre contribuabili şi proprii asociaţi sau administratori, valoarea ce va fi recunoscută fiscal este valoarea de piaţă face contestaţie în termen de 15 zile de la data primirii comunicării, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării.

Contestaţiile se soluţionează de către organul ierarhic al unităţii fiscale care a întocmit actul de control, adică de Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice şi controlului financiar de stat. Astfel, în cinci zile de la înregistrarea contestaţiei se depun actele ce au stat la baza hotărârii ca răspuns la obiecţiuni. Contestaţia se soluţionează în 30 de zile de la înregistrarea prin dispoziţia motivată a şefului ierarhic a Direcţiei Judeţeane a Finanţelor Publice.

Împotriva dispoziţiei se poate face plângere la Ministerul Finanţelor în 15 zile de la data comunicării. Ministerul Finanţelor soluţionează plângerea în termen de 60 de zile. Plângerea adresată Ministerului Finanţelor se depune la Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice care înaintează în termen de cinci zile Ministerului Finanţelor împreună cu documentul original de plată al taxei de timbru.

Taxa de timbru pentru contestaţie reprezintă 2% din suma contestată, iar în cazul plângerii înaintate Ministerului Finanţelor este de 1%. Plângerea nu poate avea ca obiect alte sume sau măsuri decât cele asupra cărora s-au emis dispoziţii la nivelul contestaţiei. Prin soluţionarea contestaţiei şi a plângerii nu se poate crea o situaţie mai grea petiţionarului decât cea iniţială, constatată de organul fiscal.

Împotriva deciziei Ministerului Finanţelor se poate introduce acţiune în 15 zile de la comunicare la instanţa judecătorească prevăzută de legea specială de instituire a impozitelor şi taxelor. Dacă legea specială nu precizează instanţa, acţiunea va fi supusă la Curtea de Apel, iar împotriva deciziei Curţii de Apel se poate face recurs la Curtea Supremă de Justiţie.

Contabilitatea obligaţiei şi a vărsări impozitului pe profitÎnregistrarea impozitului pe profitul datorat se realizează prin debitarea contului

691’’Cheltuieli privind impozitul pe profit’’ şi creditarea contului 441’’Decontări cu bugetul statului privind impozitul pe profit’’. Virarea la buget a sumei reprezentând impozitul pe profit de plată se înregistrează în debitul contului 441, prin creditul contului de disponibilităţi la bancă 5121. Închiderea contului 691 se realizează prin debitarea contului 121’’Profit şi pierdere’’ şi creditarea contului 691’’Cheltuieli privind impozitul pe profit’’.

49

Page 50: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

50

Page 51: Finante Publice Curs.[Conspecte.md]

51